Mihai Eminescu

6/8/2019 Mihai Eminescu - Wikipedia
Mihai Eminescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15
ianuarie 1850,[1][2][3][4][5][6][7] Botoșani, Moldova – d.
Mihai Eminescu
15/27 iunie 1889,[1] București, România) a fost un poet,
prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de
critica literară postumă drept cea mai importantă voce
poetică din literatura română.[9] Receptiv la romantismele
europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice
occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar
relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a
recuperat temele tradiționale ale Romantismului european,
gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională,
căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de
voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc.,
poezia europeană descoperea paradigma modernismului,
prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară.
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind
influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de Mihai Eminescu în 1869, la Praga
Date personale
filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de
Nume la naștere Mihail Eminovici
gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Născut 15 ianuarie
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o 1850[1][2][3][4][5][6][7]
vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, Botoșani, Moldova
la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia Decedat 15/27 iunie 1889 (39 de ani)[1]
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin,
București, România
plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Înmormântat Cimitirul Bellu
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau
Naționalitate român
Cetățenie Moldova
politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai
Principatele Unite
ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i
Regatul României
deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid Ocupație poet, jurnalist
care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Limbi limba română[8]
Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o Studii Universitatea din Viena
radiografie a vieții politice, parlamentare sau Activitatea literară
guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la Activ ca scriitor 1866–1888
nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața Mișcare/curent Romantism
literar
mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță,
Subiecte condiția geniului, moartea,
fiind un veritabil cronicar al momentului. iubirea
Specie literară poezie, nuvelă
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea,
Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron
și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Pumnul”
Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 Opere
semnificative Luceafărul
ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu 1/24
poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000

Membru post-mortem al
de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu,
Academiei Române
în ședința din 25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat
în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a Semnătură
fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie
1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul
doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la
umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales
post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=
Române. Mihai_Eminescu&action=edit&section=0)
Cuprins
Biografie
Familia
Data și locul nașterii
Copilăria
Debutul în literatură
Sufleor și copist
Student la Viena și Berlin
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
Moartea
Internarea
Serviciul funerar
Ipoteza asasinării
Personalitate
Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
Activitatea literară
Activitatea de jurnalist politic
Receptarea operei eminesciene
Traduceri
Mihai Eminescu în conștiința publică
În muzică
Teatru și film
Filatelie
Notafilie
Numismatică
Clădiri
Portrete
Sculpturi ale poetului
Fragmente audio
Note
Opere complete
Biografii
Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-
1947
Monografii, studii critice, istorii literare. Opere
selective
Bibliografie
Legături externe
Biografie
Familia
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie
românească din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care
adult fiind a fost poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul,
născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul
Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de
la Carloviț.[13][14]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia

Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub Mihai Eminescu și unii din
suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către apropiații săi, pe colița nr. 21
românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă emisă de serviciile poștale ale
din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot Republicii Moldova, cu ocazia
sărbătoririi a 150 de ani de la
agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii,
nașterea poetului
condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii,
Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[14]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban,
născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul
poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp,
soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și
stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vărsta de 83 de ani.[14]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar
imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de
biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe,
născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[15]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a fost în slujba boierului Ioan
Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru
Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și
îi capătă de la vodă titlul de sulger.[18]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a
căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul
Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică
a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[20]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială[21][22],
iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[23]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.[24][25]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare
alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n.
1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli
contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost
tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria
(n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are
doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta
(Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26]
Matei (n. 1856)[27] este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a
devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume.
Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul
Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un
registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii
Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[30]. În registrul școlii primare
a fost consemnată data de 6 decembrie 1850[31], iar în documentele
gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849[32]. Sora
poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a
nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[33] Fratele poetului,
Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii[34],
iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și

cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru
Mihai.[35]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15

ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și
botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar
data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în
aceeași lună a aceluiași an.[36][37]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie,
diacon, la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș,
și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.[38][37]
Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin
împrejurimi[24], într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și
Statuia lui Mihai Eminescu din
cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind
Cernăuți
băiet…[39] sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[25]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară
National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea
dintre cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan
Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.[40] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă
la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat
clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[39][41][42].
Între 1860 și 1861 a fost

înscris la Obergymnasium din
Cernăuți[39], liceu german
înființat în 1808, singura
instituție de învățământ liceal
la acea dată din Ducatul
Bucovinei, din 1775 parte a
Imperiului Habsburgic. Se
Clădirea National-Hauptschule impune în cursul anilor prin
din Cernăuți, unde Mihai buna organizare
Eminescu a studiat în perioada Clădirea Obergymnasium din Cernăuți,
administrativă și marea
1858-60. În prezent clădirea unde poetul și-a făcut studiile în perioada
severitate în procesul de
adăpostește o școală auto. 1860-63. Tot acolo a predat Aron
Strada Shkilna (Școlii) nr. 4. învățământ. Profesorii Pumnul. În prezent este școala generală
proveneau cu precădere din nr. 1.
Austria, întocmeau studii și
colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de
Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi
istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe
și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de
Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat
al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca
profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de
ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe
un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai
târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate
materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu
s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea
studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr.
9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va
îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-
Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi,
peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui
său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în
gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“.
Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debutul în literatură
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română
Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-
iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La
25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif
Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același
an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu
– București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a
limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al
cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând
documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în
ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o
«împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond -
încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a
culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după
toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în
Casa din Cernăuți a lui Aron Formula AS nr. 367)
Pumnul, unde a locuit o perioadă
și Mihai Eminescu (strada Aron A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie
Pumnul nr. 19) 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și
reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea
anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae
Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și,
la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă
face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)),
fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării
dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo,
Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu,
Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la
Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19
septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său,
rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de
Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează
contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru
marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich
Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre
manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar
audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea
unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către
Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la
Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în
filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea
basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează
comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru
Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu,

ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În
vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului
turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție
regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți
colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de
Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit
bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români
din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la
Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente,
care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească
numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de
întreținere.
Casa din Viena în care a locuit Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870,
Eminescu (Kollergasse 3)
pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă
1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta,
Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două
semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa,
cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu
care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia

puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile
publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea
studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i

oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent,
participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și
compozitorul Ciprian Porumbescu.
Plăcuța de pe casa din Viena în
care a locuit Eminescu În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul
(Kollergasse 3) societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din
comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii
din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea
cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în
Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o
mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză,
intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare
către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile
triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a
lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui
pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns
aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca
student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le
notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea
mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la
Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între
Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență
doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul
Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea
doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul
român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan
Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a Mihai Eminescu în prima
jumătate a anilor 1870
fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de
la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul
lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce
a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al.
Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în
familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse
semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata
literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a
anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi
românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă
în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la
ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu
regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde,
prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și
manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe
care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3
iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a
primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22
iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie
urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino,
autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la
școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra
constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la
Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie,
judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de
urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a
precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în
redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea
pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește,
dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici
timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o
poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu
Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor
școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A
devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era
nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou,
arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent
pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După
plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[43]
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A
desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria
Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite
Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la
Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i
tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul
său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în
casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în
două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
Moartea
Internarea
La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a
izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform
părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză
maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[44].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații
asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției
amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la
Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C.

Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8
ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie
Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4
februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul
Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin
Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de
Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împușcare.
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A

plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în
postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost
prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în
Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Poesii - 1884
Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor.
La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele
pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei
bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi.
A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul
de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul
Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică
pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat
trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit
de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului
Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la
Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit
Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare
recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat
niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr
de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie
viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica
Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a
stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a
trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul
Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie
1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de
demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.[45] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența
judiciară a bolnavului.
Serviciul funerar
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă,
în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9[46],
București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu
mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe,
pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de
muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor".
După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la
care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Mormântul lui Mihai Eminescu în
Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care cimitirul Bellu din București
se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și
se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai
Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul
sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării
sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când
acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de
tăria parfumurilor sale.[47]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Ipoteza asasinării
Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu. Această
ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur
în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului.[50] În acest complot se susține că ar
fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și
dușmănoși”.[51] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de
doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost
doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[52] Diverse personalități, cum ar fi
Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”,[52] iar A. C.
Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.[52] Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin
intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de
informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării
sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.[53] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite
o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la
moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin
sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.[54]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur.[55]
De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[56] Grupul de autori ai
volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost
diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[56] (sau puseu de manie psihotică).[57] Eugen
Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens
de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un
asemenea complot”.[56]
Personalitate
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L.
Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această
temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura
cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o
excesivă neegalitate”[58]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.[59]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din

urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz;
blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit
totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi
lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă.
Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită
pentru om!”
Bustul lui Mihai Eminescu din
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul
Constanța
întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a
ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și
proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în
momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după
moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă
vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o
trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că
volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de
locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a
poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de
poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu
Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat
imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la
ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[60].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise
vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în
care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor
generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era
caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau
nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era
indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era
de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri
de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau
dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de
mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica
Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca
exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.[61]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc
fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care
râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul,
când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu
stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea

dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine,
decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât și
sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au
făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.
Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High
Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd malițios cum că
creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea
în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept
model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu",
nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia
europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul
avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de
filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui
Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din
tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul
lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat
până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut
eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii
române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de
Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de
E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană,
iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan
Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în
limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod
generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie,
medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale
neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri
mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale
a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o
chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utilizate
de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a
scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase
simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor
eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard
Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o
carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.
Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite
de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu
sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului
de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași,
publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost
angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în
următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare
din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor
educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face
azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru
adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune
ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale
– misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a
generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la
cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[62]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte
înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc
și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și
umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate
civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [63]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de
predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină
români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar
ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e
scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [64]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii
condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă
aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din
acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale,
dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o
polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se
atunci la guvernare.
Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în
timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în
1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei
Române, unde au fost folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale
Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au
considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-
a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George
Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va
recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume,
editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele școlare au
pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică
și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la
nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor
eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina
Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau
stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte
Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda,
dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu,
Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a
stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste
reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai
reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori,
Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.
"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care, în numeroase
feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura roului titanic ori demonic din
poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul
Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul
Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul
dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și
valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)
Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în anul 1885
traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător
al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba
maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.[65]
Mihai Eminescu în conștiința publică
În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.
Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de Bon. Loc de
depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docudramă, a doua parte: poem
cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de
Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost
publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca
Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune
Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.
Filatelie
Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care
erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe
o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele mai curente
mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele
acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.
Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe
care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de
0,10 lei moldovenești.
Marcă poștală
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele
românească
genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei
(1958)
moldovenești.
În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă
Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.
Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de
către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani
de la naștere.
Marcă poștală
Notafilie din Republica
Moldova (1996)
Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a
fost gravat portretul lui Mihai Eminescu:
1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;

4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.
Portretul lui Mihai Eminescu pe o

Numismatică bancnotă cu valoarea nominală
Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de de 500 de lei (RON), emisă de
Uniunea Sovietică, în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu.[66][67] Banca Națională a României în
Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra 2005 (avers)
centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad (azi: Sankt
Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane de exemplare, dintre care 500 de
exemplare de calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă
recunoscută de către eminescologi.[67]
În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de calitate proof, care are gravată efigia lui
Mihai Eminescu.
La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în
revista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰, având valoarea
nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat.
Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de calitate proof.[68]
Clădiri
Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află
singura biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în
memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun.[69][70]
Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la
Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare
Monedă cu valoarea că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate,
nominală de 1 rublă, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885, realizat de
emisă de Uniunea
Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta
Sovietică, în 1989,
s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt
pentru a celebra
centenarul Eminescu[66] Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[71]
(revers).
1869 1878 1885
1887
Sculpturi ale poetului
Bustul lui Mihai Bustul lui Mihai Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai
Eminescu din Suceava. Eminescu din Suceava. Eminescu din Iaşi Eminescu de lângă Teiul
Pe soclu, un altorelief Pe soclu, un altorelief în lui Eminescu, Iaşi.
din bronz cu chipul bronz cu chipul poetului Operă de Ion Mateescu.
scriitorului Teodor V. Vasile Bumbac
Ștefanelli
Placă comemorativă a Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai Statuia lui Mihai
lui Mihai Eminescu în Eminescu din Chișinău Eminescu în Rotonda Eminescu din faţa
Cernăuți scriitorilor din Bucureşti Ateneului Român,
Bucureşti
Lui Mihai Eminescu, Statuia lui Mihai Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai
1932, Oscar Han, Eminescu din Grădina Eminescu din Paris Eminescu în Scuarul
Constanța Botanică din Cluj Român din Montréal
Bustul lui Mihai Eminescu

din Reghin Placă comemorativă a
lui Mihai Eminescu în
Recanati
Fragmente audio
Note
1. ^ a b c d Autoritatea BnF (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb119017272), accesat în 10 octombrie 2015
2. ^ a b International Music Score Library Project (https://imslp.org), accesat în 24 octombrie 2018
3. ^ a b Internet Speculative Fiction Database (http://www.isfdb.org), accesat în 24 octombrie 2018
4. ^ a b Marea Enciclopedie Rusă (http://bigenc.ru/), accesat în 24 octombrie 2018
5. ^ a b Gran Enciclopèdia Catalana (http://www.enciclopedia.cat), accesat în 24 octombrie 2018
6. ^ a b Encyclopædia Britannica Online (http://britannica.com/), accesat în 24 octombrie 2018
7. ^ a b Encyclopædia Universalis (http://www.universalis.fr/), accesat în 24 octombrie 2018
8. ^ Mihai Eminescu (1850-1889) (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb119017272) (în engleză), Autoritatea BnF, accesat
în 10 octombrie 2015
9. ^ Mihai Eminescu (http://www.mihaieminescu.eu/) - accesat 11.01.09
10. ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. Științifică și
enciclopedică, București, 1986
11. ^ Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor (http://www.biblacad.ro/Eminescu2.html) -
Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
12. ^ Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Cartea românească, 1989, p. 201
13. ^ Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 7
14. ^ a b c d e f Dan Stănescu , Neamul și numele lui Eminescu. Originile, Confluențe literare, 10 ianuarie 2014 (http://
confluente.ro/Neamul_si_numele_lui_eminescu_ion_ionescu_bucovu_1389337426.html)
15. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 16
16. ^ Eminescu comemorativ, Album artistic-literar, întocmit de Octav Minar, Iași, 1909
17. ^ Dicționarul literaturii... , p. 321
18. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 30
20. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 18-19
21. ^ Dr. V. Branisce, Izvodul de zestre al părinților lui Mihai Eminescu, Convorbiri literare, LVIII, 1926, p. 44-48
23. ^ Omagiu lui Mihai Eminescu, Comitetul Comemorării, Galați, București, 1909
24. ^ a b c Călinescu, Istoria literaturii..., p. 25
25. ^ a b Dicționarul literaturii... , p. 322
26. ^ a b c Cioculescu, p. 159
27. ^ a b c d e f Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 8
29. ^ Mihail Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință), Revista olteană, II, 1889, p. 85-100
30. ^ C. Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, Adevărul literar și artistic, IV, nr. 217, 1 februarie 1925
32. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903
33. ^ I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București, „Bucovina” V, 1934
34. ^ Mihail Eminescu, Diverse cu o prefață de I. L. Caragiale, Biblioteca Academiei Române, I. 102021
35. ^ Mihail Eminescu, Poezii cu o notiță biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului M. E., București, „L.
Alcalay”, Biblioteca Academiei Române, I. 101830
36. ^ Corneliu Botez, Unde s-a născut poetul Eminescu?, în Mihail Eminescu - Literatură, Iași, 1904, p. 76-78 și
Ateneul, Botoșani, număr festiv, februarie 1904
38. ^ N. D. Giurescu, Când s-a născut Eminescu?, Convorbiri literare, 1892, p. 183-185
39. ^ a b c Cioculescu, p. 160
41. ^ Dr. V. Branisce, Două certificate școlare ale lui Mihai Eminescu, Convorbiri literare, LVIII, 1926, p. 241 - 248
42. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903
43. ^ Prof. dr. Mandache Leocov. Despre Teiul lui Eminescu. Comunicare publică, Grădina Copou. Înregistrare video
(minutul 7:00), accesată în 28 noiembrie 2014 la http://www.dailymotion.com/video/x10va9e_mandache-leucov-
despre-teiul-lui-mihai-eminescu-iasi_creation.
44. ^ Nicolae Manolescu, „Boala și moartea lui Eminescu”, Adevărul, 28 iunie 2013
45. ^ Eminescu și Teleormanul (http://cititordeproza.wordpress.com/2010/03/04/eminescu-si-teleormanul/)
46. ^ De ce mergem pe strada Plantelor? | Locuri de vizitat (http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/De-ce-mergem-pe-
strada-Plantelor-art7996070385/)
47. ^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu (1932)
48. ^ Paul Cernat, „O comisie medicală pentru Eminescu (http://www.observatorcultural.ro/articol/o-comisie-medicala-
pentru-eminescu/)”, Observatorul Cultural, 27 februarie 2015. Citat: „Apariția acestui volum colectiv vine într-un
moment în care boala și moartea poetului național fac, mai mult ca oricînd, deliciul consumatorilor de teorii ale
conspirației.”
49. ^ Adrian Dinu Rachieru, „Eminescu și teza dublului referențial (http://www.crainou.ro/2015/04/04/eminescu-si-teza
-dublului-referential/)”, Crai Nou, 4 aprilie 2015. Citat: „Aberația în discuție privește „diversiunea asasinării”, o
chestiune „bizară”, aprecia M.R. Iacoban, insinuată, prin zelul „conspiraționiștilor”, în mentalul nației. Nu e vorba,
desigur, de înscenarea bolii (reală), ci de mania eminescologilor („oratori, retori și limbuți”) de a propune
„conspirații infernale”, zicea E. Simion”.
50. ^ Theodor Codreanu, „De la mistica rațiunii la mistica nebuniei”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p.
22 și Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2
(199-200), p. 28.
51. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-
200), pp. 27-28.
52. ^ a b c Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2
(199-200), p. 28.
200), p. 29.
200), pp. 29-30.
55. ^ Alexandru Ovidiu Vintilă, „Theodor Codreanu. Eminescu în captivitatea «nebuniei»”, în Limba română, Chișinău,
nr. 1-2 (199-200).
56. ^ a b c Daniel Popescu, Mihai Simionescu, „Volumul «Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor», lansat la Academie (http://www.agerpres.ro/cultura/2015/01/15/volumul-maladiile-lui-eminescu-s
i-maladiile-imaginare-ale-eminescologilor-lansat-la-academie-14-25-07)”, Agerpres, 15 ianuarie 2015.
57. ^ Nicolae M. Constantinescu, „Recenzie: «Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor» (htt
p://www.rpss.inoe.ro/articles/195/file)”, Revista de politica științei și scientometrie, serie nouă, vol. 4, nr. 1, martie
2015, pp. 60-63.
58. ^ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 148
59. ^ I.L. Caragiale,În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 147
60. ^ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967, pag. 333
61. ^ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura
POLIROM, 2000 pag. 157
62. ^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1985, vol. III, p. 44.
63. ^ M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 301.
64. ^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, București, 1985, p. 40.
65. ^ Andor Réthy, Eminescu költeményei magyarul (Poeziile lui Eminescu traduse în limba maghiară). În: Irodalmi
évkönyv 1957 (= Almanah Literar 1957), Állami Irodalmi És Művészeti Kiadó, Bukarest, 1956, pag. 461-490.
66. ^ a b Colecționarul Român, Numărul 3, duminică 02.04.2006, Personalități române peste hotare (http://www.world
war2.ro/colectionarul/Colectionarul-Roman-Nr3.pdf)
67. ^ a b Romanian coins, 1 rublă 1989 Eminescu (http://romaniancoins.org/ro1reminescu.html)
68. ^ Banca Națională a României, Monedă din argint dedicată împlinirii a 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu
în revista "Familia" (http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=11196)
69. ^ Biserica lui Eminescu, o ciudățenie în lumea ortodoxiei: sfinții au aureole negre, iar marele poet e pictat pe
pereți (http://adevarul.ro/locale/botosani/biserica-eminescu-ciudatenie-lumea-ortodoxiei-sfintii-aureole-negre-marel
e-poet-e-pictat-pereti-1_57adaea75ab6550cb8b19c3c/index.html), 13 august 2016, Cosmin Pătrașcu Zamfirache,
Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016
70. ^ Sfinții cu aureole negre, care au atras ura rușilor. De ce sfinții pictați pe biserica de lângă casa lui Eminescu
poartă doliu - secretul unei picturi unice în lume (http://adevarul.ro/locale/botosani/sfintii-aureole-negre-atras-ura-r
usilor-sfintii-pictati-biserica-casa-eminescu-poarta-doliu-secretul-picturi-unice-lume-1_5582caeccfbe376e356adf1
b/index.html), 21 iunie 2015, Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016
71. ^ George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
Opere complete
Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și variante, ediție critică îngrijită de
Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1939
Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Povestea Codrului la
Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.
Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Doina la Kamadeva, Fundația
pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944
Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. Tabloul edițiilor, ediție critică îngrijită de
Perpesiccius, București, Editura Academiei Române R.P.R., 1952
Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note și variante. Exerciții și moloz- Addenda și
corrigenda. Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei
Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958
Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale de inspirație folclorică, Lirica
populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase. Paremiologie. Note și variante. Anexe. Exerciții și moloz.
Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963
Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte
proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii
Române, 1977
Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus. Traducerile de proză literară, Dicționarul de rime,
studiu introductiv de Petru Creția, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988
ț ț
Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870- 1877, Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare,
Curierul de Iași, studiu introductiv de Al. Oprea, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei
Române, Muzeul Literaturii române, 1988
Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887- 15 februarie 1890, Timpul, ediție critică întemeiată
de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, 1989
Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul, ediție critică întemeiată
de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române,
1984
Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul, coordonator Dimitrie
Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985
Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei,
ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii Române, 1985
Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice. Hurmuzaki. Rötscher. Kant. Leskien.
Bopp. Articole și excerpte, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu
introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983
Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1993
Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989
La acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența intimă cu Veronica Micle, Dulcea mea Doamna/ Eminul
meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, ediție de Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura
Polirom, 2000.
Biografii
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, București,1968
Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu,1983
Ilina Gregori,Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art,2008
Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-

1947
Titu Maiorescu, Critice, 1892
Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-1936
D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
T. Arghezi, Eminescu, 1943
D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943
E. Lovinescu, Eminesciana
Monografii, studii critice, istorii literare. Opere

selective
Amita Bhose, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978, 176 p.
Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura Minerva, 1971
Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Junimea, Iași, 1975, 264 p.
Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu și psihologia romantismului, Cu o prefață de C. Rădulescu-
Motru, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București, 1936;
Constantin I. Calotă, Idealismul magic la Novalis și Eminescu, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București;
Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundațiilor Regale, 1934-1936 și reed, Editura Minerva
G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura Junimea, Iași, 1979, 192 p.
Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964
Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962
Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998
Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1972, 356 p.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963
Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București, 1986, 292 p.
László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RPR, București, 1964, 473 p.
Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963;
Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Traducere de Gh. Bulgăr și Gabriel Pîrvan, Editura
Junimea, Iași, 1977, 608 p.
G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole, Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai Drăgan, Editura
Junimea, Iași, 1974, 384 p.
Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română, Traducere, prefață și indice de
autori de Ariton Vraciu, Editura Junimea, Iași, 1979, 328 p.
D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera, Editura Eminescu, București, 1983, 488 p.
Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992, 384 p., reeditare în
2003
Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971
Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Dumitru D. Panaitescu, Editura Junimea, Iași,
1983, 664 p.
Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, 1972
Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu * Originile, Cartea Românească, București, 1989, 228
p. ISBN 973-23-0101-5
Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964
Alex Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura ALLFA, București 2017. ISBN 978-606-
783-069-9
Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972
Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965
Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 și reed.
Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima, Editura Junimea, Iași, 1974, 356 p.
Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967; Ediția a III-a, Editura Junimea, Iași, 1970, 184 p.
Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, coord. Tudor Vianu, Editura Academiei, București, 1968
Bibliografie
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, București, 1941
Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1973
Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura
GUNIVAS, București, 2008
Legături externe
de Mihai Eminescu (http://d-nb.info/gnd/118684493) în Catalogul Bibliotecii Naționale a Germaniei
Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – E (http://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=E)
Biblioteca Academiei Române - Mihai Eminescu, Bibliografie adnotată 1990-2005 (http://www.biblacad.ro/emines
cufinal.pdf)
Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu" (http://www.eminescuipotesti.ro/)
Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu" (http://www.botosani.djc.ro/DocumenteHtml.aspx?ID=2643)
Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Botoșani (http://www.botosani.djc.ro/EvenimenteDe
talii.aspx?ID=1378)
Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani; Catalogul Fondului Documentar Eminescu; Donația Ion C.
Rogojanu (http://www.bibliotecabotosani.ro/user/doc/catalog/CatalogEminescu.pdf)
Cele mai importante momente din viața lui Mihai Eminescu (http://www.amosnews.ro/arhiva/cele-mai-importante-
momente-din-viata-lui-mihai-eminescu-14-01-2007), 14 ianuarie 2007, Amos News
Volumul „Poesii", asa cum era (http://www.jurnalul.ro/special/volumul-poesii-asa-cum-era-29978.htm), 14 ianuarie
2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național
„Povatuitoriu la cetire prin scriere” - Prietenia cu Ion Creangă (http://www.jurnalul.ro/special/povatuitoriu-la-cetire-
prin-scriere-30001.htm), 14 ianuarie 2006, Costin Anghel, Mihai Stirbu, Jurnalul Național
Portalul Mihai-Eminescu.Ro - Opera Politică Integrală (http://www.mihai-eminescu.ro/)
Opera ”Dialogurile dragostei”, istoria unei dragoste inegalabile a lui Mihai Eminescu și a Verinicăi Micle. Muzica e
scisă pe versurile acestor doi protagoniști, Mihai Eminescu și Veronica Micle. Muzica de Eugen Doga (http://www.
dogamusic.com/en/Opera-Dialogues-of-Love) (Limba engleză)
Poezii și biografie
ICI.ro: Biografie (http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_eminescu.html)

Formula AS - Călătoria lui Eminescu în Transilvania (http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=367&&idart=697
&&numecap=Cultură&&cc=Eminescu)
Site elaborat special de Fundatia Culturala Libra si ITC, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii. (http://www.mi
haieminescu.ro/)
Cinci mituri despre Mihai Eminescu (http://www.evz.ro/detalii/stiri/cinci-mituri-despre-mihai-eminescu-918906.htm
l), 22 ianuarie 2011, Andreea Dogar, Evenimentul zilei
„Eminescu nu ne reflectă: în el punem imaginea noastră idilică" (http://www.evz.ro/detalii/stiri/eminescu-nu-ne-refl
ecta-in-el-punem-imaginea-noastra-idilica-882732.html), 15 ianuarie 2010, Andreea Dogar, Evenimentul zilei
Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul conservator (http://adevarul.ro/cultura/istorie/celalalt-mihai-eminescu-cronicar
ul-conservator-1_50eff63856a0a6567e6a2e26/index.html), 12 ianuarie 2013, Mihai Mincan, Adevărul
Volumele „Eminescu - drama sacrificării” de Theodor Codreanu și „Boala și moartea lui Eminescu” de Nicolae
Georgescu (PDF) (http://www.mihai-eminescu.ro/category/biblioteca-online/)
Primul film documentar despre Eminescu, realizat în 1914 de Octav Minar: „Eminescu, Veronica, Creangă” (http://
www.mihai-eminescu.ro/foto-video/)
Jurnalistul
Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul tradiționalist (http://www.mihai-eminescu.ro)

Teoria conspirației
Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu (http://www.civicmedia.ro/adevarul-despre-eminescu/)

Eminescu a fost victimă politică (http://www.jurnalul.ro/special/eminescu-a-fost-victima-politica-29979.htm) -
interviu cu Nicolae Georgescu (eminescolog), 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național
Eminescu - moartea misterioasa a unui geniu (http://www.descopera.ro/teoria-conspiratiei/4181692-eminescu-mo
artea-misterioasa-a-unui-geniu), 13 aprilie 2009, Georgiana Fefea, Descoperă
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihai_Eminescu&oldid=12731188
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 18 aprilie 2019, ora 08:41.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Mihai Eminescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai Eminescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

6/8/2019 Mihai Eminescu - Wikipedia

poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia

Data și locul nașterii

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15

Între 1860 și 1861 a fost

Student la Viena și Berlin

Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu,

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia

La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din

stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Activitatea de jurnalist politic

Receptarea operei eminesciene

Mihai Eminescu în conștiința publică

1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;

Portretul lui Mihai Eminescu pe o

1869 1878 1885

Sculpturi ale poetului

Bustul lui Mihai Eminescu

Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-

Monografii, studii critice, istorii literare. Opere

ICI.ro: Biografie (http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_eminescu.html)

Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul tradiționalist (http://www.mihai-eminescu.ro)

Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu (http://www.civicmedia.ro/adevarul-despre-eminescu/)

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 18 aprilie 2019, ora 08:41.

S-ar putea să vă placă și