Otilia Marculescu

In 1932, George Calinescu (1899 - 1965) sustinea necesitatea aparitiei - in literatura romana - a unui
roman de atmosfera moderna, desi respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filozofia si psihologia
epocii, argumentand ca literatura trebuie sa fie in legatura directa cu "sufletul uman".
Prin romanele lui, Calinescu depaseste realismul clasic 1. prin atribuirea unor dimensiuni sociale si
psihologice caracterelor dominate de o trasatura definitorie, 2. construind astfel personaje realiste tipice.
Scriitorul modernizeaza tehnica narativa, foloseste detaliul in descrieri arhitecturale si in analiza
personajelor, inscriiadu-se astfel in realismul modern al secolului al XX-lea, cu trimitere certa catre creatia lui
Balzac prin istoria unei mosteniri, in jurul careia construieste imaginea societatii burgheze din Bucuresti.
Otilia Marculescu este "eroina mea lirica", proiectia autorului in afara, "tipizarea mea in ipostaza
feminina", isi marturisea George Calinescu afinitatile cu acest personaj.
Otilia este personajul principal si "rotund", reprezentativ pentru modernitatea romanului, atat 1. prin
tehnicile de realizare, cat si 2. prin problematica sa existentiala, reprezentand enigmatica drama a feminitatii, din
care cauza este si un personaj eponim (care da numele operei)
. Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o
fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o
problematică existenţialistă.
Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri
furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui
timp ajuns la ţărm.
Fata e veşnic înconjurată de admiratori şi iubită de „papa Giurgiuveanu” apoi de tânărul Felix, de Pascalopol,
un străin care a fost în preajma ei încă de când era mică şi ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e
admirată de băieţii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de Stănică, agasată de Titi, Otilia stârneşte
oricui dorinţa de a o stăpâni. Nimeni nu va reuşi cu adevărat. Fiecare va cunoaşte mai mult sau mai puţin din
ea, dar Otilia va rămâne, cu toată evoluţia ei „o enigmă”.
Otilia, o tanara de optsprezece ani, este fiica celei de a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie
frumoasa si bogata, care murise "de suparare" si-i lasase lui toata averea, laolalta cu indatorirea cresterii Otiliei,
ramasa de mica fara mama. Costache o iubeste ca pe fiica lui, dar avaritia il impiedica s-o infieze oficial sau sa-i
asigure, in mod concret, un viitor.
Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, si construit prin tehnica
detaliului, sugereaza trasaturile morale proprii feminitații: delicatete, tinerete, farmec, cochetarie, distinctie,
ingenuitate: "... un cap prelung si tanar de fata, mcarcat de bucle, cazand pana la umeri. Fata, subtirica, imbracata
intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta de dantela pe umeri, ii intinse cu
franchete un brat gol si delicat...".
Ca eroina realista moderna, Otilia este tipica pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate
artistica si atractie catre lux si calatorii in strainatate, ceea ce ar constitui o componenta importanta a femeii
enigmatice dintotdeauna. Firea captivanta a tinerei este sugerata indirect si de titlul romanului (personaj eponim),
care scoate in evidenta un personaj tipic de feminitate enigmatica si controversata pentru toate personajele
romanului.
Relatia Otiliei cu personajele romanului, ca formula estetica moderna de caracterizare, scoate in
evidenta ambiguitatea personajului in perceptia celorlalti. Relativismul (subiectivismul) cu care este privita din
mai multe unghiuri de vedere, foarte diferite, asociaza in mod fericit puritatea sj farmecul natural al varstei cu o
maturitate surprinzatoare, Otilia fiind de o tulburatoare seriozitate ori zvapaiata ca o fetita, ceea ce da o fascinatie
cuceritoare personaj ului.
Tanara enigmatica este cel mai controversat personaj al romanului, aparand in opinia personajelor in
mod diferit, starnind contradictii surprinzatoare. Mos Costache o iubeste pe "Otilica", "pe fe-fetita mea", el
fiind "papa" care primeste de la ea un strop de tinerete, lumina si vioiciune. Rationalul Felix vede in Otilia "o fata
admirabila, superioara, pe care n-o inteleg". Pascalopol o priveste pe Otilia ca pe femeia in devenire, are rabdare cu
ea, dar nu distinge "ce e patern si ce e viril" in dragostea lui pentru tanara, pe care o considera "o artista" si care il
incanta si il emotioneaza, "e ca o randunica". Pentru Stanica Ratiu. Otilia este o femeie cu "spirit practic", care stie
ce vrea si cum sa se descurce in viata: "desteapta fata!". Aglae o considera "o zanatica", "o dezmatata", "o stricata",
care suceste capul baietilor de familie, deoarece chiar si pe Titi reusise sa-l cucereasca, iar Aurica o uraste si o
invidiaza pentru ca are succes la barbati.
Personajul se autocaracterizează în diverse rânduri. După ce termină de cântat o bucată muzicală, lasă
mâinile în poală şi exclamă: „Ce sentimentală sunt!”. Îi mărturiseşte lui Felix o veşnică tulburare interioară: „Îmi
vine uneori să alerg – spuse ea lui Felix care şedea în picioare puţin încurcat de rochia şi nimicurile cărora le
slujea de curier – să zbor. Felix – adăugă ea confidenţial – vrei să fugim? Hai să fugim! Şi mai înainte ca tânărul să
se dezmeticească, deschise uşa de perete şi începu să alerge prin curte”.
Otilia derutează pentru că trece brusc de la o stare la alta. E conştientă de asta: „Eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, „sunt foarte capricioasă, vreau să
fiu liberă”.
Fata apare diferit în ochii celor din jur. Fiecare înţelege o parte din ea, nimeni nu o poate pătrunde.
Aglae o consideră o „zănatică”, o dispreţuieşte vizibil şi o bruschează cu vorbe ireverenţioase. Stănică,
aflând despre logodna Otiliei cu Pascalopol, încearcă să-l determine pe moşier să înţeleagă adevărata situaţie a
Otiliei, spunându-i că ea „e tânără neexperimentată, azi se întâlneşte cu un tânar, mâine cu altul, o fată greşeşte
uşor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţiuni.
Alternanta dintre teribilele copilarii, exuberanta de a alerga desculta prin iarba cu profunzimea si ratiunea
rece prin care judeca si explica imposibilitatea mariajului dintre ea si Felix nedumereste si bulverseaza.
Imprastiata si dezordonata, accepta cu luciditate protectia lui Pascalopol si respinge cu delicatete manifestarile
sentimentale ale lui Felix. Intelegatoare si plina de tact in comportamentul ei fata de mos Costache, dar aparent
imuna la rautatile celor din clanul Tulea, ea ramane enigmatica prin amestecui unui farmec juvenil cu o maturitate
profunda.
Incitanta "enigma a Otiliei" se naste mai ales in mintea lui Felix, care "isi dadea prea bine seama ca iubeste
pe Otilia, fara sa poata determina continutul acestui sentiment", fiind derutat de reactiile fetei. Biletul de amor pe
care i-l scrie starneste in tanarul indragostit chinuitoare stari contradictorii, de la speranta, la deprimare, de la
frenezie la amaraciune, ca, in cele din urma, purtarea Otiliei sa-l arunce intr-o stare chiar mai confuza decat cea
initiala: "fii cuminte, mai vorbim noi, alta data". Tanarul nu-si poate da explicatii plauzibile pentru comportamentul
fetei, ce ramane pana la sfarsitul romanului o tulburatoare intruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin.
Fata de Felix, Otilia are gesturi familiare, tandre, ce ilustreaza deseori o grija materna pentru el.
Indragostit total de Otilia, Pascalopol o admira si o intelege, dar nici el nu poate descifra in
profunzime reactiile si gandurile fetei, confirmandu-i lui Felix in finalul romanului: "A fost o fata delicioasa,
dar ciudata. Pentru mine e o enigma".
Pascalopol o consideră foarte frumoasă, are răbdare cu ea, dorind-o soţie şi nedistingând niciodată clar ce e
viril şi ce e patern în dragostea lui. „E ca o rândunică”. Pentru Felix, Otilia este „o fată cuminte” de care se
îndrăgosteşte nebuneşte, dar faţă de care are ezitări de a lua hotărâri decisive.
Personaj bovaric, Otilia traieste drama singuratatii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata
fericire, deoarece - se destainuie ea lui Felix - o femeie se bucura de viata adevarata doar cativa ani: "Cat crezi tu
ca mai am de trait, in intelesul adevarat al cuvantului? Cinci, sase ani!". Ea se defineste prin
autocaracterizare, dovedind o profunda cunoastere de sine, atunci cand ii dezvaluie lui Felix: "eu sunt o zapacita,
nu stiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazati, care au nevoie de rasetele tineretii, ca Pascalopol". Otilia este,
asadar, un personaj realist modern, prin complexitate si relativism, ilustrand eternul feminin plin de mister,
imprevizibil si cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate Candida si profunda maturitate.
In "Enigma Otiliei" Calinescu ilustreaza o conceptie de moralist clasic, o observatie atenta a eticii
umane, pe care o clasifica pe tipuri: "Romanul nu apare decat cand ne dam seama ca incepe sa se organizeze o
lume de tipuri si de caractere." (George Calinescu).