PÎRLOGEA DAN PETRONEL Centrul de Studii Europene

Uniunea Europeană în sistemul relațiilor internaționale

Ce a însemnat mișcarea „Primăvara arabă” şi cum s-a

poziționat UE față de aceasta?

PÎRLOGEA DAN PETRONEL

Studii Europene
Semestrul al IV-lea
PÎRLOGEA DAN PETRONEL Centrul de Studii Europene

Începând cu anul 2011, țările arabe, deși păreau că au trecut la periferia dezvoltării
mondiale și s-au izolat de principalele procese globale, au început să iasă în evidență cu o putere
extraordinară. Crizele socio-politice care au fost denumite generic „primăvara arabă“, au afectat
aproape toate țările arabe - cu excepția, poate, a Somaliei, Mauritaniei și a insulelor Comore. În
literatura de specialitate1, evenimentele care au cuprins lumea arabă, au fost catalogate drept
„valuri de revoluții“ sau „valuri de democratizare“. Concentrarea nemulțumirii pe malul Mării
Mediterane, legată de probleme ca corupția sau lipsa libertății, au fost motive declanșatoare ale
unor revolte naționale. Totuși, una dintre cele mai dureroase probleme a fost lipsa bunăstării
pentru numărul tot mai mare de tineri care nu aveau un loc de muncă. Mișcări similare, de o
asemănătoare amploare, au avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul așa-numitei
primăveri a popoarelor, în anii '60 ai secolului XX, în timpul luptei anti-coloniale a popoarelor
din Africa și la începutul anilor 80 și 90 ai secolului XX, în timpul prăbușirii blocului socialist.
Totuși, termenul de revoluție nu este tocmai aplicabil evenimentelor denumite generic
“primăvara arabă”. Mai corect ar fi să numim aceste evenimente un lanț de cutremure socio-
politice. Însumând, „Primăvara arabă“ a reprezentat un fenomen social sistemic cauzat de factori
multipli la nivel mondial, regional și la nivelul statelor afectate, aflați într-o strânsă
interdependență. Printre aceștia, se numără atât factori obiectivi, cum ar fi cei social-demografici
sau economici dar și subiectivi, ce includ nemulțumirea oamenilor față de regimurile politice
autoritare dar și disponibilitatea pentru proteste în masă.

Când vine vorba de răspunsul european la evenimentele și provocările primăverii arabe,

mulți observatori constată evidenta lipsă de pregătire a Uniunii Europene (UE) la ceea ce s-a
întâmplat în mediul său apropiat. Înainte de Primăvara Arabă, ambițiile Uniunii Europene de a
reforma sudul Mediteranei au fost în principal limitate la sfera economică. Acordurile de
asociere ale UE reprezintă un cadru cuprinzător care acoperă relațiile bilaterale între UE și țările
terțe, dar sunt în mod special axate pe liberalizarea comerțului și reformele de guvernanță2. Fiind
vorba nu numai de o apropiere geografică și istorică, ci și de contextul politic de la acea vreme,
și aici trebuie să avem în vedere extinderea politicii de vecinătate a UE prin Parteneriatul
Euromediteranean, ca cadru de cooperare strategic, putem afirma că impactul evenimentelor din

1
L. Isaev, Арабская весна:краткий конспект, în traducere- Primăvara arabă- un scurt rezumat, articol
consultat la adresa http://otetrad.ru/article-366.html, la data de 26.05.2018
2
E. Burke, Running into the sand? The EU’s faltering response to the Arab Revolutions, studiu consultat la adresa
http://www.cer.eu/sites/default/files/publications/attachments/pdf/2013/esy_eb_arab_18dec13-11005.pdf, la data de
26.05.2018
PÎRLOGEA DAN PETRONEL Centrul de Studii Europene

zonă nu a fost unul de negiljat pentru UE3. Obiectivul-cheie al Parteneriatului Euromediteranean,

a fost și este crearea unei zone profunde de comerț liber euro-mediteranean, care vizează
eliminarea barierelor din calea comerțului și a investițiilor atât între UE și țările din sudul
Mediteranei, cât și între țările sud-mediteraniene4. Tendința de a acuza UE de lipsă de pregătire,
în contextul creșterii valului de euroscepticism, este, pe alocuri, nejustificată. Și asta din cauză că
“primăvara arabă”, începută în iarna anului 2011, cu revoluția tunisiană, denumită revoluție de
iasomie, nu a fost doar o necunoscută pentru UE sau țările din vecinătate, dar și pentru cei care
au fost cuprinși de spiritul revoluționar.

Cronologic analizând, la sfârșitul lunii decembrie a anului 2010, spiritul revoluționar a

prins contur în Algeria, iar la începutul anului 2011, proteste de masă împotriva regimurilor
dictatoriale și corupte, împotriva fărădelegii și a sărăciei, s-au răspândit aproape în întreaga
regiune, inclusiv în Egipt, Yemen, Libia sau Siria. Până la sfârșitul anului 2011, de spiritul
protestatar au fost cuprinse 19 din cele 22 de țări situate în Africa de Nord și Orientul Mijlociu,
cu o populație totală de aproximativ 350 de milioane de oameni. Într-o serie dintre ele, protestele
au degenerat în revolte, revoluții și războaie civile, cu sute și mii de victime printre demonstranți,
populație civilă, armată și poliție. Prin urmare, apare rezonabila întrebare nu în ce măsură au fost
neașteptate sau imprevizibile evenimentele pentru UE, ci în ce măsură a putut și a trebuit UE să
dea un răspuns celor întâmplate.

Ilustrativ, din punctul meu de vedere, este suprinderea modului în care au reacționat
statele membre ale Uniunii Europene în momentele de desfășurare a revoltelor și care a fost
gradul de coeziune în acțiunile lor. Franța a optat pentru acțiuni decisive, inclusiv armate, însă
majoritatea partenerilor lor europeni nu erau pregătiți. Deși nu a fost pusă în discuție problema
intervenției militare în Libia, această idee a provocat reacții mixte în statele membre ale UE și în
Parlamentul European. De exemplu, liberal-democrații și Grupul Verzilor au aprobat inițiativa de
a crea o zonă fără zbor, în timp ce social-democrații au adoptat o poziție de așteptare și mai
moderată, optând pentru ca orice ingerință în treburile interne ale Libiei să fie autorizată numai
de Consiliul de Securitate al ONU și de Liga Statelor Arabe. Dezamăgită de o politică lentă și
ezitantă a UE, Franța a făcut un pas neașteptat recunoscând Consiliul Național de Tranziție din
Libia ca organ reprezentativ legitim al poporului libian. O astfel de mișcare unilaterală a

3
Grigorian G. V, Реакция ЕС на революции в арабском мире, în traducere- Reacția Uniunii Europene la
revoluțiile din lumea arabă, studiu consultat la adresa http://rusinarm.com/мировая-политика/реакция-ес-на-
революции-в-арабском-мир/, la data de 27.05.2018
4
Euro-Mediterranean partnership, articol consultat la adresa http://ec.europa.eu/trade/policy/countries-and-regions/regions/euro-
mediterranean-partnership/, la data de 27.05.2018
PÎRLOGEA DAN PETRONEL Centrul de Studii Europene

președintelui francez Nicolas Sarkozy, deși nu a fost în conformitate cu politica europeană de

consultări cu partenerii, a permis Franței să ocupe o poziție fruntașă în noua politică regională a
UE, consolidând astfel poziția sa în rândul partenerilor săi din Europa. În același timp, liderii
Franței și Marii Britanii au convenit asupra necesității de a respecta linia de cooperare cu
Consiliul Libiei, menținând în același timp disponibilitatea pentru măsuri de urgență, inclusiv
introducerea unei interdicții de zbor deasupra Libiei. O astfel de poziție ambiguă a Londrei și
Parisului, pe lângă o poziție plină de rezerve a Berlinului, a creat pericolul unei divizări a
politicii europene comune. Pentru a evita o astfel de evoluție a evenimentelor, la o reuniune
extraordinară a Consiliului European din martie 2011, s-a stabilit că războiul civil din Libia este
inadmisibil. Această decizie nu excludea însă intervenția militară și corespundea întru totul
intereselor diplomatice ale Franței, Marii Britanii dar și a unei Germanii rezervate. La un summit
extraordinar al liderilor europeni, convocat la inițiativa președintelui Franței, Nicholas Sarkozy,
s-a decis să se implementeze toate metodele de soluționare a crizei libiene. Astfel, Parisul a
folosit toate opțiunile pentru a obține un anumit avantaj în Europa, în politica europeană
mediteraneană și, în mod tradițional, în Orientul Mijlociu, câștigând astfel pondere în relațiile cu
Statele Unite. Operațiunea militară lansată de Franța în alianță cu Statele Unite și Marea Britanie
a adus în analiza Consiliului European nu faptul desfășurării operațiunii militare, dar caracterul
ei- țările UE precum și cele Ligii Statelor Arabe au pledat pentru crerea doar a unei zone unde să
existe interdicții în privința zborurilor și nu pentru o susținere a atacurilor aeriene împotriva
adepților regimului Gaddafi și a capitalei Libiei. Din cauza dezacordului dintre țări în privința
acestei chestiuni (Germania, Italia, Polonia, etc., au declarat refuzul de a participa, pledând în
favoarea unor acțiuni dure non-militare) și, în ciuda susținerii Rezoluției 1973 a Consiliului de
Securitate al ONU, statele membre ale UE au dat de înțeles că vor acționa în funcție de propriile
interese. În continuare, în cadrul Consiliului European (24/25 martie 2011), s-a ajuns la o
declarație finală care s-a referit la punerea în aplicare a acțiunilor de protecție a populației civile
din Libia, în conformitate cu mandatul Consiliului de Securitate al ONU. Rezervele din
declarația Consiliului de Securitate au permis țărilor europene să se abțină de la criticile directe
în direcția Franței și a Marii Britanii. Situația a fost oarecum normalizată numai după ce NATO a
luat decizia de a conduce această operațiune militară.

Putem afirma astfel că, instrumentele de influență pașnică pe care le-a avut la dispoziție
Uniunea Europeană, s-au dovedit a fi inutile în condițiile unei lipse a unei opinii unice în privința
evenimentelor ce s-au desfășurat. Din cauza riscurilor și a costurilor, UE a fost gata să-și extindă
participarea la intervenție, totuși, numai sub comanda NATO, care, la rândul său, nu
corespundea intereselor Franței, care încerca să ia locul unui nou lider. În plus, întreaga Europă a
PÎRLOGEA DAN PETRONEL Centrul de Studii Europene

avut de suferit - politica generală de securitate și apărare, dezvoltată de ani de zile, a fost în
esență dovedită a fi inutilă. Criza libiană a dezvăluit o serie de trăsături ale politicii externe a UE:
dorința de a asigura pozițiile unui jucător mai influent, fie doar și regional, dar și o concomitentă
lipsă a unei viziuni comune în privința unei agende unice, care, la rândul său, limitează utilizarea
eficientă a tuturor instrumentelor anti-criză dezvoltate prin eforturi comune. Începutul crizei din
Siria a surprins Uniunea Europeană într-un moment în care scenariile militare ca soluții anti-
criză au fost desconsiderate de majoritatea statelor membre. În această situație, Bruxelles-ul a
mizat pe cereri susținute de democratizare dar și pe impunerea unor sancțiuni dure. Iar după
eșecul următoarelor rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU privind Siria, UE nu a avut de
ales decât să recunoască Consiliul Național Sirian ca reprezentant legitim al intereselor poporului
sirian. Cu toate acestea, este demn de remarcat faptul că repetarea scenariului libian amenință
Europa să fie izolată de un posibil proces posibil de soluționare diplomatică și prezintă anumite
riscuri. În ceea ce privește caracteristicile instituționale ale UE în planificarea politicii externe,
Serviciul European de Acțiune Externă și Comisia Europeană sunt împărțite în competențele și
responsabilitățile lor, ceea ce împiedică adoptarea coordonată a deciziilor comune. Prima
instituție este responsabilă pentru planificarea strategică și coordonarea acțiunilor, în timp ce
Comisia Europeană este responsabilă pentru finanțare și implementarea finală. Această
neconcordanță există, de asemenea, între Serviciul European de Acțiune Externă și Parlamentul
European. Cu toate acestea, dependența excesivă a activităților instituțiilor UE de acțiunile și
interesele statelor membre a împiedicat progresul politicii paneuropene planificate la nivel
instituțional supranațional.

Pe de altă parte, semnificația revoluțiilor arabe pentru Uniunea Europeană ca instituție, a

constat în demonstrarea eficacitatății și consecvenței “politicii externe post-lisabonale”. Această
politică comună trebuia să se bazeze pe principiile încrederii și solidarității, pentru a consolida
poziția Bruxelles-ului ca unul dintre principalii jucători din lume. Cu toate acestea, încrederea și
solidaritatea atât de apreciate în Uniunea Europeană erau, de fapt, elemente extrem de
vulnerabile ale noului proces de integrare. Valurile revoluționare și criza politică viitoare din
Africa de Nord, au slăbit rapid entuziasmul țărilor membre ale UE în căutarea de abordări și
strategii comune. Fără îndoială, principala dificultate pentru UE a fost atingerea unei poziții
coerente și simultan flexibile în raport cu procesul revoluționar. Cu titlu de exemplu, începutul
primăverii arabe din Tunisia, a pus factorii decidenți ai UE în fața unei alegeri: fie desfășoară o
politică pragmatică de așteptare, evaluând dinamica situației, fie aderă în mod tradițional la
politica de respectare a normelor și valorilor democratice. În cursul evoluției evenimentelor din
Tunisia, UE a aderat la prima variantă, evaluând doar natura și amploarea sentimentului
PÎRLOGEA DAN PETRONEL Centrul de Studii Europene

revoluționar, ceea ce a dus la reacții controversate și critici din partea Parlamentului European și
alte instituții europene. La rândul lor, rigiditatatea și încetinirea instituțiilor de politică externă au
arătat în mod clar faptul că răspunsul UE nu corespunde dinamicii evenimentelor care au loc.
Deja numai după fuga președintelui Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia, UE a formulat
principalele sarcini menite să contribuie la construirea democrației și la transformările radicale
din regiune. Astfel, Bruxelles-ul a creat o strategie relativ coerentă pentru a promova reformele
constituționale în regiune, asigurând astfel o mai mare implicare prin construirea de relații
strânse cu reprezentanții societății civile.

În plus, după cum au arătat evenimentele, poziția comună a UE în privința Egiptului, a

fost mult mai bine chibzuită în ceea ce privește coerența politicii externe a Uniunii Europene. În
declarația adoptată de cinci țări ale UE (Italia, Spania, Franța, Germania și Marea Britanie), a
fost remarcată necesitatea de a reforma sistemul politic din Egipt, fără a lega această luare de
poziție de plecarea lui Mubarak, lăsându-se în acest fel loc unor noi manevre diplomatice.

Schimbările radicale din cadrul sistemelor politice ale țărilor din Africa de Nord, însoțite
de confruntări civile, au impus Uniunea Europeană să-și revizuiască politica regională. Interesele
UE erau legate, în primul rând, de garantarea securității spațiului european și, în subsidiar, de
stoparea mișcărilor revoluționare din regiune. În contextul noii politici externe regionale, statele
europene și-au asumat obligația de a implementa politici în vederea garantării democrației,
respectării drepturilor fundamentale și a drepturilor constituționale. Reieșind din aceasta,
Uniunea Europeană a adoptat o strategie de ieșire din rigiditatea relațiilor inter-statale, creând
relații cu societatea civilă sau cu diferite grupuri sociale. O metodă prin care Uniunea Europeană
și-a întărit rolul în reglarea situației post-criză de pe continentul african a fost acordarea unui
ajutor financiar considerabil pentru susținerea mediului de afaceri și investițional. În linii
generale, noua politică europeană se baza pe 3 factori: bani, mobilitate și piețe5, direcții generale
care au fost inserate în programele de ajutor a țărilor din Africa de Nord și Orientul Apropiat, în
vederea susținerii democrației, creșterii economice și a nivelului de educație în rândurile
oamenilor simpli. Totuși, cea mai importantă caracteristică 6 a fost introducerea principiului
condiționării care consta în condiționarea acordării suportului financiar de realizarea unor
progrese reale în ceea ce ține de democratizarea instituțiilor și a societății. Această condiționare -

5
Din engleză, 3 de M- money, mobility, markets
6
A. De Palacio, После «арабской весны»: ЕС меняет приоритеты внешней политики, în traducere- După
primăvara arabă, Uniunea Europeană își schimbă prioritățile de politică externă, articol consultat la adresa
http://n-europe.eu/article/2012/03/07/posle_arabskoi_vesny_es_menyaet_prioritety_vneshnei_politiki, la data de
27.05.2018
PÎRLOGEA DAN PETRONEL Centrul de Studii Europene

principiul "mai mult pentru mai mult" - arată că UE a identificat o metodă de a influența
evoluțiile din regiune. În acest mod, acțiunile Uniunii Europene, ca instituție, au căpătat un
caracter mai clar și mai consecvent.

Se poate concluziona că „reînnoirea“ politicii externe a UE are o serie de avantaje:

eficiența serviciului european de acțiune externă a crescut semnificativ, poziția UE a devenit mai
clară pe scena internațională și, poate ce e mai important, în Consiliul de Securitate al ONU,
flexibilitatea noii politici permite țărilor europene să selecteze specificul și cele mai adecvate
măsuri de impact anti-criză.

BIBLIOGRAFIE

1. L. Isaev, Арабская весна:краткий конспект, în traducere- Primăvara arabă- un scurt

rezumat, articol consultat la adresa http://otetrad.ru/article-366.html
2. E. Burke, Running into the sand? The EU’s faltering response to the Arab Revolutions, studiu
consultat la adresa
http://www.cer.eu/sites/default/files/publications/attachments/pdf/2013/esy_eb_arab_18dec13-
11005.pdf
3. Grigorian G. V, Реакция ЕС на революции в арабском мире, în traducere- Reacția Uniunii
Europene la revoluțiile din lumea arabă, studiu consultat la adresa
http://rusinarm.com/мировая-политика/реакция-ес-на-революции-в-арабском-мир/
4. Euro-Mediterranean partnership, articol consultat la adresa http://ec.europa.eu/trade/policy/countries-and-
regions/regions/euro-mediterranean-partnership/
5. A. De Palacio, После «арабской весны»: ЕС меняет приоритеты внешней политики, în
traducere- După primăvara arabă, Uniunea Europeană își schimbă prioritățile de politică
externă, articol consultat la adresa http://n-
europe.eu/article/2012/03/07/posle_arabskoi_vesny_es_menyaet_prioritety_vneshnei_politiki