Prima atestare a etnonimului „turc” a fost menționarea sau kök türk („turcii albaștri”, la

singular) într-o scrisoare trimisă în 585 de împăratului Chinei lui Isbara, hanul tribului
göktürk. În misiva respectivă, monarhul i se adresează destinatarului cu apelativul „Mare
Han Turc”. În inscripțiile Orhon, datate cam în aceeași perioadă, este folosită varianta
„turuk”.
Utilizări mai vechi ale unor termeni similari, precum acelea pe o tabliță din secolul 20
î.Hr găsită în orașul Mari lângă Tell Hariri în nordul Irakului (menționând poporul turukku,
sosit în ținuturile Tiguranim și Hirbazanim); cea chinezească din 1328 î.Hr, (care numea un
popor vecin tu-kiu); cea din Zend-Avesta, în care unul dintre nepoții lui Noe este numit Turk -
au o semnificație necunoscută, însă unii cercetători sunt de părere că acestea ar fi semne
pentru o continuitate istorică, sugerând chiar o unitate etnică și, poate, lingvistică. [formulare evazivă]
O explicație populară în Turcia contemporană este că sensul primar al cuvântului türk ar fi
„tare; puternic”. În secolul al XVI-lea turcii otomani credeau că türk însemna "Cel care a atins
cea mai înaltă treaptă a perfecțiunii" ('kemâle ermiș')
Cuvântul "turcic/turcică" este în zilele noastre folosit în principal pentru a denumi popoarele
și limbile întregii zone, în vreme ce "turc/turcă" este folosit în mod obișnuit pentru a denumi
poporul și limba Turciei, cât și unele dintre particularitățile etnice și culturale ale acestui
popor și ale minorităților etnice din țările vecine.
Unii consideră[formulare evazivă] aceasta drept distincție artificială și afirmă că limbile turcice nu fac
între ele asemenea diferențieri, ele fiind în fapt dialecte ale unei singure limbi. În limba turcă
modernă (din Turcia), termenul "türk" se referă la poporul și limba turcă în timp ce termenul
"türki" se referă la popoarele și limbile turcice.
Se mai afirmă[formulare evazivă] că cele mai multe separări sunt produsul stalinismului și că, înainte
de formarea Uniunii Sovietice, termenul turcesc era folosit pentru a descrie toate popoarele
turcice care, prin similaritățile de limbă și cultură, erau văzute ca părți ale unei mari familii de
popoare, ale unui „Türkistan”. Există îngrijorări că cea mai mare parte a acestei dezbateri
este folosită ca suport al teoriei rasiale a panturcismului, pretinzând că diferențele culturale,
religioase, istorice, politice, chiar și rasiale sunt prea mari pentru a vorbi despre unitate.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Se crede că toate popoarele turcice sunt originare din Asia Centrală. Unii istorici pretind că
turcii sunt originari din Asia de vest și au migrat în timpuri preistorice în Asia Centrală, în timp
ce alții cred că migrația către Asia de vest și interacțiunile turcilor în diferite parți ale lumii în
perioada antică, (înainte de apariția hunilor), au apărut via Asia Centrală.
Comparații ale limbii sumeriene antice, (pe care ei o numesc limba uralo-altaică), cu limbile
turcice moderne arată similarități de vocabular. Se afirmă, având ca bază această
comparație, ca sumerienii sunt cel mai vechi popor turcic menționat în documente, că ei își
au originile în estul Mării Caspice dar și-au clădit o civilizație în Mesopotamia. Alții resping
aceasta ca pe o expresie a ideologiei pan-turcice, arătând că majoritatea lingviștilor
consideră sumeriana ca o limbă izolată, în timp ce alții o leagă de limbile dravidene. Mai
mult, clasificarea limbilor într-un grup uralo-altaic este deseori criticată, datorită lipsei de
dovezi și a lipsei de similarități evidente dintre limbile clasificate astfel.
Unii savanți consideră hunii, ale căror origini merg până spre anul 1200 î.Hr, ca unul dintre
primele popoare turcice.
Lăsând aceste controverse de-o parte, data precisă a expansiunii inițiale din țara mamă
rămâne neștiută. Primul stat cunoscut ca "turc" , care mai apoi a dat numele multor state și
popoare după aceea, a fost acela al gokturcilor din secolul al VI-lea (gog = 'albastru' sau
'ceresc'). Acest stat pare să apară în urma răscoalei unui popor de origine turcică, cel pe
care chinezii îl numeau tu-kiu, împotriva juan-juanilor (Jou-jou). Căpetenia lor Bumin își va
lua numele de Kagan, fiind urmat de fratele său Istemi-Kagan. Începând cu anul 581 î.e.n,
confederațiile statale de la est și vest de Altai se despart, turcii numindu-se astfel
occindentali și orientali.
Popoarele turcice mai târzii includ karlucii (mai ales în secolul al XVIII-lea), uighurii, turcii
oghuz sau turcii Ğuz și turkmenii. Cum aceste popoare au fondat state într-o zona cuprinsă
între Mongolia și Transoxiana, au venit în contact cu popoarele musulmane și au adoptat
treptat islamismul. Totuși, au fost și mai sunt încă popoare turcice de alte religii, cum
sunt: creștinism, iudaism (vezi khazarii), budism și zoroastrism.
Soldații turcici din armata califilor Abbasizi au ajuns conducătorii de facto ai Orientului
Mijlociu musulman (exceptând Siria și Egiptul), în mod deosebit după secolul al X-
lea. Oghuzii și alte triburi au ocupat diferite țări sub conducerea dinastiei turcilor selgiucizi și
până în cele din urmă au cucerit teritoriile dinastiei Abaside și ale Imperiului Bizantin.
În acest timp, kirghizii și uigurii se luptau între ei și cu puternicul Imperiu Chinez. Kirghizii s-
au așezat în final în regiunea cunoscută acum ca Kârgâzstan. Tătarii au cucerit
teritoriul bulgarilor de pe Volga care astăzi este Tatarstanul, urmând invazia mongolă spre
vest a lui Ginghis Han din secolul al XIII-lea. Bulgarii au fot numiți de ruși tătari din greșeală.
Adevărații tătari trăiesc numai în Asia. Tătarii europeni sunt de fapt bulgari. (Bulgarii au venit
în Europa în secolele al VII-lea și al VIII-lea). Peste tot, populațiile turcice s-au amestecat
într-o oarecare măsură cu alte populații locale.
În vreme ce statul selgiucid a intrat în declin după invazia mongolă, Imperiul Otoman s-a
ridicat ca noul stat turcic care a juns să domine nu numai Orientul Mijlociu, dar și Europa de
sud-est și părți ale Rusiei sudice și ale Africii de nord. În același timp, alte grupuri turcice au
fondat dinastii în Iran sau în nordul Indiei (Imperiul Mogul).
Imperiul Otoman a slăbit datorită repetatelor războaie cu Rusia și Austria, ca și datorită
creșterii mișcărilor de eliberare națională din Balcani și mai apoi a dispărut dupa primul
război mondial, în locul lui apărând republica Turcia din zilele noastre.

Răspândirea geografică și diviziunile

etnice[modificare | modificare sursă]
În ziua de azi, cea mai mare populație turcică trăiește în Turcia. Alte populații turcice
numeroase trăiesc
în Azerbaijan, Cipru, Iran, Kazakhstan, Kârgâzstan, Rusia, Turkmenistan și Uzbekistan. De
asemenea, mai trăiesc populații turcice în China, în nordul Irakului, Afghanistan, Republica
Moldova, și în Balcani (în special în Grecia, Bulgaria, România și în fosta Iugoslavia). Un
număr mic de persoane turcice trăiesc de asemenea în Vilnius, capitala Lituaniei.
O graniță exactă între diferitele popoare turcice nu poate fi trasată cu exactitate. Unii oameni
de știință divid aceste popoare în șase ramuri: oghuzii, kipchacii, kurlucii, siberienii, ciuvașii,
și yakuții.
Una dintre cele mai mari dificultăți întâmpinate în încercarea de clasificare a diferitelor limbi,
dialecte, popoare și grupuri etnice turcice este impactul avut de Uniunea Sovietică (și în mod
particular de politica națională a lui Stalin, de crearea unor noi granițe naționale și de
deportarile în masă), asupra amestecurilor etnice în regiunile care fuseseră mai înainte zone
multiculturale precum Khiva/Khwarezmia, valea Fergana și Caucaz. Clasificarea menționată
mai sus nu este de aceea nici în detaliu, nici în general suficient de exactă. Un alt aspect
dezbătut este influența pan-turcismului și naționalismului în creștere asupra percepțiilor
diviziunilor etnice din republicile din Asia Centrală care și-au câștigat de puțină vreme
independența.