În versetele 12-20 avem descrierea de o măreție dumnezeiască a Fiului Omului și noul

îndemn către Ioan de a scrie cele ce a văzut, fie că acestea țin de trecut fie că țin de viitor.
Expresia ,,Și m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine” este asemănătoare cu
Iezechiel 3, 13: ,,și am văzut glas”. La fel în ceea ce privește ,,glas ca trâmbiță”, pe care o mai
întâlnim în 4, 1 și 11,12. Este foarte probabil vorba de glas de înger prin care se transmite
descoperirea (1, 2). A se nota că la iudei era vestită cu trâmbița începerea sărbătorii Sabatului, iar
aici este vestit începutul timpurilor din urmă (vezi Matei 24, 31; I Cor. 15, 52; I Tes. 4, 16).
Despre cele șapte sfeșnice vezi 1, 20 și 2, 1, precum și Zaharia 4, 21 Ieșire 25, 37). Numărul lor
și metalul sunt sugerate de texte din Vechiul Testament. ,,În mijlocul” înseamnă între sfeșnice.
Despre expresia ,,asemenea cu Fiul Omului” vezi la 14, 14, într-o scenă reprezentând Judecata
din urmă. Descrierea Fiului Omului este făcută de către Ioan în culori și imagini pe care le mai
întâlnim îndeosebi la Daniel 7, 13; 10, 4 și Iezechiel. Din Daniel (10, 4...) însemnătate pentru
fragmentul nostru pot avea următoarele: ,,iar coapsele lui încinse cu aur curat, ... iar ochii Lui ca
flăcări de foc, brațele și picioarele Lui străluceau ca arama lustruită și sunetul cuvintelor Lui ca
vuietul unei mulțimi”. Hristologia înaltă a lui Ioan reiese din combinarea elementelor de mai sus
cu trăsăturile ,,Celui vechi de zile”, adică ale lui Dumnezeu ca Judecător al împăraților și al
neamurilor (Daniel 7, 9...): ,,...și S-a așezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca
zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc...”
Despre structura greacă a limbii lui Ioan, în special referitor la folosirea aceluiași caz și
pentru participiu și pentru substantiv, nu am vorbit până acum. Am dorit ca cititorul să se
familiarizeze oarecum cu neregularitățile acestea, care nu sunt numai gramaticale
S-a întors, deci, Ioan pentru a vedea cu cine vorbește și a văzut ,,șapte sfeșnice de aur”.
Iahve îl îndrumase pe Moise cum să confecționeze sfeșnicul cu șapte brațe pe care, mai târziu,
Solomon l-a așezat pe altarul Templului (III Regi 8, 49). Apocalipsa învață prin cele șapte
Biserici înfățișate ca sfeșnice că ,,scopul existenței Bisericii este acela de a aduce lumina
prezenței dumnezeiești într-o lume întunecată” (Matei 5, 14-16). Dacă nu face acest lucru, nu
există nici un alt motiv pentru a exista (vezi 2, 5b) (R. Mounce, op. cit., p.77). Cât despre
imaginea Fiului Omului, nu este nevoie să mai adăugăm la cele spuse mai înainte decât două-trei
lucruri. Picioarele Sale de aramă sau de aur nu sunt ,,strălucitoare”, dar ceva asemănător ,,ca arse
în cuptor”. Cele spuse despre ochii și despre picioarele Fiului Omului se repetă în 2, 18 și 19, 12.
,,Glasul” nu este ,,ca vuiet de mulțime”, ci ,,de ape multe” după Iezechiel 1,24, are deci un sunet
de cascadă. În mâna Sa dreaptă Fiul Omului ținea ,,șapte stele” (vezi și 2, 1; 3, 1), din gura Lui
ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, iar fața Lui era ca soarele, când strălucește în puterea lui”.
Cititorul nu trebuie să se mire de o astfel de imagine a lui Iisus, care are atâtea însușiri
dumnezeiești și cerești. Apocalispa este plină de astfel de imagini mărețe de îngeri și alte ființe
cerești. Vezi de exemplu imaginea îngerului din 10,1..., a acelor ,,patru ființe pline de ochi, în
față și în spate” și toate acele scene înfricoșătoare care pornesc din cer, pline de glasuri puternice,
de tunete de fulgere, de cutremure și de tulburare generală a lumii. Aici nu avem imaginea Fiului
Omului cunoscută din Sfintele Evanghelii, ci o imagine apocapliptică a lui Iisus; este o imagine a
lui Iisus Cel slăvit, Judecător al celor vii și al celor morți, reprezentant al lui Dumnezeu în toate,
în slujirea Sa de profet, preot și împărat. Cu cât se dezvolta mai mult cultul împăratului, cu cât se
înmulțeau titlurile divine atrirbuite împăraților pământești și creștea presiunea asupra creștinilor,
cu atât devenea din punct de vedere istoric mai de înțeles zelul scrisului apocaliptic de a atribui
acele însușiri lui Lui Iisus Cel slăvit care avea să vină în curând. Acest lucru hrănea credința
credincioșilor că ,,mai mare este Cel care este în voi, decât cel care este în lume” (I Ioan 4, 4). Se
întâmplă ceea ce avem legat de imaginea Fiului Omului din cartea lui Daniel, fie că aceasta
înseamnă o ființă cerească, fie comunitatea sfinților și a celor dispăruți ai lui Israel, comunitatea
aflată sub presiunea fiarelor lumii acesteia și a împăraților pământului, ca personalitate colectivă
(corporate personality), căreia i se atribuie eshatologic toate titlurile și mărețiile asupritorilor ei.
Despre această temă vezi studuil nostru ,,Enoh, sau caracterul învățăturii eshatologice a cărții lui
Enoh”, Atena. 1955, p. 74-103, cap. IV: ,,ΜESIA ȘI Fiul Omului”. Caracterul profetic al lui
Hristos este evedint în acest context, din moment ce îndeamnă Bisericile și descrie viitorul lor.
Dintre celelalte însușiri ale imaginii Fiului Omului, parte din ele se referă la slujirea Sa
preoțească, parte la cea împărătească a lui Hristos. ,,Veșmântul lung până la picioare”, de
exemplu, și brâul de aur care este încins pe sub sân” trimit la veșmintele arhierești și arată
măreția și cinstea deosebită (Ieșire 28,4; 29, 5; 39, 29). Deoarece este Împărat-Judecător, de ochii
Lui ca ,,para focului” nu poate scăpa nimeni și nimic. Fața Lui luminează ca cel mai strălucitor
soare și nimic nu se poate ascunde. Arama, în vremurile acelea, era mai prețioasă decât aurul, de
aceea picioarele Fiului Omului sunt asemenea aramei lustruite, trecute prin cuptorul încins –
aceasta înseamnă putere și stabilitate. Mâna Lui dreaptă ține cu un aer protector șapte stele, în
timp ce sabia cu două tăișuri iese din gura Lui pentru pedepsirea dușmanilor Săi. Părul capului
Său este ca părul ,,Celui vechi de zile”, alb ca lâna, nu atât pentru a se accentua preexistența Lui
și faptul că Îl reprezintă la modul absolut pe Dumnezeu.
Sursă a acestei imagini a Fiului Omului este socotit Daniel, în ciuda faptului că exegeții
dau interpretări diferite acestui Fiu al Omului. Din literatura apocaliptică avem celebra vedenie
din IV Ezdra cap.13, unde un chip asemenea omului iese din mare. În cartea I Enoh, în capitolele
36-71, este foarte probabil că se vorbea despre Fiul Omului, dar după schimbările care au
intervenit în text în perioada creștină, nu mai putem cu exactitate să știm ce se spunea despre Fiul
Omului. Ioan cunoaște oricum această imagine atât din tradiția precreștină, cât și din tradiția
creștină.
Versetel 17-18 exprimă rezultatul cutremurător pentru om al apariției acestei imagini. La
fel se întâmpla cu chemarea Profeților în Vechiul Testament (Isaia 6, 5; Iezechiel 1, 28), sau în
cazul Schimbării la Față a Domnului (Marcu 9, 2…): Ioan cade ,,ca mort” la picioarele lui Iisus.
De aceea și aici este nevoie de liniștire: ,,Și El a pus mâna dreaptă peste mine”,- a făcut deci un
gest încurajator,- și a zis <<nu te teme>>. Mai mult, la versetul 18, Iisus face o prezemtare a Sa,
subliniind: 1 – preexistența Sa: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă”, ceea ce înseamnă aproape
ca la versetul 8a, adică revendicare pentru Sine a identității și a puterii dumnezeiești; „nu există
nimeni altul în afară de mine” (vezi Isaia 44,6; 48, 12); în cap. 22, 13, această caracterizare este
pusă în paralel cu „alfa și omega, începutul și sfârșitul”; 2 – viața Lui veșnică (vezi 4, 9), care
este izvorul vieții oamenilor, și 3 – deținerea cheilor morții și iadului, adică exercitarea
controlului deplin asupra vieții și morții. Această prezentare a lui Hristos nu este completă;
trebuie să semnalăm accentuarea deosebită a stăpânirii pe care o are Hristos asupra morții,
datorată pericolului deosebit prin care trecea viața creștinilor din cauza celor care impuneau și
controlau cultul împăratului. La această prezentare a lui Hristos trebuie să mai adăugăm și
următoarele: „viu” în antiteză cu idolii morți (Isaia 12, 7; Sofia lui Iisus Sirah 18, 1; vezi și Ioan
5, 26). De la atemporalul „sunt” trecem la „am fost”, nu numai om ci și „mort”. „Și iată, sunt viu,
în vecii vecilor” arată, după afirmarea nimicniciei morții, viața Învierii, care nu poate fi în nici un
fel atinsă de timp. Aceste însușiri cuprinse în prezentarea de mai sus constituie principalele
elemente hristologice ale predicii Bisericii primare (vezi Ch .H. Dodd, ,,The Apostolic
Preaching and its Development”, Cambridge, 1936). Hristos are controlul absolut asupra „morții
și iadului”, amândouă personificate (ca și la Pavel, în I Cor. 15,26; Psalm. 48, 15; Osea 13, 44).
Puterea și controlul asupra acestora le exercită nu numai Dumnezeu, ci și Mesia.
 Ebraicul Sheol (Iad: locuința de după moarte a celor morți, asemănătoare cu existența
umbroasă de după moarte în iadul grecesc al lui Homer) ca și moartea sunt personificate (vezi și
I Cor. 15, 26; Apoc. 6, 8; 20, 13…). Dacă tradiția iudaică punea în mâna lui Dumnezeu cheile
readucerii la viață din moarte și din iad, comunitatea creștină, din moment ce Hristos a biruit
iadul prin Învierea Sa, are, „ca Fiu al Omului, împreună cu Dumnezeu”, cheile iadului și ale
morții. Modificarea aceasta a morții și a iadului se datorează faptului că religia biblică nu a
acceptat niciodată nici moartea și nici învierea ca evenimente firești ale unui proces natural de
viață. Diavolul este considerat ca deținând stăpânirea morții (vezi Evrei 2, 14) și în această
calitate a lui se împotrivește lui Dumnezeu, care este izvorul vieții. Aceste chei ale iadului
Hristos le dă Bisericii, după cum citim la Matei 16, 18: „Și porțile iadului nu o vor birui”. În
acest sens Hristos este ,,Cel viu” sau „Cel ce a fost mort și a înviat” (1, 18; 2, 8).
Versetul 19 clasifică oarecum conținutul cărții pe care urmează să o scrie Ioan: „cele ce ai
văzut și cele ce sunt și cele ce au să fie după acestea”. Poate că nu este vorba chiar de o
clasificare, ci de o formă oarecare de a descrie care să fi fost obișnuit în literatura creștină și
păgână, indicând cuprinderea tuturor lucrurilor. Nu suntem siguri nici de faptul că ar fi vorba de
două categorii de lucruri (cele prezente și cele viitoare) și nici de trei, incluzând astfel și pe cele
trecute (vedenia cu Fiul Omului, cele ce privesc cele șapte Biserici) și cele viitoare. Expresia
aceasta arată însă unitatea care există între aceste două sau trei categorii. Vers. 20 nu are o
legătură directă cu v. 19 și nici cu conținutul cărții Apocalipsei, ci numai cu conținutul vedeniei
cu Fiul Omului, care are în vedere Bisericile persecutate de Roma, care trebuie să conștientizeze
prezența în mijlocul lor a lui Hristos Cel slăvit. Acest lucru îl consideră autorul necesar a-l
mențona aici din moment ce imediat trece la scrierea epistolelor către cele șapte Biserici,
începând cu prima epistolă către Biserica din Efes. Este bună traducerea aceasta: „Ascultă acum
ce înseamnă taina celor șapte stele...” Faptul că Hristos ține în mâna Sa dreaptă cele șapte stele
sugerează ideea de protecție. Stelele sunt îngerii celor șapte Biserici, iar „cele șapte sfeșnice” în
mijlocul cărora L-a văzut Ioan pe Fiul Omului sunt cele șapte Biserici. Cu alte cuvinte, Hristos,
slăvit și puternic, se află în mijlocul lor și cunoaște suferința lor. În vers. 20, Hristos Însuși
îndeplinește rolul de „angelus interprens” și explică Bisericilor ce sunt cele șapte stele și cele
șapte sfeșnice.
Despre stele, în lumea veche se învățau multe lucruri. În Înțelepciunea lui Iisus Sirah 43,
11-12 stelele sunt percepute ca niște îngeri străjeri. Despre ascultarea stelelor vezi în I Regi 3,
34; I Enoh 41, 43-44, iar despre războiul dintre stele în Cărțile Sibiblice 5,512-531. Mai multe
informații vezi în „Dict. of the Bible a lui Hastings”, articolul semnat de G.R. Driver.
Trebuie semnalat faptul că în v. 19 se face distincție clară între cei șapte îngeri și cele
șapte Biserici, din moment ce, Biserica din Efes (2, 5) este amenințată că, dacă nu se va pocăi,
Judecătorul care va veni îi va muta sfeșnicul din locul său. De aceea, înainte de a trece la
explicarea epistolelor, socotim necesar să ne ocupăm cu problema îngerilor Bisericilor, așa cum
este aceasta pusă în vers. 20. Credem că cei șapte îngeri nu pot fi socotiți ca personificări
îngerești ale celor șapte comunități bisericești. Din moment ce comunitățile săvârșesc păcate, nu
pot fi reprezentate de șapte duhuri ale lui Dumnezeu și de șapte stele (3, 1). Este vorba de un joc
de simboluri. Dacă cele șapte stele din mâna dreaptă a lui Hristos arată nu numai dreptul de
posesiune ci și protecția oferită Bisericilor de Însuși Hristos, poziția lui Hristos în mijlocul
sfeșnicelor arată altceva, și anume deplina cunoaștere din partea Lui a lucrurilor bune dar și a
celor rele care se întâmplă în cele șapte Biserici. Dacă acceptăm că îngerii personifică neapărat
ceva, atunci acesta trebuie să fie mai curând duhul care îndrumă Bisericile. Apoi, trebuie să fim
atenți la faptul că în timp ce cele șapte epistole sunt trimise către diferiți îngeri, conținutul
epistolelor se referă la comunitățile respective luate în ansamblu. Din această cauză întâmpină
dificultăți asemănătoare de interpretare și înțelegerea îngerilor ca fiind episcopii Bisericilor
respective. Cum am putea să punem pe umerii unor existențe individuale răspundera pentru tot
ceea ce se întâmplă bine sau rău în comunitățile bisericești despre care este vorba? Viața
Bisericilor este descrisă cu realism. De altfel în afara „profeților” nu se fac referiri la alte slujiri
sau funcții bisericești în Apocalipsă, și nu pentru că acestea n-ar fi existat, ci, foarte probabil,
pentru că Apocalipsa provine din spatial prophetic și se adresează în egală măsură unor cititori
influențați puternic de profeția creștină eshatologică.
Ioan însuși prezintă lucururile într-o oarecare confuzie (19, 10; 22, 6, 8). Îngerul și
profetul se amestecă uneori. Lucru sigur este că se respinge cu claritate angelulatria. Puțini ani
după scrierea Apocalipsei, Sfântul Ignatie Teoforul trimite câtorva din cele șapte Biserici ale
Apocalipsei epistole, în care locul central îl ocupă treptele preoțești cunoscute de noi în Biserică:
episcopii, preoții și diaconii. Cei șapte îngeri ai celor șapte Biserici, oricine ar fi, nu trebuie să se
identifice cu calitățile sau cu defectele Bisericilor. De aceea s-a propus ipoteza că aici îngerii
reprezintă partea cerească a Bisericii. Soluția problemei poate fi chiar mai simplă: după tradiția
iudaică apocaliptică, tot ceea ce există în această lume se află sub stăpânirea puterilor îngerești.
Astfel de îngeri întâlnim și în Epistolele Sfântului Pavel (I Cor. 11, 10). În Apocalipsă nimic nu
se întâmplă fără mijlocirea îngerilor: vedeniile despre prezent și viitor sunt date de Hristos
profetului „prin îngerul Acestuia” (1, 1). Începând cu cap. 7 își fac apariția o serie de ăngeri. În
acest context amintim numai seria de șapte îngeri (8, 2...) cărora le-au fost date trâmbițele, seria
de șapte îngeri din cap. 14 și cea din cap. 16, 2, cărorale-au fost date cele șapte cupe. Aici avem
impresia că îngerii celor șapte Biseeici mijlocesc pentru pedepsirea unei lumi care a asuprit și a
prigonit Bisericile respective. Oricum ar fi, în întreaga carte, îngerii sunt cei care mijlocesc
pentru executarea voii lui Dumnezeu și a hotărârilor Lui. Prin urmare, nu trebuie să ne mire
deloc faptul că epistolele lui Hristos către Biserici au ca destinatar, în fiecare Biserică, un înger.
În felul acesta, Ioan evită multe probleme care s-ar fi ivit, dintre care unele le-am amintit mai
sus.
Trimiterea acestor scrisori arată, de asemenea, că a sosit Judecata și că aceasta începe din
„casa lui Dumnezeu” (I Petru 4, 13), din Biserică. Acesta este și sensul înștiințării „vin curând”.
Întreaga imagine a Fiului Omului din cap. 1 și în mijlocul Bisericilor din cap. 2-3 arată exact
acaest lucru: că Iisus, ca stăpânitor al celor din urmă, înainte de a începe războiul eshatologic,
inspectează propria Sa oaste și ia măsurile necesare. Din punct de vedere al conținutului și al
stilului, aceste scrisori seamănă mai mult cu profețiile Vechiului Testament decât cu epistolele
Noului Testament, care au una sau mai multe teme centrale. Mai mult decât atât, în Apocalipsă,
deși este valabilă imaginea separată a fiecărei Biserici, mesajul în ansamblul său se adresează
Bisericii în întregimea ei.