O frază celebrată, foarte adesea citată, spune: "Guvernul este cel mai bun,

cel care guvernează cel mai puțin". Nu cred că aceasta este o descriere
corectă a funcțiilor unui guvern bun. Guvernul ar trebui să facă toate
lucrurile pentru care este necesar și pentru care a fost stabilit. Guvernul
ar trebui să protejeze persoanele din țară împotriva atacurilor violente și
frauduloase ale gangsterilor și ar trebui să apere țara împotriva
dușmanilor străini.Acestea sunt funcțiile guvernului în cadrul unui sistem
liber, în cadrul sistemului economiei de piață.

În socialism, bineînțeles, guvernul este totalitar și nu există nimic în afara

sferei sale și a jurisdicției sale. Însă în economia de piață sarcina
principală a guvernului este de a proteja buna func ționare a economiei de
piață împotriva fraudei sau violenței din interiorul și din afara țării.

Oamenii care nu sunt de acord cu această definiție a funcțiilor guvernului

pot spune: "Acest om îi urăște pe guvern". Nimic nu poate fi mai departe
de adevăr. Dacă ar trebui să spun că benzina este un lichid foarte util, util
în multe scopuri, dar că nu aș bea benzină, pentru că nu cred că ar fi util
pentru el, nu sunt un dușman al benzinei și eu nu ură benzină. Eu spun
doar că benzina este foarte utilă în anumite scopuri, dar nu este potrivit ă
pentru alte scopuri. Dacă spun că este datoria guvernului de a aresta
criminali și criminali, dar nu și datoria de a rula căile ferate sau de a
cheltui bani pentru lucruri inutile, atunci nu urăsc guvernul declarând c ă
este potrivit să facă anumite lucruri, dar nu se potrivesc pentru a face
alte lucruri.

Sa spus că, în condițiile actuale, nu mai avem o economie de piață

liberă. În condițiile actuale avem ceva numit "economia mixtă". Și pentru
dovada economiei noastre mixte, oamenii îndreaptă atenția către
numeroasele întreprinderi care sunt operate și deținute de
guvern. Economia este amestecată, spun oamenii, deoarece există în
multe țări anumite instituții - cum ar fi telefonul, telegraful și căile ferate -
care sunt deținute și operate de guvern.

Că unele dintre aceste instituții și întreprinderi sunt operate de guvern

sunt cu siguranță adevărate. Dar acest fapt singur nu schimbă caracterul
sistemului nostru economic. Nici măcar nu înseamnă că există un "mic
socialism" în cadrul economiei non-socialiste, de piață liberă. Pentru
guvern, în exploatarea acestor întreprinderi, este supusă supremației
pieței, ceea ce înseamnă că este supusă supremației
consumatorilor.Guvernul - dacă operează, să zicem, poștă sau căi ferate -
trebuie să angajeze oameni care trebuie să lucreze în aceste
întreprinderi. De asemenea, trebuie să cumpere materii prime și alte
lucruri necesare pentru desfășurarea acestor întreprinderi. Și, pe de altă
parte, "vinde" aceste servicii sau mărfuri pentru public. Cu toate acestea,
deși operează aceste instituții folosind metodele sistemului economic
liber, rezultatul este, ca regulă, un deficit. Cu toate acestea, guvernul este
în măsură să finanțeze un astfel de deficit - cel puțin membrii guvernului și
ai partidului de guvernământ consideră acest lucru.

Este cu siguranță diferit pentru un individ. Puterea individului de a opera

ceva cu un deficit este foarte limitată.Dacă deficitul nu este foarte curând
eliminat și dacă întreprinderea nu devine profitabilă (sau cel pu țin arata c ă
nu se mai suportă pierderi de deficit), persoana intră în faliment, iar
întreprinderea trebuie să se încheie.

Dar pentru guvern, condițiile sunt diferite. Guvernul poate avea un deficit,
deoarece are puterea de a impozitaoamenii. Și dacă contribuabilii sunt
pregătiți să plătească impozite mai mari pentru a permite guvernului s ă
opereze o întreprindere în pierdere - adică într-un mod mai pu țin eficient
decât o instituție privată - și dacă publicul va accepta această pierdere,
atunci, desigur, întreprinderea va continua.

În ultimii ani, guvernele au majorat numărul institu țiilor și întreprinderilor

naționalizate în majoritatea țărilor, într-o asemenea măsură încât deficitele
au depășit cu mult suma care ar putea fi colectată în impozite de la
cetățeni. Ceea ce se întâmplă apoi nu este subiectul prelegerii de
astăzi. Este inflația și mă voi ocupa de mâine.Am menționat acest lucru
numai pentru că economia mixtă nu trebuie confundată cu
problema intervenționismului , despre care vreau să vorbesc în seara
asta.

Ce este intervenționismul? Intervenționismul înseamnă că guvernul nu își

limitează activitatea la păstrarea ordinii sau, așa cum spunea o sută de
ani în urmă, la "producerea securității". Intervenționalismul înseamnă că
guvernul dorește să facă mai mult. Vrea să interfereze cu fenomenele
pieței.

Dacă cineva obiectează și spune că guvernul nu trebuie să interfereze cu

afacerile, oamenii răspund foarte des: "Dar guvernul intervine întotdeauna
în mod obligatoriu. Dacă există polițiști pe stradă, guvernul intervine:
intervine cu un hoț care jefuiește un magazin sau împiedică omul de la
furtul unei mașini. " Dar atunci când se ocupă de intervenționism și de
definirea a ceea ce se înțelege prin intervenționism, vorbim despre
interferența guvernului cu piața. (Că guvernul și poliția trebuie să protejeze
cetățenii, care includ oamenii de afaceri și, bineînțeles, angajații lor,
împotriva atacurilor din partea gangsterilor interni sau străini, este, de
fapt, o așteptare normală și necesară a oricărui guvern. nu o interven ție,
pentru că singura funcție legitimă a guvernului este, tocmai, de a produce
securitate.)

Ceea ce avem în minte atunci când vorbim despre intervenționism este

dorința guvernului de a face mai mult decât de a împiedica atacurile și
frauda. Intervenționismul înseamnă că guvernul nu numai că nu reușește
să protejeze buna funcționare a economiei de piață, ci și că interferează cu
diferitele fenomene ale pieței;interferează cu prețurile, ratele salariale,
ratele dobânzilor și profiturile.

Guvernul dorește să intervină pentru a forța oamenii de afaceri să își

desfășoare afacerile într-un mod diferit de cel pe care ar fi ales-o dac ă ar
fi respectat numai consumatorii. Astfel, toate măsurile de intervenționism
ale guvernului sunt îndreptate spre limitarea supremației
consumatorilor. Guvernul dorește să-și arogăm puterea, sau cel puțin o
parte a puterii, care, în economia de piață liberă, este în mâinile
consumatorilor.

Să luăm în considerare un exemplu de intervenționism, foarte popular în

multe țări și încercat din nou și din nou de multe guverne, în special în
perioade de inflație. Mă refer la controlul prețurilor.

Guvernele recurg, de obicei, la controlul prețurilor atunci când au umflat

oferta de bani și oamenii au început să se plângă de creșterea pre țurilor
care rezultă. Există numeroase exemple istorice celebre ale metodelor de
control al prețurilor care nu au reușit, dar mă voi referi doar la dou ă dintre
acestea, deoarece, în ambele cazuri, guvernele erau într-adevăr foarte
energice în ceea ce privește aplicarea sau încercarea de a-și impune
controlul prețurilor.

Primul exemplu celebru este cazul împăratului roman Diocle țian, foarte
cunoscut ca ultimul împărat roman care a persecutat creștinii. Împăratul
roman din secolul al II-lea al secolului al III-lea a avut o singură metod ă
financiară, iar acest lucru a fost devalorizarea monedei. În acele vremuri
primitive, înainte de inventarea tiparului, inflația chiar a fost, să spunem,
primitivă. A fost vorba despre dezmembrarea monedei, în special a
argintului. Guvernul a amestecat tot mai mult cupru în argint până când
culoarea monedelor de argint a fost schimbată, iar greutatea a fost redusă
considerabil. Rezultatul acestei diminuări a monedelor și creșterea
asociată a cantității de bani a fost o creștere a prețurilor, urmată de un
edict de control al prețurilor. Iar împărații romani nu erau foarte blânzi
când au aplicat o lege; ei nu au considerat moartea prea ușoară pedeapsă
pentru un bărbat care a cerut un preț mai mare. Ei au impus controlul
prețurilor, dar nu au reușit să mențină societatea. Rezultatul a fost
dezintegrarea Imperiului Roman și sistemul divizării muncii.

Apoi, după 1500 de ani mai târziu, aceeași depunere a monedei a avut loc
în timpul Revoluției Franceze. Dar de această dată a fost utilizată o altă
metodă. Tehnologia de producere a banilor a fost îmbunătățită
considerabil.Nu mai era necesar ca francezii să recurgă la degradarea
monedelor: aveau presa de tipar. Și presa a fost foarte eficientă. Din nou,
rezultatul a fost o creștere fără precedent a prețurilor. Dar, în Revoluția
franceză, prețurile maxime nu au fost aplicate prin aceea și metod ă de
pedeapsă de capital pe care împăratul Dioclețian le-a folosit. De
asemenea, a existat o îmbunătățire a tehnicii de ucidere a cetățenilor. Cu
toții vă amintiți faimosul Doctor JI Guillotin (1738-1814), care a susținut
utilizarea ghilotinei. În ciuda ghilotinei, francezii au eșuat, de asemenea,
cu legile lor de prețuri maxime. Când Robespierre însuși a fost îndepărtat
de ghilotină, poporul a strigat: "Aici merge maximul murdar".

Am vrut să menționez acest lucru, deoarece oamenii spun adesea: "Ceea

ce este necesar pentru a face eficiența și eficiența controlului pre țurilor
este doar mai multă brutalitate și mai multă energie". Acum, cu siguranță,
Dioclețian a fost foarte brutal, la fel și Revoluția franceză. Cu toate
acestea, măsurile de control al prețurilor la ambele vârste au eșuat în
totalitate.

Acum, să analizăm motivele acestui eșec. Guvernul aude oamenii se plâng

că prețul laptelui a crescut. Și laptele este cu siguranță foarte important,
mai ales pentru generația în creștere, pentru copii. Prin urmare, guvernul
declară un preț maxim pentru lapte, un preț maxim care este mai mic
decât prețul de piață potențial.Acum, guvernul spune: "Sigur că am făcut
tot ce ne-a fost necesar pentru ca părinții săraci să poată cumpăra cât mai
mult lapte de care au nevoie pentru a-și hrăni copiii".

Dar ce se întâmplă? Pe de o parte, prețul scăzut al laptelui mărește

cererea de lapte; oamenii care nu și-au putut permite să cumpere lapte la
un preț mai mare sunt acum capabili să-l cumpere la prețul mai mic pe
care guvernul le-a decretat. Și, pe de altă parte, unii producători, acei
producători de lapte care produc la cel mai înalt preț - adic ă produc ătorii
marginali - suferă acum pierderi, deoarece prețul pe care guvernul le-a
decretat este mai mic decât costurile acestora. Acesta este punctul
important în economia de piață. Antreprenorul privat, producătorul privat,
nu poate pierde pe termen lung. Și întrucât nu poate lua pierderi în lapte,
el limitează producția de lapte pentru piață. El poate să vândă o parte din
vacile sale pentru abator sau, în loc de lapte, să vândă unele produse din
lapte, cum ar fi smântâna, untul sau brânza.
Astfel, interferența guvernului cu prețul laptelui va avea ca rezultat o
cantitate mai mică de lapte decât a existat anterior și, în acela și timp, va
exista o cerere mai mare. Unii oameni care sunt pregătiți să plătească
prețul decretat de guvern nu o pot cumpăra. Un alt rezultat va fi ca
oamenii nerăbdători să se grăbească să fie primii la magazine. Trebuie să
aștepte afară. Liniile lungi de oameni care așteaptă la magazine apar
întotdeauna ca un fenomen familiar într-un oraș în care guvernul a
decretat prețurile maxime pentru mărfurile pe care guvernul le consider ă
importante. Acest lucru sa întâmplat pretutindeni când prețul laptelui a
fost controlat.Acest lucru a fost întotdeauna prognosticat de
economiști. Desigur, numai de către economiștii sănătoși, iar numărul lor
nu este foarte mare.

Dar care este rezultatul controlului prețurilor guvernului? Guvernul este

dezamăgit. A vrut să sporească satisfacția consumatorilor de lapte. Dar,
de fapt, le-a nemulțumit. Înainte de intervenția guvernului, laptele era
costisitor, dar oamenii îl puteau cumpăra. Acum este disponibilă doar o
cantitate insuficientă de lapte. Prin urmare, consumul total de lapte
scade. Copiii consumă mai puțin lapte, nu mai mult. Următoarea măsură la
care guvernul recurge acum este raționalizarea. Dar raționalizarea
înseamnă numai că anumiți oameni sunt privilegiați și primesc lapte în
timp ce alți oameni nu primesc deloc. Cine primește lapte și care, desigur,
nu este întotdeauna foarte arbitrar determinat. O comandă poate
determina, de exemplu, că copiii cu vârsta sub patru ani ar trebui să
primească lapte, iar copiii de peste patru ani sau între vârsta de patru și
șase ani ar trebui să primească numai jumătate din rația pe care o
primesc copiii sub patru ani.

Indiferent de ceea ce face guvernul, este adevărat că există o cantitate

mai mică de lapte disponibilă. Astfel, oamenii sunt încă mai nemulțumiți
decât au fost înainte. Acum, guvernul îi întreabă pe producătorii de lapte
(pentru că guvernul nu are suficientă imaginație pentru a-și afla singur):
"De ce nu produceți aceeași cantitate de lapte pe care l-ați produs
înainte?" Guvernul primește răspunsul: "Nu putem face acest lucru,
deoarece costurile de producție sunt mai mari decât pre țul maxim pe care
guvernul la stabilit". Acum guvernul studiază costurile diferitelor
elemente de producție și descoperă că unul dintre ele este furaje.

"Oh, spune guvernul", același control pe care l-am aplicat la lapte, vom
aplica acum furajelor. Vom determina un preț maxim pentru furaje, iar apoi
vă veți putea hrăni vacile la un preț mai mic, la un nivel mai scăzut apoi
totul va fi în regulă, veți putea produce mai mult lapte și veți vinde mai
mult lapte ".
Dar ce se întâmplă acum? Aceeași poveste se repetă cu furaje și, după
cum puteți înțelege, din aceleași motive.Producția de picături de furaje și
guvernul se confruntă din nou cu o dilemă. Deci, guvernul organizează noi
audieri, pentru a afla ce este în neregulă cu producția de furaje. Și
primește o explicație din partea producătorilor de furaje exact ca cea pe
care o primesc de la producătorii de lapte. Deci, guvernul trebuie să
meargă un pas mai departe, deoarece nu dorește să renunțe la principiul
controlului prețurilor. Acesta determină prețurile maxime pentru bunurile
producătorilor care sunt necesare pentru producția de furaje. Și aceeași
poveste se întâmplă din nou.

În același timp, guvernul începe să controleze nu numai lapte, ci și ouă,

carne și alte necesități. Și de fiecare dată când guvernul obține același
rezultat, peste tot consecința este aceeași. Odată ce guvernul stabilește
un preț maxim pentru bunurile de consum, trebuie să meargă mai departe
la bunurile producătorilor și să limiteze prețurile bunurilor producătorilor
necesare pentru producerea bunurilor de consum controlate de
prețuri. Astfel, guvernul, începând cu doar câteva controale ale prețurilor,
merge mai departe și mai mult în procesul de producție, fixând pre țuri
maxime pentru toate tipurile de bunuri ale producătorilor, inclusiv,
bineînțeles, prețul forței de muncă, pentru că fără control salarial
guvernarea "controlului costurilor" ar fi lipsită de sens.

În plus, guvernul nu poate să-și limiteze interferențele pe piață doar la

acele lucruri pe care le consideră necesare, cum ar fi laptele, untul, ou ăle
și carnea. Trebuie să includă în mod necesar bunuri de lux, deoarece dacă
nu le-ar limita prețurile, capitalul și forța de muncă ar abandona produc ția
de necesități vitale și s-ar transforma în producerea acelor lucruri pe care
guvernul le consideră mărfuri de lux inutile. Astfel, interferența izolată cu
unul sau cu puținele prețuri ale bunurilor de consum produce întotdeauna
efecte - și acest lucru este important pentru a realiza - care sunt și mai
puțin satisfăcătoare decât condițiile care au precedat anterior.

Înainte de intervenția guvernului, laptele și ouăle erau scumpe; după

intervenția guvernului au început să dispară de pe piață. Guvernul a
considerat că aceste elemente sunt atât de importante încât au
intervenit; a dorit să crească cantitatea și să îmbunătățească
oferta. Rezultatul a fost contrar: interferența izolată a condus la o condiție
care - din punctul de vedere al guvernului - este chiar mai nedorită decât
starea anterioară pe care guvernul dorea să o modifice. Și, pe măsură ce
guvernul merge mai departe și mai departe, va ajunge în cele din urm ă
într-un punct în care toate prețurile, toate ratele salariale, toate ratele
dobânzilor, pe scurt totul în întregul sistem economic, sunt determinate
de guvern. Și, evident, este socialismul .

Ceea ce v-am spus aici, această explicație schematică și teoretică, este

tocmai ceea ce sa întâmplat în acele țări care au încercat să impun ă un
control maxim al prețurilor, în care guvernele erau încă încăpățânați să
meargă treptat până când au ajuns la final. Acest lucru sa întâmplat în
Primul Război Mondial din Germania și Anglia.

Să analizăm situația din ambele țări. Ambele țări au prezentat

inflație. Prețurile au crescut, iar cele două guverne au impus controlul
prețurilor. Începând cu câteva prețuri, începând cu numai lapte și ouă,
trebuiau să meargă mai departe și mai departe. Cu cât a continuat
războiul, cu atât mai mult a fost generată inflația. Și după trei ani de
război, germanii - sistematic ca întotdeauna - au elaborat un plan
minunat. Ei au numit-o Planul Hindenburg : tot ceea ce era considerat bun
în Germania de către guvern la acel moment a fost numit dup ă
Hindenburg.

Planul Hindenburg a însemnat că întregul sistem economic german ar

trebui să fie controlat de guvern: prețurile, salariile, profiturile - totul. Iar
birocrația a început imediat să pună în aplicare acest lucru. Dar, înainte de
a termina, dezastrul a venit: imperiul german sa desprins, întregul aparat
birocratic a dispărut, revoluția a adus rezultatele sângeroase - lucrurile au
ajuns la capăt.

În Anglia au început în același mod, dar după un timp, în primăvara anului

1917, Statele Unite au intrat în război și au furnizat britanic cantit ăți
suficiente din tot. De aceea, drumul către socialism, drumul spre iobăgie,
a fost întrerupt.

Înainte ca Hitler să ajungă la putere, cancelarul Brüning a introdus din nou

controlul prețurilor în Germania din motive obișnuite. Hitler a impus-o
chiar înainte de începerea războiului. Căci în Germania lui Hitler nu exista
o întreprindere privată sau o inițiativă privată. În Germania lui Hitler exista
un sistem de socialism diferit de sistemul rus numai în măsura în
care terminologia și etichetele sistemului economic liber erau încă
păstrate. Mai existau încă "întreprinderi private", așa cum erau
numite. Dar proprietarul nu mai era un antreprenor, proprietarul era numit
"manager de magazin" ( Betriebsführer ).

Întreaga Germania a fost organizată într-o ierarhie a führers; a existat cel

mai înalt Führer, Hitler, desigur, și apoi au existat fiieri până la
numeroasele ierarhii ale führerilor mai mici. Și șeful unei întreprinderi a
fost Betriebsführer . Și muncitorii întreprinderii au fost numiți de un
cuvânt care, în Evul Mediu, a însemnat reținerea unui domn
feudal: Gefolgschaft . Și toți acești oameni trebuiau să respecte ordinele
emise de o instituție care avea un nume foarte
lung: Reichsführerwirtschaftsministerium (Führer al Reich-ului, adică
imperiul lui - Ministerul Economiei), în fruntea căreia era binecunoscutul
om de grăsime , numit Goering, impodobit cu bijuterii și medalii.

Și din acest grup de miniștri cu numele lung au venit toate ordinele

fiecărei întreprinderi: ce să producă, în ce cantitate, unde să primeasc ă
materiile prime și ce să le plătească, cine să vândă produsele și la ce
prețuri să vinde-le. Lucrătorii au primit ordinul de a lucra într-o fabrică
precisă și au primit salarii pe care guvernul le-a decretat. Întregul sistem
economic a fost în prezent reglementat în fiecare detaliu de c ătre guvern.

Betriebsführer nu avea dreptul să ia profiturile pentru sine; el a primit

ceea ce reprezenta un salariu și, dacă dorea să obțină mai mult, ar fi spus,
de exemplu: "Sunt foarte bolnav, am nevoie imediat de o operație și
operația va costa 500 de mărci", atunci a trebuit să ceară führer al
districtului ( Gauführer sau Gauleiter ) dacă are dreptul să ia mai mult
decât salariul care ia fost dat. Prețurile nu mai erau prețuri, salariile nu
mai erau salarii, erau termeni cantitativi într-un sistem de socialism.

Acum, permiteți-mi să vă spun cum a izbucnit acest sistem. Într-o zi, după
ani de luptă, armatele străine au sosit în Germania. Ei au încercat să
păstreze acest sistem economic guvernat de guvern, dar brutalitatea lui
Hitler ar fi fost necesară pentru ao păstra și, fără aceasta, nu a func ționat.

Și în timp ce acest lucru se petrecea în Germania, Marea Britanie - în

timpul celui de-al doilea război mondial - a făcut exact ceea ce a făcut
Germania. Pornind de la controlul prețurilor numai pentru anumite mărfuri,
guvernul britanic a început pas cu pas (la fel cum a f ăcut și Hitler în timp
de pace, chiar înainte de începerea războiului) să controleze din ce în ce
mai mult economia până când, războiul sa încheiat, au ajuns la ceva
aproape socialist.

Marea Britanie nu a fost adusă la socialism de guvernul muncii, care a

fost înființat în 1945. Marea Britanie a devenit socialistă în
timpul războiului, prin guvernarea căreia Sir Winston Churchill era prim-
ministru. Guvernul muncii a păstrat pur și simplu sistemul de socialism pe
care guvernul lui Sir Winston Churchill îl introdusese deja. Și asta, în
ciuda rezistenței mari a poporului.
Naționalizările din Marea Britanie nu au însemnat prea
mult; naționalizarea băncii Angliei era pur și simplu nominală, deoarece
Banca Angliei era deja sub controlul total al guvernului. Și a fost la fel cu
naționalizarea căilor ferate și a industriei siderurgice. "Socialismul de
război", așa cum a fost numit - adică sistemul de intervenționism
continuând pas cu pas - a deja naționalizat deja sistemul.

Diferența dintre sistemele germane și cele britanice nu a fost important ă,

deoarece oamenii care le operau fuseseră numiți de guvern și, în ambele
cazuri, trebuiau să se supună ordinelor guvernului din toate punctele de
vedere. După cum am spus mai înainte, sistemul naziștilor germani a
păstrat etichetele și termenii economiei capitaliste de piață liberă. Dar au
însemnat ceva foarte diferit: erau acum doar decrete guvernamentale.

Acest lucru era valabil și pentru sistemul britanic. Când Partidul

Conservator din Marea Britanie a fost reintrodus la putere, unele dintre
aceste controale au fost eliminate. În Marea Britanie, acum avem
încercări de la o parte pentru a păstra controalele și de cealaltă parte
pentru a le elimina. (Dar nu trebuie să uităm că în Anglia condițiile sunt
foarte diferite de cele din Rusia). Același lucru este valabil și pentru alte
țări care depind de importul de alimente și de materii prime și, prin
urmare, trebuie să exporte bunuri fabricate. Pentru țările care depind
foarte mult de comerțul cu export, un sistem de control guvernamental
pur și simplu nu funcționează.

Astfel, din moment ce libertatea economică a rămas (și în unele țări există
în continuare o libertate substanțială, cum ar fi Norvegia, Anglia, Suedia),
există din cauza necesității de a menține comerțul cu export .Anterior, am
ales exemplul de lapte, nu pentru că am o preferință specială pentru lapte,
ci pentru că practic toate guvernele - sau majoritatea acestora - în
ultimele decenii au reglementat prețurile la lapte, ouă sau unt.

Doresc să mă refer, în câteva cuvinte, la un alt exemplu, și anume

controlul chiriei. Dacă guvernul controlează chiriile, un rezultat este că
persoanele care altfel s-ar fi mutat de la apartamente mai mari la cele
mai mici atunci când condițiile familiale s-au schimbat, nu vor mai face
acest lucru. De exemplu, ia în considerare părinții ale căror copii au plecat
acasă când au intrat în vârsta de 20 de ani, s-au căsătorit sau au plecat în
alte orașe pentru a lucra. Astfel de părinți le-au schimbat apartamentele și
le-au luat mai mici și mai ieftine. Această necesitate a dispărut atunci
când au fost impuse controalele chiriei.

În Viena, Austria, la începutul anilor '20, unde controlul chiriilor era bine
stabilit, suma de bani pe care proprietarul a primit-o pentru un
apartament mediu sub control chiria nu era mai mult decât dublul pre țului
unui bilet pentru o plimbare pe oraș - mașini de stradă. Vă puteți imagina
că oamenii nu au avut niciun motiv să-și schimbe apartamentele. Și, pe de
altă parte, nu a existat o construcție de case noi. Condiții similare au
predominat în Statele Unite după al doilea război mondial și continuă în
multe orașe până în prezent.

Unul dintre principalele motive pentru care multe orașe din Statele Unite
se află într-o asemenea dificultate financiară este că au un control al
chiriei și un deficit de locuințe. Deci, guvernul a cheltuit miliarde pentru
construirea de case noi. Dar de ce a existat o astfel de lipsă de
locuințe? Lipsa locuințelor sa dezvoltat din aceleași motive care au dus la
lipsa de lapte atunci când a existat controlul prețurilor la lapte. Asta
înseamnă: atunci când guvernul interferează cu piața, el este din ce în ce
mai îndreptat spre socialism .

Și acesta este răspunsul la acei oameni care spun: "Nu suntem socialiști,
nu vrem ca guvernul să controleze totul, înțelegem că este rău, dar de ce
guvernul nu ar trebui să intervină puțin cu piața? guvernul să îndep ărteze
unele lucruri pe care nu le place?

Acești oameni vorbesc despre o politică "la mijlocul drumului". Ceea ce nu

văd este că interferența izolată , ceea ce înseamnă interferența cu doar o
mică parte a sistemului economic, generează o situație pe care guvernul
însuși - și oamenii care cer interferențe guvernamentale - se afl ă mai r ău
decât condițiile pe care le a vrut să anuleze: persoanele care solicită
controlul chiriei sunt foarte supărați atunci când descoperă c ă există o
lipsă de apartamente și o lipsă de locuințe.

Dar această lipsă de locuințe a fost creată tocmai prin interven ția
guvernului, prin stabilirea chiriilor sub nivelul pe care oamenii ar fi trebuit
să-l plătească pe o piață liberă.

Ideea că există un al treilea sistem - între socialism și capitalism, după

cum spun suporterii acestuia - un sistem atât de departe de socialism,
așa cum este din capitalism, dar care păstrează avantajele și evită
dezavantajele fiecăruia - este pur și simplu prostii. Oamenii care cred că
există un astfel de sistem mitic pot deveni cu adevărat poetici când
lăudau gloriile intervenționismului. Se poate spune doar că se
înșeală. Interferența guvernului pe care o laudă aduce condiții care nu le
place ei înșiși.

Una dintre problemele cu care mă voi ocupa mai târziu

este protecționismul . Guvernul încearcă să izoleze piața internă de piața
mondială. Acesta introduce tarife care măresc prețul intern al unui produs
de bază peste prețul pieței mondiale, făcând posibil ca producătorii
autohtoni să formeze carteluri. Cartelele sunt apoi atacate de guvern
declarând: "În aceste condiții, este necesară o legislație anticartelă".

Aceasta este tocmai situația cu majoritatea guvernelor europene. În

Statele Unite, există încă alte motive pentru legislația antitrust și
campania guvernului împotriva spectrului de monopol.

Este absurd să vezi guvernul - care creează prin propria interven ție
condițiile care fac posibilă apariția cartelurilor interne - să-și îndrepte
atenția asupra afacerilor, spunând că "există carteluri, deci interferen ța
guvernului cu afaceri este necesară". Ar fi mult mai simplu să evităm
cartelurile prin oprirea interferenței guvernului cu pia ța - o ingerin ță care
face posibilă înțelegerea acestor carteluri.

Ideea intervenției guvernamentale ca o "soluție" la problemele economice

conduce, în fiecare țară, la condiții care, cel puțin, sunt foarte
nesatisfăcătoare și adesea destul de haotice. Dacă guvernul nu se oprește
la timp, va aduce pe socialism.

Cu toate acestea, interferența guvernamentală cu afacerile este înc ă

foarte populară. De îndată ce cineva nu-i place ceva ce se întâmplă în
lume, el spune: "Guvernul ar trebui să facă ceva în legătură cu acesta."
"Pentru ce avem un guvern?" Guvernul ar trebui să facă acest lucru. Și
aceasta este o rămășiță caracteristică a gândirii din vremurile trecute, a
veacurilor care precede libertatea modernă, guvernul constituțional
modern, în fața guvernării reprezentative sau a republicanismului modern.

Timp de secole a existat doctrina - menținută și acceptată de toți - că un

rege, un rege uns, era mesagerul lui Dumnezeu; avea mai multă
înțelepciune decât subiecții săi și avea puteri supranaturale. Încă de la
începutul secolului al XIX-lea, oamenii care suferă de anumite boli care se
așteptau să fie vindecați prin atingerea regală, prin mâna regelui. Medicii
au fost de obicei mai buni; totuși, ei au încercat pe pacienți pe rege.

Această doctrină a superiorității unui guvern paternal, a puterilor

supranaturale și super-umane ale regiilor ereditare a dispărut treptat - sau
cel puțin am crezut așa. Dar sa întors din nou. A fost un profesor german
numit Werner Sombart (îl cunosc foarte bine), cunoscut în întreaga lume,
care a fost medic de onoare al multor universități și membru onorific al
Asociației Economice Americane. Acest profesor a scris o carte, care
este disponibilă într-o traducere în limba engleză, publicată de Princeton
University Press. Este disponibil și în traducere franceză și, probabil, și în
limba spaniolă - cel puțin sper că este disponibilă, pentru că atunci pute ți
verifica ce spun. În această carte, publicată în secolul nostru, nu în Evul
Mediu, Werner Sombart, profesor de economie, spune pur și simplu:
"Führer, Führer" - înseamnă, desigur, Hitler - "primește ordine direct de la
Dumnezeu, Führer al Universului. "

Am vorbit despre această ierarhie a führerilor mai devreme și în această

ierarhie. I-am spus pe Hitler ca "Führer suprem". Dar există, potrivit lui
Werner Sombart, un Führer încă mai înalt, Dumnezeu, Führer al
universului. Și Dumnezeu, a scris el, dă ordinul direct lui Hitler. Desigur,
profesorul Sombart a spus foarte modest: "Nu știm cum Dumnezeu
comunică cu Führer, dar nu poate fi negat".

Acum, dacă veți auzi că o astfel de carte poate fi publicată în limba

germană, limba unei națiuni care a fost odată recunoscută drept "națiunea
filozofilor și poeților" și dacă o vedeți tradusă în engleză și franceză, atunci
veți să nu fi uimit de faptul că chiar un mic birocratic se consideră mai
înțelept și mai bun decât cetățenii și dorește să intervină în orice, chiar
dacă este doar un mic birocratic slab și nu faimosul profesor Werner
Sombart, membru onorific al tuturor lucrurilor.

Există un remediu împotriva unor astfel de întâmplări? Aș spune că da,

există un remediu. Iar acest remediu este puterea cetățenilor; ei trebuie
să împiedice înființarea unui astfel de regim autocratic care să arog ăm o
înțelepciune mai înaltă decât cea a cetățeanului mediu. Aceasta este
diferența fundamentală dintre libertate și iobăgie.

Neamurile socialiste și-au arogat termenul democrație . Rusii își numesc

propriul sistem o democrație populară;ei probabil susțin că poporul este
reprezentat în persoana dictatorului. Cred că un dictator, Juan Perón aici,
în Argentina, a primit un răspuns bun când a fost forțat să plece în exil în
1955. Să sperăm că tuturor celorlalți dictatori, în alte națiuni, i se va da un
răspuns similar.

Capitolul al treilea abordeaza pe larg tema interventionismului, in special efectul puterii politice
in economia de piata. Intr-o economie de piata, sarcina principala a puterii politice este de a
proteja functionarea neobstructionata a economiei de piata impotriva fraudei sau violentei ivite
din interiorul sau din exteriorul tarii. Se aduce in discutie termenul de “economie mixta”, iar cel
mai bun exemplu atribuit acestui tip de economie este numarul mare de intreprinderi detinute si
operate de stat. Cu totul altfel stau lucrurile pentru o persoana privata, posibilitatea individului
de a opera in deficit fiind foarte limitata. Daca deficitul nu este eliminat in cel mai scurt timp si
intreprinderea nu devine profitabila (sau nu-si demonstreaza, cel putin, capacitatea de a elimina
pierderile, evitand agravarea in continuare a deficitului), individul da faliment si trebuie sa puna
capat intreprinderii sale. Situatia guvernului in acest sens este diferita, guvernul poate opera in
deficit, deoarece are puterea de a preleva taxe de la populatie, iar atata vreme cat contribuabilii
sunt dispusi sa plateasca taxe sporite pentru a permite guvernului sa-si opereze in pierdere
intreprinderea, atunci, desigur intreprinderea va continua sa functioneze. Economia mixta nu
trebuie confundata cu interventionismul, acesta apare cand guvernul nu-si limiteaza activitatea la
prezervarea ordinei, sau la “producerea securitatii”, cand doreste sa faca mai mult prin
interventia in mersul pietei. Guvernul tine sa intervina pentru a-i fort ape oamenii de afaceri sa-si
desfasoare afacerile intr-o maniera diferita de cea pe care ar fi ales-o daca ar fi trebuit sa asculte
numai de consumatori. Guvernul tine sa-si aroge puterea sau, cel putin, parte din puterea care
intr-o economie libera de piata apartine consumatorilor. De obicei guvernele recurg la controlul
preturilor dupa ce au inflationat oferta de bani si populatia a inceput sa conteste preturile in
crestere, rezultate. Un exemplu care ilustreaza esecul politicilor de control al preturilor este cel al
imparatului Diocletian, care nu dispunea decat de o singura metoda financiara si anume
devalorizarea monedei. In vremurile acelea primitive, inainte de inventarea tiparinitei de bani,
chiar si inflatia era primitiva. Ea implica baterea frauduloasa de moneda alterata, mai ales din
argint, iar guvernul amesteca tot mai mult cupru in aliajul de argint, sfarsind prin a modifica
culoarea monedei si a-i reduce considerabil greutatea, rezultatul acestui process fraudulos de
batere a monedei si cresterea corespunzatoarea a cantitatii de bani era o crestere a preturilor,
urmata de un edict de control al preturilor. Cum imparatii romani nu prea stiau de gluma cand era
vorba de supravegherea respectarii legii, in ochii lor moartea nu era o pedeapsa prea aspra pentru
omul care ar fi indraznit sa ceara un pret mai ridicat. Ei au supravegheat controlul preturilo, dar
n-au reusit sa mentina societatea, rezultatul fiind dezintegrarea imperiului roman si al sistemului
de diviziune a muncii. Cu 1500 de ani mai tarziu, aceeasi devalorizare a monedei s-a produs in
vremea revolutiei franceze, de data aceasta metoda utilizata a fost alta. Tehnologia pentru
producerea banilor era de acum considerabil imbunatatita. Pentru francezi nu mai era necesar sa
recurga la baterea frauduloasa de moneda alterata, eiaveau la dispozitie tiparnita, aceasta
dovedindu-se extreme de eficienta, din nou rezultatul avand o crestere fara precedent a preturilor.
Nici supravegherea preturilor maximale din vremea Revolutiei franceze nu s-a realizat utilizand
pedeapsa capital, dupa metoda imparatului Diocletian. Guvernul nu isi poate limita amestecul in
treburile pietei numai la acele lucruri pe care le socoteste necesitati vitale, de pilda lapte unt oua
si carne. In mod necesar, amestecul trebuie sa se extinda pentru a include bunurile de lux, fiindca
daca preturile acestora n-ar fi limitate, capitalul si munca salariata ar abandona productia de
necesitati vitale, reorientandu-se catre productia acelor bunuri pe care guvernul le considera
inutile, de lux. In felul acesta, interventia izolata, afectand numai unul, sau cateva preturi ale
bunurilor de consum, adduce dupa sine consecinte si este important sa intelegem acest fapt, chiar
si mai putin satisfacatoare decat circumstantele care au determinat-o. Ideea ca amestecul
guvernului este o solutie la problemele economice conduce pretudindeni la situatii cel putin
foarte neplacute si adesea chiar haotice, iar daca guvernul nu se opreste la timp, el aduce dupa
sine socialismul. Cu toate acestea, amestecul guvernului in treburile oamenilor de afaceri ramane
foarte popular. Remediul este puterea cetatenilor, ei trebuie astfel sa impiedice instalarea unor
asemenea regimuri autocratice, care se pretind mai intelepte decat cetateanul obisnuit, aici fiind
diferenta fundamental intre libertate si servitude. Tarile socialiste si-au revendicat termenul de
“democratie”, numind sistemul lor o democratie popular, vrand sa spuna probabil ca poporul este
reprezentat in persoana dictatorului