Metode didactice clasice și moderne utilizate în procesul instruirii

Educația, în ansamblul ei, își propune atingerea unor deziderate, numite în literatura de
specialitate finalitățile educației. Acestea trasează tipul de personalitate care se dorește a fi obținut
prin intermediul procesului educativ, ținând-se cont de condițiile sociale prezente. Finalitățile fac
legătura dintre ceea ce este elevul la intrarea în sistemul educațional și ceea ce trebuie să devină
ca urmare a parcurgerii procesului educativ.

Pentru a ajunge la atingerea finalităților educaționale, cadrele didactice trebuie să dispună

în activitatea lor de predare de un sistem bine pus la punct a pașilor care urmează a fi efectuați
pentru atingerea scopurilor propuse, care se concretizează în alegerea clară a metodelor didactice,
a mijloacelor de învățământ, a strategiilor de organizare a predării-învățării.

Metoda didactică este definită ca fiind „calea care e urmată, drumul ce conduce la atingerea
obietivelor educaționale”1. Termenul de metodă derivă etimologic din două cuvinte grecești
„odos” –cale și „metha”- spre, către, deci reprezintă o „cale spre... ”.

Acestea reprezintă, pentru profesori un mod de a-și organiza activitatea didactică , de a-i
ajuta și de a-i călăuzii pe elevi în activitatea de învățare, în asimilarea activă a cunoștințelor, în
activitatea de formare a unor priceperi și deprinderi, a unor comportamente dorite. Prin intermediul
metodei, cadrul didactic poate, de asemenea, sa stârnească curiozitatea elevilor, să îi motiveze în
descoperirea adevărului. Din perspectiva elevului, metoda reprezintă “calea spre...” cunoaștere.
Aceștia reușesc sub coordonarea profesorului să depășească starea de necunoaștere, nepricepere și
ajung să descopere adevăruri noi pentru ei, cunoscute însă de societate. Astfel, elevii reușesc să își
dezvolte modul lor de a gîndi, de a interpreta lucrurile prin însușirea treptată a cunoștințelor, însă
aceștia nu acumulează doar informații, ci ajung să își dezvolte sentimentele, voința, deci întreaga
lor personalitate.

De-a lungul timpului pedagogia a suferit o serie de schimbări, aceasta a evoluat de la un

model tradințional, bazat, în general pe transmiterea unor informații deja prelucrate, care erau
asimilate de către elevi în mod pasiv, la un model al formării și al reflecției personale, după cum
este denumit de către Bocoș (2002, pag. 44), în care elevul devine și el responsabil pentru propria
formare, devine subiect activ în cadrul procesului educațional, contribuind el însuși prin eforturi

1
Constantin Cucoș, Pedagogie, Ediția a II-a revăzută și adăugată, editura Polirom, pag,286
proprii la depășirea propiului stadiu, la descoperirea unor informații, modelându-și alături de
ceilalți actori ai actului educațional propria personalitate.

Utilizarea în școli, din ce în ce mai des a predării active/interactive, presupune din partea
cadrelor didactive și adoptarea unor strategii didactice adecvate, aceștia ajungând să acorde o
importanță semnificativă metodelor didactice activ-participative.

Astfel, luând în considerare criteriul istoric Cucoș clasifică metodele didactice în metode
tradiționale, cum ar fi exercițiul, conversația, prelegerea, povestirea, etc. și metode moderne,
precum brainstorming-ul, problematizarea, instruirea programată, ciochinele, cubul, proiectul,
turul galeriei etc. . Lista celor două tipuri de metode este foarte întinsă

În lucrul cu metodele moderne, profesorul joacă un rol esențial. Acesta trebuie să-și pună
în joc toate cunoștințele sale și întreaga lui pricepere, nu pentru a transmite pur ș isimplu cunoștințe
care urmează a fi însușite mecanic, ci pentru a insufla elevilor săi dorința de a le dobândi, prin ei
înșiși, printr-un studiu cât mai activ și mai intens.

Metodele tradiționale care cuprind, în mare parte metodele expozitive se caracterizează

printr-o serie de avantaje datorită cărora sunt frecvent utilizate în învăţământ:

 reprezintă o cale simplă şi economică de comunicare a cunoştinţelor (un volum mare

de informaţii este transmis într-un timp scurt);
 oferă posibilitatea unei abordări sistematizate şi integrale a temei tratate;
 oferă posibilitatea clarificării noţiunilor de bază;
 furnizează un suport pentru studiul individual;
 permit adaptarea discursului verbal la nivelul intelectual al elevilor.

Pe de altă parte, metodele expozitive sunt criticate pentru limitele pe care le prezintă:

 determină la elevi o stare de receptare pasivă, cunoştinţele fiindu-le oferite sub formă
de produse finite;
 conexiunea inversă nu se realizează în mod corespunzător;
 nu există posibilităţi de tratare diferenţiată a elevilor.

Cerghit prezintă, de asemenea unele avantaje şi dezavantaje ale metodelor clasice şi ale
celor moderne. Metodele tradiționale, clasice sunt axate pe instruire, pe conținutul care trebuie
transmis elevului,care este privit ca și obiect al instruirii. În cadrul acestor metode profesotul este
în prim plan, promovând un învățământ magistral, accentul fiind bineințeles pus pe actul predării.
Cadrul didactic are rolul de transmițător de cunoștințe, într-o manieră verbală și formală. De
asemenea, de multe ori informațiile transmise sunt abstracte, fiind greu de înțeles de către elevi,
conducând astfel la o învățare rigidă, uneori chiar mecanică. În cadrul acestor metode elevii nu au
posibilitatea de a interacționa cu ceilalți colegi, de a lucra în echipă, ci mai degrabă se promovează
competiția, axată pe acumularea de cunoștințe. După cum putem să observăm, Cerghit a prezentat
în mare parte dezavantajele acestor metode, care întradevăr utilizate excesiv și fără a fi îmbinate
cu alte metode moderne nu mai sunt actuale pentru învățământul present, formând personalități
care nu se potrivesc idealului educațional ale timpurilor în care trăim și ale societății noastre.

Pe de altă parte, Cerghit vorbește de avantajele sau mai degrabă de caracteristicile

metodelor moderne. Acestea sunt centrate pe elev, pe formarea lui prin exersarea și dezvoltarea
capacităților și aptitudinilor. Elevul participă activ în actul instruirii, fiind atât obiect cât și subiect
al proprie sale formări. Metodele moderne aduc elevul în contact direct cu realitatea, fiind centrate
pe acțiune, pe explorare. Pe lângă comunicarea unor cunoștințe, elevii validează, descoperă,
exploarează prin experiența proprie toate aceste noțiuni, informații, fiind încurajată munca
independentă, inițiativa, creativitatea și inventivitatea. Profesorul are în cadrul acestor metode rol
de organizator, de îndrumător al activității de instuire, elevii fiind cei care participă activ, ajungând
astfel la elaborări personale. Se încurajează cooperarea, munca în echipă și ajutorarea colegilor

Utlizarea metodelor moderne este esențială din punctul meu de vedere, deoarece societatea
în care trăim s-a schimbat radical în ultimii ani, la locul de muncă angajatorii caută un profil cu
totul schimbat față de acum 20 de ani. Deținerea pur și simplu a informațiilor nu mai este
considerată atât de importantă dacă nu sțim cum să o folosim, dacă nu gândim în mod creativ și
dacă nu reușim să găsim soluții rapide la problemele care apar în viața reală. Informația poate fi
găsită cu ușurință, în prezent, ea este mult mai accesibilă, trebuie doar să învățăm, să știm să o
căutăm. Totuși, consider ca nu trebuie să neglijăm utilizarea metodelor tradiționale sau să le
excludem din actul educațional. Prin intermediul acestora se poate realiza uneori o bază a
cunoștințelor fără de care aplicarea unor metode moderne nu ar fi posibilă sau fără de care nu am
reuși să aplicăm practic cele învățate. Cadrul didactic trebuie să stabilească foarte clar obiectivele
urmărite în cadrul lecțiilor și să cântărească bine ce metode sunt potrivite pentru atingerea acelor
obiective. De multe ori o îmbinare armonioasă a celor două tipuri pot produce rezultate bune,
dorite de toți actorii implicați.

Bibliografie:

Constantin Cucoș, Pedagogie, Ediția a II-a revăzută și adăugată, editura Polirom

Bocoș

Cerghit