Sunteți pe pagina 1din 14

1.Ierusalimul, centrul spiritualității evreiești ?

Moștenirea lăsată de regele David


iudaismului și creștinismului

Orașul Ierusalim a fost zidit pe Muntele Sion de regele David, pe locul vechii localități a
iebuseilor, făcând-o centrul unității și spiritualității poporului ales.
Locații mai importante: Cupola Stâncii și Moscheea Al-
Aqsa pentru musulmani, Muntele Templului și Zidul Plângerii pentru iudei și Biserica Sfântului
Mormânt pentru creștini.
David a trăit între 1040 și 970 î.Hr. Există însă autori revizioniști care consideră că David
nu a existat niciodată și că imaginea sa ar fi doar un mit. 1
Prima atestare a Ierusalimului, cu numele de Salem (oraș al păcii) este cunoscută în
vremea lui Melchisedec, preot al lui Dumnezeu celui Preaînalt (Fac. 14,18). În apropierea cetății,
era și Muntele Moria, locul unde urma să fie jertfit Isaac și unde s-a petrecut Răstignirea Domnului.
Existența Ierusalimului este amintită încă din vremea lui Iosua Navi, ca fiind o cetate bine
organizată, cu rege și locuitori puternici și prevăzători. Iebuseii, au apărat cu fermitate acest loc,
care trebuia să revină seminției lui Veniamin (Ios. 18,28).
Regele David este cunoscut pentru:
-a fost căutat în casa tatălui său, Iesei, din Betleem, de prorocul Samuel ca să-l ungă rege
în ascuns;
-a luptat împotriva uriașului Goliat și l-a biruit. Armele acestuia le-a dus apoi în Ierusalim;
-a cântat la curtea regelui Saul, ca să înlăture duhul cel rău;
-a avut o prietenie frumoasă cu Ionatan, fiul lui Saul;
-s-a căsătorit cu Mica, fiica lui Saul;
-a fost prigonit de Saul, scăpând de multe ori din primejdia de moarte; În timpul unui exil,
a mâncat, împreună cu însoțitorii săi, pâinile punerii înainte, care se cuvin doar preoților;
-a plâns la vestea că regele Saul a murit pe câmpul de luptă;
-după ce a fost uns din nou ca rege, de prorocul Natan;
-a ucis pe Urie Heteul, căruia i-a luat soția, pe Batșeba;
-a mutat capitala țării la Ierusalim, unde a construit palatul regal;
-a realizat planurile templului și a strâns o parte din materiale;

1
Jonathan Kirsch, King David: The Real Life of the Man Who Ruled Israel, Random House Publishing, p. 4.
-a scris mai mult de jumătate din cei 150 de psalmi;
-a primit făgăduința de la Dumnezeu că Mesia se va naște din neamul lui.
După moartea lui Saul în lupta de la Gilboa împotriva filistenilor, David este proclamat
inițial rege în sud, în Iudeea, având ca reședință orașul Hebron, apoi după dispariția lui Ișboșet,
fiul și succesorul lui Saul, este recunoscut ca suveran și în Israel, realizând astfel unirea celor 12
triburi israelite sub autoritatea sa.

2. Costurile înfloririi culturii iudaice. Regele Solomon și consecințele culturale ale


legăturilor sale cu străinii
Regele Solomon rămâne în istoria poporului ales ca o personalitate cu totul deosebită,
remarcabilă pentru înțelepciunea sa de neegalat între toți fiii oamenilor de pe pământ, dar și prin
dorința de a continua visul tatălui său: templul din Ierusalim.
În orice discurs despre slava lui Solomon, se omite cu bună știință originea sa maternă,
mama sa Batșeba fiind deja percepută ca soția legitimă a lui David și, implicit, Solomon, copilul
legitim, nu ca dintr-o sclavă, al acestuia. De asemenea, comportamenul regelui Solomon în materie
de taxe și impozite este voit ignorat. Doar glasul celor ce răsuflă ușurați după moartea acestuia se
aude cu putere, cerând urmașului legitim, Roboam: „Tatăl tău a pus jug greu pe noi; însă uşurează-
ne munca cea grea a tatălui tău şi jugul cel greu care l-a pus el pe noi, şi îţi vom sluji!” (III Regi
12,4).
De ce este Solomon măreț?
Înainte să fie uns rege, el a fost căutat de DUmnezu și a fost găsit drept în inima lui. A
avut privilegiul să primească darul pe care și-l dorește de la Dumnezeu și a ales înțelepciunea în
locul banilor.
„După ce regatul s-a întărit în mâinile lui Solomon, Solomon s-a înrudit cu Faraon,
regele Egiptului, căci a luat pentru el pe fiica lui Faraon şi a adus-o în cetatea lui David, până o
terminat de zidit casa sa, templul Domnului şi zidul dimprejurul Ierusalimului. Poporul tot mai
aducea jertfe pe înălţimi, căci nu era încă zidit templul numelui Domnului până în acel timp. Şi
Solomon, care iubea pe Domnul, purtându-se după legea tatălui său, a adus şi el jertfe şi tămâieri
pe înălţimi. Deci s-a sculat şi el şi s-a dus la Ghibeon, ca să aducă jertfe acolo, căci acolo era cea
mai mare înălţime. O mie de jertfe pentru ardere de tot a adus Solomon pe acel jertfelnic. La
Ghibeon însă S-a arătat Domnul lui Solomon noaptea în vis şi a zis: "Cere ce vrei să-ţi dau!"
Şi a zis Solomon: "Tu ai făcut cu robul Tău David, tatăl meu, mare milă; şi, pentru că el s-
a purtat cu vrednicie şi cu dreptate şi inimă curată înaintea Ta, nu ţi-ai luat această milă mare de
la el; şi i-ai dăruit fiu pe tronul lui, precum şi este aceasta astăzi. Şi acum Tu, Doamne Dumnezeul
meu, ai pus pe robul Tău rege în locul lui David, tatăl meu; însă eu sunt foarte tânăr şi nu ştiu să
conduc. Şi robul Tău este în mijlocul poporului Tău pe care l-ai ales, popor nesfârşit de mare,
care din pricina mulţimii lui nu se poate nici socoti, nici număra. Dăruieşte-i dar robului Tău
minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ca este
rău; căci cine poate să povăţuiască pe acest popor al Tău, care este nesfârşit de mare?" Şi i-a
plăcut Domnului că Solomon a cerut aceasta.” (III Regi 3,1-10)
O altă particularitate esențială: legăturile strânse cu străinii. Astfel reușește să mențină
pacea cu vecinii și să aducă prosperitate economică prin schimburile comerciale. Dintre străinii cu
care a colaborat, amintim pe Faraonul Egiptului, regina din Saba, lucrătorii care au zidit templul.
Consecințele acestor legături cu străinii, în plan social și cultural, se materializează prin
dorința consolidării unei identități proprii, în jurul credinței în Dumnezeul lui Israel, care s-a
revelat fără îndoială lui David și lui Solomon deopotrivă, impunând o nouă serie de cărți sacre,
care să le completeze pe cele deja existente împreună cu Tora.
Nevoia unui edificiu sacru va deveni mai acută, de vreme ce popoarele din jur aveau deja
temple, poporul ales fiind încă risipit „pe înălțimi”, greu de controlat din punct de vedere
administrativ.
Legăturile cu străinii aduc o răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu în lume, religia
iudeilor devenind populară printre alte neamuri.
Consecințe negative:
Puritatea neamului ales este ușor alterată, prin căsătoriile și mixturile iudeo-păgâne. Tot
acum începe și alterarea credinței prin asimilarea unor practici păgâne, atât de ușor de asimilat
într-o zonă deschisă liberei circulații a persoanelor. Însuși Solomon cade în acest păcat al idolatriei,
spre sfârșitul vieții sale, iar urmașii săi, cu greu reușesc să mai păstreze unitatea în jurul unui Singur
Dumnezeu și a unui singur templu pentru că cu greu reușesc să mai păstreze legătura cu Însuși
Dumnezeu.
În timp ce profeții încep să acuze mixturile cu păgânii ale iudeilor, în plan moral și social,
casa lui David și Urmașul Său, făgăduit de Dumnezeu, începe să fie așteptat pentru reparația unui
popor a cărui mântuire este încă departe.
3. Caracteristicile generale ale poeziei ebraice
Poezia ebraică nu are un corespondent exact în poezia modernă, deși încercările de
versificație în limbile vernaculare sunt de-a dreptul lăudabile. Amintim, în această direcție
Psaltirea în versuri, a mitropolitului Dosoftei al Moldovei.
Particularitățile poeziei ebraice se cuprind în sintagma „paralelismul membrelor”, lucru
care înseamnă că mai importantă decât rima și ritmul sunt ideile vehiculate în poezie și repetiția
lor, ca idei sinonime, dar în exprimare diferită sau idei opuse, exprimând același adevăr.
Reținem în special paralelismul sinonimic, antitetic și sintetic.
Genul didactic era desemnat prin cuvântul maşal, cuvânt ce se traduce prin parabolă,
proverb, maximă. Poeziile didactice cuprind, pe de o parte, cele mai frumoase şi mai adânci
cugetări izvorâte din inspiraţie divină, iar pe de altă parte, sfaturi practice pentru viaţa cotidiană.
Genurile epic şi dramatic lipsesc la poporul biblic, deşi se poate vorbi despre unele
tendinţe epice în Cartea lui Iov şi unele tendinţe dramatice în Cântarea Cântărilor. Poezia epică nu
a fost cultivată deoarece acest gen cuprinde naraţii fictive, fapt ce nu era în consonanţă cu spiritul
autorilor inspiraţi.
Poezia ebraică are o structură religioasă, prin excelenţă. Cuprinsul său principal îl
formează Dumnezeu, binefacerile dumnezeieşti şi raporturile dintre Dumnezeu şi oameni. Poezia
didactică sfântă are ca obiect principal expunerea înţelepciunii, care stă în strânsă legătură cu
revelaţia şi toate le reduce la Dumnezeu ca principiu din care izvorăsc toate. Caracterul poeziei
didactice ebraice este stilul sentenţios, autorul exprimându-se prin ziceri scurte şi pregnante
(gnome).
Psalmii, Plângerile lui Ieremia şi Cântarea Cântărilor au un conţinut liric, iar Proverbele
lui Solomon, Cartea lui Iov şi Ecclesiastul au un conţinut didactic.
Poezia ebraică are caracteristici specifice care o deosebesc de proză, anume: ritm, fel şi
dicţiune.
Ritm:
Caracteristic poeziei ebraice este ritmul ideilor, al sentinţelor, numit şi paralelismul
membrelor. Iudeii au fost foarte preocupaţi de acest aspect, astfel încât poezia lor a îmbrăcat o
formă exterioară deosebită.
Vorbirea se mişcă într-un anumit ritm, astfel încât, după reguli determinate, sunt legate
silabe cu silabe, cuvinte cu cuvinte, fraze cu fraze, putându-se vorbi despre o adevărată artă
poetică.
Se poate afirma că poeţii evrei au un gen special, tehnica lor constând, de regulă, în
dedublarea expresiei aceleiaşi idei, rima cuvintelor rămânând pentru ei cvasinecunoscută.
Cugetarea este dezvoltată, totdeauna, în două stihuri (membre) paralele, acest paralelism
reprezentând legea fundamentală a poeziei ebraice. El se naşte prin asemănarea sentinţelor, o idee
sau o sentinţă fiind exprimată, de regulă, prin două, mai rar prin trei sau patru stihuri, care au
aproximativ aceeaşi lungime, cel de al doilea stih repetând ideea exprimată în primul, dar cu alte
cuvinte.
Aşadar, prin paralelismul membrelor înţelegem reproducerea ritmică, în mai multe
stihuri, a unei cugetări determinate.
Se pot distinge trei tipuri de paralelism poetic:
1. Paralelismul sinonimic
Aceeaşi idee este exprimată de două sau de trei ori cu expresii de acelaşi înţeles, în aşa
fel încât cel de al doilea stih corespunde aproape în întregime primului.
Exemplu:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu,
şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1)
În cazul tristihului sau tetrastihului cugetarea este repetată, amplificată şi clarificată prin
adăugarea unor elemente noi.
2. Paralelismul antitetic (opus)
În acest tip de paralelism, cel de al doilea stih exprimă contrariul a ceea ce este exprimat
în primul stih. El este întrebuinţat mai ales în Proverbe.
Exemplu:
„Fiul înţelept îşi înveseleşte tatăl,
iar fiul nebun îşi întristează mama” (Proverbe 10, 1)
Evident, paralelismul antitetic nu poate avea decât formă de distih. În multe cazuri
paralelismul sinonimic se îmbină cu cel antitetic.
3. Paralelismul sintetic (progresiv)
Această tehnică constă în îmbinarea unor stihuri ce se aseamănă între ele doar în ceea ce
priveşte forma construcţiei sau proporţia lungimii. Cel de al doilea stih dezvoltă ideea exprimată
în primul stih. Paralelismul sintetic, mai ales atunci când numără 3 sau 4 stihuri, se apropie de
proză.
Exemplu:
„Legea Domnului e fără prihană:
întoarce suflete;
mărturia Domnului e de bună credinţă:
înţelepţeşte pruncii” (Ps. 19/18, 7)
Găsim multe situaţii în care paralelismul sintetic alternează cu cel antitetic.

Pe lângă paralelismul membrelor, poezia ebraică folosea şi reguli de accentuare şi de


tonalitate, care confereau declamaţiei ritmicitate şi cadenţă.
Dicţiunea:
Vorbirea poetică este aleasă, politicoasă, remarcându-se prin frumuseţe şi armonie, ca şi
prin folosirea unor imagini şi figuri deosebite. De exemplu, se întrebuinţează asonanţa sau
reproducerea aceloraşi sunete, alternarea sau repetarea aceloraşi silabe.

4. Psalmii lui David în cultul iudaic și cel creștin


Psaltirea este considerată cartea de rugăciune a poporului ales, dar și a noului Israel,
Biserica lui Dumnezeu. Cine citește cartea va găsi aici un îndemn de nerefuzat: „Lăudați pe
Domnul că este bun” sau „toată suflarea să laude pe Domnul”.
Creștinii iubesc Psaltirea mai mult decât orice carte a Vechiului Testament, percepând-o
ca pe o carte cu rugăciuni puternice, care alungă demonii, poate pentru că sunt profunde, implicând
inevitabil întreaga ființă a cititorului. Ea „reflectă legea dumnezeiască și experiența personală a
fiecărui om, cu exemple palpabile luate din natură și din activitatea umană”.2
Autorii

2
Arhim. Emilianos Simonopetrinul, Tâlcuiri la Psalmi, trad. Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie, 2011, p. 7.
5. Educația prin cultura iudaică : de la proverbe și maxime la exemple personale. O
analiză a cărților didactice poetice
Literatura sapiențială iudaică se află în interdependență cu același gen de literatură,
cultivată de popoarele vecine, începând chiar cu epoca lui Hamurabi.
Apariția acestei literaturi se datorează nevoii de culturalizare și moralizare a poporului.
În această direcție se încadrează poezia, literatura apocaliptică și literatura sapiențială.
Spre deosebire de alte genuri, sentințele sapiențiale sunt în parte culese din înțelepciunea
populară, trecute prin filtrul rațiunii autorului și, sub inspirația Duhului Sfânt, sunt codificate în
cărți cu sentințe universal valabile, puse spre creșterea gradului de cultură al cititorilor și a moralei
colective iudaice.
Cărțile cu caracter sapiențial sunt Ecclesiastul, Înțelepciunea lui Solomon, Cântarea
cântărilor, toate atribuite regelui Solomon.
Conceptul de înțelepciune în Vechiul Testament
Acest concept este foarte complex, referindu-se deopotrivă la arta meșteșugărească, ca
lucrătorii hainelor lui Aaron (Ieșire 28,3) sau dulgherii care construiesc tabernacolul (Ieș 31,3-5).
La fel de înțeleaptă este bocitoarea (Ier. 9,17) sau o bătrână chibzuită (II Regi 20,16). Dacă înțelept
poate fi deopotrivă marinarul și consilierul regelui, în literatura sapiențială liantul dintre toți acești
înțelepți o reprezintă calitatea internă a fiecăruia de oameni cu frica de Dumnezeu (Prov. 1,7).
Întâlnirea omului cu realitatea la diferite niveluri se numește „înțelepciune
experimentală”.3

6. Rezultatele dezvoltării economice în viața spirituală a evreilor. Dezbinări între


regate
Dezbinarea regatelor este numele dat sciziunii dintre statele Israel și Iuda, la puțină vreme
după moartea regelui Solomon. Motivul acestei dezbinări între evrei este

3
Raymond Brown et.al, Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, vol. 1, partea a II-a, Galaxia Gutenberg, Târgu
Lăpuș, 2005, p. 799.
7. Atitudinea omului neduhovnicesc în fața viitorului anunțat de profeți. Succesul
falșilor profeți

8. Cadrele formării teologiei mesianice : între robia asiriană și robia babiloniană


Regele David. Profeţii din Psalmi
Regele David a proorocit în psalmii pe care i-a scris despre multe momente din viaţa
Mântuitorului.
Profeții mesianice în Cartea Psalmilor:
 psalmi direct mesianici: 2, 15, 21, 44, 71, 109, etc.;
 și psalmi indirect sau tipic mesianici: 8, 33, 39, 68, 117, etc. (se referă la David sau
alt rege, chiar la bărbatul cel drept în general, dar prefigurează pe Hristos și împărăția Lui);
 Nașterea din veci: Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am
născut! Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile
pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi! (Psalm 2, 6-9)
– originea divină a regelui mesianic (Fiul Meu ești Tu...) este confirmată și în Faptele Apostolilor
13, 33, precum și în Evrei 1, 5;
 „Zis-a Domnul către mine: Tu eşti Fiul meu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la
Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenire şi marginile pământului în stăpânirea Ta.” (Psalmul 11);
 când va veni Împăratul mesianic va aduce pacea, prin virtuțile sale alese de
conducător iubitor de adevăr, blând și drept; Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag
de dreptate toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a
uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi (Psalm 44,
8-9) – versetele 8 și 9 ale psalmului sunt redate ca adresate Fiului în Epistola către Evrei (1, 8-9);
 Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată
(Psalm 44, 11) – Hristos este mirele Bisericii;
 Mesia, ca împărat și preot: Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea,
până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Psalm 109, 1) – egalitatea și
consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, deoarece Fiul este numit Domn, ca și Tatăl, și stă de-a dreapta
Tatălui (Evrei 1, 3; 1, 13); Hristos Însuși amintește acest verset vrând să arate existența Sa înaintea
lui David, al cărui fiu este (Matei 22, 44, Marcu 12, 36, Luca 20, 42); Toiagul puterii Tale ţi-l va
trimite Domnul din Sion, zicând: Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi (...).
 Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109, 2-3) – nașterea din
veci din Tatăl; Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui
Melchisedec (Psalm 109, 4);
 arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos, așa cum afirmă și apostolul Pavel (Evrei
5, 6; 7, 17); Melchisedec, rege al Salemului (rege al păcii, căci melek=rege, salem=șalom=pace),
preot veșnic al lui Dumnezeu, fără început și sfârșit, conform Epistolei către Evrei;
 Piatra din capul unghiului: Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-
a făcut în capul unghiului (Psalm 117, 22);
 Cei trei magi de la răsărit, închinarea magilor și aducerea de daruri: „Împăraţii
Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce. Şi
se vor închina lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji lui.” (Psalmul 71,10).

9. Marile schimbări sociale, culturale și spirituale în timpul robiilor asiriană și


babiloniană
Poporul evreu despre care vorbește Sfânta Scriptură are vocația libertății, trăită în credința
față de Dumnezeu, ca fidelitate sau consecvență, dar mai mult experimentează robia.
Doar 100 de ani de libertate sunt înregistrați, de la înfrângerea lui Antioh IV Epifanes
(164 î.Hr.) la cucerirea Ierusalimului de către generalul Pomoei (63 î. Hr.).
Cauzele acestei situații dezastruoase a poporului devin pentru multă vreme subiect de
meditație teologică, de politică pur umană, fără subordonarea sinceră la voința lui Dumnezeu și de
dezbatere în cheie profetică sau apocaliptică.
Considerăm că intrarea în starea de robie se datorează lipsei unității poporului în jurul
valorilor declarate la nivelul credinței în Unicul Dumnezeu, Căruia se slujea în singurul templu,
cel de pe muntele Sion, ale Cărui porunci sunt respectate cu strictețe de tot poporul.
Un factor puternic de unitate ar fi trebuit să fie regalitatea din familia davidică, însă marea
dezbinare pornește tocmai din acest punct: Roboam este puternic contestat de Ieroboam, în jurul
căruia se coalizează 10 din cele 12 triburi ale lui Israel.
Ca și în perioada judecătorilor, unitatea poporului nu putea fi obținută cu sabia, dacă
voința Domnului nu era lupta dintre frați. Ruptura era întreținută politic de Israel, în detrimentul
lui Iuda, însă acești israeliți, mai mulți și cu sentimentul independenței față de domnia urmașilor
lui David, dezvoltă numeroase abateri de la Lege și, ca o consecință firească, devn robi în Imperiul
Asirian.
Cel din urma rege al lui Israel a fost Osea. Salmanasar, regele Asiriei, îl supusese și-l silea
să-i plătească bir. Aflând însa că Osea căuta ajutor la egipteni, Salmanasar se puse în capul unei
armate puternice, impresură Samaria și, după trei ani, Sargon, urmașul său, o dărâmă din temelie,
și duse robi în Asiria, cea mai mare parte din popor.
Apoi regele Asiriei trimise în țara cea pustiita a lui Israel locuitori păgâni. Aceștia se
amestecară cu rămășitele de israeliți ce se mai găseau prin țară, și din acest amestec a ieșit poporul
samarinean. La religia păganească, samarinenii adaosera si inchinarea adevaratului Dumnezeu, in
cinstea Caruia ei zidira un templu pe muntele Garizim de langa Sichem. Ei au trait vesnic in
dusmanie cu iudeii (4 Regi 17; Amos 6-7; Osea 4).
Daca nu Ma veti asculta, va voi risipi printre popoare si pamantul vostru va fi pustiit (Lev.
26, 27, 30).
La 100 de ani de la Robia Asiriană, începe robia de 70 de ani numită și babiloniană. De
data aceasta regatul Iuda cade în robie, după lupte crâncene, armatele lui Nabucodonosor, conduse
de generalul Nebuzaradan reușesc distrugerea Ierusalimului și a templului de aici.
Sunt transferate pe rând, în Babilon, toate reperele poporului ales, de la vase sacre și
obiecte din templu ce supravițuiesc asediului, la elite religioase și politice, purtătoare de
documente și genealogii.
În același mediu intraseră de ceva vreme și frații lor, cuceriți anterior de asirieni, al căror
imperiu căzuse deja în stăpânirea babilonienilor.
Mediul nu le era ostil dezvoltării culturale. Reținem că intenția împăratului de educare a
tinerilor evrei, ca apoi să devină satrapi, dintre care cunoaștem pe Anania, Azaria, Misael și Daniel,
va contribui substanțial la creșterea nivelului de educație al întregului popor, coroborat cu un
standard de viață ridicat.
Cei 70 de ani au fost suficienți pentru deformarea identității iudace, pentru că nu își doreau
cu adevărat viața din vechia țară făgăduită, fapt demonstrat inclusiv prin numărul mare de evrei
care nu-și doresc repoziționarea în pământul sfânt, kângă un nou templu sfânt, ci aleg luxul și
bogăția existente în Babilon.
Limba poporului devine în scurt timp aramaica, chiar și cei mai înțelepți pierzând definitiv
contactul cu cărțile lor sacre, Astfel, putem înțelege colaborarea cu străinii a iudeilor, dar și lipsa
totală de interes față de propriile obiceiuri și cuvinte revelate.
Prigoanele sporadice, organizate prin diplomația unor funcționari invidioși pe unii evrei,
sunt rezolvate tot diplomatic, rugăciunile poporului fiind săvârșite în limba poporului de la
momentul dat, într-o formulare liberă, dovadă că sinagoga, dacă cumva există, încă nu devine un
factor unificator și un mediu de studiu al Torei.
Schimbările survenite în plan cultural, cum ar fi schimbarea limbii și a obiceiurilor,
inclusiv cele legate de căsătorie și, în unele cazuri, de circumcizie, au un fond mai profund, de
natură spirituală. Astfel, poporul va beneficia acum foarte mult de mustrarea profeților și de ideea
mesianică. În jurul amintirilor despre vechea religie și a speranței că urmașul lui David va scoate
poporul din robie, se colalizează evreii care vor fi seduși, în vremea lui Cirus, de ideea
reconstrucției templului și a redobândirii libertății pierdute. Până atunci, poporul este mult mai
educat și mai dornic să facă politică, prin dezvoltarea unor idei principiale, cum ar fi curățenia
etnică, pentru care se vor desface căsătoriile mixte, dar ș la nivelul contractelor, abilitatea de a
negocia văzându-se în timpul reconstrucției templului lui Zorobabel, care nu i-a luat pe samarineni
în ajutor.
Astfel, începe o nouă demonstrație a imposibilității unirii tuturor iudeilor sub un stindard
comun, chiar și atunci când Cirus confirmă revelația lui Dumnezeu, căruia îi datorează marile sale
realizări. De acum există iudeii care s-au întors în Palestina, cei aflați în diaspora și cei aflați
într0un soi de mixtură etnică, amintindu-și de originile lor împreună cu ura pe care parcă trebuia
să o cultive ca modus vivendi față de cei ce se credeau autentici în existența lor etnică, socială și
culturală.

10. Rolul profeților în menținerea conștiinței sfințeniei la poporul ales printre neamurile
păgâne
Profetul este cel ce vede dinainte viitorul, ca o consecință firească a dorinței lui Dumnezeu
de a descoperi adevări necesare despre viitor.
Forma descoperirilor, conținutul acestora și posibilitatea descifrării mesajului de
adresanții imediați, sunt elemente ce pot fi urmărite diferit de la profet la profet, de la o perioadă
istorică la alta.
În general profeții sunt grupați după timpul în care au profețit, cei vechi având harisme
speciale, ca Moise, Ilie și Elisei, cei noi, folosindu-se de retorica vremii și în special de exemple
palpabile, demonstrau care este cu adevărat voința lui Dumnezeu.
Ca o caracteristică aparte, în demersurile politice, adevăratul profet nu va îndemna
niciodată poporul la pasivitate și nu promitea o izbândă prin propriile forțe. Viața austeră, în
așteptarea lui Mesia, schimbarea modului de viață ca al păgânilor erau mereu de dorit și
condiționau împlinirea schimbărilor în ordinea socială a vremii.
Ca profeți mari, Isaia, ieremia, Iezechiel și Daniel, vor avea și cea mai mare influență
asupra dezvoltării ulterioare a spiritualității iudaice, oferind cale de recunoaștere a falsului profet.

11. Menținerea idealului dreptății printre păgâni. Exemplul lui Iov


Exemplul lui Iov, model de credință întru răbdare, contribuie la edificarea spirituală a
evreului călător prin lume. Motivul pentru care nu este legat de țara sfântă se pare că se datorează
timpului în care acesta a trăit, fiind contemporanul dreptului Avraam. Suferințele sale, ca și ale
altor evrei de mai târziu, se datorează exclusiv lucrării celui rău, motiv pentru care dorința de
răzbunare a evreului de mai târziu față de „cei ce mi-au zis mie «bine», «bine»” ar trebui
redirecționată, lăsând loc colaborării amiabile între oameni de diferite neamuri.
Riscul contaminării cu obiceiuri rele și practici religioase idolatre se află la tot pasul,
pentru iudeul afalt departe de ai lui. De aceea, noi abordări ale problemei conviețuirii evreilor cu
neamurile păgâne vor fi realizate în școlile rabinice care se dezvoltă acum. De exemplul, străinul,
nu mai este perceput ca un dușman prin definiție, ci ca un posibil prozelit. Dar nici practica
rugăciunii și a jertfelor nu pot fi obstrucționate, această consecvență fiind șansa lui Iov de ieșire
din suferințele reale, și șansa evreului de ieșire din suferințele mai mult sau mai puțin existente, ca
urmare a decretelor imperiale de venerare a regelui în panteonul colectiv.
12. Tobit, Iudita și Estera, personaje care au marcat spiritualitatea evreilor în vremuri
tulburi
Cele trei cărți fac parte din grupul de cărți anaghinoscomena, dar sunt importante pentru
dovezile istorice despre dezvoltarea poporului ales, într-o vreme în care ne lipsesc sursele istorice.
Toate aceste cărți au ca temă comună familia autentică de evrei, aflată în pericol de natură
economică, religioasă, politică și etnică. Tobit rămâne fără vedere, fără bani și fără șansa de a-și
vedea fiul căsătorit, din cauza unui accident survenit în urma respectării cu iubire și maximă
strictețe a Legii. Într-o suferință asemănătoare se află un alt evreu, a cărui fiică este împiedicată de
un demon să-și consume căsătoria. Astfel, 7 sunt soții ei, care au murit în noaptea nunții, aparent
din cauza ei, dar real din cauza demonului.
Providența dumnezeiască față de iudeul de rând, dornic să-și facă o familie și să ridice
urmași în Israel, se manifestă prin intermediul arhanghelului Rafael, care în chipul unui tânăr ce
beneficiază de tot respectul față de contractul semnat cu Tobie, realizează reparația fizică, morală
și spirituală a celor două familii și unirea dintre cei doi tineri.
Estera, este membra unei alte familii, supuse la încercări: moartea părinților, creșterea sub
tutela lui Mardoheu, este urmată de alegerea sa ca regină de Artaxerxe. În cele din urmă, familia
din care provine, este supusă unei grele încercări, împreună cu tot neamul evreilor, de a-și pierde
identitatea spirituală, ea intervine dintr-o poziție cheie, devenind eroină a poporului.
O altă eroină, care-și apără poporul prin poziția sa de „femeie influentă” este Iudita. De
data aceasta, poziția sa socială, datorată exclusiv soțului defunct și frumusețea fizică, îi oferă acces
la cortul prigonitorului Olofern, pe care nu ezită să-l ucidă, pentru familia sa mare: poporul ales.
13. Provocarea refacerii unei națiuni. Ezdra, Neemia
Zidirea templului este de datoria casei lui David, ca și întreținerea sa. Din această cauză,
rezidirea templului din inițiva și cheltuiala lui Cirus, este realizată de Zorobabel, un lider iudeu,
urmaș al lui David.
Reîntoarcerea din robie reprezintă o mare provocare, nu doar arhitecturală sau strategică,
ci una politică și culturală: refacerea națiunii iudaice, ca popor ales al lui Dumnezeu, păstrătorul
Legământului, al făgăduințelor și al moștenirii pământului sfânt.
Sub raport etnic, se realizează epurarea păgânilor, prin desfacerea căsătoriilor mixte și
prin intransigența față de iudeii ce nu puteau să-și demonstreze apartenența la neamul lor, prin
actele templului (genealogii).
Sub raport spiritual, amintirea Sionului creează o emulație, un plâns la râul Ahava (râul
Babilonului), care va determina aprinderea râvnei și a focului sacru, redescoperit printre ruinele
vechiului templu al lui Solomon.
Strategia reconstrucției nu a funcționat întotdeauna bine. Astfel, refuzul ajutorului oferit
de samarineni, este urmat de riposta triburilor vecine, care îngreunează construcția și slăbesc la
maximum entuziasmul acestei lucrări.
Plânsul pentru finalizarea templului, fie că era mai sărăcăcios decât al lui Solomon, fie că
s-a finalizat o lucrare grea și mult așteptată, va fi fost însoțit, probabil, de plânsul pentru bariera
creată între popor și Dumnezeu, prin neînțelegerea cărților sacre, citite și explicate în auzul tuturor,
prin schimbările inerente intervenite în cult etc.