INTRODUCERE.............................................................................................................

3
Capitolul I - DINAMICA MEDIULUI DE SECURITATE INTERN ŞI REGIONAL....5
1.1.Noţiuni generale şi delimitări conceptuale referitoare la mediul..............................5
intern şi regional de securitate.......................................................................................5
1.2.Riscuri şi ameninţări care pot influenţa climatul de ordine publică şi....................11
de securitate intern şi al altor state...............................................................................11
1.3.Cauze şi efecte ale conflictelor care au avut loc în state europene care au determinat
intervenţia organismelor de securitate internaţionale şi a forţelor multinaţionale pentru
impunerea şi menţinerea păcii.......................................................................................16
Capitolul II - ORGANISME INTERNAŢIONALE, STRATEGII DE SECURITATE ŞI
ROLUL ACESTORA ÎN CONSOLIDAREA SECURITĂŢII INTERNE, REGIONALE
ŞI INTERNAŢIONALE................................................................................................22
2.1.Rolul O.N.U. N.A.T.O., O.S.C.E al U.E. şi altor alianţe în asigurarea păcii şi
securităţii mondiale......................................................................................................22
Rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa în asigurarea securităţii europene........25
Structura militară a forţelor armate ale N.A.T.O cuprinde:............................................28
2.2.Prevederi ale Strategiei de securitate a U.E. şi a Strategiei N.A.T.O. referitoare la
operaţii multinaţionale.................................................................................................29
Noua strategie NATO pentru următorii zece ani, NATO ,,îşi propune să câştige războiul
din Afganistan, să-şi extindă legăturile cu Federaţia Rusă, să contracareze ameninţările
reprezentante de rachetele Iranului si să asigure securitatea tuturor celor 28 de state
membre ale NATO.”......................................................................................................31
2.3.Dinamica politicilor de securitate şi apărare europene (P.E.S.A., P.E.S.C.,
P.E.S.A.C.)................................................................................................................... 32
Capitolul III - PARTICULARITĂŢI ALE ORGANIZĂRII ŞI DESFĂŞURĂRII
MISIUNILOR INTERNAŢIONALE LA CARE PARTICIPĂ STRUCTURI
EUROPENE DE JANDARMI ŞI ALE JANDARMERIEI ROMÂNE.........................35
3.1. Noţiuni generale, delimitări conceptuale şi tipologia misiunilor internaţionale....35
3.1.1. Scurtă abordare istorică............................................................................36
3.1.2. Tipuri de misiuni în funcţie de forul organizator.......................................40
3.1.2.1. Misiunile ONU.......................................................................................40
3.1.2.2. Misiunile Uniunii Europene....................................................................42
3.1.2.3. Misiunile Organizaţiei pentru Securitate................................................44
şi Cooperare în Europa.......................................................................................44
3.1.3. Tipuri de misiuni în funcţie de mandat......................................................45
3.1.3.1. Misiunile de menţinere a păcii................................................................45
3.1.3.2. Misiunea de Asistenţă pentru Securitate (ISAF).....................................47
3.1.3.3. Misiunea OTAN de Pregătire - Irak (NTM - I)........................................47
3.1.3.4. Misiunea Uniunii Europene....................................................................47
3.1.3.5. Misiunea FRONTEX...............................................................................48
3.1.3.6. Misiunea diplomatică a ataşatului de interne.........................................49
3.2.Prevederi internaţionale şi interne referitoare la organizarea şi desfăşurarea
misiunilor internaţionale..............................................................................................50
3.2.1.Tratatul de la Maastricht............................................................................50
3.2.2.Tratatul de la Amsterdam...........................................................................52
3.2.3.Tratatul de la Nisa......................................................................................53

1
 3.2.4. Tratatul de la Lisabona.............................................................................53
3.2.5. Tratatul de la Prüm...................................................................................57
3.3. Forţa de Jandarmerie Europeană (EUROGENDFOR/FJE) în misiunile civile şi în
operaţiunile militare - organizarea şi misiunile FJE.....................................................60
3.2.3. Organizarea structurală şi funcţionare FJE..............................................62
3.2.3.1. Consiliul Interministerial de Rang Înalt.................................................63
3.2.3.2. Comandamentul Permanent Multinaţional.............................................63
3.2.3.3. Unităţile de Poliţie Integrate..................................................................64
3.3.2.1.Misiunea EUFOR ALTHEA Bosnia Herţegovina....................................65
3.3.2.2.Misiunea MINUSTAH Haiti.....................................................................66
3.3.2.3.Misiunea ISAF în Afganistan...................................................................66
3.3.2.4. Misiunea în Republica Centrafricană - EUFOR RCA............................67
Capitolul IV - CONSTITUIREA ŞI PREGĂTIREA DETAŞAMENTELOR
JANDARMERIEI ROMÂNE, DESTINATE EXECUTĂRII MISIUNILOR ÎN
SPRIJINUL PĂCII (PEACE SUPPORT OPERATIONS - PSO)...................................68
4.1.Noţiuni generale despre operaţiile în sprijinul păcii...............................................68
4.2. Selecţionarea şi pregătirea personalului pentru.....................................................71
participarea la misiuni în sprijinul păcii.......................................................................71
4.3. Statutul juridic al forţelor M.A.I. pe timpul operaţiilor în sprijinul păcii..............71
Capitolul V - PROCEDURI LEGALE DE ACŢIUNE ÎN DIFERITE SITUAŢII ALE
JANDARMILOR ROMÂNI ÎN MISIUNI INTERNAŢIONALE.................................72
5.1. Mandatul forţelor care participă la operaţii multinaţionale...................................72
5.2. Folosirea graduală a forţei fizice, mijloacelor din dotare şi a armamentului din
dotarea jandarmilor în misiuni internaţionale..............................................................73
5.3. Proceduri de acţiune în diferite situaţii ale jandarmilor din...................................74
elementele de dispozitiv în misiuni internaţionale.......................................................74
Capitolul VI - PARTICULARITĂŢI ALE PARTICIPĂRII JANDARMERIEI
ROMÂNE ÎN MISIUNI INTERNAŢIONALE.............................................................76
6.1. Misiunea EULEX Kosovo....................................................................................78
6.2. Misiunea ISAF din Afganistan în cadrul NTM-A.................................................80
6.3. Misiunea UE de monitorizare EUMM Georgia....................................................81
6.4. Misiunea EUCAP Sahel Niger..............................................................................82
CONCLUZII.................................................................................................................83
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.....................................................................................85

2
 INTRODUCERE

În ultimele două decenii, mediul internaţional, european de securitate, din sud-estul

Europei şi din Eurasia s-a schimbat profund, prezentând noi provocări geopolitice, geoeconomice
şi militare. Interesele şi urmările Războiului Rece au generat între anii 1990 – prezent, explozia
unor conflicte locale inter-etnice, ţinute cu greu sub control, în perioada dominaţiei regimului
totalitar impus şi condus de URSS.
Crizele şi conflictele regionale impun, de cele mai multe ori, intervenţia şi implicarea
comunităţii internaţionale şi europene. Conflictele latente, unele cu rădăcini istorice adânci, au
izbucnit şi au fost alimentate de efectele adverse ale crizei economico-financiare, de
disponibilizarea unor cantităţi mari de armament şi de interesele marilor puteri în Balcani, în
spaţiul sud-est european şi în regiunea Mării Negre.
În acest context, în situaţia eşecului diplomatic şi a măsurilor de constrângere economico-
financiare luate de comunitatea internaţională asupra ţării/lor care au generat criza sau conflictul
armat, singurele structuri în măsură a da un răspuns adecvat şi a acţiona eficient în astfel de situaţii
sunt Forţele Întrunite Multinaţionale (militare sau de ordine publică / cu statut militar de tip
jandarmerie), care prin natura şi atribuţiile acestora sunt organizate, pregătite şi dotate cu un suport
logistic modern pentru a gestiona rapid şi eficient crizele şi conflictele, în operaţii multinaţionale.
În virtutea rolului important în menţinerea păcii asumat de ONU, OSCE, NATO, UE şi
alte alianţe de state democratice, comunitatea internaţională poate dispune intervenţia forţelor
armate şi a forţelor de ordine publică / cu statut militar, pentru încetarea conflictelor inter-etnice
sau locale, pregătirea forţelor de ordine publică înfiinţate în ţara in care a avut loc conflictul,
acordând mandat Forţelor Multinaţionale, pentru a acţiona în numele acestor organizaţii de
securitate, cooperare şi de menţinere a păcii.
Observăm faptul că la nivel internaţional, cu precădere în cadrul structurilor de comandă
din organismele internaţionale, nevoia existentă de a implica activ şi alte forţe cu specific militar,
de genul Forţei de Jandarmerie Europeană, derivă din lipsa expertizei componentelor militare în
materia specifică a activităţii poliţieneşti.
Forţele componente ale FJE(Fortei Jandarmeriei Europei), în speţă forţele de jandarmerie
cu statut militar ale ţărilor membre, se bazează pe experienţa naţională din domeniul misiunilor
specifice care asigură climatul de ordine constituţională. Un aspect important cu privire la plusul de
valoare îl reprezintă cooperarea cu celelalte structuri militare, dar şi civile, care participă la
executarea misiunilor specifice. În acest sens, cooperarea internaţională a FJE este facilitată
inclusiv de cooperarea internă pe timp de pace a structurilor de jandarmerie cu alte structuri armate
şi/sau de poliţie. Pregătirea specializată a forţelor şi capabilităţile interne ale acestora – de tip armat
şi de poliţie – reprezintă o altă diferenţiere obiectivă a forţelor de jandarmerie de alte structuri
militarizate sau nonmilitarizate.
Reperele acţionale ale structurilor de jandarmerie sunt cu diferenţe minore, apropiate de
cele ale poliţiilor civile cu menţiunea că primele au atribuţii pe linie militară care pot facilita în
cazul apariţiilor unor crize de orice natură transferul către normalitate. Poliţiile civile pot beneficia
în acest caz de sprijinul şi experienţa forţelor de jandarmerie cu statut militar care facilitează
translaţia de la faza militară la faza civilă a crizelor. Pe timpul fazelor de tranziţie, forţele de
jandarmerie ştiu să evite situaţiile oscilante între pace şi război, favorizând în acest mod accesul la
starea de normalitate şi la un mediu de securitate stabil. Jandarmeria, ca forţă de poliţie cu statut
militar, apare în acest context ca singura viabilă pentru a asigura în condiţii normale faza de
translaţie, astfel încât să accelereze demilitarizarea şi normalizarea zonei de criză.
În ceea ce priveşte operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii, forţele de jandarmerie
sunt considerate a fi mai bine adaptate pentru a executa şi misiunile de tip poliţie. Spectrul larg al
tipurilor de misiuni executate, permite structurilor de jandarmerie să fie prezente în situaţii în care
forţele civile de poliţie şi-au pierdut credibilitatea în rândul populaţiei sau nu pot interveni datorită

3
insuficienţei numerice, a pregătirii sau a metodologiilor de intervenţie unde se pune accent pe
controlul mulţimilor.
Operaţiunile de menţinere a păcii ale FJE pot fi mandatate atât de Uniunea Europeană,
cât şi de ONU, NATO, OSCE sau alte organisme internaţionale, cu menţiunea că FJE oferă un
instrument complementar în capacităţile de gestionare a crizelor civile ale UE.
Practica a demonstrat faptul că obţinerea şi menţinerea climatului de ordine
constituţională în urma unei crize sau conflict, sau menţinerea păcii într-o zonă de conflict este
dificilă. Tocmai de aceea orice efort în menţinerea ordinii în regiunile unde a fost tulburată este de
neconceput fără contribuţia unei forţe de poliţie cu statut militar.
Aşadar, fie că este vorba de reconstrucţia globală a unei societăţi, aşa cum s-a întâmplat în
Bosnia şi Herţegovina sau în Kosovo, fie că avem de-a face cu o anumită reorganizare a unor
societăţi întregi după război, ca în Afganistan sau Irak, fie că avem de-a face cu o anumită
instabilitate a administraţiei în urma conflictului din Georgia, există momente când intervenţia
factorului militar se impune cu necesitate. Specificul procesului de prevenire a conflictelor şi de
gestionare a crizelor în ultimele decenii este şi faptul intervenţiei multinaţionale pentru apărarea
ordinii şi liniştii publice la nivel local, atunci când forţele locale nu mai sunt în măsură să-şi
îndeplinească mandatul, mai ales în situaţia în care agravarea crizei ar putea afecta statele vecine.
Rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale e doar un principiu al dreptului şi
al relaţiilor internaţionale. Faptul că, la nivel mondial, lipsesc autorităţile legislative, executive şi
judiciare care să impună legea internaţională, este încă un motiv serios pentru manifestarea
intereselor şi puterii statelor ca principali actori ai vieţii internaţionale.
Este adevărat că există şi principiul fundamental al nerecurgerii la forţă în relaţiile
internaţionale, dar chiar acesta legitimează utilizarea forţei în autoapărare sau atunci când Consiliul
de Securitate consideră că ordinea a fost încălcată.
Aşa s-au născut operaţiile de sprijinire a păcii – a ordinii de drept – în procesul de
globalizare a relaţiilor internaţionale, ca acţiuni ale comunităţii internaţionale pentru stabilizare
regională şi mondială, întemeiate atât pe reglementarea paşnică a diferendelor, cât şi pe
particularităţile utilizării legitime a forţei. Consacrarea lor juridică în dreptul internaţional
legalizează rolul factorului militar în operaţiile de pace.

Capitolul I - DINAMICA MEDIULUI DE SECURITATE INTERN ŞI REGIONAL

1.1.Noţiuni generale şi delimitări conceptuale referitoare la mediul

intern şi regional de securitate

Acţiunile declanşate de membrii grupării teroriste Al-Qaida din SUA (2011), au fost
urmate în anii următori, de acţiuni teroriste revendicate de organizaţii teroriste din Caucaz, de
gruparea Al Qaida sau de alte organizaţii teroriste cecene, în ţări precum Federaţia Rusă, Marea
Britanie, Spania etc.
Mediul de securitate reprezintă ,,o realitate contemporană care înglobează ansamblul
condiţiilor, proceselor şi al fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale,
militare, ecologice şi informaţionale, interne şi internaţionale, care condiţionează nivelul de

4
protecţie a individului, a comunităţii, statului, a zonei, regiunii etc. pe timpul promovării
propriilor interese.
Prin sintagma ,,mediu de securitate, frecvent întrebuinţată, este delimitat „…un concept
relaţional, ce presupune o adaptare şi o ajustare permanentă a unui set de parametri interni
(economico-sociali, politici, militari, juridici, culturali şi morali) la condiţiile mediului
internaţional, un proces cu o dinamică fluidă, orientat spre prezervarea spaţiului, idealurilor şi
valorilor comune şi totodată, punerea acestor elemente într-un echilibru stabil, neafectat de
factori de risc sau de ameninţări”.1
Mediul de securitate reprezintă o sintagmă complexă, formată din două cuvinte,mediu şi
securitate. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,mediuleste definit ca fiind „…natura
înconjurătoare, alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se apără în comun, împotriva
unei agresiuni.”
În perioada Războiului Rece, principalul pericol la adresa securităţii internaţionale
era considerată potenţiala confruntare nucleară între cele două blocuri militare, între Est şi
Vest. În ultima perioadă de timp, pe agenda de securitate a actorilor internaţionali regăsim
concepte de genul „securitatea individului”, „securitatea energetică”, „securitatea mediului” etc.
Complexitatea mediului internaţional determină cercetătorii să considere astăzi faptul că,
„… securitatea nu mai poate fi analizată în termeni de alegere politică, de capacităţi şi intenţii ale
unui stat, întrucât vulnerabilităţile, riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii au
căpătat acum o semnificaţie sistemică.”2
Pentru a prezenta complexitatea conceptului de mediu de securitate, considerăm că
o simplă asociere a termenilor componenţi nu denotă toate sensurile sale. Astfel, definiţia
mediului de securitate arată că sunt analizaţi totalitatea factorilor din mediul înconjurător,
care asigură sentimentul de încredere şi de linişte, prin garantarea absenţei oricărui pericol,
atât pentru persoane cât şi pentru comunitatea din care face parte, o expresie cu grad mare
de generalitate.
Un rol deosebit de important pentru consolidarea mediului de securitate intern şi regional
îl au implicarea activă, pe cale diplomatică şi prin alte măsuri legale, a reprezentanţilor structurilor
europene şi organismelor internaţionale de securitate, pentru detensionarea situaţiilor de criză care
pot genera conflicte, eficientizarea legislaţiei, justiţiei şi instituţiilor statului, adaptarea legislaţiei
interne la legislaţia europeană şi internaţională a statelor moderne, perfecţionarea planurilor şi
măsurilor structurilor care luptă împotriva terorismului internaţional, criminalităţii organizate
infracţionalităţii şi altor ameninţări actuale.
Alături de măsurile precizate anterior, creşterea siguranţei cetăţenilor interni şi comunitari
prin acţiuni preventive (de comunicare, negociere etc.) şi proactive interne, securizarea
frontierelor, participarea forţelor specializate ale unor state, sub egida ONU, UE sau NATO la
misiuni internaţionale, pregătirea şi educaţia la un nivel performant a populaţiei, dezvoltarea
economică durabilă, modernizarea sistemului de sănătate, protecţia mediului înconjurător,
adoptarea măsurilor eficiente de ieşire din criza economică globală şi bunăstarea populaţiei, duc la
realizarea securităţii interne, comune şi a securităţii prin cooperare, la prevenirea şi combaterea
infracţiunilor, crizelor, conflictelor şi la menţinerea unui climat stabil de securitate şi ordine
publică intern şi regional.
Într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cu efecte pozitive dar şi adverse, care
înregistrează transformări complexe, generate de înalta tehnologie, dar şi crize, ,,conflicte
îngheţate” sau pe punctul de a izbucni (războiul dintre Ucraina şi Rusia în Crimeea), urmările
războiului din fosta Iugoslavie, conflictele din Kosovo, Afganistan, Cecenia, Transnistria, Abhazia,
Georgia, Cipru şi instabilitatea actuală din Ucraina, care a dus la autoproclamarea republicii

1
George Boroi, extras din articolul cu tema Aspecte specifice ale noului mediu de securitate la nivel mondial, publicat
în Revista Lumea Militară, nr. 1 / 2011;.
2
Ibidem

5
Crimeea, la acţiuni militare declanşate de Rusia asupra Ucrainei şi la mobilizarea rezerviştilor în
Ucraina, dacă nu sunt soluţionate eficient, cu responsabilitate şi la timp, pe cale diplomatică de
organismele internaţionale europene şi eurasiatice de securitate, pot genera conflicte regionale.
În acest context, personalul din structurile de ordine publică şi siguranţă naţională ale
României şi din ţările vecine trebuie să analizeze permanent dinamica mediului de securitate şi
ordine publică intern şi regional, să adopte măsuri de securitate a frontierelor, să-şi menţină prin
exerciţii şi aplicaţii capacitatea operaţională a forţelor şi mijloacelor la un nivel ridicat şi operativ,
pentru a preveni şi combate situaţiile de criză, conflictele asimetrice sau războiul în spaţiul sud-est
european, în Europa sau pe alte continente.
Una din definiţiile asimetriei în probleme specifice securităţii naţionale a fost formulată de un
specialist militar român - general de brigadă dr. Vasile Paul, într-un studiu publicat în ziarul
„Observatorul militar“. În acest context, „asimetria reprezintă acţiunea, organizarea şi gândirea
(concepţia) diferită de cea a adversarului, în scopul maximizării propriilor avantaje, exploatării
slăbiciunilor adversarilor, obţinerii iniţiativei sau câştigării libertăţii de acţiune. Din punct de vedere al
tipologiei acesteia, asimetria poate fi militaro-strategică, politico-strategică, operaţională sau o
combinaţie a acestora.
În present dar şi în viitor, unii specialişti militari interni şi din alte ţări estimează faptul că,
după declanşarea lor, conflictele vor fi asimetrice. Din punct de vedere ştiinţific, se reliefează faptul
că, se poate pune chiar un semn de egalitate sau de condiţionare reciprocă între conflict şi
asimetrie.
Pentru o înţelegere mai exacta a celor două concept diametral opuse, în timp ce simetria
înseamnă forme perfecte, simetrice sau un rezultat al încercării de a le realiza, asimetria înseamnă
dezechilibru, dezorganizare în vederea unei noi organizări, acţiune şi mişcare. Din acest motiv,
analiza conflictelor asimetrice devine deosebit de importantă.
Conflictul ca stare şi ca limită, în evoluţia şi manifestarea diverselor tipuri de relaţii dintre
părţile rivale rămâne inevitabil, un proces obiectiv, care nu trebuie a fi analizat inefficient sau
nedetensionat (aplanat). Modalităţile de soluţionare pe cale paşnică a conflictelor sunt multiple, iar
în concluzie, conflictele trebuie aplanate din stadiul incipient, nu trebuie lăsate să escaladeze şi să
devină violente ci dimpotrivă, acestea trebuie să se soluţioneze pe cale diplomatică, paşnic, la
timp, să se asigure protecţia populaţiei, minorităţilor, autorităţilor statului şi forţelor de ordine
publică.
Referitor la asimetrie, pentru a evidenţia virtuţile, înţelepciunea şi calităţile psiho-
acţionale ale unui foarte bun comandant de armată, generalul chinez Sun Tzî, argumenta cu o
jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea sa „Arta războiului” următoarele: ,,pentru a învinge
adversarul, nu este de ajuns numărul sau forţa armatei, fiind mult mai importante inteligenţa
comandanţilor, priceperea, abilităţile, capacitatea de analiză şi sinteză, initiativele acţionale,
discernământul, creativitatea şi adoptarea soluţiilor de contracarare a superiorităţii adversarului, în
situaţii / conflicte asimetrice.
În mod pragmatic, generalul Sun Tzî afirma în lucrarea Arta războiului,
următoarele: ,,întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă un militar este
capabil, simulează incapacitatea; dacă este activ, simulează pasivitatea; dacă este aproape, trebuie
să determine adversarul să creadă că este departe; dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape;
atrage inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala şi loveşte-l; evită-l acolo
unde este puternic; fă să i se pară că eşti în situaţie de inferioritate şi încurajează-l la înfumurare;
nu-l slăbi nici o clipă şi hărţuieşte-l; atacă-l când şi acolo unde nu este pregătit; acţionează când el
nu se aşteaptă la aşa ceva.”3
Din punct de vedere al ,,surselor şi locurilor de manifestare a actualelor crize sau posibile
surse de instabilitate, generatoare de crize şi conflicte interne sau regionale, un analist
contemporan din România a realizat următoarea clasificare: surse de instabilitate / crize care se
3
Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p. 24 şi 33;

6
manifestă în spaţiul Uniunii Europene şi surse de instabilitate / crize care se manifestă în afara
spaţiului Uniunii Europene.”4 La acestea se adaugă sursele de instabilitate interne (din interiorul
fiecărui stat).
Din perspectiva capacităţilor strategice ale U.E., pentru apărarea securităţii statelor
membre, ca urmare a declanşării în ultimii ani, a unor conflicte regionale în Balcani, premiselor
reizbucnirii altor conflicte în spaţiul european şi a conflictelor declanşate în alte regiuni ale
globului, pentru gestionarea situaţiilor de criză de către forţe specializate de ordine publică
(jandarmeria, poliţia) în operaţiuni multinaţionale se evidenţiază două concepte distincte respectiv:
perfecţionarea cooperării poliţieneşti regionale şi internaţionale, între forţele de poliţie,
jandarmerie, carabinieri şi alte structuri similare şi participarea acestor forţe la misiuni
internaţionale de menţinere a păcii.
În privinţa participării forţelor de ordine publică la misiuni internaţionale de menţinere a
păcii, instituţiile din domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale şi cele din domeniul
administraţiei publice ale statului pe teritoriul căruia s-a declanşat conflictul şi care au fost
afectate, necesită a fi reânfiinţate, pregătite şi dotate modern, pentru a putea exercita autoritatea
statului şi a instaura climatul intern stabil de ordine şi siguranţă publică.
De asemenea, este importantă analiza şi cunoaşterea proceselor de transformare ale
României, statelor din spaţiul sud-est european, din Europa, Occident şi de pe alte continente în
contextul evoluţiei U.E. şi NATO, părecum şi rolul alianţelor de securitate occidentale, europene şi
din eurasia (statele membre BRIC - Brazilia, Rusia, India şi China), pentru consolidarea mediului
de securitate şi ordine publică intern, european şi internaţional.
Dinamica instabilităţii în unele state de pe continentul european şi eurasiatic (Ucraina,
Transnistria, Abhazia, Osetia dar şi din Orientul Mijlociu (,,Primăvara Arabă” urmată de conflicte
în Tunisia, Libia şi Siria) în ultimele două decenii, a determniat preocuparea liderilor U.E.,
N.A.T.O. şi ai altor alianţe, de a detensiona conflictele pe cale diplomatică, a gestiona crizele şi
conflictele cu forţe destinate pentru misiuni internaţionale europene moderne din care reliefăm
Forţa de Poliţie Europeană (F.P.E.), Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) şi Forţe de Reacţie
Rapidă ale U.E. (EUROFOR, EUROCORP, EUROMARFOR etc.) şi forţe de reacţie rapidă ale
NATO.
Pentru gestionarea situaţiilor de criză economico-financiare, un rol important îl au
organismele economico-financiare europene şi internaţionale (Fondul Monetar Internaţional,
Banca Mondială, Banca Central-Europeană, Banca Economică de Reconstrucţie şi Dezvoltare a
U.E. etc.) iar pentru gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor a crescut rolul organismele
internaţionale de securitate, euroatlantice şi europene, din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne
precum Interpol, Europol, Cepol, Eurojust şi în mod deosebit O.N.U., O.S.C.E., U.E. şi N.A.T.O.
În accepţiunea unor analişti şi specialişti din România ,,statele din sud-estul Europei care
participă la formele de securitate colectivă europene sprijinite de N.A.T.O. sunt: Albania, Armenia,
Azerbaidjan, Bosnia-Hertegovina, Bulgaria, F.R.I. Macedonia, Croaţia, Republica Cehă, Georgia,
Grecia, Republica Moldova, România, Slovacia, Slovenia, Turcia” 5 şi Ucraina. La popul opus este
Federaţia Rus iar pentru gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor a crescut rolul organismele
internaţionale de securitate, euroatlantice şi europene, din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne
precum Interpol, Europol, Cepol, Eurojust şi în mod deosebit O.N.U., O.S.C.E., U.E. şi N.A.T.O.
la care subscrie populaţia de naţionalitate rusă din Ucraina, Crimeea şi din fostele state
aflate sub controlul fostei URSS care nu doresc extinderea UE şi a NATO spre Est.
4
Alexandra Sarcinschi, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universitatea Naţională de Apărare -
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, 2007, p. 5;

5
dr. Sorin Frunzăverde, dr. Constantin Onişor, Europa de sud-est - Dimensiuni principale de securitate, Editura A”92,
2004 - Anexa nr 21;.

7
 Majoritatea acestor ţări europene şi din Balcani acţionează pentru realizarea unui mediu
stabil de securitate regional în acest spaţiu şi la nivel european, însă între Ucraina şi Federaţia
Rusă, între anii 2013 - martie 2014, ca urmare a unor dispute vechi, în plan geostrategic,
geoeconomic şi militar, au apărut situaţii de criză, culminând cu manifestaţiile de protest de
amploare ale populaţiei de naţionalitate ucraineană care doreşte aderarea acestei ţări la UE,
proteste care au fost urmate victime umane (peste 100 de morţi) şi persoane rănite, în confruntările
dintre protestatarii ucraineeni cu forţele regimului pro rus condus de Viktor Ianukovici.
Instaurarea climatului de insecuritate din Ucraina în ultimele luni şi deschiderea focului
asupra manifestanţilor care a generat peste 100 de morţi în piaţa publică din Kiev transformată în
baricade şi confruntări ale protestatarilor ucraineeni împotriva regimului prorus, a generat fuga în
Federaţia Rusă a preşedintelui prorus Viktor Ianukovici, în luna februarie 2014 iar conflictul din
Ucraina s-a inflamat, ţintă fiind Crimeea, regiune cu populaţie majoritar rusofonă. Astfel, în
perioada 20.02. - 02.03.2014, persoane înarmate au ocupat clădiri guvernamentale regionale în
Crimeea și au arborat steagul rusesc.
Interesul pentru care ruşii pot intra cu trupe armate în Ucraina în luna martie 2014, după
manifestaţiile de stradă de la Kiev urmate de confruntări de stradă şi victime umane, constă în
faptul că liderii ruşi afirmă că protejează populaţia rusofonă din Crimeea. De asemenea, Rusia are
interesul să-şi păstreze vecinatatea imediată şi zona de influentă din vestul Ucrainei, deoarece la
Donetsk sunt cele mai importante resurse minerale şi se află toată zona carboniferă a Ucrainei. În
centrul Ucrainei, unde se afla şi Harkov, se află zona industrializată care generează un profit
economic important, iar în sud, spre România şi spre est, este zona săracă a Ucrainei.
Liderii de la Moscova au avut interese importante în Crimeea de sute de ani. Nu numai
resursele agricole i-au interest pe ruşi, dar şi accesul la Marea Neagră. Rusia a renunţat, într-un fel
la Crimeea în favoarea Ucrainei în anul 1954, în perioada cînd preşedinte era N Hrusciov, însă în
acel an, atât Rusia, cât și Ucraina erau parte din U.R.S.S. După prăbușirea U.R.S.S., în anul 1991,
a existat dorinţa rusofonilor din Crimeea să părăsească Ucraina și să se alipească Rusiei, însă
parlamentarii din Ucraina și din Crimeea au votat pentru ca peninsula Crimeea să rămână parte din
Ucraina.
În Crimeea trăiesc etnicii ucraineni din nord, rușii în sud și tătari. Tătarii reprezintă 15-20
% din populație și au avut de suferit foarte mult în perioada cînd URSS era condusă de Stalin,
tătarii din crimeea fiind acuzaţi de stalin că au colaborat cu naziştii. Tătarii sunt însă împotriva
anexarii Crimeei de către Rusia.
Importanța Crimeei pentru Rusia are legătură cu dispunerea flotei Mării Negre în portul
Sevastopol din Crimeea. De peste 230 ani, marina rusă a avut o bază în orașul Sevastopol din
Crimeea, de la Marea Neagră. Prin navele şi submarinele de la Sevastopol, Federaţia Rusă poate
ajunge în Marea Mediterană, având influență în Orientul Mijlociu şi în Balcani.
În Crimeea s-au deplasat în perioada februarie – martie 2014, forţe destinate pentru
operaţii speciale ale Federaţiei Ruse (comandouri Spetnatz) din Divizia 76 Aeropurtată Spetnatz şi
din alte 3 divizii Spetnatz ruse, care au trecut la acţiuni de organizare a rezistenţei armate în rândul
populaţiei de naţionalitate rusofonă din Crimeea au înconjurat şi blocat sediul unei unităţi militare
a forţelor militare ucraineene. Amiralul forţelor navale ucraineene Denis Berezovsjki din portul
Sevastopol a fost acuzat de trădare de către Ucraina deoarece acesta a trecut de partea Federaţiei
Rusiei depunând jurământ.
Parlamentul Federaţiei Ruse, în perioada 01-02.03.2014 a aprobat trimirerea de trupe
militare ale Federaţiei Ruse în Crimeea, situaţia în plan politic, diplomatic şi militar devenind
tensionată între Ucraina şi Federaţia Rusă. În perioada 01-02.03.2014 s-au înregistrat mişcări de
trupe militare din Federaţia Rusă spre graniţa cu Ucraina şi în Crimeea unde este staţionată flota
rusă din Marea Neagră.
Aceste acţiuni, au determinat în ziua de 02.03.2014, convocarea membrilor Consiliului
NATO. Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a declarat duminică 02.03.2014

8
 într-o declaraţie de presă, că acţiunile Rusiei în Ucraina ameninţă pacea în Europa iar ceea ce face
Rusia în Ucraina încalcă principiile Cartei ONU, ameninţânda pacea şi securitatea în Europa a
afirmat Rasmussen reporterilor din Bruxelles, înaintea unei întâlniri cu ambasadorii NATO.
Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen a facut apel la Rusia să reducă tensiunile şi
la toate părţile implicate să continue toate eforturile de a se îndeparta de această situatie
periculoasă".
Ca urmare a escaladării crizei din Ucraina generatoare de conflicte de stradă şi de acţiuni
militare ostile, liderii ucraineeni şi Parlamentul Ucrainei care doresc ca Ucraina şi populaţia
majoritară a acestei ţări, de naţionalitate ucraineană să adere la U.E şi la NATO, în perioada 01-
02.03.2014, au decretat mobilizarea a 1.000.000. de rezervişti ai armatei din Ucraina, pentru a
contracara acţiunile ostile militare ale armatei ruse în Crimeea şi pe teritoriul Ucrainei. Crimeea
este un teritoriu cedat Rusiei de Ucraina în anul 1954 de N. Hrusciov, pe teritoriul căreia locuieşte
populaţie rusofonă, alături de ucraineeni şi alte minorităţi naţionale.
Conceptul de securitate al statelor s-a schimbat fundamental în ultimele decenii, îndeosebi
după atentatele teroriste declanşate la 11.09.2001 din S.U.A. Datorită transformărilor din Strategia
de Securitate a S.U.A şi din strategiile celorlalte state ale lumii care luptă împotriva terorismului
internaţional, criminalităţii organizate transfrontaliere, neproliferării armelor de distrugere în masă
şi altor infracţiuni, s-a schimbat profund şi relaţia dintre diferitele dimensiuni ale securităţii statelor
lumii, ca urmare a sferelor de influenţă, dinamicii şi modificării priorităţilor de securitate interne,
regionale şi internaţionale.
Securitatea este ,,o stare de siguranţă dar şi un fenomen cu faţete multiple care
presupune permanenţa activităţilor instituţiilor şi organizaţiilor specifice pentru a proteja
populaţia”6 internă a unei ţări dar şi spaţiul comunitar şi la nivel internaţional.
Într-o altă accepţiune ,,securitatea reprezintă măsuri, activităţi şi echipamente stabilite de
o entitate militară, pentru a se proteja de toate acţiunile destinate să îi submineze eficienţa; o
condiţie ce rezultă din stabilirea şi menţinerea măsurilor de protecţie destinate asigurării unei stări
de inviolabilitate la acţiuni sau influenţe ostile, care previn accesul persoanelor neautorizate la
informaţii clasificate, în scopul asigurării securităţii naţionale.”7
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că ,,toţi indivizii umani, au
dreptul la ceea ce O.N.U. numeşte securitatea persoanei,”8 în timp ce securitatea de grup este
similară securităţii persoanelor, deoarece aşa cum fiecare persoană are aşteptări reale în legătură cu
securitatea sa, asemănător se comportă grupul, mulţimile şi masele umane, având aceleaşi
aşteptări.
În accepţiunea unui analist militar din România ,,securitatea individului reprezintă o
stare condiţionată de factori obiectivi determinaţi de absenţa sau controlul riscurilor, ameninţărilor
şi pericolelor la adresa existenţei sale şi de factori subiectivi rezultaţi din percepţia modului în care
îi sunt sau pot fi prezervate existenţa, valorile şi interesele individuale şi ale grupului din care
persoana face parte.”9
Definirea operaţiilor întrunite multinaţionale porneşte de la clarificarea sensului
cuvintelor întrunit şi multinaţional în accepţiunea acestei sintagme, pornind de la originalul în
limba engleză: combined joint operations.

6
Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, ameninţare – securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura
Militară, Bucureşti 2007, p.14 -15 (a se vedea Dicţionarul Francez de Relaţii Internaţionale)
7
Ibidem, p.15;
8
art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
9
Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, ameninţare – Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura
Militară, Bucureşti 2007, p.18;

9
 În accepţiunea specialiştilor în operaţii multinaţionale din armata SUA, conceptul
de ,,joint operations””10 reprezintă un termen general, care desemnează acţiunile militare
desfăşurate de către forţe aparţinând a două sau mai multe categorii de forţe ale armatei.
În acelaşi timp, conceptul de „combined operations” reprezintă acele acţiuni militare
desfăşurate de către forţe aparţinând mai multor state (cel puţin două). În acest sens, subscriem
definiţiei prezentate în regulamentele noastre în vigoare care prevăd că: „Operaţiile întrunite
multinaţionale sunt acele acţiuni militare la care participă două sau mai multe state, cu forţe
militare de mărimi diferite, aparţinând mai multor categorii de forţe ale armatei, aflate sub control
politic şi comandă unică şi pentru care a fost stabilit un obiectiv unic.”11

1.2.Riscuri şi ameninţări care pot influenţa climatul de ordine publică şi

de securitate intern şi al altor state

În spaţiul sud-est european există multiple probleme de soluţionat, pornind de la ieşirea

din recesiune a statelor afectate grav de criza economică globală, relansarea de noi economică a
acestor state, reducerea decalajelor dintre populaţiile statelor dezvoltate şi cele sărace, crearea de
noi locuri de muncă, gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor în statele din regiune de către
structuri de ordine şi siguranţă publică interne, în cooperare cu cele europene şi internaţionale de
securitate.
Alte probleme care se cer a fi soluţionate în spaţiul sud-est european constau în
recunoaşterea dreptului legal al unor state asupra unor insule din Marea Neagră, din Marea
Mediterană şi din marea Caspică, detensionarea paşnică a disputelor inter-etnice care pot genera
mişcări sociale, violenţe sau conflicte, intrarea în funcţiune a conductelor de petrol şi de gaze
naturale din Federaţia Rusă, Ucraina, a conductelor de petrol şi gaze care traveresează Republica
Moldova şi România, a conductelor petroliere din ţările Orientului Mijlociu spre Europa,
prevenirea izbucnirii conflictelor în Kosovo, în fostele state iugoslave, în ţări din vecinătatea Mării
Negre precum Afganistan, Nagorno-Karabach Osetia, între Turcia, Cipru şi minoritatea kurdă, în
Siria, Libia, Tinisia, între Israel şi state vecine etc..
În plan intern şi regional se constată, în diverse ţări, ca urmare a procesului de
globalizare şi de liberalizare a frontierelor, o dinamică a acţiunilor unor grupări sau organizaţii de
criminalitate organizată internă sau transfrontalieră, tendinţa unora din acestea de a se extinde în
ţări de pe alte continente, dinamica unor fapte antisociale sau violenţe generatoare de insecuritate,
migraţia transfrontalieră a persoanelor tinere în diverse ţări în căutarea de noi locuri de muncă
stabile şi mai bine remunerate. De cealaltă parte, constatăm efortul instituţiilor fundamentale ale
statelor U.E şi internaţionale de a preveni şi combate faptele infracţionale, de a limita efectele unor
conflicte, ale unor situaţii de urgenţe civile şi de a creşte siguranţa cetăţenilor.
Analizele noilor riscuri şi ameninţări la adresa păcii, securităţii şi ordinii publice interne a
statelor au determinat identificarea unor forme de acţiune, mijloace, metode şi modalităţi de
prevenire şi ripostă eficientă împotriva acestora, care în mod indubitabil au produs mutaţii
profunde în fizionomia acţiunilor militare şi nonmilitare moderne. În acest sens, Alianţa Nord-
Atlantică, ca urmare a multiplicării şi diversificării situaţiilor de criză din spaţiul european şi a
amplificării nevoilor operaţionale de adaptare la noile interese de securitate ale sale, a creat Forţa
Operativă Multinaţională Întrunită (CJTF –Combined Joint Task Force)12
În condiţiile actuale, marcate de tendinţa evidentă a armatelor moderne de a implementa
ceea ce Alvin Toffler numea „demasificarea armatelor”, mobilitatea, pregătirea şi înzestrarea
forţelor la standarde moderne de acţiune, a dobândit o importanţă deosebită. Totodată,
10
traducere din F.M. 101-5-1, Operational terms and graphics, Washington, DC, 1997, Chapter 1, Operational Terms
pag 1 - 33, 1-87;
11
Doctrina pentru Operaţiile Întrunite Multinaţionale, Bucureşti, 2001, art.14
12
Mircea Mîndru şi colectiv de autori, Elemente esenţiale ale conducerii operaţiilor multinaţionale, Editura AISM,
Bucureşti, 2000, pag. 59

10
mecanismele identificate de către specialiştii militari, din domeniul informaţiilor şi ordinii publice
pentru gestionarea crizelor, prevenirea conflictelor şi rezolvarea altor misiuni decât cele privind
apărarea teritoriului NATO, dar cu participarea unor elemente din structurile integrate de comandă
ale Alianţei (conceptul CJTF) şi din structuril ale UE de securitate, au adus în atenţia acestora,
necesitatea studiului şi eficientizării mobilităţii, ca una din cerinţele de bază atribuite forţelor
antrenate şi echipate modern pentru a putea participa la operaţii multinaţionale iniţiate în timp
foarte scurt.
Privită ca o calitate a sistemelor militare şi de ordine publică moderne ale statelor
democratice, mobilitatea, pregătirea, profesionalizarea şi interoperabilitatea forţelor
multinaţionale pentru gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor influenţează decisiv obţinerea
succesului şi costurile misiunilor internaţionale.
Ultimele două decenii reliefează, în plan regional, continuarea unor conflicte inter-etnice,
în Kosovo şi Iugoslavia, care au declanşat războiului identităţilor, atentatele teroriste din SUA
(2001), Spania (2000, 2004), Grecia (2009) şi Moscova (2010), tulburarea ordinii publice de către
imigranţii din suburbiile Parisului (2005, 2006), adunările publice ale populaţiei sârbe urmate de
acţiuni de protest împotriva declarării independenţei Kosovo şi tulburarea gravă a ordinii publice,
urmată de incendierea Parlamentului din Chişinău (2009).
Analiza terorismului contemporan de către specialiştii în acest domeniu, a concluzionat
faptul că, membrii organizaţiilor teroriste racolează noi membrii, perfecţionează forme şi procedee
noi de acţiune, încearcă să infiltreze adepţi în organizaţii ale criminalităţii organizate
transfrontaliere sau în grupări infracţionale ale unor state, încearcă să atragă persoane din instituţii
ale statului şi din diverse domenii, în scopul subvenţionării acţiunilor teroriste ,,constituind partea
integrantă a unui sistem socio - politic corupt.”13
Acţiunile membrilor organizaţiilor teroriste se intercondiţionează uneori, cu cele ale
membrilor unor organizaţiilor infracţionale ale statelor pe teritoriul cărora acţionează, ,,sunt
formalizate după strategii, proceduri, reguli conspirative şi acţionale care urmăresc generarea
victimelor în rândul unor persoane, atentate, luări de ostatici şi instaurarea unui climat de
insecuritate care formează un grupaj divers de acţiuni comune a căror reacţie este poliacţională,
complexă şi dinamică.”14
Totodată, fundamentalismul excesiv, coroborat şi acţiunile membrilor unor organizaţii
teroriste, concluzionează faptul că teroriştii urmează cu stricteţe ideologia fundamentalistă, sunt
imprevizibili, dispun de o mare mobilitate, sunt constituiţi în reţele conspirative interne, regionale
şi internaţionale dificil de descoperit de instituţiile abilitate ale statelor, folosesc tineri, specializaţi
în înalta tehnologie, locuri de ascundere din diverse medii, sunt susţinuţi financiar cu fonduri
importante de state care le asigură protecţia, în diverse scopuri, de managerii unor societăţi
comerciale, fundaţii, culte, organizaţii din diverse domenii sau interzise de lege.
Având în vedere aceste considerente, care uneori fac dificile acţiunile de intervenţie ale
forţelor de ordine publică şi siguranţă naţională interne, europene şi internaţionale, pentru
prevenirea şi combaterea acţiunilor teroriste ,,nu mai există linii de front şi distincţie între
combatanţi şi necombatanţi, aceste aspecte semnificând pentru terorişti faptul că, persoanele civile
sunt ţinte legitime”15.
Acţiunile cu caracter terorist care au avut loc, în ultimele două decenii, pe teritoriul unor
state sau în teatre de operaţii în care s-au înregistrat conflicte au constat în atacuri cu bombe, cu
maşini capcană sau cu diverse categorii de armament asupra unor ambasade şi forţe destinate pazei
şi protecţiei acestora, au urmărit crearea de victime în rândul unor persoane, în locuri publice sau
în mijloace de transport, instaurarea panicii şi a insecurităţii, declanşarea unor atentate asupra unor

13
Michael Sturmer, op.cit, p. 270-271;
14
Doru Blaj, Ţuţu Pişleag, Constantin Onişor, Despre terorism - aproape totul, Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, Bucureşti, 2007, p.6.
15
Ionel Nicu Sava, op.cit., p.277;

11
personalităţi, asupra unor persoane care călătoreau în trenuri de călători sau asupra unor mulţimi de
persoane adunate în staţii de metrou (ex: atentatele cu gaz sarin la metrolul din Tokio, atentatele
teroriste ale cecenilor la Moscova), atacul asupra unor forţe de menţinere a păcii sau a unor baze in
care staţionau forţe multinaţionale (în Afganistan) etc.
Fiind cunoscute a avea o recrudescenţă deosebită, atentatele declanşate de teroriştii
sinucigaşi în diverse moduri, luările de ostatici, deturnările unor aeronave, ameninţările cu bombe
sau încercarea unor grupări teroriste de a intra în posesia, de a fabrica în laboratoare sau de a
folosi, în atentate teroriste, substanţe CBRN, pot genera insecuritate, victime umane, panică, ample
manifestaţii de protest pentru combaterea terorismului şi înfăptuirea justiţiei sau conflicte de
diverse intensităţi.
Alături de ameninţările actuale la adresa păcii şi securităţii interne, regionale şi globale ,
din rândul cărora fac parte terorismul internaţional, criminalitatea organizată transfrontalieră şi
infracţionalitatea în ansamblu, proliferarea armelor de distrugere în masă de unele state conduse de
regimuri militare sau totalitare, ameninţările şi manevrele cu forţe militare la graniţa unor state, în
scopul de a invada un alt stat considerat rival, acţiunile unor grupări minoritar-etnice
ultranaţionaliste, forţe ostile, imigranţi, grupări anarhiste sau persoane cu comportament agresiv
(gregar) pot afecta climatul de ordine publică intern şi regional, pot declanşa diverse situaţii de
criză sau de conflict.
Liderii şi membrii acestor grupări / organizaţii pot provenii din rândul:
- grupurilor minoritare recrutate din imigranţi;
-grupurilor minoritare care participă la contramanifestaţii sau reacţionează prin acţiuni
agresive la acţiunile unor mişcări rivale (grupări neonaziste, fasciste etc.);
-numărului mare de imigranţi care sosesc în ţările membre ale UE sau în alte state, pe
fondul declanşării instabilităţilor interne (ex: refugiaţii croaţi din Austria şi Germania (1993),
migraţia albanezilor în zone de coastă ale Italiei (1997), ,,migraţia a peste un milion de evrei din
U.R.S.S., în Israel; migraţia a peste două milioane de germani spre Vest şi a peste o sută de mii de
evrei în alte ţări, după declinul fostei U.R.S.S.”16;
-grupurilor etnice cu comportament turbulent ai căror membrii se angajează în acţiuni de
tulburare a ordinii publice, la mitinguri şi marşuri de protest, la iniţiativa statului de origine
(exemplu: minoritatea libiană din Franţa, minoritatea islamică din Algeria, membrii Partidului
Muncitorilor din Kurdistan - PKK etc.);
-grupărilor anarhiste adepte ale unor mişcări antiglobalizare sau organizaţii
neguvernamentale regionale sau internaţionale,”17 care tulbură ordinea publică la adunările
publice;
- membrilor unor organizaţii teroriste;
-membrilor unor grupări paramilitare, grupuri de cercetare-diversiune sau forţe speciale
infiltrate pe teritoriul unui stat, care au trecut la acţiuni de destabilizare, de atacare / blocare a unor
instituţii ale statului sau alte acţiuni ostile. Aceste persoane se pot infiltra, sub diverse acoperiri,
premergător sau pe durata instituirii stărilor excepţionale pe teritoriul ţării vizate, participă la
acţiuni care vizează înlăturarea unor regimuri sau tulburarea gravă a ordinii publice (atacarea unor
instituţii ale statului, armatei, forţelor de ordine publică etc).
Ameninţări actuale care pot influenţa mediul de securitate intern şi regional:
- posibilitatea declanşării sau extinderii unor acţiuni teroriste, specifice criminalităţii
organizate transfrontaliere, extremiste, xenofobe sau separatiste în diverse state;
- tendinţa unor state de a îmbogăţi uraniul în scopuri militare (Iran). Începând cu februarie
2010 s-au intensificat dezbaterile între liderii O.N.U., N.A.T.O. statelor emergente BRIC (China,
Federaţia Rusă, India, Brazilia) şi liderii statelor cu populaţie musulmană, în scopul iniţierii unor
măsuri de control în IRAN, astfel încât energia nucleară să nu fie folosită în scopuri militare;
16
Michael Sturmer, op.cit., p.140;
17
Ibidem, p.189;

12
 - ameninţări dintre anumite state / minorităţi cu declanşarea războiului / acţiunilor militare
(între Federaţia Rusă şi Ucraina, în Crimeea, în state al Europei de sud-est unde sunt ,, conflicte
îngheţate”, între Coreea de Nord şi Coreea de Sud, între diverse minorităţi etnice şi populaţia
majoritară etc.)
- acţiuni separatiste, violente, diversioniste, sabotaje; blocarea unor obiective de
importanţă deosebită / căi de comunicaţii strategice; paralizarea sistemului energetic naţional;
destabilizarea ordinii de drept, manevre cu forţe militare la frontierele unor state;
- acte de violenţă la diverse adunări publice cu potenţial de conflictualitate sau competiţii
sportive;
- războiul economic dintre state (resursele energetice constituie un element de securitate
vital, pentru ţările care le deţin, controlează, exploatează, distribuie şi utilizează); războiul
informaţional, asimetric etc. Războiul se desfăşoară între civilizaţiile: industriale, agricole şi
informaţionale, cea din urmă fiind interesată de globalizarea şi controlul afacerilor şi finanţelor cu
efecte la nivelul tuturor statelor lumii.
- efectele adverse ale crizei economico-financiare internaţionale (creşterea şomajului,
adâncirea sărăciei, lipsa locurilor de muncă, migraţia ilegală, falimentul unor societăţii, omorul
unor persoane / copii etc. - pot genera ample manifestaţii de protest (în Grecia, Portugalia, Spania,
Italia, România etc.), unele din aceste acţiuni fiind urmate de tulburarea ordinii publice; crize;
- regionalizarea unor teritorii din diverse state, pe criteriul etnic; accentuarea unor tendinţe
anarhice;
- privatizări ineficiente ale unor societăţi comerciale din diverse state generatoare de lipsa
locurilor de muncă, creşterea şomajului, ample acţiuni de protest unele din acestea urmate de
tulburarea ordinii publice ;
- corupţia endemică; infracţionalitatea economico-financiară, migraţia ilegală, traficul
ilegal de persoane; traficul sau consumul de droguri; penetrarea de grupuri infracţionale a unor
reţele de informatică / telecomunicaţii speciale şi a unor baze de date secrete;
- contrabanda, evaziunea fiscală, economia subterană; managementul defectuos,
guvernarea ineficientă,
- revigorarea acţiunilor membrilor unor mişcări sau organizaţii interzise de lege în diverse
ţări etc.

Factori interni şi externi care pot genera crize şi conflicte interne / regionale precum
şi riscuri sau ameninţări referitoare la mediul de securitate intern şi regional.
Factori interni pot fi:
- posibilele evoluţii negative în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului şi
al dezvoltării economice cu efecte destabilizatoare pe plan naţional, pe zone extinse;
- persistenţa unor probleme grave de natură economică, financiară şi socială, generate de
prelungirea tranziţiei, de efectele crizelor economice sau de altă natură şi întârzierea unor reforme
structurale eficiente;
- ,,accentuarea formelor de corupţie şi de administrare deficitară a resurselor publice care
produc adâncirea inechităţilor sociale, proliferarea economiei subterane şi fenomenul de
excluziune socială;
- reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de criminalitate
economică şi de perturbare a ordinii publice şi siguranţei cetăţeanului, fenomene care au efecte
negative asupra coeziunii şi solidarităţii sociale, asupra calităţii vieţii cetăţenilor;
- menţinerea unor surse şi cauze de potenţiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau
mai mare întindere, cu efecte asupra consumului inutil al energiei, diminuării sau întreruperii
proceselor şi activităţilor economice propriu-zise şi asupra stării de linişte a populaţiei;

13
 - nerespectarea normelor ecologice în funcţionarea unor obiective industriale, producerea
unor dezastre ecologice, catastrofe naturale şi procese de degradare a mediului;
- existenţa unei birocraţii excesive în administraţie, cu efecte asupra slăbirii coeziunii
sociale şi civice şi scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului;
- menţinerea unor decalaje de dezvoltare între regiunile statului;
- menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi întârzieri în realizarea
acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;
- emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potenţialul de
dezvoltare a societăţii româneşti;
- existenţa şi funcţionarea unui sistem de educaţie rigid şi opac care promovează criterii
egalitariste de organizare şi administrare, sensibil la presiunile şi interesele individuale şi de
grup.”18
Factorii externi pot fi:
- evoluţii negative în plan regional, zonal, în domeniul democratizării, respectării
drepturilor omului şi dezvoltării economice;
- limitarea accesului statelor la unele resurse şi oportunităţi regionale importante pentru
realizarea intereselor naţionale;
- migraţia clandestină sau ilegală, apariţia unor fluxuri de refugiaţi, exodul elitelor în
diverse ţări;
- proliferarea unor arme de distrugere în masă, tehnologii şi materiale nucleare, a
armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale;
- proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate transnaţionale, a
traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie, de materiale radioactive şi strategice;
- acţiuni de incitare la extremism, intoleranţa, separatism sau xenofobie, care pot afecta
statul şi promovarea valorilor democratice;
- existenţa unor decalaje între nivelurilor de dezvoltare, asigurare a securităţii şi gradul
de stabilitate ale statelor din proximitatea statului în cauză;
- terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele sale biologice şi
informatice;
- atentatele la siguranţa mijloacelor de transport intern şi internaţional;
- acţiuni destinate în mod premeditat afectării imaginii statului în plan internaţional, cu
efecte asupra credibilităţii şi seriozităţii în îndeplinirea angajamentelor asumate;
- agresiunea economico-financiară;
- provocarea cu intenţie a catastrofelor ecologice.
În contextul unei acţiuni conjugate a acestor factori, este tot mai greu de făcut o disociere
netă între ceea ce se petrece, ca fenomene pe plan intern şi ce se întâmplă pe plan internaţional.
Accentuarea interdependenţelor multiple dintre aceşti factori, globalizarea şi liberalizarea
schimburilor de la cele comerciale la cele informaţionale, fac tot mai dificilă o asemenea disociere
într-un mediu globalizat în care atât factorii interni cât şi cei externi se pot genera şi potenţa
reciproc.
Fundalul pe care se proiectează dinamica acestor interdependenţe este totuşi unul pozitiv,
fiind susţinut de un spirit european şi mondial de cooperare şi dialog precum şi de implicarea unor
organisme globale în gestionarea problemelor complexe generatoare de crize. Pe acest fundal,
responsabilitatea statului este de a gestiona cu autoritate acţiunea factorilor de natură strict internă

18
prof. univ. dr. Ţical George, Managementul crizelor şi gestionarea riscurilor – curs universitare, Bucureşti 2010;

14
pentru a oferi un cadru atractiv, economico-social care să poziţioneze în mod favorabil statul
respectiv în mediul internaţional.

1.3.Cauze şi efecte ale conflictelor care au avut loc în state europene care au determinat
intervenţia organismelor de securitate internaţionale şi a forţelor multinaţionale pentru
impunerea şi menţinerea păcii

Cauzele generatoare de conflicte interne sau regionale care pot afecta mediul intern,
regional şi european de ordine publică şi de securitate, pe baza analizei cauzelor generatoare de
conflicte, declanşate în ultimii ani în ţările spaţiului sud-est european, din Eurasia şi Orientul
Mijlociu, conflicte care pot determina intervenţia forţelor internaţionale de securitate şi de
menţinere a păcii ale O.N.U., OSCE, NATO, ale UE şi altor alianţe de securitate din Eurasia, pot fi
următoarele:
- atacurile teroriste, acţiunile extremiste, fundamentaliste;
- acţiunile unor forţe militare destinate pentru operaţii speciale care destabilizează
climatul de ordine publică şi de securitate al unor ţări sau regiuni (în Ucraina, Crimeea etc.);
- disputele care au declanşat conflicte inter-etnice militare urmate de victime umane,
în urma cărora s-a declanşat intervenţia N.A.T.O şi s-a divizat fosta Iugoslavie în şase state şi două
regiuni;
- tendinţe de regionalizare ale unor teritorii pe criterii etnice, de pe teritoriul unor ţări
din spaţiul sud-est european, prin declanşarea unor acţiuni de protest cu potenţial de
conflictualitate, de revolte şi revoluţii urmate de confruntări cu forţele de ordine publică sau cu
forţele militare care intervin pentru apărarea ordinii constituţionale şi a ordinii interne ale unui stat.
Acţiunile destabilizatoare pot fi declanşate de forţe extremiste interne sau externe, de forţe
destinate pentru operaţii speciale ale unor ţări străine, infiltrate din timp sau ilegal, pe teritoriul
statului în care acţionează pentru a destabiliza climatul intern, iar după declanşarea conflictului
intern se solicită intervenţia forţelor de securitate internaţionale în acel stat sau regiune;
- boicotarea sau interdicţia voinţei unor popoare prin acţiuni ale unor forţe destinate
pentru operaţii speciale, manevre sau acţiuni militare declanşate de un stat / alianţă la adresa altui
stat rival, pentru a interzice statul vizat de a adera la alianţe economice şi de securitate europene
sau internaţionale, un exemplu în acest sens fiind acţiunile ostile declanşate de forţele militare ale
Federaţiei Ruse în Ucraina şi în Crimeea, în luna februarie - martie 2014;
- efectele adverse ale globalizării (creşterea şomajului în diverse ţări, greve de
amploare urmate de conflicte de stradă cu structuri ale statului, adâncirea sărăciei, scăderea
importantă a resurselor de energie şi alimentare) pot genera migraţii importante în diverse ţări,
confruntarea autorităţilor cu un număr important de regfugiaţi pe fondul declanşării unor conflicte,
cu efecte imprevizibile, fiind posibil apariţia unui nou ,,conflict îngheţat” în Crimeea (între
Federaţia Rusă şi Ucraina), urmat de cele din Afganistan, Nagorno-Karabach, Abhazia, Osetia,
Georgia şi Transnistria, care pot genera instabilitate în regiune.
Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, unii specialişti contemporani din
domeniul ordinii publice şi securităţii statelor continuă să prezinte analize geostrategice, militare şi
în domeniul ordinii publice şi geoeconomice interne şi regionale, cu referire la ţările Europei de
Sud-Est în care au avut loc conflicte, spaţiu din care face parte şi România.
Astfel, ,,analiza unor documente de către specialişti interni”19 relevă faptul că ,,bazele
pentru rolul NATO în fosta Iugoslavie au fost stabilite în iunie 1992, când miniştrii de externe ai
NATO au anunţat că sunt gata să sprijine activităţile de menţinere a păcii sub egida Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), redenumită OSCE.

19
Command and Control Research Program, Lessons from Bosnia, National Defense University, SUA, 2000 ( a se
vedea Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, ameninţare – Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura
Militară, Bucureşti 2007, p. 11),

15
 În decembrie 1992, miniştrii de externe ai NATO au declarat că sunt pregătiţi să sprijine
operaţiunile UNPROFOR sub autoritatea ONU. Alianţa a iniţiat o serie de operaţii maritime de
către forţele navale ale NATO, în conjuncţie cu UEO pentru a monitoriza şi a aplica embargoul
ONU în Marea Adriatică (Operaţiunea Sharp Guard).”20
Forţele aeriene ale NATO au fost desfăşurate cu scopul monitorizării şi aplicării
interdicţiei de zbor ONU asupra Bosniei-Herţegovina (Operaţia „Deny Flight”). De asemenea,
NATO a furnizat şi sprijin aerian pentru UNPROFOR în cursul desfăşurărilor sale de trupe în
Croaţia şi Bosnia, iar ca răspuns la atacurile sârbe cu mitraliere în Sarajevo, NATO a lansat lovituri
aeriene împotriva sârbilor bosniaci (Operaţiunea „Deliberate Force”).
În plus, faţă de participarea la Operaţiunea „Sharp Guard”, Uniunea Europei Occidentale
a condus două operaţii în Fosta Iugoslavie: una pe Dunăre şi una în Mostar (Bosnia). Operaţia
UEO pe Dunăre a oferit suport logistic pentru embargoul ONU. În ansamblu, mai mult de 300 de
ofiţeri de poliţie şi vamali şi 11 patrule navale au fost activaţi / activate în astfel de activităţi pe
Dunăre. Coordonarea eficientă a acestor acţiuni, a fost realizată de statele riverane Bulgaria,
România şi Ungaria (parteneri asociaţi la UEO), iar Centrul pentru Coordonare şi Sprijin a fost
plasat la Calafat (România).
Începând cu iulie 1994, UEO a asistat şi Uniunea Europeană în administrarea oraşului
Mostar, prin înfiinţarea Forţei Unite de Poliţie (Unified Police Force), care a fost condusă la nivel
întrunit, de croaţii şi musulmanii din Bosnia-Herţegovina şi de ofiţerii de poliţie desfăşuraţi de
ţările UEO.
În concluzie, fiecare dintre aceste organizaţii de securitate acţionează, în strânsă
cooperare, cu cele implicate în teatrul de operaţii, fără a altera şi eluda normele internaţionale.
Astfel, NATO a demonstrat că poate fi flexibilă şi adaptabilă transformărilor rapide referitoare la
mediul de securitate iar partea militară poate realiza cu succes sarcinile ce i s-au dat de către
autoritatea politică.
În Bosnia, mijloacele diplomatice şi ,,desfăşurările preventive de forţe internaţionale nu
au fost folosite active, înainte de escaladarea conflictului, implicarea ONU fiind graduală, în timp
ce, în Macedonia, au fost desfăşurate preventiv trupe de menţinere a păcii la graniţele cu Albania
şi Serbia, în baza Rezoluţiei nr. 795 a Consiliului de Securitate. Mandatul viza monitorizarea şi
raportarea situaţiilor critice care ar putea afecta stabilitatea Macedoniei.
De asemenea, reprezentanţii OSCE (CSCE în acea perioadă) s-au implicat folosind două
dintre mecanismele de prevenire a conflcitelor: stabilirea unei misiuni permanente la Skopje şi
analiza periodică a situaţiei de către Înaltul Comisar pe Probleme de Skopje şi analiza periodică a
situaţiei de către Înaltul Comisar pe Probleme de Minorităţi Naţionale. În anii următori, Uniunea
Europeană a preluat de la NATO operaţia Amber Fox, punând bazele unui important proces de
cooperare în interesul păcii şi al stabilităţii în Europa.”21
În Kosovo, operaţiile NATO în Balcani au fost iniţiate ca misiuni de impunere a păcii
alături de desfăşurarea IFOR în Bosnia, în decembrie 1995, dar s-au transformat rapid, din primele
etape, în misiuni de menţinere a păcii. Odată cu desfăşurarea Forţei de Stabilizare (SFOR -
decembrie 1996) şi transferarea autorităţii de la IFOR la aceasta, operaţia militară din Kosovo a
continuat ca misiune de menţinere a păcii. În timp, activităţile SFOR s-au schimbat, devenind o
operaţie de cooperare civili-militari (CIMIC).
În criza din Kosovo s-au implicat ONU, OSCE, NATO iar comunitatea internaţională a
devenit preocupată de escaladarea conflictului, consecinţele umanitare şi riscul întinderii acestuia
în ţările vecine. Ameninţarea loviturilor aeriene NATO de la sfârşitul anului 1998, l-au determinat
pe preşedintele Slobodan Milosevic să fie de acord cu cooperarea şi încheierea violenţelor.
Rezoluţia 1199 a Consiliului de Securitate al ONU a stabilit numărul total al forţelor sârbe în
20
Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, ameninţare – Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară,
Bucureşti 2007, p. 11;
21
Ibidem, p.11;

16
Kosovo şi scopul operaţiilor acestora, iar Rezoluţia 1203 a aprobat două misiuni care să observe
respectarea încetării focului.
OSCE a desemnat şi a desfăşurat în Kosovo, Misiunea de Verificare (KVM) pentru a
observa îndeplinirea pe teren a sarcinilor şi instalarea NATO şi a implementat o misiune de
supraveghere aeriană (Operaţia SUA „Eagle Eye”). În sprijinul OSCE, NATO a desfăşurat Allied
Rapid Reaction Corps (ARRC) în Macedonia, pentru a asista la evacuarea de urgenţă a membrilor
KVM, dacă noul conflict i-ar fi pus în pericol.
SUA aveau deja trupe în Macedonia în sprijinul operaţiei ONU care monitoriza graniţa
sârbă, operaţie pe care au preluat-o. Noua misiune a fost să menţină infrastructura americană în
Macedonia, care ar fi fost necesară ca zonă logistică pentru susţinerea de către SUA a desfăşurării
conduse de NATO în Kosovo.
La data de 28.05.1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniştri de externe, a
stabilit două obiective majore referitoare la criza din Kosovo, acestea fiind: sprijinul pentru
rezolvarea paşnică a crizei prin contribuţia la răspunsul comunităţii international şi promovarea
stabilităţii şi securităţii în ţările vecine, în special în Albania şi Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei.
Cu toate eforturile ONU şi ale NATO, conflictul din Kosovo a reizbucnit la începutul
anului 1999. Eforturile de mediere international, din februarie şi martie de la Rambouillet au eşuat.
La data de 20.03.1999, a devenit evidentă necesitatea retragerii KVM din Kosovo, în Macedonia.
După eforturi diplomatice, Secretarul General al NATO a dat ordin de executare a loviturilor
aeriene.
După 11 săptămâni de bombardamente aeriene în Serbia şi Kosovo, operaţia aeriană a fost
suspendată, iar NATO a desfăşurat în teatru Forţa Kosovo (KFOR) în scopul restabilirii păcii. La
sfârşitul anului 2003, ONU a anunţat că acordarea statutului final al provinciei Kosovo va fi făcută
nu mai târziu de mijlocul anului 2005, după îndeplinirea condiţiilor necesare.
Cu toate acestea, violenţele între sârbi şi albanezi au fost reluate în martie 2004, iar KFOR
a intrat în stare de alertă, deşi calmul pare a fi restabilit în prezent. Aceste evenimente au
determinat guvernul de la Belgrad să afirme că este necesar ca Uniunea Statală Serbia-Muntenegru
să adere de urgenţă la Parteneriatul pentru Pace, cu scopul facilitării reglementării eficiente a crizei
din Kosovo.
În ceea ce priveşte activitatea Uniunii Europene în Europa de Sud-Est, scopul
fundamental al acesteia este extinderea zonei de pace, stabilitate şi securitate realizate de membrii
Uniunii. În ultimii zece ani, UE a furnizat în zonă un important ajutor de natură financiară, prin
intermediul programelor specifice (peste 850 milioane euro), dar şi de natură militară.
De exemplu, în Kosovo, aproximativ 80% din totalul forţei este reprezentat de militarii şi
poliţia civilă a statelor membre UE. În Macedonia, din luna martie 2003, conform Acordului de
Securitate semnat de UE şi NATO, Uniunea Europeană a preluat ,,Operaţia Amber Fox. Din anul
2004, UE a preluat responsabilităţile de menţinere a păcii în Bosnia. De asemenea, se preconizează
ca viitoarea capacitate militară europeană să fie folosită şi în Africa unde NATO intervine cu
greutate.
Dinamica ultimilor ani precum ,,procesul de extindere a NATO şi UE precum şi Războiul
din Irak, a ilustrat tensiunile existente în Europa (Franţa, Germania şi Rusia s-au opus intervenţiei
SUA în Irak, fără o a doua rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU).
Problemele ce au decurs din această confruntare între Franţa, Germania şi Rusia, pe de o
parte, şi SUA şi Marea Britanie, pe de altă parte, evidenţiază nevoia de a răspunde unor pericole ce
planează asupra Uniunii Europene, printre care şi necunoaşterea de către populaţia ţărilor membre
a rolului pe care UE îl joacă în lume în probleme de securitate. Această problemă poate avea un

17
impact negativ asupra politicilor de apărare şi securitate ale statelor din regiunea euro-atlantică, în
special asupra noilor membri NATO şi UE.”22
În ultimii 23 de ani, Federaţia Rusă a intervenit cu trupe militare în două ţări
independente şi suverane, astfel: în Republica Moldova, Armata a 14-a rusă staţionată în
Transnistria a ajuns în anii '90 în zona Tiraspolului În anul 2008 în Georgia, forţele armate ruse au
atacat trupele georgiene sub pretextul ca vor să apere Abhazia şi Osetia, zone în care convieţuieşte
populaţia rusofonă.
În prezent, trupele ruse sunt staţionate în aceste ţări iar o intervenţie rusă s-ar putea
întâmpla şi în Ucraina, dacă în decursul lunii martie 2014, organismele internaţionale ONU, OSCE,
NATO şi UE, nu intervin prompt pentru a determina Rusia să detensioneze conflictul cu Ucraina,
pe punct de a se declanşa şi a escalada în conflict armat sau război.
În conflictul din Afganistan, ONU şi NATO sunt organizaţii vitale în conducerea
forţelor multinaţionale pentru crearea şi menţinerea stabilităţii în această ţară şi pentru ca
aceasta să nu fie transformată în bază de antrenament a teroriştilor. ONU a abilitat SUA şi alia ţii
săi să intervină în Afganistan pentru îndeplinirea unor obiective ca stabilizarea situaţiei zonale,
reconstrucţia ţării etc.
Înainte de începerea ostilităţilor in Afganistan, atât regimul strict al talibanilor cât şi
lungile perioade de secetă auafectat serios producţia agricolă ducând la un procent îngrijorător de
persoane subnutrite. Un rol important în înlăturarea acestui fenomen l-au avut şi asistenţa
logistică şi fondurile alocate în acest scop de SUA precum şi suportul internaţional.
Acordul convenit la Bonn pe 5 decembrie 2002 pentru realizarea unui guvern interimar ca
o punte a primelor alegeri libere în Afganistan s-a desfăşurat sub auspiciile ONU şi prin folosirea
capabilităţii mediatice a acestei organizaţii. El stabilea implementarea unei forţe de securitate
internaţionale în prima fază numai pentru zona Kabul, capitala Afganistanului.
Aceasta a fost autorizată de Consiliul de Securitate ONU şi prevedea conducerea forţei
multinaţionale de către Marea Britanie iar comanda era a forţelor militare americane.
Comisariatul ONU pentru refugiaţi împreună cu alte agenţii naţionale şi internaţionale este
responsabil de mai mult de 3 milioane de afgani refugiaţi în ţările vecine şi mai mult de un milion
dispersaţi pe teritoriul afgan. Un număr restrâns de afgani s-au întors acasă ca militari cu termen
redus. Se aşteaptă ca numărul acestora sa crească.
În urma ciocnirilor militare de la începutul lunii iunie 2012 dintre Armenia şi
Azerbaidjan, există riscul transformării conflictului „îngheţat” dintre cele două state într-unul
„fierbinte”. Înainte de a oferi argumente în sprijinul acestei ipoteze, prezint pe scurt disputa dintre
statul armean şi cel azer cu privire la regiunea Nagorno-Karabah.
Provincia Nagorno-Karabah, este de jure parte componentă a statului azer, însă este
populată de armeni, fiind în continuare, obiectul disputelor dintre Armenia şi Azerbaidjan.
Eforturile de intermediere la nivel internaţional în vederea rezolvării conflictului au fost iniţiate în
februarie 1992 în cadrul aşa numitului proces de la Minsk al OSCE, unicul for de elaborare a unui
model universal de reglementare a conflictului armeano-azer.
În 1994 a fost încheiat un acord de încetare a focului în momentul în care forţele armene
controlau 20% din teritoriul azer. Atât Armenia, cât şi Azerbaidjan văd conflictul dintre acestea ca
„un joc cu sumă nulă”, principala preocupare a acestora fiind de a acumula putere, prin consolidare
politică internă şi economică, prin înarmare (Azerbaidjanul se află în plină creştere economică
bazată pe exportul de hidrocarburi iar cheltuielile sale militare au ajuns în anul 2012, la 15% din
bugetul anual, ceea ce înseamnă aproximativ 1.77 bilioane de dolari) şi prin încheierea de alianţe
cu alte state.
Armenia nu poate ţine pasul cu Azerbaidjan în materie de cheltuieli şi achiziţii militare,
dar se bazează pe sprijinul rusesc şi din diasporă, şi mai ales de prezenţa trupelor militare ruse de

22
Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, ameninţare – Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară,
Bucureşti 2007, p. 16;

18
pe teritoriul său. Armenia s-a orientat către Federaţia Rusă, pentru a obţine garanţii de securitate în
disputa teritorială asupra provinciei Nagorno-Karabah.
În Crimeea ,,mai multe obiective-cheie se află sub controlul comandourilor pro-ruse, iar
militarii ruşi din bazele din Crimeea au fost mobilizaţi. În acelaşi timp, în perioada 28.02.-
02.03.2014 Ucraina şi-a mobilizat armata, iar noii lideri de la Kiev au solicitat ajutorul
Occidentului pentru a proteja Ucraina de intervenţia armată a Rusiei.
În ziua de sâmbătă 01.03.2014, în oraşul Harkiv din estul Ucrainei ,,zeci de persoane au
fost rănite în cursul unei manifestaţii proruse, care a degenerat în atacarea sediului administraţiei
regionale. Violenţele au izbucnit în cursul unui miting prorus, la care au participat aproximativ
20.000 de persoane, miting în cadrul căruia aproximativ 300 de manifestanţi au atacat sediul
administraţiei regionale, întâmpinând rezistenţă din partea forţelor de ordine publică”.23
În perioada 22.02-01.03.2014, Cartierul General al Pazei de Coastă ucrainene din Portul
Sevastopol a fost atacat de aproximativ 300 de indivizi înarmaţi care au susţinut că sunt militari
ruşi, având loc o tentativă de ocupare al acestui Cartier General, toate navele din portul Sevastopol
fiind în alertă. Agresorii au afirmat faptul că au primit ordin de la ministrul rus al Apărarii, Serghei
Soigu, să ocupe Cartierul General al Pazei de Coastă ucrainene din Portul Sevastopol.
Sub pretextul că apără populaţia de origine rusă din Crimeea, Federaţia Rusă a transportat
peste 2.000 de militari ruşi pe calea aerului la Simferopol, capitala Republicii Autonome Crimeea,
în sudul Ucrainei, unde staţioneaza flota rusă la Marea Neagra. Ucraina a denunţat nerespectarea
de către Federaţia Rusă a acordului din 1997 care stabileşte reguli pentru flota rusă de la Marea
Neagră, staţionata în Portul Sevastopol din Crimeea.
Potrivit serviciilor de securitate ucrainene, cel puţin zece elicoptere militare ruse au fost
observate vineri (28.02.2014) în regiunea autonoma ucraineană Crimeea. În acest context, Ucraina
a denunţat încălcarea spaţiului aerian de către Federaţia Rusă şi a cerut revenirea imediată a
elicopterelor ruse la bazele acestora, conform unui comunicat al Ministerului Ucrainean de
Externe.
Liderii Federaţiei Ruse au aprobat trimiterea a 6.000 de militari ruşi în Crimeea.
Preşedintele ucrainean interimar Oleksandr Turcinov a denunţat o ,,agresiune rusă” şi a cerut
liderilor de la Kremlin să-şi retragă trupele de pe teritoriul Ucrainei, mobilizându-şi aproximativ
un milion de rezervişti ucraineeni pentru război, în caz de agresiune a Rusiei faţă de Ucraina.
Având în vedere dinamica mediului de insecuritate din Ucraina şi din peninsula Crimeea,
peninsulă care aparţine de drept Ucrainei din 1954, dar este revendicată de Federaţia Rusă ca
urmare a prezenţei flotei ruse în Marea Neagră care are sediul în portul Sevastopol, preşedintele
SUA Barack Obama a transmis printr-o declaraţie oficială faptul că, SUA nu vor participa la
întâlnirile pregătitoare pentru summitul G-8 de la Soci (din Federaţia Rusă), calificând
intervenţia Rusiei drept ,,o încălcare clară a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucraine şi o
încalcare a dreptului internaţional” şi a avertizat ca o continuare a intervenţiei Rusiei în Ucraina va
duce la izolarea politică şi economică a Moscovei.”24
Dealungul istoriei umanităţii, ţările din regiunea Balcanilor şi spaţiului sud-est european,
din care face parte şi România au parcurs transformări importante cu efecte pozitive dar şi cu
efecte adverse, au înregistrat perioade de stabilitate şi de progres dar şi perioade de criză, conflicte
armate, revolte, revoluţii şi războaie care au produs victime umane, distrugeri, schimbarea
fizionomiei unor graniţe, deportări sau strămutări ale populaţiei unor ţări în diverse regiuni,
migraţia populaţiei afectate de conflicte şi războaie în alte regiuni sau ţări, generând instaurarea
unor imperii sau regimuri totalitare.
23
A. Neagu, I.Roşca, Crimeea - bilantul zilei în care Rusia a reinstaurat Războiul Rece: Rusia e pregătită să
invadeze Ucraina, Kievul se pregăteşte de război, S.U.A., N.A.T.O. şi U.E. răspund diplomatic – sursa HotNewsstiri
non stop- 01.03.2014
24
Ibidem;

19
 După anul 1989, la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene în care s-au instaurat,
regimurile democratice, au avut loc transformări fundamentale în toate domeniile vieţii sociale, au
reinstaurat principiile democraţiei, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
s-a creat piaţa comună europeană, s-a adoptat Strategia de Securitate Europeană care a generat
modernizarea strategiilor de securitate şi ordine publică interne ale statelor europene în scopul
prevenirii şi combaterii eficiente a riscurilor şi ameninţărilor actuale şi s-au creat structuri militare
şi de ordine publică ale U.E. destinate operaţiunilor multinaţionale (Forţa de Jandarmerie
Europeană, Forţa de Poliţie Europeană, EUROCORPS etc.), pentru gestionarea crizelor şi
prevenirea conflictelor, conform Politicii Europene de Securitate şi Apărare Comune a U.E. şi în
cooperare cu N.A.T.O.

BIBLIOGRAFIE:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
- F.M. 101-5-1, Operational terms and graphics, Washington, DC, 1997, Chapter 1,
Operational Terms;
- Doctrina pentru Operaţiile Întrunite Multinaţionale, Bucureşti, 2001,
- Alexandra Sarcinschi, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universitatea
Naţională de Apărare - Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, 2007,
- Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, ameninţare – Securitatea ca reprezentare
psihosocială, Editura Militară, Bucureşti 2007;
- dr. Sorin Frunzăverde, dr. Constantin Onişor, Europa de sud-est - Dimensiuni principale
de securitate, Editura A”92, 2004 - Anexa nr 21;
- A. Neagu, I.Roşca, Crimeea - bilanţul zilei în care Rusia a reinstaurat Războiul Rece:
Rusia e pregătită să invadeze Ucraina, Kievul se pregăteşte de război, S.U.A., N.A.T.O. şi U.E.
răspund diplomatic – sursa HotNewsstiri, 01.03.2014;
- Command and Control Research Program, Lessons from Bosnia, National Defense
University, SUA, 2000 ( a se vedea Alexandra Sarcinschi, Vulnerabilitate, risc, ameninţare –
Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară, Bucureşti 2007,
- George Boroi, extras din articolul cu tema Aspecte specifice ale noului mediu de
securitate la nivel mondial, publicat în Revista Lumea Militară, nr. 1 / 2011;.
- Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976.

Capitolul II - ORGANISME INTERNAŢIONALE, STRATEGII DE SECURITATE ŞI

ROLUL ACESTORA ÎN CONSOLIDAREA SECURITĂŢII INTERNE, REGIONALE
ŞI INTERNAŢIONALE

2.1.Rolul O.N.U. N.A.T.O., O.S.C.E al U.E. şi altor alianţe în asigurarea păcii şi securităţii
mondiale

Pe parcursul ultimelor opt decenii, ,,activitatea ONU de menţinere a păcii s-a

transformat într-o iniţiativă globală şi complexă. În acest timp, desfăşurarea operaţiunilor ONU de
menţinere a păcii a fost ghidată de set bogat de principii nescrise şi informată de miile de bărbaţi şi
femei care au participat în mai mult de 60 de operaţiuni lansate încă din anul 1948. Acest
document surprinde aceste experienţe pentru beneficiul şi îndrumarea planificatorilor şi a
practicienilor din cadrul operaţiunilor ONU de menţinere a păcii.

20
 Spectrul operaţiunilor contemporane de pace, a devenit destul de larg şi include atât
Naţiunile Unite – operaţiile de conducere a păcii, precum şi cele conduse de alţi actori, în mod
normal cu autorizaţia Consiliului de Securitate.”25
Carta Naţiunilor Unite a fost semnată, în San Francisco, la 26.06.1945 şi este documentul
de bază pentru toată munca Naţiunilor Unite. ONU a fost înfiinţată „pentru a salva generaţiile
viitoare de osânda războiului”. Unul din scopurile sale principale este menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Menţinerea păcii, deşi nu este prevăzută explicit în Cartă, s-a transformat
în unul din instrumentele principale folosite de ONU, pentru atingerea scopului său.
Carta ONU conferă Consiliului de Securitate al ONU responsabilitatea primară pentru
menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale1. Pentru îndeplinirea acestei responsabilităţi,
Consiliul de Securitate poate adopta o serie de măsuri, inclusiv stabilirea unei operaţiuni de
menţinere a păcii. Baza legală pentru o astfel de acţiune se află în Capitolele VI, VII şi VIII din
Cartă. În timp ce Capitolul Vi vorbeşte despre „Rezolvarea pe Cale Paşnică a Disputelor”,
Capitolul VII cuprinde prevederi legate de „Acţiunile referitoare la Pace, Acorduri de Pace şi Acte
de Agresiune”.
Capitolul VIII din Carta ONU se referă şi la implicarea acordurilor regionale şi agenţiilor
în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dat fiind că asemenea activităţi sunt compatibile cu
scopurile şi principiile subliniate în Capitolul I din Cartă.
Liderii statelor dezvoltate ale lumii care au pus bazele înfiinţării ONU, au pornit de la
necesitatea întrebuinţării în relaţiile dintre state a măsurilor diplomatice, preventiv-acţionale şi de
instituire a unor embargouri împotriva unui stat care încălcă prevederile legislaţiei internaţionale
sau ameninţă cu agresiunea un alt stat, iar în ultima fază, întrebuinţarea, cu respectarea
prevederilor legislaţiei internationale, europene şi interne a folosirii graduale a forţei.
Operaţiunile ONU de menţinere a păcii ,,au fost asociate în mod tradiţional cu Capitolul
VI din Carta ONU. Totuşi, Consiliul de Securitate al ONU, nu trebuie să facă referire la un anumit
Capitol din Carta ONU, în momentul trecerii unei rezoluţii pentru autorizarea desfăşurării de forţe
a unei operaţiuni ONU de menţinere a păcii şi nu a invocat niciodată Capitolul VI.
În ultimii ani, Consiliul de Securitate a adoptat practica invocării Capitolului VII din
Carta ONU, în momentul autorizării desfăşurării de forţe spre situaţii post-conflict, în care un stat
nu mai este capabil să menţină securitatea şi ordinea publică internă.
Scopul principal al ONU este de a menţine pacea şi securitatea în lume.“26
Dreptul internaţional umanitar mai este cunoscut şi ca „dreptul războiului” sau „dreptul
conflictului armat” şi restricţionează mijloacele şi metodele conflictului armat. Dreptul
internaţional umanitar este cuprins în cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi cele două
Protocoale Adiţionale din 1977, precum şi în reguli care reglementează mijloacele şi metodele de
combatere. Dreptul internaţional umanitar cuprinde şi convenţii şi tratate referitoare la protecţia
proprietăţii culturale şi mediului pe timpul conflictului armat, precum şi protecţia victimelor unui
conflict.
Dreptul internaţional umanitar este menit să protejeze persoanele care nu iau parte sau
care nu mai iau parte la ostilităţi; acesta menţine drepturile fundamentale ale civililor, victimelor
sau necombatanţilor dintr-un conflict armat.
Este relevant a se cunoaşte şi respecta prevederile dreptului internaţional pentru
operaţiunile ONU de menţinere a păcii, deoarece aceste misiuni sunt deseori transformate în
mediu post-conflict în care violenţa poate fi prezentă sau conflictul ar putea reîncepe. În plus, în
mediile post-conflict, există deseori populaţie civilă majoritară care a devenit ţinta părţilor
războinice, prizonieri de război şi alte grupuri vulnerabile pentru care se aplică Convenţiile de la
Geneva sau altă lege umanitară în cazul unor ostilităţi.

25
Doctrina ONU privind Operaţiunile Pentru Menţinerea Păcii, p.4;
26
Ibidem,

21
 Responsabilii ONU cu menţinerea păcii trebuie să aibă o viziune clară asupra principiilor
şi regulilor dreptului internaţional umanitar şi să le observe în situaţiile în care se aplică. Buletinul
Secretarului - General despre Respectarea Dreptului internaţional umanitar de către Forţele ONU
din 6 august 1999 (ST / SGB / 1999 / 13) stabileşte principiile fundamentale şi regulile dreptului
internaţional care ar putea fi aplicabile de responsabilii ONU.
Operaţiile ONU de menţinere a păcii sunt desfăşurate pe baza mandatului de la Consiliul
de Securitate ONU. Sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească o operaţiune de menţinere a păcii
sunt stabilite în mandatul Consiliului de Securitate. Mandatele Consiliului de Securitate diferă de
la o situaţie la alta, în funcţie de natura conflictului şi de provocările pe care le ridică. Deoarece
operaţiunile de menţinere a păcii sunt de obicei desfăşurate în vederea sprijinirii implementării
unui armistiţiu sau unui acord de pace multilateral, mandatele Consiliului de Securitate sunt
influenţate de natura şi conţinutul acordului la care au ajuns părţile implicate într-un conflict.
Mandatele Consiliului de Securitate reflectă de asemenea dezbaterile normative complexe
care delimitează mediul internaţional. În această privinţă, sarcinile sunt de regulă, desemnate
operaţiunilor ONU de menţinere a păcii pe baza următoarelor rezoluţii de referinţă ale Consiliului
de Securitate:
- Rezoluţia Consiliului de Securitate 1325 (2000) cu privire la femei, pace şi securitate;27
- Rezoluţia Consiliului de Securitate 1612 (2005) referitoare la copii şi conflictul armat28;
- Rezoluţia Consiliului de Securitate 1674 (2006) referitoare la protecţia civililor în cazul
unui conflict armat29;
Pornindu-se de la considerentul că relaţiile de prietenie, colaborare şi cooperare dintre
state se bazează pe relaţii diplomatice şi preventiv – acţionale pentru prevenirea şi combaterea
riscurilor şi ameninţărilor statelor iar în unele situaţii extreme, pe folosirea forţei de către
organismele international / europene de securitate, conform prevederilor legale, pentru prevenirea
şi combaterea pericolelor, liderii ONU au considerat necesar ca această organizaţie, să dispună de
forţe armate, în măsură să elimine orice ameninţare la adresa păcii.
În acest context, preocuparea generală a ONU a fost prevenirea declanşării conflictelor,
controlul asupra întrebuinţării forţei şi întrebuinţarea acesteia în mod legal, numai în conformitate cu
prevederile legislaţiei şi tratatelor internaţionale şi naţionale ale fiecărui stat. Astfel, în locul sistemului
descentralizat preconizat de Liga Naţiunilor, ONU a impus un sistem internaţional de securitate, cu un
înalt grad de centralizare.
Consiliul de Securitate al ONU este structura ai căror membrii, constată şi decid legal şi
oportun asupra întrebuinţării măsurilor dipolmatice, preventive sau asupra folosirii graduale şi
27
este recunoscut pe plan internaţional faptul că obiectivele comunităţii în ţările unde au loc conflicte vor fi mai bine
îndeplinite dacă femeile şi fetele sunt protejate şi dacă aranjamentele sunt făcute astfel încât femeile să participe pe
deplin la procesul de pace. Rezoluţia Consiliului de Securitate 1325 (2000) cu privire la femei, pace şi securitate atrage
atenţia asupra faptului că operaţiunile ONU de menţinere a păcii să transforme probleme legate de gen în activităţi
operaţionale.
28
Rezoluţia Consiliului de Securitate 1612 (2005) subliniază responsabilitatea operaţiunilor ONU de menţinere a păcii
de a asigura un răspuns coordonat la preocupările legate de copii şi de conflictul armat, precum şi a monitorizării şi
raportării Secretarului – General. În cadrul rezoluţiei 1612 (2000) Secretarului – General i se cere să se asigure că
nevoia de şi numărul şi rolurile Consilierilor pentru Protecţia Copilului sunt evaluate sistematic în timpul pregătirii
pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii. În cadrul operaţiunilor ONU de menţinere a păcii, atunci când există ţări
care monitorizează şi raportează Grupului Operaţional despre CAAC, acestea sunt conduse de un Reprezentant Special
al Secretarului – General (SRSG).
29
Rezoluţia Consiliului de Securitate 1674 (2006) reafirmă angajamentul Consiliului faţă de asigurarea că mandatele
operaţiunilor de menţinerea păcii, un de este cazul şi în funcţie de situaţie, includ prevederi ca: (i) protecţia civililor, în
special a celor aflaţi sub ameninţarea eminentă a pericolului fizic în zonele de acţiune, (ii) facilitarea prevederii legate
de asistenţa umanitară şi (iii) crearea condiţiilor care conduc la reîntoarcerea voluntară, sigură, demnă şi susţinută a
refugiaţilor şi a persoanelor dislocate în mediul intern.

22
legale a forţei în ţările in care au loc conflicte, pentru prevenirea şi combaterea ameninţărilor,
pericolelor sau conflictelor care pot destabiliza mediul intern de securitate al unei ţări sau al mai
multor ţări.
Hotărârile membrilor Consiliul de Securitate al ONU se adoptă cu majoritatea de voturi
(9 voturi pentru), voturi care include şi voturile positive ale reprezentanţilor ONU din cele cinci
puteri: SUA, Anglia, China, Franţa şi Rusia.
Dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate al ONU a constituit o hotărâre
deliberată de a face acest consiliu incapabil de a întreprinde acţiuni împotriva celor cinci membri
permanenţi. Comitetul de Stat Major al ONU constituit din şefii statelor majore ale membrilor
permanenţi ai ONU a devenit nefuncţional deoarece nu s-au creat forţele armate ale ONU.
Carta ONU a pus la dispoziţie ţărilor membre, o gamă largă de posibilităţi pentru
reglementarea pe cale paşnică a diferendelor, acestea fiind tratativele, ancheta, medierea,
concilierea, arbitrajul şi calea juridică.
În plan intern, strategiile de securitate interne şi legislaţia instituţiilor statelor membre
NATO, UE şi altor state din cadrul alianţelor regionale, prevăd participarea cu structuri specializate
la operaţii de menţinere a păcii. Astfel, în capitolul VI al Cartei ONU, se prevăd modalităţile de
gestionare a litigiilor care pot apare între diferite state, în capitolul VII se stipulează măsurile care
se impun a fi adoptate pentru respectarea păcii iar în capitolul VIII se prevăd elementele de acţiune
la nivel regional, respectiv desfăşurarea forţelor internaţionale de menţinere a păcii pentru
gestionarea situaţiilor de criză sau de conflict.
Alte documente internaţionale referitoare la organizarea şi desfăşurarea operaţiilor de
menţinere a păcii sunt ,,Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”30 care prevede drepturile la
viaţă ale persoanelor, libertatea de circulaţie, de exprimare, prevenirea abuzurilor, respectarea
prevederilor dreptului internaţional umanitar referitoare la desfăşurarea conflictelor armate
(interzicerea torturii, statutul prizonierilor de război, al refugiaţilor etc.) Convenţia de la Geneva,
protocoalele adiţionale (1976) şi mandatele Consiliului de Securitate al NATO sau al UE.
Pe teritoriul Europei acţionează următoarele organizaţii internaţionale şi europene:
- Organizaţia Naţiunilor Unite -cu vocaţie globală;
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
- Consiliul Europei;
- Uniunea Europeană
- Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO).
La aceste organizaţii, se adaugă organizaţiile de securitate regionale şi statele - ca subiect
de drept internaţional.

Rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa în asigurarea securităţii europene

Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferinţe
general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei - intensificate într-o
perioadă caracterizată drept "destindere în relaţiile Est - Vest", când o ,,politică de acomodare între
state având interese divergente" era preferabilă războiului şi a cuprins un proces îndelungat şi
complex de acţiuni desfăşurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de ţări.
Un rol deosebit în cadrul acestor acţiuni au jucat ţările mici şi mijlocii, printre care şi
România. Conferinţa era văzută de unii ca o cale pentru a depăşi divizarea Europei rezultată după
cel de-al doilea război mondial, iar de alţii - pentru a consacra status – quo - ul postbelic. Oricum,
mesajul principal al celor care au acţionat pentru convocarea ei a fost ,,asigurarea securităţii
printr-o politică de deschidere".

30
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 1948 - Principalele
instrumente internaţionale privind drepturilor omului la care România este parte, vol I - Instrumente Universale,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1999, p.7;

23
 Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă Helsinki), a
reprezentanţilor statelor europene, SUA şi Canadei, pentru consultări în vederea pregătirii
Conferinţei. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit până la 8 iunie 1973, iar
rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de la Helsinki 17(Cartea bleu),
adoptate de către miniştrii de externe ai statelor participante . Acestea au stat la baza negocierilor
propriu-zise ale Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, concepută, iniţial a se
desfăşura în trei faze: a) la nivel de ministru de externe; b) la nivel de experţi; c) la nivel înalt. La
18 septembrie 1973, la Geneva, experţii statelor participante au început activitatea de elaborare a
Actului Final, care a durat până în vara anului 1975.
La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, cunoscut şi sub denumirea de Acordurile de la Helsinki.
Cuprinzând principiile de bază care guvernează relaţiile dintre statele participante şi atitudinea
guvernelor respective faţă de cetăţenii lor, precum şi prevederi de cooperare în diferite domenii,
Actul Final a pus bazele viitoarei evoluţii a procesului CSCE. Documentul nu conţine obligaţii
juridice, ci politice, împărţite în trei mari categorii (cunoscute, iniţial, sub denumirea de "coşuri",
iar ulterior "dimensiuni"):
- probleme privind aspectele politico-militare ale securităţii în Europa;
- cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător;
- cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.
- un al patrulea capitol - Urmările CSCE - se referă la reuniuni şi acţiuni de continuare a
procesului început.
În perioada anilor'70 - '90, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid
(1980-1983), Stockholm (1983-1986) şi Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evoluţiile
sinuoase ale climatului politic internaţional, în special de confruntările ideologice intre Est şi Vest,
precum şi de raporturile tensionate dintre SUA şi URSS.
Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitură
în istoria CSCE deschizând calea transformării sale într-un forum instituţionalizat de dialog şi
negocieri, cu o structura operaţională. Fiind prima Conferinţă la nivel înalt după adoptarea Actului
Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagină nouă în raporturile dintre
statele europene, punându-se oficial capăt Războiului Rece şi fiind adoptate documente de
importanţă majoră în domeniul dezarmării - Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în
Europa, Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea
la forţă şi la ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui pachet de măsuri de creştere a încrederii şi
securităţii (Documentul de la Viena - 1990). Carta de la Paris pentru O nouă Europă pune bazele
instituţionalizării procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni
ale miniştrilor de externe şi ale Comitetului Înalţilor Funcţionari. Sunt create, totodată,
Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) şi
Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia). A fost definit obiectivul edificării unei Europe a
democraţiei, păcii şi unităţii, constând în asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi
între toate statele participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prin abordarea multi-dimensională, OSCE oferă statelor europene cel mai potrivit şi
eficient forum de dialog şi negociere, pe problematica securităţii în spaţiul euro-atlantic şi euro-
asiatic, precum şi o platformă pentru parteneriatele multilaterale implicate în acţiuni practice în
teren. Organizaţia are o abordare cuprinzătoare a conceptului de securitate şi, din această
perspectivă, acţionează pe trei dimensiuni majore: politico-militară; economică şi de mediu; şi la
nivelul protecţiei persoanelor (uman).
Principalele domenii de acţiune ale OSCE în cadrul ,,dimensiunii politico-militare sunt:
controlul armamentelor, managementul frontierelor, combaterea terorismului, prevenirea
conflictelor, reforma sectorului de apărare. OSCE acţionează pentru deschidere, consolidarea
17
OSCE Handbook, 2000,www.osce.org

24
încrederii, creşterea transparenţei şi a cooperării în vederea asigurării securităţii statelor
participante OSCE.
Pe agenda curentă a OSCE se regăsesc teme nesoluţionate din perioada Războiului Rece
precum soluţionarea conflictelor îngheţate din spaţiul ex-sovietic sau stabilizarea Balcanilor de
Vest, deopotrivă cu cele ale secolului XXI, de la schimbările climatice, la combaterea terorismului
internaţional.
Pentru menţinerea securităţii regionale, OSCE se bazează pe dialogul politic privind
valorile comune şi, în acest sens, cooperează cu guvernele, societatea civilă şi sectorul privat.
OSCE, a cunoscut transformări substanţiale deoarece este evident că nici o instituţie regională nu-
şi poate asuma gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul. În
etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate europeană.
Avantajele OSCE în această privinţă rezidă în: abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, în
cele trei dimensiuni specifice; participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante;
principii, norme, valori şi standarde comune; instrumente, mecanisme şi experienţă unică în
domeniul diplomaţiei preventive.”31
Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei preventive, prevenirii
conflictelor şi gestionării crizelor; consolidării respectării drepturilor omului, a democraţiei şi
statului de drept şi promovării tuturor aspectelor societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol
important în promovarea unui spaţiu comun de securitate şi să contribuie la consolidarea încrederii
în domeniul militar şi promovarea securităţii prin cooperare.
În operaţiunile desfăşurate sub egida O.S.C.E., conducerea unitară a forţei se realizează
prin intermediul şefului misiunii, care este desemnat după consultări corespunzătoare cu
preşedintele OSCE în exerciţiu. Şeful misiunii va exercita comanda operaţională în zona misiunii
consultând şi urmând directivele grupului ad-hoc şi va fi responsabil, în faţa Preşedintelui în
exerciţiu al OSCE, care este considerat comandantul suprem al tuturor forţelor OSCE.
În concepţia liderilor şi structurilor NATO, unitatea de comandă a forţelor militare este
considerată a fi esenţială. Structura de comandă a operaţiunilor multinaţionale trebuie să ia în
considerare specificitatea fiecărei misiuni şi modalităţile de care se dispune pentru a fi dusă la
îndeplinire de către ONU sau O.S.C.E., ori de către statele participante respectându-se cerinţa
eficientă, o operaţiune de menţinere a păcii la care ea participă trebuie să asigure o concordanţă
deplină între toate aspectele misiunii- politic, civil, administrativ, juridic, umanitar şi militar.
Spaţiul de securitate sud-est european evidenţiază prezenţa militară a NATO, datorită
importanţei sale strategice, dar şi datorită ,,conflictelor îngheţate” care au avut loc în acest spaţiu,
pentru a fi gestionate şi prevenite a reizbucni. SUA şi NATO, în cadrul ONU şi OSCE şi în afara
acestor instituţii internaţionale, controlează cele mai semnificative evoluţii din Europa, orientate în
direcţiile prevenirii, stopării şi gestionării conflictelor de orice natură, democratizării ţărilor din
Balcani, dezvoltării economiei de piaţă, societăţii democratice, integrării în structuri regionale,
europene şi euro-atlantice de securitate.
Situaţia din Kosovo, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia este sub controlul autorităţilor
internaţionale, în aceste state staţionând structuri militare şi de ordine publică, forţe ONU şi NATO
şi un contingent UE de menţinere a păcii. Unul din riscurile majore din Balcani, din Transnistria şi
din unele regiuni în care au loc conflicte este reprezentat de traficul de arme strategice şi a
vectorilor de producere a acestora. Aceste arme au rămas din perioada URSS, sunt traficate ilegal
iar combinate cu fenomenul terorist şi al criminalităţii organizate, generează conflicte armate
extrem de periculoase. Asupra acestor probleme comunitatea internaţională s-a angajat să lupte cu
toate mijloacele şi sunt cuprinse inclusiv în Strategia N.A.T.O. de Combatere a Terorismului.
Din anul înfiinţării N.A.T.O., această organizaţie a fost mai mult decât o alianţă militară
cu rolul de a agrega puterea statelor membre împotriva unei ameninţări identificate. Cu toate că în
31
Ministerul Afacerilor Externe al României, Rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa;

25
fundamentul său rămâne o organizaţie de apărare colectivă N.A.T.O. a fost şi continuă să rămână
o organizaţie de „management a securităţii regionale şi globale”.
Alianţa Nord-Atlantică promovează o politică a vecinătăţii de încredere, în acest sens
funcţionând Parteneriatele cu Rusia (1997) şi cu Ucraina (1997), în cadrul cărora s-au dezvoltat
Consiliul NATO – Rusia (2002), Planul de acţiune împotriva terorismului NATO – Rusia (2004),
Planul de acţiune NATO – Ucraina (2005) şi alte parteneriate, în ultimii ani.
În Europa şi în statele din sud-estul Europei, NATO:
- ,,poate susţine rezolvarea conflictelor îngheţate din regiune folosindu-şi influenţa asupra
acelor actori externi care susţin mişcările secesioniste;
- poate stimula reformele şi o accelerare a acestora în Caucaz;
- poate îmbunătăţi capacitatea de apărare a statelor din Caucaz faţă de ameninţările
regionale externe;
- poate ajuta la dezvoltarea unor reguli şi norme generale de cooperare interregională
folosind economia de piaţă, ca bază şi stimulent pentru reglementarea conflictelor şi relaţiilor
dintre state;
- poate pune la dispoziţie un forum pentru dialogul în domeniul securităţii prin
intermediul programelor sale.”32
Structura N.A.T.O. cuprinde:
- Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.);
- Comitetul pentru Planificarea Apărării (D.P.C.);
- Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.);
- Comitetul Militar;
- Statul Major Internaţional.
Structura militară a forţelor armate ale N.A.T.O cuprinde:
- Forţele de Reacţie Rapidă (1- 9 C.A.);
- Forţele Principale (6 C.A.);
- Forţele de sprijin (rezervă), dispuse pe teritoriul S.U.A., Canadei şi Spaniei.
Actualele ,,conflicte îngheţate” din zona Caucazului de Sud, sunt considerate a fi o barieră
în calea intensificării colaborării dintre NATO şi statele din zonă, mai ales că Federaţia Rusă îşi
face simţită prezenţa militară în unele state din Caucaz. NATO are acum trei membri în regiune –
România, Bulgaria şi Turcia, trei ţări care vor să adere la Alianţă, Ucraina, Georgia şi Azerbaidjan,
două ţări cu un plan individual de acţiune al parteneriatului cu NATO foarte dezvoltat, Ucraina şi
Moldova, Armenia, membră a Parteneriatului pentru Pace, dar care are un parteneriat strategic cu
Rusia. Federaţia Rusă are o relaţie specială cu NATO, în Consiliul NATO – Rusia (CNR).
La summit-ului NATO din 2008, care a avut loc în România (la Bucureşti în perioada 02-
04 .04.2008, s-au reunit 3.000 de oficiali din 49 de state dintre care 26 de state membre NATO şi
23 de state aparţinând Parteneriatului pentru Pace. Principalele teme de dezbatere au fost legate de
situaţia din Afganistan, extinderea N.A.T.O. (acceptarea de noi membri) şi amplasarea scutului
antirachetă în România.
În urma discuţiilor, Albania şi Croaţia au primit invitaţia de a adera la NATO în anul 2009,
în timp ce Macedonia a fost respinsă. Refuzul a avut la bază conflictul cu Grecia în privinta
numelui ţării, Macedonia fiind deja numele unei regiuni istorice aflată în nordul teritoriului
grecesc. Făcând uz de dreptul său de veto, Grecia a boicotat aderarea Macedoniei la NATO.
Formularea unei rezoluţii comune în legatură cu cererile de integrare în NATO ale Ucrainei şi
Georgiei a fost mult mai intens dezbătută.
Federaţia Rusă ,,a denunţat tendinţele de expansiune ale NATO în fostul spaţiu sovietic şi
au ameninţat Ucraina şi Georgia cu consecinţe dure în cazul în care ele insistă să adere. Vladimir

32
George Cristian Maior, extras din articolul, Noii aliaţi şi dinamica de securitate în zona Mării Negre, publicat în
Observatorul Militar, nr. 9 din 2004;

26
Putin declarase că intenţionează să reorienteze rachetele cu focoase nucleare spre Ucraina dacă
aderă la NATO. De asemenea, el a mai menţionat că, dacă Georgia şi Ucraina insistă să se
integreze în Alianţă, Rusia va încuraja secesiunea provinciilor georgiene Abhazia şi Osetia de Sud
şi va provoca sciziunea Ucrainei prin separarea teritoriilor din est şi a Peninsulei Crimeea, unde
etnicii ruşi sunt majoritari”
Extinderea NATO şi a UE spre Estul Europei (zona de Vest a Eurasiei) sunt procese
complementare, cu aceeaşi miză: extinderea spaţiului de securitate euro-atlantic în zone sau regiuni
instabile. Din această perspectivă, Balcanii rămân una dintre piesele importante ale Europei de
sud-est şi a regiunilor adiacente acestui spaţiu.
În concluzie, instituţiile internaţionale occidentale ONU, NATO şi cele europene
(O.S.C.E. şi statele membre ale U.E.şi ale Euuropei, la care se adaugă structurile occidentale şi
europene de securitate, în cooperare cu alte instituţii democratice, au în viitor şansa să facă şi
pentru zona Balcanilor ceea ce au făcut în ultimele decenii, pentru Vestul şi Estul Europei,
respectiv un mediu de securitate şi de securitate stabil.

2.2.Prevederi ale Strategiei de securitate a U.E. şi a Strategiei N.A.T.O. referitoare la operaţii

multinaţionale

Potrivit Programului de la Stockholm (2009), ,,Strategia de Securitate Internă a Uniunii

Europene trebuie construită în jurul a trei domenii de acţiune complementare şi inseparabile:
consolidarea cooperării poliţieneşti, o justiţie penală adaptată şi o gestionare mai eficientă a
teritoriului statelor membre ale U.E.
Strategia de securitate internă a UE are ca obiectiv principal ,,o Europă mai sigură într-o
lume mai bună.” Elementele semnificative din cadrul acestei strategii de securitate internă a UE
constau în: necestitatea forţelor de menţinere a păcii ale UE de a fi mobile şi capabile a gestiona
situaţiile de criză; nu toate mijloacele de răspuns pentru gestionarea crizelor trebuie să fie
militare (ex: în Irak, după intervenţia militară, armata SUA a pierdut peste 3000 de militari iar în
rândul populaţiei civile irakiene s-au înregistrat peste 200.000 de victime, ca urmare a atentatelor
şi luptelor dintre insurgenţi); necesitatea de a avea capabilităţi şi capacităţi civile ale UE,
deoarece Uniunea evită a se implica militar cu forţe, în ţările / regiunile unde au izbucnit conflicte.
Combaterea fenomenelor infracţionale specifice transnaţionale constituie primul obiectiv
al cooperării poliţieneşti. La acest nivel Uniunea Europeană poate demonstra valoarea adăugată a
intervenţiei sale. Modelul european de informare va permite în acest sens facilitarea activităţii
serviciilor operative, clarificând diferitele canale de schimburi de date existente.
Este necesară exploatarea mai eficientă a potenţialului agenţiei EUROPOL, care va trebui
informată în mod sistematic cu privire la înfiinţarea de echipe comune de anchetă şi implicată în
operaţiunile transfrontaliere importante. O dată clarificate tipurile de date care vor face obiectul
schimburilor, vor trebui să se instituie mecanisme de transfer automat al datelor către Europol.
Europol trebuie de asemenea să-şi consolideze legăturile cu Eurojust în vederea asigurării urmăririi
judiciare a activităţilor sale. În sfârşit, Europol ar putea relua misiunile de formare ale Colegiului
European de Poliţie (CEPOl).”33
De asemenea, ,,Europol ar trebui să-şi sporească dimensiunea internaţională, aprofundând
între altele, relaţiile cu regiunile şi statele vecine cu Uniunea. Europol ar trebui să-şi consolideze
legăturile cu misiunile de poliţie din cadrul PESA şi să contribuie la promovarea standardelor şi
bunelor practici de cooperare poliţienească europeană în ţările terţe.
Într-un mod mai general, eficienţa cooperării poliţieneşti presupune dezvoltarea unor
relaţii strânse cu ţările terţe. U.E. trebuie să încheie acorduri de cooperare poliţienească, pentru
consolidarea complementarităţii între acţiunea Uniunii şi a statelor membre. Un alt obiectiv
prioritar al Strategiei de Securitate a UE îl constituie a împiedica utilizarea de către infractori a
33
Strategia de Securitate a Uniunii Europene, p. 3;

27
spaţiului fără frontiere pentru a scăpa de anchete şi urmăriri. Cercetarea eficienţei operative
trebuie să fie criteriul care determină nivelul de cooperare, fie el regional, naţional, european sau
internaţional.”34
Strategia de Securitate a U.E. prevede faptul că ,,trebuie să se dezvolte sinergii între
diferiţii actori naţionali, europeni şi internaţionali (EUROPOL, OLAF când este în cauză protecţia
intereselor financiare ale Uniunii, INTERPOL). Experienţele de cooperare regională
transfrontalieră trebuie aprofundate şi introduse în reţea: elaborarea unui model de Centru de
cooperare poliţienească şi vamală, care ar putea fi utilizat în cazul unor evenimente precum
competiţiile sportive (JO 2012, Euro 2012) sau a marilor manifestaţii, instituire de experienţe de
evaluare transfrontalieră a riscurilor infracţionale.
De asemenea, este primordial pentru U.E. să fie în măsură să compare datele şi să
consolideze prevenirea, criminalităţii organizate, cât şi a criminalităţii de proximitate. Pentru a
evalua impactul acţiunii sale, U.E. trebuie să dispună de instrumente statice de măsurare a
activităţilor infracţionale pentru a fi prevenite şi combătute eficient.
De asemenea, este necesară elaborarea unei abordări comune care să ofere un cadru de
intervenţie a actorilor locali şi naţionali (atât din partea autorităţilor de aplicare a legii cât şi din
partea societăţii civile). Acest cadru va fi stabilit pe baza schimburilor de bune practici şi pe
elaborarea în comun de standarde de acţiune şi de metode de evaluare. Potenţialul Reţelei
Europene de Prevenire a Criminalităţii (EUCPN) ar trebui să fie mai bine utilizat, pe baza
rezultatelor de evaluare a activităţilor sale. Se preconizează pe cât posibil participarea specifică a
ţărilor candidate la extindere. ”35
Între anii 1950 - 1989, dominant în spaţiul sud - est european şi în cadrul N.A.T.O., a fost
conceptul de apărare colectivă, impregnat de cei doi poli ai ,,Războiului Rece”, respectiv:
N.A.T.O. care avea ca lider S.U.A., în opoziţie cu Tratatul de la Varşovia, care avea ca lider
U.R.S.S. În perioada Războiului Rece, principiul apărării colective se declanşa în situaţia unui atac
asupra statelor membre ale acestor alianţe, respectiv în situaţia în care un stat din alianţa de state
din care făcea parte, era atacat de un stat / alte state din alianţa rivală.
Asigurând baza de ,,apărare colectivă şi securitate comună a ţărilor membre şi păstrând
un echilibru strategic în Europa, de-a lungul perioadei Războiului Rece, N.A.T.O. a garantat
libertatea şi independenţa statelor membre ale acestei alianţe, dar şi la nivel internaţional. În
conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic, N.A.T.O. continuă să îndeplinească aceste funcţii esenţiale,
asumându-şi suplimentar, noi sarcini de securitate regională şi globală.
Aceasta se clădeşte pe bazele pe care deja le-a creat, în scopul de a promova stabilitatea
în Europa, bazată pe valorile democratice comune şi pe respectarea drepturilor omului, conform
prevederilor legale”36 specifice statelor democratice şi Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului. Extinderea N.A.T.O. şi amplasarea unor componente militare pe teritoriul unor state
inclusiv din Europa şi România, precum scutul antirachetă, baze şi componente militare, a generat
modificări de fond şi de foarmă ale unor strategii de securitate ale acelor state şi alianţelor din care
fac parte.
În prezent nu asistăm la globalizarea N.A.T.O. şi a U.E. ci la participarea statelor din
aceste alianţe şi din alte alianţe ,,la operaţii de stabilitate şi de menţinere a păcii la nivel regional şi
internaţional, deoarece aceste alianţe şi organisme au caracteristici şi capabilităţi globale de
securitate,”37 de luptă împotriva terorismului internaţional, a criminalităţii organizate
transfrontaliere, împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, combaterii pirateriei,
prevenirii conflictelor, războiului, altor riscuri şi ameninţări actuale.
34
Ibidem, p.4 - 5;
35
Idem., p. 6
36
Manualul N.A.T.O., Editura Ministerul Informaţiilor Publice, 2001, p. 25;
37
Gabriel Vlase, Viziune geopolitică şi geostrategică asupra Europei de Sud-Est. Necesitatea, utilitatea,
responsabilitatea şi operaţionalizarea unei strategii de securitate modernă în spaţiul caucaziano-ponto-balcanic,
referat de cercetare ştiinţifică nr.1, 2009, Biblioteca ANI, p.17;

28
 În cadrul Parteneriatului pentru Pace (PfP), armata română a dovedit că dispune de
calităţile necesare transpunerii în practică a politicii europene de securitate şi apărare: capacitate de
proiecţie, sustenabilitate, interoperabilitate, flexibilitate şi mobilitate. Participarea armatei române
la operaţiuni în sprijinul păcii este un alt element care subliniază viabilitatea organismului militar
românesc în plan internaţional.
Începând din anul 1991 România a participat la mai multe operaţiuni de acest tip,
respectiv în IFOR/ KFOR conduse de NATO în Bosnia şi Herţegovina (203 militari), ALBA si
MAPE în Albania (un poliţist), UNMIK în Kosovo (46 politişti, 4 experţi civili, un ofiţer de
legătură). Totodată România participă la misiunile de poliţie ale Uniunii Europene (EUPM) din
Bosnia şi Herţegovina şi la operaţiunea militară “Concordia” a Uniunii Europene din Macedonia.
Comisia Europeană a apreciat38 ca fiind „considerabile” eforturile făcute de România
pentru a susţine misiunile internaţionale de menţinere a păcii. Astfel, România a contribuit cu
trupe la Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate, la operaţiunile „Enduring Freedom”
din Afganistan, la o serie de operaţiuni de menţinere a păcii şi de observare ale ONU, KFOR,
SFOR şi OSCE.
Cuantumul forţelor ce pot fi angajate în misiuni de menţinere a păcii este relevant pentru
credibilitatea acţiunii militare a României în afara graniţelor, aceste forţe fiind patru batalioane de
infanterie, un batalion de geniu, un spital militar de campanie, alte subunităţi luptătoare şi de
asigurare a acţiunilor şi protecţiei efectivelor, structuri specializate de jandarmi, poliţie, SPP etc.
Preocupările majore ale N.A.T.O. vizează identificarea riscurilor şi oportunităţilor în
domeniul securităţii regionale, pentru prevenirea şi combaterea acestora, iniţierea unui angajament
politic de bună vecinătate în Balcani, angajament la care au aderat toate statele din zonă dar şi state
din occident şi elaborarea planurilor individuale şi colective de prevenire şi combatere a
terorismului şi a altor riscuri sau ameninţări, în plan intern, regional şi internaţional.
Noua strategie NATO pentru următorii zece ani, NATO ,,îşi propune să câştige războiul
din Afganistan, să-şi extindă legăturile cu Federaţia Rusă, să contracareze ameninţările
reprezentante de rachetele Iranului si să asigure securitatea tuturor celor 28 de state membre ale
NATO.”39
Grupul celor 12 experţi conduşi de fostul secretar de stat Madeleine Albright a dat
publicităţii propunerile pentru noul concept strategic al Alianţei, care schiţează misiunile NATO
pentru următorii zece ani şi încearcă să apropie poziţia SUA, în favoarea unui rol internaţional mai
mare pentru NATO şi cea a statelor europene, care sunt de părere ca alianţa trebuie să rămână
ancorata în obiectivul sau tradiţional de apărare. În următorii zece ani, NATO va continua să
asigure securitatea membrilor săi, aşa cum face de 61 de ani şi va fi pregătită pentru a interveni
dincolo de acest teritoriu. Pentru aceasta, NATO va avea patru mari misiuni, astfel:
- aplicarea articolului 5 din Tratatul constitutiv de la Washington, care prevede ca, in cazul
unui atac asupra unuia dintre membrii, întreaga Alianţă se va considera agresată şi va acţiona in
consecinta. Mentinerea articolului 5 in noul concept strategic al NATO a fost una dintre temele
asupra careia România a insistat in procesul de consultări.
- experţii NATO consideră că Alianţa trebuie sa-si pregateasca ,,capacităţile expediţionare
pentru operatiuni militare dincolo de zona în care se aplica Tratatul", asa cum este cazul în
Afganistan. Aceasta propunere este formulata in termeni mai puternici decat ceea ce era avut in

38
European Commission, 2003 Regular Report on Romania’s progress towards accession, Brussels, 5 November
2003, (http://www.infoeuropa.ro)
39
Noua Strategie NATO - 18.10.2010 – http://www.9am.ro;

29
vedere in precedenta versiune a conceputului strategic al aliantei militare, versiune care dateaza
din 1999, a subliniat Madeleine Albright intr-o scrisoare trimisa NATO.
Precedentul concept strategic se va concentra numai pe rolul de menţinere a păcii al
NATO in locuri precum Bosnia şi Kosovo. Conceptul a fost adoptat în 1999, după încheierea
Războiului Rece şi cu doi ani înainte ca atacurile de la 11 septembrie să forţeze Alianţa să îşi
asume misiunea de contracarare a insurgenţei talibane din Afganistan.
Madeleine Albright, fostă şefă de cabinet din SUA, a afirmat următoarele "NATO trebuie
să fie suficient de flexibilă şi eficienta pentru a opera departe de casă", a declarat Madeleine
Albright. "Pentru a susţine voinţa politică, pentru operaţiuni în afara zonei sale, NATO trebuie să
se încredinţeze ca toţi membrii săi sunt asiguraţi în ceea ce priveşte securitatea propriilor teritorii”.
O altă misiune importantă în plan militar pentru NATO, potrivit experţilor din cadrul
acestei alianţe, este cooperarea Alianţei cu alţi parteneri din lume, pentru a face faţă noilor
ameninţării, fie că este vorba despre atacuri informatice, piraterie, proliferarea armelor nucleare,
securitate energetică etc.
O ultimă misiune a NATO, care are legătură cu operaţiile multinaţionale este de a ajuta la
formarea poliţiei şi armatei, în ţările mai puţin stabile, pentru a contribui la securitatea
internaţională, aşa cum NATO procedeaza în Afganistan şi Irak.

2.3.Dinamica politicilor de securitate şi apărare europene (P.E.S.A., P.E.S.C., P.E.S.A.C.)

În ultimul deceniu, la nivelul Uniunii Europene s-a implementat treptat conceptul de

Politică Comună de Securitate şi Apărare a Uniunii Europene (PCSA), acest concept având ca
obiective principale răspunsul la întrebările: Ce ? Cine ? Cum ? Când ? şi De ce trebuie să se
planifice, organizeze şi să se desfăşoare misiuni de management al crizelor ?
Uniunea Europeană dispune de multiple instrumente la nivelul statelor membre, pentru a
gestiona eficient situaţiile de criză şi a preveni conflictele, implicându-se din ce în ce mai mult în
acţiuni de mediere a relaţiilor tensionate, misiuni cu caracter umanitar, prevenirea izbucnirii
conflictelor, asigurarea suportului instituţional în regiunile unde au avut loc conflicte şi alte
misiuni care să ducă la gestionarea eficientă a situaţiilor de criză sau a conflictelor.
La nivel regional şi internaţional, UE reprezintă cea mai mare piaţă de desfacere, ţările
membre ale Uniunii reprezentând cele mai mari furnizoare de produse economice, la nivel global.
Uniunea Europeană doreşte implementarea unei platforme politice şi economice la nivel regional,
având disponibilităţi financiare, umane şi de sustenabilitate logistică, pentru gestionarea misiunilor
civile şi a celor specifice forţelor de ordine publică. Datorită faptului că majoritatea statelor din UE
fac parte şi din NATO, problemele actuale ale UE constau în:
- asigurarea bugetului financiar în teatrele de operaţii;
- întărirea capacităţilor de planificare (reforme prin tratatul de la Lisabona);
- soft - power (Uniunea Europeană doreşte a se afirma cu forţele pe care le constituie din
cadrul statelor membre, pe acţiuni de mediere, prevenire, consiliere şi ajutor economic)
Principiile Uniunii Europene sunt: principiul libertăţii; democraţiei consolidate;
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; impunerii legii etc. După
căderea ,,Cortinei de Fier,” în fostele state europene conduse de regimuri comuniste, până la
sfârşitul anului 1989, s-au impus adoptarea unor măsuri eficiente de gestionare a crizelor ca
urmare a mişcărilor sociale care se preconizau a avea loc, necesitând transformări de fond în cadrul
politicilor de securitate şi apărare.
În ultimii ani, la nivelul Uniunii Europene a apărut conceptul de Politică Comună de
Afaceri Externe (CFSP). Acest concept este destul de greu de realizat, deoarece în cadrul UE,
fiecare stat doreşte să-şi promoveze politica externă într-o anumită manieră. În acest context a

30
apărut CSDP (Common Security and Defense Policy) şi conceptul de Politica Europeană de
Securitate şi Apărare (PESA), care începând cu anul 2010, s-a transformat în conceptul de Politică
Comună de Securitate şi Apărare (PCSA).
Politică Comună de Securitate şi Apărare (PCSA) acoperă elementul de apărare şi cel
militar. În cadrul ,,Reuniunii Alianţei Nord - Atlantice de la Washington (23 - 25.04.1999), şefii de
stat şi de guvern au lansat proiectul privind dezvoltarea Identităţii Europene pentru Securitate şi
Apărare (IESA) în interiorul NATO.”40
În anul 1999, Consiliul European de la Koln (03-04.06.1999) a decis elaborarea Politicii
Europene de Securitate şi Apărare (PESA) transformată ulterior în PESAC / PSAC şi PESC,
constatând diferenţa de capacităţi militare dintre SUA şi statele UE, evidentă în cadrul crizei din
Kosovo.
La summitul de la Feira (2000), Uniunea Europeană a adoptat constituirea unor forţe
specializate de suport informaţional, poliţie, protecţie civită şi din cadrul administraţiei, pentru
gestionarea unor situaţii de criză, de urgenţă civilă şi de acordare a sprijinului personalului
instituţiilor nou create, în vederea funcţionării normale a activităţilor în teatrele de operaţii unde s-
au produs conflicte care s-au încheiat cu intervenţia forţelor Naţiunilor Unite (UN).
La acest summit s-a decis constituirea unei forţe a UE formată din 5.000 de poliţişti
(România a asigurat un număr de 200 de poliţişti), judecători, procurori şi personal din cadrul
administraţiei penitenciarelor, având ca misiuni prevenirea şi combaterea infracţionalităţii,
monitorizarea situaţiei operative şi a personalului noilor structuri, construirea instituţiilor
administraţiei statului în concordanţă cu instituţiile UE şi buna funcţionare a acestora etc.
Obiectivele principale ale constituirii şi funcţionării acestei forţe din cadrul UE au fost
următoarele:
- planificarea, organizarea şi desfăşurarea unor antrenamente comune între judecători,
magistraţi şi poliţişti (misiunea EUJUST) pentru constituirea noilor forţe de ordine publică şi
aplicarea actului de justiţie, în zona în care a încetat conflictul. În acest context, personalul
specializat din cadrul IGJR şi din Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Jandarmilor Ochiuri, au
pregătit viitorii poliţişti din Irak, după încetarea conflictului au desfăşurat activităţi de pregătire în
domeniul dreptului internaţional umanitar, protecţiei juridice a drepturilor omului, combaterii
criminalităţii organizate etc.;
- asigurarea suportului legislativ, uman şi de sustenabilitate logistică pentru organizarea şi
funcţionarea eficientă a sistemului de justiţie;
- securizarea şi monitorizarea activităţilor la frontierele UE;
- aplicarea acordurilor de pace şi monitorizarea acestora;
- avizarea reformei sistemului de securitate (în Kosovo, Georgia etc.);
Cele mai importante instituţii şi structuri ale UE, ale căror atribuţii converg la gestionarea
situaţiilor de criză de către forţele de poliţie şi jandarmi sunt: Consiliul Europei, Consiliul Europei
Unite, Statul major al UE; CPCC (Comitetul de Planificarea Misiunilor Civile - cel mai important
organism cu care conlucrează Jandarmeria Română şi structuri similare din teatrele de operaţii);
SITCEN - Centrul de relaţii de la nivelul UE, CONOPS - organism destinat pentru finalizarea
deciziilor şi documentelor de planificare, OPLAN - nivelul operaţional şi nivelul tactic. La nivele
operaţional şi tactic acţionează structurile specializate de jandarmi români în misiunile
internaţionale de menţinere a păcii.
În anul 2001, la summit-ul de la Laeken, s-a adoptat un plan de asigurare a capabilităţilor
umane şi de sustenabilitate logistică pentru statele participante cu forţe şi mijloace la operaţii
multinaţionale, denumit Catalogul de forţe şi capabilităţi. În luna mai 2004, deoarece nu s-au
îndeplinit în totalitate prevederile stabilite în catalogul de forţe şi mijloace, s-au stabilit alte
obiective care urmează a fi îndeplinite în anul 2010.
40
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea-2007-Enciclopedie Politică şi Militară - Studii Strategice şi de Securitate,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti 2007, p.265;

31
 BIBLIOGRAFIE:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU în
anul 1948 - Principalele instrumente internaţionale privind drepturilor omului la care România este
parte, Volumul I - Instrumente Universale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
1999;
- OSCE Handbook, 2000,www.osce.org;
- Strategia de securitate a Uniunii Europene şi Programul de la Stockholm (2009);
- Noua Strategie NATO - 18.10.2010 – http://www.9am.ro;
- Doctrina ONU privind Operaţiunile Pentru Menţinerea Păcii;
- Buletinul Secretarului – General, despre Respectarea Dreptului internaţional umanitar de
către Forţele ONU din 6 august 1999 (ST/SGB/1999/13), care stabileşte principiile fundamentale
şi regulile dreptului internaţional care ar putea fi aplicabile de responsabilii ONU;
- Rezoluţia Consiliului de Securitate 1612 (2005) ;
- Rezoluţia Consiliului de Securitate 1674 (2006) ;
- Manualul N.A.T.O., Editura Ministerul Informaţiilor Publice, 2001,
- Gabriel Vlase, Viziune geopolitică şi geostrategică asupra Europei de Sud - Est.
Necesitatea, utilitatea, responsabilitatea şi operaţionalizarea unei strategii de securitate modernă
în spaţiul caucaziano – ponto – balcanic, Referat de Cercetare Ştiinţifică nr.1, 2009, Biblioteca
ANI;
- George Cristian Maior, extras din articolul, Noii aliaţi şi dinamica de securitate în zona
Mării Negre, publicat în Observatorul Militar, nr. 9 din 2004;
- lucrările Reuniunii Alianţei Nord - Atlantice de la Washington (23-25.04.1999);
- Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea-2007-Enciclopedie Politică şi Militară -
Studii Strategice şi de Securitate, Editura Centrului Tehnic - Editorial al Armatei, Bucureşti 2007.

Capitolul III - PARTICULARITĂŢI ALE ORGANIZĂRII ŞI DESFĂŞURĂRII

MISIUNILOR INTERNAŢIONALE LA CARE PARTICIPĂ STRUCTURI
EUROPENE DE JANDARMI ŞI ALE JANDARMERIEI ROMÂNE

3.1. Noţiuni generale, delimitări conceptuale şi tipologia misiunilor internaţionale.

32
 Mediul strategic internaţional de securitate este într-o continuă schimbare ca urmare a
complexităţii interacţiunii şi interdependenţei fenomenelor şi proceselor sociale, economice,
politice, militare, demografice şi culturale din lume, ceea ce face ca statele să fie interesate de
apărarea şi securitatea proprie. Un real exemplu îl constituie globalizarea, fenomen complex,
multidimensional şi omniprezent, care generează efecte pozitive dar şi negative precum
ameninţările de securitate.
Spectrul misiunilor internaţionale este unul în continuă mişcare, permanent fiind
influenţate de evoluţia potenţialelor riscuri şi ameninţări la adresa climatului de pace şi securitate la
nivel naţional, regional şi mondial.
În prezent, România este implicată în prezent în menţinerea păcii şi stabilităţii regionale şi
globale prin participarea la misiuni internaţionale sub egida Uniunii Europene, a Organizaţiei
Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţiei Tratatului de Nord (OTAN-NATO) şi a Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). O primă clasificare a misiunilor se poate face după
forul organizator sau sub mandatul căreia se desfăşoară misiunea. Aportul şi implicarea statului
român în astfel de misiuni sunt relativ recente. Prima misiune sub mandat ONU la care au
participat efective din România este cea din Bosnia şi Herţegovina urmată de cea din Kosovo,
pentru ca în prezent să se desfăşoare misiuni în teritorii mult mai îndepărtate precum Haiti,
Republica Democrată Congo, Timorul de Est.41
Poliţişti români s-au implicat, în cepând cu anul 2000, atât în misiuni în cadrul OSCE
în Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Serbia, Kosovo şi Georgia, cât şi în misiuni ale Uniunii
Europene în Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, Afganistan, Teritoriile Palestiniene − Rafah,
Republica Democrată Congo, respectiv la frontiera dintre Moldova şi Ucraina, cât şi sub
comanda OTAN în operaţiunea ISAF, misiunea de instruire OTAN din Afganistan, precum şi
activităţi desfăşurate la sediul Secretariatului ONU de la New York, Baza Logistică a ONU de
la Brindisi în Italia, Centrul de Conducere a Operaţiunilor Civile (CPCC) şi Centrul
Operaţional, din cadrul Serviciului European de Acţiune Externă de la Bruxelles sau la
Comandamentul Permanent al Forţei de Jandarmerie Europeană cu sediul la Vicenza în Italia.
România, prin Ministerul Afacerilor Interne, a trimis ofiţeri în misiuni şi operaţiuni ale
Uniunii Europene în cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comune (PESC). Totodată,
consolidarea profilului României în cadrul NATO priveşte participarea cu personal propriu la
misiuni şi operaţiuni ale Organizaţiei care vizează apărarea colectivă, prevenirea conflictelor,
managementul crizelor, intervenţii umanitare, respectiv sprijinul pentru stabilizare şi
reconstrucţie.
Necesităţile pe linia păcii şi securităţii sunt în continuă schimbare, iar organismele
internaţionale implicate în managementul situaţiilor de criză şi respectiv în stabilizarea şi
reconstrucţia post-conflict capătă noi mandate pentru a face faţă noilor provocări. Cerinţele de
securitate implică dislocarea „căştilor albastre” ale ONU şi a personalului aflat sub egida Uniunii
Europene, NATO sau OSCE în noi misiuni în zone din Africa şi Asia42.
Misiunile forţelor de menţinere a păcii şi stabilizare sunt variate, implicând uneori
dislocarea unor efective largi în operaţiunile majore de menţinere a păcii, alteori doar detaşarea
unor echipe reduse de monitorizare sau a unor structuri de intervenţie rapidă. În acelaşi timp, o
importanţă tot mai mare capătă proiectele care vizează implicarea organismelor internaţionale în
operaţiuni pe linia stabilizării şi reconstrucţiei.
O a două clasificare a misiunilor se poate face în funcţie de obiectivele stabilite: de
observare, de monitorizare, de intervenţie rapidă, de verificare, de reconstrucţie post-conflict
şi în funcţie de faza de intervenţie: preventivă, de intervenţie, de menţinere a păcii şi de

41
Oana, Andreea, Popescu, Standardizarea comunicării poliţieneşti în misiunile internaţionale, Siguranţă nţională
(vol.7), editura Fair Partners, Bucureşti, 2013, p.20
42
Securitate internaţională - Contribuţia României la dezvoltarea capacităţilor civile şi militare la nivel European,
http://www.mae.ro/node/1879

33
stabilizare (vezi anexa 10).
Conform MAE, România a devenit, după anul 1989 şi mai ales în ultimii ani, după
aderarea la NATO şi UE, un stat cu participare însemnată la misiuni internaţionale. Această
participare dovedeşte eforturile constante, preocuparea României de a fi un membru activ
implicat în acţiunea concertată a comunităţii internaţionale în vederea asigurării securităţii,
stabilităţii şi păcii, prevenirii conflictelor, soluţionării lor prin mijloace paşnice şi reconstrucţiei
post-conflict.
La nivelul lunii mai 2014, România era reprezentată cu personal detaşat în diferite misiuni
şi operaţii după cum urmează: EUMM Georgia (33 de experţi), EUFOR Althea (37 de experţi),
EUPOL Afganistan (20 experţi), EUPOL R.D. Congo (5 experţi), EUSEC RD Congo (2 experţi),
EUCAP SAHEL Niger (1 expert), EUTM Mali (5 experţi), EUTM Somalia (1 expert),
EUNAVFOR Atalanta (1 expert), EUPOL COPPS (1 expert), Ca personal românesc, dar sub formă
contractuală, îşi mai desfăşoară activitatea, în misiuni PSAC, 61 de experţi.43
Deşi prezentarea misiunilor nu este exhaustivă, ne-am oprit asupra câtorva misiuni, care
să fie reprezentative pentru domeniul analizat, astfel încât viitorii candidaţi la misiunile
prezentate să aibă o idee clară asupra scopului, desfăşurării şi mandatului unei operaţiuni de
menţinere a păcii ONU, misiunilor UE, OSCE, NATO sau FRONTEX sau misiunea diplomatică a
ofiţerului de legătură.

3.1.1. Scurtă abordare istorică

Misiunile internaţionale poliţieneşti răspund nevoii de cooperare, în vederea prevenirii şi

combaterii fenomenului infracţional, care a devenit o realitate de interes global. De aceea, doar o
abordare comună poate stopa infracţionalitatea internaţională.
Conform articolului History of International Police Cooperation,44 începutul cooperării
poliţieneşti internaţionale poate fi identificat în Europa încă din secolul al XIX-lea, cu trăsăturile
specifice determinate de dorinţa de expansiune a statelor naţionale şi de dependenţa politică a
organizaţiilor poliţieneşti. De atunci tendinţa generală este de autonomizare, de îndepărtare de sfera
politicului şi de accent pus pe lupta comună împotriva infracţiunilor ce depăşesc graniţele statale.
În America, secolul al XIX-lea a prezentat exemple de cooperare a instituţiilor poliţieneşti
în vederea rezolvării unor probleme ce ţin de specificul local, cum ar fi conflictele generate de
eliminarea sclaviei, imigrarea şi crearea graniţelor naţionale pe continentul nord-american.
În Europa secolului al XIX-lea, relaţiile de cooperare poliţienească erau mai dezvoltate şi
vizau sarcini politice de protecţie a regimului la putere de orice acţiune care se împotrivea
regimului de la conducere. Un prim exemplu de cooperare poliţienească internaţională este cazul
Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane, care a funcţionat între anii 1851 şi 1866, având ca scop
schimbul de informaţii între forţele de poliţie participante pentru a suprima opoziţia politică. Un alt
moment care a contribuit la apariţia conceptului de cooperare internaţională a forţelor de poliţie
este un incident violent inspirat de ideile politice radicale şi anume uciderea împărătesei Elisabeta
de Austria de către un rebel anarhist în anul 1898. În urma acestui atentat, guvernul italian a
organizat la Roma o conferinţă internaţională, care a stabilit înfiinţarea unei agenţii specializate de
supraveghere, care să faciliteze schimbul de informaţii între ţările participante.45
Eforturile de repolitizare ale forţelor de poliţie continuă în secolul al XX-lea prin
încercările partidului comunist de a guverna cu ajutorul miliţiei ca organism intern de control. În
43
Participarea României la misiuni internaţionale - Participarea României la misiunile PSAC,
http://www.mae.ro/node/1884
44
Mathieu, Deflem, International Police Cooperation - History of, in The Encyclopedia of Criminologz, edited by
Richard A. Wright and J. Mitchell Miller, New York: Routledge, 2005, pp.795 - 798
45
Oana, Andreea, Popescu, Standardizarea comunicării poliţieneşti în misiunile internaţionale, Siguranţă nţională
(vol.7), editura Fair Partners, Bucureşti, 2013, p.23

34
anul 1914, Congresul de la Monaco a adunat poliţişti din ţări diferite, dar accentul s-a pus mai mult
pe justiţie şi legislaţie decât pe crearea forţelor internaţionale de poliţie. În Statele Unite ale
Americii au existat încercări de promovare a cooperării poliţieneşti internaţionale în cadrul
Conferinţei de la Buenos Aires, în anul 1920. Aceste eforturi au vizat mai mult colaborarea în
vede-rea pregătirii profesionale eficiente şi mai puţin controlul infracţionalităţii la nivel
internaţional.
În anul 1922 s-a stabilit crearea Conferinţei Poliţieneşti Internaţionale la o întâlnire la
New York. Această organizaţie avea ca obiectiv promovarea cooperării internaţionale între forţele
de poliţie. Dar, la începutul secolului al XX-lea, în America infracţionalitatea nu se
internaţionalizase într-atât încât să justifice apariţia unei organizaţii de poliţie internaţionale.
Statele Unite ale Americii erau izolate de Europa şi nu aveau încă o poliţie federală bine
organizată.
Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (ICPO), cunoscută astăzi drept Interpol,
a fost înfiinţată în anul 1923. Această organizaţie s-a născut din iniţiativa poliţiştilor din mai multe
ţări europene. Nu a existat un tratat internaţional de înfiinţare sau de aderare, niciun statut legal. La
sfârşitul primului război mondial, infracţionalitatea fără frontiere atinsese cote alarmante. Existau
noi tipuri de infracţiuni comise cu ajutorul tehnologiei de ultimă oră. Organizaţia a înfiinţat noi
mijloace de comunicare, avansate din punct de vedere tehnologic. Autonomia din punct de vedere
birocratic a permis cooperarea între ţări cu sisteme juridice şi politice diferite.
Eforturile de cooperare s-au stabilit în baza unor sisteme comune de cunoaştere a
infracţionalităţii internaţionale. ICPO a înfiinţat structuri şi baze organizaţionale, în ciuda faptului
că nu există o definiţie comună a infracţiunii internaţionale. Organizaţia a fost aservită scopurilor
politice ale poliţiei secrete naziste SS în anul 1938. În anul 1946, ICPO a fost reformat, iar sediul
central a fost mutat în Franţa. În prezent, organizaţia cuprinde 181 de naţiuni.
Tot după cel de-al doilea război mondial s-a înfiinţat Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU),
prin semnarea de către membrii fondatori a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. ONU are
misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi
respectarea dreptului internaţional. Membrii Consiliul de Securitate a ONU au avut păreri diferite
legate de mandatul lor, lucru ce a dus la o perioada de neintervenţie în cazul conflictelor între state.
Datorită proliferării acestor conflicte s-a stabilit desfăşurarea de forţe militare şi civile ONU 46. Deşi
Carta ONU nu a prevăzut expres misiunile internaţionale de menţinere a păcii, totuşi acestea sunt o
soluţie pentru a împiedica reluarea ostilităţilor şi a facilita soluţionarea conflictelor prin mijloace
paşnice.
Operaţiunile de menţinere a păcii au început în anul 1948, când Consiliul de Securitate al
Naţiunilor Unite a autorizat detaşarea observatorilor militari în Orientul Mijlociu. Mandatul
misiunii United Nations Truce Supervision Organization (UNTSO) era de monitorizare a
Convenţiei de Armistiţiu între Israel şi statele vecine arabe. Următoarea misiune de menţinere a
păcii a Naţiunilor Unite s-a desfăşurat în Cipru în anul 1967. De atunci s-au desfăşurat 68 de
misiuni de menţinere a păcii, dintre care majoritatea după războiul rece. Participanţi din peste 120
de ţări au luat parte la misiunile ONU.
Iniţial, aceste operaţiuni de menţinere a păcii au avut ca obiectiv principal gestionarea
unui conflict internaţional, prin desfăşurarea în zonele de conflict de forţe militare care aveau
misiuni de observare, patrulare şi raportare. Misiunile ONU au vizat ulterior şi conflictele interne
având un rol de asistenţă umanitară, de promovare şi apărare a drepturilor omului, de organizare de
alegeri democratice şi de asigurare a ordinii publice. Mandatul misiunilor a devenit în timp din ce
în ce mai complex, implicând forţe variate care să asigure ordinea publică, să ofere asistenţă
tehnică, să prevină izbucnirea unui conflict. Este cazul misiunii ONUC din Congo şi MINUSTAH

46
David, Ungureanu, Impactul globalizării asupra misiunilor forţelor de ordine şi siguranţă publică, în Studii de
Securitate Publică, Volumul III, numărul 4 (12), Octombrie - Decembrie 2014

35
în Haiti. Astfel, misiunea iniţială de asigurare a ordinii publice din Congo s-a transformat într-o
misiune de menţinere a integrităţii teritoriale.
Din anul 1993, în cadrul Departamentului de operaţiuni de menţinere a păcii 47 al ONU,
există o unitate civilă formată din poliţişti. În anul 2000 s-a înfiinţat Divizia de poliţie, iar în anul
2007 aceasta a devenit parte a Departamentului de operaţiuni de menţinere a păcii. Noţiunea de
„menţinere a păcii” a început să includă tot mai multe elemente nemilitare, tocmai pentru a se
asigura durabilitatea păcii. Rolul forţelor de poliţie ONU a crescut rapid în ultimul deceniu. O
dovadă în acest sens este faptul că forţele ONU şi-au triplat numărul de poliţişti care pot participa
la misiuni, iar mandatul lor a devenit mai complex. Astfel în misiunile din Kosovo şi Timor,
poliţiştii ONU au avut un rol executiv de a proteja legea şi ordinea în timp ce se reorganiza poliţia
locală.
Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate 48(ISAF) reprezintă prioritatea
operaţională cea mai importantă a NATO şi, în acelaşi timp, este cea mai amplă operaţiune Aliată
din istoria Alianţei Nord-Atlantice. A fost lansată în anul 2001, prin rezoluţia Consiliului de
Securitate al ONU numărul 1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban. Iniţial a
reprezentat o forţă multinaţională sub egida ONU, limitată la asigurarea securităţii capitalei Kabul
şi a împrejurimilor sale. În anul 2003, NATO a preluat comanda operaţiunii care prevedea
extinderea autorităţii guvernului afgan pe întreg teritoriul ţării şi instaurarea unui climat de
securitate propice reconstrucţiei economice şi a statului de drept.
De la prima operaţiune de menţinere a păcii care s-a desfăşurat în Balcani la începutul
anilor 1990, numărul misiunilor NATO a fost în constantă creştere şi diversificare. Şi mandatul
acestora s-a diversificat, de la atac şi menţinere a păcii la pregătire şi ajutor logistic, supraveghere
şi ajutor umanitar. Astăzi se desfăşoară misiuni NATO în lumea întreagă, prin participarea la mai
multe teatre de operaţiuni în Afghanistan, Kosovo, ţărmul Mării Mediterane, Cornul Africii şi
Somalia.49
În cadrul politicii externe şi de securitate a Uniunii Europene, sunt definite obiectivele şi
acţiunile comune de pe scena mondială, menite să menţină pacea şi să întărească securitatea pe
plan internaţional, să promoveze cooperarea internaţională, să dezvolte şi consolideze democraţia
şi statul de drept, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale50.
O acţiune concertată a statelor membre, bazată pe o politică comună, poate reprezenta
mai bine Uniunea Europeană şi interesele individuale ale fiecărui stat. Nu există o forţă armată
permanentă a UE dar în baza politicii sale comune de securitate şi apărare, Uniunea Europeană se
sprijină pe forţele de menţinere a păcii, cu care contribuie statele membre, pentru participarea la
operaţiuni comune de dezarmare, misiuni umanitare şi de salvare, consiliere şi asistenţă militară,
prevenire a conflictelor şi menţinere a păcii, misiuni ale forţelor combatante pentru gestionarea
crizelor, inclusiv pentru restabilirea păcii şi stabilizare după încetarea conflictelor.
Strategia de Securitate a Uniunii Europene, adoptată în decembrie 2003, prevede o
îmbunătăţire a posibilităţilor interne de asigurare a securităţii cetăţenilor din spaţiul comunitar
printr-o mai bună cooperare poliţienească la nivel european, colectarea centralizată a datelor prin
intermediul Sistemului de Informaţii Schengen, politica globală de combatere a traficului de fiinţe
umane şi migraţie ilegală, managementul integrat al frontierelor externe ale Uniunii Europene,
lupta împotriva terorismului.
Un alt moment important pentru facilitarea cooperării poliţieneşti este Tratatul de la
Maastricht51, prin ultimii doi piloni ai săi, care vizează Politica Comună de Securitate şi Externe şi
cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Domeniul Justiţie şi Afaceri Interne
reglementează cooperarea interguvernamentală în Titlul VI al Tratatului de la Maastricht.
47
Department of Peacekeeping Operations (DPKO)
48
http://www.nato.int/docu/review/2006/issue1/romanian/art2.html
49
OTAN http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_52060.html
50
A More Secure Europe in A Better Word, Strategia de Securitate a Uniunii Europene
51
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm

36
Cooperarea implică nouă puncte de interes general ce privesc azilul, trecerea frontierelor externe,
imigrarea, politica privind naţionalii din celelalte ţări, lupta împotriva drogurilor şi a consumului
de droguri, lupta împotriva fraudelor internaţionale, cooperarea judiciară în materie civilă,
cooperarea judiciară în materie penală şi cooperarea poliţienească şi vamală, susţinută şi prin
crearea Europol-ului. Înfiinţarea Oficiului de Poliţie European a promovat cooperarea prin
schimbul de informaţii între instituţiile de aplicare a legii din Statele Membre.
Tratatul de la Amsterdam reînnoieşte obiectivele celui de-al treilea pilon menţinând
natură interguvernamentală a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală. Programul de la
Tampere 52stabileşte crearea unor echipe de intervenţie comune care să combată traficul de
persoane şi terorismul. Acelaşi program prezintă o propunere de standardizare a definiţiilor,
sancţiunilor şi incriminărilor comune şi stabileşte înfiinţarea Eurojust cu scopul de a ajuta la
coordonarea autorităţilor de urmărire penală.
În prezent, cooperarea poliţienească este reglementată prin Tratatul Uniunii Europene 53 şi
prin Tratatul privind Constituţia Europeană54, prin crearea Europol cu rol în coordonarea
informaţiei operative la nivel european, a grupurilor europene de lucru formate din şefii din poliţie
cu rol în comunicarea internaţională operativă, a Colegiului European de Poliţie (CEPOL) cu rol în
pregătirea internaţională a poliţiştilor şi crearea Forţei Europene de Reacţie Rapidă cu rol în
operaţiunile de menţinere a păcii.
În România, instituţiile de cooperare poliţienească sunt Punctul Naţional Focal, Unitatea
Naţională Europol, Biroul SIRENE, Instituţia ataşaţilor de afaceri interne sau a ofiţerilor de
legătură, Centrul Regional SECI, Biroul Naţional Interpol. Cooperarea se realizează prin convenţii
internaţionale, deciziile introduse de Tratatul de la Amsterdam, forme-cadru şi acorduri,
recunoscute reciproc de state.
UE a desfăşurat misiuni civile şi militare cu mandate multiple de la instaurarea păcii la
protecţia refugiaţilor, combaterea pirateriei în Somalia şi ţările din cornul Africii şi operaţiuni de
reacţie rapidă.
În vederea îndeplinirii obiectivelor definite în cadrul Politicii de Securitate şi Apărare
Comună (PSAC) şi în Strategia Europeană de Securitate (SES), s-au demarat primele misiuni care
răspund provocărilor actuale din mediul internaţional. Încă de la început, din anul 2008, România
s-a implicat în misiuni civile şi militare. Pentru cercetarea de faţă interesează misiunile de poliţie
cum sunt EUPM din Bosnia şi Herţegovina, misiunea EUJUST LEX din Irak, misiunea în
domeniul juridic EULEX din Kosovo, misiunea EUPOL din Afganistan, misiunea EUMM de
monitorizare din Georgia, misiunea EUPOL în Teritoriile Palestiniene şi misiunea EUBAM de
asistenţă la frontieră. De asemenea, România contribuie la misiunea EUBAM în Republica
Moldova şi Ucraina, lansată sub egida Comisiei Europene.
Observând evoluţia misiunilor internaţionale în timp, se poate remarca tendinţa de
diversificare, de implicare a mai multor foruri şi de mai mult personal, depolitizarea obiectivelor
misiunilor, accentul pus pe drepturile omului, găsirea unor instrumente adecvate de cooperare.55
Vom analiza în continuare misiunile în funcţie de forul organizator, ne vom concentra
analiza pe misiunile ONU de menţinere a păcii, misiunile PSAC şi cele organizate sub egida OSCE
dar o atenţie deosebită vom acorda şi clasificării acestora după mandat.

3.1.2. Tipuri de misiuni în funcţie de forul organizator

52
http://www.europarl.europa.eu/summits/tam_en.htm
53
Tratatul Uniunii Europene, art.29, art.30; http://eur-lex.europa.eu
54
Tratatul privind Constituţia Europeană, art.29, art.30; http://eur-lex.europa.eu
55
Oana, Andreea, Popescu, Standardizarea comunicării poliţieneşti în misiunile internaţionale, Siguranţă nţională
(vol.7), editura Fair Partners, Bucureşti, 2013, p.27

37
 3.1.2.1. Misiunile ONU

Misiunile ONU diferă în funcţie de timp şi context, însă există şi coordonate invariabile,
indiferent de misiune. Acestea sunt: principiul neutralităţii şi imparţialităţii. Drepturile omului
constituie, de asemenea, o normă esenţială de conduită pentru întreg personalul ONU. Sunt
aplicabile, de asemenea, o serie de reguli de drept umanitar care privesc protejarea victimelor
conflictelor, a proprietăţii culturale şi a mediului înconjurător. Un alt obiectiv ONU este
reprezentarea echilibrată a tuturor zonelor geografice de provenienţă.
Poliţia Naţiunilor Unite56 a fost detaşată pentru prima dată în anii 1960 în cadrul unei
operaţiuni de menţinere a păcii. Încă de la prima sa detaşare, Poliţia Naţiunilor Unite are ca
obiectiv principal reinstaurarea păcii şi siguranţei într-un mediu dominat de conflicte. Încă de la
început, echipa ONU este formată din mai multe naţiuni, de unde şi nevoia de comunicare într-o
limbă cunoscută de toţi. Actorii naţionali sunt parteneri cheie pentru operaţiunile de menţinere a
păcii. În scopul atingerii obiectivelor misiunilor ONU este necesar ca observatorii să aibă anumite
competenţe, printre care cele de comunicare în limbă străină şi anumite trăsături de personalitate.
O altă caracteristică semnificativă în evoluţia operaţiunilor ONU de menţinere a păcii o
constituie amploarea fără precedent a parteneriatului Naţiunilor Unite cu organismele regionale şi
subregionale de securitate. Astfel de parteneriate sunt vizibile în misiunea ONU din Timorul de Est
(UNTAET) şi Kosovo (UNMIK) şi în revizuirea misiunilor de observare stabilite anterior în spaţiul
african: Republica Democratică Congo (MONUC) şi Sierra Leone (UNOMSIL/ UNAMSIL), toate
având mandate complexe, în cadrul cărora ponderea forţelor au constituit-o componentele civile.
Cooperarea ONU cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) în menţinerea păcii în
Kosovo a constat în desfăşurarea unei misiuni multidimensionale de menţinere a păcii intitulate
United Nations Mission în Kosovo (UNMIK), în care componenta propriu-zisă de menţinere a păcii
s-a realizat prin desfăşurarea unui contingent condus de Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(OTAN). Pe componenta civilă, ONU a cooperat cu Organizaţia pentru Securitatea şi Cooperare în
Europa şi Uniunea Europeană. UNMIK a fost prima misiune ONU, realizată în cooperare cu alte
organizaţii internaţionale ca parteneri cu drepturi depline şi a dovedit că doar prin eforturi comune
se poate rezolva un conflict complex57.
Consiliul de Securitate, precum şi Comitetul Special pentru operaţiuni de menţinere a
păcii (C34) au definit noi particularităţi ale misiunilor ONU care vizează definirea legitimităţii
intervenţiilor umanitare, intrarea în vigoare a Convenţiei privind securitatea personalului
Naţiunilor Unite şi aplicarea în operaţiunile de menţinere a păcii a normelor de drept umanitar
internaţional.
Sub egida ONU s-au desfăşurat misiuni moderne care implică supraveghe-rea şi
raportarea în legătură cu evoluţiile de la frontieră cum este misiunea din Macedonia United
Nations Preventive Deployment Force (UNPREDEP), supravegherea respectării acordului de
încetare a focului între forţele guvernamentale georgiene şi cele ale Abhaziei, precum şi punerea în
aplicare a prevederilor Acordului privind încetarea focului şi separarea forţelor cum este United
Nations Observer Mission in Georgia (UNOMIG).58
Operaţiunile din Namibia şi Cambodgia au inclus în mandatul lor organizarea unui proces
electoral democratic, de natură să conducă la instaurarea unui guvern legitim. Asistenţa electorală
la nivel internaţional constă în sprijin tehnic şi material pentru procesele electorale, inclusiv prin
asistenţă pentru stabilirea cadru-lui legal al alegerilor. Asistenţa electorală este complementară
observării alegerilor, care vizează consolidarea democraţiei, legitimarea proceselor electorale,

56
Niculae, Neagu, Teoria şi practica întrebuinţării poliţiei civile în operaţiunile de pace ale Naţiunilor Unite, Editura
Triumf, Braşov. 2004, pp.33 - 34
57
Ţuţu, Pişleag, Ovidiu, Brătulescu, Ioan - Dorin, Rus, David, Ungureanu, Jandarmeria română în operaţii
multinaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006, pag.19
58
http://www.mae.ro/node/2114

38
îmbunătăţirea încrederii cetăţenilor, împiedicarea fraudei, consolidarea respectului pentru
drepturile omului, contribuind astfel la soluţionarea conflictelor.
În Timor, ONU a desfăşurat întreaga gamă de activităţi cuprinse în sfera operaţiunilor de
pace: realizarea păcii, impunerea păcii, menţinerea păcii şi consolidarea păcii.
Misiunea ONU din Haiti, Mission des Nations Unies pour la Stabilisation en Haiti
(MINUSTAH) demonstrează că eficacitatea intervenţiei comunităţii internaţionale depinde într-o
mare măsură de implicarea părţilor a căror capacitate de dialog, de înţelegere şi de reacţie rămân
factorii decisivi pentru succesul misiunii de menţinere a păcii59.
România s-a implicat activ în misiunile ONU, trimiţând forţe de poliţie în patru misiuni
toate de menţinere a păcii: Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH), misiunea ONU din Congo
(MONUSCO), Misiunea ONU din Timorul de Est (UNMIT), Misiunea ONU din Kosovo (UNMIK)
Conform datelor făcute publice de către Ministerul de Externe, prima implicare a
României în operaţiunile ONU de menţinere a păcii a început în anul 1991, cu 10 ofiţeri
observatori militari, în cadrul Misiunii de Observare din Irak-Kuweit (UNIKOM). Din anul 1995
până în anul 1997, 36 de ofiţeri de stat major şi poliţişti militari au participat la Misiunea
Naţiunilor Unite de Verificare în Angola (UNAVEM III). După retragerea forţei UNAVEM, în
august 1997, o subunitate de infanterie a fost menţinută în Angola, cu rol de forţă de reacţie rapidă
(ROMRRF), având misiunea să asigure securitatea personalului ONU pe timpul transformării
misiunii de verificare (UNAVEM) în misiune de observare (MONUA), potrivit unei rezoluţii a
Consiliului de Securitate.
În iunie 1998, România s-a implicat în operaţiuni de menţinere a păcii prin participarea
ofiţerilor de poliţie civilă la aceste misiuni, prin desfăşurarea unui grup de 20 de poliţişti la Forţa
Internaţională de Poliţie (IPTF), din cadrul Misiunii ONU din Bosnia-Herţegovina (UNMIBH).
În anul 1999, 26 de ofiţeri au fost detaşaţi în cadrul Forţei de Poliţie aprobată de Consiliul
de Securitate pentru Misiunea de Administraţie Interimară a ONU în Kosovo (UNPK/UNMIK). Tot
în anul 1999, ONU a solicitat ca România să mai trimită un grup de ofiţeri de poliţie în misiunea
UNMIK din Kosovo. În anul 1999, România a mai trimis cinci ofiţeri de legătură în misiunea ONU
de observare în R.D. Congo (MONUC).
Conform Compartimentului Afaceri Europene60, în prezent Poliţia Română participă la un
număr de 10 misiuni de menţinere a păcii de pe patru continente, respectiv America Centrală, Asia,
Africa şi Europa. De la debut şi până în prezent, România a participat la mai multe misiuni ONU
de menţinere a păcii, cu peste 7000 militari şi poliţişti civili61.

3.1.2.2. Misiunile Uniunii Europene

Uniunea Europeană dispune de instrumentele din cadrul Politicii Europene de Securitate

şi Apărare şi de mijloacele civile sau militare pentru intervenţia în orice tip de conflict şi în orice
moment al acestuia în faza de prevenire, menţinere a păcii, stabilizare sau reconstrucţie după
conflict.

59
Oana, Andreea, Popescu, Standardizarea comunicării poliţieneşti în misiunile internaţionale, Siguranţă nţională
(vol.7), editura Fair Partners, Bucureşti, 2013, p.28
60
http://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-afaceri-europene-misiuni-si-relatii-
internationale/biroul-afaceri-europene-si-relatii-internationale/compartimentul-cooperare-organizatii-si-misiuni-de-
mentinere-a-pacii
61
Securitate internaţională - Contribuţia României la dezvoltarea capacităţilor civile şi militare la nivel European,
http://www.mae.ro/node/1879

39
 În Obiectivul Global UE 200862, pe componenta civilă, se precizează rolul Uniunii
Europene în gestionarea crizelor printr-o abordare globală a acestora care implică capacitatea de a
conduce simultan mai multe misiuni civile.
Experienţa misiunilor internaţionale de poliţie ale Uniunii Europene a dovedit necesitatea
intervenţiilor specializate în decursul diverselor faze ale unei operaţiuni de gestionare a crizelor. De
exemplu, faza preventivă poate consta într-o misiune internaţională de întărire, cu scopul de a
consilia poliţia locală într-o zonă de criză. Faza intervenţiei militare implică misiuni de substituţie,
prin desfăşurarea forţelor de poliţie internaţionale, concomitent cu forţele de intervenţie, pentru
asigurarea securităţii publice, menţinerea ordinii publice, şi înlocuirea forţelor de poliţie locale
pentru toate misiunile specifice. Faza de menţinere a păcii implică menţinerea ordinii şi controlul
forţelor, cercetarea specifică, lupta antiteroristă, misiunile de poliţie judiciară care pot viza lupta
împotriva criminalităţii organizate, controlul frontierelor, căutarea şi capturarea criminalilor de
război, sprijinul funcţionării organelor de justiţie locale.
Misiunile de întărire şi de substituţie implică toate misiunile de repunere în drepturi a
poliţiei locale. În faza de reconstrucţie se organizează misiuni de întărire când forţele internaţionale
de poliţie ale Uniunii Europene au rolul de experţi în misiuni de consiliere şi formare a poliţiei
locale.
O altă trăsătură a misiunilor Uniunii Europene în cadrul PESA63 este colaborarea între
componenta militară şi cea civilă, prin intermediul Forţei de Poliţie Europene şi Forţei de
Jandarmerie Europene. Acestea sunt organizate asemănător forţelor militare şi sunt capabile să
intervină concertat cu acţiunile armate.
Forţa de Poliţie Europeană, înfiinţată în anul 2000, ca urmare a Consiliului European de
la Feira, este complementară forţelor militare, fiind un exemplu de bune practici în ceea ce priveşte
cooperarea poliţienească. Unităţile de poliţie ce fac parte din Forţa de Poliţie Europeană provin din
mai multe ţări, de unde nevoia de cooperare, integrabilitate, interoperabilitate şi adaptare la mediul
internaţional. Întreaga forţă poate interveni în cazul unui conflict major, însă amploarea participării
se adaptează tipului de conflict. În unele cazuri, este detaşată doar echipa de intervenţie rapidă.
În cadrul summit-ului de la Nisa64 din anul 2000 s-au stabilit principalele tipuri de misiuni
la care poate participa această forţă. Forţa de Poliţie Europeană se implică în întărirea capacităţilor
de acţiune ale poliţiei locale, prin formare, antrenament, consiliere şi control. În plus, Forţa de
Poliţie Europeană poate executa misiuni specifice pentru întărirea şi creşterea nivelului de
securitate publică prin substituirea forţelor de poliţie locale a căror poziţie s-a depreciat în urma
conflictului. Forţa de Poliţie Europeană are şi competenţe poliţieneşti de menţinere a ordinii şi
siguranţei publice, de protecţie a bunurilor şi persoanelor. Această forţă poate să-şi asume rolul de
poliţie judiciară, sau poate să fie implicată în obţinerea informaţiilor din mediile criminogene
Forţa de Jandarmerie Europeană65, depăşeşte problemele identificate în cazul Forţei de
Poliţie Europene prin stabilirea unor standarde operaţionale uniforme. Forţa de Jandarmerie
Europeană poate fi implicată de UE atât în misiunile de gestionare a crizelor militare sub egida
NATO, ONU, OSCE, cât şi-n operaţiuni de gestionare civilă a crizelor. Aceste capabilităţi
operaţionale crescute se datorează standardizării formelor şi procedeelor de acţiune însuşite în
cadrul exerciţiilor şi aplicaţiilor tactice desfăşurate în comun. Astfel, Forţa de Jandarmerie
Europeană nu necesită o pregătire prealabilă detaşării, deoarece jandarmii au fost deja instruiţi la
nivel internaţional. În plus, Forţa de Jandarmerie Europeană este antrenată şi dotată, astfel încât să
62
Rezoluţia Parlamentului European din 23 noiembrie 2010 referitoare la cooperarea civilo -militară şi dezvoltarea
unor capacităţi civilo - militare (2010/2071(INI);eur - lex.europa.eu
63
Constituţia Europeană, în Secţiunea a II-a „ The Common Security and Defence Policy”, articolul III-309(1);
64
Gilda, Truică, Elena, Geana, Ana - Ilinca, Macri, Repere şi puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind viitorul
Uniunii Europene, studiu realizat în cadrul Institutului european din România, Bucureşti, octombrie 2001.
65
Forţa de Jandarmerie Europeană a fost creată la 17 septembrie 2004, la Noordwijk (Olanda), unde a fost semnată
Declaraţia de Intenţie de către ministerele responsabile, fiind declarată operaţională la 20 iulie 2006, de către Comitetul
Interministerial de Rang Înalt (CIMIN).

40
fie operaţională pentru îndeplinirea misiunilor militare. Acest lucru este facilitat prin utilizarea unui
limbaj comun pentru rezolvarea unor situaţii de criză, asigurarea şi restabilirea ordinii publice,
escortarea convoaielor, protecţia personalităţilor.
În acest sens, modelul Forţei de Jandarmerie Europene reprezintă un model de inspiraţie
în vederea creşterii continue a nivelului de interoperabilitate între diversele formaţiuni de poliţie
angajate în misiuni internaţionale prin crearea unor centre de antrenament, cu capabilităţi
dezvoltate pentru asigurarea unor activităţi de pregătire.
Tratatul de la Lisabona marchează importanţa dezvoltării Politicii de Securitate şi Apărare
Comună (PSAC).
România s-a implicat activ în numeroase misiuni PSAC, conştientizând importanţa pe
care acestea o deţin în cadrul obiectivelor UE de promovare a statului de drept, a respectului pentru
drepturile omului şi bunei guvernări, cu implicaţii asupra stabilităţii şi securităţii internaţionale.
Implicarea României este confirmată prin prezenţa semnificativă în misiunile UE a experţilor
români, detaşaţi sau angajaţi prin contract şi prin expertiza acestora la elaborarea deciziilor din
domeniul PSAC. De-a lungul timpului, România a participat la numeroase misiuni PSAC,
desfăşurate în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu: EUPM Bosnia şi Herţegovina, EUJUST LEX
Irak, EULEX Kosovo, EUPOL COPPS în Teritoriile Palestiniene şi EUBAM Rafah, organele de
conducere ale statului român având permanent în atenţie posibilitatea derulării de noi misiuni în
baza solicitărilor primite.

3.1.2.3. Misiunile Organizaţiei pentru Securitate

şi Cooperare în Europa

În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru securitate

şi cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi nealiniate,
promotorul ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfăşurând o politică
externă relativ independentă, România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de
angajamente clare şi precise, asumate liber de către state, însoţite de măsuri şi garanţii concrete,
care să le pună la adăpost de folosirea forţei, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber, conform
propriilor interese şi de a stabili relaţii de cooperare pe baza principiilor dreptului internaţional.
România s-a implicat activ în acţiunile OSCE din Bosnia-Herţegovina, Albania, fosta R.F.
Iugoslavia, Belarus, Kosovo şi Macedonia. O serie de reprezentanţi români au participat ca
observatori la alegeri sau au participat la misiunile din teatrele de operaţiuni.
România a deţinut, de asemenea, poziţia de şef de misiune OSCE în Cecenia
(ambasadorul Alexandru Cornea), Tadjikistan (ambasadorul Marin Buhoară), Turkmenistan şi
Muntenegru (ambasadorul Paraschiva Bădescu).
România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în reglementarea
tensiunilor şi conflictelor66, manifestând un interes deosebit pentru soluţionarea politică a crizei din
partea de est a Republicii Moldova, pe baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a
acestei ţări şi retragerii complete a forţelor străine din regiune.

66
România a facilitat, în calitate de şef de dosar al Preşedinţiei lituaniene în exerciţiu (2011) adoptarea deciziei
ministeriale de creştere a coordonării şi coerenţei activităţilor OSCE de combatere a ameninţărilor transnaţionale;
România a facilitat, de asemenea, adoptarea mandatelor consolidate ale OSCE în domeniul combaterii terorismului, în
calitate de şef de dosar al Preşedinţiei irlandeze în exerciţiu a OSCE (2012). România deţine şefia de dosar a UE la
OSCE privind combaterea terorismului, respectiv securitatea şi criminalitate cibernetică. În cadrul Procesului Corfu,
România a propus o iniţiativă de îmbunătăţire a reacţiei OSCE în situaţii post-criză şi reabilitare post-conflict. De
asemenea, România a facilitat adoptarea deciziei ministeriale privind elementele ciclului conflictual, în calitate de
Coordonator pentru reconstrucţia post-conflict numit de Preşedinţia lituaniană în exerciţiu (2011). În 2013, România a
organizat la Bucureşti Conferinţa OSCE privind medierea.

41
 3.1.3. Tipuri de misiuni în funcţie de mandat

Mandatul unei misiuni se poate modifica în timp conform necesităţilor, putându-şi

extinde sau restrânge atribuţiile. Misiunea United Nations Operation in the Congo (ONUC)67 este
un bun exemplu de misiune al cărei mandat s-a modificat în timp, anunţând necesitatea unor
misiuni complexe, multidimensionale, bazate pe asumarea unor funcţii variate. Astfel, pe lângă
funcţiile tradiţionale de menţinere a păcii, realizate prin interpunere, observare şi raportare,
misiunea a vizat restabili rea securităţii interne, prin repunerea în acţiune a serviciilor publice de
bază. ONUC a sprijinit autorităţile statului, fără a le înlocui cu totul în procesul de administrare a
teritoriului. De asemenea, ONUC a fost mandatată să acţioneze, inclusiv prin forţă, pentru a
preveni izbucnirea unui război civil şi să susţină integritatea teritorială a Republicii Congo prin
sprijinirea autorităţilor congoleze în asigurarea ordinii publice şi oferirea de asistenţă tehnică.
Mandatul a implicat ulterior şi îndepărtarea personalului civil şi militar străin care nu se afla sub
comanda Naţiunilor Unite, adică a forţelor belgiene.
Evoluţiile conflictelor au determinat o schimbare de fond a tiparului operaţiunilor care
sunt obligate să facă faţă crizelor inter şi intra-statale complexe cu care se confruntă comunitatea
internaţională în prezent. În acest context, misiunile şi-au accentuat caracterul multidisciplinar prin
abordarea integrată a mai multor atribuţii: politice, umanitare, de afaceri civile, de asistenţă
electorală, de deminări, de refacere a administraţiilor locale, de dezvoltare economică.
Înţelegerea mandatului şi obiectivelor misiunii de către părţile implicate în conflict, în
speţă populaţia locală este un deziderat care poate deveni o realitate printr-o bună strategie de
comunicare. Printr-o informare eficientă se poate menţine o atitudine cooperantă din partea părţilor
aflate în conflict, precum şi sprijinul comunităţii internaţionale. O strategie de comunicare pusă în
aplicare în mod constructiv serveşte procesului de revenire la o stare anterioară conflictului.

3.1.3.1. Misiunile de menţinere a păcii

Misiunile de menţinere a păcii desfăşurate în zone de conflict rămân sub autoritatea

formală a forului organizator care stabileşte mandatul. Pornind de la definiţia sintagmei menţinerea
păcii, oferită în ghidul ONU pentru poliţia civilă68, se pot remarca obiectivele unei astfel de
misiuni. Menţinerea păcii implică prezenţa forţelor în teren atât ca personal militar, cât şi civil şi
care, cu consimţământul părţilor, implementează sau monitorizează stabilirea acţiunilor în vederea
gestionării conflictelor (încetarea conflictelor, separarea forţelor etc.) şi restabilirea şi soluţionarea
conflictului prin hotărâri provizorii sau definitive, sau asigurarea livrării în siguranţă a ajutorului
umanitar.
Menţinerea păcii este diferită de alte modalităţi de intervenţie în situaţii de conflict, cum
ar fi prevenirea conflictului, realizarea păcii, impunerea păcii sau consolidarea păcii, cu care însă
interferează adesea. Modalităţile de intervenţie se susţin reciproc şi se recurge la ele de o manieră
selectivă sau combinată, în funcţie de caz. Adesea forţele de menţinere a păcii sunt chemate uneori
să se implice şi în efortul de consolidare a păcii şi acţionează, la nevoie, cu toate mijloacele
necesare îndeplinirii mandatului lor.

67
http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/past/onuc.htm
68
Niculae, Neagu, Teoria şi practica întrebuinţării poliţiei civile în operaţiunile de pace ale Naţiunilor Unite, Editura
Triumf, Braşov, 2013, pag. 160

42
 Misiunile ONU de menţinere a păcii se desfăşoară în cadrul reprezentat de mandatul 69
atribuit prin rezoluţiile Consiliului de Securitate, dar şi de normele dreptului internaţional al
drepturilor omului şi ale dreptului internaţional umani-tar. Rezoluţii tematice ale Consiliului de
Securitate conferă tuturor misiunilor atribuţii pe linia protejării şi asigurării respectării drepturilor
omului.
Mandatul în misiunile ONU implică atribuţii de control a poliţiei locale conform
rezoluţiei consiliului adoptată de Consiliul de Securitate pentru misiune, de protecţie a respectării
drepturilor omului prin controlarea poliţiei civile şi a modului cum aceasta îşi execută sarcinile fără
discriminare, pregătirea poliţiei locale, sarcini legate de alegeri ajutorul acordat organizaţiilor
umanitare, monitorizarea comportamentului şi eficacităţii poliţiei locale atunci când face arestări,
reţineri, interoghează persoanele acuzate că au comis infracţiuni, face percheziţii domicili-are sau
modul cum tratează prizonierii.
Poliţiştii civili pot însoţi poliţia locală în timpul patrulelor, pot cerceta locul unde s-au
comis infracţiuni, pot conduce anchete atunci când organele locale competente sunt considerate
părtinitoare, indiferente sau având intenţia clară de a obstrucţiona buna desfăşurare a anchetei. Alte
atribuţii ale poliţiei civile constau în efectuarea patrulelor independente, verificarea şi controlul
mutărilor refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, observarea şi urmărirea evenimentelor,
reuniunilor, adunărilor, manifestaţiilor, vizitarea închisorilor şi urmărirea modului cum sunt trataţi
deţinuţii, controlul anchetelor în care sunt implicate persoane care fac parte din diverse grupuri
minoritare, susţinerea acordată acţiunilor umanitare, contribuţia pentru dezamorsarea tensiunilor
între comunităţi, înregistrarea şi raportarea tuturor incidentelor după instrucţiunile şi conform
procedurilor organizaţiei.
La început, o misiune de menţinere a păcii consta în desfăşurarea de observatori militari
de-a lungul unei linii de demarcaţie între poziţiile ocupate, pentru a controla un conflict existent
sau a crea condiţiile necesare pentru restabilirea păcii. O astfel de misiune condusă de un
observator-şef implica activităţi de observare, supraveghere şi cercetare, verificare a încetării
focului şi interpunere prin stabilirea de zone-tampon, precum şi de creştere a încrederii populaţiei
locale.
În timp, misiunile de menţinere a păcii şi-au extins mandatul cu atribuţii în vederea
asigurării stabilităţii şi a securităţii, facilitarea procesului politic prin promovarea dialogului şi a
reconcilierii, sprijinirea instituţiilor, coordonarea activităţilor tuturor actorilor implicaţi în teatrul de
operaţiuni. Aceste misiuni au un caracter integrat şi sunt conduse întotdeauna de un civil. În cazul
misiunilor ONU conducătorul misiunilor multidimensionale este numit reprezentant special al
Secretarului General.
Faza de menţinere a păcii a unei misiuni este complementară fazei de consolidare a păcii,
care implică identificarea măsurilor şi structurilor care promovează pacea şi încrederea între forţele
iniţial duşmane, pentru a evita o revenire la starea de conflict.
În acest sens, în cursul Summit-ului ONU din septembrie 2005, statele membre au
convenit înfiinţarea unui organism care să gestioneze consolidarea păcii în fostele zone de
conflict70. Acest organism este Comisia pentru consolidarea păcii, creată prin rezoluţiile Consiliului
de Securitate al ONU şi rezoluţia Adunării Generale a ONU. Acest organism interguvernamental îşi
concentrează atenţia asupra situaţiei din teren a ţărilor care necesită sprijin în procesul de

69
Florin, Chiţu, Rolul Consiliului de Securitate al ONU în legitimarea operaţiilor militare multinaţionale, în revista
on-line a Asociaţiei Române de Drept Umanitar, filiala Prahova, 2013 sursa web:
http://www.arduph.ro/domenii/jurisdictie-penala-internationala/rolul-consiliului-de-securitate-o-n-u-in-legitimarea-
operatiilor-militare-multinationale/
70
Rezoluţia 1625 a ONU, privind prevenirea conflictelor subliniază, prin concluziile sale, necesitatea stabilirii unui set
de măsuri inerente iniţiativelor diplomaţiei preventive, medierii regionale a conflictelor şi semnalării timpurii a
posibilelor focare de conflict latent, a promovării transparenţei şi corectitudinii în procesele electorale, ca şi a unei
acţiuni concertate împotriva exploatării ilicite şi traficării resurselor naturale

43
reabilitare de după conflict prin propunerea unor strategii integrate pentru realizarea stabilizării şi a
reconstrucţiei economice.
Mandatul misiunilor de menţinere a păcii este redefinit şi în cadrul sesiunii din anul 2010
a C34: Priorităţile, obiectivele şi strategia UE, care susţine reformarea sistemului ONU de
menţinere a păcii prin stabilirea a patru mari domenii de interes: dezvoltarea politicilor, dezvoltarea
capabilităţilor, sprijinul în teren şi planificarea şi controlul. Aceste obiective pot fi realizate prin
eforturi integrate în cadrul cărora comunicarea joacă un rol important.

3.1.3.2. Misiunea de Asistenţă pentru Securitate (ISAF)

Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) reprezintă prioritatea

operaţională cea mai importantă a NATO şi, în acelaşi timp, este cea mai amplă operaţiune aliată
din istoria Alianţei Nord-Atlantice.
Misiunea a fost lansată în anul 2001, prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU
numărul 1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban. Iniţial a reprezentat o forţă
multinaţională sub egida ONU, limitată la asigurarea securităţii capitalei Kabul. Ulterior, în 2003,
NATO a preluat comanda operaţiunii, al cărei mandat prevedea extinderea autorităţii guvernului
afgan pe întreg teritoriul ţării şi instaurarea unui climat de securitate propice reconstrucţiei
economice şi a statului de drept.
Operaţiunile desfăşurate de ISAF au ca obiectiv acordarea de asistenţă guvernului afgan
în construirea şi menţinerea cadrului de securitate în vederea ex-tinderii influenţei autorităţilor
afgane, facilitând derularea, în mod corespunzător, a proceselor de stabilizare şi dezvoltare în
Afganistan.

3.1.3.3. Misiunea OTAN de Pregătire - Irak (NTM - I)

Decizia de a înfiinţa misiunea OTAN de pregătire a fost luată de şefii de stat şi de guvern
reuniţi la summit-ul OTAN de la Istanbul, din anul 2004, ca urmare a unei solicitări a guvernului
interimar irakian. Scopul misiunii este acela de a acorda asistenţă aliată în pregătirea de către
autorităţile irakiene a unor forţe de securitate. Mandatul misiunii implică acţiuni de pregătire,
ajutor în ceea ce priveşte echipamentele şi asistenţă tehnică.
România s-a implicat în Misiunea NATO de Instruire a forţelor de securitate irakiene încă
de la început, din anul 2004.

3.1.3.4. Misiunea Uniunii Europene

Misiunile desfăşurate de UE înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona 71

erau misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii şi
misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor. Tratatul de la Lisabona permite statelor
membre implicarea în noi tipuri de misiuni, cum ar fi acţiunile comune în materie de dezarmare,

71
Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Pentru a intra în vigoare, Tratatul de la Lisabona a trebuit să
fie ratificat de către cele 27 de state membre. Fiecare stat membru a avut libertatea de a decide, în conformitate cu
regulile sale constituţionale, dacă această ratificare se va face prin referendum sau prin vot parlamentar;

44
misiunile de consilie-re şi asistenţă în probleme militare şi operaţiunile de stabilizare după
încheierea conflictelor.
Odată intrat în vigoare, Tratatul de la Lisabona poate delega punerea în aplicare a unei
misiuni unui grup de state membre care doresc şi dispun de mijloacele civile şi militare necesare
îndeplinirii misiunii.
Tratatul de la Lisabona introduce dispoziţii noi72 al căror obiectiv este dezvoltarea PESAC
prin instituirea progresivă a unei apărări europene comune. Astfel, statele membre pot să participe
la misiuni militare sau umanitare şi sunt obligate să se implice printr-o clauză de solidaritate în
materie de apărare europeană. Există şi mijloacele necesare pentru a coopera mai strâns în acest
domeniu, în special în cadrul Agenţiei Europene de Apărare. S-au identificat totuşi şi neajunsuri în
finanţarea şi obţinerea mijloacelor operaţionale ale misiunilor întreprinse în cadrul PESAC care
sunt asigurate de statele membre. PSAC oferă un cadru de cooperare care permite angajarea
statelor membre în misiuni operaţionale în ţări terţe. Obiectivul principal al acestor misiuni este
menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale73.
Poliţia internaţională poate executa misiuni de întărire a forţelor locale de poliţie, misiuni
de substituţie a forţelor locale de poliţie şi misiuni de asistenţă.
În funcţie de necesităţi, misiunile de întărire se realizează prin organizare şi restructurare,
formarea şi selecţia a personalului şi prin supraveghere şi control.
Misiunile de substituţie a forţelor locale de poliţie implică restabilirea ordinii şi siguranţei
publice când structurile statului, aflat în criză, se prăbuşesc. Forţa de poliţie internaţională
colaborează cu componenta militară pentru ca populaţia locală să respecte noile autorităţi ale
statului, sau revenirea la un climat de normalitate juridică.
Misiunile de asistenţă în cursul fazei de stabilizare implică o bună colaborare a poliţiei
internaţionale cu poliţia locală care îşi păstrează anumite prerogative, iar misiunea de poliţie
internaţională se concentrează pe probleme majore de siguranţă, asumându-şi responsabilitatea
deciziilor operaţionale. Forţele de poliţie locale acţionează ca forţe subordonate cu sprijinul şi
controlul misiunii internaţionale de poliţie.
Forţele europene de poliţie pot acţiona ca unităţi de poliţie integrate sau unităţi de poliţie
formate. Unităţile de poliţie integrate asigură ansamblul de misiuni de poliţie, substituirea forţelor
de poliţie locale, îndeplinind: misiuni de poliţie judiciară, de securitate şi protecţie, de menţinere a
ordinii publice şi de cercetare specifică. Unităţile de poliţie formate au ca mandat de acţiune
menţinerea ordinii publice. Acestea sunt unităţi subordonate altor forţe sau autorităţi civile şi nu
posedă logistică proprie. Forţele europene de poliţie reprezintă instrumentul principal prin care UE
participă la misiunile internaţionale.

3.1.3.5. Misiunea FRONTEX

Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale la Graniţele Externe

ale Statelor Membre (FRONTEX)74 coordonează toate activităţile forţelor naţionale de frontieră la
graniţele externe ale Uniunii Europene.
Mandatul agenţiei implică implementarea codului de frontieră revizuit şi facilitarea liberei
circulaţii a persoanelor în spaţiul Schengen. Mandatul agenţiei implică sprijin oferit ţărilor membre
prin instruire, ajutor tehnic şi în cercetare şi coordonare în organizarea operaţiunilor comune.

72
http:// europa.eu / lisbon_treaty / glance / index_ro.htm;
73
Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) şi-a schimbat denumirea, după ratificarea Tratatului de la
Lisabona, în Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC); este vorba doar despre o schimbare de nume fără a
presupune şi modificări de substanţă.
74
Victor, Aelenei, Gabriel, Pereş, Legislaţie Schengen, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pag.254

45
 Uniunea Europeană a investit foarte mult în echipamente şi în pregătirea personalului
vamal din Statele Membre. Prin intermediul FRONTEX se coordonează operaţiunile comune
destinate să asigure un nivel unitar de control al graniţe-lor. Operaţiunile regionale FRONTEX
implică detaşarea unor ofiţeri specialişti, care să ofere consultanţă şi ajutor cu mijloace tehnice
pentru a efectua controlul la punctul de trecere al frontierei.
Misiunile FRONTEX 75au vizat controlul la frontieră prin operaţiunile comune terestre
JO Poseidon Land 2012, JO Jupiter 2012, JO Neptune 2012 , JO Eurocup 201276.
Un alt obiectiv FRONTEX vizează coordonarea operaţiunilor comune prin dezvoltarea
colaborării regionale şi internaţionale cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi, cu ataşaţii de afaceri
interne şi cu ofiţerii de legătură acreditaţi în state ale U.E. şi consolidarea cooperării cu agenţiile
internaţionale din domeniu ai căror membri sunt reprezentanţi ai instituţiilor de aplicare a legii din
domeniul vamal sau poliţienesc din statele membre.
FRONTEX oferă sprijin prin facilitarea schimbului de informaţii operative în domeniul
specific operaţiunilor de tip grup operativ task-force în domeniul combaterii traficului de carne vie,
operaţiune iniţiată de România, în domeniul combaterii infracţiunilor de natură financiară şi
cibernetică, în domeniul combaterii traficului de droguri, în domeniul combaterii traficului de
autovehicule furate, în do-meniul combaterii contrabandei şi fraudelor vamale şi în domeniul
combaterii terorismului, operaţiune coordonată de România împreună cu Albania şi Turcia.
În plus, FRONTEX oferă ajutor pentru a facilita sistemul de raportare în timpul
implementării operaţiunilor regionale, susţine statele membre gazdă şi intensifică implementarea
Managementului Integrat la Frontieră. Misiunile FRONTEX încurajează colaborarea între ofiţerii
detaşaţi şi cei locali, în vederea schimbului de experienţă şi schimbul de expertiză şi reactualizarea
permanentă a cunoştinţelor practice despre fluxul migraţiei ilegale şi măsurile tactice de combatere
a acestui fenomen.
În plus, prin intermediul Managementului Integrat la Frontieră, se adună, evaluează şi
distribuie informaţiile despre rute şi alte informaţii relevante pentru a detecta faptele infracţionale
şi a facilita contracararea reţelelor infracţionale. În plus, astfel de informaţii colectate în baze de
date permit o imagine situaţională clară şi actuală legată de zonele operative, modul de operare şi
principalele tendinţe infracţionale.
Realizarea acestor măsuri în domeniul poliţienesc necesită o colaborare la nivel bilateral
sau multilateral a autorităţilor cu atribuţii la frontieră cu ofiţerii de legătură ai statelor membre
Schengen. Intensificarea cooperării cu statele terţe va presupune dezvoltarea colaborării în cadrul
Agenţiei FRONTEX şi creşterea schimbului de informaţii prin iniţiativele de colaborare existente
la nivel internaţional, cum sunt SELEC, Iniţiativa Central Europeană, sau în cadrul SEPCA sau
OIM77.

3.1.3.6. Misiunea diplomatică a ataşatului de interne

Misiunea ataşatului de interne sau a ofiţerului de legătură se realizează la nivel bilateral

între statul care-l deleagă pe ofiţer şi statul unde acesta este delegat.
În vederea soluţionării operative a cazurilor de criminalitate transfrontalieră, în anul 2002
au fost create noi linii de muncă şi noi instituţii 78: cea a ataşaţilor de interne români acreditaţi de
Ministerul Administraţiei şi Internelor în străinătate şi a ataşaţilor de interne străini acreditaţi în
România.
75
http://www.politiadefrontiera.ro/colaborare_institutionala/frontex.php
76
http://frontex.europa.eu/assets/About_Frontex/Governance_documents/Grants_awarded/Grants_awarded_in_2012.pd
f
77
Oana, Andreea, Popescu, Standardizarea comunicării poliţieneşti în misiunile internaţionale, Siguranţă nţională
(vol.7), editura Fair Partners, Bucureşti, 2013, p.38
78
http:/www.politiaromana.ro/biroul_afaceri_europene.html

46
 În prezent, se poate menţiona că ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură sunt în
număr de 26, respectiv, ataşaţi de afaceri interne şi adjuncţi de ataşaţi de afaceri interne numiţi în:
Bulgaria, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Spania, Italia, Olanda, Polonia, Austria cu mandat şi
în Slovenia, Republica Cehă cu mandat şi în Slovacia, Marea Britanie, Turcia, Ucraina, Moldova.
Ofiţerii de legătură detaşaţi au misiuni de consiliere şi asistenţă. Mandatul ataşatului de
interne vizează facilitarea schimbului de informaţii între state pentru a se contracara activităţile
infracţionale. Ataşatul de interne primeşte cereri prin care organele de aplicare a legii din statul
unde este acreditat solicită informaţii despre activităţi infracţionale în care pot fi implicaţi cetăţeni
din statul de origine al ataşatului de interne. Aceştia au datoria de a asigura traducerea solicitării în
limba de origine şi de a o înainta de urgenţă Punctului Naţional Focal 79. În situaţia în care cererea
nu conţine datele corespunzătoare, ofiţerul de legătură comunică acest aspect autorităţii emitente,
solicitând completarea acesteia. După primirea rezultatului verificărilor de la Punctul Naţional
Focal, ataşaţii de interne îl vor înainta, în acelaşi regim de urgenţă, autorităţii solicitante. În plus
ataşaţii de interne sunt mandataţi să urmărească finalitatea cauzei pe lângă autoritatea străină şi să
comunice Punctului Naţional Focal rezultatele concrete obţinute în vederea introducerii acesteia în
bazele de date ale unităţilor competente.
Punctul Naţional Focal primeşte80 şi transmite cereri de asistenţă din partea organelor de
aplicare a legii străine, prin intermediul ataşaţilor de afaceri interne sau ofiţerilor de legătură
români şi a organelor de justiţie române, în declanşarea unor acţiuni comune sau colaborări pentru
schimbul de date şi informaţii operative. Ataşaţii de interne detaşaţi pe lângă EUROPOL facilitează
şi ei schimbul de informaţii, potrivit legii naţionale.
Observăm faptul că misiunile au particularităţi specifice atât în funcţie de forul
organizator, cât şi în funcţie de mandat. În plus, cercetarea a arătat că mandatul unei misiuni se
poate modifica în funcţie de deciziile autorităţilor organizatoare care analizează situaţia şi modifică
intervenţia internaţională pentru a răspunde cât mai bine necesităţilor identificate.

3.2.Prevederi internaţionale şi interne referitoare la organizarea şi desfăşurarea misiunilor

internaţionale

3.2.1.Tratatul de la Maastricht
În luna decembrie 1991, statele fondatoare ale U.E. negociau noul Tratat privind
Uniunea Europeană, adoptat de şefi de stat şi de guverne, în aceeaşi lună la Maastricht, de către
Consiliul European. Acest tratat a intrat în vigoare la data de 01.11.1993.
Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană (U.E.), adăugând domenii de
cooperare interguvernamentală, statelor şi structurilor comunitare integrate existente. În prima
jumătate a anilor’90, Uniunea Europei Occidentale (UEO) a cunoscut un proces de consolidare,
prin accederea la această organizaţie, a Spaniei, Portugaliei (în anul 1990) şi Greciei (în 1992), prin
integrarea ca membri asociaţi la Consiliul U.E.O., a Islandei, Norvegiei şi Turciei (în 1991).
Revigorarea UEO a fost impulsionată de Actul Unic European din anul 1986. Conceptul de
Identitate Europeană de Securitate şi Apărare apare explicit formulat în acest document, prin
dezvoltarea şi aplicarea la sfera securităţii şi apărării, a ideii de identitate europeană.
În cadrul UEO, la iniţiativa Franţei, Germaniei şi altor state dezvoltate ale UE, s-au
înfiinţat structuri instituţionale de securitate permanente precum Comitetul Militar, Institutul
pentru Studii de Securitate de la Paris (1990); Centrul Satelitar de la Torrejon (1991); Celula de
Planificare (1992); Grupul Vest - European de Armamente (Western European Armaments Group -
WEAG, 1992); Centrul Situaţional (1995); forţele multinaţionale europene ( EUROCORP
(Corpul European); EUROFOR (Forţa Europeană de Uscat); EUROMARFOR (Forţa Maritimă
79
https://osha.europa.eu/fop/romania/ro/punctul_focal_romania.shtml
80
http://www.inpm.ro/ro/domenii-de-cercetare/punctul-focal-romania-al-aessm/prezentare.html

47
Europeană); Grupul Aerian European; Divizia Centrală Multinaţională, Forţa Amfibie
Britanico - Olandeză etc.
Acest nou dinamism european, coroborat cu schimbarea situaţiei geopolitice a
continentului, au determinat Austria, Finlanda şi Suedia să adere la U.E. la data de 01.01.1995. La
sfârşitul anului 1990, U.E. a început pregătirile pentru o extindere la o dimensiune fără precedent.
În acest context, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,
România şi Slovacia), statele baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia şi
Lituania), Slovenia - una din fostele republici ale Iugoslaviei şi două state mediteraneene ( Cipru şi
Malta) au început procesul de aderare la U.E.
UE contribuie la stabilizarea continentului european şi la a extinde beneficiile integrării
europene asupra democraţiilor tinere. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la data de 01.05.2004,
când 10 din cele 12 ţări candidate au aderat la U.E. Ulterior, Bulgaria şi România, au aderat la
U.E., la data de 01.01.2007.
Conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare (European Security and
Defence Identity) a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul N.A.T.O., în a doua jumătate a anilor ’80, pe
fondul reactivării, după o perioadă de stagnare,” în urma Declaraţiei summitului U.E.O. de la
Roma, a Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.).
Începând cu anul 2009 din cele 27 de state membre actuale ale UE, reprezentanţii fiecărui
stat prezintă abordări diferite cu privire la gestionarea unor crize interne sau care se pot declanşa la
frontierele dintre diverse state, ceea ce duce la creşterea duratei de timp pentru primirea acordului
de intervenţie a forţelor multinaţionale de menţinere a păcii şi la creşterea efortului fiecărui stat
membru pentru sustenabilitatea logistică necesară forţelor destinate gestionării crizelor şi
prevenirii conflictelor.
În plan intern, Jandarmeria Română participă din anul 2001, cu structuri specializate, la
misiuni internaţionale de menţinere a păcii, alături de forţe specializate similare ale statelor
membre ale U.E., având la bază prevederile cap. VI din Carta O.N.U. - care stipulează rezolvarea
paşnică a conflictelor şi prevederile cap.VIII din Carta O.N.U. – referitoare la desfăşurarea
forţelor din statele membre ale U.E. pentru managementul crizelor în teatrele de operaţii.
La nivel european, Uniunea Europeană, prin structurile specializate de ordine şi siguranţă
publică europene şi cele ale statelor membre ale Uniunii, acţionează în domeniul managementului
crizelor, îndeplinind misiuni de prevenire şi de mediere a conflictelor, de consolidare a păcii, la
misiuni umanitare, acordarea de sprijin statului afectat de conflict pentru constituirea şi
consolidarea instituţiilor în domenile ordinii şi siguranţei publice, funcţionarea justiţiei, afacerilor
interne, administraţiei publice, securizarea frontierelor etc.
Pentru îndeplinirea acestor misiuni, U.E. şi-a stabilit propria Strategie de gestionare a
crizelor. Între anii 1950-1989, în domeniul misiunilor internaţionale de menţinere a păcii, Uniunea
Europeană nu s-a implicat în mod activ, această implicare fiind realizată de N.A.T.O., prin forţele
Naţiunilor Unite (UN), care au acţionat în baza prevederilor Rezoluţiilor Consiliului de Securitate
al ONU, în teatrele de operaţii unde au avut loc conflicte.
Începând cu anul 1990, când a izbucnit criza din fosta Republică Federativă a Iugoslaviei,
urmată de conflictul armat între albanezi şi sârbi, iar UE a constatat escaladarea acestui conflict, a
dorit să intervină pentru a stopa acest conflict dar a constatat că nu avea instrumentele regionale
necesare (forţe specializate de ordine publică sau militare, dotate cu o sustenabilitate logistică
modernă, în măsură să intervină pentru încetarea conflictului din fosta Iugoslavie. În acest context,
intervenţia în Kosovo s-a executat de către forţele N.A.T.O. iar conflictul a fost oprit.
După încetarea războiului din fosta Iugoslavie, Uniunea Europeană a decis să-şi creeze
propriile structuri specializate de ordine publică, de prevenire şi combatere a crizelor şi conflictelor
elaborând şi propria Strategie de gestionare a crizelor care are la bază prevederile legale
internaţionale precum Capitolul VI al Cartei ONU, principiile legalităţii, respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, libertăţii, democraţiei, nediscriminării etc.

48
 Obiectivele PESC constau în:
- apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii;
- întărirea securităţii U.E, ale statelor membre ale Uniunii, sub toate formele;
- menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei O.N.U.,
Actului final de la Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris;
- promovarea cooperării internaţionale ;
- dezvoltarea şi întărirea democraţiei, statului de drept, respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.

Principale instrumente de realizare ale PESC sunt :

- poziţii şi acţiuni comune cu statele membre;
- armonizarea poziţiilor statelor membre în cadrul organizaţiilor internaţionale;
- asocierea instrumentelor diplomatice cu cele economice;
- schimbul permanent de informaţii între statele membre, în probleme de politică
internaţională.

3.2.2.Tratatul de la Amsterdam
Prin adoptarea în 1997 a noului Tratat al Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de
Tratatul de la Amsterdam, dimensiunea Politicii Externe şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) a
cunoscut noi valenţe. Acest tratat constituie momentul intrării în scenă în mod activ, a P.E.S.C. şi
prevede totodată, realizarea unei politici de apărare comună, ca parte a acestei politici de apărare
comună a U.E.
Pentru prima dată în acest tratat, apare conceptul executării ,,misiunilor de tip
Petersberg,” prin înfiinţarea unui corp militar operaţional european, format din 60.000 de
oameni, care să poată fi folosit în operaţiuni de restabilire şi păstrare a păcii, în zone de conflict
şi în acţiuni umanitare.
Misiunile „de tip Petersberg” constituie expresia Politicii Europene de Apărare Comună,
care constă în asumarea de către U.E. a misiunilor operative la nivelul U.E. pentru gestionarea
crizelor regionale.
Prin dezvoltarea şi eficientizarea ,,misiunilor de tip Petersberg,” se acoperă toate acţiunile
operative din domeniul gestionării crizelor. Acţiunile de ripostă contrateroristă, nu au fost adăugate
în spectrul acţional al ,,misiunilor de tip Petersberg”, pentru acestea existând o prevedere în cadrul
Constituţiei Europene, conform căruia aceste misiuni „contribuie la lupta împotriva
terorismului.”81

3.2.3.Tratatul de la Nisa

În vederea realizării reformelor instituţionale necesare procesului de extindere a U.E., ,,la

data de 26.02.2001, s-a semnat Tratatul de la Nisa, cunoscut ca Tratatul de la Nisa, de modificare a
Tratatului privind U.E., a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor acte
conexe 2001 / C 80 / 01).”82

81
Constituţia Europeană - Secţiunea a II-a „ The Common Security and Defence Policy”, articolul III-309(1);
82
intrat în vigoare la 1 februarie 2003;

49
 Acest tratat se axează pe reformele interne ale U.E., pe aderarea noilor membrii din
Europa Centrală şi de Est la U.E. şi cel mai important aspect - pe dezvoltarea şi consolidarea unei
politici externe şi de securitate comune. În plus, acest tratat prevede şi înfiinţarea unei noi structuri
în domeniul cooperării judiciare, pe probleme de criminalitate cunoscuta sub acronimul de
„EUROJUST.”83
În domeniul P.E.S.C., Tratatul de la Nisa reafirmă interesul pentru dezvoltarea
capacităţilor militare ale U.E., crearea de structuri politice şi militare permanente şi încorporarea
definitivă în Uniune a funcţiilor de gestionare a situaţiilor de criză.
P.E.S.C. cuprinde toate aspectele referitoare la securitatea U.E., inclusiv definirea
progresivă a unei politici de apărare comune, care poate conduce la apărarea comună a statelor
membre ale Uniunii, recomandând statelor membre să adopte o decizie în acest sens, în
conformitate cu cerinţele constituţionale ale acestora.
Definirea progresivă a unei politici de apărare comune este susţinută şi de cooperarea
statelor membre ale U.E. în materie de armament. Conform Tratatului de la Nisa, politica de
apărare comună cuprinde: misiuni umanitare, de evacuare, de menţinere a păcii, misiuni cu forţe
combative pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de restabilire a ordinii publice şi de
menţinere a păcii.
Deciziile care au implicaţii în domeniul apărării comune ale statelor membre ale U.E. se
adoptă fără a aduce atingere politicilor şi obligaţiilor constituţionale ale fiecărui stat membru.
Conform prevederilor articolului 17 din Tratatul de la Nisa ,,politica U.E. nu aduce atingere
caracterului specific al politicii de securitate şi apărare a statelor membre ale Uniunii, respectă
obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre, care
consideră că apărarea lor comună se realizează în N.A.T.O. şi este compatibilă cu politica comună
de securitate şi apărare, stabilită în acel cadru. ”84

3.2.4. Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona are valenţe internaţionale, convenit şi ratificat de statele membre

suverane care sunt de acord să pună în comun o parte din suveranitatea lor, în favoarea cooperării
supranaţionale.
Acest tratat evidenţiază faptul că, UE reflectă dorinţa statelor membre şi a cetăţenilor săi iar
forţa U.E. rezultă de la statele membre. Prin acest tratat se introduce o serie de inovări instituţionale
majore, care conferă U.E.mai multă putere şi eficienţă. Acest lucru nu este în detrimentul statelor
membre, ci în beneficiul acestora.
Conform Tratatului de la Lisabona, ,,UE completează acţiunea statelor membre când
acestea nu-şi pot îndeplini singure obiectivele”85. Tratatul de la Lisabona defineşte rolul Uniunii
Europene în sfera politicii externe şi de securitate comune.
Misiunile pe care UE le va întreprinde în afara teritoriului său vor avea ca scop menţinerea
păcii, prevenirea conflictelor şi consolidarea securităţii internaţionale în contextul Cartei
Naţiunilor Unite.
Maiestatea Sa, Regina Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

83
EUROJUST este un organism al UE înfiinţat pentru a creşte eficienţa autorităţilor competente din statele membre în
anchetarea şi punerea sub urmărire penală a cazurilor de criminalitate transfrontalieră şi crimă organizată. Eurojust
contribuie la îmbunătăţirea cooperării intre autorităţile competente ale statelor membre, în special prin facilitarea
punerii în practica a solicitărilor de asistenta juridica reciproca la nivel Internaţional şi a cererilor de extrădare;
84
Tratatul de la Nisa de modificare a tratatului UE, a tratatelor de instituire a comunităţilor europene şi a unor acte
conexe ( 2001 / c 80 / 01 );
85
http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm;

50
dorind sã desãvârşeascã procesul iniţiat prin Tratatul de la Amsterdam şi prin Tratatul de la Nisa, în
vederea consolidãrii eficacitãţii şi a legitimitãţii democratice a UE şi a îmbunãtãţirii coerenţei
acţiunii sale, a convenit sã modifice Tratatul privind UE, Tratatul de instituire a Comunitãţii
Europene şi Tratatul de instituire a Comunitãţii Europene a Energiei Atomice, a convenit cu statele
membre ale UE şi au desemnat personalităţi plenipotenţiare pentru a ratifica Tratatul de la Lisabona.
Din partea României, Tratatul de la Lisabona a fost ratificat în anul 2008 de Preşedintele
României Traian Bãsescu, de Primul - Ministru al României - Călin Popescu Tăriceanu şi de Adrian
Cioroianu - Ministrul Afacerilor Externe.
În domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne ,,Tratatul de la Lisabona” 86 are o influenţă
considerabilă asupra normelor actuale care reglementează libertatea, securitatea şi justiţia la nivel
comunitar şi facilitează derularea de către UE, a unor acţiuni complexe, legitime, transparente şi
democratice.
Conform Tratatului de la Lisabona, art. 87, cu privire la cooperarea poliţienească, Uniunea
Europeană solicită autorităţilor competente din statele membre, inclusiv serviciilor de poliţie,
vamale şi altor servicii specializate în aplicarea legii, în domeniul prevenirii, depistării şi cercetării
infracţiunilor, să depună diligentele necesare pentru un efort comun european.
Cooperarea poliţienească, în înţelesul U.E. priveşte măsuri cu privire la:
- colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu, precum şi
schimbul de informaţii;
- sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind schimbul de
personal, echipamentele şi cercetarea criminalistică;
- tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de criminalitate
organizată.
Tratatul de la Lisabona, conform prevederilor art. 88, consideră că EUROPOL are misiunea
de a susţine şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii din
statele membre, precum şi cooperarea acestora pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, care
afectează două sau mai multe state membre ale UE şi combaterea terorismului. Aceste ameninţări
pot aduce atingere interesului comun şi fac obiectul unor politici ale Uniunii.
De asemenea, orice acţiune cu caracter operativ planificată de EUROPOL trebuie desfăşurată
în cooperare cu autorităţile statului(lor) membre, al căror teritoriu este implicat şi cu acordul
acestora. Aplicarea măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a autorităţilor naţionale
competente.
În ultimii ani, la nivelul UE a luat fiinţă conceptul de Politică Comună de Afaceri Externe
(CFSP). În acest context a apărut conceptul de Politică Comună de Securitate şi Apărare (CSDP) şi
conceptul de Politica Europeană de Securitate şi Apărare ( (PESA) care începând cu anul 2010,
tinde a se transforma în Politică Europeană de Securitate şi Apărare Comună (PESAC.)
Politică Europeană de Securitate şi Apărare Comună acoperă elementele de apărare şi cele
de gestionare civilă a crizelor. În cadrul ,,reuniunii Alianţei Nord - Atlantice de la Washington din 23
- 25.04.1999, şefii de state şi de guverne ale UE au lansat proiectul privind dezvoltarea Identităţii
Europene pentru Securitate şi Apărare (IESA) în interiorul NATO.”87
Formele de cooperare consolidată ale statelor urmăresc să favorizeze realizarea
obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia şi să consolideze procesul său de integrare. Acestea
sunt deschise în orice moment tuturor statelor membre, în conformitate cu articolul 280C din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

86
Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Pentru a intra în vigoare, Tratatul de la Lisabona a trebuit să
fie ratificat de către cele 27 de state membre. Fiecare stat membru a avut libertatea de a decide, în conformitate cu
regulile sale constituţionale, dacă această ratificare se va face prin referendum sau prin vot parlamentar;
87
Toodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea-2007-Enciclopedie Politică şi Militară - Studii Strategice şi de Securitate,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti 2007, p.265;

51
 Tratatul de la Lisabona extinde rolul UE, include operaţiunile de dezarmare, consiliere şi
asistenţă militară şi contribuie la refacerea stabilităţii în urma conflictelor. Astfel, se creează
posibilitatea unei cooperări consolidate între statele membre ale Uniunii, care doresc să colaboreze
eficient în domeniul apărării.
Toate contribuţiile statelor membre ale UE ,,vor fi întotdeauna pe bază voluntară şi niciun
stat membru al Uniunii nu poate fi obligat însă să participe la astfel de operaţiuni”88.De asemenea, se
prevede ca statele membre să pună la dispoziţia UE, capacităţile civile şi militare necesare pentru
punerea în aplicare a Politicii de Securitate şi Apărare Comune şi stabileşte rolul Agenţiei Europene
de Apărare.
Tratatul de la Lisabona introduce o clauză de solidaritate cu caracter voluntar, atunci când
un stat membru este victima unui atac terorist, a unui dezastru natural sau de origine umană şi
conţine noi dispoziţii importante privind consolidarea capacităţii U.E .de a combate criminalitatea
transfrontalieră internaţională, imigraţia ilegală, traficul de persoane, de arme şi de droguri.
Acest tratat89 introduce ca element de noutate şi o ,,bază juridică pentru ajutorul umanitar
internaţional”90 care pune accent pe aplicarea principiilor dreptului internaţional şi a principiilor
imparţialităţii, neutralităţii şi nediscriminării. De asemenea, în tratat se prevede constituirea unui
Corp Voluntar European de Ajutor Umanitar.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind UE şi alte tratate ale Comunităţii
Europene (CE) fără a le înlocui şi pune la dispoziţia UE, cadrul legal şi instrumentele juridice
necesare, pentru a gestiona provocările viitoare şi a răspunde aşteptărilor cetăţenilor comunitari ale
statelor din UE.
Din perspectiva securităţii şi apărării comune a UE, Tratatul de la Lisabona evidenţiază
funcţionarea actuală şi de perspectivă a UE, stabilind următoarele dimensiuni91:
- o Europă mai eficientă (o viaţă mai bună pentru europeni) – perfecţionează capacitatea
UE de a acţiona în domenii de prioritate majoră pentru cetăţenii statelor din Europa, precum
libertatea, securitatea, justiţia, combaterea terorismului, lupta împotriva criminalităţii organizate
transfrontaliere etc.;
- o Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei - promovează
valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi
mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni. în ceea ce priveşte
climatul de securitate al acestora.
Uniunea Europeană beneficiază de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate,
securitate şi justiţie, care aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea statelor care compun
U.E., de a preveni şi combate terorismul internaţional, criminalitatea transfrontalieră,
infracţionalitatea, crizele, conflictele şi războiul.
- o Europă ca actor pe scena internaţională - instrumentele de politică externă de care
dispune Europa sunt regrupate pentru adoptarea noilor politici şi strategii de securitate şi dezvoltare.
Tratatul de la Lisabona oferă Europei posibilitatea de a se exprima mai pregnant, în relaţiile
cu alte state sau uniuni de state din întreaga lume. Astfel, evoluţia Politicii Europene de Securitate şi
Apărare (P.E.S.A.) tinde a se realiza, cu respectarea unor modalităţi decizionale specifice,
facilitându-se astfel, cooperarea consolidată în cadrul statelor membre.

88
http:// europa.eu / lisbon_treaty / glance / index_ro.htm;
89
cu o majoritate de 387 de voturi pentru, unul împotrivă şi o abţinere, Parlamentul României a ratificat la
04.02.2008, Tratatul de la Lisabona, România devenind cel de-al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a
încheiat procedura parlamentară de ratificare a Tratatului de la Lisabona, după finalizarea acestui proces de Ungaria
(17.12.2007), Slovenia şi Malta (29.01.2008) - extras din Buletinul Afacerilor Europene din 12.02.2008, Direcţia
Generală Pregătire ECOFIN şi Asistenţă Comunitară;
90
articolul 188 J din Tratatul de la Lisabona ;
91
http://europa.eu/lisbon_treaty / glance / index_ro.htm;

52
 - o Europă mai democratică şi mai transparentă - priveşte rolul cetăţenilor europeni şi al
parlamentelor statelor naţionale ale UE, în ceea ce priveşte procesul de decizie.
Acţiunile comune şi misiunile în cadrul cărora Uniunea Europeană poate recurge la mijloace
civile şi militare includ acţiuni şi misiuni: comune în materie de dezarmare, umanitare, consiliere,
asistenţă în probleme militare, de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, de gestionare a
crizelor, restabilirea păcii şi operaţii de stabilizare, după încetarea conflictelor.
Având în vedere prevederile articolului 28 A, alineatului (6) şi ale articolului 28 E din
Tratatul de la Lisabona privind Uniunea Europeanã, Uniunea Europenă desfãşoarã o Politicã
Externã şi de Securitate Comunã, bazatã pe realizarea unui grad tot mai ridicat de convergenţã a
acţiunilor statelor membre.
În acelaşi timp, prevederile acestor articole reamintesc faptul că Politica de Securitate şi de
Apãrare Comunã face parte integrantã din Politica Externã şi de Securitate Comună (PESC), care
asigură U.E. o capacitate operaţională, bazatã pe mijloace civile şi militare.
Uniunea Europeană poate recurge la mijloacele civile sau militare pentru misiunile
menţionate la articolul 28 B din Tratatul privind Uniunea Europeanã, desfăşurate în afara
graniţelor Uniunii (operaţii multinaţionale / misiuni internaţionale de menţinere a păcii - conform
prevederilor legislaţiei interne), pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi
consolidarea securitãţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei ONU.
Îndeplinirea acestor atribuţii se bazeazã pe capabilităţile civile şi militare furnizate de
statele membre ale UE, în conformitate cu principiul ,,pachetului unic de forţe,”evidenţiază faptul
că, Politica de Securitate şi de Apãrare Comunã a UE nu aduce atingere caracterului lor comun şi se
realizeazã în cadrul NATO.
NATO rãmâne baza apãrãrii comune a statelor membre. Fiind convinsă de rolul pronunţat
al UE în materie de securitate şi apãrare regională, UE va contribui la vitalitatea unei alianţe
atlantice reînnoite, în conformitate cu acordurile ,,Berlin Plus”, hotãrâte sã confere UE capacitatea
de a-şi asuma integral responsabilitãţile care îi revin, în cadrul comunitãţii internaţionale.
Organizaţia Naţiunilor Unite poate solicita asistenţã din partea UE pentru punerea în
aplicare de urgenţã a misiunilor întreprinse în temeiul capitolelor VI şi VII din Carta ONU,
recunoscând faptul că o consolidare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare va necesita
eforturi comune din partea statelor membre.
Un rol deosebit de important revine şi Înaltului reprezentant al UE pentru afaceri externe şi
politică de securitate, în cadrul lucrîrilor din domeniul cooperãrii structurate permanente, care
împreună cu liderii statelor membre ale UE au convenit următoarele dispoziţii care s-au anexat la
Tratatul privind Uniunea Europeanã şi la Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.
În domeniul cooperării structurate permanente dintre statele membre ale UE, menţionată la
articolul 28 A alineatul (6) din Tratatul privind Uniunea Europeanã, această cooperare este
deschisă oricărui stat membru, care se angajează să-şi respecte obligaţiile, de la data intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Aceste obligaţii constau în:
- intensificarea dezvoltării capacităţilor de apãrare, prin dezvoltarea contribuţiilor naţionale,
participarea, dupã caz, la forţe multinaţionale, la programe europene de echipare, la activitatea
Agenţiei din domeniul Dezvoltãrii Capacităţilor de Apărare, de cercetare, de achiziţii şi de armament
(Agenţia Europeanã de Apãrare);
- dispunerea de capacităţi de a furniza unitãţi de luptă pentru misiunile preconizate
anterior, configurate pe plan tactic ca o grupare tacticã, asigurate cu elemente de sustenabilitate
logistică moderne, capabile sã întreprindã, în termen de la 5 – până la 30 de zile, misiunile
menţionate la articolul 28 B din Tratatul privind UE, în special pentru a rãspunde la solicitările
ONU, solicitări care pot fi menţinute pentru o perioadă iniţialã de 30 de zile, cu posibilitatea
prelungirii acestora, pânã la cel puţin 120 de zile.

53
 Statele membre ale UE care participã la cooperarea structuratã permanentã se angajeazã
pentru îndeplinirea următoarelor obiective, stabilite la art. 1 din Tratatul de la Lisabona:
- să coopereze de la intrarea în vigoare a acestui tratat, în scopul îndeplinirii obiectivelor
stabilite privind nivelul cheltuielilor de investiţii în materie de echipamente de apărare şi să
reexamineze cu regularitate aceste obiective din perspectiva mediului de securitate şi a
responsabilităţilor internaţionale ale UE;
- să-şi uniformizeze, în măsura posibilului, mijloacele de apărare, în special armonizarea
identificării necesităţilor militare, prin punerea în comun şi specializarea mijloacelor, capacităţilor
de apărare şi încurajarea cooperării în domeniul formării personalului şi al sustenabilităţii logistice;
- să adopte măsuri concrete pentru sporirea disponibilităţii, a interoperabilităţii, a
flexibilităţii şi a capacităţii de desfăşurare a forţelor, în special prin identificarea unor obiective
comune în materie de proiectare a forţelor, inclusiv prin reexaminarea eventuală a procedurilor de
decizie naţionale;
- să coopereze cu alte state ale UE pentru a asigura adoptarea măsurilor necesare pentru
acoperirea obligaţiilor asumate, prin abordări multinaţionale şi fãrã a aduce atingere angajamentelor
referitoare la acestea, luate în cadrul NATO, şi înlăturarea lacunelor constatate în ,,Mecanismul de
dezvoltare a capacitãţilor”;
- să participe, după caz, la dezvoltarea de programe comune sau europene de echipamente
majore în cadrul Agenţiei Europene pentru Apărare (AEA).

3.2.5. Tratatul de la Prüm

Tratatul de la Prüm cu denumirea de „Tratatul de la Prüm privind intensificarea

cooperării transfrontaliere, în privinţa combaterii terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi
migraţiei ilegale”92, reprezintă, pentru statele UE, un tratat deosebit de important în privinţa
dezvoltării cooperării practice între forţele de poliţie din statele membre ale UE.
Raţionamentul acestui tratat se bazează pe imperativul conform căruia forţele de poliţie şi
de securitate trebuie să aibă la dispoziţie modalităţi practice pentru a schimba informaţii, rapid şi
eficient îndeosebi în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului internaţional, criminalităţii
transfrontaliere şi migraţiei ilegale.
Tratatul are ca obiective importante: intensificarea cooperării între statele semnatare în
lupta împotriva terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, prin intermediul
schimbului de date şi informaţii privind datele genetice (ADN), amprentele digitale,
înmatriculările de vehicule şi alte date cu caracter personal.
Acest tratat prevede constituirea de patrule comune şi alte forme de intervenţie (însoţitori
de securitate la bordul aeronavelor, asistenţa comună la evenimente de mare anvergură etc.. Din
aceste considerente, se concluzionează necesitatea existenţei şi utilizării unei forţe specializate la
nivel european şi global, de genul forţelor de jandarmerie cu statut militar – EUROGENDERFOR
(FJE).
Scopul tratatului de la Prüm, exprimat după reuniunea Consiliului de Justiţie şi Afaceri
Interne / JAI din 15.02.2007, la care au participat 27 de miniştri de interne din U.E., este de a
include în acquis - ul comunitar, prevederile Tratatului de la Prüm privind cooperarea
poliţienească şi de a crea o reţea modernă de baze de date poliţieneşti, pentru a controla mai
eficient criminalitatea în Europa”93, în vederea prevenirii şi combaterii acesteia.

92
Tratatul de la Prüm a fost încheiat în anul 2005 între şapte state membre ale UE - Germania, Austria,
Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Spania, la care au aderat intre timp, încă noua state membre ale UE
acestea fiind Finlanda, Italia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Bulgaria, România şi Grecia ( a se
vedea Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 07.06.2007;
93
declaraţia ministrului de interne german Wolfgang Schauble - sursa: Comisia Europeană;

54
 Componenta operaţională a Tratatului de la Prüm se referă la operaţiuni care pot fi
efectuate în comun de poliţiile statelor membre, interesate într-un anumit caz. Spre exemplu, un
stat membru poate să îşi detaşeze un număr de poliţişti (denumirea de poliţist având un sens
generic, prin acest termen înţelegându-se şi forţe de poliţie cu statut militar de gen jandarmerie,
carabinieri etc.) pentru a asigura ordinea la adunări publice cu public numeros din alte state
membre. Poliţiştii detaşaţi vor avea drepturi şi obligaţii egale cu colegii lor din statul gazdă, stat
membru al UE.
Lupta împotriva terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale, se bazează,
aşa cum se stipulează în Tratatl de la Prüm şi pe furnizarea de către statele membre UE, a datelor
cu caracter personal şi nepersonal, însă numai în anumite condiţii şi numai cu privire la
îmbunătăţirea schimbului de informaţii, referitoare la manifestări importante care au / pot avea
dimensiuni transfrontaliere, al căror scop este acela de a preveni atacurile teroriste.
Punând accent pe cooperarea internaţională între autorităţile poliţienești, în special, în
domeniul combaterii criminalităţii transfrontaliere, Tratatul de la Prüm oferă perspectivele
organizării şi desfăşurării operaţiunilor comune de securitate, executate de forţele de ordine publică
- poliţia şi jandarmeria (ex: patrule comune) şi intervenţia transfrontalieră în a structurilor europene
de ordine şi siguranţă publică, când situaţia o impune.
Pentru a se asigura autoritatea legală şi a defini parametrii operaţiilor de menţinere a păcii,
organizaţiile internaţionale ONU şi OSCE.elaborează următoarele documente de bază:
- Mandatul;
- Acordul privind statutul forţelor (SOFA);
- Regulile de angajare (ROE) ale forţelor.
Mandatul forţelor multinaţionale este stabilit prin Rezoluţia Consiliului de Securitate al
ONU şi conţine următoarele: probleme generale; scopul operaţiei; misiunea Forţei întrunite
multinaţionale; obiectivele ce trebuiesc îndeplinite; compunerea Forţei; numirea comandantului;
cine supervizează operaţia; prevederi generale privind sprijinul logistic şi financiar; data limită a
mandatului; condiţiile şi termenele pe care ţara gazdă intenţionează să le impună.
Acordul privind statutul forţelor (SOFA ) se negociază între ţara gazdă şi organizaţiile
participante la operaţie, în numele ţărilor care contribuie cu forţe specializate, stabilind în detaliu
statutul legal al membrilor Forţei întrunite multinaţionale.
Regulile de angajare (ROE) ale forţelor se elaborează şi se emit ca document de stat-major
şi cuprind, în principiu, următoarele: nivelul de clasificare; autoritatea emitentă; probleme generale
cu privire la specificul operaţiei de menţinere a păcii; norme comportamentale şi restricţionări
determinate de cultură, tradiţii, religie şi ideologia specifică teatrului de operaţii; reguli specifice
fiecărui eşalon, până la nivel persoană, pe baza ameninţărilor posibile; norme de conduită ale
forţelor de ordine publică / militare şi ale legilor conflictelor armate; modul de utilizare legală a
armamentului şi mijloacelor de intervenţie pentru apărare.
În conformitate cu prevederile P.E.S.A. ale U.E., criza se instaurează atunci când
Consiliul Europei decide şi confirmă prezenţa acesteia într-un anumit stat / regiune a U.E.
În accepţiunea P.E.S.A. ,,criza reprezintă o situaţie care afectează interesele şi securitatea
statelor membre ale U.E., democraţia acestor state, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, care ameninţă şi escaladează într-un conflict armat sau care poate afecta alte ţări din
jurul U.E.”
Toate aceste crize din aceste state generează insecuritate regională şi pot extinde
conflictele, dacă nu sunt gestionate eficient de forţele internaţionale de menţinere a păcii, cu
sprijinul autorităţilor legal constituite ale respectivelor state.
În opinia actuală a liderilor U.E., efectele crizelor internaţionale şi regionale, trebuie
gestionate imediat, în zonele de producere ale acestora, pentru a nu pune în pericol, în viitor statele
membre ale Uniunii. În acest context, în Guineea Bissau – se derulează o misiune a U.E de

55
asigurare a suportului de securitate, monitorizare, tutelă şi consiliere a forţelor de ordine, unde nu
se poartă armamentul.
În opinia factorilor de decizie ai U.E. ameninţările de la statele lumii în care au loc situaţii
de criză şi conflicte, constă în dezvoltarea criminalităţii organizate transfrontaliere, migraţiei
ilegale, contrabandei etc.
Managementul situaţiilor de criză în teatrele de operaţii vizează:
- cunoaşterea, însuşirea şi aplicarea funcţiilor managementului (prevederea, planificarea,
organizarea, desfăşurarea, coordonarea şi controlul) în misiunile internaţionale şi cooperarea
eficientă a forţelor multinaţionale cu organismele internaţionale şi europene de securitate, precum
şi cu alte forţe legitime din teatrul de operaţii;
- folosirea în condiţiile legislaţiei internaţionale a capabilităţilor civile sau militare pentru
gestionarea situaţiei de criză / de conflict.
Managementul crizelor reprezintă un ansamblu de procese, programe şi activităţi care au
ca scop reducerea tensiunilor între părţile aflate în conflict, descreşterea stării de instabilitate şi
revenirea la starea de funcţionare normală a instituţiilor statului.
În domeniul civil, priorităţile pentru gestionarea situaţiilor de criză sunt :
-din rândul forţelor de ordine publică (poliţia, jandarmeria) se constituie forţele
specializate pentru misiuni internaţionale de menţinere a păcii;
-reorganizarea administraţiei publice şi a protecţiei civile în zona de criză;
-monitorizarea populaţiei şi a forţelor de poliţie nou constituite, acordarea de asistenţă,
formare şi pregătire a acestora;
-protecţia, apărarea şi întărirea autorităţii reprezentanţilor U.E. / O.N.U./ O.S,C.E. sau
N.A.T.O., în zona unde s-a declanşat criza;
În anul 2008, U.E a stabilit trei obiective ale forţelor destinate pentru gestionarea
situaţiilor de criză, în teatrele de operaţii, acestea fiind următoarele:
- misiuni de substituţie a forţelor (la data de 10.07.1999, a intrat în vigoare armistiţiul
N.A.T.O. în fosta Iugoslavie (regiunea Kosovo), urmat de retragerea armatei sârbe. Imediat după
proclamarea acestui armistiţiu, ONU a creat forţa denumită UNMIK, formată din 5.000 de oameni
care a preluat atribuţiile statului;
- misiuni de întărire (ex: misiunea EULEX - Kosovo);
- misiuni umanitare.
După declararea independenţei regiunii Kosovo, reprezentanţii U.E. au realizat un control
şi au constatat că activităţile nu funcţionează corect, în plan politic, în domeniul justiţiei,
administraţiei şi în zona vămilor. În acest context, U.E a creat o misiune de întărire (ex. Misiunea
EULEX în Kosovo), care a constat în pregătirea de magistraţi şi a judecători pentru eficienta
aplicare a justiţiei, misiuni de monitorizare în două puncte de vamă a poliţiei de frontieră kosovare
la diferite activităţi etc.
Managementul crizelor care se pot declanşa la nivelul U.E. este gestionat de Consiliul
Europei, prin structurile de gestionare a misiunilor civile şi prin cele responsabile de coordonarea
misiunilor. Conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, UE vizează, în procesul de gestionare a
crizelor, să modifice capabilităţile civile şi militare, pentru ca acestea să poată funcţiona în comun,
în mod eficient.

În operaţiile de menţinere a păcii, managementul situaţiilor de criză se realizează pe

domenii de prevenire, declanşare şi de finalizare a acestora. Fazele tipice de gestionare a situaţiilor
de criză şi de desfăşurare a operaţiilor multinaţionale constau în identificarea stărilor tensionate /
de criză sau de conflict; stabilizarea conflictului; planificarea misiunii (ex. EULEX - 2007, 2008);
implementarea misiunii şi finalizarea misiunii / acţiunii.

56
 3.3. Forţa de Jandarmerie Europeană (EUROGENDFOR/FJE) în misiunile civile şi în
operaţiunile militare - organizarea şi misiunile FJE

Începând cu luna octombrie 2003 s-au desfăşurat mai multe reuniuni care au permis
întâlnirea factorilor responsabili din Franţa, Italia, Spania, Portugalia şi Olanda. Iniţial, cele cinci
state au elaborat o Declaraţie de intenţie care a fost semnată la data de 17 septembrie 2004 în
Olanda, la Noordwijk de către miniştrii de resort ai statelor reunite. Această declaraţie a fost
structurată pe 11 articole şi anexe în care erau precizate obiectivele, structura, modul de
funcţionare şi misiunile pe care le poare îndeplinii această organizaţie.
Obiectivele Declaraţiei de Intenţie propuneau ca toate statele care dispun de forţe de
poliţie cu statut militar capabile să execute misiuni de substituite şi/sau de întărire a forţelor de
poliţie locale, să contribuie la dotarea Europei cu o largă capacitate destinată să desfăşoare orice tip
de misiuni de poliţie cu ocazia operaţiilor de gestionare a crizelor.
Forţa de Jandarmerie Europeană astfel propusă, denumită EUROGENDFOR sau FJE va
fi operaţională, prestructurată, robustă şi dotată cu capacităţi de reacţie rapidă pentru a-şi asuma
toate sarcinile de poliţie în cadrul operaţiilor de gestionare a crizelor.
Scopul creării FJE este de a facilita metodele şi mijloacele securităţii, în special cu ocazia
tranziţiei de la latura militară la cea civilă a operaţiei, participarea statelor terţe cu capacităţi de
poliţie adecvate la misiuni ale FJE fiind deschisă.
Textul articolului 2 face referire la misiunile FJE, arătând faptul că unităţile acesteia
trebuie să poată fi plasate într-un lanţ de comandă ierarhică ce poate evolua în cursul operaţiei în
funcţie de fazele acestuia, putând fi plasate într-un comandament militar dar şi la ordinele unor
autorităţi civile pentru a se putea garanta executarea misiunilor de securitate publică, ordine
publică şi poliţie judiciară.
Organizaţia nou creată poate acoperi toate aspectele unei operaţii de răspuns la criză şi
anume:
- în faza iniţială în teatrul de operaţii acţionează alături de forţa militară pentru a putea
îndeplinii misiunile poliţiei;
- în faza de tranziţie şi-ar putea îndeplinii atribuţiile în cadrul unei forţe militare facilitând
coordonarea cu unităţile de poliţie locale sau internaţionale;
- în faza de dezangajare militară ar putea facilita trecerea responsabilităţilor către o
autoritate civilă sau un serviciu public . În prevenirea unei crize, această nouă forţă ar putea fi
desfăşurată singură sau împreună cu o forţă militară.
În conformitate cu mandatul fiecărei operaţii, FJE poate îndeplinii un spectru larg de
servicii care decurg din capacităţile sale poliţieneşti precum: executarea unei misiuni de menţinere
a ordinii şi securităţii publice, consilierea poliţiei locale în activitatea sa cotidiană, inclusiv în
materie de investigaţie penală, exercitarea atribuţiilor specifice poliţiei de frontieră, culegerea
datelor şi informaţiilor de interes, îndeplinirea lucrărilor de anchetă penală de la detectarea actelor
de delicvenţă şi urmărirea infractorilor până la transferarea lor către autorităţile judiciare
competente, protecţia populaţiei şi a bunurilor, menţinerea ordinii în cazul manifestărilor publice,
instruirea şi antrenarea instructorilor în cadrul unor programe speciale de cooperare94.
Cadrul de utilizare al FJE care va fi compus de principiu din aceleaşi forţe ca şi cele
declarate în Catalogul Capacităţilor de la Helsinki şi anunţate la Conferinţa de la Bruxelles din
2001, forţe care vor fi puse la dispoziţia UE cu prioritate. Direcţia strategică şi controlul sunt
asigurate de Consiliul Politic şi de Securitate (CPS) al UE. Totodată se arată faptul că forţa creată
ar putea fi pusă la dispoziţia ONU, OSCE sau NATO precum şi a altor organizaţii internaţionale
sau coaliţii ad-hoc95.

94
Francois, Depres, Forţa de Jandarmerie Europeană – un nou instrument civil şi militar în slujba PESA, lucrare de
absolvire a CAN, Bucureşti, 2005, p.143

57
 Pasul pentru consolidarea EUROGENDFOR a fost făcut în data de 18 octombrie 2007 la
Velsen în Olanda când a fost semnat Tratatul privind Forţa de Jandarmerie Europeană de către
Franţa, Italia, Olanda, Portugalia şi Spania, document oficial care defineşte principiile
fundamentale în ceea ce priveşte obiectivele, statutul, modalităţile de organizare şi funcţionarea
FJE.
Conform prevederilor articolului 3 din tratat, FJE/EUROGENDERFOR 96 „reprezintă
Forţa de Poliţie Multinaţională cu statut militar compusă dintr-un Comandament Permanent şi
Forţele desemnate de părţi ca urmare a transferului de autoritate”.
Trebuie înţeles faptul că EUROGENDERFOR 97 nu se identifica ca o structură a Uniunii
Europene, ci mai degrabă ca un instrument al acesteia.
Principalul argument98, care adaugă plusul calitativ în favoarea FJE, este tocmai cooperarea
multinaţională. Valoarea adăugată pe care FJE o poate oferi în domeniul gestionarii crizelor
internaţionale este dublă: este un instrument adecvat pentru a acţiona într-un mediu conflictual, în
special în timpul misiunilor de înlocuire, precum şi are capacitatea de desfăşurare rapidă. De
asemenea, există şi alte argumente:
- este capabilă să desfăşoare rapid (în termen de 30 de zile) o misiune de poliţie
interoperabilă cu o capacitate de până la 800 de jandarmi;
- este capabilă, pe baza valorilor, aptitudinilor şi exerciţiilor comune, să realizeze mai multe
misiuni de poliţie în circumstanţe exigente şi sub comandă militară;
- activităţile de culegere şi analiza a informaţiilor sunt direcţionate pentru a oferi un răspuns
eficient în combaterea activităţilor de tip criminal;
- poate executa tot spectrul de misiuni cu privire la ordinea şi siguranţa publică, astfel încât
să accelereze demilitarizarea şi normalizarea zonei de criză;
- este capabilă şi dispusă să efectueze toate tipurile de misiuni de poliţie, inclusiv misiunile
de înlocuire şi sprijin;
- oferă condiţii pentru îmbunătăţirea interoperabilităţii forţelor FJE, între forţele FJE şi
forţele de poliţie, prin programe specifice de pregătire;
- este capabilă să fie integrata într-un organism militar de gestionare a crizelor;
- este concepută pentru a fi desfăşurată rapid datorită CIMIN şi unităţii sale logistice;
- oferă un instrument complementar în capacităţile de gestionare a crizelor civile ale UE;
- plusul de valoare datorat experienţei în executarea tuturor tipurilor de misiuni de poliţie;
- obiectivul FJE de a avea unităţi integrate, pregătirea specializată şi statutului personalului99.
Tratatul conţine dispoziţii referitoare la aspecte instituţionale şi legale ale organizaţiei,
componenţa, obligaţiile generale, competenţele şi principiile Consiliului Interministerial de Rang
Înalt (CIMIN), precum şi sarcinile ţi capacitatea legală a comandantului FJE 100. Sunt abordate
totodată aspectele legate de modul în care sunt protejate informaţiile clasificate sau materialele
organizaţiei, problemele legate de asistenţa medicală, portul uniformei şi al armamentului.
Ultimul capitol stabileşte în cadrul dispoziţiilor finale faptul că în cadrul organizaţiei
limbile oficiale vor fi cele ale părţilor dar poate fi folosită o limbă comun de lucru.
Sunt stabilite şi modalităţile legale prin care un stat membru poate să se retragă din Tratat,
modul prin care un stat al UE care dispune de o forţă de poliţie cu statut militar poate intra în
95
Olimpiodor, Antonescu, Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Editura Centrului Tehnic Editorial al
Armatei, Bucureşti, 2006, p. 223
96
„What is the EGF”, după http://www.eurogenderfor.org, ultima accesare la 23.01.2015;
97
EGF în limba engleză, FGE în limba franceză şi FJE în limba română;
98
„What is the added value of the EGF compared with the European Police Force?”, după
http://www.eurogenderfor.org, ultima accesare la 23.02.2015;
99
Balint, Zoltan, Forţa de Jandarmerie Europeană – Instrument de securitate al Uniunii Europene, articol în Revista
Forţele Terestre nr.2 din 2010, Buletinul de teorie militară editat de Statul Major al Forţelor Terestre.
100
Ioan-Marius, Nicolae, Forţa de Jandarmerie Europeană, organizaţie implicată în menţinerea păcii, în Buletinul
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, septembrie 2014, p.55

58
organizaţie ce membru cu drepturi depline şi modul cum alte state pot deţine statutul de observator
sau de partener.
Tratatul se prezintă astfel ca un instrument de lucru cu caracter juridic care permite părţilor
precum şi altor state care doresc să facă parte din organizaţie să-şi desfăşoare activitatea pe baze
clare, legitime pe principii moderne.

3.2.3. Organizarea structurală şi funcţionare FJE

Analizând structura şi modul de funcţionare al FJE, găsim ca instituţii la nivel strategic

Consiliul Interministerial de Rang Înalt (CIMIN), la nivel operaţional Comandamentul Permanent
(Permanent HQ), iar la nivel tactic Unităţile de Poliţie Integrate (IPU).

3.2.3.1. Consiliul Interministerial de Rang Înalt

Tratatul privind Forţa de Jandarmerie Europeană precizează faptul că forul conducător al

organizaţiei este CIMIN, compus din reprezentanţii ministerelor de externe şi de interne sau ai
apărării din statele părţi. Acest for exercită controlul politic, asigură direcţia strategică a FJE şi
coordonarea politico – militară între statele membre precum şi monitorizarea implementării
obiectivelor din tratat. Acesta numeşte comandantul FJE, îi transmite directivele, aprobă rolul şi
structura Comandamentului Permanent.
De asemenea decide participarea în cadrul misiunilor, elaborează cadrul acţiunilor
conduse de FJE sau la cererea unor organisme internaţionale precum UE, ONU, OSCE şi NATO,
definind cadrul de desfăşurare pentru fiecare misiune.
CIMIN aprobă principalele aspecte administrative al Comandamentului Permanent,
inclusiv bugetul anual al FJE şi este totodată singurul organism care decide acordarea statutului de
partener sau observator în cadrul organizaţiei. În acelaşi timp poate evalua îndeplinirea condiţiilor
pentru accederea la tratat ca membru cu drepturi depline şi înaintează propunerea sa spre aprobare
statelor membre.

3.2.3.2. Comandamentul Permanent Multinaţional

EUROGENDFOR, care "este inspirată după modelul EUROFORCE" 101 a înfiinţat un

Comandament Permanent (Permanent HQ) la data de 23 ianuarie 2006 în localitatea Vicenza din
nordul Italiei, iar Forţa de Jandarmerie Europeană a fost declarată operaţională la 20 iulie 2006.
Acest comandament are caracter multinaţional, modular şi proiectabil iar personalul acestuia este
constituit din membrii forţelor de poliţie cu statut militar reprezentanţi ai statelor membre.
Comandamentul Permanent (PHQ) este condus de către comandantul Forţei. El constituie
nucleul funcţional care va putea fi întărit în funcţie de nevoile concrete ale operaţiei prin acordul
statelor membre, fiind însărcinat cu planificarea operaţională şi la cerere cu contribuţia la procesul
de decizie strategică.
Atribuţiile PHQ constau în:
 observarea şi documentarea specifică asupra teatrelor potenţiale de intervenţie;

101
Recomandarea nr. 784 din 21.06.2006 a Comitetului de Apărare a Adunării Uniunii Europei Occidentale

59
  planificarea operaţiilor şi definirea nevoilor operaţionale ale FJE;
 pregătirea planificării de urgenţă şi conducerea exerciţiilor comune;
 evaluarea activităţilor şi actualizarea sprijinului logistic;
 consilierea statelor părţi în vederea perfecţionării interoperabilităţii între unităţi şi alte
forţe;
 desfăşurarea activităţii comandamentelor proiectabile şi a activităţii de Stat Major în
sprijinul Comandantului FJE (denumit sub acronimul COMEUROGENDFOR102);
 contribuie la cerere la procesul de luare a deciziei strategic.

În condiţii de stand-by, rolul acestui centru de comandă constă în planificarea şi crearea

de doctrină precum Procedurile Tehnice şi Tactice pentru Angajarea Forţei în Misiuni, precum şi
stabilirea şi menţinerea de legături cu organizaţiile internaţionale. Rolul său într-un context
internaţional este acela de a crea capacitatea de planificare rapidă. În acest scop trebuie să
desfăşoare acţiunile necesare culegerii de informaţii relevante corpului decizional pentru a facilita
procesul decizional necesar derulării unei viitoare misiuni. Totodată trebuie să conceapă şi să
elaboreze Planul Operaţiunii (OPLAN) şi să ofere la cerere consiliere tehnică pentru elaborarea
anumitor documente precum Regulile de Angajare în Luptă (RAL) sau Acordul Statutului Forţelor
(SOFA).
Organizarea PHQ respectă principiile militare, posturile acestui organism de conducere
operativă fiind ocupate de statele părţi prin rotaţie şi pe criterii de proporţionalitate.

3.2.3.3. Unităţile de Poliţie Integrate

La nivel tactic, FJE acţionează în conformitate cu conceptele operaţionale elaborate de

către UE cu privire la utilizarea aşa-numitelor Unităţi de Poliţie Integrate (IPU) cu rolul de a
îndeplini o misiune sau de a executa un exerciţiu, ca urmare a transferului de autoritate, conform
prevederilor articolului 3, lit. c şi d din Tratatul FJE. De regulă, unităţile IPU includ:
 grupare operativă, compusă din structuri de jandarmerie mobilă sau din unităţi echivalente,
specializate pe misiunile de menţinere şi de restabilire a ordinii publice;
 structură de jandarmi specializată, în misiuni de poliţie judiciară, de luptă împotriva
criminalităţii, de culegere şi exploatare a informaţiei, de protecţie a personalităţilor sau a
martorilor, de control al mişcării populaţiilor, de luptă antiteroristă şi de intervenţii
specializate, de controlul şi eliminarea explozivilor, lucrând în comun cu structurile de
jandarmerie mobilă;
 structură de sprijin logistic, capabilă de a efectua toate activităţile legate de bunuri,
întreţinerea, recuperarea, evacuarea de echipamente şi transport, medicale şi de îngrijire a
sănătăţii.
Conform dispoziţiilor din tratat se va organiza anual un antrenament multinaţional pentru
a putea permite atingerea nivelului interoperabilităţii necesare, după un program ce va fi propus de
către comandant şi validat de un grup de lucru la nivelul PHQ prevăzut în acest scop.
Experienţele anterioare în sprijinul operaţiilor de pace au subliniat faptul că misiunile de
poliţie în gestionarea crizelor internaţionale sunt instrumente esenţiale pentru prevenirea
conflictelor şi consolidarea stabilităţii internaţionale.

102
„What is the chain of command and control?”, după http://www.eurogenderfor.org, ultima accesare la 23.01.2014;

60
 Indiferent de tipologia operaţiunilor în care FJE este implicată mandatul său va fi
întotdeauna susţinut de o bază juridică bazată pe rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU, pe
orientările politice din UE sau pe obligaţii acceptate unanim la nivel internaţional.
În acest sens, în funcţie de mandatul sau egida sub care se desfăşoară astfel de operaţiuni
cooperarea se desfăşoară după cum urmează:
- în misiunile sub egida UE – are controlul politic şi strategic, caz în care FJE prin CIMIN
trebuie sa fie compatibila cu procedurile UE, iar cooperarea se poate face şi prin ambasadorii
tarilor membre FJE;
- în misiunile sub egida ONU – cooperarea se face cu Consiliul de Securitate al ONU şi
cu Departamentul pentru Operaţiunile de Menţinere a Păcii (DPKO), prin intermediul
Secretariatului General;
- în misiunile sub egida OSCE – cooperarea se face cu Centrul de Prevenire a
Conflictelor, prin intermediul Secretariatului General;
- în misiunile sub egida NATO – cooperarea se face cu Statul Major Internaţional NATO.
Principalul scop al FJE este de a oferi un mediu de securitate sigur. Forţele FJE, în urma
solicitării şi a mandatului primit, pot interveni în funcţie de factorii cu efect destabilizator în
următoarele situaţii:
- statul de drept nu funcţionează în mod corespunzător şi instituţiile centrale de stat nu
sunt în măsură să ofere un mediu sigur;
- forţele paramilitare şi/sau grupări teroriste, precum şi cele de crimă organizată pun în
pericol eforturile comunităţii internaţionale de a stabiliza o anumită locaţie;
- în anumite zone sunt constatate încălcări grave ale drepturilor omului, mai ales
împotriva minorităţilor etnice;
- apar situaţii care necesită ajutorul acestui instrument pentru a restabili controlul asupra
unui teritoriu naţional;
- se constată un nivel înalt de insecuritate şi criminalitate din cauza lipsei unor reguli de
funcţionare a sistemului de drept‚ obstacol în calea eforturilor de a restabili un mediu sigur;
- necesitatea înlocuirii forţelor de poliţie locale, în cazul în care acestea nu mai sunt
capabile să asigure ordinea şi siguranţa publică sau dacă acestea sunt insuficient dotate sau
pregătite;
- este nevoie de acţiuni specifice pentru controlul mulţimilor în vederea reinstaurării
ordinii publice;
- se solicită sprijin pentru dezvoltarea sistemului de justiţie şi a capacităţilor de aplicare a
legii, sprijin pentru activitatea magistraţilor şi instanţelor judecătoreşti în scopul asigurării unor
investigaţii securizate cu privire la criminalii de război sau alte grupuri infracţionale organizate
chemaţi să răspundă penal în faţa Curţilor de Justiţie sau Tribunalului Penal Internaţional.
Plecând de la aceste considerente centrale care au constituit puncte de lucru pe masa
întâlnirilor dintre CIMIN şi organizaţiile internaţionale cu atribuţii în domeniu securităţii, FJE s-a
implicat în anumite misiuni pe plan internaţional.

3.3.2.1.Misiunea EUFOR ALTHEA Bosnia Herţegovina

Forţa de Jandarmerie Europeană a fost angajată în Bosnia şi Herţegovina în perioada 22

noiembrie 2007 - 28 octombrie 2010, acest angajament constituind prima sa misiune de la
înfiinţare. În cadrul mai larg constituit de misiunea Uniunii Europene(EUFOR), EUROGENDFOR
a contribuit cu o Unitate de Poliţie Integrată (IPU).

61
 Constituită prin contribuţii naţionale, dar sub comanda EUROGENDFOR, nivelul forţei
totale fiind de 6300 militari reprezentând contribuţii din partea a 22 state membre UE şi a 11 state
terţe, misiunea Unităţii de Poliţie a fost de a contribui la implementarea termenilor Acordului
Cadru pentru Pace. Desfăşurând misiunea timp de aproape trei ani, EUROGENDFOR a contribuit
semnificativ la crearea unui mediu caracterizat de ordine şi siguranţă în Bosnia şi Herţegovina.
Această primă experienţă reprezintă un punct de referinţă în istoria EUROGENDFOR,
fiind prima demonstraţie practică a capabilităţilor în cadrul operaţiilor de management al crizelor.
Misiunea Forţei UE în Bosnia este reînnoită anual prin intermediul unei rezoluţii a
Consiliului de Securitate. În preambul, rezoluţia subliniază "că este important ca Bosnia şi
Herţegovina să progreseze pe calea integrării euroatlantice".
Rusia s-a abţinut şi nu a votat reînnoirea forţei UE în Bosnia şi Herţegovina (EUFOR
Althea) în cadrul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din cadrul şedinţei din 12 noiembrie
2014103, denunţând o derivă euroatlantică similară celei din Ucraina. Totuşi, rezoluţia a fost
adoptată cu restul de 14 voturi, însă este pentru prima dată de la crearea acestei misiuni, în urmă cu
zece ani, când reînnoirea acestei misiuni, care are loc în fiecare an, nu este aprobată în unanimitate.

3.3.2.2.Misiunea MINUSTAH Haiti

Deşi misiunea EUROGENDFOR MINUSTAH104 a fost creată încă din 30 aprilie 2004, la
data de 12 ianuarie 2010 un puternic cutremur, care a ucis peste 220 000 persoane, a înrăutăţit
considerabil situaţia la nivel naţional. Astfel, la data de 17 ianuarie 2010 Consiliul de Securitate al
ONU a solicitat trimiterea în Haiti a unor unităţi de asigurare şi restabilire a ordinii publice
capabile de a-şi asigura propriul suport logistic. Răspunzând acestei solicitări urgente, CIMIN a
aprobat dislocarea EUROGENDFOR la data de 8 februarie 2010.
În baza Rezoluţiei 1908 a Consiliului de Securitate al ONU, EUROGENDFOR a dislocat
în Haiti două Unităţi de Poliţie (FPU) dintre care una franceză şi una italiană precum şi un pluton
de intervenţie rapidă (SWAT) cu efective spaniole.
Misiunea EUROGENDFOR în teatrul de operaţii a constat în sprijinirea acţiunilor Poliţiei
Civile a ONU precum şi acordarea asistenţei atât Poliţiei Naţionale Haitiene cât şi agenţiilor
umanitare şi altor organizaţii nonguvernamentale recunoscute de ONU.
Această misiune s-a încheiat la data de 3 decembrie 2010. Desfăşurată în condiţii extrem
de austere, misiunea reprezintă un alt punct cheie în dezvoltarea EUROGENDFOR. Robusteţea şi
flexibilitatea contingentului participant la misiune au demonstrat avantajele angajării forţelor
poliţieneşti de tip jandarmerie în medii puternic ostile.

3.3.2.3.Misiunea ISAF în Afganistan

Prezenţa EUROGENDFOR în teatrul de operaţii afgan a debutat la data de 8 decembrie

2009. În calitate de componentă a operaţiunii ISAF coordonată de NATO, misiunea sa are ca
domenii principale pregătirea şi consilierea forţelor de poliţie afgane105.
Instructorii, iniţial repartizaţi în trei Centre de Antrenament ale EUROGENDFOR în
Afganistan, îşi desfăşoară activitatea în subordinea NTM-A (NATO Training Mission in

103
http://www.evz.ro/reuniune-de-urgenta-a-consiliului-de-securitate-al-onu-pe-tema-crizei-din-ucraina.html
104
http://www.eurogendfor.org/rom-n-/misiunile-eurogendfor/eurogendfor-haiti
105
http://www.eurogendfor.org/rom-n-/misiunile-eurogendfor/eurogendfor-afghanistan

62
Afghanistan). Adiţional, un nucleu de specialişti în pregătire îşi desfăşoară activitatea în cadrul
Statului Major al NTM-A.
Mai mult, echipe de jandarmi denumite PAT - Police Advisory Teams (denumite anterior
POMLT- Police Operational Mentoring Liaison Teams) desfăşoară activităţi de monitorizare şi
consiliere a partenerilor afgani în materie de tactici şi activităţi poliţieneşti în cadrul NATO-ISAF.
EUROGENDFOR este profund implicată în activitatea de formare profesională a Poliţiei
Naţionale Afgane, desfăşurând activităţi în cadrul tuturor celor trei componente ale sale: Poliţia în
Uniformă (Afghan Uniform Police - AUP), Poliţia de Ordine Publică (Afghan National Civil Order
Police - ANCOP) şi Poliţia de Frontieră (Afghan Border Police - ABP).
Forţele EUROGENDFOR, care totalizau 196 jandarmi în decembrie 2009, au fost
suplimentate succesiv atingând în mai 2011 un maxim de peste 400 de jandarmi din Franţa, Italia,
Olanda, Portugalia, Polonia, România, Spania şi Turcia.
Astfel, participarea în Afganistan a devenit cea mai importantă misiune a
EUROGENDFOR de până în prezent. Începând din 2011 efectivele au fost reduse progresiv pe
măsură ce responsabilităţile au fost transferate către autorităţile afgane.

3.3.2.4. Misiunea în Republica Centrafricană - EUFOR RCA106

Contextul creării unui noi teatru de operaţii pe teritoriul Africii a apărut în anul 2013 când
fostul preşedinte al Republicii Centrafricane a fost demis de coaliţia Seleka în martie 2013 şi a
început o perioadă lipsită de guvernare efectivă în acest stat. Administraţia interimară a noului
preşedinte nu a reuşit să gestioneze corespunzător securitatea ţării.
Deteriorarea securităţii statului a dus la escaladarea represaliilor împotriva populaţiei
civile şi ciocniri în întreaga ţară între membrii ex-Seleka şi anti-Balaka. Conflictele dintre secte şi
violenţa între cetăţeni au condus la o gravă criză umanitară în care mai mult de jumătate din
populaţia acestei ţări necesită asistenţă umanitară, la apariţia a mii de refugiaţi sau persoane fără
adăpost, la creşterea numărului persoanelor civile care îşi caută adăpost pe teritoriul acestui stat.
Această situaţie a determinat implicarea Uniunii Europene într-un proces de gestionare a
situaţiilor de criză în Republica Centrafricană care va servi ca o punte de legătură între Misiunea
Uniunii Africane (MISCA) şi Operaţiunea de Menţinere a Păcii a Naţiunilor Unite (MINUSCA).
Misiunea EUFOR RCA a început la 01.04.2014. În cadrul acesteia, EUROGENDFOR are
responsabilitatea de a interveni în stabilizarea situaţiei, în anumite zone ale capitalei Bangui şi
împrejurimi prin dislocarea unei Unităţi de Poliţie Integrată (IPU) în măsură să instaureze statul de
drept, să menţină ordinea publică şi să lupte împotriva insurgenţilor.
Statul Major Permanent (PHQ) al EUROGENDFOR şi-a concentrat tot efortul pentru
această misiune de la declanşarea acesteia inclusiv prin detaşarea a doi ofiţeri ai PHQ la Statul
Major Operaţional al Misiunii EUFOR RCA din Larissa, Grecia în vederea participării la procesul
de elaborare a documentelor de planificare a misiunii.
În prezent, un consilier pe probleme de jandarmerie din Statul Major Permanent al
EUROGENDFOR este detaşat la Larissa în Statul Major Operaţional al Misiunii EUFOR RCA, iar
mai mult de o sută de ofiţeri şi subofiţeri ai EUROGENDFOR sunt dislocaţi în Bangui îndeplinind
misiuni de ordine publică şi de poliţie comunitară, precum şi investigaţii criminale şi cercetare –
documentare, toate acestea contribuind la asigurarea unui mediu normal de viaţă în condiţii de
siguranţă în capitala ţării.

BIBLIOGRAFIE:
- Strategia de securitate a Uniunii Europene şi Programul de la Stockholm (2009);
106
http://www.eurogendfor.org/rom-n-/misiunile-eurogendfor/eurogendfor-republica-centrafricana

63
 - Tratatul de la Amsterdam Tratatului privind Uniunea Europeană;
- Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene;
- Tratatul de la Nisa de modificare a tratatului privind uniunea europeană, a tratatelor de
instituire a comunităţilor europene şi a anumitor acte conexe;
- Tratatul de la Prüm privind intensificarea cooperării transfrontaliere, în ceea ce priveşte
combaterea terorismului, criminalităţii transfrontaliere şi migraţiei ilegale;
- Politica Europeană de Securitate şi Apărare - Departamentul pentru Integrare
Euroatlantică şi Politica de Apărare, Ministerul Apărării, Bucureşti, 2009;
- Convenţia Europeanã pentru Apãrarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale
omului;
- Protocolul referitor la aderarea UE la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului;
-Protocolul privind cooperarea structuratã permanentã stabilitã prin articolul 28 din Tratatul
de la Lisabona privind Uniunea Europeană;
- Cătălin Enuţă, Valenţele Jandarmeriei Române în managementul situaţiilor de criză pe alte
spaţii geografice, Editura Sitech, Craiova, 2015;
-Ghidul privind Tratatul de la Lisabona - Comisia Europeană. Direcţia Generală
Comunicare ( http://www. ec.europa. eu);
- Legea nr. 13 din 7 februarie 2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene;
- Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea-2007-Enciclopedie Politică şi Militară - Studii
Strategice şi de Securitate, Editura Centrului Tehnic - Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007;

Capitolul IV - CONSTITUIREA ŞI PREGĂTIREA DETAŞAMENTELOR

JANDARMERIEI ROMÂNE, DESTINATE EXECUTĂRII MISIUNILOR ÎN
SPRIJINUL PĂCII (PEACE SUPPORT OPERATIONS - PSO)

4.1.Noţiuni generale despre operaţiile în sprijinul păcii

Operaţiile în sprijinul păcii (Peace Support Operations) sunt operaţii multifuncţionale (de
tip joint) şi multinaţionale realizate în mod imparţial, în sprijinul unui mandat ONU sau OSCE, în
care sunt implicate atât forţe militare cât şi agenţii diplomatice şi umanitare, desemnate pentru a
atinge scopuri politice pe termen lung, sau alte condiţii specificate în mandat.
Operaţiile în sprijinul păcii sunt:
- prevenirea conflictelor ( Conflict Prevention – CP );
- realizarea păcii ( Peace Making – PMO );
- menţinerea păcii ( Peace Keeping – PKO );
- impunerea păcii ( Peace Enforcement - PEO);
- construirea păcii ( Peace Building – PBO );
- umanitare ( Humanitarian Operation – HO ).
Prevenirea conflictelor (Conflict Prevention) include activităţi diferite, în special,
potrivit Capitolului VI din Carta ONU, pornind de la iniţiative diplomatice, la desfăşurarea
preventivă de trupe, la intenţia de a preveni escaladarea disputelor în conflictele armate sau
extinderea acestora în alte zone.
Prevenirea conflictelor poate să includă misiuni de documentare, consultări, avertizări,
inspecţii şi monitorizări. Desfăşurarea preventivă consistă, în mod normal, din forţe militare şi/sau
civili care sunt desfăşurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie;
supravegherea; desfăşurarea preventivă; măsurile stabilizatoare.

64
 Realizarea păcii (Peace Making) poate să includă asigurarea de bune oficii, medierea,
concilierea, precum şi acţiuni cum ar fi: izolarea diplomatică şi impunerea de sancţiuni. Acest tip
de operaţii constau în efortul de a soluţiona un conflict sau de a menţine pacea prin acţiuni
diplomatice, persuasiune, mediere sau negociere, dar necesitând uneori folosirea forţei militare sau
a altor mijloace.
Bunele oficii constituie un element indispensabil operaţiilor de realizare a păcii şi
reprezintă intervenţia amicală a unui terţ între părţile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui
contact direct. Misiunile componentei militare ale forţei de realizare a păcii sunt:
– supravegherea retragerii forţelor de la liniile de demarcaţie;
– asigurarea retragerii armamentului greu în interior;
– monitorizarea graniţelor externe;
– supravegherea schimbului de prizonieri şi controlul refugiaţilor;
– asistenţa în restaurarea infrastructurii civile;
– asistenţa în operaţiuni de deminare şi instrucţiuni pentru folosirea muniţiei explozive;
– sprijinul în stabilirea unei noi structuri politice;
– asistenţa în restaurarea sau stabilirea unei administraţii civile, respectării legilor şi a
drepturilor omului;
– supravegherea şi demobilizarea zonelor de risc.
Menţinerea păcii (Peace Keeping) reprezintă limitarea, moderarea şi/sau încheierea
ostilităţilor între state sau în interiorul lor prin intervenţia unei terţe părţi, imparţială, organizată şi
dirijată la nivel internaţional, care foloseşte forţa militară şi civili pentru completarea procesului
politic de soluţionare a conflictului şi pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii.
Misiuni:
- observare;
- interpunerea forţelor;
- asistenţă acordată tranziţiei

Trăsăturilor operaţiilor de menţinere a păcii

- operaţiile de menţinere a păcii nu sunt acte de constrângere bazate pe capitolul VII din
Carta ONU;
- forţele de menţinere a păcii se compun din contingente, având materialele furnizate
benevol de către membrii ONU, fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea
la o anumită operaţiune;
-forţele nu conţin, de regulă, unităţi din statele membre permanente ale Consiliului de
Securitate şi nici din ţările care pot fi suspectate de a avea un interes special în conflictul care a
impus operaţiunea;
-operaţiunile desfăşurate sunt independente de cele desfăşurate de statul-gazdă; forţele
multinaţionale nu trebuie folosite în rezolvarea unor probleme interne ale statelor şi nu pot fi în
nici un caz parte beligerantă la un conflict intern;
-forţele de menţinere a păcii nu pot avea iniţiativa folosirii violenţei armate, dar au dreptul
la legitimă apărare împotriva unui atac, inclusiv asupra tentativelor de cucerire a poziţiilor pe care
le ocupă, prin ordinul comandanţilor legitimi.
Operaţiile de impunere a păcii (Peace Enforcement) sunt acţiuni de folosire a
mijloacelor militare, potrivit Capitolului VII din Carta ONU, pentru a restaura pacea într-o zonă de
conflict, când consensul părţilor nu există sau este incert, ori pentru a satisface nevoi umanitare.
Impunerea păcii creează condiţii pentru începerea construcţiei păcii.
Operaţiile de impunere a păcii includ: acţiuni de restaurare a păcii şi securităţii
internaţionale; sancţiuni şi embargouri; zone cu interdicţie de zbor.

65
 Operaţiile de construcţie/ire a păcii (Peace Building) sunt acţiuni post-conflict
desfăşurate pentru descoperirea şi identificarea structurilor care tind să consolideze şi să întărească
baza politică, în scopul evitării reizbucnirii conflictului.
Aceste operaţii includ mecanismele necesare pentru identificarea şi sprijinirea structurilor
care să consolideze pacea, să dezvolte un sentiment de încredere şi posteritate şi să sprijine
reconstrucţia economică a ţării / regiunii / zonei unde a avut loc conflictul. Aceste operaţii pot
necesita implicare militară cât şi civilă.
Construirea păcii – misiuni:
- supravegherea retragerii forţelor sau a armelor grele;
- asistenţă acordată pentru deminare;
- sprijinul refacerii infrastructurii civile;
- asistenţă acordată autorităţilor civile pentru restabilirea ordinii de drept (specifice
structurilor de jandarmi şi poliţie);
- supravegherea demobilizării forţelor rivale;
- monitorizarea frontierelor;
- sprijinul stabilirii (realizării) unor structuri politice noi.
Operaţiuni umanitare (Humanitarian Operation) sunt misiuni desfăşurate pentru a
limita suferinţele umane, în special în condiţiile în care autorităţile din zonă sunt incapabile sau nu
doresc să asigure serviciile adecvate pentru populaţie. Misiunile umanitare pot fi desfăşurate în
cadrul unei misiuni de sprijin a păcii sau în cadrul unei acţiuni complet independente.
Posibile misiuni ale operaţiunilor umanitare sunt:
- ajutorul şi protecţia convoaielor umanitare;
- transporturile umanitare;
- întreţinerea, repararea şi consolidarea infrastructurii;
- sănătatea şi sprijinul medical;
- asistenţa în redislocarea refugiaţilor;
- activităţile umanitare de deminare.
Criterii pentru asigurarea succesului:
- implicare din timp;
- planificare detaliată;
- coordonare între parteneri pe timpul procesului de generare a forţei;
- existenţa unei doctrine comune;
- existenţa unei structuri comandă-control (C2);
- sistem de comunicaţii foarte bine pus la punct;
- forţele de care este nevoie să fie la dispoziţie.
Condiţii ca N.A.T.O. să se implice în P.S.O.:
- obiectivul să fie de interes;
- riscuri minime;
- condiţii reale pentru asigurarea succesului;
- legitimitatea (intervenţia să fie sub mandat ONU sau OSCE)
- să existe mandat clar şi precis.

4.2. Selecţionarea şi pregătirea personalului pentru

participarea la misiuni în sprijinul păcii

Baza legală: Normele Metodologice nr. 111424 / 26.09.2001 privind selecţionarea,

pregătirea, încadrarea şi trimiterea personalului M.A.I. să desfăşoare misiuni în străinătate
elaborate de către Direcţia Generală Management Resurse Umane şi Direcţia Generală de Afaceri
Europene şi Relaţii Internaţionale.

66
 Pregătirea personalului M.A.I. în vederea participării la operaţii multinaţionale se
realizează prin:
- cursul de pregătire de bază (4 săptămâni);
- cursul special pentru zona de operaţii (1-2 săptămâni);
- convocări periodice de pregătire;
- alte activităţi specifice de pregătire.
Procesul de selecţie a personalului pentru participarea la operaţii multinaţionale cuprinde:
- preselecţia, care constă în verificarea îndeplinirii de către candidaţi a criteriilor de
selecţie generale şi, după caz, a celor specifice;
- concursul de admitere la cursul de pregătire de bază / specialitate, pentru operaţii
multinaţionale;
- evaluarea activităţii şi comportamentului cadrelor pe timpul cursului;
- examenul de absolvire a cursului de pregătire de bază;
- verificarea absolvenţilor cursului de pregătire de către echipele internaţionale.

Criterii generale
- are studiile militare şi / sau civile necesare, precum şi vechimea în activitate/specialitate,
de minim 5 ani;
- este apreciat în ultimii trei ani de activitate cu cel puţin două calificative de „Foarte
Bun”;
- cunoaşte o limbă străină, potrivit cerinţelor misiunii pentru care se realizează selecţia;
- este apt fizic, psihic şi medical;
- posedă cunoştinţe de operare pe calculator şi permis de conducere categoria B;
- nu a mai fost sancţionat în ţară sau străinătate anterior, pentru abateri săvârşite în
executarea misiunilor;
- nu a fost declarat, anterior, de 2 ori, „respins”, la evaluările personalului efectuate de
echipele internaţionale.

4.3. Statutul juridic al forţelor M.A.I. pe timpul operaţiilor în sprijinul păcii

STATUS OF FORCE AGREEMENT - SOFA (Statutul Forţelor) – este un instrument

juridic prin care se stabileşte statutul legal al forţelor multinaţionale.
În operaţiilor de menţinere a păcii desfăşurate sub mandat ONU, pe baza deciziei
Consiliului de Securitate, Secretarul General al ONU încheie cu autoritatea supremă a statului-
gazdă, un acord privind statutul forţelor multinaţionale denumit SOFA.
Privilegiile şi imunităţile acordate participanţilor la PSO urmăresc îndeplinirea a două
obiective principale, acestea fiind următoarele:
- independenţa operaţiunii faţă de autorităţile statului gazdă;

- libertatea de mişcare a personalului în zona de dislocare (teatrul de operaţii).

În concluzie, pregătirea personalului participant la PSO are o importanţă deosebită în
realizarea obiectivelor unei operaţii multinaţionale, iar procesul de instruire propriu-zis este
complex, având ca finalitate formarea unui „militar al păcii”, în locul unui „militar al războiului”
iar militarii şi jandarmii, nu trebuie să fie profesionalizaţi şi educaţi în sensul clasic al pregătirii,
prin care se urmărea eliminarea fizică a adversarului, ci trebuie să fie pregătiţi şi educaţi pentru a fi
„avocaţi ai păcii”.

BIBLIOGRAFIE:
- Constituţia României
- Doctrina Operaţiilor Întrunite, Bucureşti, 2004

67
 - Gestionarea crizelor în cadrul NATO, Editura UNAp, 2004
- Legea nr. 550/2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române
- Norme Metodologice privind selecţionarea, pregătirea, încadrarea şi trimiterea
personalului Ministerului de Interne să desfăşoare misiuni în străinătate
- Ghidul Orientativ pentru Poliţia Civilă a Naţiunilor Unite
- Manualul de Poliţie Civilă al Misiunilor Naţiunilor Unite în Kosovo
- Carta Naţiunilor Unite.

Capitolul V - PROCEDURI LEGALE DE ACŢIUNE ÎN DIFERITE SITUAŢII ALE

JANDARMILOR ROMÂNI ÎN MISIUNI INTERNAŢIONALE

5.1. Mandatul forţelor care participă la operaţii multinaţionale

În conformitate cu prevederile P.E.S.A. ale U.E., o criză se instaurează atunci când

Consiliul Europei decide şi confirmă prezenţa acesteia într-un anumit stat / regiune a U.E. În
accepţiunea P.E.S.A. ,,criza reprezintă o situaţie care afectează interesele şi securitatea statelor
membre ale U.E., democraţia acestor state, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, care
ameninţă şi escaladează într-un conflict armat sau care poate afecta alte ţări din jurul U.E.”
Toate aceste crize din aceste state generează insecuritate regională şi pot extinde
conflictele, dacă nu sunt gestionate eficient de forţele internaţionale de menţinere a păcii, cu
sprijinul autorităţilor legal constituite ale respectivelor state.
Pentru a se asigura autoritatea legală şi a defini parametrii operaţiilor de gestionare a
crizelor sau de menţinere a păcii, organizaţiile internaţionale ONU, OSCE, NATO şi UE elaborează
următoarele documente de bază:
- Mandatul;
- Acordul privind statutul forţelor (SOFA);
- Regulile de angajare (ROE) ale forţelor.
În operaţiile întrunite multinaţionale, Comandantul Forţei Întrunite Multinaţionale conduce
operaţiile pe baza mandatului încredinţat acelei Forţe, de structura de conducere a organizaţiei
internaţionale ( ONU, NATO, OSCE, UE) şi de CIMIN (Comitetul Interministerial de Rang Înalt)
al Forţei de Jandarmeriei Europene, în mandat descriindu-se scopul operaţiilor multinaţionale.
Mandatul forţelor multinaţionale este stabilit prin Rezoluţia Consiliului de Securitate al
ONU şi conţine următoarele: probleme generale: scopul operaţiei; misiunea Forţei Întrunite
Multinaţionale; obiectivele ce trebuiesc îndeplinite; compunerea Forţei Întrunite Multinaţionale;;
numirea comandantului; cine supervizează operaţia; prevederi generale privind sprijinul logistic şi
financiar; data limită a mandatului; condiţiile şi termenele pe care ţara gazdă intenţionează să le
impună.
Mandatul pentru executarea misiunilor va fi dat întotdeauna, pe bază legală neechivocă.
De obicei, mandatul se va baza pe baza dispoziţiilor Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU,

68
pe interesele politice din UE sau ale altor organizaţii internaţionale responsabile de gestionarea
crizelor.

5.2. Folosirea graduală a forţei fizice, mijloacelor din dotare şi a armamentului din dotarea
jandarmilor în misiuni internaţionale

Acordul privind statutul forţelor (SOFA ) se negociază între ţara gazdă şi organizaţiile
participante la operaţie, în numele ţărilor care contribuie cu forţe specializate, stabilind în detaliu
statutul legal al membrilor Forţei Întrunite Multinaţionale care execută operaţiile multinaţionale în
teatrul de operaţii.
Regulile de angajare (ROE) ale forţelor destinate pentru operaţiile multinaţionale, se
elaborează şi se emit ca document de Stat Major şi cuprind, în principiu următoarele:
- nivelul de clasificare;
- autoritatea emitentă;
- probleme generale cu privire la specificul operaţiei de menţinere a păcii;
- norme comportamentale şi restricţionări determinate de cultură, tradiţii, religie şi
ideologia specifică teatrului de operaţii;
- reguli specifice fiecărui eşalon, până la nivel de militar / jandarm / poliţist, pe baza
ameninţărilor posibile;
- norme de conduită ale forţelor de ordine publică sau militare şi ale legilor conflictelor
armate;
- modul de utilizare legală a armamentului şi mijloacelor de intervenţie din dotarea forţelor
militare / de ordine publică, pentru apărare.
Folosirea graduală a forţei fizice, mijloacelor din dotare şi a armamentului din dotarea
jandarmilor în misiuni internaţionale, are la bază proceduri europene şi internaţionale, care trebuie
să fie respectate strict, de către întreg personalul forţelor de ordine publică din teatrul de
operaţii.
Procedurile acţionale ale forţelor de ordine în teatrele de operaţii, prevăd măsuri
informaţionale necesare managementului decizional, proceduri specifice relaţiilor civili-militari,
măsuri preventive şi cu caracter coercitiv (de intervenţie profesională), trebuie să respecte
principiile acţiunilor de intervenţie profesională specifice forţelor de ordine publică, principiul
gradualităţii şi proporţionalităţii folosirii forţei fizice, materialelor şi a armamentului din dotarea
forţelor de ordine publică, cu respectarea strictă a prevederilor legislaţiei europene şi
internaţionale.

5.3. Proceduri de acţiune în diferite situaţii ale jandarmilor din

elementele de dispozitiv în misiuni internaţionale

Doctrina şi ştiinţa militară românească, legislaţia militară internă a României sunt într-o
compatibilitate totală cu principiile şi normele dreptului internaţional contemporan de nerecurgere
la forţă şi la ameninţarea cu forţa. In documentele doctrinare şi politico-militare, precum şi în cele
juridico-militare româneşti, se arată în mod clar că activităţile destinate apărării României sunt
organizate şi se desfăşoară în baza dreptului la autoapărare al statelor, înscris în Carta Naţiunilor
Unite, în exercitarea acestui drept fundamental, România respectă principiile şi normele de drept
internaţional, prevederile tratatelor, convenţiilor şi acordurilor la care este parte.
În misiunile internaţionale , jandarmii pot acţiona în elemente de dispozitiv specifice celor
pe care le execută în misiunile interne pe genuri de misiuni, respectiv: instructori pentru pregătirea

69
forţelor de ordine publică nou constituite, posturi (de pază şi protecţie, de ordine publică de pază şi
control-acces), echipe de cercetare – documentare, patrule (de ordine publică, de pază şi protecţie),
echipaje de intervenţie, baraje de ordine publică, filtre, echipe / echipaje de intervenţie profesională
pentru intervenţie în zone urbane şi rurale, în clădiri etc., cordoane de ordine publică, dispozitive
de restabilire a ordinii publice (şarja, decroşajul, dezangajarea etc.) echipaje de intervenţie, puncte
de comandă, echipe de siguranţă, umanitare şi alte elemente de dispozitiv specifice jandarmeriei.
Procedurile de acţiune în diferite situaţii ale jandarmilor şi poliţiştilor din elementele de
dispozitiv care execută misiuni internaţionale în teatrele de operaţii sunt aplicate pe genuri de
misiuni, de regulă au caracter clasificat şi constau în: aplicarea măsurilor cu caracter preventiv
(somaţii legale în limba engleză, măsuri tactice specifice jandarmilor cu caracter preventiv precum
interceptarea, oprirea legitimarea, relaţiile civili-militari etc.) iar în anumite misiuni cu grad de risc,
jandarmii şi poliţiştii aplică procedee şi tehnici de intervenţie profesională acţionând în elemente de
dispozitiv specifice, măsurile tactice specifice (preventive şi cu caracter coercitiv), aplicarea
graduală a forţei fizice, mijloacelor de intervenţie şi a armamentului din dotare, cu respectarea
strictă a prevederilor legislaţiei europene şi internaţionale.
Personalul specializat din cadrul jandarmeriei şi al poliţiei care execută misiuni specifice
în cadrul Forţei Întrumnite Multinaţionale, trebuie să respecte Codul de conduită emis de
Departamentul de Operaţiuni de Menţinere a Păcii din cadrul O.N.U. (DPKO).
Oficialii, jandarmii şi poliţiştii care aplică legea în misiunile internaţionale trebuie să
respecte următoarele:
- trebuie să respecte procedurile specifice, să protejeze drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi demnitatea acestuia ;
- să desfăşoare permanent activităţile profesionale în respectul legii, servind comunitatea
şi protejând persoanele locale împotriva actelor ilegale, printr-un grad înalt de responsabilitate
cerut de profesia lor.
- să nu comită acte de corupţie.
- fiecare persoană trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile sale.
- fiecare persoană are dreptul la libertatea de mişcare.
- fiecare persoană are dreptul la protecţia legii privind viaţa familială, secretul
corespondenţei şi în cazul atacurilor ilegale privind reputaţia şi onoarea sa.
- oricărei persoane arestate trebuie să i se aducă la cunoştinţă motivul legal al arestării,
prompt, în timpul luării acestei măsurii.
- oricare persoană arestată sau reţinută în cazul unei infracţiuni va fi adusă cât mai urgent
în faţa justiţiei
- persoanele reţinute sau arestate, au dreptul să ceară autorităţii judecătoreşti să decidă fără
întârziere despre legalitatea deţinerii sau arestării sau să fie eliberate dacă deţinerea lor nu este
legală.
- persoanele reţinute sau arestate fără motive rezonabile legale vor fi fără întârziere
eliberate.

Norme interne elaborate pentru protecţia şi securitatea personalului misiunilor de

menţinere a păcii:
Oficialii, jandarmii şi poliţiştii care aplică legea în misiunile internaţionale trebuie să
respecte următoarele norme interne elaborate pentru protecţia şi securitatea personalului
misiunilor de menţinere a păcii.
- personalul profestionalizat al jandarmerie şi al poliţiei, trebuie să fie atent şi pregătit
permanent, să observe persoanele, obiectivele, vehiculelel, faptele şi evenimentele pentru a le
descoperi pe cele suspecte sau neobişnuite, concluzionând că oricând ar putea fi în dificultate sau
poate deveni o victimă;

70
 - să acţioneze cu discernământ şi tact, pentru îndeplinirea misiunilor şi atribuţiilor legale
stabilite Forţei Multinaţionale în teatrul de operaţii, în elementele de dispozitiv / dispozitivele
specifice, conform prevederilor documentelor operative şi ordinelor legale transmise de
comandanţi;
- să evite rutina, utilizarea frecventă a aceluiaşi traseu spre sau dinspre sectorul de
responsabilitate;
- să fie metodic şi disciplinat în respectarea şi menţinerea regulilor, procedurilor acţionale
de securitate, protecţie, intervenţie şi umanitare;
- după intrarea în zona de responsabilitate (teatrul de operaţii), personalul profesionalizat
al poliţiei şi al jandarmeriei care execută misiuni internaţionale, trebuie să operaţionalizeze
procedurile de protecţie, inttervenţie şi umanitare, pentru reacţii în timp real, în scopul prevenirii şi
combaterii oricăror evenimente;
- dosarul de personal al fiecărui jandarm sau poliţist care se deplasează în teatrul de
operaţii şi execută misiuni internaţionale, se află la unitatea din care face parte;
- orice deplasare în teritoriu trebuie anunţată şi făcută în zonele fără risc;
- informaţiile primite vor fi analizate din punct de vedere al securităţii şi apoi transmise
unităţilor competente;
- se va căuta crearea şi menţinerea unităţii în cadrul formaţiunilor de lucru, care cuprind
poliţişti şi jandarmi din diverse ţări, asigurarea interoperabilităţii acestora, lucru oarecum greu de
realizat datorită pregătirii specifice, culturii din care provine, diferenţelor profesionale care există,
vârstei, experienţei etc.
În toate cazurile urgente, la luarea deciziilor se va ţine seama de deciziile cadrelor cu
funcţii de conducere care conduc acţiunea, specialiştilor CIMIC (responsabili cu relaţiile civili -
militari), propunerile şi concluziile partenerilor.
În misiunile internaţionale, este deosebit de importantă pregătirea psiho-fizică, de
specialitate, juridică şi în domeniul cunoaşterii limbii engleze a jandarmilor participanţi la misiune,
care se pot confrunta oricând cu diverse situaţii în care trebuie să ia decizii privind grupuri de
persoane, controlul mulţimilor la adunări publice sau pentru diverse persoane în parte care pot
comite fapte infracţionale sau pot pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a forţelor de
jandarmi / poliţişti din Forţa Multinaţională, climatul de ordine publică, integritatea corporală a
unor personalităţi, transporturi de valori / speciale etc.

BIBLIOGRAFIE:
- Codul de conduită emis de Departamentul de Operaţiuni de Menţinere a Păcii din
cadrul O.N.U. (D.P.K.O.) ;

71
 Capitolul VI - PARTICULARITĂŢI ALE PARTICIPĂRII JANDARMERIEI ROMÂNE ÎN
MISIUNI INTERNAŢIONALE

Un aspect important în sfera securităţii şi creşterii eficienţei misiunilor UE de gestionare a

crizelor, mai ales după Tratatul de la Lisabona, îl reprezintă extinderea ariei de acţiune a misiunilor,
dincolo de cele existente, de tip umanitar şi de salvare, menţinere a păcii şi de management al
crizelor, inclusiv impunerea păcii.
EUROGENDFOR răspunde la necesitatea de a executa rapid tot spectrul de misiuni
privind securitatea civilă prin asigurarea unui instrument multinaţional şi eficient, facilitând
totodată manipularea de care au nevoie forţele de poliţie pentru managementul situaţiilor de criză şi
este în măsură să acţioneze independent sau în cooperare cu alte componente ale operaţiunilor de
stabilizare din diverse regiuni de instabilitate de pe glob.
Jandarmeria Română, în calitate de membru cu drepturi depline în EFJ şi FIEP acţionează
în baza legislaţiei naţionale107 ca forţă militarizată şi conform legii de organizare şi funcţionare 108 în
teatre de operaţii multinaţionale.
Instituţia se găseşte azi într-un proces de modernizare şi compatibilizare a structurilor şi
practicilor, fapt ce determină profesionalizarea instituţiei, adoptarea şi implementarea
instrumentelor şi metodelor moderne de îndeplinire a misiunilor si implicit alinierea activităţilor de
învăţământ la standardele de performanţă ale instituţiilor similare europene.
Capacităţile operaţionale ale acestei forţe de poliţie cu statut militar sunt permanent
dezvoltate şi modernizate conform exigenţelor şi cerinţelor misiunilor prin stagii de pregătire şi
parteneriate cu state membre din aceste organizaţii dar şi alte structuri similare cu expertiză şi
experienţă în domeniu.
Pe parcursul angajamentelor partenerilor FIEP s-a ajuns la concluzia că jandarmeriile
oferă o plus-valoare semnificativă prin folosirea unei rezerve de forţe de poliţie înalt calificate.
Aptitudinea lor de a acoperi ansamblul spectrului de misiuni de politie, cuvânt cheie în doctrina de
angajare şi statutul lor, le permite să fie desfăşurate în perfecta complementaritate cu o componentă
militară, garant al securităţii globale într-un spaţiu aero-terestru stăpânit.
Acestea au fost considerentele pentru care în luna ianuarie 2002, în Centrul Naţional de
Antrenament al Forţelor de Jandarmerie din Saint-Astier (Franta) s-a desfăşurat primul Stagiu
internaţional de pregătire a interoperabilităţii unităţilor de menţinere a ordinii şi de sprijin pentru
operaţiunile judiciare în cadrul gestiunii civile a crizelor. A fost practic, primul stagiu internaţional

107
Legea nr.121 din 15 iunie 2011, privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului
român, publicată în Monitorul Oficial nr.427 din 17 iunie 2011;
108
Articolul 3, alineatul 2 din legea nr.550 din 29 noiembrie 2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei
Române, publicată în Monitorul Oficial nr.1175 din 13 decembrie 2004;

72
de antrenament pentru Forţa de Politie Europeana, organizat în cadrul Programului AGIS al
Comisiei Europene, la care au participat Jandarmeria Naţionala Franceză, Corpul Carabinierilor
Italieni, Jandarmeria Regală Olandeză, Garda Civila Spaniolă, Garda Naţională Republicană
Portugheză şi observatori din Austria, Ungaria, Germania, Turcia, Polonia, Belgia şi România care
a participat cu cadre din Jandarmeriei Române.
Factorii cu rol decizional din Jandarmeria Română au înţeles necesitatea implementării
modulelor de pregătire profesională a structurilor proprii după modelul structurilor similare din
FJE. Astfel au luat naştere parteneriate cheie precum înfrăţirea Centrului de Perfecţionare a
Pregătirii cadrelor jandarmi Ochiur109i cu Centrul Naţional de antrenament al FJE sin Saint-Astier,
Franţa.
În aceeaşi notă se încadrează modulele de pregătire din cadrul Şcolii de Aplicaţie pentru
Ofiţeri ”Mihai Viteazul” a Jandarmeriei Român110e, unde se organizează şi desfăşoară în cooperare
cu partenerii francezi Cursul Superior Internaţiona111l care are ca obiectiv principal formarea
ofiţerilor din forţele de securitate pentru a îndeplini atribuţii în statul major orientate spre
cooperarea poliţienească internaţională.
În urma activităţii de informare documentare desfăşurată la nivelul Inspectoratului
general al Jandarmeriei Române am observat că din punct de vedere al capacităţii de răspuns la
situaţii de criză, al pregătirii în domeniul misiunilor internaţionale dar şi al numărului mare de
participanţi la misiuni în teatre de operaţii îl are Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei
Române ”Vlad Ţepeş”.
Sistemul de pregătire specializată al Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei în
domeniul gestionării situaţiilor conflictuale, îndeosebi a celor denumite de tip Petersberg, se axează
pe două principale paliere: managerial şi tactic-operaţional112. De asemenea, este concentrat pe
dezvoltarea capacităţilor de reacţie în activităţile şi misiunile specifice.
Prin sistemul de pregătire se urmăreşte dezvoltarea deprinderilor luptătorilor prin tehnici şi
procedee apropiate de cele folosite de forţele europene de jandarmerie. Un aspect important este
dedicat pregătirii din punct de vedere psihologic a luptătorilor destinaţi să execute acţiuni speciale
sau misiuni cu sensibilitate ridicată şi grad de risc ridicat sau deosebit de ridicat.
Un punct de plecare în modernizarea sistemului de pregătire al acestei unităţi l-a constituit
Proiectul TAIEX (Technical Assistance Exchange Instrument). Acesta este destinat organizării şi
conducerii misiunilor complexe în sfera asigurării şi restabilirii ordinii publice pe timpul
manifestaţiilor de amploare susceptibile de producerea unor acţiuni violente.
Raţionamentul acestei proiect corespunde exigenţelor operaţionale ale Tratatului de la
Prüm. Recomandările proiectului s-au finalizat prin adaptarea dispozitivelor structurilor
specializate de intervenţie ale Brigăzii la standarde internaţionale, compatibile cu necesităţile
permanente de combatere a fenomenelor antisociale.
În baza angajamentelor internaţionale asumate de statul român Jandarmeria Română, prin
personalul specializat şi prin Brigada Specială de Intervenţie, îndeplineşte misiuni de menţinere a
păcii.

109
http://www.jandarmeriaochiuri.ro/
110
http://www.scoalarosu.ro/
111
http://www.scoalarosu.ro/RO-FILES/Cursuri/csi.html
112
Personalul Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei Române a beneficiat de schimburi de experienţă şi stagii
de antrenament cu: Grupul de Intervenţie al Jandarmeriei Naţionale Franceze G.I.G.N., R.A.I.D. Franţa, Grupul
Special B.B.E. din Marina Regală Olandeză, Garda Civilă Spaniolă, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii
Speciale M.Ap.N., Centrul de Pregătire al Vânătorilor de Munte Predeal, Centrul Naţional Francez de Antrenament al
Forţelor de Jandarmerie CNEFG.

73
 Principalele tipuri de misiuni pe care Brigada Specială de Intervenţie le poate executa în
teatre de operaţii vizează apărarea colectivă, sprijinul păcii, asistenţa umanitară şi încadrarea în
structuri internaţionale tip coaliţie. Misiunile de tip coaliţie se pot executa inclusiv prin intermediul
Forţei de Jandarmerie Europeană. Misiunile şi operaţiile pot fi executate la iniţiativa Ministerului
Afacerilor Interne sau la cererea unui partener străin şi pot avea caracter bilateral sau multilateral.

6.1. Misiunea EULEX Kosovo

Misiunea UE pentru Stat de Drept în Kosovo (EULEX) este prima misiune la care
jandarmii români şi-au demonstrat capacităţile operaţionale. Rezultate obţinute de contigentele
participante la această misiune complexă au adus o mai mare recunoaştere a instituţiei pe plan
internaţional, fapt care a determinat organismele internaţionale să solicite din nou participarea
României cu efective de jandarmi în alte teatre de operaţii.
În baza solicitării Organizaţiei Naţiunilor Unite, adresată României şi a Rezoluţiei
Consiliului de Securitate nr. 1244 din 1999, Parlamentul României a aprobat ca Jandarmeria
Română să participe la operaţiunea militară O.N.U. în provincia Kosovo şi totodată a mandatat
Guvernul României să reglementeze condiţiile de asigurare financiară şi logistică privind
participarea jandarmilor la această misiune. În acest sens a fost încheiat Memorandumul de
Înţelegere dintre Guvernul României şi Organizaţia Naţiunilor Unite privind contribuţia cu
resurse la Unitatea Specială de Poliţie a Naţiunilor Unite din Kosovo, semnat la New York la
11.02.2002 de către reprezentantul permanent al României la ONU şi Asistentul Secretarului
General al ONU pentru sprijinirea misiunilor DPKO (Departamentul Operaţiilor de Menţinere a
Păcii) şi ratificat în data de 14.02.2002. Acest acord internaţional a stabilit termenii şi condiţiile de
natură administrativă, logistică şi financiară care au guvernat contribuţia cu personal, echipament şi
servicii asigurate de România în sprijinul UNMIK (Misiunea ONU din Kosovo).113
În data de 22.02.2002, Jandarmeria Română a dislocat primul contingent de luptători din
cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei, de tăria unui detaşament, constituit din 115
jandarmi (12 ofiţeri, 103 maiştri militari şi subofiţeri), având baza dispusă în localitatea Ferizaj.
Situaţia din teatru a determinat redislocarea succesivă în localitatea Peja (2004), o zonă în
care era prezentă o populaţie radicală, iar în august 2009 în Mitrovica, punctul cel mai fierbinte al
Kosovo.
Data de 9 decembrie 2008 a marcat transferul de responsabilitate de la UNMIK către
Uniunea Europeană, care şi-a asumat răspunderea continuării procesului de pace în această zonă,
prin misiunea EULEX.
Activitatea fiecărui contingent în teatrul de operaţii s-a derulat pe durata unui an, sub
egida Uniunii Europene mandatul fiind de 6 luni. Detaşamentul de Misiuni Internaţionale al cărui
tur de serviciu a cuprins perioada mai 2008 – iunie 2009, a fost subordonat misiunii UNMIK, până
la data de 09.12.2008.
Subordonarea faţă de misiunea EULEX a Uniunii Europene a deschis o nouă etapă în ceea
ce priveşte abordarea de către Uniunea Europeană, prin Politica Europeană de Securitate şi Apărare
(PESA), a soluţionării conflictelor regionale, aceasta fiind prima misiune de asemenea amploare,
având şi anumite atribuţii executive.
De la dislocarea în teatrul de operaţii, în anul 2002, FPU România s-a subordonat operativ,
în cadrul Misiunii UNMIK, Biroului de Coordonare a Unităţilor de Poliţie al ONU şi a cooperat
nemijlocit cu comandanţii unităţilor de poliţie din regiunile provinciei, executând următoarele
tipuri de misiuni:

113
http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/Pagini/Cooperare_istoricKosovo.html

74
 - menţinerea şi restabilirea ordinii publice cu ocazia desfăşurării mitingurilor şi marşurilor
de protest (autorizate sau spontane);
- menţinerea şi restabilirea ordinii publice cu ocazia vizitelor unor oficialităţi;
- menţinerea şi restabilirea ordinii publice pe timpul desfăşurării activităţilor curente în
zonele comerciale aglomerate;
- asigurarea protecţiei unor persoane importante şi a unor delegaţii oficiale şi a unor
persoane desemnate de UNMIK;
- asigurarea măsurilor de ordine publică pe timpul desfăşurării unor manifestaţii sportive,
cultural-artistice;
- asigurarea măsurilor de ordine publică în localităţi, independent sau în cooperare cu
ofiţeri de poliţie civilă;
- misiuni pentru eliberarea unor ostatici capturaţi de elementele teroriste;
- misiuni de capturare şi arestare a unor persoane învinuite de crime de război;
- filtre şi puncte de control pe principalele artere de circulaţie şi în localităţile din zonă;
- acţiuni poliţieneşti în cooperare cu secţiile de poliţie din zonă;
- percheziţii şi descinderi la domicilii;
- paza şi apărarea unor clădiri administrative;
- escortarea şi paza unor deţinuţi sau a persoanelor care au comis crime de război;
- escortarea şi paza unor convoaie;
- asigurarea măsurilor de securitate a autogărilor şi gărilor pe timpul derulării
transporturilor speciale;
- misiuni de pază a transporturilor speciale.
- misiuni ocazionale (puncte de control în cooperare cu poliţia, patrule pedestre în
cooperare cu poliţia, escortarea membrilor parlamentului din Kosovo şi asigurarea protecţiei
apropiate a acestora, escortarea convoaielor);
- operaţiuni necesitând intervenţia rapidă (controlul mulţimilor sau restabilirea ordinii
publice – timp de reacţie 10-30 minute);
- operaţiuni speciale, ordonate de către Comisarul de Poliţie Civilă ONU sau de către
Directorul Unităţilor Specializate. Acest tip de operaţiuni constau în arestări periculoase – criminali
de război sau infractori periculoşi – căutări de armament, muniţie şi droguri sau criminali de război
sau asigurarea securităţii transportului de explozivi.
Având în vedere prevederile Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 77 din
26.09.2011 privind dezangajarea efectivelor de poliţie şi jandarmi aflate în Misiunea EULEX
Kosovo, turul de serviciu al Detaşamentului de Misiuni Internaţionale al Jandarmeriei Române a
încetat la data de 24.12.2011.
Pe parcursul celor nouă ani în care Jandarmeria Română a dislocat o unitate constituită în
Kosovo, s-a constituit o bază de selecţie cuprinzând ofiţeri de comandă şi stat major, în măsură să
facă faţă cu succes exigenţelor impuse de ocuparea unei funcţii de conducere în cadrul unei forţe
multinaţionale.
Ca o recunoaştere a bunei pregătiri a ofiţerilor jandarmi cu grad superior, în perioada
2011-2012 Departamentul de Poliţie Specială al EULEX a fost condus de un colonel jandarm
român.

6.2. Misiunea ISAF din Afganistan în cadrul NTM-A

Jandarmeria Română participă la operaţia ISAF din Afganistan, în cadrul NTM-A (NATO
TRAINING MISSION IN AFGHANISTAN), în baza Hotărârii CSAT nr. 29 din 2011, privind
participarea României cu 66 de jandarmi la Misiunea de instruire NATO din Afganistan114.
114
http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/Pagini/Cooperare_MisPace.html

75
 În anul 2012 a fost emisă o nouă Hotărâre CSAT, privind suplimentarea contingentului de
instructori din Jandarmeria Română dislocat în Afganistan, urmare a solicitării părţii americane. În
cuprinsul Hotărârii CSAT nr. 4 din 2012 se prevede ca numărul jandarmilor dislocaţi în cadrul
operaţiei ISAF să crească de la 66 la 131, misiunile acestora urmând să se înscrie pe aceleaşi
coordonate, respectiv pregătirea forţelor de securitate afgane, în cadrul centrelor de pregătire.
În data de 12.04.2011, un eşalon precursor format din 6 ofiţeri jandarmi a fost dislocat în
Afganistan în cadrul Misiunii de Instruire NTM-A, pentru a executa activităţi necesare pregătirii
intrării în teatrul de operaţii a contingentului principal. Până la constituirea întregului contingent,
acesta a executat activităţi necesare pregătirii intrării în teatrul de operaţii a contingentului
principal.
Comandantul primului contingent a fost desemnat dl. maior Sebastian CUCOŞ. De
asemenea, au fost numiţi ofiţeri comandanţi în centrele de pregătire de la Spin Boldak (colonel
Ovidiu VASILICĂ), Wardak (colonel Mircea OLARU) şi Costall (căpitan Alexandru
CONSTANTIN) învestiţi cu autoritatea de conducere pentru personalul din subordine.
Începând cu data de 11.05.2011 a demarat activitatea de mentorat şi adaptare la
programul specific. Această activitate se desfăşoară în comun cu membrii celorlalte contingente
care vor asigura introducerea corespunzătoare a propriului personal.
Principalele activităţi desfăşurate pe linia pregătirii/mentoratului s-au concretizat în:
- executarea unor activităţi de perfecţionare a pregătirii instructorilor cu accent pe trei
domenii: securitate adaptată condiţiilor din Afganistan, conţinutul pregătirii şi pedagogie, precum
şi conducerea vehiculelor blindate;
- executarea unor activităţi de pregătire privitoare la cunoaşterea armamentului, actul de
comandă, instrucţia tragerii, conducerea ATV şi a vehiculelor de patrulare;
- executarea unor activităţi de pregătire de Intervenţie Profesională;
- executarea unor activităţi de pregătire privind topografia militară, conducerea
mijloacelor auto, psihopedagogie si pregătire medicală în câmp tactic;
- executarea unor activităţi specifice de conducere/mentorat în domeniul asigurării
logistice;
- executarea unor activităţi de perfecţionarea a pregătirii în domeniul HEST (Hostile
Environement Security Training) precum: conducerea vehiculelor blindate, reacţia personalului din
cadrul convoiului, perfecţionarea tacticii de intervenţie în diferite situaţii, executarea unor trageri
adaptate condiţiilor teatrului de operaţii.
Activitatea de bază a personalului dislocat în Afganistan a constituit-o mentoratul. În
toate centrele de pregătire din Afganistan aceasta a fost metoda principală de lucru şi nu cea a
substituirii instructorilor afgani cu personal internaţional.
Ca urmare a procesului de tranziţie aflat în desfăşurare, respectiv transferarea autorităţii
către partea afgană, NPTC Wardak s-a închis definitv la data de 30 martie 2013.
Activitatea jandarmilor români în cadrul NPTC Wardak s-a încheiat în două etape: în
prima etapă 5 jandarmi au fost mutaţi la Centrul de pregătire Spin Boldak în data de 28.01.2013,
iar în a doua etapă, 18 jandarmi au fost relocaţi în baza militară Phoenix, în data de 29.01.2013.
Jandarmii relocaţi în Camp Phoenix- RSC Capital au desfăşurat un număr de 148 de
misiuni şi s-au deplasat la un număr de 103 locaţii, acestea aparţinând atât armatei cât şi poliţiei
afgane. (misiunile au constat în asigurarea protecţiei şi a securităţii (body angel) militarilor
americani, australieni, canadieni, precum şi a contractorilor americani pe timpul desfăşurării de
către aceştia a activităţilor de mentorare a poliţiei şi armatei afgane; în 2 locaţii jandarmii români
au instruit poliţia afgană prin predarea tacticilor şi tehnicilor specifice muncii de poliţie).
Până în prezent, România a participat la misiunea NATO de pregătire din Afganistan cu
un număr de 290 jandarmi, a instruit 17. 000 poliţişti afgani şi a executat 148 misiuni.

76
 6.3. Misiunea UE de monitorizare EUMM Georgia

Participarea la Misiunea de Monitorizare a Uniunii Europene în Georgia (EUMM

Georgia) poate fi o experienţă extrem de interesantă. Cu mult diferită de misiunile executive, o
misiune europeană de monitorizare concentrează totul în jurul observării situaţiei de conflict,
identificării evoluţiilor înregistrate, analizei acestor dezvoltări şi a formulării de recomandări, pe
care le înaintează către Bruxelles.
Scopul acestora a fost informarea cât mai exactă a nivelului de decizie european, în
vederea corelării poziţiilor UE şi Statelor Membre, în cadrul bătăliilor diplomatice şi geopolitice în
regiune. Şi cum printre părţile implicate, mai mult sau mai puţin direct, în Abhazia şi Oseţia de Sud
există actori dintre cei mai redutabili (fosta Uniune Sovietică a produs, fără îndoială, o şcoală de
gândire diplomatică), aceste încleştări sunt, de multe ori, mai complicate, mai organizate şi mai
îndârjite decât cele militare.
EUMM Georgia a fost o misiune delicată, cu două teatre de operaţii separate (Abhazia şi
Oseţia de Sud), având adesea dinamici diverse, peisaje geografice şi politice contrare şi actori
parţial diferiţi, dar şi elemente comune. Fără îndoială, este o misiune care oferă membrilor săi o
mulţime de provocări, dar şi de oportunităţi. Toţi aceştia încep de la poziţia de monitor, urcând
odată cu experienţa şi abilităţile dobândite şi demonstrate, către diferite niveluri de leadership
(patrulă, echipă, birou, birou regional, HQ – pentru cei cu aptitudini operaţionale sau
organizatorice) sau către poziţii de specialişti (pentru cei cu aptitudini analitice ori tehnice).
În contextul diversităţii domeniilor de interes abordate de mandatul Misiunii,
monitorizarea s-a realizat de o manieră complexă, pe mai multe paliere, care ating deopotrivă
dimensiuni militare, administrative şi de siguranţă individuală şi socială a populaţiei afectate (care
include, nelimitativ, respectarea drepturilor omului), cu preponderenţă de-a lungul Liniilor de
Demarcaţie Administrativă (ABL) dintre Teritoriile Administrate de Tbilisi şi cele două provincii
separatiste.
Misiunea a fost lansată ca urmare a Acordului de încetare a focului în şase puncte încheiat
la 12 august 2008 şi a Înţelegerii de la 8 septembrie 2008 dintre părţile în conflict cu privire la
măsurile de punere în aplicare a acordului, ambele mediate de UE.
La această misiune, Jandarmeria a participat în anul 2008 şi a avut dislocaţi 11 ofiţeri,
alături de alţi reprezentanţi ai MAI, MAE şi MApN. Ofiţerii jandarmi desfăşoară următoarele
misiuni:
- patrularea zonelor de interes operativ;
- observarea desfăşurării evenimentelor în teatrul de operaţii;
- culegerea şi analiza de informaţii şi furnizarea acestora autorităţilor relevate ale UE.
Din perspectiva naţională, contingentul român (cel mai numeros în cadrul EUMM
Georgia) este unul bine apreciat, punând la dispoziţia misiunii o bogată şi diversă paletă de
expertize profesionale.
În cadrul său şi independent de valoroasa experienţă de lucru într-un mediu European,
segmentul specializat în aplicarea legii, precum şi cel militar, au oportunitatea de a studia
similitudinile dintre teatrele de operaţii abhaz, osetin şi cel transnistrean şi de a participa la
dezvoltarea unor concluzii care permit o mult mai practică înţelegere a evenimentelor ce au loc
într-un spaţiu aflat la doar 90 km de spaţiul UE şi NATO.

6.4. Misiunea EUCAP Sahel Niger

77
 EUCAP Sahel Niger, misiunea civilă a Uniunii Europene lansată în urma solicitării
guvernului statului Niger în vara anului 2012, care a debutat la data de 8 august 2012 în cadrul
Politicii de Securitate şi Apărare Comune (PSAC), reprezintă un element important al strategiei UE
de abordare a problemelor din Africa.
Misiunea a fost concepută pentru asigurarea de suport şi asistenţă autorităţilor nigeriene
în cadrul planului de combatere a terorismului şi criminalităţii organizate. Aproximativ 50 de
experţi, toţi făcând parte din structuri de securitate şi justiţie din ţările Uniunii Europene, au fost
dislocaţi în Niamey. Misiunea dispune de asemenea de ofiţeri de legătură în Mali şi Mauritania.
Obiectivele misiunii EUCAP Sahel Niger se referă la:
- întărirea capacităţii statului Niger în ceea ce priveşte dezvoltarea unei strategii de
securitate;
- asigurarea unei coordonări în dezvoltarea proiectelor de combatere a terorismului şi
criminalităţii organizate;
- implementarea unui sistem modern de justiţie prin dezvoltarea capacităţii de investigare
a infracţiunilor şi a procedurilor judiciare;
- asigurarea capacităţii forţelor de securitate din Mali de gestionare raţională a resurselor
umane şi logistice.
În luna februarie 2014 Jandarmeria Română a dislocat un ofiţer în cadrul EUCAP SAHEL
NIGER, care şi-a desfăşurat activitatea pe o perioadă de 9 luni.
În urma prezentării acestor misiuni se poate aprecia faptul că din punct de vedere al
capacităţilor operaţionale şi al resurselor umane Jandarmeria Română poate să fie implicată pe un
palier extins de misiuni.
Funcţiile ocupate de ofiţerii jandarmi confirmă potenţialul resursei umane valoroase
concretizată prin ocuparea unor posturi cu rang înalt din rândul specialiştilor din statele majore ale
misiunilor.

BIBLIOGRAFIE:
- Legea nr.121 din 15 iunie 2011, privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii
în afara teritoriului statului român, publicată în Monitorul Oficial nr.427 din 17 iunie 2011;
- Cătălin Enuţă, Valenţele Jandarmeriei Române în managementul situaţiilor de criză pe alte
spaţii geografice, Editura Sitech, Craiova, 2015;
- http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/Pagini/Cooperare_MisPace.html

CONCLUZII

78
 Dinamica factorilor de instabilitate la nivel regional şi internaţional din ultimii ani ridică
o mare problemă pentru organismele internaţionale şi din cadrul Uniunii Europene în ceea ce
priveşte gestionarea crizelor şi conflictelor.
Tipologia şi evoluţia acestor fenomene cu impact negativ asupra climatului de ordine
publică şi securitate naţională, regională sau internaţională obligă forţele de poliţie să-şi orienteze
capacităţile şi capabilităţile operaţionale în raport de noile preocupări şi posibilităţi de acţiune ale
acestor factori destabilizatori.
Pentru prevenirea acestor ameninţări dintre care terorismul internaţional şi criminalitatea
organizată transfrontalieră sunt principalii vectori, Uniunea Europeană îşi dedică eforturile nu
numai prin operaţiuni de impunere a principiilor statului de drept, ci şi prin promovarea unor
modele europene de dialog intercultural şi interreligios. Uniunea, prin politicile de securitate
proprii, se axează pe împiedicarea, izolarea şi neutralizarea comunităţilor, grupurilor şi
organizaţiilor cu potenţial criminal în interiorul şi în afara graniţelor UE.
Prin politica sa de securitate şi apărare Uniunea Europeană aspiră la un mediu de
securitate concretizat şi realizat prin cooperare internaţională cu principalele organisme cu atribuţii
în menţinerea unui climat de pace şi stabilitate precum ONU, OSCE şi NATO.
Se observă totodată implicarea activă a Uniunii în tot mai multe operaţii de prevenire a
conflictelor, misiuni din domeniul poliţienesc şi operaţii de pe teritoriul altor state sau misiuni
pentru prevenirea crizelor şi conflictualităţii.
Toate acţiunile operative din domeniul gestionării crizelor sunt acoperite prin dezvoltarea
misiunilor ”de tip Petersberg” la care au fost adăugate în spectrul acţional acţiunile de ripostă
contrateroristă.
Definirea clară şi progresivă a politicii de apărare comună este susţinută prin Tratatul de
la Nisa în care se reafirmă interesul pentru dezvoltarea capacităţilor militare ale UE, crearea de
structuri politice şi militare permanente şi încorporarea definitivă în Uniune a funcţiilor de gestiune
de criză.
Deşi nu dispune de o forţă armată permanentă, Uniunea Europeană se poate sprijinii pe
forţele de menţinere a păcii cu care contribuie statele membre în cadrul operaţiunilor comune
pentru dezarmare, misiuni umanitare şi de salvare, consiliere şi asistenţă militară, prevenirea
conflictelor şi menţinerea păcii, misiuni ale forţelor combatante pentru gestionarea crizelor,
inclusiv pentru restabilirea păcii şi stabilizare după încetarea conflictelor.
Evoluţia societăţii contemporane a demonstrat faptul că în situaţia unei operaţii de
management al crizelor există întotdeauna solicitări numeroase pentru intervenţie simultană a
forţelor de poliţie şi celor militare. De aceea, în concordanţă cu Obiectivul Principal 2010 a fost
necesar ca la nivelul Uniunii Europene să fie permanent puse la dispoziţie efective de poliţişti cu
statut militar pentru dislocare rapidă.
Din momentul în care a obţinut calitatea de stat membru NATO şi UE, România a rămas
conectată ireversibil la valorile democraţiei europene, îşi îndeplineşte cu succes criteriile de aderare
şi continuă să se alinieze Politicii Externe şi de Securitate Comună a Uniunii Europene fiind destul
de activă în promovarea problematicilor de securitate regională.
Prioritate majoră pentru politica noastră de apărare rămâne participarea efectivă a statului
român la Politica Europeană de Securitate şi Apărare, eforturile României până în prezent fiind
recunoscute. În urma eforturilor depuse, statul român se găseşte pe locul al treilea în UE în ceea ce
priveşte contribuţia la misiunile civile ale Uniunii la care participă cu poliţişti, jandarmi, diplomaţi,
judecători sau experţi în domeniul drepturilor omului.
Ca în orice stat modern, România dispune de structuri specializate capabile să execute cu
succes misiuni în afara teritoriului naţional la solicitările primite din partea organismelor
internaţionale precum ONU, OSCE, NATO şi UE. O astfel de structură este Jandarmeria Română,
forţă cu statut militar care în baza competenţelor conferite de legea de organizare şi funcţionare dar
mai ales a statului de membru cu drepturi depline în EUROGENDFOR şi FIEP a participat la o

79
gamă largă de misiuni cu efective şi tehnica din dotare atât în spaţiul Uniunii Europene cât şi în
afara acestuia.
În calitate de instrument al Uniunii Europene specializat în gestionarea crizelor, Forţa de
Jandarmerie Europeană (EUROGENDFOR) se implică activ în misiunile civile şi operaţiunile
militare desfăşurate la nivel internaţional, ceea ce reprezintă o formă de aplicare a priorităţilor
europene de securitate şi apărare.
Jandarmeria Română se găseşte azi ca membru cu drepturi depline în FJE aflată într-un
proces de modernizare şi compatibilizare a structurilor şi practicilor, fapt ce determină
profesionalizarea instituţiei, adoptarea şi implementarea instrumentelor şi metodelor moderne de
îndeplinire a misiunilor si implicit alinierea activităţilor de învăţământ la standardele de
performanţă ale instituţiilor similare europene.
Capacităţile operaţionale ale acestei forţe cu statut militar sunt permanent dezvoltate şi
modernizate conform exigenţelor şi cerinţelor misiunilor prin stagii de pregătire şi parteneriate cu
state membre din aceste organizaţii dar şi alte structuri similare cu expertiză şi experienţă în
domeniu.
Pe parcursul angajamentelor partenerilor FIEP s-a ajuns la concluzia că jandarmeriile
oferă o plus-valoare semnificativă prin folosirea unei rezerve de forţe înalt calificate. Aptitudinea
lor de a acoperi ansamblul spectrului de misiuni de politie, cuvânt cheie în doctrina de angajare şi
statutul lor, le permite să fie desfăşurate în perfecta complementaritate cu o componentă militară,
garant al securităţii într-un spaţiu euro-mediteranean.
Analiza documentelor oficiale ale FJE şi FIEP şi prezentarea clară a ideilor cheie din
domeniul misiunilor internaţionale la care Jandarmeria Română şi-a adus aportul creează
posibilitatea unei aprofundări mai simple a problematicii din domeniu şi dezvoltă la nivelul
ofiţerului o cultură educaţională complexă modernă.

80