PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII

1. Structura şi dinamica personalităţii – interacţiuni şi dominante în devenirea fiinţei umane

1.1.Conceptul de personalitate

De cele mai multe ori când ne referim la personalitatea umană, în vorbirea curentă ne referim la
caracteristicile cheie ale unei persoane, spre exemplu X nu are personalitate – cu referire în special la
trăsăturile comportamentale negative sau Y este o mare personalitate, referindu-ne în acest caz la o
persoană de excepţie.
Termenul de personalitatea, din punct de vedere etimologic, provine din lat. persona = masca a
actorului a cărei expresie emoţională era caracteristică pentru personajul interpretat; personajul ca atare:
cu caracteristicile structurale şi comportamentale care îl individualizează în raport cu celelalte personaje.
În ceea ce priveşte definirea personalităţii, datorită complexităţii şi diversităţii sale, trebuie să
facem precizarea că în literatura de specialitate există un impresionant număr de definiţii, fiecare
surprinzând aspecte specifice:
 Marele Dicţionar de psihologie Larousse, 1993: caracteristică relativ stabilă a felului de a fi al unei
persoane, a modului de a reacţiona în situaţiile în care se găseşte;
 Allport, 1981: organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care
determină gândirea şi comportamentul său carateristic;
 Grey, 1991: stilul general al persoanei de interacţiune cu lumea, în special cu oamenii;
 O definire sintetică a personalităţii poate fi: sistem structurat şi ierarhizat, dinamic şi evolutiv,
constituit din subsistemul biologic, subsistemul psihic, subsistemul socio-cultural care asigură
individului o adaptare unică, originală la mediu.
Delimitări conceptuale
Conceptul de personalitate se diferenţiază de alte concepte cu care se află în interacţiune şi
interdependenţă, precum individ, individualitate, persoană şi personaj, şi care presupun diferinte ipostaze
de manifestare a subiectului uman.
 Individ: etimologic provine din lat. individuum; are un sens biologic şi exprimă unitatea indivizibilă
a organismului în raport cu mediul înconjurător, fiind o noţiune aplicabilă tuturor fiinţelor vii; desemnează o
unitate biologică, un exemplarul singular – insul, ce aparţine unei specii de fiinţe şi se referă la ceea ce au
în comun toţi membrii unei specii; se caracterizează prin integralitate - nu poate fi divizat fără a-şi pierde
specificul; este în întregime determinat biologic.
 Individualitatea: este caracteristica unui individ; un sistem viu, concret, unic, irepetabil; se referă
la un ansamblu de proprietăţi somatice, psihice şi psihosociale cu o structură specifică, singulară prin care
cineva se deosebeşte de ceilalţi; în plan psihologic este expresia individului, felul de a fi al omului, fiind
rezultanta prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural – funcţionale a individului. Elementul
central al oricărei individualităţi este personalitatea.
 Persoana: etimologic (lat. persona, gr. prosopon) înseamnă în teatrul antic masca actorului, rolul
acestuia, actorul. Este corespondentul în plan social a ceea ce reprezintă în plan biologic individul şi se
referă la fiinţa concretă cu identitate socială determinată (nume, familie, dată de naştere, statut social etc.)
şi având o anumită poziţie socială, cu anumite drepturi şi obligaţii de care este conştientă. Este o noţiune
aplicabilă numai omului - orice persoană matură, normal dezvoltată are un nucleu al individualităţii şi se
realizează ca personalitate. La naştere copilul este o individualitate, un „candidat” la dobândirea atributului
de persoană; în cazurile patologice, când psihicul se destructurează rămâne doar individul, ceea ce
reprezintă aspectul biologic al omului.
 Personajul: este o imagine fragmentară a persoanei, o aparenţă, o mască. Personajul este
realitatea psihosocială care se ascunde în spatele măştii, reprezentând exteriorizarea persoanei prin
comportament. Este persoana în rol, omul interpretat ca un rol social, fiecare om poate juca mai multe
roluri, se poate manifesta prin mai multe personaje. Când între persoană şi personaj există disonanţe
foarte mari apar stări patologice (dedublarea personalităţii).Obiectivarea persoanei la un înalt nivel de
performanţă şi relevanţă socială echivalează cu transformarea personajului în personalitate publică,
ipostază în care devine model şi reper axiologic pentru ceilalţi
 Personalitatea: în sens foarte larg, desemnează persoana maximal valorizată social, recunoscută
ca valoare, ca individualitate ce contribuie la viaţa socială, cu conştiinţa că reprezintă o valoare.
În sens strict psihologic, personalitatea este o construcţie teoretică elaborată în scopul înţelegerii şi
explicării modalităţii de fiinţare şi funcţionare a persoanei, reprezentând modul specific de organizare a
trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei.
Personalitatea este o sinteză bio – psiho – socio –istorică şi culturală care asigură
adaptarea originală a individului la condiţiile mediului natural şi mai ales social.
Caracteristicile personalităţii:
1. Personalitatea reflectă diferenţele individuale, unicitatea fiecărei persoane: deşi există trăsături
comune mai multor indivizi (sociabilitatea), manifestarea acestora la nivelul fiecărui individ are particularităţi
sub aspectul conţinutului, frecvenţei sau intensităţii de manifestare;
2. Personalitatea este constantă: o trăsătură de personalitate odată formată are tendinţa de a se
menţine în aceeasi formă o lungă perioadă de timp;
3. Personalitatea este consistentă: trăsături relativ asemănătoare sau complementare au tendinţa de
a se asocia în configuraţii stabile (sociabilitatea si comunicativitatea);
4. Personalitatea este modelabilă: trăsăturile de personalitate pot fi modificate fie prin influenţa
factorilor sociali, fie prin demersul autoformativ al persoanei
5. Personalitatea este factor cauzal care determina relativa constanta a comportamentului în situaţii
diferite, spre deosebire de factorii situaţionali care sunt responsabili de variabilitatea acestuia.
Orientarea personalităţii în psihologie: nomotetic versus idiografic
Psihologia personalităţii are ca obiect de studiu totalitatea caracteristicilor structurale ale persoanei
umane sub aspectul elementelor comune şi al particularităţilor diferenţiatoare. Divergenţa dintre abordarea
idiografică şi nomotetică se referă la problematica raportului între particular, individual, concret şi general,
universal (Golu, 2004).
Orientarea nomotetică (nomos gr. - lege, normă): se referă la studiul a ceea ce indivizii au în
comun, la găsirea legităţilor şi invariaţiilor tuturor oamenilor;
 se bazează pe comparaţiile între indivizi, privind unul sau mai multe aspecte ale personalităţii;
 susţine rolul eredităţii şi influenţa redusă a mediului asupra dezvoltării personalităţii;
 recurge în cunoaşterea personalităţii a metodelor de tip cantitativ, cu precădere experimentul
de laborator, ancheta pe bază de chestionar;
 se concentrează pe elaborarea legilor generale, cu caracter deductiv şi probabilist;
 foloseşte un limbaj formalizat, fiecare termen cu care operează fiind definit riguros.
Orientarea idiografică (idios gr. – propriu, specific) se referă la ceea ce este unic, singular,
irepetabil în structura personalităţii, aaxandu-se în principal pe descrierea amanunţită a persoanei;
  se axează pe identificarea trăsăturilor individuale, a specificităţii persoanei;
 recurge la metode de cunoaştere de natură calitativă: studiul de caz, introspecţia, analiza
produselor activităţii, observaţia etc;
 are un caracter strict descriptiv;
 consideră că esenţa personalităţii poate fi surprinsă numai prin studiul detaliat al vieţii şi
experienţei individuale;
 utilizează un limbaj mai puţin formal, empiric, cotidian.

Abordari ale personalităţii în psihologie

De-a lungul timpului, în psihologie au fost elaborate mai multe teorii, fiecare încercând să descrie,
să explice, să interpreteze şi să realizeze predicţii asupra structurării şi devenirii personalităţii.
1. Abordarea psihanalitică
 Reprezentanţi: S. Freud, A. Adler, C.G. Jung, K. Horney, E. Fromm, E. Erickson;
 Teoria psihanalitică asupra personalităţii este o teorie motivaţională a comportamentului uman,
susţinând că cele mai multe dintre comportamentele noastre sunt determinate de forţe de natură
inconştientă; trăsăturile şi tipurile de personalitate se formează pe baza interacţiunii dintre impulsurile
biologice şi constrângerile realităţii;
 în structura personalităţii S. Freud identifică o parte inconştientă, substratul ei bazal, profund ce
cuprinde conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii şi care determină gândurile şi
comportamentele conştiente, cauzând deseori tulburări severe; un nivel subconştient (preconştient) ce
cuprinde amintiri şi gânduri care sunt temporar uitate, dar care pot fi aduse în conştient dacă este necesar
şi un nivel conştient care cuprinde acţiunile noastre cărora le putem identifica cauzele şi efectele; omul se
naşte cu o serie de pulsiuni instinctuale care motivează şi adaptează comportamentul încă din copilărie;
experienţele dobândite în copilăria timpurie au o influenţă crucială asupra dezvoltării personalităţii;
 după 1920, S. Freud îşi revizuieşte concepţia şi se orientează spre zonele superioare ale vieţii
psihice, pe care le analizează mult mai nuanţat; el concepe personalitatea ca fiind compusă din:
 sine (Id) care reprezintă aspectul biologic al personalităţii, fundamentul, matricea pe care se
construieşte personalitatea; se manifestă pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a oricărei
dorinţe, Sinele conduce către reacţii extremiste (frustrare, agresivitate);
 eu (Ego) reprezintă aspectul psihologic şi este un intermediar între Sine şi lumea externă, fiind
răspunzător de organizarea proceselor mentale desfăşurate la nivel preconştient şi conştient; el este
obiectiv, orientat în afara lui însuşi, pentru adaptarea personalităţii la lumea externă; Ego-ul se manifestă
pe baza principiului realităţii în care sunt antrenate operaţii intelectuale de evaluare, planificare şi decizie;
prin intermediul Eu-lui omul percepe realitatea, memorează, învaţă, transformă lumea externă conform
avantajului propriu, controlează instinctele, decide asupra satisfacerii, amânării sau suprimării lor, tinde
spre obţinerea plăcerii în conformitate cu principiul realităţii, ţine seama de cadrul moral de valorile şi
idealurile tradiţionale ale societăţii, aşa cum sunt ele transmise de părinţi.
 supraeu (SuperEgo) reprezintă aspectul social al personalităţii; se manifestă ca un „părinte
interior”, indicând individului ceea ce ar trebui sau „nu ar trebui” să facă şi conţinând norme şi standarde
sociale structurate după criteriile drept-nedrept, bine-rău, el acţionează după principiul moralităţii.
Supraeul se dezvoltă din Eu-l preconştient prin identificarea cu părinţii, cu persoane admirate din anturajul
copilului.
 Freud consideră că Eul, prin mecanismele de apărare, poate să echilibreze presiunile exercitate
asupra sa de la nivelul Sinelui şi Supraeului: proiecţia (atribuirea unei senzaţii sau idei neplăcute altei
persoane), refularea (ascunderea unei amintiri, astfel încât ea să nu mai poată să fie reactualizată),
sublimarea (obiectul, acţiunea se transformă în opusul ei), raţionalizarea (găsirea unei scuze rezonabile,
chiar dacă acţiunea a fost făcută spontan).
 Teoria psihanalitică a lui Jung diferă de cea a lui Freud prin faptul că el introduce alături de
inconştientul personal, care reprezintă totalitatea achiziţiiilor personale şi o serie de acte automate, gesturi,
expresii faciale etc., un nou concept - inconştient colectiv, care conţine arhetipuri, simboluri universale,
imagini primordiale care au existat întotdeauna şi care se repetă etern. Libidoul este în concepţia jungiană
nu este de natură sexuală, cum propunea Freud, ci de natură spirituală.
 Întreaga dezvoltare psihică a fiinţei umane se datorează relaţiilor dinamice dintre instanţele
menţionate şi a modului cum acestea funcţionează în echilibru. Dezechilibrul dintre instanţele menţionate
duce la inadaptare şi, mult mai grav uneori la boală psihică.
2. Abordarea factorială:
 Termenul trăsătură semnifică o caracteristică sau calitate specifică unei persoane. În viaţa de zi cu
zi, utilizăm adesea trăsăturile pentru a descrie o persoană, luând de obicei în considerare calităţile care ies
în evidenţă
 Reprezentanţi: Gordon Allport şi Raymond Cattell sunt cele care definesc abordarea modernă a
trăsăturilor.
 R. B. Cattell (1965), un alt reprezentant al abordării psihometrice a personalităţii are în vedere
organizarea intraindividuală a trăsăturilor (factorilor) din structura personalităţii.
 Cattell defineşte personalitatea prin consistenţa trăsăturilor, ceea ce face posibilă o anumită
predicţie asupra modului în care individul se va comporta într-o anumită situaţie. Trăsăturile reprezintă
unitatea fundamentală a personalităţii care îi conferă unicitate şi care pot fi definite ca tendinţe de a
reacţiona caracterizate printr-un oarecare grad de stabilitate.
 personalitatea cuprinde mai multe categorii de trăsături:
 fie trăsături comune, care pot fi identificate la orice om în grade diferite şi trăsături unice, care sunt
specifice fiecărui individ şi care îl diferenţiază de alţii; fie trăsături de suprafaţă, legate de anumite
circumstanţe şi trăsături de profunzime sau „de origine”(sursă) care sunt proprii individului şi care
acţionează subiacent trăsăturilor de suprafaţă..
 Cattell a considerat, pe baza analizei factoriale că, trăsăturile de personalitate pot fi exprimate prin
16 factori pe care fiecare om îi posedă într-o măsură mai mare sau mai mică şi a elaborat în acest scop un
test de personalitate, aplicat subiecţilor normali, cunoscut sub denumirea de 16PF.
 critica care se aduce acestei teorii este aceea că factorii de personalitate propuşi de el sunt prea
rigizi şi nu pot fi operanţi.
 G. W. Allport (1937) abordează personalitatea prin identificarea trăsăturilor, pe baza observării
oamenilor normali şi nu a celor dintr-o clinică. El consideră că studiul personalităţii trebuie axat pe
examinarea adulţilor normali, unici, având drept obiectiv descrierea structurilor psihologice care determină
maniera caracteristică de gândire şi comportament a unui individ, fiind de preferat să privim lumea prin
prisma unică a fiecărui individ.
 conform teoriei lui Allport, trăsăturile de personalitate sunt structuri mintale neuropsihice, dispoziţii
personale, care formează o parte a personalităţii oricărui individ şi care determină modul consecvent de
gândire şi de comportare al acestuia. Alături de aceste trăsături, dar distincte de ele, sunt habitudinile,
trăsături inflexibile, răspunsuri specifice la stimuli specifici, precum şi atitudinile, ce presupun prezenţa unui
obiectiv şi care se manifestă pro sau contra (Allport, W. G.). Pentru a realiza o clasificare a trăsăturilor de
personalitate, Allport a extras din dicţionar 18000 de adjective care descriu în mod curent personalitatea.
la un individ; acestea pot lua următoarele forme: trăsături cardinale (generale, profunde, dominante, cu o
mare influenţă asupra personalităţii), trăsături centrale, care caracterizează maniera uzuală de reacţie a
individului şi trăsături secundare, care reprezintă preferinţele speciale ale unei persoane şi atitudinile sale
într-o situaţie particulară, ele fiind cel mai puţin consecvente. Utilizând observarea directă a
comportamentului, interviul, studierea scrisorilor, a jurnalelor şi a altor documente personale, precum şi
studiul de caz, Allport reuşeşte să identifice la fiecare om 2 – 3 trăsături cardinale, 10 – 15 trăsături centrale
şi sute chiar mii de trăsături secundare.
3. Abordarea behavioristă:
 Reprezentanţi: B.F. Skinner, Bandura A., J. B. Rotter
 incluzând teoriile behavioriste si non-behavioriste, considera comportamentul ca fiind determinat
de factori situationali si folosesc pentru cunoasterea acestuia metoda observatiei si testele de aptitudini.
 se axează pe rolul învăţării în modelarea comportamentelor.
 accentuează rolul factorilor sociali în determinarea comportamentului;
 mecanismele învăţării: condiţionarea operantă, învăţarea observaţională explică modul în care se
formează predispoziţiile comportamentale relativ stabile;
 analizele experimentale ale comportamentului stabilesc legi precise si cuantificabile care sunt
aplicabile comportamentului individului actual.
 cercetarile lui Skinner reprezinta o sursa de date pentru stabilirea empirica a legilor învatarii, cu
determinari de mare precizie, a controlului conditiilor si variabilelor care afecteaza comportamentul.
 dezavantajul fundamental al teoriilor comportamentului consta în subestimarea factorilor interni,
subiectivi si neglijarea aspectelor motivationale.
4. Abordarea umanistă:
- Reprezentanţi: C. Rogers, A. Maslow
- Abordarea umanistă a personalităţii este doar o parte dintr-o mişcare mai amplă care a încercat să
pună întreaga psihologie pe baze noi.
- Umaniştii susţin că oamenii nu sunt nici şoareci uriaşi şi nici computere ineficiente şi deplasează
accentul pe virtuţile şi aspiraţiile umane, voinţa liberă conştientă şi îndeplinirea potenţialului. Imaginea
umanistă asupra naturii umane este optimistă, oamenii fiind văzuţi ca activi, creativi, preocupaţi de scopuri
precum dezvoltarea personală.
- În concepţia lui Rogers, fiinţele umane sunt motivate de o singură tendinţă fundamentală: tendinţa
de actualizare, de a menţine şi îmbogăţi funcţionarea organismului. Această tendinţă înnăscută este o
nevoie umană fundamentală şi include toate trebuinţele fiziologice şi psihologice (deşi este mai orientată
spre biologic decât spre psihologic).
- Tendinţa de actualizare este observabilă nu numai la oameni şi animale, ci şi la orice fiinţă vie, fiind
o forţă virtual irezistibilă care determină nu numai supravieţuirea individului, ci şi adaptarea şi dezvoltarea
lui. Actualizarea are prin urmare în timpul maturizării o componentă puternică de natură biologică. Pe
măsură ce individul se maturizează, componenta psihologică devine mai puternică, reflectând impactul
învăţării şi al experienţei.
- Personalitatea sănătoasă este una creativă, capabilă de adaptare chiar în condiţiile unui mediu
schimbător. Asociată creativităţii este spontaneitatea. Persoana în curs de actualizare nu are nevoie de un
mediu predictibil sau sigur, care ar reprezenta chiar o pacoste pentru ea.
- Rogers nu crede că adjective precum fericit sau mulţumit sunt potrivite persoanei în curs de
actualizare, deşi o astfel de persoană va trece prin astfel de stări, etichete mai potrivite pentru experienţele
prin care trece persoana actualizată ar fi semnificative, incitante, provocatoare.
- Teoria lui Maslow cu privire la motivaţia umană stă în centrul abordării sale, Maslow susţinând că
există un număr de trebuinţe înnăscute care activează şi direcţionează comportamentul fiecărui individ.
Comportamentele pe care persoanele le practică pentru a-şi satisface aceste trebuinţe nu sunt înnăscute,
ci învăţate, ceea ce înseamnă că există foarte mari diferenţe între indivizi. O caracteristică esenţială a
acestor trebuinţe universale este aranjarea lor într-o ierarhie sau în formă piramidală – piramida
trebuinţelor.
- Puncte slabe ale abordării umaniste: li s-a reproşat lipsa de precizie, completitudine, caracterul
operaţional şi consistenţa validităţii empirice.
5. Abordarea cognitivă:
- Reprezentanţi: J. G. Kelly
- Abordarea cognitivă pune în centrul preocupărilor sale procesele de cunoaştere ca modalitate
principală de adaptare la mediu şi explică diferenţele individuale prin prisma diferenţelor existente în
procesele de cunoaştere.
- J. G. Kelly (1955), elaborează o teorie cognitivă asupra personalităţii pornind de la ideea că
aceasta trebuie să ofere o metodă prin care terapeutul să-şi poată da seama de modul în care pacientul
înţelege lumea. El afirmă că în activitatea zilnică oamenii se comportă ca nişte „oameni de ştiinţă”, care
încep prin a exprima teorii şi ipoteze despre ceea ce este lumea şi apoi încep să le testeze prin cercetare;
- Teoria constructelor personale încearcă sa determine felul în carepersoana vede şi aliniază
evenimentele pe propriile sale coordonate.
- fiecare dintre noi îşi elaborează un set de constructe cognitive pe care Kelly le defineşte ca fiind
perechi de dimensiuni opuse, pe care indivizii le folosesc pentru a descrie şi a da semnificaţie persoanelor
şi evenimentelor din jurul lor. Aceste constructe sunt bipolare, orice persoană putând fi plasată undeva
între cele două extremităţi, dacă nu se află la una dintre extremităţi.Pentru studierea personalităţii,
important este faptul că aceste constructe sunt personale, în sensul că ele sunt obţinute prin propria
experienţă şi evaluarea comportamentului celorlalţi. În mod obişnuit, avem un set de aproximativ opt sau
nouă constructe principale, dar putem avea şi multe altele, minore, care sunt subordonate primelor;
- în virtutea acestor constructe, persoana posedă o concepţie unică despre realitate şi experienţă.
Oamenii elaborează constructe în contact cu situaţii şi alte persoane, dar, deoarece oamenii şi
evenimentele se schimbă cu trecerea timpului, constructele nu pot fi absolute, finale, ci trebuie rafinate, în
multe cazuri fiind necesare construcţii alternative disponibile;
- teoria lui Kelly are în vedere mai curând modul în care înţelegem ceea ce ni se întâmplă, decât
descrierea personalităţii. Prin elaborarea grilei-repertoriu, Kelly a conceput primul tip de test de
personalitate care ar putea oferi o intuire profundă a felului în care un om îşi înţelege lumea.
- valoarea acestui tip de abordare a personalităţii constă în explicarea atitudinilor, a atribuirii
cauzale, a autoreglării comportamentului şi a formulării scopurilor.
6. Abordarea structural-sistemică
 Reprezentanţi: M. Golu, P. P. Neveanu, A. Dicu etc.
 Abordarea structural sistemică a personalităţii presupune nu numai cunoaşterea părţilor
componente ale acesteia (a trăsăturilor), ci şi identificarea legăturilor şi a relaţiilor dintre ele, precum şi
integrarea acestora într-un tot indivizibil.
 Personalitatea este considerată un sistem dinamic deschis, hipercomplex şi probabilistic (M. Golu)
orientat spre cucerirea unui mediu din ce în ce mai extins, un sistem care asimilează cultură, un sistem
activ în continuă organizare şi creştere, care merge dincolo de limitele speciei, îndeplinind scopuri,
realizând aspiraţii şi idealuri.
 ea formează un sistem în interacţiune cu alte organisme şi sisteme sociale, fiind în acelaşi timp
sistemul care se autoactualizează, se autoperfecţionează, fiind social motivată şi motivabilă;
 caracterul dinamic al personalităţii ca sistem rezultă din raportarea acesteia la factorul timp, ea
beneficiind de dezvoltare şi maturizare;
  hipercomplexitatea rezultă din numărul foarte mare al substructurilor acesteia şi implicit al
legăturilor interne şi externe ce se stabilesc între elementele componente şi între personalitate şi mediu;
 caracterul probabilist se referă la relaţia dintre mărimile de „intrare” şi mărimile de „ieşire”; în cadrul
sistemului personalitate se interpun o serie de mărimi de „stare”, astfel încât mărimile de „ieşire” sunt
imprevizibile, noi putând aproxima cu o anumită probabilitate un comportament, dar nu putem spune cu
exactitate care va fi acest comportament.
 în perspectivă sistemică, personalitatea apare ca o unitate integrativ superioară, un sistem
supraordonat, ireductibil şi inconfundabil cu diferite procese, funcţii psihice şi mai mult, care nu poate fi
alipit structurilor biologice sau psihocomportamentale primare;
 din perspectiva structural sistemică personalitatea este alcătuită din patru subsisteme de bază
aflate în interdependenţă şi interrelaţionare: subsistemul dinamico- energetic (temperamentul), subsistemul
de orientare (concepţia de viaţă, sistemul de valori etc); subsistemul instrumental al personalităţii
(aptitudinile), subsistemul de relaţionare şi reglaj (caracterul).
 1.2. Structura personalităţii

1. Temperamentul – dimensiune dinamico-energetică a personalităţii

A. Definire şi caracterizare
Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamico- energetice ale personalităţii:
- nivelul energetic se referă la cantitatea de energie de care dispune un individ, la modul cum este
consumată;
- nivelul dinamicii se referă la cât de iute/lentă, mobilă/rigidă, uniformă/neuniformă este conduita individului.
 temperamentul are o puternică bază nativă deoarece se manifestă de timpuriu,
reprezentând forma de manifestare a activităţii nervoase superioare în plan psiho comportamental (P.
Popescu Neveanu, 1978).
 unui anumit tip de activitate nervoasă superioară îi corespunde un anumit tip
temperamental; tipul de activitate nervoasă (ANS) nu se manifestă direct în planul vieţii psihice, ci mediat,
datorită experienţei individuale şi relaţiilor sociale pe care le stabileşte fiecare individ;
 tipul de activitate nervoasă superioară se referă la felul în care sistemul nervos central
coordonează întreaga funcţionalitate a organismului uman, fiind o noţiune fiziologică.
 fiecare fiinţă umană îşi manifestă încă de la naştere tipul de activitate nervoasă
superioară, iar prin interacţiune cu mediu se dobândeşte factura psihologică, temperamentul propriu-zis;
 temperamentul nu se schimbă de-a lungul vieţii (Atkinson, 2002), deşi se subordonează
caracterului. Interinfluenţarea dintre cele două dimensiuni ale personalităţii se manifestă astfel (M. Zlate,
2000);
 temperamentul „colorează” modul de exprimare a trăsăturilor caracteriale, predispune la
anumite manifestări caracteriale, avantajează sau inhibă formarea unor trăsături caracteriale;
 caracterul inhibă anumite însuşiri temperamentale, maschează sau compensează
temporar unele dintre acestea, şi valorifică la maximum trăsăturile temperamentale care se asociază în
plan comportamental cu efecte pozitive.
B. Tipologii temperamentale
Tipul reprezintă o dispoziţie psihică sau psihologică dominantă de natură neutrală proprie unui
grup de oameni în mod comparativ fără ca acest grup să se distingă strict de alte grupuri.
Criterii:
a. predominanţa substanţelor de bază existente în corpul omenesc: sânge, limfă, bilă albă, bilă
neagră
Hipocrate şi Galenus temperamentul omului este dat de existenţa umorilor în corpul uman, intuind
astfel natura afectivă şi biochimică a acestuia;
 cele patru tipuri temperamentale, a căror denumire se păstrează şi astăzi, sunt :
 temperamentul coleric (hipersecreţia bilei galbene) se
caracterizează prin : impulsivitate, pasiune, reactivitate;
 temperamentul sangvinic (circulaţia intensă a sângelui) se
caracterizează prin : destindere, satisfacţie, optimism;
 temperamentul flegmatic (hipersecreţia limfei)se caracterizează
prin : lentoare, răbdare, apatie, inerţie;
 temperamentul melancolic (hipersecreţia bilei negre) se
caracterizează prin : interiorizare, autoanaliză, concentrare, izolare.
 b. constituţia corporală, morfologică a individului
 Ernst Kretschmer (1922) stabileşte patru tipuri constituţionale :
 tipul picnic (statură mijlocie, torace bombat, tendinţă de a acumula grăsime, extremităţi moi) se
careacterizează prin : ritm lent, adaptare pasiva, extraversie, veselie, sociabilitate, simt
practice, tendinta spre comoditate.
 tipul astenic (dezvoltarea în lungime a extremităţilor) se careacterizează prin : ritm rapid,
energic, nervozitate, interiorizare, solititudine, idealism, izolare, indolenţă.
 tipul atletic (dezvoltarea armonioasă a musculaturii) se careacterizează prin: lentoare,
vâscozitate, stăpânire, sobrietate.
 tipul displastic (cu malformaţii congenitale) se careacterizează prin :
 persoanele se deosebesc între ei prin dispoziţiile psihice:
 picnicii aparţin tipului ciclotim (treceri rapide şi superficiale de la o stare la alta) şi se
caracterizează prin adaptare pasivă, extraversie, veselie, sociabilitate, tendinţa spre comoditate, simţ
practic ;
 astenicii aparţin tipului schizotim (neconcordanţa între aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce
se vede şi ceea ce este ascuns ) şi se caracterizează prin ritm rapid, enerrgic, nervozitate, interiorizare,
înclinaţi spre preocupări teoretice, reci, solitari ;
 atleticii aparţin tipului vâscos, find lenţi, stăpâniţi, sobrii în gândire,etc.
c. fenomenele de natură psihică
În realizarea tipologiei temperamentale C. G. Jung consideră că persoanele sunt diferit orientate din
punct de vedere psihic, spre exterior sau spre interior.
 Extraverţii se caracterizează prin dinamism, sociabilitate, comunicativitate, adaptabilitate,
vioiciune.
 Intraverţii se caracterizează prin izolare, închidere, reflecţie, calm, stabilitate afectivă, principii
absolute.
 Ambiverţii sunt echilibraţi, orientarea spre exterior sau spre interior nu poate fi evidentă.
 H. Eysenk ia în considerare drept criteriu în caracterizarea tipului
temperamental gradul de nevrozism cu cei doi poli:
 Stabilitatea presupune echilibru emoţional, autocontrol, calm, etc.
 Instabilitatea presupune dezechilibru emoţional, anxietate, autocontrol slab, etc.
Prin combinarea celor două criterii se obţin patru tipuri temperamentale care conturează portrete
temperamentale descrise mai jos: tipul extravert – stabil, tipul extravert- instabil, tipul introvert – stabil, tipul
introvert- instabil.
d. atât de natură fiziologică, cât şi de natură psihologică
 pe baza cercetărilor efectuate în laborator, I. V. Pavlov consideră că activitatea nervoasă
superioară dispune de trei proprietăţi intensitatea, echilibru şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie.
 intensitatea este dată de capacitatea celulei nervoase de a rezista mai mult sau mai puţin la
acţiunile unor stimuli, fără a-şi încetini activitatea. Sistemul nervos poate fi : puternic - capacitate
de lucru intensă, nivel ridicat al pragului senzorial, restabilire rapidă după efort,rezolvare de sarcini
complexe, etc.şi slab - capacitate de lucru bună în cazul în care se dozează efortul, praguri
senzoriale joase, instalarea rapidă a oboselii, supramotivare şi suprasolicitare în raport cu sarcina,
etc.
 mobilitatea reprezintă viteza cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie, şi invers. Sistemul
nervos poate fi mobil (dacă trecerea se realizează rapid) : rapiditatea trecerii de la o activitate la
 alta, rapiditatea adaptării, etc. şi inert (dacă trecerea se realizează greoi) : inerţia formării
deprinderii, dificultatea de a trece de la o activitate la alta, dificulţi de adaptare, etc.
 echilibrul se referă la repartiţia egală sau inegală a forţei între excitaţie şi inhibiţie. Sistemul
nervos poate fi echilibrat (când cele două procese nervoase au forţe apropiate) : coordonare bună,
atenţie distribzutivă bună, dezvoltarea capacităţii de stăpânire de sine, etc.şi neechilibrat excitabil
(când predomină excitaţia) sau neechilibrat inhibat : coordonare dificilă, impulsivitate, inhibiţie
puternică, dificultăţi de distribuţie a atenţiei.
 Pavlov realizează o corespondenţă între tipul de activitate
nervoasă superioară şi tipul temperamental, astfel :
 Tipul puternic- mobil- echilibrat aparţine tipului temperamental sangvinic;
 Tipul puternic- mobil- neechilibrat aparţine tipului temperamental coleric;
 Tipul puternic- inert- echilibrat aparţine tipului temperamental flegmatic;
 Tipul slab aparţine tipului temperamental melancolic.
C. Portrete temperamentale
 Sangvinicul (extravert şi stabil emoţional:
– energic, voios, social (îşi face prieteni fără dificultate, dar îi părăseşte fără
regrete), comunicativ, vorbeşte repede, are mimică şi gesturi bogate, amabil, antrenant, optimist, bine
dispus, ataşabil, entuziast, trece rapid de la o stare afectivă la alta, se stăpâneşte uşor, este calm,
oboseşte greu, schimbă activităţile dorind mereu ceva nou;
– obraznic, obositor prin reproducerea unor istorii pentru a distra, îi întrerupe pe alţii
pentru a exprima un punct de vedere propriu, vrea să fie în centrul atenţiei, promite că ajută dar uită, nu are
o manieră logică de a face lucrurile, indulgent pentru a nu fi dezagreabil, se supără uşor dar uită repede,
inconsecvent, încearcă să-i manipuleze pe cei din jurul său, nestatornic.
 Colericul (extravert şi instabil emoţional)
- angajant, dârz, combatant, acţionează repede în toate situaţiile, sigur pe sine, rareori ezită sau
oscilează, vorbeşte direct şi fără rezerve, comandă, îşi asumă riscuri convins de propriile aptitudini şi de
succesul său, este capabil de iniţiative îndrăzneţe;
- impulsiv, are mişcări bruşte, vorbire explozivă, rapidă, inegală, cu întreruperi, chiar violent,
impetuos, agitat, acţionează neeconomic, face risipă de energie, lucrează în salturi, îşi întrerupe activitatea
când ajunge la epuizare, se adaptează greu la situaţiile monotone, exagerează atât prieteniile cât şi
adversităţile, certăreţ, lipsit de tact, inflexibil, încăpăţânat, dominator, îşi manifestă furia când ceilalţi nu
acţionează suficient de repede.
 Flegmaticul (intravert şi stabili emoţional)
- liniştit, neobişnuit de calm, lent, imperturbabil, reacţiile emoţionale sunt moderate, sentimentele
sunt puternice, foarte stabile, acceptă punctul de vedere al altuia, răbdător, organizat, tolerant, nu-i plac
extremele;
- apatic, lipsit de interes, nehotărât, ezitant, lent, placid, leneş, greu adaptabil, trece cu greutate de la
o activitate la alta, consumând foarte multă energie, înclinat spre rutină, vorbirea este lentă, egală, fără
gesturi.
 Melancolicul (intravert şi instabil emoţional)
- emotiv, sensibil, convinge prin logică şi fapte, altruist, respectuos, sensibil, ordonat, organizat,
statornic, ci tact, diplomat, cu aspiraţii intelectuale şi artistice, idealist, profund, politicos, loial,, nu este
invidios, face totul discret;
 - are complexe de inferioritate, emotiv, se adaptează greu, ranchiunos, nu iartă uşor, neîncredere,
anxietate, interiorizat, înclinat spre reverie, pesimist, se simte marginalizat, susceptibil, singuratic,
răzbunător, îi pedepseşte pe cei care l-au jignit, are un debit verbal scăzut, voce monotonă.
 2. Aptitudinile – dimensiunea instrumental - efectorie a personalităţii

A. Definire şi caracterizare
Capacităţile şi aptitudinile sunt componente ale personalităţii care îi permit omului să acţioneze asupra
mediului (ambianţei) în mod eficient. M. Golu arată ele răspund la întrebarea „ce poate şi ce face un
anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?”.
 termenul de aptitudine provine din latinescul aptus şi se referă la posibilitatea individului de a
desfăşura o anumită activitate facil, obţinând rezultate deasupra mediei celorlalţi indivizi.
 aptitudinile sunt sisteme operatorii formate din însuşiri fizice şi psihice care permit să se efectueze
la nivel superior mediei diferite activităţi.
 termenul de capacitate care reprezintă aptitudinea activată, consolidată prin exerciţiu şi îmbogăţită
cu cunoştinţe adecvate.
 gradul înalt de dezvoltare, de manifestare a aptitudinilor complexe, precum şi combinarea lor
originală care asigură creaţia de valori noi, originale este talentul; acesta se manifestă în diverse forme de
activitate: ştiinţifică, tehnică, artistică, literară, pedagogică, etc.;
 geniul reprezintă forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă într-o
activitate creatoare de însemnătate istorică pentru viaţa societăţii, pentru progresul cunoaşterii umane.
 din perspectiva funcţionalităţii, aptitudinea se raportează la eficienţa activităţii, la randament
acesteia sau la comportamentul eficient pe care-l desfăşoară o persoană.
 orice însuşire sau proces psihic privit sub unghiul eficienţei devine aptitudine (ex. memoria, spiritul
de observaţie, etc.) (I. Radu , 1991);
 indicatorii de dezvoltare ai aptitudinii se raportează la noţiunea de randament (comportament
eficient), care are în vedere calitatea dar şi cantitatea activităţii subiectului, uşurinţa sau rapiditatea de a
efectua o activitate, precizia efectuării activităţii, dar şi originalitatea acesteia;
 din perspectivă procesuală, aptitudinea se defineşte raportat la procesele şi funcţiile psihice care
o compun. În structura acesteia se regăsesc o multitudine de componente psihice: informaţii, deprinderi,
interese, capacităţi care sunt astfel organizate încât activitatea care este desfăşurată să fie eficientă.
B. Relaţia înnăscut - dobândit în structura aptitudinilor
 iniţial s-a crezut că aptitudinile ar fi un „dar de la divinitate”, subliniindu-se aspectul lor
dobândit, caracterul lor înnăscut;
 teoriile biologizante considerau că aptitudinile sunt înnăscute, accentuându-se ideea
„geniului înnăscut”.
 argumentele aduse în sprijinul acestei afirmaţii: studiul arborelui genealogic al familiilor unor
oameni renumiţi (Bach, Darwin, etc.), studiul gemenilor univitelini, precum şi din manifestările
precocea unor aptitudini.
 contraargumentele aduse la această teorie au fost următoarele: nu toţi urmaşii unor
personalităţi au manifestat aceleaşi tip de aptitudini, există cazuri în care aptitudinile s-au manifestat
destul de târziu aptitudinea respectivă (Cervantes a publicat opera sa la 60 de ani ).
 la polul opus se situează orientările care acordă importanţă rolului mediului şi educaţiei ăn
formarea aptitudinilor; argumentele care se aduc sunt studiul gemenilor univitelini care despărţiţi la naştere
şi crescuţi în medii diferite nu au dezvoltat aceleaşi aptitudini;
 se consideră că aptitudinile au o bază nativă reprezentată de predispoziţii înnăscute
pentru diverse categorii de stimuli şi activităţi: în manifestarea unor aptitudini predispoziţiile native au o
pondere semnificativă (aptitudinile muzicale, artistice, literare), iar în altele ponderea lor este mai redusă
(aptitudini organzatorice, de conducere, etc.) ;
 predispoziţiile native au un caracter polivalent în sensul că pe un anumit fond ereditar se
pot dezvolta o serie de aptitudini în funcţie de solicitările mediului şi ale educaţiei;
 aptitudinile sunt în mare măsură determinate social: „este greu de presupus că o dinamica
profesiilor este înscrisă în codul nostru genetic” (I. Radu, 1991).
C. Clasificarea aptitudinilor
Criteriu: gradul de complexitate
 Aptitudinile simple sunt implicate în realizarea unei singure operaţii din cadrul unei
activităţi şi se bazează pe un singur fenomen psihic (auzul muzical, percepţia spaţială, concentrarea
atenţiei, fidelitatea memoriei etc.);
 Aptitudinile complexe sunt sisteme organizate şi ierarhizate de aptitudini simple. Cele
mai slab dezvoltate beneficiază de fenomenul compensării, prin intermediul căruia se asigură
funcţionalitatea şi eficienţa lor maximă.
Criteriu: gradul de generalitate
 Aptitudinile speciale sunt cele care asigură realizarea cu succes a unei singure activităţi
(aptitudini muzicale, literare, matematice, plastice, pedagogice etc.);
 Aptitudinile generale sunt implicate într-un număr mare de activităţi (spiritul de observaţie,
capacitatea de învăţare, anumite calităţi ale memoriei, inteligenţa etc.);
Criteriu: natura proceselor implicate
 Aptitudini senzoriale: acuitate vizuală, acuitate auditivă, etc.;
 Aptitudini intelectuale: inteligenţă, aptitudini matematice, etc.;
 Aptitudini psihomotorii: dexteritate manuală, coordonare ochi mână, etc.;
 Aptitudini fizice: forţă fizică, memorie chinestezică, etc.
3. Caracterul – dimensiunea moral- valorică a personalităţii

A. Definire şi caracterizare
Caracterul exprimă conţinutul activităţii (ce face), constituind nucleul psihosocial al personalităţii.
 Caracterul (în sens larg) reprezintă schema logică de organizare a profilului psihomoral general al
persoanei, considerat din perspectiva unor norme şi criterii etice, valorice;
 include următoarele componente corelate şi integrate într-o structură unitară, prin mecanisme de
selecţie, apreciere şi valorizare: concepţia generală despre lume şi viaţă; convingeri şi sentimente
sociomorale; aspiraţii şi idealuri; conţinutul şi scopul activităţilor; stilul de activitate.
 Caracterul (în sens restrâns) desemnează un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături care
determină în mod relativ stabil, constant de orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni şi la sine
însuşi.
 nu este înnăscut – el se formează în copilărie şi adolescenţă şi se poate schimba pe tot parcursul
vieţii;
 se formează prin interiorizarea normelor, modelelor şi valorilor grupului din care individul face
parte; copilul găseşte în grupul său valori şi modele de comportare gata constituite care îi sunt propuse; în
funcţie de respectarea sau nerespectarea lor, copilul este recompensat ori sancţionat; prin repetarea
comportamentelor de acelaşi fel valoarea devine, din cerinţă externă, normă internă şi apoi valoare pentru
persoana respectivă; când comportamentul copilului se conformează normelor grupului, trăsăturile sale de
caracter sunt apreciate ca pozitive, iar când contravine acestor norme, sunt apreciate ca negative;
 este dependent de judecăţile individului şi presupune alegeri între bine şi rău, adevăr şi minciună,
dreptate şi nedreptate etc.; trăsăturile de caracter sunt bipolare: harnic – leneş, drept – nedrept, egoist –
altruist etc;
 la persoana adultă judecăţile de valoare sunt realizate în funcţie de convingerile, idealurile,
sentimentele acesteia, de concepţia generală despre lume şi viaţă care îndeplineşte funcţia de orientare a
personalităţii;
 cunoaşterea caracterului este mai dificilă decât a celorlalte dimensiuni ale personalităţii; însuşirile
caracteriale nu se observă ci se deduc din comportament;
 acelaşi comportament poate fi manifestarea unor însuşiri diferite;
 indivizii pot masca unele însuşiri sau pot simula prezenţa celor pe care le ştiu apreciate de ceilalţi.
B. Tipologia atitudinilor
 Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului;
 reprezintă o construcţie psihică complexă, sintetică ce reuneşte elemente intelectuale, afective şi
volitive.
 se constituie prin interacţiunea individului cu obiectele în contextul unor evenimente sau situaţii
sociale, prin interiorizarea relaţiilor generalizate şi stabile ale omului cu lumea externă, relaţii ce devin prin
interiorizare, moduri de comportare; este rezultatul învăţării, fiind ecoul subiectiv al evenimentelor şi
faptelor externe, al relaţiilor individului cu realitatea;
Clasificarea atitudinilor
 atitudini faţă de sine – reflectă
caracteristici ale imaginii de sine pe baza autopercepţiei şi autoevaluării precum şi a percepţiei şi
evaluării celor din jur; se conturează atitudinea faţă de Eul fizic, faţă de Eul psihic (nivelul diferitelor
funcţii şi capacităţi intelectuale, afective, motivaţionale) şi faţă de Eul social ( efectele conduitelor şi
reuşitelor în cadrul relaţiilor noastre cotidiene în cadrul profesional, familial, civic); prin mecanismul
 autoestimării atitudinea faţă de sine se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: atitudine
obiectiv – realistă, atitudine de supraestimare (aroganţă, dispreţ, complex de superioritate) şi atitudine
de subestimare (modestie exagerată, neîncredere în sine, complexe de inferioritate);
 atitudinea faţă de societate –
cuprinde atitudinea faţă de muncă, atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale,
atitudinea faţă de diferitele instituţii (familie şcoală, biserică, armată etc.), atitudinea faţă de structura şi
forma organizării politice, atitudinea aţă de ceilalţi semeni etc.
C. Modele ale structurii caracteriale
Trăsătura caracterială poate fi definită ca structură psihică internă, care conferă constanţă modului de
comportare a unui individ în situaţii semnificative pentru el.
 acestea sunt esenţiale, definitorii pentru individ, exprimând ceea ce are el specific;
 sunt stabile, durabile (nu sunt spontane, întâmplătoare); ele determină un mod constant de
manifestare a individului ceea ce permite predicţia comportamentului;
 au o valoare etică (morală), nu sunt neutre;
 sunt specifice şi unice ca existenţă şi manifestare, diferenţiindu-se de la un individ la altul,
formându-se în timpul vieţii fiecărei persoane;
 sunt organizate ierarhic într-un sistem; G. Allport (1991) ierarhizează trăsăturile caracteriale
(numite de el „dispoziţii personale) în:
 1 – 2 trăsături cardinale sau „rădăcinile vieţii” care le domină şi le controlează pe toate celelalte, cu
semnificaţie majoră pentru individ şi care îşi pun amprenta asupra fiecărui act de conduită;
 10 – 15 trăsături centrale ( principale) care pot fi cu uşurinţă recunoscute la un individ ca fiindu-i
caracteristice şi care controlează situaţiile obişnuite, cotidiene;
 sute sau mii de trăsături secundare şi de fond (periferice) care sunt mai puţin active, care exprimă
aspecte neesenţiale ale conduitei, manifestându-se episodic, pe care uneori persoana le neagă; ele nu
sunt trăsături caracteriale datorită caracterului de „potenţialitate”, dar datorită caracterului mobil, flexibil ele
pot deveni trăsături centrale sau chiar cardinale, în funcţie de situaţie ( o trăsătură negativă, ca trăsătură
centrală, poate deveni, prin intervenţii educative, o trăsătură secundară şi invers, o trăsătură pozitivă,
atunci când este secundară poate fi transformată în trăsătură centrală);
 Modelului cercurilor concentrice trăsăturile sunt organizate concentric: cercul interior conţine
trăsături cardinale, cercul mediu cuprinde trăsături centrale, iar cercul exterior cuprinde trăsături secundare;
acest model „permite înţelegerea mai exactă a comportamentului concret al omului datorat în esenţă, pe de
o parte, coexistenţei diferitelor trăsături caracteriale, iar pe de altă parte manifestărilor diferenţiate, în
funcţie de particularităţile situaţiilor întâlnite”, „oferă posibilitatea explicării atât a dinamicii structurii generale
a caracterului, cât şi a fiecărei trăsături caracteriale”, „poate juca şi rolul unui instrument de valorizare a
trăsăturilor caracteriale, mai ales atunci când nu cunoaştem sau nu suntem siguri de semnificaţia deţinută
de aceştia”(M. Zlate); prin acest model poate fi determinat exact locul ocupat de o trăsătură în cele trei
cercuri concentrice, dacă ea reprezintă o calitate evidentă sau un efect evident;
 Modelului piramidei caracteriale - presupune organizarea, relaţionarea şi structurarea
atitudinilor şi trăsăturilor caracteriale într-un sistem de forma unei piramide care conţine în vârf trăsăturile
dominante, esenţiale, iar la bază trăsături subordonate, particulare; acest model permite înţelegerea
caracterului ca un sistem organizat şi bine structurat şi nu un conglomerat de trăsături; sistemul
trăsăturilor caracteriale reprezintă profilul caracterial al fiecărei persoane;
 Modelului balanţei caracteriale (formulat de P. Popescu Neveanu) sunt organizate în perechi
(muncitor- leneş, curajos- laş etc.), fiecare persoană având în ponderi diferite (spre polul pozitiv sau
negativ) întreaga gamă de perechi; echilibrarea reciprocă a trăsăturilor polare determină un caracter
ambiguu, slab determinat; la naştere trăsăturile caracteriale se află în poziţia zero, individul evoluând spre
un pol sau altul (ca o balanţă), în funcţie de întărirea sau respingerea socială; situaţia de echilibru a
balanţei este temporară şi indică starea de disonanţă cognitivă 8tensional – cognitivă) pe care individul va
căuta să o depăşească sau cel puţin să o reducă; acest model „arată şi explică mecanismul psihologic al
formării caracterului, forţa motrice a dezvoltării acestuia, care constă în principal în poziţia dintre contrarii,
în ciocnirea şi lupta lor”, „sugerează interpretarea caracterului nu doar ca formându-se din afară, nu doar
ca rezultat automat şi exclusiv al determinărilor sociale, ci şi ca autoformare (din interior), cu participarea
activă a individului”, „conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale” (M.Zlate);
D. Profilul caracterial
 Profilul caracterial – modalitatea de raportare şi reacţie la situaţiile sociale, reprezentată de
transformări în plan cognitiv, afectiv şi motivaţional al individului.
 Caracterul nu este înăscut, ci dobândit; trăsăturile caracteriale nu sunt date odată pentru
totdeauna, ci evoluează de-a lungul vieţii individului, se conturează treptat în ontogeneză;
 caracterul se dobândeşte prin asimilarea relaţiilor sociale, a ideilor şi valorilor dominante ale
epocii respective, prin conformarea la anumite norme şi reguli pe care societatea le impune individului;
în cazul dezvoltării normale, trăsăturile de caracter dispun de o anumită flexibilitate, plasticitate, ele
putând fi modelate, modificate de-a lungul vieţii sau în cadrul raporturilor cu alţii şi cu diverse
evenimente;
 în devenirea caracterului decisive sunt împrejurările de viaţă, modelele socio-umane pe care a
avut prilejul să le cunoască, relaţiile în care s-a angajat, acţiunile pe care le-a îndeplinit;
 caracterul este o construcţie sintetică, integratoare, în care se reunesc elementele sferei
intelectuale(cognitive), afectiv – motivaţionale şi volitive; el se formează în cadrul comunicării şi
interacţiunii individului cu realitatea socială, în diversitatea laturilor ei şi nu este o simplă întipărire a
conţinutului şi semnificaţiei situaţiilor sociale, nici o proiecţie pură a subiectului;
4. Creativitatea – dimensiunea transformativ – construvtivă a personalităţii

A. Definire şi caracterizare
Creativitata constituie un fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activităţii umane.
 termenul de creativitate provine din cuvântul latin creare care semnifică zămislire, naştere, făurire.
 stimularea potenţialului creativ: demers socioeducaţional complex şi organizat, cuprinzând
simultan fenomene de activizare (incitare şi susţinere), antrenare, cultivare şi dezvoltare, prin actualizarea
virtuţilor creative, prin trecerea lor, prin afirmarea efectivă de la posibil la real (P. Constantinescu- Stoleru,
apund E. Rafailă, 2002
 învăţarea creativă este o formă complexă de învăţare abordabilă în versiune sistemică, care
realizează comportamente individuale şi colective orientate preponderent spre căutarea, aflarea noului,
originalului şi valorosului ca elemente definitive ale creativităţii.
Creativitatea ca produs
 produsul creativităţii se exprimă fie în ceva material (proiect, invenţie, obiect de artă, etc.), fie în
ceva spiritual (idee, teorie, principiu, etc.);
 produsul creativ se caracterizează prin noutate, originalitate, utilitate socială, valoare, unicitate;
 originalitatea valorii nou create poate fi apreciată: subiectiv (când se evaluează produsul sub
aspectul surprizei, noutăţii, unicităţii), sau obiectiv (statistic).
 creativitatea, în funcţie de lărgimea sferei sociale sau a grupului de persoane faţă de care produsul
creaţiei este original obiectiv, se realizează la nivelul a trei paliere: individuală, colectivă, socială.
Creativitatea ca proces
 Creativitatea este procesul prin care individul identifică anumite lacune sau dezechilibre în
sistemele date, în experienţa umană, şi pe care le depăşeşte prin capacitatea de a formula idei noi, şi
ipoteze noi, de a le verifica, de a exprima în forme originale relaţiile dintre obiecte şi fenomene, de a integra
în sisteme unice datele care aparent nu au nici o legătură între ele.
 faza pregătitoare - presupune complexitate, deoarece subiectul se orientează spre sarcina
creativă, acumulează date, informaţii, analizează, experimentează mental. Această fază, de lungă durată,
implică conştientizare, organizare raţională, efort voluntar considerabil. Presupune următoarele subetape:
sesizarea problemelor reprezintă conştientizarea disfuncţionalităţii care trebuie remediată; formularea
problemei în termeni clari, familiari, fiind o etapă preponderent analitică, care necesită delimitarea
esenţialului de neesenţial, selectarea informaţiilor relevante; formularea ipotezelor preliminare - etapă
operaţională (M. Roco).
 faza de incubare (germinaţia) - se desfăşoară la nivel subconştient, sau chiar inconştient, fiind
etapa în care ideile se structurează într-o manieră nouă. În această etapă favorizează combinările libere,
inedite, flexibile, nesupuse restricţiilor. Durata incubaţiei poate varia de la câteva zile la căteva săptămâni,
luni sau ani,
 faza inspiraţiei, iluminării - este reprezentată de momentul străfulgerării ideii. Soluţia care se caută
apare ca o iluminare bruscă a conştiinţei, ca o intuiţie cognitivă instantane
 faza verificării - fază analitică şi voluntară. Stadiul în care are loc elaborarea finală, ideea devine
obiectivă, se materializează într-o formă corespunzătoare pentru a fi oferită opiniei publice. Acceptarea ei
depinde de forma de comunicare, dar şi de aşteptările celorlalţi.
Creativitatea ca potenţial general uman
 creativitatea există sub formă latentă, virtuală, în grade şi proporţii diferite, la fiecare individ;
 potenţialul creativ se defineşte ca ansamblul de informaţii şi structuri operatorii, de procedee şi
deprinderi de lucru de care dispune subiectul la un moment dat şi care este bază necesară a manifestării
creativităţii.
 orice fiinţă umană posedă potenţial creativ;
 stimularea, educarea şi antrenarea potenţialului creator conduce către formarea unor personalităţi
creatoare într-un domeniu sau altul.
Creativitatea ca latură, dimensiune a personalităţii
 creativitatea reprezintă latura constructiv – transformativă a personalităţii fiind o dimensiune de
sine stătătoare, integrată organic în ea (M. Zlate, 2000);
 trăsături de personalitate asociate cel mai frecvent cu capacitatea creativă: capcitatea de a gândi
abstract, fluiditatea ideaţională, flexibilitatea găndirii, capacitatea de elaborare, sensibilitatea faţă de
probleme, redefinirea, originalitatea (J. Guilford), gândire independentă, conştiinţă puternică, preferinţa
pentru fenomene complexe (Barron), lipsa de îngâmfare, toleranţă faţă de situaţii ambigui, încrederea în
propria activitate creatoare (C. Taylor) etc.;
 P. P. Neveanu: modelul bifactorial al creativităţii în care creativitatea este definită ca
interacţiune optimă între aptitudinile generale - inteligenţa şi speciale (segmentul instrumental efector) şi
atitudini dominant creative (segment orientativ şi energizant), între vectori şi operaţii.
 atitudinea creativă reprezintă o structură unică, sintetică şi ierarhizată, care integrează motivaţia
creativă, elemente afective, curiozitate, independenţă în gândire, perseverenţă, evidenţiate prin: atitudini
perceptive - deschidere perceptivă, toleranţă la ambiguitate, la disonanţă, la incertitudine, etc.; atitudini
intelectuale - capacitatea de suspendare temporară a deciziei, problematizarea, etc.; atitudini
neconvenţionale faţă de autoritate, nonconformism practic şi epistemic - depăşirea gratuităţii de deviere de
la norme sociale nonconformism, etc.; înalta acceptare a conflictului, a tensiunii, capacitatea de a risca în
faţa dificultăţilor; atitudini faţă de sine - încredere în sine, dorinţa de autorealizare, etc.
 vectorii sunt stări şi dispozitive cu rol de energizare şi direcţionare a activităţii, ei având fie un
sens pozitiv de incitaţie, fie un sens negativ de respingere şi frânare: vectori pozitivi (creativi) sunt:
trebuinţele de creştere, motivaţia intrinsecă, interese puternice, angajarea în profesie (activitate), nivele
ridicate de aspiraţie, atitudini creative (încrederea în forţele proprii, curaj, perseverenţă, curiozitate,
receptivitate la nou iniţiativă etc.) şi vectorii non-creativi (negativi) sunt incluşi: trebuinţe homeostazice,
motivaţia extrinsecă, lipsa unor interese adecvate, nivel scăzut de aspiraţie, atitudini necreative (rutiniere) –
neîncrederea în forţele proprii, conformismul intelectual, încăpăţânarea, conformism intelectual etc.;
 operaţiile sunt cele care realizează efectiv activitatea: operaţii noncreative - operaţiile rutiniere,
automatizate bazate pe algoritmi, în care predomină gândirea convergentă şi lipsesc procedeele
imaginaţiei şi operaţii creative sunt sistemele operatorii de tip deschis, bazate pe operaţii euristice, pe
procedeele imaginaţiei, pe descoperire şi invenţie.
Factorii creativităţii
 factori interiori structurali - sunt de natură psihologică: intelectuali: inteligenţă şi gândire
creatoare (gândire divergentă orientată spre o multitudine şi o varietate de soluţii); afectiv – motivaţionali:
dezlănţuie, susţin şi orientează activitatea, curiozitatea, pasiunea, creşterea tensiunii motivaţionale,
tendinţa de autorealizare, tendinţa de comunica, nevoia de nou, de claritate, etc.;de personalitate:
atitudinali, aptitudinali, temperamentali, - cresc sau frânează potenţialităţile creatoare ale omului; iniţiativa,
tenacitatea, atitudinea activă, asumarea riscului, etc.;
 factori exterior conjuncturali - de natură socio-culturală: sunt legaţi de particularităţile sociale,
istorice, culturale, de grupul căruia aparţine individul.
 factori psihosociali: se referă la ambianţa relaţională, la climatul psihosocial în care trăieşte
individul.
  factorii socioeducaţionali: sunt legaţi de nivelul educaţional, de procesul de învăţământ, de
colectivul de muncă, etc.
În mediul educaţional un factor important îl reprezintă personalitatea cadrului didactic, care poate fi
inhibitivă sau stimulativă; profesorii inhibitivi sunt: hipercritici, apodictici, lipsiţi de entuziasm, rigizi până la
dogmatism, descurajează autoexpresia, nu sunt disponibili în afara orelor de curs, etc.
1.3. Personalitatea din perspectivă psihosocială

1. Noţinea de statut
 Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau
pretinde din partea altora, în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială” (J. Stoetzel);
 el se defineşte şi funcţionează numai în cadrul unei reţele interacţionale de poziţii sociale în care
atribuţiile şi îndatoririle sunt precis circumscrise;
 are o latură obiectivă definită prin elementele exterioare, observabile ale comportamentelor şi o
latură subiectivă constând din aprecierea şi atitudinea persoanei faţă de poziţia pe care o ocupă;
 o persoană poate avea un „set de statute”; statute actuale şi statute latente (într-o situaţie
concretă un statut este pus în evidenţă celelalte rămânând în stare potenţială, latentă); statute prescrise,
înnăscute (sex, etnie, vârstă, religie, naţionalitate) şi statute achiziţionate, dobândite (prin profesie,
activitate socială, economică etc.); statute formale (impuse de o instituţie oficială) şi statute informale
(generate în cadrul unor grupuri sau asocieri spontane); statute temporare (cu o durată relativ redusă) şi
statute permanente; statute reale actuale şi anticipate (dorite, spre care persoana aspiră);
 statutele sunt complementare (statutul de profesor nu poate fi definit decât în corelaţie cu cel de
elev);
.2. Noţiunea de rol
 Rolul exprimă atât un comportament efectiv cât şi prescripţie normativă („ansamblul de
comportamente pe care alţii le aşteaptă legitim din partea unei persoane”)
 desemnează ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate unui anumit statut; indică ceea ce
trebuie să facă persoana pentru a justifica un statut sau altul; este standardul comportamentelor dictate de
un anumit statut (R. Linton);
 fiecare persoană poate îndeplini un „set de roluri” care pot fi congruente sau incongruente,
conducând la conflicte de rol (stări psihice tensionale, anxiogene şi disfuncţionale în plan comportamental,
determinate de incompatibilitatea a două sau mai multor roluri ale aceleaşi persoane sau ale unor
persoane diferite aflate în interacţiune directă, care au concepţii diferite asupra aceluiaşi rol şi funcţiilor
sale;
 între statut şi rol există un raport de complementaritate, ele reprezentând două faţete ale
persoanei aflate în relaţie; statutul desemnează aspectul static şi structurat al poziţiei ocupate, el fiind
determinat preponderent sociocultural; rolul desemnează aspectul dinamic şi particular al
comportamentului persoanei care ocupă respectiva poziţie, el fiind determinat atât psihoindividual cât şi
psihosocial; cu cât o persoană este mai potrivită pentru ocuparea unei anumite poziţii cu atât distanţa dintre
prescripţiile statutare şi comportamentele de rol este mai mică, ceea ce se va reflecta şi în modul cum este
apreciat la nivel social jocul de rol;
 între personalitate şi rol este o relaţie de interdependenţă; nu numai personalitatea influenţează
rolurile sociale ci şi rolurile influenţează personalitatea.

Bibliografie minimală
Allport, G.W. (1981). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Golu, M., (2005). Bazele psihologiei generale, Ed. Universitara, Bucureşti
Păişi Lăzărescu, M., Stan, M., (2008). Psihologia personalitatii- suport de curs, Ed. Pământul, Piteşti
Zlate, M., (2000). Fundamentele psihologiei, Ed. ProHumanitate, Bucureşti
Zlate, M., (2002). Eul și personalitatea, Ed. Trei, București
Bibliografie suplimentară
Atkinson, R. şi alţii (2002). Introducere în psihologie, Ed. Tehnică, Bucureşti
Birch, A., & Hayward, S. (1999). Diferenţe interindividuale, Ed. Tehnică, Bucureşti
Bonchis, E., Trip S., Drugas M., Dindelegan C., (2006). Introducere in psihologia personalitatii, Ed. Universitatii din
Oradea
Cosmovici, A., (1996). Psihologie generală, Polirom, Iaşi
Iluț, P. (2001). Sinele și cunoașterea lui, Ed. Polirom, Iași
Ionescu, S, Jacquet M.M., Lhote C., (2007). Mecanismele de aparare. Teorie si aspecte clinice, Ed. Polirom, Iasi
Hayes, N., Orrell, S., (1997, 2003). Introducere în psihologie, Editura ALL, Bucureşti
Opre A., (2006). Introducere in teoriile personalitatii, Ed. ASCR, Cluj Napoca
Opre A. (coord.), (2006). Noi tendinte in psihologia personalitatii (vol I, II), Ed. ASCR, Cluj Napoca
Opre, A., Boros S., (2006). Personalitatea in abordarile psihologiei contemporane, Ed. ASCR, Cluj Napoca
Radu, I., (1991)(coord.). Introducere în psihologia contemporană, Ed. Sincron, Cluj – Napoca