Sunteți pe pagina 1din 8

Invatarea motrica

Etapele învăţării motrice şi principalele lor obiective sunt urmatoarele:

 Etapa învăţării /iniţierii


 Etapa învăţării/consolidării
 Etapa învăţării/perfecţionării

Etapele invatarii
Etapa initierii. Din punct de vedere pedagogic, învăţarea reprezintă un proces de
asimilare a cunoştinţelor, de formare a deprinderilor şi priceperilor necesare desfăşurării
unei activităţi practice.
În prima etapă metodică obiectivul principal al învăţării îl constituie, în cazul
deprinderilor motrice complexe, formarea priceperii elementare în execuţia unui
procedeu tehnic sportiv, la forma globală şi izolată chiar şi într-o manieră „brută”.
Formarea unei reprezentări generale asupra actelor şi acţiunilor motrice – teme de
lecţie, constituie prima fază în dobândirea acestora.
După M. Epuran (1957) reprezentarea mişcării are caracter complex dinamic şi
stadial. Sursele informaţionale ce stau la baza formării sunt multiple, cu variate
combinaţii între ele şi sunt permanent susceptibile de reorganizare ca urmare a
îmbogăţirii experienţei motrice a persoanei.
Evoluţia se realizează pe stadii, de la o reprezentare nedifierenţiată la una
complexă şi completă, în care componentele sunt bine organizate ca expresie a
intercondiţionării imaginii cu influenţele externe şi mişcarea însăşi.
Dinamica este înţeleasă în sensul trecerii de la reprezentarea unei mişcări
la prima execuţie sau înaintea primei execuţii la reprezentarea mişcării corespunzătoare
execuţiei corecte şi apoi la reprezentarea execuţiei cu măiestrie, o reprezentarea
individualizată în care subiectul se reprezintă pe sine executând exerciţiul propus.
Modificarea reprezentării nu poate fi considerată încheiată odată ce subiectul atinge
stadiul măiestriei execuţiei. Ea poate fi perfecţionată nelimitat.
Declanşarea de motivaţii puternice la elevi în legătură cu structura motrică ce
urmează a fi dobândită şi asigurarea unei percepţii multisenzoriale a modelului, sunt
condiţiile de bază pentru realizarea obiectivului fundamental şi a sarcinilor specifice
acestei etape.
Formarea unei reprezentări generale asupra mişcărilor şi a succesiunii corecte
acestora, transpunerea modelului explicat de profesor în reprezentare proprie şi
elaborarea programului motor apelând şi la urmele mnezice din memoria motrică
datorate stimulărilor anterioare cu acte sau acţiuni similare, consituie suportul cognitiv
pentru primele încercări practice de probă în rezolvarea sarcinii de învăţare.
Preponderenţă în actul de învăţare o au strategiile de instruire neeuristice:
demonstraţiile, explicaţiile, exersările analitice în condiţii standard, individuale şi în
pereche. Evaluarea formativă trebuie integrată permanent procesului de predare şi
învăţare. În principiu, nu se va trece la învăţarea unui act sau a acţiunii următoare dacă
sarcina curentă nu a fost îndeplinită la parametrii planificaţi prin proiectul didactic.
Se recomanda ca învăţarea să fie treptată, extensivă cu intervale cât mai mici între
lecţii, pentru a se evita astfel stingerea noilor reflexe motrice în curs de formare.
In perioada asimilării acţiunilor motrice nu este necesar să se exagereze în privinţa
cunoştinţelor de specialitate, deoarece aceasta ar îngreuna posibilităţile de prelucrare şi
selectare a informaţiilor de către începător. Chiar şi atunci când se dau anumite explicaţii,
ele trebuie să fie scurte, clare (pe înţelesul practicanţilor), precise şi axate pe aspecte de
esenţă, cu punctarea mai ales a deosebirilor şi asemănărilor de structură cu elementele şi
procedeele învăţate anterior, pentru înţelegerea şi formarea unei reprezentări generale
care să faciliteze elaborarea primului program motor în legătură cu execuţia sarcinii
primite de elev. De fapt, se va începe cu repetarea acelor elemente sau părţi existente în
experienţa motrică a celor care se instruiesc şi cuprinse în structura noii acţiuni în curs de
dobândire. In ceea ce priveşte terminologia, aceasta se va preda progresiv, pe măsura
însuşirii tehnicii acţiunii motrice.
Este esenţial, de asemenea, ca în prima fază a învăţării, în cazul acţiunilor motrice
cu un anumit grad de complexitate, acestea să fie însuşite la început pe părţi.
Pentru că este una din căile principale pentru însuşirea mecanismului de execuţie a
unei deprinderi motrice complexe, vom încerca să prezentăm în primul rând avantajele
învăţării analitice.
Potrivit complexităţii de structură a acţiunilor motrice sportive şi nivelului
capacităţilor biopsihomotrice prealabile ale elevilor, există moduri diferite de abordare a
sarcinii şi de punere în contact a sportivilor cu aceasta.:
Calea directă (care corespunde predării globale) – pentru acţiunile simple ori a
căror structură nu permite desfacerea (didactică) pe elemente componente.
Calea indirectă (care corespunde predării “fracţionate”, pe “paşi metodici”) –
pentru acţiunile complexe, în funcţie de particularităţile legăturilor dintre fazele
pregătitoare şi cea finală, sens în care iniţierea poate începe cu mişcarea de bază
(elementul “cheie”), în unele situaţii cu cea pregătitoare, iar alteori cu faza finală.
Calea mixtă – când dobândirea deprinderii depinde de un singur element (cel
mai dificil), care se exersează separat, după care întreaga acţiune se repetă în formă
globală.
Să studiem în continuare esenţa şi caracteristicile fiecărei forme de exersare în
parte:
Metoda indirectă:
Prin cercetări experimentale, Durand, Famose şi Bertsh (1985) au demonstrat că
se obţin incontestabil rezultate mai bune atunci când se măreşte progresiv dificultatea
unei activităţi. Dimpotrivă, dacă începătorul se confruntă de la început cu nişte sarcini
care au un grad maximal de dificultate, nu se produce nicio învăţare, performanţele
sportivilor rămânând la aceeaşi valoare cu cele ale unei grupe de referinţă fără contact cu
sarcina.
Altfel spus, o capacitate de învăţare este însuşită mai repede dacă a fost precedată
de dobândirea prealabilă a capacităţilor subordonate.
Între un program de antrenament bazat pe o complexitate mărită progresiv şi altul
bazat pe o complexitate maximală, imediată şi repetitivă, primul este mai eficient.
În justificarea preferinţelor pentru distribuirea exersărilor, Lawther porneşte de la
nevoia de a menţine trează atenţia elevului a cărui minte trebuie să fie proaspătă, liberă de
presiuni şi de teamă, ceea ce nu se realizează în învăţarea grupală, directă. Învăţarea
trebuie să se desfăşoare în condiţii de confort psihic şi să se încheie cu succes. Numai
astfel elevul va tinde să respecte comportamentul de învăţare.
De exemplu, execuţia unei acţiuni tehnice complexe din handbal (aruncarea la
poarta cu plonjon) poate fi uşurată cel mai bine prin:
- simplificarea acţiunii complexe prin eliminarea la început a unor detalii relativ de
sine stătătoare care, apoi, pe măsura însuşirii mecanismului de bază al acţiunii, se
îmbină cu acesta din urmă şi se perfecţionează pe fondul execuţiei integrale;
- modificarea temporară a caracteristicilor obiective ale sarcinii (viteză şi
amplitudine scăzute, fără ritm la început);
- facilitarea condiţiilor de execuţie (din poziţii favorabile braţului cu mingea, cu
adversari mai uşori, cu ajutor motric direct şi indirect etc.).
Deoarece acţiunile motrice specifice jocutilor sportive sunt complexe, însuşirea
rapidă şi corectă a acestora nu poate fi realizată fără elemente analitice, “în afară de
situaţie” (excepţiile sunt minime), indiferent de vârsta şi experienţa motrică anterioare.
Metoda indirectă constă, aşadar, în învăţarea unui element tehnic din handbal în
formă descompusă, respectiv însuşirea mecanismului de bază printr-o succesiune gradată
de exerciţii fundamentale (elemente sau secvenţe simple, accesibile, logice şi cu raporturi
de ordine între ele.
Succesiunea elementelor dă naştere unei serii de învăţare, de exersare dirijată,
pentru care este valabilă cerinţa găsirii unui număr cât mai mic de exerciţii componente
ale acestei serii de exersare. Faţă de toate exerciţiile fundamentale există cerinţe
fundamentale, de bază, referitoare la execuţia corectă a acestora şi a trecerii rapide la
elementul următor, imediat ce actul în lucru a fost reprodus conform “modelului”.
Forma de învăţare indirectă mai este cunoscută şi sub denumirile:
- “învăţare dirijată”;
- “învăţare prin prediferenţierea stimulilor” (dobândirea prealabilă, separată a
elementelor componente – stimulii înşişi); “practica cu stimulii înşişi”;
- “învăţarea distributivă”;
- “exerciţiul descompus constructiv” sau “analitico-constructiv”;
- exerciţii de “apropiere” sau “fundamentale”.
Metoda indirectă este utilizată doar din raţiuni didactice (asigură accesibilitatea
sarcinii), este temporară şi trebuie să se finalizeze cu sinteza motrică, adică cu reunirea
părţilor într-o execuţie integrală, fluidă şi naturală, înainte ca “fragmentele” să se
automatizeze în formă izolată. Numai astfel se va dobândi eficienţa integratoare care
condiţionează performanţa.
Aproape că nu există structură psihomotrică în jocurile sportive pentru a cărei
învăţare să nu fie indicată metoda indirectă.
Imposibilitatea de a efectua/reproduce un element tehnic mai complicat chiar de la
primele încercări se datorează, în principal, absenţei coordonărilor necesare solicitate de
dobândirea noii sarcini motrice. Este, deci, mai uşor şi mai economic să se înveţe
progresiv coordonările respective şi în mod separat.
În funcţie de legăturile dintre fazele pregătitoare şi finală, metoda indirectă
prezintă două variante:
- metoda indirectă propriu-zisă: se învaţă fiecare element al deprinderii în parte
(pregătirea- imitarea aruncarii, plonjoneaarmarea piciorului, lovitura, retragerea
piciorului în poziţie intermediară, apoi repunerea piciorului la sol în posziţia avută
iniţial), iar în final se trece la unificarea acestora într-o execuţie unică, fluidă şi cât mai
naturală;
- metoda parţială, progresivă: este utilizată cel mai des în învăţarea motrică;
părţile se unesc între ele, succesiv, pe măsură ce se învaţă, aşa cum se adaugă verigile la
un lanţ (Cratty). Ultimul act învăţat încheie, de fapt, reunirea tuturor părţilor într-o
execuţie integrală.
Indiferent de variantă, este foarte important să se treacă la învăţarea elementului
următor separat sau în conexiune cu cel învăţat anterior, chiar la prima încercare de
reproducere corectă a acestora, pentru a nu se transforma în deprinderi izolate.
Menţionăm că la învăţarea separată a părţilor, deprinderea în integralitatea ei nu
este egală cu suma părţilor care o alcătuiesc, iar execuţia ei globală necesită coordonare
spaţială şi temporală a diferitelor sale componente. Ansamblul interacţiunilor dintre
diversele acte ale macrodeprinderii se produc în sens de interpenetrare, de prelungire a
unui act în altul şi nu de adunare. Succesiunea înlănţuirilor elementelor componente
trebuie să fie întocmai precum valurile care avansează către ţărm: fiecare mişcare va
începe înainte ca cea anterioară să se fi terminat, deci chiar în momentul în care este pe
punctul de a se fi epuizat.
Să redăm în continuare situaţiile care necesită forma exersării indirecte în actul de
învăţare:
- în etapa formării priceperilor iniţiale ale deprinderilor sportive fundamentale
din jocurile sportive, când mediul este stabil, iar constrângerile temporale şi spaţiale sunt
nule;
- în instruirea celor lipsiţi de îndemânare sau cu aptitudini atletice mai scăzute;
- când elementul tehnic este complex sau complicat (elemente cu diferite grade
de dificultate, compus din acţiuni asimetrice, pe direcţii variate, fapt care pretinde o
studiere atentă, de detaliu a mişcărilor fiecărui segment în parte;
- când “modelul” demonstrat de profesor cuprinde acte mai discrete, care sunt
sesizate mai greu sau deloc de către elevi;
- când învăţarea directă nu este posibilă din motive de ordin psihologic (teama
de accidente, neîncredere în forţele proprii etc.);
- în cazurile în care structura elementului tehnic permite fracţionarea în
elemente relativ de sine stătătoare, fără a se produce o alterare esenţială a caracteristicilor
acestora;
- în etapa consolidării deprinderilor motrice sportive, pentru finisarea unor părţi
ale acestora;
- în cazul unei deprinderi prea solicitante în plan energetic;
- pe parcursul exersării directe, când apar greşeli în biomecanica de execuţie a
unei deprinderi (nu toate verigile sistemului de mişcări se învaţă corect, chiar de la
primele “încercări de probă”), iar corijarea nu poate fi făcută decât prin reluarea execuţiei
pe părţi, pentru a fi sesizate şi corijate mai uşor;
- la învăţarea schemelor complexe, în cadrul unei structuri complexe, când
elementele componente trebuie reamintite şi exersate la început de sine stătător (acum
acestea devin fragmente, părţi);
- la educarea/dezvoltarea unor calităţi motrice cu influenţe precis orientate la
nivelul unor segmente corporale (metoda culturistă).
Precizăm că finalul învăţării prin metoda indirectă trebuie să fie o desăvârşire a
sintezei motrice prin reunirea părţilor şi crearea condiţiilor favorabile formării ritmului
optim de execuţie.
Avantajele cele mai evidente şi importante obţinute prin aplicarea metodei
indirecte în învăţarea deprinderilor motrice sportive sunt următoarele:
- o mai lejeră identificare a actelor şi acţiunilor ce se pot transfera din
experienţa motrică anterioară la sarcina motrică în curs de rezolvare;
- o concentrare mai bună a atenţiei asupra elementelor acţiunii şi posibilitatea
prelucrării separate a acestora, fapt care va uşura controlul asupra produsului final;
- înţelegerea rapidă a formei şi forţelor interne care intervin în tehnica
respectivă;
- se asigură o mai mare accesibilitate a conţinuturilor complexe, deoarece
fiecare acţiune sportivă este precedată de învăţarea prealabilă a subrutinelor de execuţie
(descrierea spaţio-temporală a fiecărui act în parte) şi a capacităţilor subordonate,
subsecvente (fiecare element în parte), pentru a fi transferate, în final, în sarcină
complexă (procedeul tehnic integral); se reduce, astfel, numărul de informaţii ajutătoare
şi de încercări pentru reuşita sintezei motrice, ceea ce face ca elevii cu o coordonare
motrică mai precară să ţină pasul cu cei avansaţi (nemaifiind imperios necesară tratarea
diferenţiată), iar evoluţia către grupele de procedee mai complexe să nu mai fie însoţită,
ca de obicei, de insucces şcolar;
- posibilitatea prelucrării separate şi finisării mai ales a actelor care conferă
eficienţă întregii deprinderi;
- conexiunea inversă mai rapidă în cazul actelor simple oferă posibilitatea
“informării rapide” cu privire la execuţie; de aici “întărirea” pozitivă a execuţiilor corecte
şi starea de satisfacţie declanşată de aprecierile profesorului, pe de o parte, iar pe de altă
parte posibilitatea eliminării abaterilor de la model, chiar în timpul învăţării de către elev,
cu ajutor minim din partea profesorului (acesta îl “ghidează” pentru depistarea greşelii şi
înlăturarea ei).
Deci, formarea în etape a cunoştinţelor şi deprinderilor motrice are o mare
eficienţă în practică (economie de timp şi de efort fizic şi psihic), oferind posibilitatea
reuşitei şcolare depline a tuturor elevilor, chiar în timpul lecţiei (“mastery learning”).
Timpul câştigat în faza învăţării iniţiale poate fi utilizat pentru unele operaţiuni
intelectuale asupra conţinutului, apoi – în etapele superioare ale pregătirii sportive –
pentru mărirea stabilităţii deprinderii în condiţiile existenţei unor factori perturbatori,
interni şi externi.
Cu toate avantajele învăţării prin metoda indirectă, trebuie să precizăm şi unele
neajunsuri ale acesteia.
Fracţionarea unei macrostructuri tehnice sportive care necesită coordonare
spaţială şi temporală a diferitelor sale componente poate duce, prin învăţarea indirectă, la
denaturarea acesteia, întrucât există riscul destrămării legăturilor care stau la baza
componentei ritmice şi dinamice a structurii deprinderii; elementele se pot automatiza,
dobândind sensuri singulare, ceea ce va face dificil efortul final de reunire a acestora într-
o execuţie fluidă, globală şi naturală, adecvată realităţilor luptei (sportivul execută
structura motrică cu întreruperi între actele acesteia).
La învăţarea pe părţi, în general la învăţarea dirijată în mod semnificativ, scade
nivelul activităţii conştiente, pe măsură ce se prelungeşte timpul ei de exersare. Cu atât
mai mult, profesorul trebuie să găsească mijloace de acţionare care să-i activeze
intelectual pe sportivi, instruirea şi educaţia fiind procese concomitente şi nu consecutive
în lecţie.
Este posibil ca unora dintre elevi dobândirea unei acţiuni prin însuşirea prealabilă
a fiecărui element în parte să li se pară că se realizează printr-un număr de exerciţii mai
mare decât în cazul învăţării directe. Subliniem, în context, că nu predarea este lucrul cel
mai dificil, ci învăţarea, multiplele încercări pentru corijarea abaterilor de la model, cu
mult mai numeroase în cazul grăbirii învăţării unei acţiuni sau deprinderi complexe prin
metoda directă. Din experienţă, s-a constatat că prelungirea perioadei de instruire este
cauzată în primul rând de oportunitatea şi calitatea exerciţiilor şi numai după aceea de
numărul lor. Reducerea la maximum a mijloacelor de acţionare pentru a produce aceleaşi
efecte sau chiar mai bune prin extensie constituie o cerinţă a optimizării procesului de
învăţământ, mai ales în domeniul jocurilor sportive, care se disting printr-un conţinut
bogat de obiective de elemente tehnice.
Specific etapei iniţierii este dialogul permanent între profesor şi elev sub forma
feed-beck-urilor multiple în dublu sens şi finalizate fie cu remedierea greşelilor, fie cu
„întărirea” răspunsurilor corecte ale elevului pentru susţinerea interesului în pregătire.
Pentru evoluţia ulterioară a oricărui practicant, este foarte importantă evitarea
accidentelor care pot descuraja sau îl pot pune pe acesta în imposibilitatea de a continua
ceea ce a început. O condiţie primordială pentru diminuarea riscurilor de este aceea de a
nu grăbi confruntarea.
În principiu, un element tehnic nu trebuie exersat în condiţiile concursului decât
după ce a fost însuşit în mod corespunzător şi se evidenţiază o oarecare îndemânare în
repetarea lui.
 Etapa învăţării/consolidării
Are ca obiectiv fundamental transformarea priceperii primare în deprindere şi
asigurarea stabilităţii acesteia în condiţii standard.
Orice deprindere motrică se caracterizează prin uşurinţa sincronizării şi continuităţii
mişcărilor ce o compun, economie de efort şi o anumită rapiditate în declanşarea
execuţiei la apariţia stimului care a determinat exersarea ei în perioada învăţării (iniţierii).
Una din condiţiile de bază pentru formarea deprinderii este cea a repetării
îndelungate şi continue a acţiunii, menţinând condiţiile iniţiale de lucru.
Deşi în etapa consolidării lecţiile capătă un caracter tot mai pronunţat de
antrenament, cu o creştere substanţială a numărului de încercări în forma globală şi din
mişcare (valoarea frecvenţei cardiace poate ajunge la 170 pulsaţii pe minut), unele
elemente cu mare pondere în eficienţa unui procedeu tehnic vor fi prelucrate în mod
selectiv.
După fixarea detaliilor tehnice şi evidenţierea lor într-o execuţie corectă, naturală,
repetările globale vor fi efectuate cu mărirea progresivă a indicilor calităţilor morice
specifici sarcinii în curs de dobândire.
In afara reproducerilor integrale, multiple, cu menţinerea condiţiilor de execuţie,
pentru fixarea unei deprinderi este necesară şi o anumită variaţie care să solicite
întrucâtva sportivul în efortul lui de a repeta cât mai fidel cele învăţate. Pe lângă forţa şi
viteza de execuţie imprimate unei mişcări, dificultăţile mai pot creşte pe seama
diversităţii mijloacelor de antrenament, a problemelor pe care le poate pune partenerul de
antrenament şi a modificării fazelor care preced şi încheie execuţia propriu-zisă a unui
procedeu tehnic.
În toate situaţiile de repetare cu schimbarea condiţiilor iniţiale de lucru se va
urmări să nu se producă nici o denaturare în structura de bază a deprinderii respective.
Exerciţiile de antrenament care servesc cel mai bine acestei trepte rămân studiul cu
partener/parteneri, dar cu respectarea unor reguli impuse de antrenor. Lupta liberă sau
jocul cu respectarea regulamentului de concurs poate fi programată spre sfârşitul etapei
fundamentale, dar numai în măsura în care stadiul de pregătire al colectivului cu care se
lucrează face posibil acest lucru.
 Etapa învăţării/perfecţionării
Se consideră că un element sau procedeu tehnic este asimilat în momentul în care
cel care şi-1 însuşeşte îl poate executa în afara situaţiei de concurs, fără ezitări,
întreruperi sau greşeli esenţiale de formă, dar cu un ritm scăzut de repetiţie datorat
efortului de gândire, destinat controlului mişcărilor şi al succesiunii lor corecte.
În procesul învăţării nu contează numai volumul de priceperi şi deprinderi asimilate
ci, mai ales, calitatea, eficienţa şi trăinicia acestora. Numai printr-o profundă fixare a unei
deprinderi specifice sportive se poate trece la faza mai complexă, cea a priceperii motrice
superioare (priceperea apare acum ca element de valorificare a calităţilor şi deprinderilor
motrice), creând posibilitatea aplicării acesteia în forme originale, inclusiv în condiţii de
utilizare nestudiate în prealabil.
Această etapă mai este considerată, deopotrivă:
- a integrării deprinderilor în structuri motrice complexe şi variate, prin
combinarea cu alte deprinderi;
- a formării ritmului specific şi adecvat utilizării tehnicilor sportive în condiţiile
concursului;
- a formării „stilului” potrivit caracteristicilor biopsihomotrice şi tehnice
individuale;
- a creativităţii prin compunerea de noi structuri de mişcări, care îmbogăţesc
domeniul respectiv;
- a diminuării controlului exteroceptiv a mişcărilor şi creşterii controlului
proprioceptiv;
- a adecvării corespunzătoare a mişcărilor la scop şi la situaţie;
- a preluării de către sportiv a unor probleme importante de instruire şi de
antrenament în propria-i respensabilitate;
- a înţelegerii profunde a angrenajului tehnico-tactic în situaţiile cele mai
variate ale concursului.
Practica a demonstrat că, deşi la finele celei de-a doua etape sistemul de mişcări
dobândit este consolidat în cea mai mare parte, el nu dispune încă de stabilitatea necesară
faţă de diferiţi factori perturbatori (oboseală, pauze îndelungate între lecţii, schimbarea
condiţiilor externe etc), la aplicare în situaţiile neprevăzute şi variate ale concursului.
În concluzie, principalii indicatori în raport de care se face evaluarea muncii la
sfârşitul etapei perfecţionării sunt următorii:
- gradul stabilităţii executării procedeelor tehnice în raport de variabilitatea
condiţiilor concursului;
- variaţia fazelor, pregătitoare şi de încheiere, pentru fiecare procedeu tehnic în
parte;
- eficienţa probată prin obţinerea scorului favorabil, a punctelor acumulate, a
recordului, etc.