6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

Mihail Gorbaciov
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(în limba rusă: Михаи́л Серге́евич Горбачёв, născut pe 2
Mihail Sergheevici
martie 1931) a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985
până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea
Gorbaciov
războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Михаи́л Серге́евич
Comunist al Uniunii Sovietice și la prăbușirea Uniunii Sovietice. Горбачёв
A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

Cuprins
Tinerețea
Cariera politică
Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice
Reformele interne
1985
1986
1987
1988
1989
Prăbușirea Uniunii Sovietice
Creșterea naționalismului în republicile sovietice, 1986
– 1990
Criza unională, 1990-1991 Date personale
Tentativa de lovitură de stat din august 1991 Nume la Михаил Сергеевич Горбачёв
naștere
Urmările tentativei de lovitură de stat și prăbușirea
Uniunii Sovietice Născut 2 martie 1931 (88 de ani)
Stavropol, URSS
Gândirea gorbaciovistă în străinătate Căsătorit cu Raisa Gorbaciova (c. 1953–1999;
Activitatea politică după demisia din funcția de decesul ei)
președinte sovietic Copii Irina Mihailovna Virganskaia
Afilierea religioasă Naționalitate rusă
Concluzii Cetățenie URSS
Rusia
Vezi și
Etnie rus
Referințe Religie Ateu; vezi afilierea religioasă
Bibliografie Ocupație om politic
Lectură suplimentară avocat
Legături externe
Secretar General al Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice
În funcție
11 martie 1985 – 25 decembrie 1991
Tinerețea Precedat de Constantin Cernenko

Premii Premiul Nobel pentru Pace

(1990)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 1/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

Mihail Gorbaciov s-a născut într-o familie țărănească în satul Comandor al Ordinului Artelor
și Literelor[*] (29 septembrie
Privolnoe de lângă Stavropol, ca fiu al lui Serghei și al Maria.[1] A 1997)
avut o copilărie grea în timpurile în care în fruntea țării s-a aflat cetățean de onoare al orașului
Stalin. Bunicii săi fuseseră deportați pentru vina de a fi fost Berlin[*]
Ordinul Lenin
culaci. În timpul celui de-al doilea război mondial, a trăit Ordinul de Onoare[*]
vremurile grele ale ocupației germane, după ce, pe 2 august Ordinul Revoluției din
Octombrie[*]
1942, armatele naziste au cucerit Stavropolul. Deși germanii au Ordinul Leul Alb în grad de
fost alungați în februarie 1943, ocupația a înăsprit viața mare cruce[*]
comunității rurale în care trăia tânărul Gorbaciov și i-a lăsat Ordinul Insigna de Onoare[*]
Premiul Indira Gandhi[*] (1987)
acestuia amintiri de neșters.[1] Din 1946 până în 1950, Gorbaciov ...mai multe...
a lucrat ca ajutor de mecanizator în diferite ferme agricole din Partid Partidul Comunist al Uniunii
regiune sa.[1] Mai târziu avea să mărturisească că munca politic Sovietice
țăranilor în acea vreme era "foarte grea", în principal datorită
Alma mater Universitatea de stat din
Moscova
cotelor în produse și taxelor pe loturile în folosință cerute de Profesie Jurist
autorități. În plus, cum țăranilor nu li se eliberau acte de
Semnătură
identitate, singura șansă a locuitorilor de la sate să părăsească
munca pământului era înscrierea pe listele "orgnabor" –
recrutarea de personal pentru proiectele de investiții industriale. Prezență online
Această situație l-a făcut pe Gorbaciov să se întrebe: "care era site web oficial (http://www.gorby.ru)
diferența dintre această viață și iobăgie?"[2]. Twitter (https://twitter.com/mgorbachev)
Internet Movie Database (https://tools.wmflab
s.org/wikidata-externalid-url/?p=345&url_prefi
Cariera politică x=https://www.imdb.com/&id=nm0329784)
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Mihail_Gorbaciov&action=edit&section=0)
În ciuda originii modeste și a greutăților din tinerețe, Gorbaciov
a fost un elev fruntaș în timpul școlii, arătând un interes special
pentru istorie și matematică. După absolvirea cursurilor școlii din sat, Gorbaciov și-a ajutat tatăl la strângerea recoltei
din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roșu pentru
Muncă la vârsta de numai 16 ani, un lucru destul de neobișnuit pentru cineva așa de tânăr. Tocmai acest ordin i-a
deschis calea către admiterea la cursurile Universității din Moscova (1950).[1] Gorbaciov nu avea intenția să înceapă o
carieră juridică, specializarea aceasta nefiind decât o treaptă necesară pentru a accede la funcții importante în Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice. A devenit membru-candidat al Partidului în același an.[1] În perioada în care a locuit în
Moscova a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Raisa Maximovna Titarenko.[1] Cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie
1953, după care cuplul s-a mutat în regiunea Stavropol din sudul Rusiei. După ce a absolvit cursurile universitare,
Gorbaciov a intrat în munca de partid.[1] După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă de timp în procuratură, după care
s-a transferat în Komsomol. A fost prim secretar al organizației orășenești Stavropol din septembrie 1956, după care a
fost mutat la comitetul regional al Komsomolului, unde a lucrat ca adjunct al primului secretar din aprilie 1958 și ca
prim-secretar din martie 1961.[1] Pe 6 ianuarie 1957 avea să se nască primul copil al cuplului, Irina.[2].

A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961, în timpul căruia Nikita Hrușciov a
anunțat planul său de propulsare a țării în comunism într-o perioadă de 20 de ani și de depășire din punct de vedere
economic a Statelor Unite. Gorbaciov a fost promovat în funcția de șef al departamentului agricol din kraina Stavropol
în 1963.[1] În 1966, la vârsta de 35 de ani, el a absolvit și cursurile la forma de învățământ fără frecvență a Institutului
agricol, cu specializarea agronom-economist.[1] Cariera sa a avut o evoluție ascendentă. În 1970 a fost numit prim-
secretar al krainei Stavropol, devenind unul dintre cei mai tineri șefi regionali de partid din URSS.[1] În această
perioadă el a contribuit la reorganizarea fermelor colective, îmbunătățirea vieții lucrătorilor agricoli, mărirea loturilor
individuale în folosință și a permis țăranilor o mai mare libertate în planificarea activităților.[1] Datorită eficienței
arătate în muncă, el a fost promovat ca membru CC al PC al URSS în mai 1971. În 1972 a condus o delegație sovietică
în vizită în Belgia[1], iar numai doi ani mai târziu era deputat în Sovietul Suprem și președinte al "Comitetului pentru
problemele tineretului". A devenit membru al "Secretariatului pentru agricultură a CC al PCUS" în 1978, înlocuindu-l
pe sprijinitorul său, Fiodor Kulakov, decedat în urma unui infarct.[1][2]

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 2/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

În 1979, Gorbaciov a fost promovat în Politburo, (mai întâi ca membru supleant, devenind membru plin un an mai
târziu). Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, șeful KGB-ului, originar și el din Stavropol. În timpul scurt în care
protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcția de secretar al partidului pentru
problemele de cadre. Colaborând cu Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20% din membrii eșaloanelor superioare
de conducere la nivel ministerial și regional. În această perioadă au ajuns în importante funcții de conducere Grigori
Romanov, Nicolai Rîjkov și Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai târziu printre cei mai apropiați colaboratori ai lui
Gorbaciov. A fost de asemenea un apropiat al lui Constantin Cernenko, succesorul lui Andropov, lucrând ca secretar
adjunct.[3]

Pozițiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilități
de călătorie în străinătate. Aceste călătorii aveau să-i schimbe în mod profund viziunile politice și sociale ale viitorului
lider al URSS-ului. În 1975, el a condus o delegație sovietică în vizită în Germania Occidentală, iar în 1983 a condus o
altă delegație în vizită în Canada, unde s-a întâlnit cu primul-ministru Pierre Trudeau și cu membrii Camerei
Comunelor și ai Senatului canadian. În 1984 a călătorit în Regatul Unit, unde s-a întâlnit cu primul-ministru Margaret
Thatcher.

Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii

Sovietice
După moartea lui Constantin Cerneko, Mihail Gorbaciov, atunci în vârstă de 54 de ani, a fost ales Secretar General al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 11 martie 1985. El a devenit primul lider al partidului născut după victoria
revoluției bolșevice.

Fiind conducătorul partidului și conducătorul de facto al țării, Gorbaciov a încercat să reformeze partidul osificat și
economia aflată în recesiune prin introducerea glasnostului ("transparenței"), perestroicăi ("reconstrucției") și
uskorenie ("accelerării" dezvoltării economice), politici lansate oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului
Comunist din februarie 1986.

Reformele interne
Gorbaciov a introdus în cadrul așa-numitului program
perestroika reforme economice, despre care credea că vor ridica
nivelul de trai al populației și productivitatea muncii. În acele
vremuri, numeroase dintre reformele sale au fost considerate
radicale de către birocrații conservatori ai partidului.

1985
Gorbaciov în timpul unei întâlniri cu
În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul economic sovietic era președintele SUA Ronald Reagan.
osificat și că reorganizarea lui era imediat necesară. La început,
reformele lui au fost cunoscute ca "uskorenie" (accelerare), dar,
mai apoi, termenul "perestroika" (reconstrucție) a devenit mult mai popular.

Gorbaciov nu se afla pe un teren virgin. Deși epoca lui Brejnev era considerată în general ca una a stagnării economice,
se desfășuraseră o serie de experimente economice, în particular în întreprinderile mixte cu companiile străine. O
serie de idei reformiste fuseseră discutate în cercurile managerilor socialiști cu idei novatoare, care folosiseră
facilitățile oferite de Komsomol ca pe un forum de discuții. Așa-numita "generație Komsomol" avea să se dovedească
cea mai receptivă la inițiativele gorbacioviste și rezervorul de cadre pentru viitoarea clasă a afaceriștilor postsovietici,
lucru valabil în special în statele baltice.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 3/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

După ce a devenit Secretar General, Gorbaciov a propus un program de reforme, care a fost adoptat de Plenara CC al
PCUS din aprilie.[2]. Într-un discurs ținut în mai la Leningrad, Gorbaciov și-a apărat în mod public programul de
reforme. Pentru aplicarea reformelor, Gorbaciov a început prin a-l schimba pe ministrul relațiilor externe Andrei
Gromîko cu Eduard Șevardnadze. Andrei Gromîko, numit în derâdere în occident "Mr. Niet", fusese timp de 28 de ani
ministru al afacerilor externe și era considerat un personaj de modă veche. Robert D. English nota că, în ciuda lipsei
de experiență diplomatică, Gorbaciov și Șevardnadze împărtășeau o viziune comună, o experiență comună în
gestionarea problemelor agriculturii, ceea ce însemna că cei doi nu erau în niciun fel legați de complexul militaro-
industrial sovietic.[4].

Prima reformă importantă introdusă de Gorbaciov a fost așa-numita "reformă a alcoolului" , concepută să lupte
împotriva alcoolismului răspândit la scară națională în Uniunea Sovietică. Prețurile la vodcă, vin și bere au crescut în
mod semnificativ, iar vânzările au fost limitate. Cei care erau găsiți beți la muncă sau în zonele publice erau judecați și
condamnați. Consumul băuturilor alcoolice în trenurile de cursă lungă sau în zonele publice a fost interzis. Mai multe
podgorii faimoase au fost distruse. Scenele în care se consumau băuturi alcoolice au fost cenzurate din filme. Această
campanie nu a avut o influență importantă asupra reducerii alcoolismului, dar a avut un efect devastator asupra
bugetului statului, rezultând o pierdere de aproximativ 100 de miliarde de ruble, prin migrarea producției și vânzărilor
de alcool pe piața neagră. Criticii lui Gorbaciov au mers până acolo încât au afirmat că reforma alcoolului a fost cea
care a declanșat seria de evenimente care au dus la prăbușirea Uniunii Sovietice și la serioasele probleme economice
cu care avea să se confrunte nou formata CSI.

1986
Reformele radicale al perestroikăi au fost enunțate la Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice din februarie-martie 1986. Mulți istorici, inclusiv Robert D. English, au remarcat lupta dintre "noii gânditori"
și conservatori, în timpul căreia ultimii au blocat în mod deliberat procesul schimbării. Un exemplu a fost șirul de
evenimente care a urmat după dezastrul de la Cernobîl. După cum afirmă English, Gorbaciov și aliații lui au fost
"dezinformați de complexul militaro-industrial" și au fost "trădați de conservatori", care au blocat informațiile despre
incident și de aceea făcând să se întârzie orice răspuns oficial.[4]. Jack F. Matlock Jr. a afirmat că Gorbaciov a cerut
autorităților să dea "toate informațiile", dar "birocrația sovietică a blocat fluxul informativ."[5]. Evenimentul tragic de
la Cernobîl și reacția întârziată a autorităților sovietice au atras iritarea comunității internaționale și mulți străini l-au
făcut responsabil pe Gorbaciov. În ciuda acestora, English a sugerat că ar fi existat și un "rezultat pozitiv" al
dezastrului de la Cernobîl, datorită faptului că Gorbaciov și colaboratorii săi reformiști au primit un impuls puternic
pentru reformele privitoare la politica internă și externă.[4].

Schimbările din URSS au continuat în pas alert. Într-un discurs exploziv ținut la Plenara CC al PC Armenesc, tânărul
secretar de partid al regiunii Hrazdan, Hayk Kotanjian, a criticat corupția de proporții de la nivelul eșaloanelor
superioare ale partidului, inclusiv la nivelul primului secretar al Partidului Comunist al RSS Armenească, Karen
Demirchian, și a cerut demisia acestuia din urmă. În mod simbolic, omul de știință sovietic, laureat al Premiului
Nobel, Andrei Saharov, care fusese exilat timp de șase ani în orașul închis Gorki, a fost invitat de Gorbaciov să se
reîntoarcă la Moscova. Dar, în același timp, au apărut semnele problemelor naționaliste care aveau să zdruncine
ultimii ani de existență a URSS-ului. În Kazahstan au avut loc răscoale, după ce Dinmuhamed Kunaev a fost înlocuit
din funcția de prim-secretar al Partidului Comunist al RSS Kazahă.

1987
Plenara CC al PC al URSS din ianuarie 1987 este considerată ca fiind începutul maturității procesului de reforme al lui
Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus alegerile cu mai mulți candidați, numirea a nemembrilor de
partid în funcții guvernamentale și adâncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 4/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

În acest an, luna mai se va dovedi o lună a crizelor de tot felul. Într-un incident incredibil, tânărul german Mathias
Rust a reușit să aterizeze cu un avion ușor lângă Piața Roșie din Moscova, fără a fi detectat de apărarea antiaeriană. A
fost o lovitură dură dată armatei, iar Gorbaciov a trecut la schimbări masive de personal, începând cu cele mai înalte
eșaloane de comandă. Dmitri Iazov a fost numit ministru al apărării.[2].

Reformele economice au ocupat tot restul anului 1987, iar o nouă lege care dădea mult mai multă independență
întreprinderilor a fost votată în iunie. Gorbaciov a publicat în noiembrie cartea Perestroika: nouă gândire pentru țara
noastră și pentru lume, în care își prezenta pe larg ideile de reformă. În același timp, relațiile încordate dintre
Gorbaciov și Boris Elțin au atins noi culmi. După ce Elțin l-a criticat pe Gorbaciov la plenara partidului din octombrie,
primul a fost înlocuit din funcția de prim-secretar de partid al Moscovei. Influența lui Elțin a scăzut numai
temporar.[2].

1988
1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul[6], prin care erau acordate noi libertăți cetățenilor
sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Acest fapt a fost o schimbare radicală, de timp ce cenzura
guvernamentală fusese până atunci o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut,
iar mii de prizonieri politici și dizidenți au fost eliberați. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin promovarea glasnostului,
să exercite presiuni asupra conservatorilor din CC al PCUS, care se opuneau activ reformelor politice și economice. De
asemenea, Gorbaciov spera ca masele largi ale populației sovietice să participe la dezbaterile publice pe tema
reformelor și să sprijine inițiativele novatoare. În același timp, Gorbaciov s-a expus pe sine și și-a expus reformele
criticilor publice, un exemplu fiind scrisoarea lui Nina Andreevna din numărul din martie al ziarului politic Sovețkaia
Rossia[2].

Legea cooperativelor intrată în vigoare în mai 1988 a fost poate cea mai radicală reformă economică de la începutul
erei Gorbaciov. Pentru prima dată de la NEP-ul lui Lenin, lege sovietică permitea dreptul privat de posesiune a
afacerilor în sectoarele serviciilor, manufacturier și comerțului extern. La început, legea prevedea impozite foarte mari
și restricții în ceea ce privește personalul, dar toate acestea au fost mai apoi revizuite, pentru a nu descuraja activitatea
în sectorul privat. Ca urmare a prevederilor legii, restaurantele, magazinele și meseriașii organizați în cooperative au
devenit participanți egali la scena politică sovietică. Trebuie remarcat că anumite republici sovietice au ignorat în mod
voit orice restricție prevăzută de legea cooperativelor. În Estonia, autoritățile au permis cooperativelor să asigure
aprovizionarea vizitatorilor străini și au luat inițiativa înființării de întreprinderi mixte cu companiile străine. Marile
întreprinderi unionale au început să fie restructurate. Aeroflot, de exemplu, a fost divizat în mai multe întreprinderi
independente, dintre care unele au devenit nucleele viitoarelor linii aeriene independente. Noile organizații economice
au fost încurajate să caute investitori străini.

În iunie 1988, la a XIX-a Conferință a Partidului, Gorbaciov a lansat reforme radicale, care să reducă controlul
partidului asupra aparatului guvernamental. El a propus un nou executiv, de forma sistemului prezidențial, ca și un
nou element legislativ – Congresul Sovietelor.[2].

1989
Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ținute în toate republicile unionale în martie și aprilie 1989. Pe 15 martie
1990, a fost ales și primul Președinte executiv al URSS în persoana lui Mihail Gorbaciov.[2] Cu 59% din voturile
deputaților, Gorbaciov a fost ales, e adevărat, fiind candidat unic.

Congresul s-a întrunit pentru prima oară pe 25 mai. Prima lor sarcină a fost alegerea deputaților care aveau să-i
reprezinte în Sovietul Suprem. De la început, Congresul i-a făcut numeroase greutăți lui Gorbaciov. Sesiunile
Congresului erau televizate în direct, făcându-se publice toate criticile la adresa Președintelui, dar permițând și

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 5/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

expunerea dorințelor pentru reforme și mai profunde. La alegeri, candidații comuniști fuseseră clar înfrânți. În plus,
Boris Elțin fusese ales într-o circumscripție electorală din Moscova și s-a reîntors în fruntea mișcărilor politice critice
la adresa lui Gorbaciov.[2]

Anul 1989 a fost unul al problemele naționaliste în URSS și al prăbușirii regimurilor comuniste în blocul răsăritean. În
ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii internaționale nemaiîntâlnite până atunci, (Uniunea Sovietică se
retrăsese din Afganistan în ianuarie, iar discuțiile dintre Gorbaciov și George H. W. Bush continuau), stadiul
reformelor interne era prea puțin schimbat, datorită divergențelor în creștere dintre reformiști, care criticau ritmul
scăzut al reformelor, și conservatori, care criticau proporțiile acestora. Gorbaciov încerca să găsească poziția de mijloc
între cele două tabere, nereușind decât să se aleagă cu și mai multe critici din ambele părți.[2] Din acest moment,
evoluția faptelor s-a îndepărtat de pe făgașul reformelor de orice fel și s-a îndreptat către o evoluție de nestăpânit a
problemelor naționale, ceea ce va duce la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

Prăbușirea Uniunii Sovietice

Articol principal: Prăbușirea Uniunii Sovietice.
În timp ce inițiativele gorbacioviste vizau întărirea libertății și democrației în Uniunea Sovietică și în rândurile aliaților
din blocul răsăritean, politica economică a guvernului său a dus treptat țara către colaps. Pe la sfârșitul deceniului al
nouălea, au apărut crize ale aprovizionării principalelor produse alimentare, (carne, zahăr, ș.a.), ceea ce a condus la
reintroducerea sistemului cartelelor, abandonat în URSS după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Față de anul 1985, deficitul bugetar a crescut, (în conformitate cu cifrele oficiale), de la 0 la 109 miliarde de ruble,
stocurile de aur au scăzut de la 2.000 la 200 de tone, iar datoria externă a crescut de la 0 la 120 miliarde de dolari.

Mai mult chiar, democratizarea URSS-ului și a aliaților din blocul răsăritean a dus la definitiva subminare a puterii
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și chiar a poziției lui Gorbaciov. Relaxarea cenzurii și încercarea de
deschidere politică au avut efectul secundar neașteptat al redeschiderii conflictelor naționale, nerezolvate mult prea
multă vreme, dar și a redeșteptării atitudinilor antiruse în toate republicile unionale. Cererile pentru un mai mare grad
de independență au devenit mult mai puternice, în special în țările baltice – Estonia, Letonia și Lituania – care
fuseseră anexate de URSS în vremea lui Stalin (1940). Sentimentele naționaliste au început să se manifeste cu tot mai
multă putere în Georgia, Ucraina, Armenia și Azerbaidjan. Gorbaciov dezlănțuise forțe pe care nu le mai putea stăpâni
și care, în cele din urmă, aveau să ducă la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

Creșterea naționalismului în republicile sovietice, 1986 – 1990

În decembrie 1986, primele semne ale creșterii naționalismului, care avea să tulbure ultimii ani de existență ai URSS-
ului, au apărut în timpul revoltelor populare din Alma Ata și din alte zone ale Kazahstanului, după demiterea primului
secretar al partidului comunist local, Dinmuhamed Kunaev. În Rusia, naționalismul și-a făcut simțită prezența pentru
prima dată în mai 1987, când 600 de membri ai mișcării Pamiat (Memorie), au demonstrat în Moscova. Această
mișcare naționalistă a devenit din ce în ce mai legată de Boris Elțin.[2]

Glasnostul a grăbit dezvoltarea problemelor naționaliste. În Nagorno-Karabah – o enclavă majoritar armenească din
cadrul RSS Azerbaidjene – au izbucnit violențe naționaliste, când armenii din zonă au început un val de proteste în
perioada februarie-mai împotriva transferului acestei regiuni istorice creștine armenești către Azerbaidjanul
musulman în 1920, după decizia arbitrară a lui Stalin. Armenii protestau și împotriva subdezvoltării, a condițiilor de
viața în continuă deteriorare din regiunea Nagorno-Karabah. Azerii au reacționat violent și au atacat armenii din
Sumgait, Azerbaidjan. O soluție temporară a fost impusă de Gorbaciov, dar în scurtă vreme Nagorno-Karabahul a fost
lovit de un nou val revolte în iunie-iulie. Pe 7 decembrie, un cutremur extrem de puternic a lovit Armenia.
Infrastructura proastă a dus la creșterea numărului de victime – peste 25.000 de oameni.[2] Gorbaciov a fost nevoit
să-și întrerupă călătoria în Statele Unite și să-și amâne călătoriile planificate în Cuba și Regatul Unit.[2]

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 6/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

Alegerile pentru Sovietul Suprem, care s-au desfășurat în întreaga uniune în martie și aprilie 1989, a avut ca rezultat
trimiterea în parlament a numeroși deputați independentiști, comuniștii care au reușit să câștige un mandat fiind
scăzut. Dezbaterile transmise în direct la televiziune au dus la întărirea pozițiilor independentiste. Anul 1989 avea să
fie martorul a numeroase manifestări ale naționalismului. Începând din statele baltice în ianuarie, în apropae toate
republicile sovietice au fost votate legi care acordau limbilor naționale o importanță de prim rang, care o depășea pe
cea a limbii ruse. În aprilie, demonstrațiile naționaliste de la Tbilisi, Georgia, aveau să fie înăbușite cu violență. Alte
confruntări violente aveau să se petreacă în Uzbekistan, unde uzbecii aveau să se lupte cu turcii meskhetiani în
Fergana.

În afară de aceste violențe, au avut loc alte trei evenimente majore care aveau să schimbe fața problemei naționale în
URSS. Pentru început, Estonia și Lituania și-au proclamat suveranitatea în mai, iar în iunie a urmat proclamația
similară a Lituaniei. (Partidul Comunist Lituanian și-a proclamat de asemenea independența față de Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice în decembrie). Aceste declarații au pus sus-numitele republici și Uniunea Sovietică într-
o situație clară de confruntare și avea să devină un precedent pentru celelalte republici. În iulie, în ajunul aniversării
semnării pactului Molotov-Ribbentrop, a fost în mod oficial recunoscut că sus-numitul tratat includea prevederi
secrete prin care se stabilea anexarea țărilor baltice de către URSS și împărțirea Poloniei între Uniunea Sovietică și
Germania Nazistă. Trecutul rușinos al Uniunii Sovietice, ascuns cu grijă multă vreme, a ieșit la iveală și a dat un nou
imbold mișcărilor independentiste ale balticilor, care puteau acum să afirme fără putință de tăgadă că sunt victimele
imperialismului rusesc. În 1989, blocul răsăritean s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc, fără ca URSS-ul să
intervină în vreun fel în susținerea vechilor regimuri, ceea ce a dat speranțe că și în interiorul Uniunii Gorbaciov va
aplica politica de neintervenție.[2]

Criza unională, 1990-1991

Anul 1990 a debuta în ianuarie cu noi mișcări naționaliste. Azerii s-au răsculat, fiind nevoie de intervenția trupelor
pentru restabilirea ordinii, moldovenii protestau în favoarea unirii cu România, iar demonstrațiile lituanienilor nu au
încetat. În aceeași lună, parlamentul armenesc a votat în favoarea unei hotărâri care stabilea dreptul său de veto în
cazul legilor unionale care priveau și mica republică sovietică. A început un război al legilor între republici și
administrația centrală sovietică. [2]

În același timp, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, care oricum își pierduse mult din puterea de altădată, a
pierdut și mai mult controlul în țară, odată cu un nou val de reforme ale sistemului politic. Plenara CC al PCUS din
februarie-martie a acceptat alegerile multipartite. Urmarea imediată a fost aceea că, la alegerile locale care au urmat,
candidații independentiști au câștigat numeroase voturi. Sovietul Suprem a amendat mai apoi Constituția Sovietică în
martie, anulând prevederile articolului 6, care garanta monopolul puterii PC al URSS. Procesul reformelor politice a
fost unul de sus în jos, fiind unul care a alimentat naționalismul republicilor. La scurtă vreme după amendarea
constituției, Lituania și-a proclamat independența și l-a ales în funcția de președinte pe Vytautas Landsbergis.

Pe 15 martie, Gorbaciov a fost ales ca primul și singurul președinte al Uniunii Sovietice de Sovietul Suprem, la rândul
lui alegându-și un consiliu prezidențial format din 15 politicieni. El încerca astfel să-și creeze propria lui bază politică,
separată de cea a conservatorilor comuniști sau a reformatorilor radicali. Noul executiv trebuia să ghideze țara prin
hățișurile reformelor economice, pentru aceasta Sovietul Suprem oferindu-i lui Gorbaciov noi puteri în februarie, spre
nemulțumirea reformatorilor. În ciuda aparentei creșteri a puterii personale, Gorbaciov nu a fost capabil să oprească
dezvoltarea mișcărilor naționaliste. În aprilie au fost date publicității noi adevăruri stânjenitoare pentru URSS, când,
după decenii de negare violentă a adevărurilor istorice, guvernul a admis că NKVD-ul se face vinovat de josnicul
masacru al ofițerilor polonezi de la Katyn din timpul celui de-al doilea război mondial. Până atunci, sovieticii declarau
că vina aparține exclusiv naziștilor. În ceea ce privește concurența dintre Gorbaciov și Elțin, cel de-al doilea a cucerit o
poziție și mai bună, fiind ales în mai Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSFS Ruse, ceea ce l-a făcut
conducătorul de drept al RSFS Ruse. Parlamentul Rusiei a înmulțit problemele lui Gorbaciov, atunci când a proclamat
întâietatea legilor rusești asupra celor unionale în iunie.[2].

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 7/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

Poziția lui Gorbaciov era în continuă schimbare. La Congresul al XXVIII-lea al Partidului Comunist din iulie,
Gorbaciov a fost reales secretar general, dar poziția lui era acum complet independetă de guvernul sovietic, iar
Politburo nu mai avea nici un rol în conducere țării. Gorbaciov a redus în continuare puterea partidului în aceeași
lună, atunci când a dat un decret care abolea controlul partidului în mass-media. În același timp, Gorbaciov încerca să
consolideze poziția președintelui, Sovietul Suprem oferindu-i puteri speciale pentru guvernarea prin decrete, necesare
pentru inițierea planurilor economice pentru trecerea la economia de piață. În timp ce Sovietul Suprem nu a reușit să
cadă de acord asupra programului de urmat, Gorbaciov presa pentru reforme politice – un nou guvern central sovietic
și un Soviet al federație format din deputați din cele 15 republici. Propunerile lui au fost votate în noiembrie. În
decembrie, Gorbaciov a primit noi puteri executive din partea Sovietului Suprem, cu argumentul că această mișcare
era necesară pentru a contracara "forțele întunecate ale naționalismului". Toate aceste mișcări au dus la demisia lui
Eduard Șevardnadze, care considera că fostul său aliat se îndreaptă către o poziție dictatorială. Demisia lui
Șevardnadze a fost o lovitură personală pentru Gorbaciov și pentru eforturile lui de reformă.[2]

Gorbaciov, în acest timp, pierdea tot mai mult teren în fața naționaliștilor. În octombrie 1990 a fost fondat partidul
naționalist rus "Casa noastră Rusia". În aceeași lună, atât Rusia cât și Ucraina au proclamat suveranitatea completă a
legilor naționale asupra celor unionale. Războiul legilor a devenit o luptă publică, Sovietul Suprem refuzând să
recunoască acțiunile celor două republici. Gorbaciov a publicat schița noului tratat unional în noiembrie. Noua uniune
urma să se numească Uniunea Republicilor Sovietice Suverane, dar, în anul 1991, toate acțiunile lui Gorbaciov aveau
să fie depășite de acțiunile centrifuge ale republicilor secesioniste.[2]

În ianuarie și februarie, tulburările naționaliste din statele baltice s-au ridicat la noi niveluri. Pe 10 ianuarie 1991,
Gorbaciov a adresat un ultimatum Sovietului Suprem lituanian prin care cerea restaurarea constituției sovietice în țară
și revocarea legilor considerate neconstituționale de autoritățile unionale. În memoriile sale, Gorbaciov spune că, pe
12 ianuarie, el a cerut Sovietului Federației să adopte măsuri care să ducă la evitarea vărsării de sânge. Printre
măsurile aprobate a fost și trimiterea de deputați unionali la Vilnius pentru găsirea unor soluții. Mai înainte ca această
delegație să sosească în capitala Lituaniei, responsabilii locali ai KGB-ului și forțele armate au început o acțiune pentru
ocuparea turnului televiziunii din Vilnius. Gorbaciov afirmă că nu există dovezi că el sau alt lider sovietic ar fi aprobat
o asemenea acțiune în forță. Gorbaciov amintește de documentele găsite la procuratura RSFS Ruse după tentativa de
lovitură de stat din august, în care era menționat doar că "anumite 'autorități'" au aprobat acțiunile în forță.[2] În
cartea Alfa – unitatea secretă a KGB-ului se sugerează de asememenea că "operațiunea KGB-ului coordonată cu
armata" a fost dusă la îndeplinire de Grupul Alfa al KGB-ului.[7]. Archie Brown, în The Gorbachev Factor, folosește
amintirile a mai mulți apropiați ai lui Gorbaciov și de asemenea amintirile unor persoane din eșaloanele superioare ale
conducerii politice sovietice, care duc la concluzia că persoane precum generalul Valentin Varennikov, (un membru al
complotiștilor din august), și generalul Victor Acialov, (alt pucist din august, mai târziu conspirator în 1993 împotriva
lui Elțin), care mai târziu "erau pregăiți să-l îndepărteze în mod neconstituțional pe Gorbaciov din poziția de
președinte" au fost câteva luni mai devreme "mai mult decât capabili să folosească violența neautorizată împotriva
naționaliștilor separatiști."[8]

Ca urmare a violențelor neîntrerupte, cel puțin 14 civili au fost uciși și mai mult de 600 au fost răniți din 11 până pe 13
ianuarie 1991 în Vilnius. Reacția occidentală puternică și acțiunile forțelor democratice ruse au pus guvernul sovietic
într-o poziție stânjenitoare. Mai mult, au apărut noi probleme în Riga, Letonia, pe 20 și 21 ianuarie, unde unitățile
OMON au ucis patru persoane în timpul unor demonstrații populare. Gorbaciov a răspuns de această dată mai bine,
condamnând acțiunile brutale, trimițând condoleanțe familiilor victimelor și sugerând că secesiunea ar fi fost posibilă
dacă s-ar urma procedurile prevăzute de constituția sovietică. În conformitate cu cele spuse de un apropiat al
președintelui, Șahnazarov, Gorbaciov începuse să se resemneze în fața inevitabilității pierderii statelor baltice, deși el a
încercat toate căile politice pentru păstrarea Uniunii între granițele pe care le moștenise. Aceasta l-a pus în poziția de
nedorit de a fi considerat inamicul conservatorilor.[8]

Gorbaciov continua să creioneze un viitor tratat unional care trebuia să creeze o federație voluntară prin
democratizarea definitivă a URSS-ului. Noul tratat era sprijinit puternic de republicile central-asiatice, care aveau
nevoie de puterea economică și de piețele unionale pentru a putea să se dezvolte în continuare. Reformiștii radicali

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 8/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

ruși, așa cum era Boris Elțin, credeau că o trecere rapidă la economia de piață era extrem de necesară pentru Rusia și
că celelalte republici erau o povară, dezintegrarea uniunii fiind de preferat. În martie s-a ținut un referendum în
legătură cu viitorul uniunii, (în paralel cu referendumul asupra funcției prezidențiale în Rusia), care a avut ca rezultat
un DA al 76,4% dintre participanți (cu o participare a 80% din populația cu drept de vot).[8] Estonia, Letonia,
Lituania, Armenia, Georgia și Moldova nu au participat la referendum. După aceasta, în aprilie, Gorbaciov s-a întâlnit
cu șefii celor 9 republici participante la referendum, au fost de acord cu crearea noii uniuni și au dat publicității o
declarație. Între timp, Boris Elțin a fost ales președinte al Federației Ruse cu 57,3% din voturi, (cu o prezență la urne
de 74% din populația cu drept de vot).[2]

Tentativa de lovitură de stat din august 1991

Articol principal: Tentativa sovietică de lovitură de stat din 1991.
În contrast cu poziția ambivalentă a reformatorilor față de noul tratat, apparatcikii conservatori, încă puternici în
partidul comunist și în ierarhia armatei, se opuneau cu vehemență oricăror măsuri care ar fi schimbat caracterul și
integritatea Uniunii Sovietice. În ajunul semnării tratatului unional, conservatorii au trecut la atac.

Conservatorii din conducerea sovietică, autointitulându-se "Comitetul de Stat de Urgență", au declanșat o lovitură de
stat pentru a-l îndepărta pe Gorbaciov din fruntea statului și pentru a împiedica semnarea noului tratat unional.
Președintele Uniunii Sovietice a fost ținut sub arest la domiciliu în dacea sa din Crimeea între 19 -21 august. După ce a
fost eliberat, la reîntoarcerea la Moscova, Gorbaciov și-a dat seama că nu mai controla Uniunea sau Rusia și că era
singur în față tot mai puternicului Elțin, tocmai cel care, prin hotărârea sa, ajutase la înfrângerea puciului. Gorbaciov a
fost nevoit să elibereze din funcție pe cei mai mulți membri ai Politburoului, unii dintre demiși fiind arestați. Printre
cei arestați s-au numărat cei din "Banda celor opt" care conduseseră lovitura de stat, printre ei fiind: Vladimir
Kriuchkov, Dmitri Iazov și Ghennadi Ianaev. Boris Pugo și Serghei Ahromeev s-au sinucis. În mod paradoxal, cei mai
mulți dintre puciști erau indivizi promovați de Gorbaciov în funcții de conducere.

Urmările tentativei de lovitură de stat și prăbușirea Uniunii Sovietice

Între ultimele zile ale tentativei de lovitură de stat și 22 septembrie, Estonia, Letonia, Ucraina, Belarus, Moldova,
Kirghizia, Uzbekistan, Tadjikistan și Armenia și-au proclamat independența. În același timp, Boris Elțin a ordonat
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice să-și suspende activitatea pe teritoriul Federației Ruse și a hotărât închiderea
clădirii Comitetului Central. În mod simbolic, pe clădirea Kremlinului, a fost arborat steagul Rusiei, alături de cel al
Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat din funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
pe 24 august și a sfătuit membrii CC al PCUS să procedeze la autodizolvarea organului de conducere comunist.
Gorbaciov mai spera încă să salveze Uniunea, dar, pe 5 septembrie, Sovietul Suprem s-a autodizolvat. Deși Gorbaciov
și reprezentanții a 8 republici (fără Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina și statele baltice) au semnat pe 18
octombrie un acord pentru înființarea unei comunități economice, evenimentele care au urmat au distrus orice șansă
ca aceasta să devină realitate.[2]

Lovitura finală dată visurilor lui Gorbaciov a fost rezultatul referendumului din Ucraina, ținut pe 1 decembrie, în care
majoritatea populației s-a pronunțat în favoarea independenței. Președinții Rusiei, Belarusului și Ucrainei s-au
întâlnit în pădurea Belovej de lângă Minsk pe 8 decembrie 1991,au semnat acordul de înființare a Comunității Statelor
Independente și au proclamat încetarea existenței URSS-ului. Gorbaciov a fost pus în fața unui fapt împlinit și a fost
nevoit să accepte dizolvarea Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat de Crăciun din funcția de președinte, URSS-ul
încetând să existe în mod oficial pe 1 ianuarie 1992.[2].

Gorbaciov a încercat să mențină unit partidul comunist, dar să-l îndrepte spre linia politică social democrată.
Contradicțiile abordării gorbacioviste: slăvirea lui Lenin, admirația pentru modelul social suedez și încăpățânarea de a
menține țările baltice în uniune cu ajutorul forței militare, au dus la eșecul oricăror inițiative de reformă. După

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 9/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

scoaterea în afara legii a partidului comunist în Rusia, Gorbaciov a rămas fără absolut nicio bază politică în afară de
forțele armate. Chiar și militarii l-au părăsit pe Gorbaciov, când au aflat de promisiunile de creștere a soldelor făcute
de Elțin.Din ochii unui socialist, politica comunistă dezastruoasă a lui Gorbaciov a dus la prăbușirea URSS.

Gândirea gorbaciovistă în străinătate

În contrast cu reformele interne controversate, Gorbaciov era foarte bine văzut în occident pentru "nouă gândire" în
problemele afacerilor externe. Gorbaciov a încercat să îmbunătățească relațiile și comerțul cu occidentul prin
reducerea tensiunilor războiului rece. El a stabilit relații apropiate cu unii dintre liderii occidentali, așa cum au fost
cancelarul german Helmut Kohl, președintele american Ronald Reagan și primul-ministru britanic Margaret Thatcher
(care a făcut remarca rămasă celebră: "Îmi place domnul Gorbaciov – putem face afaceri împreună."[1] (http://news.b
bc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/march/11/newsid_2538000/2538327.stm)

Gorbaciov a înțeles legăturile care se stabileau între reformele interne și detensionarea relațiilor internaționale și de
aceea a extins principiile "noii gândiri" imediat și peste graniță. Pe 8 aprilie 1985, el a anunțat suspendarea amplasării
sistemului de rachete SS-20 în Europa, concepută ca o mișcare îndreptată în direcția rezolvării problemei rachetelor
cu rază medie de acțiune. Mai târziu, în același an, Gorbaciov a propus ca americanii și sovieticii să-și reducă
împreună arsenalele nucleare la jumătate. În octombrie, el a făcut prima sa vizită ca lider al Uniunii Sovietice în
străinătate, în Franța. În noiembrie, în timpul summitului sovieto-american de la Geneva, deși nu s-au făcut nici un fel
de înțelegeri speciale, Gorbaciov și președintele american Ronald Reagan au închegat o legătură personală foarte
strânsă și au căzut de acord asupra unor noi întâlniri.[2]

În ianuarie 1986, Gorbaciov va face cea mai îndrăzneață mișcare pe arena internațională, atunci când a propus
eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și strategia sa pentru eliminarea tuturor armelor nucleare
până în anul 2000, (denumită "Propunerea din ianuarie"). El a inițiat și procesul retragerii trupelor sovietice din
Afganistan și Mongolia pe 28 iulie.[2] Totuși, mulți observatori precum Jack F. Matlock Jr., (în ciuda tuturor laudelor
aduse lui Gorbaciov), l-au criticat pe președintele sovietic pentru întârzierea prea mare cu care a luat hotărârea
retragerii din războiul afgan, considerând această întârziere ca pe un exemplu al "gândirii vechi", care l-ar fi
caracterizat pe liderul de la Kremlin.[5]

Pe 11 octombrie 1986, Gorbaciov și Reagan s-au întâlnit în Reykjavík, Islanda, pentru a discuta problema reducerii
numărului de rachete cu rază medie de acțiune din Europa. Spre uriașa surprindere a consilierilor celor doi lideri, cei
doi au căzut de acord asupra eliminării sistemelor de rachete cu rază medie de acțiune din Europa și asupra limitării
numărului total de capete nucleare a fiecărei părți la 100. În mod incredibil, cei doi au căzut de acord să elimine toate
armele nucleare în 10 ani din acel moment (1996), în loc de anul 2000, cum propusese inițial Gorbaciov.[5] Cu toate
acestea, acestă întrunire poate fi privită ca un eșec în acțiunea de eliminare a tuturor armelor nucleare. Înțelegerea
celor doi avea să fie încununată de semnarea tratatului cu privire la rachetele cu rază medie de acțiune (așa-numitul
Tratat INF) în 1987.[2]

În februarie 1988, Gorbaciov a anunțat începerea retragerii armatei sovietice din Afganistan. Retragerea a fost
încheiată în anul următor, deși războiul civil a mai continuat între forțele loiale lui Mohammad Najibullah și
mujahedini. În timpul conflictului afgan dintre anii 1979 și 1989, se estimează că peste 15.000 de soldați sovietici și-au
pierdut viața .

De asemenea, în cursul anului 1988, Gorbaciov anunța că Uniunea Sovietică va abandona doctrina Brejnev, permițând
astfel țărilor din blocul răsăritean să-și hotărască independent politica internă. Numită în glumă de purtătorul de
cuvânt al ministrului de externe sovietic Ghennadi Gherasimov "doctrina Sinatra", această politică a neintervenției în
afacerile interne ale țărilor membre ale Pactului de la Varșovia s-a dovedit cea mai importantă reformă în domeniul
politicii externe. Abrogarea doctrinei Brejnev a condus la revoluții în Europa Răsăriteană în anul 1989, în timpul
cărora comunismul s-a prăbușit în toate țările aliate ale URSS-ului. Cu excepția României, toate revoluțiile
anticomuniste din blocul răsăritean au fost unele pașnice. (Vedeți și: Revoluțiile din 1989.)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 10/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

Pierderea pozițiilor dominante ale Uniunii Sovietice în Europa Răsăriteană a pus capăt războiului rece și, pentru
acestă realizare, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace pe 15 octombrie 1990.

Activitatea politică după demisia din funcția de

președinte sovietic
Gorbaciov a fondat fundația care-i poartă numele [2] (http://www.gorby.ru/en/default.asp) în 1992. În 1993, el a
fondat Crucea Verde Internațională, prin care a devenit unul dintre cei trei mari sponsori ai Earth Charter –Cartei
Pământului. Gorbaciov a devenit de asemenea membru al Clubului de la Roma.

În 1995, Gorbaciov a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Durham pentru contribuțiile sale la "cauza
toleranței politice și la terminarea confruntării de tipul războiului rece".[9]

În 1996, Gorbaciov a participat la alegerile prezidențiale din Rusia, dar a obținut numai 1% din voturile exprimate,
probabil datorită animozităților legate de disoluția Uniunii Sovietice. În timpul turneului electoral, el a primit un
pumn în față de la un necunoscut.

Pe 26 noiembrie 2001, Gorbaciov a fondat Partidul Social Democrat, care este o uniune a diferitelor partide de
orientare social-democrată din Rusia. El a demisionat din funcția de lider al partidului în mai 2004, după o
neînțelegere cu conducerea partidului în legătură cu direcția adoptată în campania pentru alegerile din decembrie
2003.

În iunie 2004, Gorbaciov a reprezentat Rusia la funeraliile de stat ale lui Ronald Reagan.

În septembrie 2004, după valul de atacuri ale separatiștilor ceceni în Rusia, președintele Vladimir Putin a lansat o
inițiativă pentru înlocuirea alegerilor pentru guvernatorii locali cu un sistem al numirii acestora direct de la Moscova
de către președintele federației, numiri care ar fi trebuit mai apoi aprobate de adunările legislative locale. Gorbaciov și
Elțin au criticat inițiativa lui Putin, pe care au considerat-o un pas către dictatură. [3] (http://www.mosnews.com/colu
mn/2004/09/16/gorbachev.shtml)

În anul 2005, Gorbaciov a fost răsplătit cu Premiul Point Alpha pentru ajutorul dat la reunificarea Germaniei. El a
primit și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Münster.[4] (http://www.dw-world.de/dw/article/0,2144,
1619484,00.html)

Afilierea religioasă
Gorbaciov a fost botezat în Biserica Ortodoxă Rusă pe când era copil.

La sfârșitul interviului dat CSPAN Booknotes în noiembrie 1996, Gorbaciov și-a descris planurile de a scrie niște cărți.
El s-a referit la Dumnezeu în acest mod: „Nu știu câți ani îmi mai dă Dumnezeu, [sau] care sunt planurile Sale."

În 2005, el a afirmat despre Papa Ioan Paul al II-lea „devotat adepților săi, el este un exemplu remarcabil pentru toți
dintre noi” cu ocazia a morții papei. „Ce-aș putea spune—trebuie să fi fost voia lui Dumnezeu. El a acționat în mod cu
adevărat curajos.”[10] Într-o întâlnire din 1989, el i-a spus: „Vă apreciem misiunea dumneavoastră la acest înalt scaun,
suntem convinși că va însemna mult în istorie.”[11]

Gorbaciov a primit Athenagoras Humanitarian Award din partea Ordinului Sf. Andrei Archons al Patriarhatului
Ecumenic din Constantinopol pe data de 20 noiembrie 2005.[12]

Pe 19 martie 2008, în cursul unei vizite surpriză pentru a se ruga la mormântul Sf. Francisc de Assisi din Assisi, Italia,
Gorbaciov a făcut afirmații care au fost interpretate că el ar fi creștin. Gorbaciov a afirmat că „Sf. Francis este, pentru
mine, alter Hristul, un alt Hristos. Povestea lui mă fascinează și a jucat un rol esențial în viața mea.” A adăugat: „Prin
Sf. Francisc am ajuns la Biserică, astfel încât era important să-i vizitez mormântul.”[13]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 11/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

Totuși, câteva zile mai târziu el ar fi spus agenției de presă ruse Interfax, „Zilele trecute unele media au răspândit
fantezii—nu pot folosi un alt cuvânt—despre faptul că aș fi în secret catolic, [...] Pentru a conchide și pentru a evita
neînțelegerile vreau să afirm că am fost și rămân ateu.”[14] Ca replică la aceasta, un purtător de cuvânt al patriarhului
ortodox rus Alexei al II-lea a declarat media rusești: „În Italia el [Gorbaciov] a vorbit în termeni emoționali, mai
degrabă decât în termeni ai credinței. El încă se află pe drum către creștinism. Dacă va ajunge acolo, noi îi vom ura
bun venit.”[14]

Concluzii
Gorbaciov este foarte bine apreciat în Occident pentru acțiunile, care au dus la încheierea războiului rece. El este privit
cu mare simpatie în Germania pentru că a permis reunificarea Germaniei. Totuși, în Rusia, reputația sa se află la cote
scăzute, (demonstrată în alegerile prezidențiale la care a fost candidat), datorită părerilor majorității populației,
conform căreia este principalul vinovat de disoluția URSS-ului, criza economică care a urmat și pierderea statutului de
supraputere.

Războiul din Afganistan, care a început în deceniul al optulea al secolului trecut, a secătuit resursele sovietice. Există
comentatori care afirmă că, adunând la uriașele cheltuieli pentru păstrarea URSS-ului în cursa înarmărilor pe cele ale
războiului din Afganistan, s-a ajuns la o sumă pe care economia sovietică nu o mai putea suporta. Infrastructura
economică era deja într-un declin pronunțat în momentul în care Gorbaciov a reluat conducerea și starea economică
grea a fost principalul motiv al inițiativelor de liberalizare. Se pare că încercările de "deschidere" a Uniunii Sovietice au
fost făcute prea târziu.

Vezi și
Uniunea Sovietică
Carta Pământului
Raisa Gorbaciova
Yuri Gorbachev, pictor ruso-american, nepot al lui Mihail Gorbaciov
Alexandr Nicolaevici Iakovlev, principalul aliat și consilier al lui Gorbaciov
Eduard Șevardnadze

Referințe
1. ^ a b c d e f g h i j k l m n Current Biography, 1985. New York: The H. W. Wilson Co. 1985.
2. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z Gorbachev, M. S., Memoirs, 1996 (London: Bantam Books)
3. ^ Roxburgh, Angus (1991). The Second Russian Revolution: The Struggle for Power in the Kremlin. Londra: BBC
Books.
4. ^ a b c English, R., D, Russia and the Idea of the West: Gorbachev, Intellectuals and the End of the Cold War,
2000 (Columbia University Press)
5. ^ a b c Matlock, J. F. Jr., Reagan and Gorbachev: How the Cold War Ended, 2004
6. ^ Glasnosti- o lecție de transparență din fosta URSS. Axa, Nr.19, Aprilie 2010, pp. 8-10
7. ^ Boltunov, M., Alfa - Sverkhsekretnyi Otryad KGB [Alpha - The KGB's Top-Secret Unit], 1992, (Moscow: Kedr)
8. ^ a b c Brown, A., The Gorbachev Factor, 1996, (New York: Oxford University Press)
9. ^ „Doctor Honoris Causa al Universității Durham” (http://www.dur.ac.uk/news.service/more.php?item_type=news&i
temID=997). Accesat în 18 mai 2019.
10. ^ „Gorbachev: Pope was 'example to all of us' ” (http://www.cnn.com/2005/WORLD/europe/04/03/pope.gorbache
v/). CNN. 4 aprilie 2005. Accesat în 3 noiembrie 2010.
11. ^ „Record of Conversation between M.S. Gorbachev and John Paul II” (http://www.wilsoncenter.org/cwihp/docume
ntreaders/eotcw/891201a.pdf) (PDF). Accesat în 3 noiembrie 2010.
12. ^ Athenagoras humanitarian award to Nobel peace prize laureate Mikhail Gorbachev (http://www.goarch.org/new
s/goa.news1476). goarch.org. 2 November 2005
13. ^ Moore, Malcolm (19 martie 2008). „Mikhail Gorbachev admits he is a Christian” (http://www.telegraph.co.uk/new
s/main.jhtml?xml=/news/2008/03/19/wgorbachev119.xml). The Daily Telegraph. UK. Accesat în 24 martie 2008.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 12/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

14. ^ a b „Gorbachev a closet Christian?” (http://web.archive.org/web/20080511153411/http://www.chicagotribune.co

m/news/nationworld/chi-out_there_gorbachev_rodriguez_23mar24,1,4698255.story). Chicago Tribune. 23 martie
2008. Arhivat din original (http://www.chicagotribune.com/news/nationworld/chi-out_there_gorbachev_rodriguez_2
3mar24,1,4698255.story) la 11 mai 2008. Accesat în 24 martie 2008.

Bibliografie
Gorbachev, Mikhail. Memoirs. Doubleday (1995). ISBN 0-385-40668-1
Cline, Ray S. Behind the Smile Are Teeth of Iron: 86 Photos and Illustrations [which] Few People in America Have
Ever Seen. Washington, D.C.: United States Global Strategy Council, 1989. Without ISBN
Wilson, James Graham (2014). The Triumph of Improvisation: Gorbachev's Adaptability, Reagan's Engagement,
and the End of the Cold War (http://www.cornellpress.cornell.edu/book/?GCOI=80140100037580). Ithaca: Cornell
University Press. ISBN 0801452295.
The Gorbachev Factor, Archie Brown, Oxford University Press, 1996 (http://books.google.es/books?id=j6VFdJON
-0kC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false)

Lectură suplimentară
The Gorbachev Factor, Archie Brown, Oxford University Press, 1996

Legături externe
MikhailGorbachev.org (http://www.mikhailgorbachev.org/)
Fundația Gorbaciov (http://www.gorby.ru/en/default.asp)
Academy of Achievement Profile http://www.achievement.org/autodoc/page/gor0pro-1
Academy of Achievement Biography http://www.achievement.org/autodoc/page/gor0bio-1
Academy of Achievement Interview http://www.achievement.org/autodoc/page/gor0int-1
Academy of Achievement Photo Gallery http://www.achievement.org/autodoc/page/gor0gal-1
Opinia publică despre Gorbaciov (http://www.angus-reid.com/polls/index.cfm/fuseaction/searchSimpleResults/iw/
1/keyword/gorbachev)
Enciclopedia marxismului (http://marxists.org/glossary/) cu fragmente despre Gorbaciov
Crucea Verde Internațională (http://www.greencrossinternational.net/)
Biografia în limba rusă a lui Gorbaciov (http://sodin-mail.com/homepages/~natalia/nobel_russians/gorbachev/mik
hail.htm)
Out in the Cold (http://www.guardian.co.uk/g2/story/0,3604,1432787,00.html) Interviu în ziarul The Guardian, 8
martie 2005, The Guardian
TIME 100 for 2004: Mikhail Gorbachev (http://www.time.com/time/time100/leaders/profile/gorbachev.html)
CNN Cold War - Profile: Mikhail Gorbachev (http://www.cnn.com/SPECIALS/cold.war/kbank/profiles/gorbachev/)
serie din 1998

CNN – Interviu din septembrie 1997 (http://www.cnn.com/SPECIALS/cold.war/episodes/23/interviews/gorbach

ev/)
Biografie și citate (http://www.writespirit.net/authors/mikhail_gorbachev/), writespirit.net
'My Ambition was to Liquidate Communism' (http://www.revolutionarydemocracy.org/rdv6n1/gorbach.htm) interviu
al lui Gorbaciov în Ankara, revolutionarydemocracy.org
Commanding Heights: Mikhail Gorbachev (http://www.pbs.org/wgbh/commandingheights/shared/minitextlo/int_mi
khailgorbachev.html) Interviu la PBS, aprilie 2001, pbs.org
URSS – SUA: Documentele și materialele Summitului, Washington 30 mai – 3 iunie 1990 (http://gorbachev.bookn
ear.com/), inclusiv interviul interviul lui Gorbaciov pentru revista Time
Gorbaciov la 80 de ani: De la încăierarea cu Ceaușescu la destrămarea URSS (http://www.adevarul.ro/actualitat
e/Gorbaciov-incaierarea-Ceausescu-destramarea-URSS_0_436756792.html), 2 martie 2011, Adevărul - articol
Historia (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/gorbaciov-80-ani-incaierarea-ceausescu-destramarea
-urss)
Mihail Gorbaciov, magicianul schimbarii (http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/mihail-gorbaciov-magicianul-s
chimbarii-174708.html), 15 ianuarie 2010, Nicolae Dragusin, România liberă
Adio arme nucleare! (http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/adio-arme-nucleare-242172.html), 25
octombrie 2011, Mihail Gorbaciov, România liberă
Articole biografice
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 13/14
6/9/2019 Mihail Gorbaciov - Wikipedia

Gorbaciov - lider suprem în "democrația sovietelor" (http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/gorbaciov-lider-suprem

-in-democratia-sovietelor-508807.htm), 25 mai 2009, Nicolae Drăgușin, Jurnalul Național
Gorbaciov - Iliescu, nostalgii tovărășești (http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Gorbaciov_a_venit_sa-si_a
dmire_opera_0_243576174.html), 14 aprilie 2010, Sorin Ghica, Adevărul

Secretar General al Partidului Succesor:

Predecesor: Vladimir Ivașko
Comunist al Uniunii Sovietice
Konstantin Cernenko
1985-1991

Președinte al prezidiului Sovietului Succesor:

Predecesor: –
Suprem (1988-1989)
Andrei Gromîko
Președinte al Sovietului Suprem (1989- Uniunea Sovietică a fost
ca dizolvată și a apărut
1990)
Președinte al Comunitatea Statelor
Președinte al Uniunii Sovietice (1990 –
Prezidiului Sovietului Independente
1991)
Suprem
1988-1991

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihail_Gorbaciov&oldid=12915014

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 8 iunie 2019, ora 12:41.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov 14/14