1

BĂNCILE ÎN ECONOMIE
Silviu CERNA
Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor
UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA

Recenta iniţiativă legislativă, numită "legea dării în plată", a dat naştere la numeroase
discuţii, din care nu au lipsit accentele populiste, demagogice, anticapitaliste şi
antioccidentale. Dincolo de pericolele latente, reprezentate de atitudinile subdiacente acestor
discursuri, problema majoră cu acest proiect legislativ este că "poate genera un risc sistemic
pentru întregul sector bancar, cu riscuri pentru stabilitatea sectorului financiar și cu implicații
asupra întregii economii." (CE, Raportul de țară al României pentru 2016, Bruxelles,
26.2.2016, p. 2-3).
Un factor care contribuie la audienţa de care se bucură promotorii acestei legi este, pe
lângă susţinerea unor puternice grupuri de interese, necunoaşterea de către o parte a publicului
larg a interacţiunilor dintre bănci şi economie. Aceasta, în pofida faptului că populaţia are
relaţii cu băncile mult mai frecvente decât înainte de 1989, când singura instituţie bancară
autorizată să lucreze cu persoanele fizice era "Casa de Economii şi Consemnaţiuni" (CEC). În
prezent, băncile sunt o prezenţă vizibilă în peisajul urban, iar mulţi clienţi au învăţat să
utilizeze tehnici bancare moderne (bancomate, carduri, internet banking etc.). Cu toate
acestea, ce anume este o bancă şi cum funcţionează ea par a fi lucruri puţin cunoscute de o
mare parte a societăţii româneşti. De aceea, o prezentare sine ira et studio a instituţiei bancare
se poate dovedi utilă tuturor celor interesaţi de problemele de actualitate.

Instituţiile financiare actuale sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice, care a
început încă în antichitate, când operaţiuni de genul celor numite azi "de bancă" (primiri de
depozite, acordări de credite, preschimbări de monezi etc.) erau desfăşurate deja de
profesionişti (numiţi "trapeziţi" de greci şi "argentari" de romani). Sistemele financiare
contemporane cuprind o multitudine de organisme, dintre care cele mai vechi, băncile, au fost
create în sec. XII-XIV, iar cele mai noi, societăţile financiare (fondurile de investiţii), au
apărut în anii '70-'80 ai secolului XX. Aceste sisteme financiare complexe şi compartimentate,
constituite din grupuri şi reţele mai mult sau mai puţin specializate, sunt şi în prezent obiectul
a numeroase reforme, care modifică adesea tipologia, organizarea şi funcţionarea instituţiilor
respective.
În aceste condiţii, orice clasificare a instituţiilor financiare moderne nu poate fi decât
relativă. În literatură, se foloseşte adesea următoarea grupare: 1) băncile şi organismele
asimilate acestora, a căror caracteristică este faptul că creează monedă, ceea ce face ca
activitatea lor să fie supusă supravegherii băncii centrale; 2) instituţiile financiare nebancare,
care nu creează monedă şi, deci, nu trebuie să se afle în sfera de control a băncii centrale.
Băncile creează monedă prin creditele pe care le acordă clienţilor. Această monedă este
numită de economişti "monedă de credit" pentru a o deosebi de moneda-marfă existentă în
sistemele monetare mai vechi (etalon-aur, etalon-argint, bimetalism etc.). Prin acordarea de
credite, băncile furnizează economiei moneda necesară pentru a funcționa cu costuri de
tranzacționare minime, contribuind, astfel, la optimizarea alocării resurselor. Într-adevăr, un
agent economic raţional, care vrea să participe la schimbul de bunuri, trebuie să utilizeze
moneda, deoarece aceasta reduce costurile comerciale, economiseşte timp, face ca economia
să fie mai productivă (timpul economisit poate fi utilizat pentru activităţile productive) şi
 2

permite o satisfacere mai rapidă a nevoilor. Cu alte cuvinte, băncile participă, alături de alte
categorii de agenţi economici şi prin mecanismele pieţei, la alocarea optimă a resurselor
existente în societate.
În prezent, principalele forme monetare sunt: 1) moneda scripturală, creată de băncile
zise "comerciale"; şi 2) moneda efectivă (numerar: bancnote şi monezi), creată de banca
centrală. Această funcţie monetară, care deosebeşte băncile de celelalte organisme financiare,
nu înseamnă că băncile nu sunt totodată intermediari financiari și operatori ai pieţei de
capitaluri (bursa de valori). Funcţia monetară a băncilor este imbricată, aşadar, în funcţia lor
financiară.
Operaţiunile efectuate de băncile comerciale pot fi împărţite în trei mari categorii: a)
operaţiuni efectuate cu alte bănci (bănci comerciale şi banca centrală) şi care se desfăşoară pe
ceea ce se numeşte "piaţa monetară" (money market); b) operaţiuni de acordare de credite
sectoarelor nebancare ale economiei (întreprinderi, populaţie şi stat); c) prestări de servicii
(plăţi, gestionarea averilor, consultanţă etc.).
Dintre aceste operaţiuni, de departe cea mai importantă din punctul de vedere al
sectoarelor nebancare este, evident, creditarea, deoarece, prin creditul bancar
neguvernamental (creditul acordat întrepinderilor şi populaţiei) se realizează în mare măsură
finanţarea activităţii economice. În practică, rolul creditării bancare diferă de la o ţară la alta:
băncile şi instituţiile de credit asimilate sunt principalii finanţatori ai economiei în Europa şi
Japonia, în timp ce, în SUA, acest rol este comparativ mai redus, fiind complinit de instituţiile
financiare nebancare (companii de asigurări, fonduri de pensii, alte categorii de intemediari
financiari). În România, volumul creditelor acordate de bănci clienţilor neguvernamentali era
la sfârşitul lunii ianuarie 2016 de 216.112,2 mil. lei., sumă echivalentă cu cca. 40% din PIB
(cf. datelor BNR).
Băncile îşi finanţează creditele prin patru genuri de resurse: a) resursele disponibile pe
termen lung pe care le obţin prin împrumuturi pe termen lung de la alte bănci și instituții
financiare; b) capitalul propriu (capital social şi fonduri de rezervă); c) economiile în formă
bănească disponibile pe termen limitat, pe care băncile le colectează de la clienţi asemănător
cu instituţiile financiare nebancare; d) moneda pe care băncile o crează şi care, după cum vom
arăta, alimentează depozitele.
Destinaţia resurselor este reprezentată de creditele şi celelalte plasamente financiare
efectuate de bănci: a) credite acordate trezoreriei publice prin achiziţii de titluri de stat; b)
credite pe termen scurt, mediu şi lung acordate întreprinderilor şi populaţiei; c) plasamente de
fonduri efectuate pe piaţa financiară prin cumpărări de titluri pe termen lung: acţiuni,
obligaţiuni, participaţii etc.; d) operaţiuni de creditare specifice: leasing, credite ipotecare etc.
În România, la data amintită, aproape jumătate din creditele acordate de bănci erau în valută.
Având în vedere cele arătate, bilanţul unei bănci comerciale arată (în principiu) astfel:

ACTIV PASIV
1. Credite acordate altor bănci 1. Împrumuturi primite de la alte bănci
2. Titluri publice 2. Depozitele clienţilor
3. Credite acordate clienţilor 3. Provizioane
4. Fonduri proprii
TOTAL ACTIV TOTAL PASIV

După cum se observă din această schemă bilanţeră simplificată, corelaţia esenţială este:
"total activ = total datorii + capital".
O discuţie aparte necesită postul numit "depozitele clienţilor". Termenul de "depozit"
este utilizat aici într-o accepţiune foarte generală, care acoperă o gamă largă de pasive
(datorii, angajamente) bancare, de la depozitele propriu-zise (la vedere şi la termen) la
 3

datoriile bancare materializate în diverse tipuri de înscrisuri (certificatele de depozit şi

obligaţiuni emise de bancă etc.). Caracteristica distinctivă a tuturor acestor pasive bancare,
altele decât fondurile proprii, este că, deşi, pentru bancă, sunt "datorii", pentru sectoarele
nebancare, sunt "creanţe" mai mult sau mai puţin lichide, susceptibile, deci, să îndeplinească
funcţiile monedei: mijloc de schimb, de plată, de rezervă etc. De aceea, aceste creanţe sunt
considerate şi sunt realmente monedă în sensul mai larg sau mai restrâns al termenului (M1,
M2 etc.). Pe de altă parte, depozitele constituie pentru titularii lor plasamente financiare,
deoarece chiar dacă depozitul iniţial este creat sub forma unui depozit la vedere, deținătorul
final al unui nou depozit bancar solicită, de regulă, o dobândă, a cărei mărime depinde de
comparaţia pe care o face între lichiditatea elementului respectiv şi randamentul său financiar.
În acest context, pot apare unele confuzii, iar pentru a le elimina sunt necesare câteva
precizări.
În primul rând, depozitul se poate constitui nu numai printr-o depunere de numerar
efectuată de un client, prin intrarea în contul său a unei anumite sume de bani cu titlu de
salariu, încasarea în cont a preţului unei mărfi vândute etc., ci şi prin acordarea unui credit de
către bancă.
În măsura în care este "acoperit" printr-un depozit prealabil, creditul constituie o
"finanţare nemonetară”: în această măsură, "banca acordă cu împrumut banii altora" – cum se
spune adesea. Mai precis, ea joacă, în acest caz, rolul de intermediar financiar între indivizii
care economisesc (cheltuiesc mai puţin decât câştigă), pe de o parte, şi cei care folosesc
resursele respective (cheltuiesc mai mult decât câştigă), pe de altă parte. Cu alte cuvinte,
banca, la fel ca instituţiile financiare nebancare, face legătura dintre cei care au capital, dar nu
îl folosesc, pe de o parte, şi cei care l-ar folosi, dar nu îl au, pe de altă parte. Procesul
important din punct de vedere social care ia naştere din aceste relaţii de redistribuire a resursei
rare care este capitalul şi care, în absenţa intermediarilor financiari, nu ar putea exista, este
"finanţarea indirectă" a activităţii economice.
În măsura în care este "acoperit" printr-un depozit creat cu însăși ocazia operațiunii de
creditare respective, creditul bancar constituie o "finanţare monetară". Astfel, banca
înregistrează noul credit în activul bilanţului său, deoarece operaţiunea respectivă dă naştere
unei creanţe asupra clientului/debitor; concomitent, ea înregistrează în pasiv un depozit de
egală valoare pe numele aceluiaşi client. Aceste simple înregistrări contabile au însă
consecinţe economice importante, deoarece depozitele bancare sunt monedă (scripturală)
acceptată în toate economiile moderne. Este, însă, evident că aceste operaţiuni nu implică o
"intermediere financiară" şi că finanţarea activităţii economice realizate în modul acesta este o
"finanţare directă".
În al doilea rând, depozitul nu "dispare" din pasivul bilanţului băncii atunci când banca
acordă un credit sau când beneficiarul creditului utilizează suma împrumutată pentru a
cumpăra un bun, un serviciu sau un activ financiar. În cazul în care vânzătorul bunului,
serviciului sau activului financiar este client al unei alte bănci, depozitul "iese" din banca
debitorului iniţial şi "intră" în patrimoniul băncii vânzătorului, însă nu părăseşte sistemul
bancar până la rambursarea împrumutului subdiacent. Băncile sunt, aşadar, elemente ale unui
sistem financiar interconectat, nu entităţi izolate.
În fine, nu există nici un motiv să se presupună că acest credit va fi rambursat imediat.
Dimpotrivă, un credit este acordat tocmai pentru că urmează să servească pentru finanţarea
anumitor activităţi economice "reale" (producție, comerț, consum, investiții etc.), care
generează, la rândul lor, o cerere sporită de monedă. Dacă creditele sunt folosite pe scară
largă pentru finanţarea unor activităţi economice relativ neproductive, are loc o creştere
generalizată a preţurilor bunurilor, serviciilor şi activelor financiare, adică se produce inflaţie.
Aceste aspecte sunt reprezentate sintetic în figura de mai jos:
 4

Deoarece este susceptibilă să provoace inflaţie, finanţarea prin creaţie monetară a fost
amplu discutată în literatură în toată perioada postbelică. Criza recentă a arătat însă că acest
tip de finanaţare este la fel de important prin prisma stabilităţii financiare. Ca urmare,
economiştii au reluat problema mai veche a modului în care moneda se înserează în sistemul
de finanţare al economiei. Una din concluziile importante care se degajă din cercetările
respective este că activităţile economice reale au ca suport operaţiuni de finanaţare al căror
echilibru este necesar pentru realizarea echilibrului economic general. Mai precis, între
echilibrul economiei reale, stabilitatea monetară şi stabilitatea financiară există legături în
ambele sensuri: echilibrul economiei reale influenţează stabilitatea monetară şi stabilitatea
financiară, iar stabilitatea financiară şi stabilitatea monetară influenţează, la rândul lor,
echilibrul economiei reale. Aceste legături complexe şi multidimesionale se stabilesc prin
activitatea intermediarilor financiari, care, în modul acesta, dobândesc un rol major în
funcționarea normală a economiei.
În ceea ce privește băncile, acestea sunt instituţii financiare duale: ”intermediari
financiari” şi ”centre creatoare de monedă”. Totuși, la nivelul unei bănci privite izolat, cele
două forme de finanţare – finanțare nemonetară și finanțare monetară – nu pot fi delimitate.
Aceasta, deoarece activele şi pasivele se depersonalizează în bilanţul băncii, ceea ce face să
nu se poată şti dacă un anumit credit este acordat de bancă pe seama unui depozit constituit în
prealabil (finanţare nemonetară) sau pe seama monedei create cu ocazia operaţiunii de
creditare respective (finanţare monetară).
Lucrurile stau însă diferit la nivelul întregului sectorul bancar, unde, interesant, această
departajare este posibilă. Astfel, în măsura în care se constată, pe baza informaţiilor
sistematice și exhaustive conţinute în bilanţul consolidat al sectorului bancar, că dinamica
masei monetare este în concordanţă cu evoluţia producţiei, toate fluxurile generate de
procesul de creditare şi de formare a ofertei de monedă sunt fluxuri de intermediere
financiară. Însă, în măsura în care masa monetară creşte mai repede decât producţia, procesul
 5

de creditare şi de formare a ofertei de monedă generează fluxuri care nu au caracter de

intermediere financiară, fiind, deci, fluxuri de finanţare monetară.
Rezultă că, în calitatea lor de intermediari financiari, băncile nu pot spori oricât volumul
creditelor pe care le acordă. În această funcție nemonetară, potenţialul de creditare al băncilor
este determinat în mod obiectiv de volumul depozitelor atrase, care depinde, la randul său, de
rata economisirii (volumul economisirii/PIB) şi de capacitatea băncilor de a atrage
economiile printr-o politică de afaceri adecvată. Cu alte cuvinte, principiul care guvernează
activitatea de intermediere financiară a băncilor este "depozitele fac creditele". Consecinţa
este că, în materie de stabilire a dobânzilor, băncile se comportă într-o anumită măsură la fel
ca orice intermediar financiar: ele reduc sau măresc dobânzile aferente creditelor pe care le
oferă clienţilor în funcţie de mersul general al activităţii economice şi de politica lor de
afaceri.
În calitatea lor de centre creatoare de monedă, băncile pot însă spori sau diminua
instantaneu şi masiv volumul creditelor pe care le acordă în funcţie de estimările pe care le fac
cu privire la efectele pe care aceste operaţiuni le vor avea asupra rentabilităţii lor. Încă odată,
această flexibilitate este posibilă, deoarece depozitele reprezintă putere de cumpărare
monetară, care, prin jocul înregistrărilor contabile, poate fi desfiinţată la fel de repede cum a
fost creată. Această putere de cumpărare este una pur nominală, care nu corespunde pentru
moment unei creşteri a ofertei de bunuri şi servicii sau unei economisiri "reale" (care creşte,
când creşte producţia sau scade consumul şi se reduce, când scade producţia sau creşte
consumul). Astfel, băncile pot deschide clienţilor linii de credit nelimitate, pot acorda "credite
cu buletinul", pot încerca să recruteze noi clienţi printr-o publicitate agresivă etc., ori,
dimpotrivă, pot cere rambursarea imediată a creditelor acordate, pot refuza să reînoiască unele
credite anterioare, pot vinde creanţele îndoielnice unor lichiditatori ş.a.m.d. În modul acesta,
ele provoacă expansiunea sau contracţia bruscă şi notabilă a volumului creditului şi a masei
monetare. Cu alte cuvinte, principiul valabil în materie de creaţie monetară este "creditele fac
depozitele".
Finanţarea prin creaţie monetară a activităţii economice este aspru criticată de
reprezentanţii mai vechi sau mai noi ai şcolii austriece. Conform acestor prestigioşi
economişti, într-un sistem bancar cu două nivele, în care în vârf se află banca centrală, iar la
bază se află un număr mai mare sau mai mic de bănci comerciale, care păstrează doar rezerve
fracţionare (în raport cu depozitele atrase), are loc în mod inevitabil o creştere artificială a
creditului și a masei monetare. Caracterul artificial al acestei expansiuni este determinat de
faptul că evoluţia creditului și a lichidității nu este acoperită de o sporire a economisirii
voluntare interne. Ca urmare, investiţiile finanţate în modul acesta sunt, de fapt,
"malinvestiţii", care dezechilibrează fazele procesului economic şi sfârşesc prin a declanşa,
mai devreme sau mai târziu, crize economice. Iar recenta criză constituie o confirmare
eclatantă a acestei originale teorii a ciclului economic.
Deoarece expansiunea sau contracţia volumului creditelor în raport cu volumul
producţiei măresc sau reduc, după caz, preţurile activelor puse în garanţie de debitori,
dinamica respectivă modifică gradul de risc al creditelor acordate. În aceste condiţii, ajustarea
marjelor de dobânzi aferente acestor credite nu este, în general, o simplă reflectare mecanică a
schimbării raportului cerere/ofertă (de credite). În realitate, reacţia băncilor are loc atât în
forma ajustării cantitative a volumului creditelor pe care le oferă clienţilor, cât şi în forma
modulării marjelor de dobânzi, adică a modificării prețului capitalului pe care îl cer
partenerilor de afaceri. În plus, volumul creditelor şi nivelul dobânzilor (active şi pasive)
practicate de băncile comerciale depind de fluxurile de capital transfrontaliere, de facilităţile
de refinanţare puse la dispoziţie de banca centrală, de dobânda de politică monetară stabilită
unilateral de către aceasta din urmă şi de numeroşi alţi factori (rata inflaţiei, scadenţe,
calitatea debitorului, regimul fiscal al veniturilor şi cheltuielilor cu dobânzile etc.).
 6

Toate aceste fenomene şi factori se reflectă în indicatorii micropudenţiali care

caracterizează activitatea şi situaţia financiară a unei bănci: cifră de afaceri, cotă de piaţă,
solvabilitate, lichiditate, rentabilitate etc. Aceşti indicatori pot fi calculaţi, de asemenea, la
nivel macroeconomic; la acest nivel global, ei reflectă capacitatea sectorului bancar de a
rezista la diverse genuri de şocuri şi crize. În fine, indicatorii macroprudenţiali respectivi pot
fi puşi în legătură cu alte variabile macroeconomice (rata creşterii economice, volatilitatea
inflaţiei, ratei dobânzii şi cursului de schimb, rata şomajului, poziţia balanţei de plăţi etc.),
ceea ce permite formarea unei imagini de ansamblu cu privire la efectelor exercitate asupra
economiei de expansiunea sau contracţia creditului şi, deci, de abudenţa sau penuria de
lichidităţi pe care aceste variaţii le antrenează.
Băncile se confruntă, așadar, cu o serie de limitări tehnice, financiare şi de altă natură
în ceea ce priveşte capacitatea lor de a creşte rapid volumul creditelor. Dintre acestea, cea
mai importantă constrângere, manifestată mai ales în faza expansionistă a ciclului financiar, în
care toţi intermediarii financiari - bancari şi nebancari - încearcă să acorde cât mai multe
credite și să efectueze cât mai multe plasamente de fonduri aducătoare de profit, este propria
evaluare a băncilor cu privire la rentabilitatea şi solvabilitatea lor viitoare. De regulă, în faza
de avânt a ciclului economic, această evaluare este optimistă, ceea ce face ca activitatea
bancară să aibă un caracter prociclic. În această fază de boom, volumul economiilor
disponibile - legate de cantitatea de bunuri produse şi neconsumate - nu constituie un obstacol
insurmonatbil pentru activitatea de creditare, deoarece poate fi compensat prin creare de
monedă. Volumul resurselor de creditare procurate prin atragerea de economii influenţează
însă indicatorii micro şi macroprudenţiali, motiv pentru care autoritatea de supraveghere
(banca centrală) stabileşte anumite standarde cu privire la nivelul indicatorilor respectivi.
Asemenea nivele de referinţă sunt stabilite, de asemenea, prin acorduri internaţionale (Basel
III) sau prin exerciţiile de testare a rezistenţei sistemelor financiare (Stress Tests), desfăşurate
sub egida Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale.
Un factor important de care depinde potenţialul de creditare şi de creaţie monetară al
băncilor comerciale este politica monetară (expansionistă, restrictivă sau neutrală) dusă de
banca centrală, care impune băncilor o serie de constângeri financiare mai mult sau mai puţin
apăsătoare: rezerve obligatorii, dobânzi de refinanţare şi de remunerare a depozitelor din
conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală, condiţii de efectuare a operaţiunilor
cu titluri de stat (open market) etc. În principiu, este necesar ca această politică să
contrabalanseze tendința prociclică naturală a sectorului bancar. Cu alte cuvinte, un bancher
central responsabil este unul "conservator".
În rezumat, băncile moderne au o activitate complexă: ele sunt intermediari financiari şi
centre creatoare de monedă pentru sectoarele nebancare ale economiei. Înţelegerea acestei
complexităţi debordante are consecinţe importante din punct de vedere practic. Vom ilustra
aceste consecinţe printr-un singur exemplu, deşi se pot da multe altele.
Unele politici economice urmăresc stimularea investiţiilor prin încurajarea economisirii.
Însă, băncile nu finanţează investiţiile numai din economiile băneşti pe care le colectează de
la populaţie, ci şi cu moneda pe care o creează ele însăşi. Ca urmare, finanţarea de către bănci
a unor proiecte de investiţii nu necesită neapărat economisire prealabilă, deşi necesită putere
de cumpărare monetară suplimentară, care să permită investitorilor să achiziţioneze noi
echipamente şi instalaţii. După ce achiziţiile respective au fost efectuate, iar vânzătorii (sau
agenţii economici aflaţi în aval în lanţul operaţiunilor) depun sumele încasate la bănci, aceste
sume devin economii băneşti, însă economiile respective sunt o consecinţă, nu o cauză a
creditelor şi investiţiilor. Rolul macroeconomic al economiilor băneşti, transformate în capital
şi concretizate în economia reală în mașini, utilaje, echipamente, instalații etc., nu trebuie
confundat, deci, cu rolul monedei create prin înregistarea contabilă a unor datorii şi creanţe
 7

bancare. Deosebirea este exprimată plastic prin afirmația că “băncile nu sunt fabrici de
capital, deși sunt fabrici de monedă“.
Având în vedere aceste elemente, politica economică trebuie să acorde atenţie atât
capacităţii sectorului financiar-bancar de a identifica şi finanţa proiecte economice utile, cât şi
stimulării economisirii susceptibile să finanţeze o anumită parte din investiţiile dezirabile,
atenuînd, astfel, pericolul creşterii excesive a creditului şi masei băneşti. Finanţarea prin
creaţie monetară a unor activităţi economice productive completează economisirea realizată în
trecut şi face posibilă economisirea viitoare, însă, pe termen mediu şi lung, este "neutră", în
sensul că nu influenţează creșterea economică și gradul ocupare a mâinii de lucru. Pe termen
scurt, ea afectează volumul producției și alte mărimi economice reale prin prețuri și pe alte căi
mai mult sau mai puțin ocolite. De asemenea, creşterea excesivă a creditului poate provoca
inflaţie, instabilitate financiară şi crize economice.