Alexandru Averescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Alexandru Averescu

Generalul Alexandru Averescu

Date personale

Născut 3 aprilie 1859

Babele, Basarabia, astăzi Ucraina

Decedat 2 octombrie 1938 (79 de ani)

București

Căsătorit cu Clotilda Averescu

Naționalitate Român

Cetățenie România

Religie Ortodox

Ocupație ofițer
om politic
diplomat

Prim-ministrul României

În funcție
9 februarie 1918 – 15 martie 1918

Precedat de Ion I.C. Brătianu

Succedat de Alexandru Marghiloman

 În funcție
19 martie 1920 – 18 decembrie 1921

Precedat de Alexandru Vaida-Voevod

Succedat de Take Ionescu

În funcție
30 martie 1926 – 4 iunie 1927

Precedat de Ion I.C. Brătianu

Succedat de Barbu A. Știrbey

Ministrul Afacerilor Externe

În funcție
29 ianuarie 1918 – 4 martie 1918

Precedat de Ion I.C. Brătianu

Succedat de Constantin C. Arion

Ministrul Apărării Naționale

În funcție
13 martie 1906 – 3 martie 1909

Precedat de gen. Gheorghe Manu

Succedat de Toma Stelian

Premii Ordinul Mihai Viteazul

Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a IV-
a[*]
Ordinul Ferdinand I
Ordinul Vulturul Alb

Partid politic Partidul Poporului

Alma mater Universitatea Națională de Apărare

„Carol I”
Școala Subofițerilor de la Bistrița

Profesie Militar

Cariera militară
Studii Universitatea Națională de Apărare
„Carol I”
Școala Subofițerilor de la Bistrița

Activitate
 A luptat pentru România

Ramura Forțele Terestre Române

Gradul field marshal[*]

A comandat Armata a II-a română

Bătălii / Ofensiva Flămânda

Războaie Bătălia de la Mărăști
Bătălia de la Oituz

Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

Pagina „Averescu” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Averescu (dezambiguizare).
Alexandru Averescu (n. 3 aprilie 1859, Babele, Principatele Unite – d. 2 octombrie 1938,
[1]
București, România[2]) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul
Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele
succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei
cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie
1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de
memorii de pe prima linie a frontului)[3], membru de onoare al Academiei Române din iunie
1923 și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

Cuprins

Biografie[modificare | modificare sursă]

Viața militară[modificare | modificare sursă]
Alexandru Averescu a fost o figură atipică pentru viața politică a României interbelice. S-a
născut în satul Babele, lângă Ismail, (regiunea Odesa, azi în Ucraina) în Principatele Unite.
Cariera sa militară a avut o traiectorie constant ascendentă. În 1881 a absolvit cursurile
Școlii militare de la Mănăstirea Dealu (Târgoviște) și a dobândit gradul de sublocotenent. [4].
A urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia, al cărei absolvent devine
în 1886, an în care obține și brevetul de ofițer de stat major. [5] După întoarcerea în țară are o
remarcabilă carieră militară. În 1892 este profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și
comandant al escadronului de elevi.
Devine căpitan în 1889 și maior în 1894.[4]. Între 1894 -1896 a fost comandant al Școlii
Superioare de Război (Școala Superioară de Resbel, după ortografia vremii), având pe
atunci gradul de maior.[6] Ca profesor la Școala Superioară de Război a elaborat numeroase
cursuri de tactică, strategie, organizare-mobilizare, geometrie militară.
A fost apoi atașat militar al României la Berlin (1896-1898) și șef al Marelui Cartier
General (1911-1913). Funcția de atașat militar la Berlin era una dintre cele mai importante
pentru relațiile militare ale României, având în vedere tratatul secret de alianță cu Tripla
Alianță din 1883 și faptul că Germania era, la acea dată, principalul nostru furnizor de
armament.
Devine locotenent-colonel în 1898 și se află pentru un an la comanda Regimentului 4 roșiori.
Între 1899 și 1904 este în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major. În
anul 1906 este avansat la gradul de general de brigadă. [4]. La 13 martie 1907, Alexandru
Averescu este numit în funcția de ministru de Război de proaspătul președinte al Consiliului
de Miniștri, Dimitrie A. Sturdza. A participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907.[7] La 1
aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a luat parte la Al Doilea Război Balcanic,
conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia.
Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit
funcția de comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30
ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a dus la
conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan.
A inițiat cunoscuta manevră de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie 1916) care însă a
fost o operație ratată, deoarece trupele trecute la sud de Dunăre au fost retrase fără a se fi
confruntat cu inamicul; a condus Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917).
Un episod interesant din timpul războiului, cu implicații politice: apăruse zvonul că Averescu
ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea, de aceea, jignit de neîncrederea
suveranilor, generalul și-a dat demisia. Peste câteva zile regina Maria îl chema în audiență,
declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele." Pentru activitatea din timpul Primului Război
Mondial a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale prevăzute de legea promulgată
prin Decretul Regal nr. 1678/1927[8], iar pe 14 iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică
de mareșal[9].
Bastonul de mareșal a lui Alexandru Averescu a intrat în colecția Muzeului Militar Național în
anul 1960, fiind confiscat de Ministerul Afacerilor Interne, care comunica muzeului că
trimite un baston de metal galben, îmbrăcat în pluș roșu și o cutie de carton roșie ce au
aparținut fostului mareșal Averescu, acesta fiind confiscat de la numitul Ion Iliescu [10] (nu
același cu demnitarul comunist și viitorul președinte al României [11]).
Constantin Argetoianu îl considera pe Averescu o personalitate duplicitară, plină de calități
dar urmărind idealuri mărunte. În „Memoriile” sale, controversatul politician îi face
mareșalului un portret sugestiv și subiectiv: „Ființă complexă mai mult în aparență decât în
realitate, Averescu n-a avut pe lume decât două patimi: femeile și galoanele. Nu femeia, ci
femeile - nu ambiția marilor înfăptuiri, ci galoanele. Pentru satisfacerea acestor două patimi,
în serviciul cărora punea o inteligență, o șiretenie și o forță de voință incontestabile, era în
stare să sacrifice orice, până și convingerile pe care le avea și pentru a ajunge la ținta zilei
să apuce orice cale. Drumuri piezișe, poteci ascunse, cotituri neașteptate, nimic nu-l oprea.
Omul cel mai popular în țara sa din Europa n-a avut nici un moment gândul să clădească, n-
a urmărit decât postul de prim-ministru! Toate planurile și programele pe care le debita erau
numai paradă, după cum s-a văzut după ce a fost chemat la Guvern. Galoanele! Galoanele
și nimic mai mult. Le pierduse în armată prin nedibăcie, și voia acum să le recâștige în
politică, prin toate felurile de dibăcie! […] Averescu era în stare să primească puterea
oricând, de la oricine și oricum.”[12]
Viața politică[modificare | modificare sursă]
Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai
multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a
înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului, la
Congresul general al Ligii din 16 și 17 aprilie). Partidul era constituit inițial din conservatori,
oameni politici din Basarabia, Bucovina și Transilvania, din generali și ofițeri superiori și se
baza pe prestigiul lui Averescu.[4]. La Congresul Ligii din 16-17 aprilie 1920, s-a făcut
fuziunea cu gruparea lui Octavian Goga din Transilvania, cu Uniunea națională a bănățenilor
în frunte cu A. Imbroane, cu gruparea lui Iancu Flondor din Bucovina și a lui Sergiu Niță din
Basarabia.[13]
Despre începuturile vieții sale politice, același Constantin Argetoianu, care i-a fost cel mai
apropiat colaborator în acea perioadă spunea: „Până la chemarea noastră la Guvern,
în martie 1920, Averescu făcea pe Dalai Lama, citea autori perimați de economie politică. Își
pierdea vremea cu fleacuri și cu fuste, primea pe toți intriganții și asculta toate lichelele.
Rezultatul era câte un bilețel prin care îmi cerea măsuri ce încurcau toate lucrurile. N-am
cunoscut un spirit mai apolitic decât al lui și în primele timpuri ale noii sale cariere călca în
toate străchinile, dar absolut în toate.” [14]
Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând, Alexandru Averescu a fost loial
casei regale și s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața
declinului. A fost prețuit de către regele Ferdinand. Când regele se afla pe patul de moarte l-
a chemat pe Averescu la el ca să-i vorbească: „Averescu, multe s-au spus între noi; de mult
însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în
groapă”. În anul 1930 generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu sunt ridicați la cel
mai înalt rang: mareșal al României, din dispoziția regelui Carol al II-lea.
Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Mareșalul Averescu a
murit în urma unei crize cardiace, în noaptea de 2/3 octombrie 1938, în locuința sa din
Șoseaua Kisseleff, din București.[15] A fost membru de onoare al Academiei Române.