Cap. III.

Principalele mecanisme de interferenţă (colaborare) a structurilor de

guvernare

1. Intro
Structurile de guvernare prevăzute prin normă constituţională sunt înzestrate cu
atribuţii de conducere, cu o anumită formă de organziare şi funcţionează permanent pentru
atingerea anumitor obiective.

Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare

Fiecare dintre organismele sau instituţiile de guvernare adoptă o serie de decizii
potrivit competenţei conferite prin Constituţie sau printr-o lege organică.
Prin mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare se înţelege ansamblul
metodelor sau formelor prin intermediul cărora instituţiile guvernante, exercitându-şi
prerogativele constituţionale, concură printr-o strânsă interferenţă la înfăptuirea conducerii
sistemului social global.
Într-un sistem politic, rolul hotărâtor în adoptarea şi aplicarea deciziilor politice
majore revine guvernului şi parlamentului.
Interferenţa puterii legislative cu cea executivă şi judecătorească este un rezultat al
aplicării principiului separaţiei puterii.
Pentru a nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţă între
puteri şi chiar modalităţi de conlucrare şi colaborare între ele.
Esenţial pentru orice sistem constituţional este ca, permiţându-şi interacţiunea
puterilor, să nu afecteze substanţa principiului separaţiei, care îşi păstrează întru totul
valoarea.
Marea diversitate a raporturilor între parlament şi guvern conferă specificitate şi
originalitate sistemelor constituţionale existente astăzi în lume.
Raporturile reciproce şi interacţiunea existente între parlament şi guvern sunt diferite
de la un stat la altul, deosebirea principală între ele fiind generată de caracterul sistemului
politic: prezidenţial sau parlamentar.

Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra parlamentului

4.1. Desemnarea unor membri ai parlementului de către puterea executivă
Procedeul constă în desemnarea expresă a unor parlamentari de către şeful puterii
executive.
 4.2. Intervenţia puterii executive în organizarea internă a activităţii camerelor
legislative
În general, ideea de control al constituţionalităţii regulamentelor camerelor este
acceptată în doctrina şi în practica constituţională, deşi se consideră că prin aceasta atributele
suveranităţii parlamentului ar putea fi afectate.

4.3. Implicarea directă a puterii executive în activitatea legislativă a

parlamentului
Domenii:
a) iniţiativa legilor;
b) participarea la dezbaterile parlamentare.
Iniţiativa legilor e conferită deopotrivă parlamentului şi puterii executive.
Guvernul trebuie să deţină prerogativa de a propune parlamentului proiecte şi de legi şi
de a face amendamente la propunerile legislative făcute de parlamentari.
Practica generală parlamentară relevă că miniştrii pot participa la şedinţele camerelor;
comisiile pot hotărî ca anumite lucrări ale acestora să se desfăşoare fără prezenţa membrilor
guvernului.
În Constituţia actuală a României se prevede că preşedintele adresează parlamentului
mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. În opinia noastră, e o
dispoziţie ce nu ţine seama, în suficientă măsură, de suspiciunile uşor de întreţinut după patru
decenii de guvernare nedemocratică şi nici de complexitatea realităţilor social-economice şi
politice existente în perioada de tranziţie spre o societate democratică şi statul de drept.

4.4. Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului legislativ

În practica constituţională sunt 2 căi de intervenţie a executivului în această materie
asupra legislativului:
a) sancţionarea sau promulgarea legilor;
b) dreptul de veto.
Procedura sancţionării şi promulgării legilor izvorăşte tot din doctrina separaţiei
puterilor şi este un ultim efort al puterii executive de a preveni un eventual abuz al puterii
legislative.
În Constituţie e prevăzut un termen rezonabil în care şeful statului poate să promulge
legea: 20 de zile. Preşedintele României poate trimite înapoi legea Parlamentului doar o dată
pentru a fi reexaminată.
 Juridic, refuzul şefului statului de a promulga legea e o expresie a dreptului său de
veto, conferit şefului statului în republicile prezidenţiale şi parlamentare. Poate fi exercitat şi
de monarh.

4.5. Delegarea legislativă

În viaţa fiecărui stat pot interveni situaţii când parlamentul se află în imposibilitatea de
a se întruni pentru a legifera şi chiar situaţii social-politice ce impun adoptarea rapidă a unei
reglementări juridice – se abilitează guvernul să ia măsuri rapide, inclusiv de legiferare.
Caracteristicile decretului-lege:
a) are putere de lege;
b) poate modifica sau abroga legile;
c) singura condiţie procedurală cerută e ca organismul emitent să fie competent să îl
adopte;
d) decretul-lege trebuie săfie supus ratificării parlamentului la proxima sa sesiune.
Conceptual, „delegarea de legislaţie” sau „delegarea puterii legislative” constă într-un
transfer de prerogative de la parlament către guvern privind adoptarea unui act normativ.

4.6. Dizolvarea parlamentului

Conflictul între parlament şi preşedinte e de fapt un conflict între preogativele
constituţionale ale celor două instituţii guvernante, şi se manifestă atât pe plan intern, cât şi în
relaţiile internaţionale.
Forma cea mai gravă pe care o poate lua: refuzul parlamentului de a acorda votul de
încredere guvernului. Soluţionarea crizei impune dizolvarea parlamentului de către şeful
statului.

5. Modalităţi de acţiune a parlamentului asupra executivului

5.1. Intervenţia parlamentului în formarea unor autorităţi executive şi în
desemnarea unor înalţi demnitari ai puterii executive
– rol complex;
– trebuie menţionată prerogativa parlamentară în republicile parlamentare de a-l alege
şi revoca pe preşedinte (ar. 43. pct. 10 Constituţia României).
În afară de alegerea şi revocarea şefului statului, în unele sisteme constituţionale
parlamentul alege şi revocă sau alege prim-ministrul.
 5.2. Intervenţia parlamentului în activitatea executivului
Este posibilă în mai multe situaţii:
a) răspunsul dat de parlament unor probleme la solicitarea guvernului sau a şefului
statului;
b) constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii unor departamente ale
executivului;
c) adoptarea unor moţiuni cu privire la activitatea unor membri ai guvernului sau cu
privire la diferite aspecte ale activităţii executive;
d) întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului;
e) dreptul la informare.

5.3. Intervenţia parlamentului asupra existenţei unor autorităţi executive

Ca modalitate e cunoscută punerea sub acuzare a şefului statului, precum şi a
miniştrilor.
De obicei, prin Constituţie sunt fixate procedura, organismul sau organismele la care
se face apel.
Guvernul răpsunde politic în faţa parlamentului.
În România sistemul politic este semiprezidenţial. Guvernul răspunde politic numai în
faţa parlamentului pentru întreaga sa activitate.

6. Categorii tipologice de structuri de guvernare

a) regimul confuziei puterilor;
b) regimul separaţiei rigide;
c) regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor;
d) regimul semiprezidenţial.

6.1. Regimul confuziei puterilor

Constă în deţinerea şi exercitarea de către acelaşi organ a prerogativelor
constituţionale de natură legislativă şi executivă. Modalităţile concrete de deţinere sau de
concentrare a puterii şi de exercitare a ei diferă de la un stat la altul.
În cazul regimului confuziei puterilor, asumarea de către parlament a atribuţiilor
esenţiale ale puterii executive corespunde constituţiei.
 Regimul politic bazat pe confuzia puterilor nu trebuie neapărat şi automat apreciat ca
nedemocratic, cu condiţia ca dispoziţiile constituţionale în cauză să reprezinte în mod real
voinţa liber şi conştient exprimată a electoratului.

6.2 Regimul separaţiei rigide a puterilor (regim prezidenţial)

Trăsături:
a) puterea executivă e încredinţată prin Constituţie preşedintelui, învestit totodată cu
largi responsabilităţi în conducerea generală a statului;
b) preşedintele e ales prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un mandat ce
variază de la un sistem constituţional la altul;
c) preşedintele nu poate dizolva parlamentul, iar acesta nu îl poate revoca sau demite
pe preşedinte;
d) miniştrii nu răspund politic în faţa parlamentului pentru activitatea guvernamentală
pe care o desfăşoară.

6.3 Regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor (regimul parlamentar)

Trăsături:
a) alegerea preşedintelui republicii de către parlament;
b) răspunderea politică a membrilor guvernului şi a acestuia în întregul său faţă de
parlament;
c) învestirea şefului statului cu atribuţii limitate privind conducerea efectivă;
d) prerogativele constituţionale conferite executivului ca, în anumite condiţii
prevăzute expres şi limitativ în legea fundamentală, să dizolve parlamentul.

6.4 Regimul semiprezidenţial

Se caracterizează prin alegerea şefului statului prin vot universal direct şi prin
răspunderea politică a guvernului faţă de parlament.
S-a format prin îmbinarea unor trăsături ale regimului prezidenţial, în care cea mai
mare cotă de putere este atribuită preşedintelui de republică, cu trăsături ale regimului
parlamentar.
Cum regimul semiprezidenţial păstrează răspunderea politică a membrilor guvernului
faţă de parlament, costurile guvernării le suportă guvernul şi preşedintele.
Franţa şi România au regimuri semiprezidenţiale.