Două broscuțe

Într-un iaz, trăiau două broscuțe, Oac și Oaki, foarte bune prietene, curioase și nedespărțite. Cât era ziua de
lungă colindau împrejurimile, dar cum iazul era destul de mic, s-au gândit să facă o călătorie până în satul
din apropiere. Nu după prea mult timp de mers pe jos, au ajuns în față unei curți.
– Intrăm? întrebă Oac entuziasmată.
– Bineînțeles! răspunse Oaki , cu o oarecare ezitare.
Şi cum mergeau ele foarte încântate că vor descoperi un teritoriu nou, au ajuns pe terasa casei…acolo le-a
atras atenția o oală mare ce se afla pe masă. Se apropiară ce se apropiară și … HOP! , fără să scoată vre-un
cuvânt, Oac și sări înăuntru…Oaki fără să mai piardă timpul, HOP!, sări și ea după Oac!
Spre surprinderea lor, oala era plină cu smântână!

Oac, panicându-se, se apucă să măsoare oala și-n lungime, și-n lățime, să măsoare densitatea smântânii…. și
într-un final , după ce a aplicat tot felul formule de calcul complicate, și-a dat seama că situația în care se
aflau era foarte complicată, așa că a renunțat să mai încerce și s-a scufundat în oala cu smântână.
Oaki, mai optimistă din fire, își spuse : „Nu voi renunța așa de ușor! Acum, sau niciodată, este momentul să-
mi folosesc toată puterea picioarelor mele!”…și începu să bată din picioare! și bătu, și bătu, și bătu, până ce
la un moment dat observă că sub picioarele ei, smântâna se transforma în unt. Încercând să-și țină și prietena
la suprafață, Oaki bătu neîncetat din picioare, până când își făcu din unt un punct de sprijin necesar pentru a
se împinge și sări afară împreună cu prietena ei!
Văzându-se salvate, ieșite din oala cu smântână, Oac spuse:
– Mulțumesc Oaki! Pentru că tu ai avut încredere în ține și nu ai renunțat până în ultima clipă, ai găsit soluția
și ne-ai salvat pe amândouă!
MORALA: Nu renunța, oricât de greu ți s-ar părea la prima vedere! Dacă îți dai cu adevărat tot
interesul, vei găsi cu siguranță o soluție!
Viermișorul Merlin

A fost odată un viermișor pe nume Merlin, care trăia într-un tufiş verde, luminos și luxuriant. El a fost acolo
din copilărie unde a învăţat să se cațere, să se ascundă de ploaie pe frunzele tufișului și unde putea mânca și
savura cele mai gustoase plante.
Într-o zi el a început să simtă că trupul său a crescut şi a crescut, picioarele sale s-au făcut mai mari. El a
observat că, atunci când alte omizi creșteau, acești viermi se puneau brusc a face o casă, o casă care era ca
un pat rotund, ţesut şi tricotat. Și nu își explica de ce făceau acest cuib, în care se băgau și se închideau
complet. Rămâneau blocați pentru o lungă perioadă de timp, îi privea fără a putea calcula cât de mult stăteau
acolo. Apoi, brusc, îi vedea ieșind transformați.
– Ce surpriză, acum nu mai sunt viermi, acum pot zbura!, a exclamat el râzând.
Merlin a început să își facă griji pentru ceea ce i se va întâmpla, pentru schimbările ce urmau. El se gândea
şi punea la îndoială că va reuși.
– Cum voi reuşi să-mi schimb aspectul? murmura preocupat. Nu-mi place această schimbare! Vreau să
continui așa cum știu, cu lucrurile pe care le fac și-mi par distractive!
Într-o zi, pe când mănca o frunză foarte suculentă, a venit un fluture cu aripi foarte mari, în culori
strălucitoare, cu care a început să vorbească despre modul în care i-au fost create aripile.
Așa că, fluture la întrebat: – Îți mai amintești cum a fost atunci când te-ai născut şi erai decât o mică larvă?
– Da! strigă Merlin, eram mic și nu puteam să merg mult, picioarele mele erau scurte şi eram foarte fragil.
– Şi cum ai devenit aşa cum ești acum? întreabă fluturele.
– Ei bine, am mâncat multe frunze, am făcut multe exerciții urcând și coborând pe plante şi asta ma ajutat să
cresc şi să fiu puternic.
În timp ce Merlin povestea, își amintea cum câteodată era surprins că organismul său se modifica. Își
amintea că, cu fiecare schimbare, era capabil să facă lucruri noi. Asta a crezut și atunci când picioarele lui au
crescut şi a avut puterea de a urca mai sus şi mai rapid. Când trupul i sa alungit, el putea ridica frunzele și
ajuta pe alți viermi mai mici, uneori îi transporta pe spate.
Fluture mișcânduși antenele i-a spus: – Vrei să-ţi spun visul minunat al creării de aripi?
– Da, sigur! ia spus Merlin, cu curiozitatea şi intriga de a şti ceva nou.
Ei bine, într-o zi începi a mânca şi a mânca pâna te vei face mare şi apoi vei țese, așa cum ai văzut că fac alţi
prieteni, o casă, foarte confortabilă şi specială, în care tot ceea ce ești tu acum va avea multe schimbări.
Când casa aceasta, numită „cocon”, este completă, te bagi acolo şi ceea ce corpul tău știe, începe a produce
schimbarea. Tot corpul devine un lichid de viaţă, şi apoi, încetul cu încetul se formează diferitele părţi,
picioarele fine și subțiri, corpul mai lung și cu inele, antenele şi, cu timpul, aripile mari și frumos colorate.
În timp ce fluturele îi povestea, viermișorului Merlin se imagina cum se va schimba corpul său în cocon şi se
întreba: care fi culoarea aripilor lui? Auzind povestea spusă de fluturaș a recunoscut toată înţelepciunea
deținută în natură. El a fost surprins să ştie că ce a fost până acum putea să găsească altă modalitate de a fi şi
simţea forţa interioară care îl conducea să intre în proces. El a spus:
– Poate că nu ştiu acum culorile pe care le voi avea, dar ştiu că trupului meu îi va crește aripi şi voi
descoperi ceea ce se simte zburând!
Își imagina, ca într-un desen în mintea lui, noile lui picioare subţiri, se gândea la corpul ce-l va avea şi la
noile lui antene, și simți multă plăcere să se gândească la îngrijirea şi rigoarea cu care avea să găzduiască
aripile sale mari pentru a se potrivi în cocon şi apoi să le poată extinde.
A realizat că schimbarea implica învăţarea și descoperirea de lucruri noi, credea că trebuie să investigheze
cea mai bună poziţie pentru a-și pune picioarele în timp ce zbura, de exemplu. Se gândea la toate
delicatesele pe care ar trebui acum să înveţe să le mănânce.
De asemenea i-au apărut multe întrebări interesante: Unde va dormi de acum, că va avea aripi mari? Ce se
va întâmpla dacă va fi udat de ploaie? Şi în același timp ce își punea aceste întrebări, fascinaţia ce angajează
schimbarea creștea în inima lui.
Fluturele ia spus: – Ce credezi că se va întâmpla după ce îți vei crea noul corp? Într-o clipă vei rupe coconul
şi vei putea ieși pentru prima dată, vei putea deschide aripile, le vei întinde şi vei simți că atunci când le
miști vântul te va ridica și vei zbura sus, atât de sus încât vei ajunge pâna la nori.
Merlin își imagina ce minunat poate fi să te poți desprinde de la sol şi să zbori, şi aştepta cu mare nerăbdare
momentul potrivit care-i va arăta că toate modificările au început, și el se va putea apuca să construiască
acasa-cocon, unde se va produce schimbarea.
Mulțumi fluturașului pentru învățămintele despre propriul corp şi se bucură de toate schimbările ce vor
urma!
Veve și Riță

În pădure trăia o veveriţă, Veve, care de când era mică a trăit singură, pitindu-se pe sub frunze. Era fricoasă
şi nu avea prieteni.
Într-o zi, pe când încerca să-şi găsească ceva de mâncare, se întâlni cu o altă veveriţă, Riţă. Aceasta era
foarte veselă, jucăuşă şi avea mulţi prieteni.
Riţă când o zări, se apropie de ea şi îi spuse:
– Bună, eu sunt Riţă şi locuiesc în apropiere. Tu cine eşti?
– Eu sunt Veve şi nu reuşesc să găsesc nimic de mâncare!
Riţă: – Te invit la un ospăţ cu nuci şi alune la mine acasă, în copacul acesta, la a cincia creangă, spuse
entuziasmată Riţă.
Veve speriată: – În copac? Dar eu nu m-am urcat niciodată în copac! Oricât de foame mi-ar fi, nu pot urca în
copac!
Riţă razand: – Dar dacă vei vrea cu adevărat vei putea! Te gândeşti la câtă mâncare este sus şi vei vedea că
nu este greu deloc să urci în copac!
– Voi fi lângă tine în caz că vei avea nevoie, încercă Riţă să o mai liniştească pe Veve!
Foamea care nu-i dădea pace o convinsese până la urmă pe Veve să asculte de noua ei prietenă. Cu grijă şi
convinsă că va putea, a reuşit să urce în copac până la a cincia creangă, la casa lui Riţă .
Din acea zi Veve şi Riţă au devenit nedespărţite şi împreună au reuşit să facă o mulţime de lucruri noi, iar
Veve nu a mai spus niciodată “nu pot”, ci :
« POT DACĂ VREAU CU ADEVĂRAT ! »
 Leo – cel ce știe tot

Când iarna era pe sfârşite, în pădure ultimele urme de zăpadă se topeau, crengile copacilor se încălzeau, iar
printre firele de iarbă ieşeau primele floricele ce vesteau primăvara.
Leo, un leuţ tare încrezut, merse către casa iepuraşului, prietenul lui din copilărie. Ştia că primăvara el îşi
aranjează gradina de legume. Reîntâlniţi după iarna cea lungă, se îmbrăţişară şi începură a-şi povesti ce s-a
mai întâmplat de când nu s-au mai văzut.
Leo observând că Rilă devenea puţin cam gânditor, că avea multă treabă şi trebuia să termine până se însera,
îi spuse :
Leo : – Auzi Rilă, ce ai zice dacă aş rămâne şi te-aş ajuta să-ţi aranjezi gradină de legume?
Rilă râzând : – Dar tu eşti un leu, iar leii habar nu au să sape pământul, să planteze seminţe sau să ude
plantele!
Leo : – Tocmai pentru că sunt un leu! Leii ştiu tot, nu avem nevoie ca nimeni să ne înveţe ceva!
Rilă : – Sigur nu vrei măcar să-ţi arăt cum se face?
Leo : – Nu! Eu ştiu tot!
Rilă puţin surprins îi dadu lui Leo săculeţul cu seminţe, lopeţica şi stropitoarea cu apă. Apoi îşi aminti că
trebuie să mai aducă ceva din casă, aşa că îl lăsă pe Leo să înceapă singur.
Leo luă lopeţica să înceapă să sape pământul şi în scurt timp se auzi:
– Au, au, au …..ţipa Leo care tocmai îşi lovise o lăbuţă cu lopata! Trebuie să am mai multă grijă de acum în
colo!
Începu să aranjeze pământul. Dar o făcu în aşa fel încât în urma lui se vedeau numai gropi.
– Este gata, spuse mândru Leo!
Ia atunci săculeţul cu seminţe şi aruncă tot ce era înăuntru într-o singură direcţie. Dar, chiar în acel moment,
vântul a început să sufle cu putere încât toate seminţele au zburat către Leo şi i-au intrat până şi în gură.
– Seminţele astea au un gust ciudat, spuse Leo .
Luă stropitoarea plină cu apă şi până să ajungă să stropească seminţele se împiedică şi vărsă toată apa.
Între timp s-a întors şi Rilă, care foarte dezamăgit spuse:
– Ce dezastru!
– Îmi pare rău, şopti Leo!
Rilă lasă supărarea la o parte şi îi propune lui Leo să o ia de la capăt. Leo acceptă bucuros, dar comentariul
lui Rilă nu întârzie să apară:
– De data asta sper să fi de acord cu mine, că eu ştiu mai multe despre morcovi şi varză şi ai să asculţi de
sfaturile mele!

Leo ascultă în tocmai ce-i spunea Rilă, aranjară împreună grădina de legume, iar în toamnă au invitat toţi
prietenii pentru a se mândri cu frumoasele legume plantate şi îngrijite de ei doi.

În acea zi, de care Leo îşi mai aminteşte şi acum, el a învăţat că este mai bine să recunoşti atunci când nu
şti să faci ceva şi să accepţi sfaturile celorlalţi! Toată viaţa se învaţă lucruri noi!
Uța broscuța

– OF! totul îmi iese pe dos! se plângea în mod constant Uța, broscuța țestoasă.
Și nu este de mirare: întotdeauna ajunge târziu, este ultima care își termină treaba, niciodată nu primește
premii pentru rapididate și, culmea, mai este și somnoroasă.
– Acest lucru trebuie să se schimbe! și-a propus într-o bună zi Uța, sătulă de colegii săi din pădure care o
acuzau că nu ar depune suficient efort pentru a-și îndeplini sarcinile.
Și aceasta a ales că nici măcar să nu mai încerce să realizeze activități, nici măcar cele simple cum ar fi
strângerea frunzelor uscate căzute din copaci toamna, sau eliminarea pietrelor din drumul către iazului unde
se stropeau în zilele fierbinți de vară.
– De ce să mă preocup să fac o treabă care, într-un final o vor termina colegii mei? Mai bine îmi petrec
timpul jucându-mă, sau chiar odihnindu-mă … își spunea în gând Uța, broscuța țestoasă, ori de câte ori
apărea câte ceva de făcut.
– Nu-i o idee grozavă, spuse Ica, o furnică bătrână și înțeleaptă din pădure. Ceea ce contează cu adevărat nu
este să faci treaba într-un timp record, mult mai important este să-l finalizezi în cel mai bun mod cu putință
și așa vei primi mereu răsplata de a fi reușit ceea ce ți-ai propus. Nu toate muncile au nevoie de muncitori
rapizi. Există activități care necesită timp și efort. Dacă nu încerci, niciodată nu vei ști de ce ești capabilă și
mereu te vei întreba dacă vei reuși vreodată … o sfătui cu înțelepciune Ica furnica.
– Prin urmare, este mai bine să încerci și să nu reușești, decât să nu încerci și să trăiești toată viața cu
neîncredere! Consecvența și perseverența sunt bune aliate pentru a realiza ceea ce ne propunem, de aceea eu
te sfătuiesc măcar să încerci și, până și tu, vei fi surprinsă de ceea ce ești capabilă să faci! … o încurajă Ica.
– Vai Ica! exclamă fericită Uța broscuța. Exact de asta aveam nevoie, de cineva care să mă ajute să înțeleg
valoarea efortului! Promit că voi încerca!
Treceau zilele și Uța broscuța își dădea tot interesul în ceea ce făcea. Se simțea fericită cu sine însăși … în
fiecare zi reușea puținul pe care și-l propunea, pentru că era conștientă că a făcut tot posibilul pentru a
termina bine ceea ce avea de făcut!
– Mi-am găsit fericirea … țipă cât putu de tare Uța broscuța, pentru a o auzi toată pădurea. Ceea ce contează
nu este să îți fixezi țeluri mari și imposibile, ci să termini toate acele mici sarcini, care te ajută la
îndeplinirea țelurilor mari.
Mândrul şoricel

Într-o zi de toamnă, pe malul lacului s-au strâns toate berzele din împrejurimi pentru a se pregăti să plece a
doua zi spre ţările calde. În tufiş stătea un şoricel, iar după ce ascultă discuţia berzelor îşi spuse în gând:
– Tare mult aş vrea să zbor şi eu măcar o dată ….
Gândindu-se mereu la marea lui dorinţă, şoricelul nu a putut sa doarmă toată noaptea, aşa că dimineaţă cum
se lumină de ziuă, prinse curaj şi merse la şefa berzelor căreia i-a spus:
– Vă rog foarte mult, luaţi-mă şi pe mine cu voi, că vreau să văd şi eu lumea de sus!
Berzele foarte uimite:
– Dar cum să te luăm că tu nu ai aripi ca să poţi zbura, iar dacă te-ai urca pe spatele nostru ai putea aluneca!
De îndată şoricelului îi veni o idee:
– Dar dacă două berze ţin de un băţ, eu m-aş putea prinde cu dinţii de la jumătate şi aş putea zbura cu voi!
Berzele au fost de acord, au căutat un băţ, au prins cu ciocul fiecare de câte un capăt, şoricelul s-a prins cu
dinţii de la jumătate, aşa cum plănuise, şi şi-au luat zborul.
Tare uimit şi încântat era şoricelul de cum se vedea lumea de sus. Şi zburând ei tot aşa, au ajuns pe deasupra
unui iaz cu broaşte, care de cum îi zăriră au început a orăcăii:
– Acela este un şoarece care zboară? Dar cum este posibil aşa ceva? Cui i-o fi venit ideea asta aşa de
interesantă?
Şoricelul auzind aceste vorbe, mândru cum era din fire, nu s-a abţinut şi a vrut să spună că ideea a fost a lui.
Dar cum a deschis gura, a scăpat băţul şi a căzut direct în apă şi s-a înnecat.
Aşa că, dacă şoricelul nu ar fi fost atât de mândru şi nu ar fi vrut să se dea mare în faţa broscuţelor ar fi
trăit şi până în ziua de azi!
Viitorul rege al junglei

Într-o zi maimuța, reprezentantul junglei ales de restul animalelor, convocă o întâlnire pentru a lua o decizie
foarte importantă.
– Dragi prieteni, ne-am adunat astăzi aici pentru a ne alege viitorul rege al junglei! Ştim cu toții că leul este
regele animalelor, dar astăzi ne confruntăm cu o situație fără precedent! Avem de ales între trei frați lei…
spuse îngrijorată maimuța.
– Şi toți trei sunt puternici!…adaugă elefantul.
– Atunci ce ne facem? Pe cine alegem? Cui îi vom da ascultare?…. se auzeau voci din mulțime!
– Așa este oameni buni, o junglă nu poate avea trei regi! Dar nici noi nu putem să ne luptăm între noi pentu a
demonstra cine este mai puternic … spuse unul dintre lei!
După mai multe sfătuiri între toate animalele, maimuța luă cuvântul pentru a comunica concluzia la care au
ajuns.
– Am luat o decizie simplă pentru a rezolva această problemă! spuse maimuța. Pentru a afla care va fi regele
junglei, cei trei frați lei trebuie să urce pe cel mai înalt munte al junglei, iar cel ce va reuși să ajungă până
sus, va fi câștigătorul!
Provocarea a fost acceptată și cei trei frați lei porniră la drum.
A început primul leu a escalada, dar după puțin timp alunecă istovit la poalele muntelui. Încercă și cel de-al
doilea, dar fără sorț de izbândă. Datorită condițiilor foarte dificile de a escalada muntele, nici cel de-al treilea
leu nu reuși să urce muntele!
Animalele junglei, dezamăgite de rezultat, spuse într-un glas:
– Dacă toți trei au eșuat, care va fi regele junglei?
Un vultur bătrân și înțelept, prezent la reuniune, ceru voie să ia cuvântul:
– Ştiu cine va fi viitorul rege al junglei! spuse vulturul.
– Cum așa? Care va fi acela? se auzeau strigăte din mulțime.
– E simplu! spuse vulturul. Am zburat deasupra leilor și am auzit ce au spus ei în timp ce se rostogoleau spre
poalele muntelui!
Primul leu a spus: „Munte, m-ai învins!”
Cel de-al doilea leu a spus: „Munte, m-ai învins!”
În timp ce, cel de-al treilea leu a spus: „Munte, în acest moment m-ai învins, dar tu ai ajuns la înălțimea ta
finală, iar eu încă mai am de crescut!”
– Diferența este că, adaugă vulturul, cel de-al treilea leu a avut atitudinea unui învingător! Şi-a recunoscut
înfrângerea din momentul respectiv, dar nu a renunțat și știe că va veni timpul când va fi mai puternic și
pregătit să facă față acestei provocări! El este pregătit să fie viitorul rege al junglei!
MORALA: Dacă la un moment dat, problemele par să te copleșească, nu te ba bătut! Poate că nu ești
pregătit în acel moment să faci față cu bine respectivei probleme, dar evoluând și acumulând
experiență, poți să treci cu bine peste orice!
Alinuța și frica ei de întuneric

Alinuța, o fetiță de 4 anișori și ceva, era foarte apreciată de colegii ei de gradiniță, de către doamna
educatoare, de prietenii de la bloc…. dar ceea ce nu știau aceștia, era faptul că Alinuța, fiindu-i frică de
întuneric, mai mereu se trezea în mijlocul nopții, începea să plângă și nu se liniștea până nu ajungea în patul
părinților, adormind pe pieptul mamei!
Într-o zi de toamnă, fiind aniversarea împlinirii celor 5 anișori, la momentul suflării în lumânărele, Alinuța
suspină profund zicând cu glas ușor: “Ce mult mi-aș dori să nu-mi mai fie frică de întuneric”. Casa răsuna de
glasul și râsetele copiilor și în orice colț puteai vedea confetii sau baloane.
Ziua a trecut repede și, ca de obicei, Alinuța a adormit mai greu, bineînțeles cu veioza aprinsă. În mijlocul
nopții, parcă trezită de zgomotul unui ceas deșteptător, Alinuța deschise puțin ochii … îi era frică din nou,
dar înainte să înceapă să plângă, o voce prietenoasă se auzi din dreptul geamului:
– Pâs, Pâs…vino până la fereastră!
Curioasă cum era din fire, se apropie.
– Cine este acolo? întrebă Alinuța.
– Uita-te sus, pe cer! se auzi de afară.
Alinuța, ridică timidă capul și, când privi spre cer, văzu o steluță atât de sclipitoare și parcă mai aproape ca
niciodată, care începu a-i vorbi:
– Bună, eu sunt Sclipici și te privesc în fiecare seară de aici, de sus! spuse steluța.
– Dar nu te-am auzit niciodată, până acum, vorbind! spuse Alinuța.
– Doar astăzi pot vorbi, pentru că te voi ajuta să-ți îndeplinești dorința, să nu-ți mai fie frică noaptea! De
ce nu poți să dormi, de ce anume te temi? întrebă Sclipici.
– Îmi este frică să dorm singură, dacă apare vre-un monstru și eu nu am pe nimeni alături? borborosi tristă
Alinuța.
– Dar niciodată nu ai fost și nu vei fi singură! adăugă steluța.
– Ştiu ca părinții mei sunt în camera de alături, dar și ei dorm! Şi dacă nu vor auzi dacă vine cineva? păru
îngrijorată Alinuța.
– Chiar dacă părinții tăi dorm, tu trebuie să ști că nu ești singură în nici o noapte! Fiecare copil are o
steluță ce îl veghează și îl protejează! Eu sunt steluța ta și sclipesc pe cer pentru tine! Ori de câte ori te
vei simți singură, ridică-ți privirea spre cer și vei vedea că nu voi lipsi niciodată! Eu nu pot vorbi, dar te
pot asculta și mi-ar plăcea ca în fiecare seară, înainte să adormi, să-mi povestești cum ți-ai petrecut ziua!
îi spuse Sclipici.
Atunci Alinuța, mai liniștită ca niciodată, se băgă în patul ei și adormi numaidecât!
A doua zi, când se trezi, le-a spus fericită părinților:
– De acum în colo nu îmi mai este frică de întuneric, știu că, în afară de voi, mai am o “prietenă” ce nu
doarme niciodată și mă veghează în fiecare noapte, de sus, de pe cer!

Girafa și prietenia

A venit, în cele din urmă, ziua cea mare. Toate animalele din pădure s-au trezit devreme pentru că era ziua
marii curse de papuci! La ora nouă deja se strânseseră toți la lac.
De asemenea era și girafa, cea mai înaltă și frumoasă din pădure. Dar era atât de încrezută, că nu vroia să fie
prietenă cu celelalte animale.
Nici nu se adunaseră bine toți la un loc, că girafa începu să râdă de ceilalți:
– Ha ha ha ha … râdea de broasca țestoasă, că era atât de scundă și atât de lentă.
– Ho ho ho ho … râdea de rinocer că era atât de gras.
– Heh heh heh heh … râdea de elefant că avea trompa prea lungă.
Și apoi, a sosit timpul să înceapă cursa.
Vulpea purta papuci cu dungi galbene și roșii, Zebra, unii roșii cu funde foarte mari, Maimuța avea niște
papuci verzi cu pete portocalii. Papucii broaștei țestoase erau albi ca niște norișori.
Și când era pe cale să înceapă cursa, girafa a început disperată să plângă.
Era atât de înaltă încât nu și-a putut lega șireturile de la papuci!
– Ahhh, Ahhhh, cineva să mă ajute! strigă girafa.
Toate animalele au rămas uitându-se la ea, numai vulpea a mers să vorbească cu ea și a zis:
– Tu rădeai de celelalte animale, deoarece acestea erau diferite. Adevărat, toți suntem diferiți, dar fiecare
avem ceva bun și am putea fi prieteni și să ne ajutăm atunci când este nevoie.
Atunci girafa a cerut scuze tuturor pentru că a râs la ei. Apoi au venit furnicile, care au urcat rapid pe papucii
girafei și i-au legat șireturile.
Și, în sfârșit toate animalele s-au așezat la linia de start. Pe locuri, fiți gata, start!
Când au terminat cursa, toată lumea a sărbătorit pentru că au câștigat un nou prieten, care, de asemenea, a
învățat ce înseamnă prietenia. Dacă doriți să aveți mulți prieteni, acceptați-i așa cum sunt!

Visul…o sămânță

În tăcerea reflecției mele, îmi văd lumea interioară ca și cum ar fi o sămânță, într-un fel mic și
nesemnificativ, dar, de asemenea, plin de potențial. … Și văd în pântecele ei germenele unui copac magnific,
arborele vieții mele în procesul de dezvoltare. În micimea sa, fiecare sămânță conține spiritul copacului ce
va fi mai târziu. Fiecare sămânță știe cum să devină un copac, căzând pe un teren fertil, absorbind sucurile
ce o hrănesc, extinzând ramuri și frunziș, umplându-se cu flori și fructe, pentru a oferi ceea ce au de oferit.
Fiecare sămânță știe cum să devină un copac. Și astfel sunt semințele, ca și visele noastre secrete. În noi,
nenumărate vise așteaptă timpul să germineze, să prindă rădăcini și să se nască ca sămânță… pentru a se
transforma în copac. Copaci mândri și magnifici care la rândul lor ne spun, în singurătatea noastră, când
auzim vocea noastră interioară, când ascultăm înțelepciunea viselor noastre semințe. Ele, visele, indică
drumul cu simboluri și semne de toate tipurile, în fiecare moment, între lucruri și între oameni, în dureri și în
plăceri, în triumfuri și în eșecuri. Visele ne învață, adormiți sau treji, să ne vedem, să ne ascultăm, să ne
înțelegem.
Ne arată direcția în trecătoarea prevestitoare sau în sclipirea de luciditate orbitoare. Și astfel creștem, ne
dezvoltăm, evoluăm … Și într-o zi, în timp ce traversăm acest etern prezent numit viață, semințele viselor
noastre vor deveni copaci, ce își vor desface ramurile, ca și cum ar fi aripi gigantice, ce traversează cerul,
unind într-o singură linie, trecutul și viitorul nostru. Nu trebuie să ne temem de nimic … o înțelepciune
interioară adaugă … pentru că fiecare sămânță știe … cum să devină un copac …
 O zi în parc

Ionuţ, un băieţel singur la părinţi, răsfăţat şi învăţat să fie mereu în centrul atenţiei, ieşea în fiecare după-
amiază în parc cu jucăriile lui preferate. Nu se juca decât el cu jucăriile şi nu lăsa nici un copil, oricât de
frumos l-ar fi rugat, nici măcar să le atingă.
Aşa făcea în fiecare zi, până când, ajuns în parc, a văzut un grup de copii ce se jucau cu lopeţele, grebluţe şi
găletuşe la o groapă cu nisip. Ionuţ avea multe jucării sofisticate şi scumpe, dar parcă nu era aşa de
interesant să te joci singur, comparativ cu jocul celorlalţi la nisip. Se auzea din acea direcţie numai râsete şi
voie bună. Aşa că se apropie şi el şi spuse:
– Vreau să mă joc şi eu cu voi!
Copii s-au mutat în aşa fel încât i-au făcut şi lui Ionuţ un loc lângă ei. Dar acesta avea doar jucării de pluş,
pistoale şi roboţei, cu care nu putea să se joace în nisip. Aşa că a cerut o lopeţică colegilor de joacă, care
supăraţi i-au răspuns:
– Noi când îţi ceream ţie jucării nu ne lăsai nici măcar să le atingem, acum nici noi nu îţi vom da!
Întristat şi înlăcrimat, Ionuţ a plecat acasă şi a povestit tot ce s-a întâmplat părinţilor. Aceştia cu blândeţe i-au
explicat că pentru a avea prieteni mulţi trebuie să–şi amintească mereu de vorba: «Ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face!«
A doua zi, dis de dimineaţă, Ionuţ îşi luă ca de obicei jucăriile preferate şi ieşi în parc. De această dată a
făcut schimb de jucării cu toţi copii de la joacă, şi-a făcut prieteni noi şi nu s-a mai jucat singur niciodată!

Lara și Mara

Erau odată două fete, bune prietene, pe nume Lara și Mara. Se cunoșteau de când erau foarte mici și
împărțeau întotdeauna totul, una cu cealaltă.
Într-o zi, Lara și Mara au mers la cumpărături. Lara a probat un tricou și i-a cerut părerea prietenei ei Mara.
– Mara, Mara, uite ce tricou am gasit…ce părere ai, îmi stă bine?
Mara, fără a sta prea mult pe gânduri, i-a spus că nu-i plăcea cum îi stă și a sfătuit-o pe Lara să caute un alt
model.
Atunci Lara, sințindu-se jignită, a ieșit plângând din magazin lăsându-și prietena acolo.
Mara foarte tristă, regretă reacția prietenei ei. Nu înțelegea de ce s-a supărat, ea în spusese doar părerea ei
legată de tricou…
La sosirea acasă, Lara i-a povestit mamei sale ce sa întâmplat la magazin. Mama ei a făcut-o să înțeleagă că
prietena ei tocmai fusese sinceră cu ea și nu trebuie să o deranjeze asta.
Lara și-a dat seama că mama avea dreptate, așa că a două zi a fugit să își ceară scuze Marei, care a iertat-o
imediat cu un zâmbet larg.
De atunci, cele două prietene au înțeles că adevărata prietenie se bazează pe sinceritate
 Broasca țestoasă și iepurele

În lumea animalelor trăia un iepure foarte mândru și orgolios, care nu a încetat niciodată să proclame că el
este cel mai rapid și să se laude în fața broaștei țestoase care era foarte lentă.
– Hei, Broscuțo, nu alerga atâta că oricum nu vei ajunge la obiectivul tău! spunea iepurele râzând de broasca
țestoasă.
Într-o zi, broasca țestoasă a venit cu un pariu neobișnuit la iepure:
– Sunt sigură că te pot învinge într-o cursă.
– Pe mine? întrebă mirat iepurele.
– Da, da, pe tine … răspunse broasca țestoasă. Să pariem și să vedem cine va câștiga cursa.
Iepurele, intrigat, a acceptat pariul.
Așa că, toate animalele s-au adunat pentru a urmări cursa. Bufnița a anunțat punctele de plecare și de sosire,
și fără alte formalităti au început cursa în mijlocul neîncrederii din partea publicului.
Abil și foarte încrezător în forțele proprii, iepurele a lăsat broasca țestoasă să profite de un avantaj și a mai
stat puțin, râzând de ea. Apoi, el a început să fugă rapid și a depăsit broasca țestoasă care mergea încet, dar
constant. S-a oprit doar la jumătatea distanței, pe o pajiște verde luxuriantă, unde a decis să se odihnească
înainte de a încheia cursa. Acolo a adormit în timp ce broască testoasă a continuat să meargă, pas cu pas,
încet, dar fără oprire.
Când iepurele s-a trezit, a văzut cu groază că broasca era la o scurtă distanță de linia de sosire. A început să
fugă cu toată puterea lui, dar era prea târziu: broasca țestoasă a ajuns la final și a câștigat cursa!
În acea zi iepurele a aflat, printr-o mare umilire, că nu trebuie niciodată să radă de ceilalți. De asemenea, el
a aflat că prea multǎ mândrie și excesul de încredere în sine este un obstacol în calea realizării
obiectivelor noastre.

Daniel, magicianul de cuvinte

Bunicul lui Daniel este un aventurier înnăscut și în acest an, i-a trimis nepotului său de ziua lui, dintr-o țară
fără nume, un cadou mai ciudat … o cutie plină de litere strălucitoare.
Într-o scrisoare, bunicul îi explică că aceste litere formează cuvinte amabile care, dacă sunt dăruite celorlalți,
pot reuși să-i convingă pe oameni să facă multe lucruri: să râdă chiar dacă sunt triști, să plângă de bucurie, să
inteleagă atunci când nu sunt înțeleși, să deschidă inimile altora, învață să ascultăm fără să vorbim.
Daniel se joacă foarte fericit în camera lui, formând și eliminând cuvinte la nesfârșit. Câteodată literele se
uneau singure pentru a forma cuvinte, imaginare, pentru că Daniel este magician … este un magician de
cuvinte. De câteva zile pregătește un cadou special pentru cei pe care îi iubește foarte mult.
– Va fi amuzant să vezi fața mamei atunci când va descoperi dimineața, un “ Bună Dimineața” frumos
sub pernă; sau atunci când tata va găsi în mașină un “Te iubesc” albastru… se gândea Daniel.
Cuvintele sunt prietenoase și frumoase, scurte, lungi, care sună bine și te fac să te simți bine: mulțumesc, te
iubesc, bună dimineață, te rog, îmi pare rău, îmi placi…
Daniel este conștient de puterea cuvintelor și îi place să le folosească și să vadă fața fericită a persoanelor ce
le aud. Știe că acest tip de cuvinte sunt magice, sunt precum cheile ce deschid ușa celorlalți. Deoarece,
dacă tu ești amabil, totul și toți sunt amabili cu tine!
Daniel te intreabă: vrei să încerci și tu să fi un magician de astfel de cuvinte?