PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ

Periartrita scapulo-humerala (PSH) este un sindrom clinic, caracterizat prin

durere, redoare si impotenta funcţională a umarului, asociate în diverse grade,
determinate de procese patologice, care interesează ţesuturile periarticulare (tendoane,
burse) si in unele cazuri capsula articulara.

Prima descriere a periartritei scapulo-humerale apartine lui Duplay care, in 1874,

atribuia toate suferintile umărului bursitei subacromiodeltoidine; la o mai buna
cunoaştere a sindromului au contribuit Codman si de Seze. Incidenţa maximă este la
cei peste 40 de ani.

ASPECTE CLINICE

Din punct de vedere clinic, deosebim 4 tablouri, descrise magistral de către de Seze,
care are contribuţii importante în aprofundarea şi mai bună cunoaştere a periartritei
scapulohumerale. Acestea sânt : umărul dureros simplu, umărul dureros acut, umărul
blocat şi umărul pseudoparalitic. (Șt. Șuțeanu, 1977, p.418).

1. Umărul dureros simplu

Umărul dureros simplu, formă clinică particulară, cunoscută şi sub numele de periartrită
dureroasă simplă neanchilozantă, este consecinţa leziunilor degenerative, uneori
calcificate, ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales ale supraspinosului şi
bicepsului.

Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr, mai ales
cu ocazia unor mişcări (când se îmbracă, când se piaptănă) sau când solicită membrul
superior respectiv prin purtarea unor greutăţi ; durerile pot stânjeni bolnavul în timpul
somnului, deoarece ele se intensifică uneori în anumite poziţii.

Mişcările umărului nu sănt limitate , rareori există o uşoară impotenţă funcţională.

Evoluţia umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea producându-se în câteva

săptămâni sau cel mult în câteva luni, fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori însă
durerea se poate agrava, umărul, dureros simplu devenind umăr dureros acut,
hiperalgic. (Șt Șuțeanu, 1977, p.418).

1
2. Umărul dureros acut

Umărul dureros acut (periartrita scapulohumerală acută) debutează uneori ca atare, în

mod brutal, cu o durere atroce şi impotenţă totală a membrului superior ; alteori,
această formă clinică este continuarea evoluţiei unui umăr dureros simplu. Substratul
său anatamopatologic evoluţia este îndelungată ; în lipsa unui tratament adecvat,
blocajul umărului poate persista câteva luni ; cu timpul însă, uneori după şase luni,
alteori după un an, umărul începe să se elibereze şi majoritatea bolnavilor îşi
recuperează în întregime mobilitatea. (Șt Șuțeanu, 1977, p.419).

3. Umărul pseudoparalitic

Umărul pseudoparalitic, rezultat din ruptura întinsă, spontană sau traumatică, a

tendoanelor muşchilor rotatori, se traduce clinic printr-o impotenţă a braţului : ridicarea
activă la verticală a braţului este imposibilă, în contrast cu păstrarea mişcărilor pasive.
Această impotenţă funcţională persistă şi după ce durerea, intensă iniţial (mai ales în
caz de traumatism), a diminuat spontan sau în urma tratamentului analgezic şi
antiinflamator ; nu este deci vorba de o limitare dureroasă a mişcărilor, ci de o gravă
compromitere a mobilităţii active, datorită rupturii calotei rotatorilor. (Șt Șuțeanu, 1977,
p.420).

4. Umărul blocat

Umărul blocat constituie o suferinţă frecvent întîlnită, care începe sub formă de dureri
moderate ale umărului cu exacerbări nocturne (se poate diagnostica în acest prim
stadiu un umăr dureros simplu), dar a cărui evoluţie, de obicei lentă, se face către o
limitare progresivă a mişcărilor ; cu timpul, durerea dispare total, dar mobilitatea
articulaţiei soapulohumerale este complet sau aproape complet abolită, realizîndu-se
aspectul de umăr blocat; bolnavul are dificultăţi mari în efectuarea unor gesturi cotidiene
(îmbrăcatul, pieptănatul ete.), ca şi în exercitarea unor profesiuni manuale. (Șt Șuțeanu,
1977, p.421).

SINDROMUL DE IMPINGEMENT

Clinic “sindromul de impingement” se caracterizează prin prezența unor dureri

recidivante la nivelul umărului, la subiecți tineri, în special la cei care practică anumite
sporturi. Sindromul de impingement mai este cunoscut şi sub numele de ”sindromul
supraspinosului”, ”umărul înotătorului” sau ”umărul aruncătorului”. Afecţiunea poate
apărea la orice persoană care îşi solicită excesiv umărul şi reprezintă distrugerea
tendoanelor coafei rotatorilor .

2
 CAUZELE APARIȚIEI SINDROMULUI DE IMPINGEMENT

De obicei este insuficient spaţiu între acromion şi coafa rotatorilor, astfel încât
tendoanele să alunece uşor când ridicăm braţul. Tendinopatia coafei rotatorilor apare ca
urmare a unui sindrom de suprasolicitare şi este asociat cu o biomecanică defectuoasă
la nivelul umărului. Această uzură a tendoanelor coafei rotatorilor se numeşte
impingement.

SIMPTOME

La început, sindromul de impingement cauzează dureri generalizate ale umărului. De

asemenea, este dureroasă ridicarea braţului prin lateral sau prin faţă, persoanele
afectate acuză insomnii cauzate de durerea umărului, mai ales când se rostogolesc pe
partea afectată. Un semn clar de sindrom de impingement este apariţia unei dureri
ascuţite când ducem mâna la buzunarul de la spate;

Pe parcursul înrăutăţirii situaţiei starea de disconfort creşte, iar articulaţia poate

deveni mai imobilă. Inabilitatea de a mai ridica braţul poate indica ruperea tendoanelor
coafei rotatorilor;

Sindromul de impingement (Impingement syndrome) ;

Este determinat de o suferinţă a tendonului muşchiului supraspinos. Asupra acestuia,

datorită particularitaţilor anatomice, se exercită o presiune („impingere”) care repetată
poate determina dezvoltarea unei tendinite calcifiante ce poate favoriza ruptura partială
şi chiar totală de manson („coafa”) al rotatorilor;

Dureri recidivante la nivelul umarului, la subiecţi tineri frecvent practicanţi a unor

sporturi ca: aruncare greutaţii, suliţei etc;

Debut insidios, cu o creştere gradată a intensitaţii durerii şi care este accentuată de

activitate;

Durerea are un punct maxim pe faţa antero-laterală a umarului, iradiază pe braţ, este
exacerbată noaptea, in somn, la schimbarea poziţiei şi percepută la ridicarea braţului
mai ales între unghiurile 90 – 120° (ridicarea braţului deasupra capului), la abducţia
pasivă şi rotaţia internă;

Mobilitatea umărului este afectată mai ales pentru mişcările de flexie si rotaţie internă
Semnul „impingement” este pozitiv; dacă se injectează 10 ml xilina 1% imediat sub
acromion durerea se diminueaza (semnul”impingement” se negativează), confirmând
diagnosticul de sindrom de impingement;

3
 Apăsarea marginii anterioare a acromionului produce durere intensă;

Radiografie umar: decelează prezenta de: chisturi, necroza marii tuberozitati a

capului humeral, osteofite pe marginea anterioara şi faţa inferioară a acromionului
(artroza secundară). O imagine radiologică normală a umarului nu exclude diagnosticul
de PSH.

Tratament medicamentos – se administrează numai la indicaţia medicului ci consta în:

antiinflamatorii nesteroidiene (AINS), corticoterapie locală (diprofos injectat sub
acromion), anestezice aplicate local (intră sau periarticular sau în puncte dureroase).

Fizioterapie: termoterapie, crioterapie, electroterapie analgetică şi decontracturantă

(curenţi diadinamici, interferenţiali, curent galvanic etc), ultrasonoforeza, laser.
Kinetoterapia este cea mai importantă deoarece pe lângă recuperarea funcţionalităţii
umărului, este esenţial în combaterea recurenţei.

Chirurgical: se adresează pacienţilor tineri care dezvoltă acest sindrom. La vârstnici

tratamentul este conservator(Архипов С.В., 1975, p.230).

CLASIFICARE:

Clasificarea leziunilor prin impingement subacromial a fost realizata de NEER

(1983) pentru a imbunataţi intelegerea sindromului, diagnosticul si tratamentul. Există 3
stadii ale sindromului de impingement.

Stadiul I este reprezentat de edem, inflamaţie şi hemoragie. Există mai puţin spaţiu în
regiunea subacromială pentru tendoanele coafei rotatorilor. Bursa subacromială este
iritată, mai puţin compliantă şi creşte fricţiunea în spaţiul subacromial. Acest stadiu
apare de obicei la atleţii tineri, sub 25ani. Modificările sunt complet reversibile şi
răspund bine la repaus şi la evitarea mişcărilor iritative . Nu există modificări radiologice
la nivelul osului sau tesuturilor moi din jurul articulaţiei umărului.

Stadiul II este reprezentat de fibroză şi tendinită, modificări care devin cronice şi sunt
secundare episoadelor repetate de impingement. Stadiul II apare la indivizi activi mai în
vârsta, între 25-40 ani. Bursa nu este numai iritată, ci devine mai groasă şi fibroasă, cu
scaderea complianţei. Există iritaţie, fibroză şi posibilă disocierea fibrelor în coafa
rotatorilor, la nivel superficial. Aceste leziuni nu sunt complet reversibile şi lasă sechele.
Şi în acest stadiu nu există modificări radiologice evidente în majoritatea cazurilor.
Uneori pot apăre scleroza, formarea de mici excrescente la nivelul marii tuberozităţi.
Repausul şi tratamentul conservator nu sunt atât de eficiente în acest stadiu. Studii
recente (ELLMAN 1988) indică faptul că bursectomia şi acromioplastia artroscopică pot
fi folositoare în tratamentul acestor leziuni.

4
 Stadiul III este caracterizat de formarea de osteofite, excrescente si rupturi la nivelul
tendoanelor coafei rotatorilor. Acest stadiu apare frecvent după 40 ani. Rupturile pot fi
parţiale sau pe toată grosimea, extinzându-se în articulaţia gleno-humerală. Rupturile
parţiale sunt de obicei superficiale. (Архипов С.В., 1975, p.220).

Modificările osoase sunt reprezentate de excrescente ale marii tuberozităţi, ca şi de

osteofite anterioare de tracţiune la nivelul ligamentului coraco-acromial. Aceste
modificări sunt precoce. Ulterior, apar osteofite pe suprafaţa inferioară a articulaţiei
acromioclaviculare (pe feţele acromială şi claviculară), ca şi pe suprafaţa inferioară a
acromionului anterior. Tratamentul chirurgical este de obicei necesar şi include
decompresia prin acromioplastie anterioară cu repararea coafei rotatorilor, dacă este
cazul.

Obiectivele programului de recuperare

- combaterea durerii;

- menținerea / creșterea amplitudinii de mișcare;

- refacerea forței musculare ;

- respectarea regulilor de profilaxie secundară a umărului .

PROGRAM TERAPEUTIC

În cadrul programului de recuperare ne stă la dispoziţie o mare varietate de exerciţii

grupate pe:

- Exerciţii pentru respiraţie;

- Posturari;

- Exerciţii pentru tonifierea musculaturii umarului;

- Mobilizări articulare pentru recâştigarea extensiei complete, apoi pentru mărirea

flexiei.

Tratamentul cu agenţi fizici are un rol important în toate stadiile bolii, acest tratament
cuprinde:

- electroterapia ;

- hidroterapia;

5
 - masajul.

Electroterapia

Din procedurile de electroterapie sunt foarte utile în această boală curenţii diadinamici,
curentul galvanic asociat, ionoterapia medicamentoasa (novocaina, calciu), băi
galvanice bicelulare, ultraviolete în doză mică.

Tot din electroterapie mai folosim:

- băi de lumină parţială 10-15 minute;

- diatermia cu unde scurte în doze medii 8-10 ms ;

- ultrasunete;

- Curentul galvanic .

Hidroterapia :

Procedurile de hidroterapie care se aplică au rolul să recupereze funcţonalitatea

umărului şi sunt:

– comprese reci – cu acţiune antiinflamatoare, la 15°, pe loc dureros, schimbate din în 5

minute sau cu hidrofor cu o durată de o ora repetate de 2-3 ori pe zi;

– dusul cu aer cald – aplicat după ce fenomenele inflamatorii, procedura din cadrul
termoterapiei cu o durata de 6-8 minute;

– baile cu plante medicinale – timp de 10-15 minute;

– împachetările cu parafină sau nămol;

– duşul subacval – cu o presiune de 1,5-2 atmosfere şi durata de 6-8 minute;

– băi de aburi – timp de 10 minute.

Toate aceste proceduri sunt urmate de masaj . Tot în sindromul de impingement mai
sunt indicate proceduri termale ca: aerul cald, lumina, nămolul, proceduri a caror
tehnică de aplicare, este în strânsă legatură cu procedurile hidrice, intra deasemenea în
cadrul hidroterapiei, căpatând denumirea corectă de hidrotermoterapie.

Masajul

Masajul este o combinaţie de prelucrări mecanice multiple , aplicate sistematic asupra

organismului, cu mână sau cu aparate special construite, în scopuri terapeutice sau
igienice. Aceste prelucrări, care se execută în majoritatea cazurilor cu ajutorul mânilor ,

6
constau din diferite forme de neteziri, apăsări, frământări, stoarceri, frictiuni, vibraţii,
scuturări sau lovituri usoare sau puternice, numite manevre de masaj. Masajul trebuie
adaptat la caracteristica anatomică a regiunii, evolutia bolii, starea generală a
bolnavului, sexul, vârsta şi starea psihică a acestuia.

Programul kinetoterapeutic este constituit din următoarele exerciții fizice:

Exerciţiul 1 — Pacientul în decubit dorsal, cu braţul ridicat. în flexie maximă (pe lângă
urechi) şi genunchii flectaţi : cu o greutate în mână menţine în această postură 2 mi
cotul întins . Dozare 5x15 sec.

Exerciţiul 2 — în ortostatism, cu faţa la spalier, la distanţă de o lungime a MS : mâinile

apucă bara de la nivelul umerilor ; se duc fesele îndărăt, în timp ce trunchiul se înclină
în faţă între braţe. Dozare 5x5 sec.

Exerciţiul 3 — Subiectul în decubit dorsal, cu MS respectiv în afara mesei, atârnând în

jos : cu o greutate în mână . Dozare 5x5 sec.

Exerciţiul 4 — Stând costal la spalier, se așează brațul pe o șipcă , cât mai, cotul fiind
flectat la 90° (braţul abdus) . Dozare 5x5 sec.

Exerciţiul 5 — în decubit dorsal, cu mâinile sub cap, pacientul coboara cotul pe planul
patului (rotaţie externă) . Dozare 5x5 sec.

Exerciţiul 6 — Subiectul, şezând , duce antebraţul la spate (rotaţie internă) . Dozare

5x5 sec.

Prin mobilizări pasive

Exerciţiul 7 — Din decubit dorsal mâinile pe lângă corp. Subiectul duce braţul sus, prin
lateral până la pragul de limitare a amplitudinii de mişcare. Kinetoterapeutul apucă cu o
mână cotul din partea medială şi cu cealaltă mâna blocând din partea laterală scapula
tensionează articulaţia umărului 5 secunde.

Exerciţiul 8 — Din decubit dorsal mâinile pe lângă corp. Subiectul flexează braţul până
la pragul de limitare a amplitudinii de mişcare. Kinetoterapeutul apucă cu o mână cotul
din partea posterioară şi cu cealaltă mâna blocând din partea laterală scapula
tensioniază articulaţia umărului 5 secunde.

Exerciţiul 9 — Din decubit ventral. Kinetoterapeutul cu o mână face priza pe partea

anterioara a cotului si tracţioneaza inapoi braţul, cealaltă mâna blochează scapula
posterior .

7
Exerciţiul 10 — Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducţie de 45 grade,
antebraţul flectat la 90 grade şi în suplinaţie. Kinetoterapeutul fixează cotul pe suport cu
o mână şi cu cealaltă apucă incheietura mâinii şi execută rotaţia internă a braţului.

Exerciţiul 11 — Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducţie de 45 grade,

antebraîul flectat la 90 grade şi în suplinaţie. Kinetoterapeutul fixează umărul anterior cu
o mână şi cu cealaltă apucă incheietura mâinii şi execută rotaţia externă a braţului.

Exerciţiul 12— Din decubit dorsal, cotul sprijinit pe un suport în abducţie de 45 grade,
antebraţul flectat la 90 grade şi în supinaţie. Kinetoterapeutul fixează umărul anterior cu
o mână şi cu cealaltă apucă incheietura mâinii şi execută extensia antebratului.

Exerciţiul 13 — Din decubit dorsal, pe un rulou aflat sub nivelul omoplaţilor. Subectul
flectează braţele la 90 grade, antebraţele la 90 grade, mâinile prinse la ceafă, şi
executa extensia trunchiului tragând puternic din braţe spre înapoi , kinetoterapeutul îl
ajută să tensioneze articulația.

Exerciţiul 14 — Din decubit dorsal, genunchii flexaţi la 90 grade, pe un rulou vertical la

nivelul omoplaţilor, subiectul trage omoplaţii spre înapoi până în punctul maxim al
amplitudiniii de mişcare, după care kinetoterapeutul apsă anterior umerii spre înapoi
menţinând tensiunea 5 secunde.

Exerciţiul 15 — Din decubit dorsal, bastonul jos, apucat cu mâinile în pronaţi la nivelul
umerilor. Subiectul execută flexia braţului până în punctul maxim al amplitudinii de
mişcare, menţine 5 secunde.

Exerciţiul 16 — Din stând, mâinile pe lânga corp, subiectul flectează la 90 grade şi

adduce la 45grade braţul, cealaltă mână apucă braţul şi il trage spre piept.