Același gând - Nichita Stănescu
anotimpurile anului.
Ferește-te să ai dreptate
Când ești îndrăgostit!
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristețea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!
Amurg - Nichita Stănescu
Mă culcasem lîngă glasul tău
Era tare bine acolo, și sînii tăi calzi
îmi păstrau tîmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai
…Poate crengile și apele
ce ți-au legănat nopțile
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cîntai.
Mă jucam cu pălmile în zulufii tăi
Erau tare îndărătnici
și tu nici nu mă știai
Nu-mi mai amintesc de ce plîngeai
Poate doar așa de tristețea cîntecului
Ori poate de drag
și de blîndețe…
Nu-mi mai amintesc de ce plîngeai
Mă culcasem lîngă glasul tău
și te iubeam…
Arbor invers - Nichita Stănescu
Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urșii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.
Mereu cu creirul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotați,
dus în nori, în scâteile
celor neluminați.
Văzut ca în apă, mereu,
și foșnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
și-n culori ce nu sunt.
Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă...
Și totul îmi pare știut, dar nimica
din ce știu cu ce este nu se aseamănă.
Basorelief cu îndrăgostiți - Nichita Stănescu
Iar nu mai suntem noi înșine,
nu mai știm de unde începem și unde
ne sfârșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând în noi, anume,
numai jumătățile-n mișcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în brațul întins și atât,
restul încetând să mai fie.
Iar suntem înscriși într-un cerc,
și nu mai știm de unde începem și unde
ne sfârșim, în spațiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Către Eminescu - Nichita Stănescu
Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu
vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să
îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede
ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul
meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.
Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos? -
Nichita Stănescu
Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.
Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existența lui Dumnezeu.
Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.
Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.
Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur și simplu.
Eu sunt cuvîntul ,,sunt,,
Eu sunt urechea care aude cuvîntul ,,sunt,,
Eu sunt spiritul care înțelege cuvîntul ,,sunt,,
Eu sunt trupul absurd al lui ,,sunt,,
și literele lui.
Eu sunt locul în care există ,,sunt,,
și patul lui, în care doarme.
Pieces on the Ground - Marianne Boruch
I gave up the pencil, the walk in woods, the fog
at dawn, a keyhole I lost an eye to.
And the habit of early, of acorn into oak—
bent tangled choked because of ache or
greed,
or lousy light deemed it so.
So what. Give up that so what.
O fellow addicts of the arch and the tragic, give
up
the thousand-pound if and when too.
Give up whatever made the bed or unmade it.
Give up the know thing that shatters into other
things
and takes the remember fork in the road.
The remember isn’t a road.
At noon, the fog has no memory of fog, the trees
I walked
or wanted to. Like the pencil never recalls its
least
 little mark, the dash loved, the comma which
can’t,
cannot dig down what its own brief nothing
means on the page. I don’t understand death
either.
By afternoon, the brain is box, is breath let go, a
kind of
mood music agog, half emptied by the usual
who am I, who are you, who’s anyone.
Truth is, I listen all night for morning, all day
for night in the trees draped like a sound I
never quite
get how it goes. There’s a phantom self, nerved-
up
as any arm or leg.
Of  course I was. Of course I stared from the
yard,
my mother at the window
rinsing knife and spoon and the middle of her
life.
In drawing class, all eyes fix on the figure gone
imaginary, thinning to paper. Not the wind
or a cry
how the hand makes, our bent to it—
pause and rush, rush and pause—
small animals heard only at dark, spooked in the
leaves.
Source: Poetry (February 2019)