1

CIRCUITUL APEI IN NATURA

 DEFINITIE
Circuitul apei în natură (numit și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de circulație
continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mișcare de radiația solară și
de gravitație. În cursul parcurgerii acestui circuit, apa își schimbă starea de agregare fiind succesiv în
stare solidă, lichidă sau gazoasă. Apa se mișcă dintr-un element component al circuitului în altul, de
exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite procese fizice, dintre care cele mai însemnate sunt
evaporația, transpirația, infiltrația și scurgerea. Științele care se ocupă cu studiul mișcării apei în
cadrul acestui circuit sunt hidrologia și meteorologia.
2

 TEORII
Teoria meteorogenă
Această teorie descrie circuitul apei după conceptele acceptate de știința contemporană. Se pare
că acestă teorie a fost enunțată de filozoful grec Xenofan din Colofon. Studiind diferite fosile,
Xenofan a dedus că într-un trecut îndepărtat, apele au acoperit în întregime uscatul, ipoteză care
ulterior a fost numită Neptunism. Astfel el a conceput și teoria unui ciclu al solului, în cursul căruia
pământul ar fi erodat și antrenat spre oceane, pentru ca după dispariția completă a uscatului, el să se
regenereze. Cu privire la ciclul apei, el a constatat că mările constituie originea norilor, din care se
produce apa de ploaie care în cele din urmă ajunge tot în oceane. Din moment ce apa era la originea
întregului proces, el a emis ipoteza că soarele și stelele ar fi fost generate tot de acești nori. În sfârșit,
după el, curcubeele nu ar fi altceva decât un tip special de nor. Deși ciclul solului nu a fost confirmat
ulterior și teoriile sale asupra norilor sunt inexacte, descrierea ciclului apei este în general corectă și
rolul esențial pe care îl au oceanele a fost corect intuit.

Teoria geogenă

Elaborată de Hippon din Samos, inversa ipotezele teoriei meteorogene și susținea că pământul
plutește pe oceanul planetar. Conform acestei teorii, apa mării subterane, pe care plutește pământul,
se ridică prin pământ, printr-un fel de infiltrație inversă. De la suprafața pământului, apa se evaporă
în atmosferă și se reîntoarce în mare prin precipitații. Teoria menține ideea unui ciclu, însă sensul de
mișcare este invers. Teoria a fost susținută ulterior de Thales din Milet și de Platon.

Teoria genezei din aer

Teoria a fost întâi susținută de Anaximene din Milet și postula că aerul este materia inițială
care, prin concentrare, se transformă în apă și pietre, iar prin diluare se transformă în foc. Diogene
din Apollonia a dus mai departe teoria, considerând că prin procesul de concentrare a aerului se
produce și nămolul din care se naște viața. El a elaborat teoria unor cicluri în cadrul cărora se naște o
succesiune infinită de lumi. Pornind de la aceste ipoteze, Aristotel a emis teoria că apa ar fi produsă
din aer, printr-un proces de condensare, care ar duce la precipitațiile care cad pe sol și alimentează
râurile care se scurg în mare. Teoria lui Aristotel acoperă numai o parte a ciclul apei așa cum este
văzut în prezent și nu cuprindea evaporația care alimentează apa din atmosferă. O asemenea
întoarcere nu era necesară, deoarece, conform teoriei lui Diogene, ciclul se închidea când tot nămolul
produs prin condensare era spălat în mare și era generată o nouă lume.