Scott Lynch

seria Ticalosul gentilom

Minciunile lui Locke Lamora……………2

Piratii marilor rosii……………………..483
 Scott Lynch

MINCIUNILE LUI LOCKE LAMORA

Întâia Carte a seriei

Ticălosul Gentilom

Traducere din limba engleză

Bogdan Olteanu

Scott Lynch The Lies of Locke Lamora 2006

RAO 2011
 PROLOG

BĂIATUL CARE FURA PREA MULT

În toiul verii lungi şi jilave a celui de-al 77-lea An al lui Sendovani,

Făuritorul-de-Hoţi din Camorr îi făcu o vizită neanunţată şi neaşteptată
Preotului-Fără-Ochi de la Templul din Perelandro, dorindu-şi cu disperare să-i
vândă băiatul Lamora.
— Să vezi ce chilipir am pentru tine! începu Făuritorul-de-Hoţi, pe un ton
care nu prevestea nimic bun.
— Pesemne că-i vreun chilipir de teapa lui Calo şi Galdo, nu? zise Preotul-
Fără-Ochi. Nu mai am nici o clipă de răgaz tot încercând să-i dezvăţ pe idioţii ăia
rânjiţi de toate obiceiurile proaste pe care le-au căpătat de la tine, ca să-i fac să
deprindă obiceiurile proaste ce-mi sunt mie de folos.
Făuritorul-de-Hoţi dădu din umeri.
— Eh, Lanţuri, ţi-am spus doar că-s nişte năzdrăvani puşi pe şotii încă de
când am bătut palma şi n-ai avut nimic de...
— Sau poate un chilipir ca Sabetha? Glasul pătrunzător, profund al preotului
îl făcu pe Făuritorul-de-Hoţi să-şi înghită cuvintele. Cred că-ţi aduci aminte cum
m-ai jecmănit până la ultima leţcaie. Ar fi trebuit să te plătesc în aramă ca să văd
cum îţi rupi şalele încercând să târâi tot bănetul ăla după tine.
— Aaaaa, dar ea era deosebită, iar băiatul ăsta, băiatul ăsta e deosebit şi el, i-o
întoarse Făuritorul-de-Hoţi. Este exact ce mi-ai cerut să găsesc după ce ţi i-am
vândut pe Calo şi pe Galdo. Tot ce ţi-a plăcut mai mult la Sabetha! Este
camorrean, dar corcit cu therin şi vadran. Are furtişagul în sânge, cum te văd şi
cum mă vezi. Şi chiar pot să las un pic din... din preţ.
Preotul-Fără-Ochi cugetă îndelung.
— Nu mi-o lua în nume de rău, zise el în cele din urmă, dar experienţa îmi
arată că ar fi mai înţelept din parte-mi să-ţi întâmpin generozitatea neaşteptată cu
arma-n mână şi cu spatele la zid.
Făuritorul de Hoţi lăsă să-i fluture pe chip o expresie aproape sinceră, care
îngheţă imediat, într-un evident disconfort. Dădu din umeri cu falsă nepăsare.
 — Sunt nişte, hhmm, probleme cu băiatul, ce-i drept. Însă problemele au de-a
face cu faptul că este în grija mea. Dacă ar trece în grija ta, sunt sigur că ele ar,
ăăă... dispărea.
— Aha. Deci ai un băiat magic. De ce n-ai zis aşa? Preotul îşi scărpină fruntea
pe sub legătura din mătase albă care-i acoperea ochii. Minunat! O să-l plantez în
afurisitul ăla de pământ, ca să crească un vrej din el şi să pot urca într-un tărâm
fermecat, dincolo de nori.
— Ha. Ha-ha-ha, am mai avut de-a face cu sarcasmul tău şi înainte, Lanţuri.
Făuritorul-de-Hoţi făcu o plecăciune greoaie, în bătaie de joc. E chiar atât de
greu să recunoşti că te interesează?
Preotul-Fără-Ochi scuipă.
— Mda, să zicem că lui Calo, Galdo şi Sabethei le-ar prinde bine un nou
tovarăş de joacă sau măcar un sac de box. Să zicem că aş fi dispus să dau vreo
trei parale şi-un scuipat pe un băiat de-ăsta misterios, de nu-l vrea nimeni. Care-i
problema băiatului?
— Problema lui, spuse Făuritorul-de-Hoţi, este că, dacă nu ţi-l vând ţie, o să
trebuiască să-i tai beregata şi să-l azvârl în mare. Şi o să trebuiască să fac asta la
noapte.

În noaptea-n care băiatul Lamora fusese luat în grijă de Făuritorul-de-Hoţi,

străvechiul cimitir de pe Dealul Umbrelor era plin de copii care aşteptau în tăcere
ca noii lor fraţi şi surori să fie coborâţi în mausolee.
Protejaţii Făuritorului-de-Hoţi aveau toţi lumânări; lumina lor rece şi
albăstruie sclipea prin perdeaua argintie a ceţii de pe fluviu ca nişte felinare
printr-o fereastră înnegrită de fum. Un şir de lumini fantomatice îşi croia drum
de pe vârful dealului, de-a lungul bornelor de piatră şi a potecilor ceremoniale,
până la podul larg de sticlă de peste canalul Fum-de-cărbune, abia vizibil prin
ceaţa călâie care se înalţă în nopţile de vară de pe osemintele ude ale Camorrului.
— Haideţi, iubiţii mei, odoarele mele, nou-găsiţii mei, ţineţi pasul, şopti
Făuritorul-de-Hoţi, înghiontindu-l pe ultimul din cei treizeci şi ceva de orfani din
Cuprins-de-flăcări peste podul Fum-de-cărbune. Luminile alea sunt doar noii
voştri prieteni veniţi să vă călăuzească pe dealul meu. Haideţi, comorile mele! Se
duce întunericul şi avem atâtea de vorbit...
 În rarele momente de vanitate, Făuritorul-de-Hoţi se socotea un artist. Un
sculptor, mai exact, cu orfani drept lut şi cu străvechiul cimitir de pe Dealul
Umbrelor drept atelier.

Optzeci şi opt de mii de suflete produceau un volum regulat de deşeuri;

deşeurile acestea cuprindeau şi un şiroi mic, dar constant de copii pierduţi,
nefolositori şi abandonaţi. Desigur, negustorii de sclavi îi luau pe unii dintre ei şi
îi duceau în Tal Verarr sau în Insulele Jeremite. Teoretic, sclavia era ilegală în
Camorr, dar actul de înrobire în sine era trecut cu vederea dacă nu mai rămânea
nimeni care să apere victima.
Aşa că negustorii de sclavi se ocupau de-o parte, iar prostia crasă mai lua
câţiva. Foametea şi bolile pe care le provoca aceasta erau, de asemenea, cauze
fireşti ale pierii celor cărora le lipsea curajul sau măiestria de a-i jumuli pe cei
din jur ca să-şi câştige existenţa. Bineînţeles, mai erau şi cei care nu duceau lipsă
de curaj, ci doar de măiestrie, iar aceştia sfârşeau adesea în ştreangul de la Podul
Negru din faţa Palatului Răbdării. Magistraţii Ducelui se descotoroseau de micii
pungaşi folosind acelaşi ştreang în care-i spânzurau pe cei mari, dar aveau grijă
să le prindă micuţilor greutăţi la glezne înainte să-i arunce peste pod, ca să atârne
cum se cade.
Orfanii care nu aveau aceste pitoreşti sorţi erau imediat adunaţi de ceata
Făuritorului-de-Hoţi, aduşi pe rând sau în mici grupuri să-i audă glasul liniştitor
şi să primească o masă caldă. În scurt timp, aflau ce fel de viaţă îi aştepta, în
adâncurile cimitirului care era inima regatului său, acolo unde o sută patruzeci de
copii de pripas se plecau în faţa unui bătrân gârbovit şi singuratic.
— Pasul mai iute, drăguţii mei, noii mei copilaşi, urmaţi şirul de lumini şi
urcaţi până în vârf. Aproape am ajuns acasă, aproape că se simte mirosul
mâncării. Gata cu ploaia, cu ceaţa şi cu căldura asta împuţită.
Molimele erau tare folositoare pentru Făuritorul-de-Hoţi, iar orfanii din
Cuprins-de-Flăcări izbutiseră să scape de preferata lui: Şoapta Neagră. Se
pogorâse de nicăieri asupra cartierului Cuprins-de-Flăcări, iar carantina fusese
instituită la timp pentru ca oraşul să nu mai fie ameninţat decât de nelinişte şi de
paranoia (oricine încerca să scape, traversând canalul înot sau într-o barcă, era
omorât cu săgeţi). Şoapta Neagră aducea un sfârşit groaznic pentru cei trecuţi de
unsprezece-doisprezece ani (deşi, din câte îşi dădeau seama doftorii, molima nu
se mulţumea să ia vieţi după vreo regulă strictă) şi doar câteva zile de ochi
umflaţi şi de fierbinţeală în obraji pentru cei mai tineri.
După cinci zile de carantină, ţipetele încetară şi nimeni nu mai încercă să
traverseze canalul, astfel încât Cuprins-de-Flăcări scăpă de soarta pentru care,
de-atâtea ori în vremuri de molimă, numele-i păruse predestinat. În a
unsprezecea zi, când carantina fu ridicată şi vătafii Ducelui veniră să constate
pagubele, cam a opta parte din cei patru sute de copii care locuiseră acolo mai
erau încă în viaţă. Formaseră deja găşti pentru a se apăra mai bine şi se
învăţaseră cu anumite aspecte dure ale vieţii fără adulţi.
Făuritorul-de-Hoţi aşteptă ca aceştia să fie adunaţi şi eliberaţi din liniştea
sinistră a vechiului lor cartier.
Plăti mulţi arginţi pentru treizeci din cei mai pricepuţi şi încă şi mai mult
pentru discreţia vătafilor şi a sticleţilor pe care îi scăpase de grija copiilor. Apoi
îi conduse, aşa bezmetici, traşi la faţă şi duhnind ca naiba cum erau, prin negura
întunecată a nopţii camorrene, către vechiul cimitir de pe Dealul Umbrelor.
Băiatul Lamora era cel mai tânăr şi mai pipernicit dintre toţi. Avea cam cinci
sau şase ani, era tot numai piele soioasă şi oase ascuţite. Făuritorul-de-Hoţi nici
măcar nu-l alesese; Lamora se strecurase printre ceilalţi ca şi cum ar fi făcut
parte din grup. Făuritorul-de-Hoţi era conştient de asta, dar dusese acel soi de
viaţă în care nici măcar un simplu orfan neatins de molimă nu era de lepădat.
Era vara celui de-al şaptezeci şi şaptelea An al lui Gandolo, Părintele
Oportunităţilor, Patronul Banului şi al Negoţului. Făuritorul-de-Hoţi îşi târa paşii
prin noaptea plină de umbre, păstorind şirul dezorganizat de copii.
Peste numai doi ani, avea să se milogească de Părintele Lanţuri, Preotul-Fără-
Ochi, să i-l ia de pe cap pe băiatul Lamora, ascuţindu-şi cuţitele, în cazul în care
ar fi fost refuzat.

Preotul-Fără-Ochi îşi scărpină firele ţepoase şi cărunte de pe gât.

— Nu zău?!
— Vorbesc cât se poate de serios. Făuritorul-de-Hoţi băgă mâna în buzunarul
pieptarului său mai mult decât ponosit şi scoase o pungă de piele legată de un
şnur; punga era ruginie ca sângele uscat. Deja am obţinut permisiune de la şeful
cel mare. O să-i spintec mutra de la o ureche la alta şi-l trimit să-şi admire
dantura.
— Pe toţi zeii, e o poveste tristă, până la urmă! Pentru un Preot-Fără-Ochi,
felul în care împunse cu degetele în pieptul Făuritorului-de-Hoţi fu cât se poate
de rapid şi precis. Găseşte-ţi alt nătărău care să te scoată cu conştiinţa curată. Cu
mine nu-ţi merge!
— Mă doare în cot de conştiinţă, Lanţuri. Eu vorbesc aici de zgârcenie. A mea
şi a ta. Nu pot să păstrez băiatul, aşa că îţi ofer ocazia asta unică. Un târg cinstit.
 — Dacă băiatul e atât de neascultător încât nu îl poţi păstra, de ce nu îi bagi
minţile în cap şi nu-l laşi să mai crească până ce o fi bun de vândut?
— Nici nu încape vorbă, Lanţuri! Nu am de ales. Doar o mamă de bătaie nu-i
de ajuns, pentru că nu vreau ca vreuna din celelalte mici lichele să afle ce a,
ăăă... făcut. Dacă i-ar trece prin cap vreunuia dintre ei să facă ce a făcut el... să ne
ferească zeii! Nu aş mai putea să-i controlez după aia. Fie îl omor cât se poate de
repede, fie îl vând şi mai repede. Fie nu scot nici un ban, fie scot câteva parale.
Aşa că, ghici ce prefer?
— Băiatul a făcut ceva ce nici măcar nu poţi pomeni de faţă cu ceilalţi?
Lanţuri îşi frecă fruntea deasupra legăturii de pe ochi şi oftă. La naiba... Asta
chiar că-i ceva ce mi-ar plăcea să aud!

Un vechi proverb camorrean spune că singurul lucru statornic în sufletul

omului este nestatornicia; toate celelalte vin şi trec, chiar şi ceva atât de folositor
precum un deal ticsit cu cadavre.
Dealul Umbrelor fusese primul cimitir al nobililor din istoria Camorrului. Se
afla într-o zonă ideală pentru a păstra la adăpost de Marea de Fier a osemintele
celor care trăiseră în huzur. Cu timpul însă puterea trecuse în alte mâini – în
familiile constructorilor de cripte, ale antreprenorilor de pompe funebre şi ale
cioclilor de meserie; tot mai puţini nobili erau înmormântaţi pe Dealul Umbrelor,
de vreme ce în apropiere se găsea Dealul Şoaptelor, mult mai încăpător pentru
monumentele opulente şi de prost gust, cu preţuri pe măsură. Războaiele,
molimele şi uneltirile scăzuseră încet, dar sigur de-a lungul anilor numărul
familiilor care aveau monumente de îngrijit pe Dealul Umbrelor. În cele din
urmă, pe deal nu mai veniră decât preoţii şi preotesele lui Aza Guilla, care-şi fac
ucenicia dormind prin morminte, şi orfanii fără adăpost care se aciuau în criptele
neîngrijite, cufundate în praf şi-n întuneric.
Făuritorul-de-Hoţi (deşi nu era cunoscut încă sub acest nume, desigur)
ajunsese să trăiască într-o asemenea criptă la ceasul de restrişte al vieţii sale, pe
când nu era decât o jalnică ciudăţenie, un hoţ de buzunare cu nouă degete rupte.
La început, relaţia sa cu orfanii din Dealul Umbrelor fusese una pe jumătate
tiranică, pe jumătate împăciuitoare. Un soi de nevoie ancestrală de o figură
autoritară îi oprea să-l omoare în somn; la rându-i, el începu, câine-câineşte, să le
explice câteva din şmecheriile meseriei sale.
Pe măsură ce degetele i se vindecară (un fel de a spune „vindeca―, pentru că
degetele lui aveau să semene mereu cu nişte vreascuri frânte în mai multe locuri),
începu să le împărtăşească tot mai mult din ticăloasa lui înţelepciune copiilor
murdari care se fereau de ploaie şi de straja oraşului împreună cu el. Numărul lor
crescu, odată cu câştigul, şi începură să facă mai mult loc pentru ei înşişi în
camerele de piatră udă ale vechiului cimitir.
Cu timpul, hoţul de buzunare cu oasele fărâmicioase deveni Făuritorul-de-
Hoţi; Dealul Umbrelor deveni regatul său.

Băiatul Lamora şi tovarăşii lui, orfanii din Cuprins-de-Flăcări, pătrunseră în

acest regat la douăzeci de ani de la întemeierea lui; ceea ce văzură în acea noapte
fu un cimitir nu cu mult mai adânc decât movilele de ţărână de pe vechile
morminte. Între criptele principale fusese săpată o întreagă reţea de tunele şi
galerii, ai căror pereţi bătătoriţi erau străbătuţi de drugi de sprijin, asemenea
coastelor unor dragoni din lemn morţi de mult. Foştii „locatari― fuseseră
dezgropaţi pe furiş şi azvârliţi în golf. Dealul Umbrelor era acum un muşuroi de
orfani care se îndeletniceau cu tâlhăria.
Orfanii din Cuprins-de-Flăcări coborâră prin intrarea, ca o gură neagră, a
mausoleului din vârful dealului şi trecură prin tunelul cu schelet de lemn luminat
de pâlpâirea argintie a globurilor alchimice reci, în timp ce fuioare alunecoase de
ceaţă li se împleteau printre glezne. Orfanii din Dealul Umbrelor îi priveau din
fiecare ungher şi de după fiecare moviliţă, cu ochi reci, dar iscoditori. Aerul greu
din tunel era încărcat de mirosurile pământului şi ale cadavrelor râncede – un iz
ce fu în curând înteţit de prezenţa orfanilor din Cuprins-de-Flăcări.
— Intraţi, intraţi, strigă Făuritorul-de-Hoţi, frecându-şi mâinile. Casa mea e şi
casa voastră; bine-aţi venit în ea! Toţi cei de-aici avem un lucru în comun: n-
avem mamă, n-avem tată. Mare păcat, n-am ce zice, dar acum veţi avea surori şi
fraţi berechet, şi un acoperiş deasupra creştetului. O locuinţă... o familie...
Un cortegiu de orfani din Dealul Umbrelor mătură tunelul în urma lui,
stingându-şi, în trecere, ciudatele lumânări albastre, până când doar lumina
argintie a globurilor din perete rămase să îi călăuzească.
În inima regatului Făuritorului-de-Hoţi se afla o scobitură uriaşă şi călduroasă,
cu podeaua din pământ bătătorit, de vreo două ori mai mare decât un stat de om
înalt, lungă şi lată de cincisprezece stânjeni. Un singur scaun, din scoruş negru şi
lucios, cu spătar înalt, era sprijinit de peretele din fund; Făuritorul-de-Hoţi se
aşeză pe el cu un oftat de mulţumire.
Zeci de pături jerpelite erau întinse pe jos, încărcate cu mâncare – castroane
cu pui ciolănos, marinat în vin ieftin de migdale, cozi moi de rechin înfăşurate în
costiţă şi înmuiate în oţet şi pâine neagră unsă cu grăsime de cârnaţi. Mai era şi
mazăre şi linte sărată, precum şi străchini cu roşii şi pere răscoapte. Nu cine ştie
ce, de fapt, dar erau atât de multe şi de diverse cum majoritatea orfanilor din
Cuprins-de-Flăcări nu mai văzuseră în viaţa lor. Se năpustiră asupra lor pe
nerăsuflate; Făuritorul-de-Hoţi zâmbi înţelegător.
— Nu sunt atât de netot încât să mă bag între voi şi o masă pe cinste, dragii
mei. Aşa că înfulecaţi cât puteţi; ba chiar mai mult decât puteţi. Recuperaţi
timpul pierdut. Vorbim noi pe urmă.
În vreme ce orfanii din Cuprins-de-Flăcări se îndopau, orfanii din Dealul
Umbrelor se înghesuiră în jurul lor, privindu-i în tăcere. În curând, camera fu
plină ochi, iar aerul deveni şi mai stătut. Ospăţul continuă până când nu mai
rămase absolut nimic în farfurii; supravieţuitorii Şoaptei Negre îşi linseră
ultimele urme de oţet şi de grăsime de pe degete, apoi îşi întoarseră privirile
circumspecte către Făuritorul-de-Hoţi şi acoliţii acestuia. Ca la comandă,
Făuritorul-de-Hoţi ridică trei degete strâmbe.
— Şi-acum să trecem la chestii importante! strigă. Trei chestii importante. În
primul rând, sunteţi aici pentru că am plătit pentru voi. Am dat bani frumoşi ca
să ajung la voi înaintea altcuiva. Bag mâna-n foc că toţi micuţii voştri prieteni
pentru care n-am plătit au încăput pe mâinile negustorilor de sclavi. Nu se poate
face nimic altceva cu orfanii. N-aveţi unde sta, nu-i nimeni care să vă poarte de
grijă. Straja îi vinde pe cei de teapa voastră ca să aibă de băut, dragii mei;
sergenţii nu se ostenesc să vă treacă în rapoartele lor, iar căpitanii nu se ostenesc
să dea doi bani pe asta. Şi, continuă el, acum, că a fost ridicată carantina din
Cuprins-de-Flăcări, toţi negustorii de sclavi şi ăia de se vor negustori de sclavi
din Camorr vor fi nespus de stârniţi şi cu ochii-n patru. Sunteţi liberi să vă
ridicaţi şi să plecaţi de pe dealul ăsta când credeţi voi de cuviinţă, dar bag mâna-
n foc că, în scurt timp, o să fiţi batjocoriţi sau o să daţi la vâsle sub punte... şi
asta pentru tot restul vieţii. Ceea ce mă aduce la al doilea subiect. Toţi prietenii
mei pe care-i vedeţi aici, şi arătă spre orfanii din Dealul Umbrelor rânduiţi de-a
lungul pereţilor, pot pleca oricând poftesc şi, în general, oriunde poftesc, pentru
că se află sub oblăduirea mea. Ştiu, spuse el cu o faţă lungă şi solemnă, că nu-i
nimic de capul meu la prima vedere; însă nu vă lăsaţi păcăliţi. Am prieteni
puternici, dragii mei. Ceea ce vă ofer eu este siguranţa dată de aceşti prieteni.
Dacă cineva, un negustor de sclavi, de exemplu, ar cuteza să se-atingă de vreunul
dintre copiii mei din Dealul Umbrelor, ei bine, urmările ar fi imediate şi cât se
poate de, hhmm, necruţătoare.
Cum nici unul dintre nou-veniţi nu păru să dea semne de entuziasm,
Făuritorul-de-Hoţi îşi drese glasul.
— Aş pune să fie omorâte lepădăturile alea nenorocite. Aţi priceput?
Pricepuseră foarte bine.
— Şi uite aşa, ajung la cel de-al treilea punct pe care voiam să-l pomenesc, şi
anume voi. Mica noastră familie are întotdeauna nevoie de noi fraţi şi surori, aşa
că vă puteţi socoti poftiţi, ba chiar încurajaţi să binevoiţi a ne oferi plăcerea
prezenţei voastre intime şi permanente. Faceţi din dealul ăsta casa voastră, din
mine – stăpânul vostru, şi din copiii ăştia nemaipomeniţi – fraţii şi surorile
voastre. Veţi primi masă, casă şi protecţie. Sau puteţi pleca chiar acum şi veţi
sfârşi drept poamă fragedă în cine ştie ce bordel din Jerem. E vreun voluntar?
Nici unul dintre nou-veniţi nu scoase o vorbă.
— Ştiam eu că mă pot bizui pe voi, scumpele mele odoare din Cuprins-de-
Flăcări. Făuritorul-de-Hoţi îşi deschise larg braţele şi zâmbi, dezvelind un şirag
de dinţi cafenii precum apa mlaştinii. Însă există şi responsabilităţi, desigur.
Trebuie făcute compromisuri, cum ar veni – după faptă şi răsplată. Că doar nu
scot mâncare pe fund! Oalele de noapte nu se golesc singure. Înţelegeţi ce vreau
să spun?
Cam jumătate dintre orfanii din Cuprins-de-Flăcări încuviinţară şovăielnic.
— Regulile sunt simple! O să le învăţaţi pe toate la timpul lor. Pentru
moment, iată ce trebuie să ştiţi. Cine mănâncă munceşte. Cine munceşte
mănâncă. Ceea ce mă aduce la a patra – of ! Copii, copii... Arătaţi-i îngăduinţă
unui moşneag uituc şi închipuiţi-vă că a ridicat patru degete. Aceasta este cea de-
a patra chestiune importantă. Ei bine, sunt treburi pe care le avem de făcut aici,
pe deal, dar mai sunt şi altele care trebuie făcute prin alte părţi. Nişte
trebuşoare... mai delicate, mai neobişnuite. Trebuşoare amuzante şi interesante.
Peste tot prin oraş, unele în timpul zilei, altele noaptea. Ele vor cere curaj,
îndemânare şi, hhmmm, discreţie. Am fi nespus de încântaţi să ne ajutaţi cu...
sarcinile astea speciale.
Arătă spre băiatul pentru care nu plătise, pacostea aia mică ce-l fixa acum cu
ochi încăpăţânaţi şi posaci pe deasupra unei guri încă mânjite cu bucăţi de roşii.
— Tu, băiatul în plus, al treizeci şi unulea din treizeci! Ce zici? Eşti gata să
ne-ajuţi? Eşti dornic să-ţi ajuţi noii frăţiori şi noile surioare în munca lor
interesantă?
Băiatul cugetă câteva clipe.
— Adică, zise el cu glas subţire şi ascuţit, vrei să furăm.
Bătrânul îl privi îndelung pe băieţel, în vreme ce câţiva orfani din Dealul
Umbrelor chicoteau înfundat.
— Da, încuviinţă Făuritorul-de-Hoţi într-un târziu. S-ar putea ca tocmai asta
să vreau, deşi tu ai o perspectivă foarte, hhmm, intransigentă asupra unui anumit
soi de iniţiativă personală pe care noi preferăm s-o exprimăm în termeni ceva
mai vagi şi mai dibaci. Nu că mă aştept ca asta să-nsemne ceva pentru tine. Cum
te cheamă, băiete?
— Lamora.
 — Părinţii tăi trebuie că au fost tare sărăntoci de ţi-au dat doar un nume de
familie. Cum ţi-au mai spus?
Băiatul păru să se gândească foarte serios la asta.
— Mă cheamă Locke, spuse el în cele din urmă. Ca pe tatăl meu.
— Foarte bine. Parcă alunecă pe limbă numele ăsta. Ei bine, Locke-ca-pe-
tatăl-tău Lamora, vino-ncoa’ să vorbim un pic. Voi, ceilalţi, luaţi-vă tălpăşiţa.
Fraţii şi surorile voastre vă vor arăta unde o să dormiţi la noapte. O să vă arate şi
unde să goliţi una, să puneţi alta – treburi de-astea, dacă mă-nţelegeţi. Acum nu
trebuie decât să faceţi curat în sala asta, dar o să primiţi mai mult de lucru în
zilele care-o să vină. Vă promit că totul vă va fi clar când o să aflaţi cum mi se
spune mie în lumea de dincolo de deluşorul ăsta.
Locke se duse lângă tronul cu spătar înalt în care stătea Făuritorul-de-Hoţi;
grămada de nou-veniţi se ridică şi se învălmăşi până când orfanii din Dealul
Umbrelor, mai mari decât ei, începură să-i înşface de gulere şi să le dea
instrucţiuni simple. În curând, Locke şi stăpânul din Dealul Umbrelor rămaseră
pe cât de singuri ar fi putut spera.
— Băiete, zise Făuritorul-de-Hoţi, eu sunt obişnuit să-i dezvăţ pe toţi noii mei
copii de o anumită reticenţă atunci când ajung în Dealul Umbrelor. Ştii ce-i aia
reticenţă?
Băiatul Lamora clătină din cap. Bretonul castaniu, unsuros şi prăfuit îi atârna
deasupra feţişoarei rotunde, iar petele de roşii din jurul gurii se uscaseră şi arătau
şi mai urât. Grijuliu, Făuritorul-de-Hoţi îi şterse petele cu mâneca hainei sale
ponosite; băiatul nici nu clipi.
— Înseamnă că li s-a spus că e rău să furi lucruri, iar eu trebuie să-i fac acum
să se obişnuiască altfel, pricepi? Cât despre tine, tu nu pari să suferi de o
asemenea reticenţă, astfel încât noi doi s-ar putea să ne înţelegem de minune. Ai
mai furat şi înainte, nu?
Băiatul încuviinţă.
— Chiar şi înainte de molimă, nu?
Băiatul încuviinţă din nou.
— M-am gândit eu. Dragul meu drag... nu ţi-ai, hmmm, pierdut părinţii în
timpul molimei, aşa-i?
Băiatul îşi lăsă privirea în pământ şi clătină încet din cap.
— Asta înseamnă că eşti deja obişnuit să îţi porţi singur de grijă de ceva
vreme. Nu are de ce să îţi fie ruşine. Ba chiar s-ar putea să capeţi şi mai mult
respect aici, numai de aş găsi o cale să te pun la încercare...
Drept răspuns, băiatul Lamora băgă mâna în sânul hainelor lui zdrenţuite şi îi
întinse ceva Făuritorului-de-Hoţi. Două punguţe de piele căzură în palma
bătrânului – chestii ieftine, aspre şi pătate, legate la gură cu şireturi uzate.
 — Pe astea de unde le-ai mai luat?
— De la străjeri, şopti Locke. Câţiva străjeri ne-au luat cu forţa şi ne-au cărat
în spate.
Făuritorul-de-Hoţi se trase înapoi ca muşcat de şarpe, holbându-se
neîncrezător la pungi.
— Ai şterpelit astea de la afurisiţii de străjeri? De la Jachetele Galbene?!
Locke încuviinţă cu entuziasm.
— Ne-au luat cu forţa şi ne-au cărat în spate.
— Zeii să ne apere şi să ne păzească! murmură Făuritorul-de-Hoţi. Oh, pe toţi
zeii! Tocmai ne-ai nenorocit în mod sublim, Locke-ca-pe-tatăl-tău Lamora. De-a
dreptul sublim.

— A încălcat Pactul Secret chiar din prima noapte, micul ticălos obraznic.
Făuritorul-de-Hoţi era acum aşezat confortabil în grădina de pe acoperişul
templului Preotului-Fără-Ochi, ţinând în mână o cupă din piele gudronată. Vinul
din cupă era aproape oţetit, din cel mai acru şi ieftin soi, însă era un alt semn
cum că negocierile serioase erau pe cale să înceapă.
— Nu s-a mai întâmplat niciodată. Nici înainte, nici după.
— Cineva l-a învăţat să ciordească, dar nu i-a zis că nu trebuie să se atingă de
Jachetele Galbene. Părintele Lanţuri îşi ţuguie buzele. Foarte ciudat. Chiar foarte
ciudat. Dragul nostru Capa Barsavi ar fi încântat să întâlnească un astfel de
individ.
— Nu am aflat niciodată de la cine a învăţat. Băiatul pretinde că a deprins
singur meşteşugul, dar asta-i vrăjeală. Ţâncii de 5 ani se joacă cu peşti morţi şi
baligă de cal, Lanţuri. Nu se apucă, din senin, să inventeze metode mai bune de a
pipăi şi de a şmangli punguţe.
— Şi ce ai făcut cu pungile?
— Am fugit pe nerăsuflate înapoi la postul de strajă din Cuprins-de-Flăcări şi
am pupat picioare până mi s-au înnegrit buzele. Am explicat căpitanului străjilor
că unul dintre nou-veniţi nu a înţeles cum merg lucrurile în Camorr, că le
înapoiam banii plus dobândă, cerşindu-le iertare şi sincere etcetera etcetera.
— Şi au acceptat?
— Banii îi înveselesc pe oameni, Lanţuri. Am burduşit pungile alea cu arginţi.
Apoi am dat fiecărui om din brigadă bani de băut pe vreo cinci-şase nopţi şi am
căzut cu toţii de acord că vor bea câteva pahare în sănătatea lui Capa Barsavi,
care, desigur, nu trebuie să fie deranjat cu ceva atât de neînsemnat precum
încălcarea nenorocitului de Pact de către un mucos de 5 ani, pe care credinciosul
său Făuritor-de-Hoţi l-a scăpat din ochi.
— Aşadar, zise Preotul-Fără-Ochi, asta s-a întâmplat chiar în prima noapte a
întâlnirii dintre tine şi misteriosul meu băiat, chilipirul căzut din cer.
— Sunt tare bucuros că începi să-l priveşti cu ochi buni pe nemernicul ăsta
mic, Lanţuri, fiindcă lucrurile se complică şi mai mult. Nu ştiu cum să îţi explic
mai bine. Am copii cărora le place să fure. Am copii cărora nici nu le place, nici
nu le displace să fure, pe când alţii tolerează furatul doar pentru că ştiu că nu au
de ales. Dar nimeni, absolut nimeni nu a fost vreodată atât de avid după furat
cum e băiatul ăsta. Dacă ar avea gâtul tăiat şi un doftor ar încerca să i-l coasă,
Lamora ar fura acul şi aţa şi ar muri râzând. Fură... prea mult.
— Fură prea mult, repetă îngândurat Preotul-Fără-Ochi. Fură prea mult.
Dintre toate nemulţumirile pe care le poate avea cineva care instruieşte copii
pentru a deveni hoţi de meserie...
— N-ai decât să râzi, zise Făuritorul-de-Hoţi. Na-ţi beleaua.

Lunile trecură. Parthis îi lăsă locul lui Festal, aceasta lui Aurim, iar ploile
torenţiale de vară făcură loc ploilor reci şi mocăneşti de iarnă. Cel de-al 77-lea
An al lui Gandolo deveni cel de-al 77-lea An al lui Morgante, Părintele Oraşului,
Patronul Ştreangului şi-al Mistriei.
Opt din cei treizeci şi unu de orfani din Cuprins-de-Flăcări, ceva mai puţin
pricepuţi la sarcinile delicate şi interesante date de Făuritorul-de-Hoţi, atârnau de
Podul Negru din faţa Palatului Răbdării. Aşa mergeau lucrurile; supravieţuitorii
erau prea preocupaţi cu propriile sarcini delicate şi interesante ca să le pese.
Comunitatea din Dealul Umbrelor, descoperi repede Locke, era strict
împărţită în două clanuri: Străzile şi Ferestrele. Cel de-al doilea era un grup mai
mic şi mai selectiv, care îşi câştiga traiul după asfinţitul soarelui. Se strecurau pe
acoperişuri şi prin hornuri, descuiau lacăte şi lunecau printre gratiile firidelor,
furând tot ce apucau, de la bani şi bijuterii până la bucăţi de untură din cămări
nesupravegheate.
Pe de cealaltă parte, fetele şi băieţii din Străzi patrulau pe uliţele, aleile şi
podurile de peste canalele Camorrului în timpul zilei, lucrând în echipe. Copiii
mai în vârstă şi mai experimentaţi (ciorditorii) şterpeleau din poşete, buzunare şi
de pe tarabele negustorilor, în vreme ce copiii mai mici şi mai puţin îndemânatici
(momitorii) aranjau diversiuni – fie plângeau după mame inexistente, fie se
prefăceau bolnavi, fie alergau dintr-o parte în alta strigând: „Stai! Hoţul!― în
toate direcţiile, în timp ce ciorditorii fugeau cu prada.
Când se întorcea în cimitir, după orice fel de vizită în exterior, fiecare orfan
era luat în primire de un copil mai mare sau mai în vârstă; tot ce furase sau
adunase era trecut prin toată ierarhia de găligani şi bătăuşi până când ajungea la
Făuritorul-de-Hoţi, care însemna numele într-un misterios şi foarte precis catastif
mental, pe măsură ce intra prada zilei. Cei care produceau primeau de mâncare;
ceilalţi trebuiau să exerseze de două ori mai mult în seara aceea.
Noapte de noapte, Făuritorul-de-Hoţi se perinda prin muşuroaiele din Dealul
Umbrelor încărcat cu pungi cu bani, batiste de mătase, coliere, nasturi metalici şi
multe alte mărunţişuri de valoare. Protejaţii lui încercau să i le fure prin orice
metode; cei pe care îi prindea sau îi simţea în timpul exerciţiului erau pedepsiţi
pe loc. Făuritorul-de-Hoţi prefera să nu îi bată pe cei care pierdeau în astfel de
jocuri de antrenament; mai degrabă, erau obligaţi să bea ulei de ghimbir dintr-o
ploscă, în timp ce tovarăşii lor se adunau în jur, strigând batjocoritor. Uleiul de
ghimbir din Camorr e ceva foarte neplăcut; e ca şi cum ai înghiţi jăratic de Stejar
Otrăvitor (după cum mărturisise chiar Făuritorul-de-Hoţi).
Celor care nu-şi deschideau gura li se turna pe nas, în vreme ce copii mai mari
îi ţineau cu capul în jos. Nu era nevoie să i se întâmple cuiva de două ori.
Cu timpul, până şi cei cu limbile opărite de ghimbir şi cu gâtlejurile umflate
deprindeau noţiunile de bază ale datului cu jula şi ale „împrumutului― din
produsele negustorilor neatenţi. Făuritorul-de-Hoţi îi iniţie cu entuziasm în
arhitectura pieptarelor, jiletcilor, redingotelor şi a pungilor de la cingătoare,
ţinând pasul cu ultimele mode, pe măsură ce acestea apăreau dinspre docuri.
Protejaţii săi aflară ce putea fi tăiat, ce putea fi smuls şi ce trebuia şterpelit cu
degete îndemânatice.
— Ideea, iubiţii mei, e să nu încălecaţi piciorul omului ca nişte câini în călduri
sau să vă agăţaţi de mâna lor ca nişte ţânci rătăciţi. Jumătate de secundă de
contact efectiv cu persoana este deseori prea mult, mult prea mult. Făuritorul-de-
Hoţi imită un ştreang agăţat de gât şi-şi scoase limba de-un cot. O să trăiţi şi-o să
muriţi respectând trei reguli sacre. Mai întâi de toate, asiguraţi-vă întotdeauna că
victima nu este atentă, că e distrasă fie de momitorii voştri, fie de vreo altă
drăcovenie care să vă fie de folos, cum ar fi o încăierare sau o casă în flăcări.
Casele în flăcări sunt minunate pentru ceea ce urmărim noi; preţuiţi-le. În al
doilea rând, reduceţi la minimum – şi, la naiba, vreau să se înţeleagă chiar la
minimum! – contactul cu persoana, chiar şi când aceasta este neatentă. Se eliberă
din ştreangul invizibil şi rânji cu şiretenie. În ultimul rând, imediat ce v-aţi
terminat treaba, ştergeţi-o din zona respectivă, chiar dacă persoana e proastă
făcută grămadă. Ce v-am învăţat eu?
 — Înhaţă o dată şi fugi, intonară ucenicii săi. Înhaţă de două ori şi ţi-o furi!
Noi orfani veneau pe deal, câte unul sau doi deodată; copiii mai mari păreau
să părăsească dealul o dată la câteva săptămâni, fără cine ştie ce tam-tam. Locke
presupuse că asta era dovada unei discipline mult mai complexe decât uleiul de
ghimbir, dar nu puse întrebări, deoarece era prea jos în ierarhie ca să rişte asta
sau ca să aibă încredere în răspunsurile pe care le-ar fi primit.
Cât priveşte propria pregătire, Locke fu repartizat la Străzi chiar a doua zi
după ce ajunsese acolo şi fu imediat azvârlit printre momitori (drept pedeapsă,
bănui el). Nici nu trecuseră două luni şi calităţile sale îi asigurară înălţarea la
gradul de ciorditor. Acesta era socotit un pas important pe scara socială, dar
Lamora era singurul copil de pe deal care părea să prefere să lucreze cu
momitorii mult după ce ar fi putut să n-o mai facă.
Era ursuz şi n-avea prieteni pe deal, însă la momit era un adevărat artist; parcă
prindea viaţă. Perfecţionă întrebuinţarea miezului de portocală pe post de vomă
falsă; în vreme ce alţi momitori se apucau pur şi simplu de burtă şi gemeau,
Locke îşi făcea execuţiile mai interesante producând o băltoacă albă-portocalie şi
călduţă la picioarele spectatorilor săi (sau, dacă era într-o dispoziţie mai
perversă, direct pe poalele rochiilor sau pe carâmbii cizmelor).
Un alt şiretlic preferat de-al lui era să-şi lege de gleznă, pe sub nădragi, o
crenguţă lungă şi uscată. Când cădea deodată în genunchi, crenguţa se rupea cu
un zgomot puternic; urmat de un urlet înfiorător, acest lucru atrăgea ca un
magnet atenţia şi compasiunea, în special dacă se petrecea în imediata apropiere
a unei roţi de căruţă. După ce ademenea mulţimea îndeajuns, era salvat de la o
atenţie prea sporită de sosirea altor momitori, care anunţau zgomotos că-l „târăsc
acasă la mama―, ca să poată fi consultat de un doftor. Capacitatea lui de a merge
era recăpătată în mod miraculos imediat ce era târât după un colţ.
De fapt, el îşi formă un adevărat repertoriu de diversiuni măiestrite într-un
timp atât de scurt, încât Făuritorul-de-Hoţi fu nevoit să-l ia din nou deoparte
pentru încă o discuţie între patru ochi (asta după ce Locke „aranjase―, din numai
câteva tăieturi de briceag, nefericita prăbuşire în public a fustei şi a corsetului
unei domnişoare).
— Ascultă aici, Locke-ca-pe-tatăl-tău Lamora, îi zise Făuritorul, n-ai să bei
ulei de ghimbir de data asta, fii pe pace, dar ţi-aş fi mai mult decât recunoscător
dacă ţi-ai folosi diversiunile în scopuri mai practice, şi nu ca să te dai în stambă.
Locke doar îl privi şi îşi foi nervos picioarele.
— O să-ţi vorbesc deschis, atunci. Ceilalţi momitori ies zi de zi să se uite la
tine, nu să-şi facă afurisita aia de treabă. Iar eu n-am nevoie de-o trupă de teatru.
Trimite puşlamalele alea voioase înapoi la treaba lor şi nu te mai da atâta în
spectacol când ţi-o faci pe-a ta.
 O vreme după aceea, totul fu bine şi frumos.
Apoi, la nici şase luni după ce ajunsese pe deal, Locke dădu foc din greşeală
tavernei Viţa Sticlei-străvechi şi declanşă o nebunie de carantină care aproape că
şterse Strungile de pe harta Camorrului.

Strungile erau o vale plină de movile şi bordeie, aflată în cel mai nordic punct
al părţii rău-famate a oraşului; având formă de rinichi şi aducând oarecum a
amfiteatru, centrul insulei era cu vreo treisprezece metri mai jos decât marginile
sale. Rânduri de case închiriate şi de magazine fără ferestre ieşeau din straturile
acestei oale imense, gata să dea în clocot; zidurile se rezemau în alte ziduri şi
aleile învăluite în ceaţă argintie se înghesuiau unele în altele, încât nici un nivel
din Strungi nu putea fi traversat de mai mult de doi oameni mergând umăr la
umăr.
Viţa Sticlei-străvechi se înălţa peste caldarâmul drumului care ducea spre
apus şi trecea peste un pod de piatră, din Strungi până în măruntaiele verzi ale
Marei Camorrazza. Era un monstru de trei etaje, încovoiat, din lemn mâncat de
vreme, cu scări şubrede şi înăuntru, şi în afară, care schilodeau cel puţin un
locatar pe săptămână (ba chiar se făceau pariuri asupra următorului obişnuit al
locului care avea să-şi spargă capul). Era o speluncă plină de fumători de pipă şi
de cei cu Privirea-pierdută, care, în văzul lumii, îşi storceau în ochi picăturile lor
nepreţuite de drog şi se întindeau apoi, cuprinşi de convulsiile viziunilor, în
vreme ce străinii le umblau prin lucruri sau îi foloseau drept mese.
Abia începuse cel de-al 77-lea An al lui Morgante, când Locke Lamora năvăli
în sala mare a Viţei Sticlei-străvechi, plângând cu sughiţuri şi fornăind pe nas,
plin de elan, cu obrajii roşii, cu buzele însângerate şi cu ochii vineţi, toate
semnele caracteristice ale Şoaptei Negre.
— Vă rog, domnule, şopti el către o namilă înspăimântată, în vreme ce
barbugiii, barmanii, târfele şi hoţii se opriră cu toţii să se holbeze la el. Vă rog!
Mama şi tata sunt bolnavi; nu ştiu ce au păţit. Eu sunt singurul care se mai poate
mişca... Trebuie – se smiorcăi el – să ne ajutaţi! Vă rog, domnule...
Cel puţin asta s-ar fi auzit dacă namila nu ar fi provocat o harababură în Viţa
Sticlei-străvechi, strigând cât îl ţineau plămânii:
— Şoapta! Şoapta Neagră!
Nici un băiat de statura lui Locke nu ar fi putut supravieţui învălmăşelii şi
terorii care urmară, dacă n-ar fi fost protejat de semnele bolii de pe faţă. Zaruri
fură aruncate pe mese şi cărţi de joc se împrăştiară ca frunzele căzute dintr-un
copac; carafe de tinichea şi halbe de piele gudronată căzură pe podea,
împroşcând băuturi ieftine. Mesele fură răsturnate, se scoaseră cuţite şi bâte, cu
care mulţimea era îndemnată să se mişte mai repede, iar Cei cu Privirea-pierdută
fură călcaţi în picioare de valul dezordonat de moloz uman ce se revărsa spre
toate uşile, mai puţin spre cea în care stătea Locke, milogindu-se zadarnic (sau
cel puţin aşa părea) la zbierete şi spinări întoarse.
Când taverna se goli de toată lumea, în afară de câţiva dintre Cei cu Privirea-
pierdută care gemeau (sau erau nemişcaţi), tovarăşii lui Locke se strecurară
înăuntru; erau cam o duzină dintre cei mai iuţi momitori şi ciorditori din Străzi,
aleşi special de Lamora pentru această expediţie. Se împrăştiară printre mesele
răsturnate şi pe după tejgheaua uzată, înşfăcând tot ce-apucau: de ici – un pumn
de gologani, de colo – un cuţit bun, de dincolo – nişte zaruri din os de balenă,
însemnate cu mici puncte rubinii. Din cămară, coşuri cu pâine de proastă calitate,
dar încă bună de mâncat, unt sărat în hârtie unsuroasă şi o duzină de sticle de vin.
Locke le lăsă doar jumătate de minut, numărând în minte pe când îşi ştergea
machiajul de pe faţă; când termină de numărat, îşi călăuzi fârtaţii afară în noapte.
Tobele de alarmă bubuiau deja, chemând straja, iar peste ritmul lor se puteau
auzi primele note ale cimpoaielor, un sunet care băga spaima în oasele
oamenilor, deoarece anunţa sosirea vătafilor Ducelui – Garda de Carantină.
Cei care participaseră la aventura de tip dă-i-şi-fugi organizată de Locke îşi
croiră drum prin gloatele tot mai mari de locuitori confuzi şi panicaţi din Strungi
şi o luară la sănătoasa spre casă, prin Mara Camorrazza sau prin cartierul Fum-
de-cărbune.
Se întoarseră cu cea mai mare pradă de bunuri şi mâncare de care-şi puteau
aminti orfanii din Dealul Umbrelor şi cu un morman de jumătăţi-de-baron din
bronz mai mare decât sperase Locke (nu ştiuse că jucătorii de zaruri sau de cărţi
îşi ţineau banii la vedere, căci pe Dealul Umbrelor asemenea jocuri erau
domeniul exclusiv al celor mai în vârstă şi mai populari orfani, iar el nu era nici
una, nici alta).
Făuritorul-de-Hoţi rămase pur şi simplu năucit timp de câteva ceasuri bune.
În acea noapte, beţivi panicaţi dădură foc Viţei Sticlei-străvechi şi sute de
oameni încercară să fugă din Strungi, când straja oraşului nu reuşi să-l găsească
pe băiatul care declanşase toată nebunia. Tobele de alarmă bubuiră până-n zori,
podurile fură blocate, iar arcaşii Ducelui Nicovante patrulară pe canalele din
jurul Strungilor în luntre, cu destule săgeţi să le ajungă toată noaptea şi încă pe-
atât.
A doua zi dimineaţă, Făuritorul-de-Hoţi purtă iar o discuţie cu cel mai mic
dintre orfanii rămaşi după molimă.
— Problema ta, Locke-al-naibii-să-fii-tu Lamora, este că îţi lipseşte complet
circumspecţia. Ştii ce înseamnă să fii circumspect?
Locke clătină din cap.
 — Hai să-ţi explic cum stă treaba. Taverna aia avea un proprietar. Proprietarul
ăla lucra pentru Capa Barsavi, şeful cel mare însuşi, la fel cum lucrez şi eu. Ei,
proprietarul ăla de tavernă îi dădea bani lui Capa, cum îi dau şi eu, ca să evite
accidentele. Mulţumită ţie, a avut acum ditamai accidentul, chiar dacă omul şi-a
plătit partea şi nu avea prevăzut nici un accident. Aşa că, dacă mă-nţelegi, faptul
că ai întărâtat o haită de nenorocite de animale beţive să ardă locul ăla până la
temelie, cu o falsă alertă de molimă, a fost tocmai opusul a ceea ce presupune un
mod de operare circumspect. Deci poţi să-ţi dai acum cu părerea cam ce
înseamnă cuvântul ăla?
Locke ştia deja destul ca să încuviințeze viguros când îl auzi.
— Spre deosebire de ultima dată când ai încercat să mă omori cu zile, acum
nu mai pot să-mi cumpăr iertarea şi le mulţumesc zeilor că nici nu-i nevoie,
deoarece pagubele sunt imense. Jachetele Galbene au bătut măr două sute de
oameni azi-noapte, înainte să-şi dea seama că nimeni nu era bolnav de Şoaptă;
Ducele tocmai îşi strânsese nenorocita aia de oaste şi era cât pe ce să treacă
Strungile prin foc. Ei, singurul motiv, şi chiar singurul motiv, vreau să spun,
pentru care nu pluteşti acum în burta unui rechin, având o expresie foarte
surprinsă pe chip, este că Viţa Sticlei-străvechi a ajuns un biet morman de
cenuşă; nimeni nu ştie că s-a furat ceva de-acolo înainte să ajungă aşa. Nimeni,
în afară de noi. Aşa că o să cădem cu toţii de acord că nimeni de pe dealul ăsta
nu ştie nimic despre ce s-a întâmplat, iar tu o să deprinzi din nou un pic din
reticenţa aia de care vorbeam eu când ai ajuns aici. Ţi-aduci aminte de reticenţă,
nu?
Locke încuviinţă.
— Vreau doar chestii mărunte de la tine, Lamora. Vreau trebuşoare curate şi
drăguţe: o pungă de ici, un cârnat de colo. Vreau să-ţi înghiţi ambiţia, s-o scuipi
ca pe-o măsea stricată şi să fii un momitor micuţ şi circumspect pentru vreun
milion de ani de-acum înainte. Poţi să faci asta pentru mine? Nu mai fura de la
Jachetele Galbene, nu mai da foc la taverne, nu mai stârni vreo nenorocită de
răzmeriţă. Încearcă să fii un simplu hoţ de buzunare, nu prea isteţ, la fel ca
frăţiorii şi surioarele tale. Ai priceput?
Din nou, Locke încuviinţă, străduindu-se să pară cât mai mâhnit cu putinţă.
— Bun. Şi-acum, zise Făuritorul-de-Hoţi, în vreme ce scotea sticluţa aproape
plină cu ulei de ghimbir, o să trecem la, hhmm, punerea în practică a dojenilor
mele.
Şi o vreme (după ce Locke îşi recăpătă graiul şi răsuflarea îi reveni la normal)
totul fu bine şi frumos.
Însă cel de-al 77-lea An al lui Morgante deveni cel de-al 77-lea An al lui
Sendovani şi, cu toate că Locke izbutise, pentru un timp, să-şi ascundă
activităţile de Făuritorul-de-Hoţi, cu încă o ocazie specială eşuă spectaculos în a
fi circumspect.
Când Făuritorul îşi dădu seama de ceea ce făcuse băiatul, se duse să-l vadă pe
Capa din Camorr şi obţinu permisiunea de a comite o micuţă crimă. Abia după
aceea îi trecu prin minte să se ducă la Preotul-Fără-Ochi, nu atât din milă, cât din
speranţa de a mai scoate măcar un mic profit.

Cerul era roşiatic şi tot ceea ce rămăsese din ziua care trecuse era o dâră de
aur topit care cobora încet la orizontul dinspre apus. Locke Lamora mergea în
urma Făuritorului-de-Hoţi, acoperit de umbra lungă a bărbatului care-l conducea
spre Templul lui Perelandro ca să îl vândă. În sfârşit, Locke aflase unde tot
dispăreau copiii mai mari.
O punte mare din sticlă ducea de la baza nord-vestică a Dealului Umbrelor
către marginea estică a lungului şi imensului Cartier al Templelor. La mijlocul
punţii, Făuritorul-de-Hoţi se opri şi privi către nord, dincolo de casele neluminate
din Linişti, dincolo de apele învolburate ale Angevinului, până la conacele
umbrite şi bulevardele din piatră albă, mărginite de şiruri de copaci, din insulele
Alcegrante, care se întindeau opulente sub înălţimea imposibilă a celor Cinci
Turnuri.
Cele Cinci erau cele mai proeminente structuri din Sticlă-străveche într-un
oraş plin cu substanţa misterioasă; cel mai mărunt şi mai puţin impunător,
Capcana Zorilor, avea doar douăzeci şi cinci de metri lăţime şi o sută douăzeci şi
cinci de metri înălţime. Adevărata culoare a fiecărui turn neted era amestecată
acum cu lumina dogoritoare a soarelui de asfinţit, iar ţesătura de cabluri şi coşuri
de transport care împânzeau vârfurile turnurilor de abia putea fi întrezărită pe
cerul de carmin.
— O să aşteptăm aici o clipă, băiete, rosti Făuritorul-de-Hoţi cu un alean
necaracteristic în glas. Aici, pe podul meu. Atât de puţină lume o ia pe aici ca să
ajungă la Dealul Umbrelor, încât aş putea spune că e al meu.
Vântul Ducelui, care sufla dinspre Marea de Fier în timpul zilei, îşi schimbase
direcţia; ca întotdeauna, noaptea urma să fie stăpânită de Vântul Spânzuratului,
care sufla dinspre ţărm spre mare, încărcat cu miasme de ferme şi mlaştini
putrezite.
— Să ştii că mă descotorosesc de tine, adăugă Făuritorul-de-Hoţi după un
moment. Fără, ăăă... glumă. Adio şi n-am cuvinte! Păcat că îţi lipseşte ceva...
bunul-simţ, probabil.
 Locke nu zise nimic, preferând să privească imensele turnuri din sticlă, pe
măsură ce văzduhul se golea de culoare; stelele albe-albăstrii străluceau şi
ultimele raze de soare dispăreau în apus, ca un mare ochi ce se închidea.
La primul semn al căderii nopţii, o nouă lumină se înălţa, licărind palid spre a
împinge înapoi întunericul; această lumină lucea din interiorul Sticlei-străvechi
din care erau făcute cele Cinci Turnuri şi din sticla translucidă a podului pe care
se aflau. Creştea cu fiecare clipă, ajungând atât de intensă, încât cufunda oraşul
în penumbra magică a unei zile înnorate.
Sosise ceasul Luminii-false.
Din înaltul celor Cinci Turnuri până la netezimea ca de obsidian a imenselor
diguri de sticlă şi la recifele artificiale de sub valurile ca de ardezie, Lumina-falsă
radia din fiecare suprafaţă şi din fiecare ciob de Sticlă-străveche din Camorr, din
fiecare fărâmă a materialului straniu lăsat în urma lor de făpturile care puseseră
temeliile oraşului cu mult, mult timp înainte. În fiecare noapte, pe când soarele
era înghiţit de orizont, podurile de sticlă se preschimbau în fâşii de lumină
sclipitoare; turnurile, străzile şi straniile sculpturi – toate din sticlă – sclipeau
stins cu nuanţe de violet, azur, portocaliu şi alb-sidefiu, iar lunile şi stelele
deveneau treptat cenuşii.
Aşa era amurgul în Camorr – sfârşitul lucrului pentru ultimii muncitori de zi,
schimbarea străjii şi sigilarea porţilor cetăţii; un ceas de strălucire supranaturală
care urma să facă loc adevăratei nopţi.
— Hai să ne vedem de drum, spuse Făuritorul-de-Hoţi, şi cei doi porniră spre
Cartierul Templelor, călcând prin lumina stranie.

Era o tradiţie în Camorr ca Templele să rămână deschise pe timpul Luminii-

false, iar Preotul-Fără-Ochi din Casa lui Perelandro nu pierdea nici o clipă pentru
a umple ceaunul de aramă aflat în faţa lui pe treptele templului dărăpănat.
— Orfani! strigă cu un glas care ar fi fost mai potrivit pe un câmp de luptă.
Nu rămânem oare cu toţii orfani mai devreme sau mai târziu? Vai de cei smulşi
de la pieptul mamei lor, de-abia ieşiţi din pruncie!
Doi băieţi zvelţi, probabil orfani, stăteau de o parte şi de alta a vasului cu
bani, purtând robe albe cu glugă. Strălucirea misterioasă a Luminii-false părea că
aprinde întunecimea goală a ochilor lor, holbaţi la femeile şi bărbaţii care se
grăbeau pe străzile şi prin pieţele zeilor, fiecare cu treburile sale.
— Vai, continuă preotul, de cei azvârliţi de soarta crudă într-o lume vrăjmaşă,
unde nu-şi găsesc nici loc, nici rost. O lume în care ajung sclavi! Sclavi sau chiar
mai rău jucării pentru păcătoşi şi ticăloşi, obligaţi să ducă vieţi de cumplită
desfrânare, faţă de care sclavia pare o binecuvântare!
Locke se minună, căci nu văzuse niciodată o prestaţie scenică şi nici nu
ascultase vreun orator de meserie. Era atâta dispreţ, încât ar fi putut scoate apă
din piatră seacă; era atâta dojană, încât inima începu să-i bată cu putere din
cauza ruşinii, deşi el însuşi era un orfan. Voia ca omul cu glas răsunător să mai
strige la el.
Atât de renumit era Părintele Lanţuri, Preotul-Fără-Ochi, că până şi Locke
Lamora auzise de el; un om de vârsta a doua, cu pieptul lat cât un scrin şi cu o
barbă care îi atârna de faţa ascuţită ca un ghem de lână nedărăcită. Era legat la
ochi cu un bandaj gros, ce îi acoperea şi fruntea, odăjdiile din bumbac alb nu îi
lăsau dezgolite decât gleznele, iar la mâini avea cătuşe negre din fier. Lanţurile
grele de oţel ale cătuşelor şerpuiau pe trepte şi prin uşile deschise, până în
interiorul templului; Locke putea vedea că, atunci când Părintele Lanţuri
gesticula către ascultătorii săi, aceste lanţuri erau întinse la maximum. Se afla la
limita libertăţii sale.
Lumea spunea că Părintele Lanţuri nu călcase dincolo de treptele templului de
vreo treisprezece ani. Drept semn al devotamentului său faţă de Perelandro,
Părintele Milostiveniilor, Patronul celor Oropsiţi de Soartă, se legase singur de
pereţii altarului cu cătuşe de fier care nu aveau nici lacăt, nici chei, şi plătise un
doftor să îi scoată ochii în văzul mulţimii.
— Patronul celor Oropsiţi de Soartă veghează asupra copiilor celor morţi,
puteţi fi siguri de asta! Fericiţi sunt cei care, fără să fie legaţi prin sânge, le arată
alinare şi milă celor fără de părinţi...
Deşi se ştia că era şi orb, şi legat la ochi, Locke ar fi putut jura că Părintele
Lanţuri îşi întoarse capul spre el şi spre Făuritorul-de-Hoţi, pe când străbăteau
piaţa.
— ...din bunăvoinţa de netăgăduit a inimii lor, îi hrănesc şi îi apără pe copiii
din Camorr; nu cu zgârcenie şi lăcomie, ci din pură bunătate! Binecuvântaţi sunt
protectorii bieţilor şi blânzilor orfani din Camorr.
Când Făuritorul-de-Hoţi ajunse la treptele templului şi începu să le urce, avu
grijă să păşească zgomotos, pentru a-şi anunţa prezenţa.
— Se apropie cineva, zise Părintele Lanţuri, de fapt două persoane, dacă nu
mă-nşală urechile!
— Ţi l-am adus pe băiatul despre care am vorbit, Părinte, anunţă Făuritorul-
de-Hoţi, destul de tare încât să fie auzit de cei câţiva trecători, dacă ar fi ascultat.
L-am pregătit cât am putut eu de bine pentru, hhmmm, testele de ucenicie şi de
iniţiere.
 Preotul coborî treptele clătinându-se, trăgând după el lanţurile zăngănitoare,
pentru a ajunge la Locke. Băieţii cu glugi care păzeau ceaunul cu bani îi aruncară
o privire scurtă, dar nu spuseră nimic.
— Aşa? Mâna Părintelui Lanţuri se repezi cu o precizie înspăimântătoare spre
faţa băiatului. Îşi răsfiră degetele asprite peste fruntea, obrajii, nasul şi bărbia
acestuia. Un băiat mic, se pare. Un băiat chiar foarte mic. Însă o anumită măreţie
a caracterului, aş îndrăzni să spun, se citeşte în forma feţei sale slăbite şi triste de
orfan.
— Numele lui este Locke Lamora, spuse Făuritorul, şi pun rămăşag că
Ordinul lui Perelandro o să găsească destule întrebuinţări pentru, hmmm, nivelul
său nefiresc de iniţiativă personală.
— Ar fi fost mai bine dacă ar fi fost sincer, pocăit, cinstit şi disciplinat,
mormăi preotul. Dar nu am nici o îndoială că timpul petrecut în grija ta
afectuoasă l-a făcut să preia din calităţile tale, prin puterea exemplului. Bătu din
palme de trei ori. Băieţi! Gata pe ziua de azi; adunaţi prinosul adus de bunii
oameni ai Camorrului şi hai să-i facem primirea în templu posibilului nostru
iniţiat.
Făuritorul îl strânse pe Locke de umăr, apoi îl împinse bucuros către Preotul-
Fără-Ochi. În timp ce băieţii în robe albe treceau pe lângă el ducând vasul
zăngănitor din aramă, Făuritorul-de-Hoţi azvârli o punguţă de piele spre el, îşi
deschise larg braţele şi făcu plecăciunea-i întortocheată caracteristică, teatrală.
Ultima dată când Locke îl văzu, Făuritorul-de-Hoţi se mişca cu agilitate prin
Cartierul Templelor, cu braţele sale strâmbe şi umerii osoşi bălăngănindu-se
voios; mersul unui om scăpat de griji.

Altarul Templului lui Perelandro era o cameră de piatră prăfuită, cu câteva

băltoace de apă stătută; tapiţeriile năpădite de mucegai se degradaseră cu
repeziciune până ajunseseră să se destrame în firele din care fuseseră ţesute.
Încăperea era luminată doar de strălucirea pastelată a Luminii-false şi de
eforturile palide ale unui glob alchimic rece, alb-mat, agăţat nesigur de un
dispozitiv şubred, deasupra tăbliei din oţel care-l ţinea pe Preotul-Fără-Ochi
înlănţuit de peretele altarului. Locke nu văzu altceva decât o intrare acoperită de
o draperie.
— Calo, Galdo, spuse Părintele Lanţuri, fiţi buni şi ocupaţi-vă de uşi, da?
Băieţii în robe albe lăsară jos ceaunul de aramă şi se îndreptară către una din
tapiţerii. Împreună, o dădură la o parte şi traseră de un mecanism ascuns în
perete; o maşinărie uriaşă scârţâi în altar şi cele două uşi care dădeau spre
treptele templului începură să se închidă. Când se traseră complet înapoi, cu un
scrâşnet de piatră pe piatră, globul alchimic străluci deodată cu o lumină mai
puternică.
— Ei, şi-acum vino încoace, Locke Lamora, şi hai să vedem dacă ai vreunul
dintre harurile de trebuinţă pentru a deveni un iniţiat al acestui templu, zise
Preotul-Fără-Ochi pe când îngenunchea, lăsând zalele lanţului să formeze
moviliţe de oţel în jurul său.
Acum, că Părintele Lanţuri era în genunchi, Locke era aproape cât el. Drept
răspuns la semnele făcute de Lanţuri, Locke se apropie şi aşteptă. Preotul încreţi
din nas.
— Văd că fostul tău stăpân e tot atât de puţin cusurgiu în ceea ce priveşte
ascuţimea spiritului protejaţilor săi; dar n-are a face. Asta se va remedia în
curând. Pentru moment, doar dă-mi mâinile, uite-aşa.
Cu blândeţe, Lanţuri călăuzi mânuţele lui Locke până când palmele băiatului
rămaseră pe legătura de la ochii săi.
— Acum... pur şi simplu închide-ţi ochii şi concentrează-te... concentrează-te.
Lasă orice gând virtuos vei fi având în minte să iasă la suprafaţă – lasă căldura
spiritului tău generos să ţi se înalţe din mâinile inocente... Ah, da, chiar aşa...
Locke era pe jumătate speriat şi pe jumătate amuzat, însă ridurile de pe chipul
îmbătrânit al Părintelui Lanţuri se traseră îndărăt, iar gura îi rămase deschisă într-
o anticipare extaziată.
— Aaaaahhh, şopti preotul, cu glasul încărcat de emoţie, da... da, chiar ai un
talent... o putere... o simt... ar putea fi chiar... o minune!
Spunând asta, Lanţuri îşi dădu capul pe spate, iar Locke sări în direcţia opusă.
Lanţurile sale zăngăniră în timp ce preotul îşi duse mâinile încătuşate la frunte şi
îşi smulse legătura de la ochi cu un gest teatral. Locke se trase înapoi, temându-
se de cum ar putea arăta nişte orbite goale, însă ochii preotului arătau destul de
firesc – de fapt, Lanţuri scânci de durere şi îi frecă de câteva ori, tresărind din
cauza strălucirii globului alchimic.
— Aaah-ha-ha-ha! strigă preotul, întinzându-şi în sfârşit mâinile către Locke.
Sunt vindecat! Sunt vindecat! Pot să VĂD DIN NOU!
Locke căscă gura ca un nerod pentru a doua oară în acea seară, neştiind ce să
spună. În spatele lui, cei doi băieţi cu glugi începură să chicotească, iar Locke se
încruntă suspicios.
— Nu eşti cu adevărat... orb, zise el.
— Iar tu nu eşti deloc prost! strigă Lanţuri sărind în picioare cu atâta voioşie
încât îi trosniră încheieturile. Îşi flutură mâinile încătuşate ca o pasăre încercând
să-şi ia zborul. Calo! Galdo! Scoateţi-mi de la încheieturi chestiile astea
nenorocite, ca să putem socoti cu cât am fost blagosloviţi pe ziua de azi!
Cei doi băieţi cu glugi veniră iute şi făcură cătuşelor ceva ce Locke nu putu
urmări pe de-a-ntregul; acestea se desprinseră şi căzură la pământ cu un zornăit
puternic. Lanţuri îşi masă grijuliu pielea de la încheieturi; era albă precum
peştele proaspăt.
— Nu eşti cu adevărat... preot! adăugă Locke, în vreme ce bărbatul îşi punea
sângele în mişcare.
— Ah, nu, spuse Lanţuri. Nu, chiar sunt preot. Doar că nu-s preotul lui,
hhmm, Perelandro. Iar învăţăceii mei nu urmează învăţăturile lui Perelandro.
Nici tu nu o să faci asta. Locke Lamora, salută-i pe Calo şi pe Galdo Sanza.
Băieţii în robe albe îşi dădură glugile pe spate şi Locke putu să vadă că erau
gemeni; erau mai mari cu un an-doi decât el şi erau mult mai voinici. Aveau
pielea măslinie şi părul negru, ca nişte adevăraţi camorreni; totuşi, nasurile lor
lungi şi acviline, identice, erau oarecum o anomalie. Zâmbind, se luară de mână
şi făcură o plecăciune.
— Ăă, bună, zise Locke. Care din voi e Calo şi care-i Galdo?
— Astăzi eu sunt Galdo, spuse cel din stânga lui Locke.
— Iar mâine voi fi eu Galdo, probabil, adăugă celălalt.
— Sau poate că vom dori amândoi să fim Calo, continuă cel care vorbise
primul.
— Cu timpul, vei învăţa să-i deosebeşti după numărul de vânătăi pe care li le-
am lăsat eu, îi întrerupse Părintele Lanţuri; nu ştiu cum se face, dar unul din ei
reuşeşte mereu să fie înaintea celuilalt. Se duse în spatele lui Locke şi-şi puse
mâinile mari şi grele pe umerii acestuia. Idioţilor, acesta este Locke Lamora.
După cum puteţi vedea, tocmai l-am cumpărat de la fostul vostru binefăcător,
stăpânul din Dealul Umbrelor.
— Ne amintim de tine, rosti presupusul Galdo.
— Un orfan din Cuprins-de-Flăcări, zise presupusul Calo.
— Părintele Lanţuri ne-a cumpărat imediat după sosirea ta, spuseră cei doi la
unison, rânjind.
— Hai, gata cu prosteala, spuse Părintele Lanţuri cu o voce aproape
maiestuoasă. Tocmai v-aţi oferit să gătiţi cina. Pere şi cârnaţi în ulei, şi o porţie
dublă pentru noul vostru frăţior. Hai! Eu şi cu Locke o să ne ocupăm de ceaun.
Gesticulând obraznic şi pufnind în bătaie de joc, gemenii dispărură după uşa
cu draperie. Locke îi putu auzi cum coboară un rând de scări, apoi Părintele
Lanţuri îi făcu semn să se aşeze lângă vasul din aramă, plin cu bani.
— Stai jos, băiete. Hai să vorbim un pic despre ce se întâmplă aici. Lanţuri se
aşeză şi el cu grijă pe podeaua umedă, încrucişându-şi picioarele şi uitându-se
gânditor la Locke. Fostul tău stăpân mi-a spus că te descurci la calcule simple. E
adevărat?
— Da, stăpâne.
— Nu îmi mai spune „stăpâne―. Simt cum mi se strâng boaşele şi cum îmi
crapă dinţii. Spune-mi doar „Părintele Lanţuri―. Şi dacă tot stai acolo, hai să te
văd cum răstorni ceaunul ăla şi cum numeri toţi banii din el.
Locke încercă să tragă vasul într-o parte, opintindu-se, înţelegând acum de ce
Calo şi Galdo preferau să-l care împreună. Lanţuri împinse fundul ceaunului, şi
conţinutul acestuia se răsturnă pe podea, lângă Locke.
— E mai dificil să-l fure cineva dacă e aşa greu, zise Lanţuri.
— Cum poţi... cum poţi să te dai drept preot? întrebă Locke, în timp ce aranja
gologanii şi ceilalţi bani în grămăjoare. Nu te temi de zei? De mânia lui
Perelandro?
— Ba sigur că mă tem, răspunse Lanţuri, trecându-şi degetele prin barba sa
înfoiată şi aspră. Mă tem chiar foarte tare. Aşa cum am mai zis, sunt un preot,
doar că nu sunt preotul lui Perelandro. Sunt un servitor iniţiat al Celui de-al
Treisprezecelea, Cel Făr’ de Nume, Ocrotitorul Hoţilor, Paznicul Strâmb,
Binefăcătorul, Părintele Pretextelor Necesare.
— Dar... sunt doar Cei Doisprezece.
— E amuzant cât de mulţi oameni sunt dezinformaţi în această privinţă,
dragul meu băiat. Închipuie-ţi, te rog, că se întâmplă ca Cei Doisprezece să aibă
drept frate mai mic ceva ce s-ar putea numi oaia neagră a familiei şi că în grija sa
exclusivă se întâmplă să fie hoţii ca mine şi ca tine. Deşi Cei Doisprezece nu
permit ca Numele său să fie rostit sau auzit, păstrează totuşi nişte urme de
afecţiune pentru tâmpeniile lui hazlii. Şi astfel, escroci de-ăştia bătrâni ca mine
nu sunt nici trăsniţi de fulger, nici atacaţi de păsările văzduhului pentru că s-a
aciuat în templul unui zeu mai respectabil, cum e Perelandro.
— Eşti preotul acestui... Al Treisprezecelea?
— Întocmai. Un preot al hoţilor şi un preot hoţ. Aşa cum vor ajunge şi Calo şi
Galdo într-o bună zi sau cum vei ajunge chiar tu, cu condiţia să faci măcar
jumătate din suma modestă cu care te-am cumpărat.
— Dar... Locke întinse mâna şi ridică punga Făuritorului-de-Hoţi (o punguţă
din piele ruginie) dintre grămezile de gologani, dându-i-o lui Lanţuri. Dacă zici
că m-ai cumpărat, de ce a lăsat fostul meu stăpân un prinos?
— Ah... Fii pe pace, chiar te-am cumpărat, şi ai fost ieftin. Iar ăsta nu e un
prinos. Lanţuri desfăcu punguţa şi vărsă conţinutul în mână – un singur dinte alb
de rechin, lung cât degetul cel mare al lui Locke. Lanţuri îl flutură în văzul
băiatului. Ai mai văzut aşa ceva până acum?
— Nu. Ce-i asta?
 — Este un Însemn al Morţii. Dintele rechinului-lup este pecetea personală a
lui Capa Barsavi – şeful fostului tău stăpân. Şeful meu şi al tău, dacă tot veni
vorba. Şi asta înseamnă că tu eşti aşa o mare pacoste, greu de cap şi ursuz pe
deasupra, motiv pentru care fostul tău stăpân s-a dus chiar la Capa şi a obţinut
permisiunea de a te omorî.
Lanţuri rânji ca şi cum nu ar fi făcut altceva decât să spună o glumă
deocheată. Locke se înfioră.
— Te pune pe gânduri treaba asta, băiete? Bun atunci. Uită-te bine la asta,
Locke! Uită-te foarte atent! Asta înseamnă că s-a plătit pentru moartea ta. Am
cumpărat asta de la fostul tău stăpân odată cu tine, la un preţ de nimic. Ceea ce
înseamnă că, dacă însuşi Ducele Nicovante te-ar înfia mâine şi te-ar desemna
moştenitorul lui, eu tot ţi-aş putea crăpa ţeasta în două şi te-aş putea ţintui de un
par, şi nimeni din tot oraşul nu ar ridica nici măcar un deget.
Lanţuri îndesă cu îndemânare dintele înapoi în punguţa roşie, apoi atârnă
şnurul subţire de gâtul lui Locke.
— Vei purta asta până când te voi considera demn de a o da jos, spuse
bărbatul, sau până când mă voi folosi de puterea pe care mi-o dă şi... uite-aşa!
Forfecă două degete în dreptul gâtului lui Locke. Ascunde-o sub haine şi ţine-o
mereu lipită de piele, ca să îţi aduci aminte cât de aproape, foarte aproape, ai fost
de a rămâne fără cap în noaptea asta. Dacă fostul tău stăpân ar fi fost ceva mai
puţin lacom şi ceva mai răzbunător, nu am nici o îndoială că acum ai pluti pe
fundul mării.
— Dar ce am făcut?
Lanţuri îl privi în aşa fel încât băiatul se simţi neînsemnat doar pentru că
încercase să protesteze. Locke frământa între degete punga în care se afla
însemnul morţii.
— Te rog, băiete. Hai să nu începem prin a ne lua drept proşti unul pe celălalt.
În viaţă există doar trei feluri de oameni pe care nu îi poţi păcăli niciodată –
cămătarii, târfele şi propria mamă. Şi cum maică-ta e moartă, i-am luat eu locul.
Din acest motiv, sunt imun la baliverne. Vocea lui Lanţuri redeveni serioasă: Ştii
cât se poate de bine care erau motivele nemulţumirii fostului tău stăpân.
— Mi-a spus că nu sunt... circumspect.
— Circumspect, repetă Lanţuri. E un cuvânt potrivit. Şi nu, nu eşti. Mi-a spus
tot.
Locke îşi ridică privirea de la grămăjoarele de monede şi se uită la el cu ochii
mari, aproape înlăcrimaţi.
— Tot?
— Da. Tot. Lanţuri îl privi lung pe băiat, apoi oftă. Deci, ce prinos i-au adus
azi lui Perelandro bunii locuitori ai Camorrului?
 — Douăzeci şi şapte de baroni de aramă, cred.
— Hmm. Deci puţin mai mult de patru soloni de argint. O zi slabă. Dar
oricum e mai eficientă decât orice altă formă de furt am întâlnit vreodată.
— Furi banii ăştia şi de la Perelandro?
— Sigur că da, băiete. Doar ţi-am spus că sunt hoţ, nu? Nu genul de hoţ cu
care eşti obişnuit tu. Unul mai bun. Tot Camorrul este plin de idioţi care fug de
colo-colo şi ajung în ştreang doar fiindcă ei cred că poţi fura numai cu mâinile.
Părintele Lanţuri scuipă.
— Hmm... Şi tu cu ce furi, Părinte Lanţuri?
Preotul bărbos îşi lovi tâmpla cu degetul, apoi rânji larg.
— Cu capul şi cu o gură bogată, băiete, cu capul şi cu o gură bogată. M-am
stabilit aici acum treisprezece ani, iar nătângii ăştia pioşi din Camorr mă tot
îngroapă în bani de atunci încoace. În plus, sunt cunoscut din Emberlain până la
Tal Verrar, ceea ce e minunat, deşi oricum pe mine mă interesează mai mult
banii.
— Nu este greu? întrebă Locke, uitându-se prin interiorul sărăcăcios al
templului. Să trăieşti aici fără să ieşi niciodată?
— Aceste culise ponosite nu sunt parte dintr-un templu, cum nici fostul tău
adăpost nu era doar un cimitir. Lanţuri chicoti. Suntem un alt soi de hoţi aici,
Lamora. Ne folosim de înşelătorie şi dezorientare; noi nu credem în muncă grea,
când o figură de prostănac şi o minciună gogonată dau rezultate mult mai bune.
— Adică... sunteţi ca... momitorii.
— Poate, la fel cum un butoi de ulei-de-foc seamănă cu praf de ardei iute. De
aceea te-am cumpărat, băiete, deşi zeii nu ţi-au dat minte nici cât unui morcov. În
schimb, minţi de îngheaţă apele. Eşti dat dracu’. Aş putea scoate ceva din tine
dacă o să-mi câştigi încrederea.
Privirea sa iscoditoare se opri încă o dată asupra lui Locke, iar băiatul înţelese
că era cazul să spună ceva.
— Mi-ar plăcea asta, şopti el. Ce trebuie să fac?
— Poţi începe prin a vorbi. Vreau să aud ce ai făcut în Dealul Umbrelor;
rahatul pe care l-ai făcut de ţi-ai supărat fostul stăpân.
— Dar... spuneai că ştii deja totul.
— Ştiu. Dar vreau să aud de la tine, limpede şi fără ocolişuri, şi vreau
versiunea adevărată de la început; nu vreau să baţi câmpii sau să omiţi ceva.
Dacă încerci să îmi ascunzi ceva ce ştiu că ar trebui să menţionezi, nu o să am de
ales şi va trebui să te consider nedemn de încrederea mea – în ceea ce priveşte
răspunsul meu la aşa ceva, îl porţi deja la gât.
— Cu ce să încep? întrebă Locke, cu un nod în gât.
 — Să începem cu cele mai proaspete boacăne pe care le-ai făcut. Copiii din
Dealul Umbrelor au o singură lege pe care trebuie s-o respecte cu sfinţenie, dar
fostul tău stăpân mi-a spus că tu ai încălcat-o de două ori şi te-ai crezut destul de
isteţ încât să scapi nedescoperit.
Obrajii lui Locke se înroşiră şi îşi coborî privirea în pământ.
— Spune-mi, Locke. Făuritorul-de-Hoţi mi-a zis că ai aranjat uciderea a doi
băieţi din Dealul Umbrelor şi că el n-a descoperit că-i mâna ta decât după ce şi al
doilea o mierlise. Lanţuri îşi îndreptă degetele către băiatul cu semnul morţii la
gât şi îl ţintui cu privirea. Vreau să ştiu de ce i-ai omorât şi vreau să ştiu cum i-ai
omorât, şi vreau să te aud chiar pe tine spunând asta. Chiar acum.
 CARTEA I

AMBIŢIE

Doar pot zâmbi, şi-ucide cât zâmbesc,

Şi pot striga „Ferice― când mă îneac-amarul,
Şi-mi pot uda obrajii cu lacrimi prefăcute,
Şi-n orice-mprejurare chipul mi-l potrivesc.

Shakespeare, Henric al VI-lea, Partea a III-a

 CAPITOLUL UNU

Jocul cu Don Salvara

Regula de căpătâi a lui Locke Lamora: ai nevoie de trei luni ca să plănuieşti o

înşelătorie, de trei săptămâni ca să faci repetiţii şi de trei secunde ca să câştigi
sau să pierzi pentru totdeauna încrederea victimei alese. De data aceasta, plănui
să-şi petreacă cele trei secunde lăsându-se strangulat.
Locke era îngenuncheat, iar Calo stătea în spatele lui, încolăcindu-i de trei ori
în jurul gâtului o funie de câlţi. Efectul era impresionant şi avea să lase o urmă
roşiatică şi foarte credibilă pe gâtul lui Locke. Desigur, nici un asasin camorrean
veritabil şi suficient de copt nu se apucă de sugrumat fără mătase sau sârmă (mai
potrivite pentru a îndoi beregata), reflectă Locke. Dar dacă Don Salvara ar fi
putut distinge într-o clipită între o strangulare adevărată şi una înscenată, de la
zece metri distanţă, asta ar fi însemnat că-şi formaseră o părere cu totul greşită
despre omul pe care plănuiau să-l jefuiască, şi tot jocul le-ar fi fost oricum
compromis.
— Îl vedeţi? Pe el sau semnalul lui Goangă? întrebă Locke printre dinţi, apoi
scoase nişte bolboroseli dramatice.
— Nici semnal, nici Don Salvara. Poţi respira?
— Da, respir bine, şopti Locke, dar zdruncină-mă mai mult, trebuie să mă
zdruncini cu adevărat, pentru că asta reuşeşte să convingă.
Se aflau în fundătura aleii de lângă Templul Apelor Norocoase. Se putea auzi
zgomotul cascadelor de rugăciuni ale templului de dincolo de zidul înalt de
mortar. Locke trase din nou de inofensiva funie încolăcită de gâtul său şi aruncă
o privire către calul care se holba la el de la câţiva paşi mai încolo, împovărat de
marfă negustorească, aparent de calitate. Bietul dobitoc era Îmblânzit; în ochii lui
albi ca laptele, care nu clipeau, nu se citea nici curiozitate, nici teamă. Nu i-ar fi
păsat nici dacă sugrumatul s-ar fi petrecut de-adevăratelea.
Trecură secunde preţioase; soarele strălucea deasupra capului, pe un cer
opărit, fără nori. Praful de pe uliţă atârna de nădragii lui Locke precum cimentul
ud. Undeva în apropiere, Jean Tannen stătea în acelaşi glod, în vreme ce Galdo
se prefăcea (şi nu prea) că-i rupe coastele în bătaie. Îi căra picioare de peste un
minut, de când fratele său geamăn începuse să îl sugrume pe Locke.
 Don Salvara ar fi trebuit să treacă pe la capătul aleii din clipă în clipă şi, în
cazul ideal, ar fi trebuit să vină în ajutorul lui Locke şi al lui Jean, scăpându-i de
„atacatori―; în ritmul în care mergeau lucrurile, ar fi venit să îi scape de
plictiseală.
— Pe toţi zeii, şopti Calo la urechea lui Locke, şuierând ceea ce ar fi putut
părea o poruncă. Unde naiba e blestematul ăla de Salvara? Şi unde e Goangă? Nu
putem să o ţinem aşa toată ziua; mai trec şi alţi oameni pe la capătul aleii ăsteia
afurisite!
— Taci şi sugrumă-mă în continuare, şopti Locke. Gândeşte-te la douăzeci de
mii de coroane şi sugrumă-mă în continuare. Pot să mă sufoc toată ziua, dacă
trebuie.

Totul mersese ca pe roate în dimineaţa aceea, când repetaseră pentru ultima

oară, chiar ţinând cont şi de agitaţia firească a unui tânăr hoţ care, în sfârşit,
căpătase un rol într-o lovitură serioasă.
— La naiba, sigur că ştiu unde trebuie să fiu când începe „distracţia‖, se
smiorcăi Goangă. Am petrecut mai mult timp cocoţat pe acoperişul templului
decât în burta maică-mii!
Jean Tannen îşi lăsă mâna dreaptă să treacă prin apa călduţă a canalului, în
timp ce muşcă încă o dată din merişorul acru pe care-l ţinea în stânga. Copastia
luntrii era un loc predilect de relaxare în lumina apoasă a zorilor, îngăduindu-i
trupului masiv, de peste o sută de kilograme, al lui Jean să se lăbărţeze în voie –
burta ca un butoi, braţele masive, picioarele crăcănate şi toate celelalte. În luntrea
goală se mai afla o singură persoană (care, de altfel, făcea şi toată treaba), şi
anume Goangă, un puşti slăbănog şi lăţos, de 12 ani, care ţinea cârma la etravă.
— Normal că maică-ta s-a grăbit să scape de tine, Goangă. Vocea lui Jean era
moale, uniformă şi complet nelalocul ei – vorbea ca un profesor de muzică sau
ca un copist de manuscrise. Însă noi nu ne grăbim. Aşa că te rog, fă-mi plăcerea
de a-mi demonstra încă o dată cât de bine ai înţeles micul nostru joc.
— La naiba, răspunse Goangă, cârmind luntrea împotriva curentului slab de
pe canalul ce dădea spre mare. Tu, Locke, Calo şi Galdo sunteţi jos, pe aleea
dintre Apele Prielnice şi grădinile Templului lui Nara, da? Iar eu sunt sus, pe
acoperişul templului de peste drum.
— Continuă, spuse Jean, muşcând încă o dată din merişor. Unde-i Don
Salvara?
 Alte barje, pline ochi cu tot soiul de mărfuri, de la butoaie până la vaci care
mugeau, treceau pe lângă cei doi, pe apa murdară a canalului. Goangă îi ducea în
amonte, de-a lungul principalului canal navigabil comercial din Camorr, Via
Camorrazza, spre Piaţa Schimburilor, iar oraşul prindea viaţă în jurul lor.
Clădirile înclinate, cenuşii, din piatră lunecoasă, îşi vărsau chiriaşii în lumina
soarelui şi în căldura tot mai mare a verii. Era luna lui Parthis, ceea ce însemna
că tot condensul care se strânsese peste noapte, ca o sudoare, şi se scurgea acum
de pe clădiri ca o rouă gălbuie urma să fie nespus de regretat la ceasul amiezii, în
arşiţa albă şi fără nori.
— El iese din Templul Apelor Prielnice, aşa cum face în fiecare Zi a Ispăşirii,
cam pe la prânz. Dacă avem noroc, o să aibă doi cai şi-un om cu el.
— Un ritual ciudat, zise Jean. De ce-ar face una ca asta?
— Pentru că i-a făgăduit mamei sale, când aceasta era pe patul de moarte.
Goangă lovi barja de malul canalului, se zbătu un pic şi izbuti să se desprindă din
nou. Femeia n-a renunţat la religia sa vadrană nici după ce s-a căsătorit cu
bătrânul Don Salvara. Aşa că omul aduce un prinos templului vadran o dată pe
săptămână şi se întoarce acasă cât poate de iute, sperând să nu bage nimeni de
seamă. La naiba, Jean, ştiu deja toate tâmpeniile astea. Aş mai fi aici dacă n-ai
avea încredere în mine? Şi de ce trebuie să împing doar eu barja asta nenorocită
tot drumul până la piaţă?
— A, păi poţi să te opreşti când vrei tu, numai să mă baţi în luptă dreaptă de
trei ori din cinci încercări. Jean rânji, lăsând să se vadă două şiruri de dinţi
strâmbi de bătăuş pe un chip ce părea strâns la menghină ca să capete o formă
mai plăcută. În plus, eşti un ucenic într-o meserie onorabilă şi ai de învăţat de la
cei mai buni şi mai exigenţi maeştri din breaslă. Faptul că primeşti toate sarcinile
astea de rahat o să te ajute foarte mult în educaţia morală.
— Da’ nu mi-ai dat nici o afurisită de educaţie morală!
— Aşa e. Şi asta probabil pentru că Locke şi cu mine ne-am ferit de propria
educaţie, de când ne ştim. Cât priveşte motivul pentru care tot repetăm planul,
lasă-mă să-ţi amintesc că, dacă o dăm în bară, oricât de puţin, soarta sărmanilor
nenorociţi de colo o să ni se pară fericită pe lângă ce vom păţi noi.
Jean arătă spre una dintre vidanjerele oraşului, oprită pe un bulevard de pe
malul canalului ca să primească, de la fereastra de sus a unei cârciumi, un şuvoi
întunecat de murdărie strânsă peste noapte. Aceste cisterne erau conduse de
borfaşi ale căror infracţiuni erau prea mărunte ca să necesite încarcerarea
permanentă în Palatul Răbdării; prinşi cu lanţuri de vidanjerele lor şi cuibăriţi la
aşa-zisul adăpost al mantalelor lungi din piele, erau scoşi în fiecare dimineaţă să
se bucure de puţin soare, asta atunci când nu blestemau îndoielnica precizie cu
care câteva mii de camorreni îşi goleau oalele de noapte.
 — Nu o s-o dau în bară, Jean. Goangă scormoni prin gânduri, căutând cu
disperare să spună ceva care să-l facă să pară calm şi sigur pe el, aşa cum îşi
închipuia că erau tot timpul Jean şi toţi ceilalţi Ticăloşi Gentilomi mai mari, însă,
aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, puştii de 12 ani se trezesc că-i ia gura
pe dinainte: Pur şi simplu n-o s-o dau în bară. La naiba, n-o s-o dau. Promit.
— Bun flăcău, zise Jean. Mă bucur să aud asta. Dar cu ce anume n-o s-o dai
în bară?
Goangă oftă:
— Când Salvara e pe cale să iasă din Templul Apelor Prielnice, dau semnalul.
Ţin ochii-n patru ca să văd dacă încearcă să treacă pe lângă alee şi altcineva, mai
ales straja oraşului. Dacă se întâmplă asta, sar de pe acoperişul templului cu o
spadă şi le tai căpăţânile alea afurisite pe loc.
— Ce-ai zis?
— Am zis că le distrag atenţia cum oi putea mai bine. Ce, ai început să
surzeşti, Jean?
Tocmai treceau pe lângă un rând de birouri care-şi etalau, de-a lungul
ţărmului, lemnăria lăcuită, marchizele de mătase, faţadele de marmură şi alte
asemenea accesorii ostentative. Banii şi puterea erau înrădăcinate bine în şirul
acela de clădiri cu trei sau patru etaje, numit Mutră-de-Monedă – cel mai vechi şi
mai aurit cartier financiar de pe continent. Locul era la fel de impozant prin
influenţa şi ritualurile sale minuţioase precum înălţimile de sticlă ale celor Cinci
Turnuri, în care Ducele şi Marile Familii se izolau de oraşul pe care-l cârmuiau.
— Trage la mal chiar sub poduri, Goangă. Jean făcu un gest vag cu mâna în
care avea merişorul. Probabil că Măria Sa aşteaptă să urce la bord.
Două punţi din Sticlă-străveche se arcuiau peste Via Camorrazza, chiar în
mijlocul Şirului Mutră-de-Monedă – una mai înaltă şi mai îngustă, pentru mers
pe jos, cealaltă mai joasă şi mai largă, pentru căruţe. Sclipirea fără cusur a
straniei sticle părea nici mai mult, nici mai puţin decât un soi de diamant lichid,
îndoit cu măiestrie de nişte mâini de uriaş şi lăsat să se întărească peste canal. În
stânga se afla Fauria, o insulă aglomerată, plină cu locuinţe de piatră multietajate
şi cu terase pe acoperişuri. Roţi de lemn învolburau apa de lângă cheiul din
piatră, trăgând-o printr-o reţea de jgheaburi şi viaducte care străbătea străzile
Fauriei la toate nivelele.
Goangă trase barja până la un ponton şubred, chiar sub podul pentru căruţe;
din umbra neclară şi subţire a acestuia sări pe ponton un om, îmbrăcat (la fel ca
Goangă şi Jean) cu nădragi din piele pătată de ulei şi cu o cămaşă aspră de
bumbac. Cu o săritură neglijentă, ateriză în barjă, care de-abia dacă se clătină la
sosirea lui.
 — Salutare, Jupâne Jean Tannen, şi cele mai sincere felicitări pentru excelenta
sincronizare a sosirii dumneavoastră! spuse nou-venitul.
— Felicitările mele pentru graţia fără pereche cu care aţi poposit pe umila
noastră barcă, Jupâne Lamora.
Jean îşi sfârşi replica băgând în gură ce-i mai rămăsese din măr, cu tot cu
coadă, şi scoţând un ronţăit înfundat şi umed.
— Las-o naibii, omule! Locke Lamora scoase limba. Chiar trebuie să faci
asta? Doar ştii că alchimiştii întunecaţi fac otravă pentru peşti din seminţele
porcăriilor ălora.
— Norocul meu că nu-s peşte, spuse Jean după ce înghiţi şi ultima bucăţică de
fruct mestecat.
Locke părea un om obişnuit în toate privinţele: înălţime potrivită, statură
potrivită, cu părul potrivit de negru tuns scurt deasupra unui chip care nu era nici
chipeş, nici de neuitat. Arăta ca un Therin tipic, poate doar ceva mai puţin
măsliniu şi rumen în obraji decât Jean sau Goangă; privit din alt unghi, ar fi putut
trece drept un Vadran foarte bronzat. Numai ochii săi cenuşii şi sclipitori erau un
pic mai deosebiţi; era un om creat parcă de zei tocmai ca să treacă neobservat. Se
sprijini de copastia din stânga, picior peste picior.
— Salut şi ţie, Goangă! Ştiam eu că ne putem baza pe tine şi că o să ţi se facă
milă de nişte oameni în vârstă îndeajuns încât să-i laşi să se odihnească la soare,
în vreme ce tu te ocupi de cârmit.
— Jean e un nemernic bătrân şi leneş, asta e, zise Goangă. Şi dacă nu cârmesc
barja, o să-mi zboare toţi dinţii din gură.
— Jean este cel mai blând suflet din Camorr, iar acuzaţiile tale îl rănesc,
spuse Locke. Acum o să-l umfle plânsul şi n-o să mai poată dormi noaptea.
— Oricum n-aş fi dormit la noapte – o să plâng de dureri de şale şi o să aprind
lumânări ca să gonesc aburii păcătoşi, adăugă Jean.
— Ceea ce nu înseamnă că oasele noastre nu scârţâie şi ziua, crudul meu
ucenic. Locke îşi frecă genunchii. Suntem aproape de două ori mai în vârstă
decât tine, ceea ce este de-a dreptul extraordinar în meseria noastră.
— Fiicele lui Aza Guilla au încercat să-mi facă binecuvântarea de şase ori
săptămâna asta, zise Jean. Ai noroc că Locke şi cu mine suntem încă destul de
sprinteni ca să te luăm cu noi la joc.
Pentru oricine ar fi fost destul de departe cât să nu audă ce se vorbea, Locke,
Jean şi Goangă ar fi putut trece drept echipajul unei barje de închiriat, croindu-şi
drum către încărcătura pe care trebuia să o ridice de la confluenţa dintre Via
Camorrazza şi fluviul Angevin. Pe măsură ce Goangă îi ducea tot mai aproape de
Piaţa Schimburilor, canalul se aglomera cu astfel de barje, cu bărcuţe de un
negru lucios şi cu tot soiul de ambarcaţiuni ponosite, dintre care unele nu prea
izbuteau să rămână pe linia de plutire sau sub control.
— Că tot veni vorba de jocul nostru, zise Locke, cât de bine a reuşit să-şi
înţeleagă rolul în mersul lucrurilor tânărul şi nerăbdătorul nostru ucenic?
— Păi, n-am făcut decât să i-l repet lui Jean toată dimineaţa, spuse Goangă.
— Şi... care-i concluzia?
— Îl ştiu ca pe apă! Goangă trase de cârmă cu toată puterea, conducându-i
prin spaţiul foarte îngust dintre două grădini plutitoare, cu ziduri înalte. Aromele
de iasomie şi de portocale plutiră pe deasupra lor, pe când barja se strecură
printre crengile revărsate ale uneia din grădini; un îngrijitor precaut le aruncă o
privire peste zidul grădinii, ţinând în mâini un băţ cu care să-i alunge, dacă ar fi
fost cazul. Barjele cele mari transportau probabil puieţi, care urmau să fie sădiţi
în livada vreunui nobil din susul râului. Ca pe apă, vă spun, şi n-o s-o dau în
bară! Promit! Îmi ştiu locul, ştiu semnalele şi n-o s-o dau în bară!

Calo îl zgâlţâia serios pe Locke, iar reprezentaţia pe care-o dădea Locke în rol
de victimă era cu adevărat măiastră, însă clipele treceau şi tot nu se întâmpla
nimic. Erau prinşi cu toţii în pantomima lor, ca nişte personaje din infernurile
extrem de ingenioase ale panteonului therin: doi hoţi sortiţi să petreacă o
veşnicie pe aleea aia, gata să jefuiască victime care nu mai veneau sau care nu
renunţau niciodată la avuţia lor.
— Auzi, eşti şi tu la fel de îngrijorat ca mine? şopti Calo.
— Joacă-ţi rolul şi taci, şuieră Locke. Poţi să te rogi şi să mă strângi de gât în
acelaşi timp.
Deodată, se auzi un ţipăt ascuţit din dreapta, răsunând peste străzile şi zidurile
Cartierului Templelor. Imediat urmară strigăte şi scârţâitul specific oamenilor în
armuri, însă aceste sunete nu se apropiau de capătul aleii, ci se îndepărtau.
— Ăsta cred că a fost Goangă, spuse Locke.
— Sper că doar le distrăgea atenţia, zise Calo, slăbind strânsoarea frânghiei
pentru moment.
Chiar în acea clipă, o formă întunecată ţâşni prin fâşia de văzduh care se putea
vedea dintre zidurile înalte ale aleii, iar fâlfâitul umbrei sale trecu iute pe
deasupra lor.
— Ce naiba a mai fost şi asta? întrebă Calo. În dreapta lor se auzi iarăşi un
ţipăt.
 4

Goangă izbutise să-i ducă la ţanc de pe Via Camorrazza în Piaţa Schimburilor,

chiar când imensul clopot de vânt din Sticlă-străveche de pe Turnul Străjii-de-la-
apus prinse, în sfârşit, briza dinspre mare şi bătu al unsprezecelea ceas al
dimineţii.
Piaţa Schimburilor era un lac cu apa destul de liniştită, aflat în chiar inima
Camorrului şi având aproape un kilometru în circumferinţă, ferit de şuvoiul
învolburat al Angevinului şi de canalele dimprejur printr-un şir de diguri de
piatră. Singurul curent din toată piaţa era cel al oamenilor, pe măsură ce sute şi
sute de negustori plutitori îşi cârmeau încet şi cu grijă bărcile unii după alţii, în
sensul invers acelor de ceasornic, în încercarea de a obţine poziţii cât mai bune
lângă digurile joase, forfotind de muşterii şi de gură-cască.
Străjeri în tunici de culoarea muştarului conduceau şalupe de un negru lucios
– fiecare dintre ele având la vâsle câte o duzină de prizonieri înlănţuiţi din
Palatul Răbdării –, folosindu-se de pari lungi şi vorbe grele ca să menţină câteva
canale precare prin haosul plutitor al pieţei. Pe aceste canale treceau barjele de
agrement ale nobilimii, precum şi barje împovărate cu mărfuri şi unele goale,
cum era cea în care se aflau cei trei Ticăloşi Gentilomi, care cumpărau din priviri
pe când brăzdau marea de speranţe şi de lăcomie.
Din numai câteva mişcări, Goangă îi duse pe lângă o familie de vânzători de
fleacuri în bărcuţe maronii, neîngrijite, pe lângă un negustor de mirodenii cu
produsele expuse pe un suport triunghiular în mijlocul unei plute circulare urâte
numite vertolă, şi pe lângă un Arbore de Canal care sălta şi se legăna pe
pontonul din băşici de piele care-i susţinea rădăcinile. Aceste rădăcini atârnau
prin apă, absorbind tot pişatul şi toate deşeurile oraşului aglomerat; umbrarul din
frunze foşnitoare ca de smarald arunca mii de umbre minuscule şi un parfum de
citrice peste Ticăloşii Gentilomi care treceau pe sub el. Copacul (o combinaţie
alchimică între tei şi lămâi) era îngrijit de o femeie de vârstă mijlocie şi de trei
copii, care forfoteau prin crengi şi aruncau fructe după cum li se cerea de pe
bărcile aflate în trecere.
Deasupra ambarcaţiunilor din Piaţa Schimburilor se înălța un câmp de
steaguri, flamuri şi stindarde din mătase, care mai de care încercând, prin culori
şi simboluri ţipătoare, să-şi transmită mesajul către cumpărătorii atenţi. Erau
steaguri împodobite cu contururi grosolane de peşti, păsări sau ambele; steaguri
împodobite cu halbe de bere, sticle de vin şi bucăţi de pâine, cu cizme, pantaloni
şi ace de croitorie, cu fructe, ustensile de bucătărie, unelte de dulgher şi câte şi
mai câte altele. Ici-colo, mici ciorchini de bărci cu găini pe flamuri sau de plute
cu încălţări pe stindarde erau încleştate în luptă, cu proprietarii susţinând sus şi
tare că marfa lor este mai bună sau sugerând că odraslele celorlalţi n-ar fi tocmai
ale lor, în vreme ce bărcile străjii stăteau vigilente în apropiere, gata să intervină
în caz că s-ar încinge spiritele mai tare.
— Este de-a dreptul supărător câteodată să te tot prefaci că eşti sărac. Locke
privea visător în jur, cam cum ar fi vrut să facă şi Goangă dacă nu ar fi trebuit să
se concentreze atât de mult ca să evite accidentele. O barjă plină ochi cu zeci de
pisici domestice, care mieunau închise în cuşti făcute din şipci de lemn, tocmai
trecea prin spatele lor, având desenat cu măiestrie pe flamura-i albastră un
şoarece mort care pierdea sânge stacojiu dintr-o gaură căscată în grumaz.
— E ceva anume la locul ăsta. Aproape mă pot convinge singur că am nevoie
cu adevărat de jumătate de kilogram de peşte, de nişte corzi pentru arc, de nişte
pantofi vechi şi de-o lopată nouă.
— Din fericire pentru credibilitatea noastră, zise Jean, ne apropiem de
următorul reper în drumul către o grămadă grasă din banii lui Don Salvara.
Arătă spre digul nord-estic al pieţei, dincolo de care se întrezărea un şir de
hanuri şi taverne prospere care umpleau spaţiul dintre piaţă şi Cartierul
Templelor.
— Ca întotdeauna, ai dreptate, Jean. Lăcomia înainte de imaginaţie. Ne ţii pe
calea cea dreaptă. Locke adăugă un deget entuziast, chiar dacă de prisos, în
direcţia spre care arătase deja Jean. Goangă! Scoate-ne la râu, apoi cârmeşte la
dreapta. Unul din gemeni o să ne aştepte la Casa Tăvălită, al treilea han de pe
ţărmul de miazăzi.
Goangă îi conduse spre nord, străduindu-se, cu fiecare mişcare, să atingă
fundul bazinului pieţei (care era, pe puţin, o dată şi jumătate mai adânc decât
canalele din jur). Scăpară de prea zeloşii furnizori de grepfrut, legături de cârnaţi
şi batoane alchimice luminiscente, iar Locke şi Jean se distrară jucând un joc
preferat, încercând să ghicească hoţii de buzunare prin mulţimea de pe diguri.
Neatenţia miilor de camorreni reprezenta încă o vacă de muls pentru Făuritorul-
de-Hoţi, acum bătrân şi tremurând, ascuns în bârlogul său rece şi jilav de sub
Dealul Umbrelor, la aproape douăzeci de ani de când Locke şi Jean puseseră
piciorul ultima oară în acel loc.
De îndată ce scăpară din piaţă şi ieşiră pe râu, Goangă şi Jean făcură schimb
de locuri fără nici un cuvânt. Muşchii lui Jean erau mai pe măsura apelor iuţi ale
Angevinului, iar Goangă trebuia să-şi odihnească braţele pentru rolul pe care
urma să-l joace în mica scenetă. Pe când Goangă se prăbuşi în locul pe care-l
ocupase până atunci Jean la copastie, Locke scoase parcă de nicăieri o lămâie
condimentată şi i-o azvârli băiatului. Goangă o mâncă din şase muşcături, cu tot
cu coaja uscată şi unsuroasă, mestecând miezul galben-roşiatic într-un mod cât se
poate de dizgraţios cu dinţii săi strălucitori, dar strâmbi. Rânji.
— Nu se face otravă de peşte din chestiile astea, nu?
— Nu, zise Locke. Otrava de peşte se face numai din chestiile pe care le
mănâncă Jean.
Jean îşi drese glasul:
— Niţică otravă de peşte face să îţi apară păr pe piept. Asta dacă nu eşti peşte.
Jean îi ţinu aproape de ţărmul sudic al Angevinului, departe de adâncimea la
care prăjina nu ar fi ajuns. Raze de lumină sidefie şi fierbinte ţâşneau spre ei în
momentul în care podurile din Sticlă-străveche se interpuneau între barjă şi
soarele ce răsărea. Fluviul avea o sută optzeci de metri în lăţime, transpirându-şi
umezeala în aer, odată cu mirosurile de peşte şi de mâl.
Înspre nord, prin aerul vălurind din cauza arşiţei, se vedea coasta îngrijită a
Insulelor Alcegrante, reşedinţa micii nobilimi a oraşului. Grădinile împrejmuite,
fântânile arteziene atent lucrate şi vilele din piatră albă erau inaccesibile celor de
teapa lui Locke, Jean sau Goangă. Cum soarele se apropia de zenit, imensele
umbre ale celor Cinci Turnuri se retrăseseră în partea de sus a oraşului şi nu mai
dădeau acum decât o sclipire trandafirie, ca de vitralii, care se revărsa până
dincolo de marginile nordice ale Insulelor Alcegrante.
— Pe toţi zeii, iubesc locul ăsta! spuse Locke, bătând darabana pe coapse.
Câteodată, îmi vine să cred că oraşul ăsta a fost pus aici din simplul motiv că zeii
adoră nelegiuirile. Hoţii de buzunare fură de la oamenii de rând, negustorii îi fură
pe toţi cei pe care-i pot prosti, Capa Barsavi îi jefuieşte pe jefuitori şi pe oamenii
de rând, mica nobilime jefuieşte aproape pe toată lumea, iar Ducele Nicovante,
din când în când, trage-o fugă cu armata lui până-n Tal Verrar sau Jerem şi-i
jefuieşte de fac pe ei, ca să nu mai vorbim de ce le face propriilor nobili şi
oameni de rând.
— Deci noi suntem jefuitori ai jefuitorilor, spuse Goangă, care se prefac a fi
jefuitori care lucrează pentru un jefuitor al altor jefuitori.
— Da, noi cam stricăm peisajul, nu-i aşa? Locke se gândi câteva secunde,
lovind cu limba interiorul obrajilor. Gândeşte-te la ceea ce facem ca la... hmm...
un soi de taxă secretă pentru nobilii cu mai mulţi bani decât prudenţă. Eh, uite că
am ajuns.
Chiar sub hanul Casa Tăvălită se afla un chei larg şi bine îngrijit, cu vreo şase
dane de acostare, toate libere momentan. Debarcaderul neted şi gri avea vreo trei
metri înălţime în locul acela; trepte late din piatră duceau până la nivelul străzii,
cât şi o rampă pavată destinată încărcăturilor şi cailor. Calo Sanza îi aştepta la
marginea cheiului, îmbrăcat ceva mai bine decât tovarăşii săi şi având lângă el un
cal Îmblânzit. Locke îi făcu cu mâna.
 — Ce mai e nou? strigă Locke.
Jean era foarte priceput şi graţios la cârmit; cheiul era la vreo douăzeci de
metri distanţă, apoi la zece, apoi alunecară de-a lungul lui cu un scrâşnet uşor.
— Galdo a pregătit tot ce ne trebuie în cameră – Apartamentul Bompresului,
de la primul cat, şopti drept răspuns Calo, aplecându-se spre Locke şi Goangă şi
apucând frânghia de acostare a barjei.
Calo avea pielea măslinie şi părul ca un petic de noapte; pielea netedă din
jurul ochilor lui negri nu era decât puţin încreţită de la râs (deşi cei care îi
cunoşteau pe gemenii Sanza ar fi spus că sunt semne de ştrengărie). Un nas
incredibil de ascuţit şi de încovoiat preceda chipul frumos, ca un pumnal ţinut în
poziţie de apărare.
Imediat după ce legă barja de dana de acostare, Calo îi azvârli o cheie mare de
fier lui Locke, cheie, prinsă de un ciucure din mătase roşie şi neagră. La un han
de calitate precum Casa Tăvălită, uşile odăilor erau păzite de un mecanism de
închidere (acesta putea fi îndepărtat doar printr-o anumită metodă iscusită, ştiută
de proprietari) care ieşea dintr-o nişă a uşii. Fiecare odaie venea la închiriere cu o
cutie nouă şi cu cheia potrivită; cum în spatele tejghelei lustruite de la recepţie
erau sute de asemenea cutii, care arătau la fel, hanul putea garanta practic că
orice încercare de copiere a cheilor în vederea unui viitor jaf era o pierdere de
timp pentru un hoţ.
Era tocmai ce le trebuia lui Locke şi lui Jean: intimitate asigurată pentru
transformarea rapidă care urma să aibă loc.
— Minunat! Locke sări pe chei la fel de sprinten cum urcase în barcă; Jean îi
dădu cârma înapoi lui Goangă, apoi zgâlţâi serios barja când sări de pe ea. Hai să
intrăm şi să-i întâmpinăm pe oaspeţii noştri din Emberlain.
În vreme ce Locke şi Jean urcau treptele dinspre Casa Tăvălită, Calo îi făcu
semn lui Goangă să-l ajute cu calul. Făptura cu ochi albi şi goi era lipsită
complet de teamă şi de iniţiativă, însă tocmai această lipsă a oricăror instincte de
conservare ar fi putut s-o facă să avarieze foarte uşor barja. După câteva minute
de împins şi tras cu atenţie, poziţionaseră calul în mijlocul barjei, calm ca o
statuie care mai şi respira din întâmplare.
— Norocoasă făptură, zise Calo. L-am numit Stavilă. Poţi să îl foloseşti drept
masă. Sau stâlp de suport.
— Animalele Îmblânzite îmi dau nişte fiori ai naibii.
— În timp ce mie, spuse Calo, îmi dau nişte fiori cumpliţi. Însă ageamiii şi
nătărăii preferă cai de povară Îmblânziţi, iar jupânul nostru negustor din
Emberlain e exact aşa, mai pe scurt.
Mai trecură câteva minute, petrecute de Calo şi Goangă într-o tăcere
binevoitoare sub soarele aspru. Păreau un echipaj obişnuit de barjă, aşteptând să
primească un pasager de vază din adâncurile hanului Casa Tăvălită. Curând,
acest pasager coborî treptele şi tuşi de două ori, ca să le atragă atenţia.
Era Locke, desigur, însă arăta diferit. Avea părul dat pe spate şi uns cu ulei de
trandafir, oasele feţei păreau să fie mai proeminente, iar ochii erau ascunşi pe
jumătate de o pereche de ochelari cu ramă din perlă neagră şi care sclipeau
argintii în soare.
Purta acum o vestă neagră închisă până la gât, în stilul din Emberlain, aproape
pe corp de la umeri până la coaste, apoi lărgindu-se brusc la talie. Două curele
negre din piele, prinse cu catarame argintii lustruite, îi încingeau pântecele; trei
rânduri de eşarfe încreţite îi ieşeau din guler şi-i fluturau în briza încinsă. Purta
pantaloni brodaţi, strâmţi şi cenuşii, peste încălţări din piele de rechin, cu toc
gros şi cu funde negre ridicol de proeminente, atârnând ca nişte flori de seră
peste picioarele lui. Mici broboane de sudoare începuseră deja să i se strângă pe
frunte – vara din Camorr nu răsplătea intruziunea modelor din zonele mai
nordice.
— Numele meu este Lukas Fehrwight, zise Locke. Avea glasul repezit şi
precis, curăţat de inflexiunile sale naturale – întinsese accentul aspru de Vadran
peste o uşoară denaturare a dialectului său nativ de Camorri, aşa cum amestecă
un barman băuturile. Port haine ce vor fi pline de sudoare în câteva minute. Sunt
destul de bătut în cap ca să umblu prin Camorr fără nici un fel de armă la mine.
Şi, pe deasupra, spuse el cu o urmă de părere de rău, sunt întru totul imaginar.
— Îmi pare rău să aud una ca asta, Jupâne Fehrwight, zise Calo, dar măcar
aveţi pregătite barca şi calul pentru excursia dumneavoastră.
Locke păşi cu grijă spre marginea barjei, unduindu-şi şoldurile ca un om de-
abia coborât de pe vas şi care nu-i încă obişnuit să aibă sub tălpi pământ solid.
Spatele îi era drept, iar mişcările aproape afectate. Purta afectarea lui Lukas
Fehrwight ca un al doilea rând de haine.
— O să ajungă în curând şi slujitorul meu, zise Locke/Fehrwight în vreme ce
cobora(u) pe barjă. Îl cheamă Graumann şi suferă şi el de aceeaşi boală – e
imaginar.
— Zeii să ne aibă-n pază, spuse Calo, înseamnă că-i contagioasă.
Jean coborî pe rampa de piatră, păşind apăsat sub povara celor aproape
cincizeci de kilograme ale harnaşamentului care scârţâia, precum şi a pachetelor
din piele brodată pline ochi cu mărfuri şi închise bine. Purta acum o cămaşă de
mătase albă, deja pătată de sudoare în câteva locuri şi abia cuprinzându-l la brâu,
pe sub o vestă neagră deschisă şi o eşarfă albă. Avea părul pieptănat cu cărare la
mijloc şi uns cu un ulei negru; nu fusese niciodată prea pitoresc, însă acum
semăna cu două pernuţe de lână arcuite deasupra frunţii ca un acoperiş.
 — Suntem în întârziere, Graumann. Locke îşi prinse mâinile la spate.
Grăbeşte-te şi lasă-l pe sărmanul cal să-şi facă treaba.
Jean puse povara pe spatele calului Îmblânzit, fără ca acesta să reacţioneze în
vreun fel. Apoi se aplecă şi strânse şaua bine sub burta calului. Goangă îi trecu
cârma lui Calo, apoi desprinse frânghia barjei de dană şi porniră din nou la drum.
— N-ar fi al naibii de amuzant ca Don Salvara să se-apuce tocmai azi să nu-şi
mai urmeze micul ritual? spuse Calo.
— Nu te teme, zise Locke, renunţând pentru moment la glasul lui Lukas
Fehrwight, dar nu şi la postura acestuia. Este foarte devotat amintirii mamei sale.
Conştiinţa poate fi la fel de bună ca o clepsidră cu apă când vine vorba de
respectat unele îndatoriri.
— Să te-audă zeii. Calo cârmi cu uşurinţă şi voioşie. Dar nu-mi pun coaiele la
bătaie dacă te înşeli. Tu eşti ăla care poartă o haină neagră de pâslă, grea de patru
kilograme, în plină lună a lui Parthis.
O luară drept înainte pe Angevin, şi în curând avură în dreapta malul apusean
al Cartierului Templelor. Trecură pe sub o punte mare de sticlă; chiar la mijlocul
acestui pod, la vreo cincisprezece metri deasupra apei, stătea un bărbat deşirat,
cu părul negru, chipul şi nasul lui Calo.
Chiar când Calo cârmi barja pe sub punte, Galdo Sanza lăsă să-i cadă din
mâini, ca din întâmplare, cotorul unui măr roşu. Fructul făcu pleosc! în apă, la
câţiva paşi în spatele fratelui său.
— Salvara este la templu! spuse Goangă.
— Splendid. Locke îşi deschise braţele şi rânji. Nu v-am zis eu că suferă de
un simţ impecabil al devoţiunii materne?
— Sunt nespus de încântat că-ţi alegi victimele doar dintre oameni cu ţinută
morală ireproşabilă, spuse Calo. Altminteri, ai putea să-i dai un exemplu negativ
lui Goangă.
La un doc public care ieşea din ţărmul nord-vestic al Cartierului Templelor,
chiar la umbra noului şi imensului Sălaş al lui Iono (Părintele Furtunilor,
Patronul Apelor ce Înşfacă), Jean acostă în timp record şi-l coborî de pe barjă pe
Stavilă, care arăta cum trebuie să arate calul de povară al unui negustor bogat.
Locke îl urmă, plin de demnitatea nervoasă a lui Fehrwight; toată zeflemeaua
fusese camuflată, precum cărbunii în vatră. Goangă ţâşni prin mulţime,
nerăbdător să-şi ocupe postul de strajă deasupra răscrucii unde ambiţiile lui Don
Salvara urmau să fie puse la grea încercare, cât de curând. Calo îl zări pe Galdo,
care tocmai cobora de pe podul din sticlă, şi se îndreptă spre el, ca din
întâmplare. Fără să-şi dea seama, ambii gemeni îşi pipăiau armele ascunse sub
cămăşile lor umflate.
 Pe când fraţii Sanza îşi potriveau pasul unul lângă altul şi se îndreptau spre
locul de întâlnire de la Templul Apelor Prielnice, Locke şi Jean erau deja o
stradă mai încolo, apropiindu-se din altă direcţie. Partida începuse.
Pentru a patra oară în tot atâţia ani, sfidând cu calm cea mai sfântă regulă a
lumii interlope a Camorrului, Ticăloşii Gentilomi îl luau ca ţintă pe unul dintre
cei mai puternici oameni din Camorr. Puneau la cale o întâlnire care ar fi putut
să-l lase pe Don Lorenzo Salvara fără jumătate de avere; tot ce mai trebuia era ca
Donul să fie punctual.

Goangă era plasat excelent pentru a vedea patrula înaintea oricui altcuiva,
conform planului. Chiar şi patrula era în plan, într-un fel. Însemna că planul se
dusese naibii.
— Goangă, tu o să vezi totul în jocul ăsta. Locke îi explicase de mai multe ori
ce trebuia să facă, iar Jean îl bătuse la cap cu o grămadă de întrebări, ca să-l
verifice. Vrem cu tot dinadinsul ca primul contact cu Salvara să aibă loc pe cea
mai pustie stradă din Cartierul Templelor. Dacă am pune pe cineva de strajă la
sol, omul ar fi depistat de la o poştă, însă un băiat pe un acoperiş... ei, asta-i cu
totul altceva.
— Şi ce trebuie să observ?
— Orice apare la orizont. Pe Ducele Nicovante şi Compania Sticla-nopţii. Pe
Regele celor Şapte Dovlecei. Vreo bătrânică împingând un căruţ cu baligă. Dacă
avem musafiri nepoftiţi, dai semnalul. Oamenilor de rând poţi să le distragi
atenţia. Însă, dacă vine straja... ei bine, fie ne facem că plouă, fie o luăm la
sănătoasa.
Şi iată că veneau şase oameni în tunici de culoarea muştarului şi în armuri
bine îngrijite, cu bastoane şi săbii zăngănindu-le ameninţător la cingătorile duble;
veneau la pas dinspre sud şi erau la numai vreo câteva zeci de paşi de Templul
Apelor Prielnice. Urmau să treacă pe la capătul mult-prea importantei alei; chiar
dacă Goangă i-ar fi avertizat pe ceilalţi îndeajuns de repede încât Calo să-şi
ascundă frânghia, Locke şi Jean tot ar fi fost murdari de noroi, iar gemenii tot ar
fi fost îmbrăcaţi ca nişte bandiţi, inclusiv cu eşarfe pe feţe. Ar fi fost imposibil să
facă pe nevinovaţii; dacă Goangă dădea semnalul, era cazul s-o ia la sănătoasa.
Goangă se gândi mai iute ca niciodată, cu inima bătându-i atât de repede,
încât ai fi zis că-i flutură cineva nişte pagini lângă plămâni. Îşi impuse să rămână
calm şi să caute o cale de scăpare. Ce spunea Locke tot timpul? Revezi opţiunile!
Trebuia să-şi revadă opţiunile.
 Nu avea cine ştie ce opţiuni. Un puşti de doisprezece ani, ghemuit la vreo
şapte metri înălţime în colţul grădinii suspendate şi neîngrijite a unui templu
abandonat, fără nici o armă cu bătaie lungă şi fără nici un alt mijloc de distragere
a atenţiei la îndemână. Don Salvara încă le aducea omagiu zeilor mamei sale în
Templul Apelor Prielnice; în jur nu se mai zăreau decât tovarăşii săi Ticăloşi
Gentilomi şi patrula asudată, care era cât pe ce să le strice ziua.
Stai aşa.
Şapte metri mai jos şi vreo doi metri mai la dreapta lui Goangă era o grămadă
de gunoi, sprijinită de zidul clădirii pe care se ghemuise el. Erau nişte saci
putregăiţi, din pânză groasă, şi un amestec de băligar maroniu.
Cuminte ar fi fost să le dea semnalul celorlalţi şi să-i lase să o ia la fugă; Calo
şi Galdo erau obişnuiţi să scape de Jachetele Galbene şi puteau să se întoarcă
săptămâna viitoare şi să-şi reia jocul. Poate. Însă poate că un joc ratat astăzi ar fi
dat de bănuit cuiva şi ar fi crescut numărul patrulelor în săptămânile următoare.
Poate că s-ar fi aflat că nici Cartierul Templelor nu-i atât de liniştit pe cât se
credea. Poate că şi Capa Barsavi, chiar dacă avea atâtea griji pe cap, tot ar fi vrut
să afle mai multe despre agitaţia neautorizată şi ar fi înăsprit şi el regulile. Ceea
ce ar fi însemnat că-şi puteau lua adio de la banii lui Don Salvara, că oricum nu
s-ar mai fi putut atinge de ei niciodată.
Nu, vremea cuminţeniei trecuse. Goangă trebuia să câştige. Prezenţa acelei
grămezi de gunoi făcu o tâmpenie mare şi glorioasă să pară ceva posibil.
Nu mai stătu pe gânduri. Sări. Cu braţele în părţi, căzând pe spate, holbându-
se la cerul arzător al amiezii cu siguranţa oarbă a celor doisprezece ani ai săi,
siguranţă care-i spunea că moartea şi vătămarea sunt rezervate doar celor pe care
nu-i cheamă Goangă. Ţipă în timp ce cădea, cu o înflăcărare dementă, ca să se
asigure că patrula îi acordă toată atenţia.
Simţi umbra imensă a pământului care se contura sub el în ultima secundă a
căderii sale şi, chiar în clipa aceea, prinse cu coada ochiului o formă întunecată
care ţâşnise prin văzduh deasupra Templului Apelor Prielnice. O formă zveltă şi
frumoasă, grea – o pasăre? Vreun soi de pescăruş? În Camorr nu erau alte păsări
de mărimea aia, în nici un caz dintre cele care să se mişte ca săgeata, şi...
Impactul cu suprafaţa semiflexibilă a grămezii de gunoi îi goli plămânii de aer
cu un uuuuşşş! moale, împingându-i capul în faţă. Bărbia ascuţită se izbi de
pieptul suplu; dinţii îi lăsară găuri însângerate în limbă şi gustul călduţ şi sărat îi
umplu gura. Ţipă din nou, din reflex, şi scuipă sânge. Cerul se rotea deasupra lui,
de parcă lumea încerca unghiuri noi, în aşteptarea aprobării sale.
Auzi tropăitul cizmelor pe caldarâm; scârţâitul şi zdrăngănitul armelor în teci.
Între Goangă şi cer se interpuse chipul rumen al unui om de vârstă mijlocie,
încins de două mustăţi leoarcă de sudoare.
 — Pe coaiele lui Perelandro, băiete! Străjerul îl privea uluit şi îngrijorat. Ce
naiba făceai cocoţat acolo? Ai noroc că ai căzut pe astea.
Se auziră murmure entuziaste de încuviinţare de la brigada de Jachete
Galbene care se înghesuiau în spatele primului sosit; Goangă putea simţi
sudoarea şi uleiul de armură, cât şi miresmele ce se înălţau din sacii pe care
căzuse. În Camorr, când sari pe o grămadă oarecare de zoaie maronii ştii bine că
n-o să miroasă a parfum de trandafiri. Goangă îşi clătină capul ca să alunge
stelele verzi ce-i dansau prin faţa ochilor şi-şi mişcă picioarele ca să se asigure
că-i mai sunt încă de folos. Nimic nu părea să fie rupt, zeii fie binecuvântaţi.
Avea să-şi revizuiască propriile iluzii de nemurire când se va fi terminat totul.
— Sergent, şuieră apăsat Goangă, scuipând şi mai mult sânge (la naiba, îi
ardea limba de durere!)... Sergent...
— Da? Omul îşi holbă ochii tot mai mult. Poţi să-ţi mişti mâinile şi picioarele,
băiete? Ce simţi?
Goangă întinse parcă la întâmplare mâinile, fără să le simuleze în întregime
tremuratul, şi se agăţă de armura sergentului, ca şi cum ar fi încercat să-şi
recapete echilibrul.
— Sergent, zise Goangă câteva secunde mai târziu, ţi-e punga mult mai
uşoară decât ar trebui. Ai fost la târfe azi-noapte, nu-i aşa?
Scutură punguţa din piele chiar sub nasul sergentului şi partea pişicheră a
sufletului său (care, ca să fim drepţi, era şi cea mai mare) străluci de plăcere la
vederea expresiei năucite de pe chipul bărbatului. Pentru o fracţiune de secundă,
Goangă uită de durerea aterizării sale imperfecte în grămada de gunoi. Apoi
scoase şi cealaltă mână, ca prin minune, şi Bocceaua Ştrengarului îl lovi pe
sergent drept între ochi.
Bocceaua Ştrengarului sau „micul paznic roşu― era un săculeţ greu, ca o
măciucă în miniatură, ascuns sub haine (dar niciodată direct pe piele). Era
umplut de obicei cu tot soiul de ardei iuţi din Camorr şi cu alte chestii aruncate
de alchimiştii întunecaţi. Nu era de mare ajutor împotriva unei ameninţări reale,
însă era tot ce trebuia pentru a înfrunta o altă puşlama de pe stradă. Sau anumiţi
adulţi cu mâini lunecoase.
Sau un chip neprotejat, la distanţa potrivită.
Goangă se rostogolise deja spre stânga, astfel că praful ruginiu împrăştiat de
Împletitură nu reuşi să-l atingă. Sergentul, în schimb, nu fu la fel de norocos; pe
el îl nimeri în plin, iar chestia aia infernală îi intră pe nas, pe gură şi în ochi. Se
zvârcoli urlând de durere şi căzu pe spate, apucându-se de obraji. Goangă era
deja în picioare, împins de elasticitatea ghiduşă pe care ţi-o dă tinereţea; în
nevoia aprigă de a o lua la fugă, uitase chiar şi durerea amarnică a limbii.
 Acum chiar izbutise să capteze întreaga atenţie a patrulei. Soldaţii strigau,
sărind după el, în vreme ce picioarele lui mici loveau repede pavajul, iar el
sorbea cu nesaţ aerul umed şi înţepător. Îşi făcuse partea sa, ca să ţină jocul viu.
Acesta putea continua acum fără el, timp în care avea să le asigure vătafilor
Ducelui exerciţiile de după-amiază.
Un străjer ceva mai ager la minte îşi vârî cu ceva greutate fluierul în gură şi
suflă în el cu întreruperi, în timp ce alerga – trei fluierături scurte, pauză, apoi
încă trei. Străjer la pământ. La naiba. Asta o să îi aducă pe cap toate Jachetele
Galbene din jumătatea asta de oraş. O să îi aducă pe cap arbaletierii. Deveni
deodată foarte important ca Goangă să scape de patrula de pe urmele lui înainte
ca alte patrule să înceapă să trimită cercetaşii pe acoperişuri. Îşi pierdu orice
nădejde într-o urmărire distractivă; avea cam un minut şi jumătate la dispoziţie să
ajungă într-una din vizuinile sale şi să se facă nevăzut.
Deodată, limba începu să-l doară chiar foarte tare.

Don Lorenzo Salvara ieşi de pe porticul templului în plină arşiţă umedă

camorreană, neînchipuindu-şi că, în partea cealaltă a cartierului, un băieţaş hoţ
tocmai afla ce înseamnă să faci pe deşteptul. Sunetul fluierelor străjii se auzea tot
mai slab. Salvara îşi miji ochii şi se uită curios la silueta îndepărtată a unui
străjer singuratic care se împleticea pe caldarâm, izbindu-se din când în când de
ziduri şi ţinându-şi capul de parcă s-ar fi temut că acesta o să i se desprindă şi o
să plutească în înaltul cerului.
— Vă vine a crede, stăpâne? Conté deja adusese caii din micul grajd discret
din spatele templului. Beat criţă, şi suntem de-abia la prânz. Un rahat de
adunătură jalnică de nătărăi, suliţele-aurii astea noi.
Conté era un bărbat de vârstă mijlocie, cu faţa arsă de soare, cu talia unui
dansator profesionist şi cu braţele unui vâslaş de meserie. Nu era greu de ghicit
slujba pe care o făcea pentru tânărul Don, chiar şi fără să fi remarcat jungherele,
lungi cât coapsele picioarelor sale, care atârnau de cingătorile de piele.
— Nu se ridică la înălţimea vechilor tale standarde, aşa-i?
Donul, pe de altă parte, era un tânăr arătos, cu sânge nobil camorrean, cu
părul negru şi cu pielea de culoarea mierii umbrite. Faţa-i era plină, bucălată,
deşi trupu-i era zvelt, şi numai ochii lăsau de înţeles că nu era doar un student
politicos care se dădea drept nobil. În spatele elegantelor sale lentile fără rame,
ochii Donului erau nerăbdători ca ai unui arcaş avid după ţinte. Conté pufni.
 — Pe vremea mea, măcar ştiam că să te faci mangă era o plăcere de interior.
Conté îi dădu Donului frâul calului, o iapă cu părul cenuşiu şi lucios, puţin mai
mare decât un ponei, dresată, dar în nici un caz Îmblânzită. Tocmai bună pentru
plimbări scurte printr-un oraş făcut mai degrabă pentru bărci (sau pentru
acrobaţi, cum se plângea deseori Don Salvara) decât pentru cai. Străjerul
împleticit dispăru după cotitura străzii, oarecum în direcţia din care veneau
fluierăturile insistente. Cum zgomotul nu părea să se apropie, Salvara ridică din
umeri în sinea lui şi îşi mână calul în stradă.
Aici avură parte de o a doua surpriză din acea zi. Când Donul şi slujitorul său
cotiră spre dreapta, dădură de aleea cu ziduri înalte de lângă Templul Apelor
Prielnice, iar pe această alee, doi oameni îmbrăcaţi elegant erau snopiţi în bătaie
de bandiţi.
Salvara înlemni şi se holbă uluit – tâlhari mascaţi în Cartierul Templelor?
Tâlhari mascaţi sugrumând un om îmbrăcat tot în negru, după portul strâmt,
greoi şi cumplit de nepotrivit al unui vadran? Şi, o, zei milostivi! Un cal de
povară Îmblânzit asista impasibil la scenă.
După câteva secunde de uimire, Donul lăsă frâiele cailor şi alergă spre capătul
aleii. Nu trebui să se uite înapoi ca să ştie că slujitorul său îl urma îndeaproape,
cu cuţitele scoase.
— Hei! Voi de colo! Glasul Donului era destul de sigur, deşi un pic ascuţit
din cauza tulburării. Eliberaţi-i pe aceşti oameni şi daţi-vă la o parte!
Cel mai apropiat tâlhar îşi întoarse capul; ochii săi negri de deasupra măştii
improvizate se măriră când îi văzu pe Don şi pe Conté apropiindu-se. Tâlharul îşi
suci victima cu faţa congestionată, astfel încât aceasta să se afle între el şi aşa-
zişii intruşi.
— Nu e cazul să vă amestecaţi în treaba asta, domnul meu, spuse tâlharul. E
doar o mică neînţelegere. Problemă personală.
— Atunci poate că n-ar fi trebuit s-o rezolvi în public.
Tâlharul reuşi să mimeze o figură exasperată.
— Da’ ce? Ţi-a dat Ducele aleea asta ca proprietate personală? Dacă mai faci
un pas, îi sucesc gâtul amărâtului ăsta!
— Încearcă, numai! Don Salvara îşi duse mâna cât se poate de sugestiv la
mânerul spadei. Se pare că omul meu şi cu mine blocăm singura ieşire de pe
această alee. Sunt sigur că o să te simţi foarte bine că l-ai omorât pe acest om
atunci când un metru de metal o să-ţi străpungă grumazul.
Primul tâlhar nu dădu drumul funiei încolăcite cu care îşi ţinea victima
aproape inconştientă, dar începu să se dea precaut înapoi, către fundătură,
trăgându-l cu greu după sine pe omul înveşmântat în negru. Tovarăşul său se
îndepărtă de trupul căzut al omului pe care-l lovise cu sălbăticie. Cei doi bandiţi
schimbară o privire plină de înţeles.
— Prieteni, nu fiţi proşti. Salvara îşi trase spada pe jumătate afară din teacă;
soarele se reflectă alb în oţelul camorrean de cea mai bună calitate, iar Conté se
aplecă pe vârful picioarelor, în poziţia de atac a unui cuţitar înnăscut.
Fără să mai spună vreo vorbă, primul tâlhar îşi azvârli victima spre Conté şi
Don. În vreme ce nefericitul în haine negre trase în sfârşit aer în piept şi se agăţă
de salvatorii săi, cei doi tâlhari mascaţi ţâşniră către zidul din capătul aleii. Conté
sări peste vadranul care gemea şi tremura pe jos şi o zbughi după ei, însă
atacatorii nu erau doar sprinteni, ci şi vicleni. O frânghie subţire, de-abia vizibilă,
era atârnată de zid, înnodată din loc în loc. Cei doi tâlhari se căţărară pe ea şi
aproape că se aruncară peste muchia zidului; Conté izbi cu jungherele sale, dar
ajunse două secunde prea târziu. Capătul frânghiei zbură peste zid şi căzu cu
zgomot într-o baligă de la picioarele sale.
— Putorile naibii netrebnice! Omul Donului îşi băgă jungherele înapoi la brâu
cu îndemânare şi se aplecă deasupra trupului greoi care zăcea în noroiul de pe
alee. Privirea albă şi stranie a calului de povară Îmblânzit părea să-l urmărească,
în timp ce îi lua pulsul bărbatului gras. Străjerii se împleticesc de beţi ce sunt în
plină zi, şi uite ce se petrece în afurisitul de Cartier al Templelor, în vreme ce ei
freacă menta...
— O, slavă Dovleceilor, gâjâi bărbatul în negru, descolăcindu-şi frânghia de
la gât şi aruncând-o pe jos. Don Salvara putu acum să-şi dea seama că era
îmbrăcat în haine de calitate, în ciuda faptului că erau murdare, foarte greoaie şi
nepotrivite sezonului – excelent croite pe măsură şi ornate mai degrabă cu un
rafinament costisitor decât cu strălucire opulentă. Slavă Sării şi Zahărului, slavă
Mâinilor de Sub Ape că nenorociţii ăia ne-au atacat chiar în acest loc sacru, unde
spiritele v-au adus în ajutorul nostru.
Omul vorbea foarte corect therina, deşi cu un puternic accent şi cu un glas
răguşit pe bună dreptate. Îşi frecă gâtul zdrelit, clipi şi, cu cealaltă mână, începu
să pipăie prin noroiul dimprejur, ca şi cum ar fi căutat ceva.
— Cred că vă pot ajuta din nou, zise Don Salvara într-o vadrană la fel de
corectă şi de puternic accentuată ca therina străinului.
Salvara ridică din noroi o pereche de ochelari cu rame din perlă (remarcând
cât de uşoare şi de solide erau – o pereche foarte scumpă şi cu adevărat de
calitate) şi îi şterse de mâneca hainei sale stacojii, înainte să-i dea omului.
— Şi vorbiţi vadrana! Străinul începu să vorbească acum în propriul grai, într-
un mod care lui Salvara i se păru extraordinar de fluent. Omul în negru îşi puse
ochelarii înapoi la ochi şi clipi către salvatorul său. O minune, mult mai mult
decât aş putea spera. O, Graumann!
 Vadranul îmbrăcat în negru se ridică nesigur în picioare şi se împletici spre
tovarăşul său. Conté izbutise să-l rostogolească în noroi pe străinul corpolent;
acesta zăcea acum pe spate, cu pieptul masiv acoperit de murdărie ridicându-se şi
coborând regulat.
— E limpede că trăieşte. Conté îşi trecu mâinile peste coastele şi pântecele
bietului om. Nu cred că i-au rupt sau fracturat ceva, deşi o să fie probabil verde
de la vânătăi câteva săptămâni. Verde ca apa din heleşteu şi apoi negru ca
noaptea, sau nu mai ştiu să deosebesc rahatul de tartele cu cremă.
Vadranul zvelt şi îmbrăcat elegant scoase un oftat de uşurare.
— Tarte cu cremă. Într-adevăr. Cele cu dovlecei sunt cele mai gustoase.
Graumann este slujitorul meu, secretarul meu, sârguincioasa mea mână dreaptă.
Din păcate, nu este deloc iscusit la luptă, dar, după cum se poate vedea, nici eu
nu am cu ce să mă laud în această privinţă. Străinul vorbea din nou în therină şi
se întoarse spre Don Salvara, privindu-l cu ochii mari de uimire. La fel cum nu
pot să mă laud nici cu bune maniere, de vreme ce nu am recunoscut unul dintre
Donii Camorrului. Se înclină adânc – mai adânc chiar decât i-ar fi cerut eticheta
unui străin avut aflat în faţa unui pair din Înaltul Ducat al Camorrului –, până
când fu pe punctul de a cădea în nas.
— Sunt Lukas Fehrwight, slujitor al Casei de bel Auster, din cantonul
Emberlain şi Regatul celor Şapte Dovlecei. Vă stau la dispoziţie şi vă sunt mai
mult decât recunoscător pentru felul în care m-aţi ajutat astăzi.
— Eu sunt Lorenzo, Don Salvara, iar acesta este slujitorul meu, Conté. Şi noi
suntem cei care vă stăm la dispoziţie, fără nici o obligaţie. Donul se înclină ca la
carte, cu mâna dreaptă întinsă ca o invitaţie de salut. Mă simt oarecum
răspunzător pentru ospitalitatea Camorrului, iar ceea ce vi s-a întâmplat aici n-a
fost deloc ospitalitate. Era de datoria mea să vă sar în ajutor.
Fehrwight prinse mâna întinsă a Donului chiar deasupra încheieturii şi o
strânse, în vreme ce Donul îl ţinea la fel. Deşi strângerea lui Fehrwight era lipsită
de vlagă, Donul atribui acest lucru, cu mărinimie, faptului că omul fusese cât pe
ce să moară sugrumat. Fehrwight îşi coborî apoi fruntea până când atinse cu ea
mâna Donului, şi astfel toate formalităţile cuvenite fură îndeplinite.
— Permiteţi-mi să vă contrazic; aveţi cu dumneavoastră un om credincios,
care pare a fi foarte competent. Aţi fi putut să vă îndepliniţi datoria trimiţându-l
doar pe el să ne ajute, însă aţi preferat să veniţi chiar dumneavoastră, gata de
luptă. De unde eram eu, mi s-a părut că alerga ca să ţină pasul cu domnia voastră.
Şi vă asigur că, în ciuda poziţiei inconfortabile în care mă aflam, am văzut totul
perfect.
Donul dădu cu blândeţe din mână, de parcă ar fi putut să alunge vorbele din
aer.
 — Îmi pare rău că au scăpat, Jupâne Fehrwight. E puţin probabil să vă pot
face dreptate aşa cum s-ar cuveni. Şi pentru aceasta, Camorrul îşi cere iertare.
Fehrwight îngenunche lângă Graumann şi îi dădu la parte de pe frunte părul
negru, leoarcă de sudoare.
— Dreptate? Am noroc că mai sunt în viaţă. Am fost binecuvântat cu o
călătorie liniştită până aici şi, cu ajutorul domniei voastre, sunt încă în viaţă şi
îmi pot continua misiunea. Pentru mine, asta e toată dreptatea de care am nevoie.
Bărbatul cel zvelt se uită din nou la Don Salvara. Nu cumva sunteţi chiar acel
Don Salvara de la Viile Nacozza? Nu cumva soţia dumneavoastră este Doña
Sofia, celebra alchimistă botanică?
— Am onoarea de a fi cel de care spuneţi şi am plăcerea de a o avea pe
dumneaei drept soţie, încuviinţă Donul. Iar dumneavoastră nu cumva slujiţi acea
Casă de bel Auster? Nu vă ocupaţi cumva cu negoţul de, hhmm...
— Ba chiar aşa, slujesc acea Casă de bel Auster şi mă ocup cu vânzarea şi
transportul substanţei la care vă gândiţi. E ciudat, foarte ciudat. Dovleceii se
joacă cu inima mea; cred că Mâinile de Sub Ape vor să cad secerat de uimire.
Faptul că dumneavoastră îmi salvaţi viaţa aici, vorbiţi vadrana, împărtăşim un
interes de afaceri comun... totul este nefiresc.
— Şi mie mi se par ieşite din comun toate acestea, dar nu mă deranjează
defel. Don Salvara privi cu băgare de seamă în jur. Mama mea era vadrană, de
aceea vorbesc acel grai cu plăcere, chiar dacă nu şi cu pricepere. Aţi fost urmărit,
oare? Frânghia aceea de pe zid dovedeşte o anumită premeditare, iar Cartierul
Templelor... ei bine, de obicei este la fel de sigur ca odaia de lectură personală a
Ducelui.
— Am ajuns în această dimineaţă, spuse Fehrwight, şi, după ce am făcut rost
de camere – la hanul Casa Tăvălită, de care aţi auzit, fără îndoială –, am venit
direct aici ca să aducem mulţumiri şi prinos pentru călătoria fără probleme din
Emberlain. Nu am văzut de unde au venit oamenii aceia. Fehrwight se gândi o
clipă. Deşi cred că unul dintre ei a aruncat frânghia aceea peste zid după ce l-a
doborât pe Graumann. Au fost cu băgare de seamă, dar nu ne întinseseră o
capcană.
Salvara mormăi, îndreptându-şi atenţia spre privirea goală a calului Îmblânzit.
— Ciudat. Veniţi mereu cu caii şi cu marfa la templu ca să vă aduceţi
prinosul? Dacă pachetele acestea sunt pe cât de pline arată a fi, cred şi eu că
tâlharii ăia v-au atacat.
— În mod obişnuit, asemenea lucruri le-am lăsa la han, sub lacăt. Fehrwight îl
bătu pe umăr prieteneşte pe Graumann şi se ridică din nou. Însă mă tem că pentru
misiunea mea trebuie să ţin sub ochi acest transport tot timpul. Şi mă tem că asta
a făcut din noi o ţintă ispititoare. E un cerc vicios. Fehrwight se scărpină de
câteva ori în bărbie, încet. Deja vă sunt îndatorat, Don Lorenzo, şi nu sunt sigur
dacă să vă cer încă o dată ajutorul. Însă este ceva legat de misiunea cu care am
fost însărcinat când am fost trimis în Camorr. Cum sunteţi un Don, îl ştiţi cumva
pe un anumit Don Jacobo?
Don Salvara îl ţintui cu privirea pe Fehrwight, un colţ al gurii sale lăsându-se
doar o idee în jos.
— Da, zise el scurt, după o tăcere de câteva clipe.
— Acest Don Jacobo... se spune că este un om avut. Ba chiar foarte avut,
chiar şi pentru un Don.
— E... adevărat.
— Se zice că ar fi un spirit cutezător. Îndrăzneţ chiar. Că are... cum se spune,
un ochi bun pentru ocazii deosebite. O toleranţă la risc.
— Da, e şi ăsta un fel de a-l descrie, poate.
Fehrwight îşi linse buzele.
— Don Lorenzo... este important... dacă aceste lucruri sunt adevărate, aţi vrea,
aţi putea – prin statutul domniei voastre de pair al Camorrului – să mă ajutaţi să
obţin o întrevedere cu Don Jacobo? Mi-e ruşine să vă cer asta, dar mi-ar fi şi mai
ruşine să nu-mi îndeplinesc datoria faţă de Casa de bel Auster.
Don Salvara surâse fără cea mai mică urmă de umor şi îşi întoarse capul
câteva secunde, de parcă l-ar fi privit pe Graumann cum zace liniştit în noroi.
Conté se ridicase şi se holba la Don, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
— Jupâne Fehrwight, spuse în cele din urmă Donul, chiar nu ştiţi că Paleri
Jacobo este probabil duşmanul meu cel mai mare? Că noi doi ne-am duelat până
la sânge de două ori şi că numai porunca Ducelui Nicovante însuşi ne împiedică
să ne socotim o dată pentru totdeauna?
— O, făcu Fehrwight cu tonul şi expresia cuiva care tocmai a scăpat o făclie
într-un butoi cu gaz de lampă. Ce jenant! Ce prostie din partea mea! Am mai
avut treabă în Camorr, dar nu am... Vai, v-am insultat. V-am cerut prea mult.
— Da’ de unde. Tonul lui Salvara se îmblânzi din nou; începu să bată cu
degetele mâinii sale drepte în mânerul spadei. Spuneaţi, deci, că vă aflaţi aici
într-o misiune pentru Casa de bel Auster. Că transportaţi o încărcătură pe care vă
temeţi să o scăpaţi din ochi. Este limpede că planul dumneavoastră îl includea pe
Don Jacobo, într-un fel sau altul, deşi... mai întâi trebuie să obţineţi o întrevedere
cu el. Dacă am înţeles bine, nu ştie că sunteţi aici sau că plănuiţi să-l contactaţi,
aşa-i?
— Eu... adică... Mă tem să spun prea multe despre afacerile mele aici...
— Dar este destul de limpede ce afaceri aveţi aici, zise Don Salvara, acum de-
a dreptul voios, şi n-aţi tot repetat că îmi sunteţi îndatorat, Jupâne Fehrwight? În
ciuda asigurărilor mele cum că nu este cazul, nu aţi insistat asupra acestui lucru?
Vă retrageţi acum cuvintele?
— Eu... cu toată bunăvoinţa din lume, domnia voastră... la naiba. Fehrwight
se cutremură. Îmi este ruşine, Don Lorenzo. Acum trebuie fie să-mi încalc
obligaţia faţă de omul care mi-a salvat viaţa, fie să încalc făgăduiala făcută Casei
de bel Auster de a păstra confidenţialitatea afacerilor sale.
— Ba le puteţi onora pe amândouă, spuse Donul, şi poate că eu însumi vă pot
ajuta să încheiaţi cu bine afacerile stăpânului dumneavoastră. Nu înţelegeţi?
Dacă Don Jacobo nu ştie de prezenţa dumneavoastră aici, ce obligaţie aveţi faţă
de el? E clar că aţi venit aici cu o treabă. Un plan, un proiect, o propunere.
Sunteţi aici ca să începeţi ceva, altminteri aţi fi avut deja stabilite toate
contactele. Nu vă mai faceţi atâtea reproşuri; totul este foarte logic. Nu am
dreptate?
Fehrwight îşi lăsă privirea în pământ şi încuviinţă fără prea mare tragere de
inimă.
— Atunci ascultaţi-mă! Chiar dacă nu sunt la fel de bogat ca Don Jacobo,
dispun totuşi de o avere măricică; şi lucrăm în domenii oarecum complementare,
nu-i aşa? Veniţi mâine pe barja mea, Sărbătoarea Schimburilor. Faceţi-mi mie
propunerea şi haideţi s-o discutăm în amănunţime. O sclipire periculoasă trecu
prin ochii lui Don Salvara, foarte vizibilă, cu toată strălucirea orbitoare a soarelui
de pe cer. Cum îmi sunteţi îndatorat, voi considera că suntem chit dacă îmi
acceptaţi invitaţia, şi atât. Apoi, fără nici o altă obligaţie, vom discuta afaceri
spre folosul amândurora. Nu înţelegeţi că sunt interesat să răpesc orice
oportunitate i s-ar ivi lui Jacobo, chiar dacă nu o să afle niciodată ce s-a
întâmplat? Mai ales dacă nu o să afle niciodată, astfel încât nu va avea motiv să
se supere pe dumneavoastră? Şi nu sunt oare eu îndeajuns de îndrăzneţ pentru
gustul dumneavoastră? Jur că vi se lungeşte chipul, parcă prin farmec. Ce s-a
întâmplat?
— Nu sunteţi dumneavoastră de vină, Don Lorenzo. Doar că Mâinile de Sub
Apă sunt, o dată în plus, nespus de generoase. Şi noi avem o vorbă: norocul
nemeritat ascunde întotdeauna o capcană.
— Fiţi pe pace, Jupâne Fehrwight. Dacă într-adevăr vreţi să discutaţi afaceri,
nu trebuie să vă îndoiţi că vom avea mult de muncă sau că vor apărea o grămadă
de probleme pe drum. Ne-am înţeles, deci? Veţi lua masa cu mine mâine-
dimineaţă, pe Sărbătoarea Schimburilor, ca să discutăm propunerea
dumneavoastră de afaceri?
Fehrwight înghiţi în sec, îl privi pe Don Salvara în ochi şi încuviinţă ferm.
 — Este foarte înţelept ceea ce propuneţi. Şi poate că vom trage amândoi folos
din asta. Primesc cu dragă inimă ospitalitatea domniei voastre şi vă voi spune
totul. Rămâne pe mâine. În ce mă priveşte, de-abia aştept.
— A fost plăcerea mea să vă întâlnesc, Jupâne Fehrwight. Don Salvara îşi
înclină uşor capul către Fehrwight. Putem să vă ajutăm să vă ridicaţi prietenul
din noroi şi apoi să vă însoţim până la han, ca să ne asigurăm că nu mai
întâmpinaţi şi alte dificultăţi?
— V-aş fi recunoscător dacă aţi face-o, numai să aveţi grijă puţin de bietul
Graumann şi de încărcătura noastră, cât mă duc eu să ofer prinos la templu.
Locke luă o punguţă de piele din talmeş-balmeşul de produse şi pachete cărate de
cal. Prinosul va fi mai substanţial decât prevăzusem iniţial. Însă, la urma urmei,
stăpânii mei înţeleg că rugăciunile de mulţumire reprezintă o cheltuială
inevitabilă în domeniul nostru de activitate.

Drumul până la Casa Tăvălită fu greoi, deoarece Jean îşi juca excelent rolul
de om nefericit, nesigur pe picioare şi ameţit. Dacă priveliştea oferită de doi
străini îmbrăcaţi prea gros şi murdari de noroi şi a trei cai însoţiţi de un Don i se
păru cuiva nefirească, atunci oamenii fură destul de înţelepţi încât să-şi ţină gura
şi să nu se zgâiască la alai decât după ce acesta trecea mai departe. Pe drum,
trecură pe lângă Calo, care mergea acum liniştit, îmbrăcat în straie de muncitor.
Le făcu semne rapide şi subtile cu mâna. Cum nu ştiau nimic de Goangă, el urma
să stea pe poziţii într-unul dintre punctele de întâlnire stabilite dinainte. Şi să se
roage.
— Lukas! Nu se poate! Ba chiar tu eşti, Lukas Fehrwight!
Pe când Calo dispărea după colţul străzii, Galdo apăru la fel de brusc,
îmbrăcat în straiele din mătase şi bumbac specifice unui negustor camorrean;
numai haina lui crestată şi încreţită făcea probabil cât barja pe care Ticăloşii
Gentilomi o cârmiseră pe fluviu în acea dimineaţă. Nu mai avea nimic acum care
să-i amintească Donului sau slujitorului său de pungaşii de pe alee; fără mască,
cu părul geluit şi prins sub o tichie rotundă şi mică, Galdo era însuşi simbolul
respectabilităţii fizice şi financiare. Învârtea un bastonaş lăcuit şi păşea către
ciudatul alai al lui Don Lorenzo, cu un zâmbet larg pe buze.
— Măi să fie... Evante! Locke/Fehrwight se opri şi îl ţintui pe nou-venit cu o
privire plină de uluire prefăcută, apoi cei doi îşi strânseră mâna cu putere. Ce
surpriză plăcută!
 — Că bine zici, Lukas, că bine zici... dar ce naiba ai păţit? Şi tu, Graumann?
Parcă tocmai aţi pierdut o luptă!
— Păi, cam da. Locke îşi lăsă privirea în pământ şi se frecă la ochi. Evante, a
fost o dimineaţă foarte ciudată. Grau şi cu mine nici nu am mai fi în viaţă dacă
nu ar fi intervenit călăuza noastră minunată, aici de faţă. Trăgându-l pe Galdo
spre el, Locke i-l arătă pe Don. Domnia voastră, daţi-mi voie să vi-l prezint pe
Evante Eccari, comisionar de mărfuri din cartierul Razona. Evante, domnia sa
este Don Lorenzo Salvara. De la Viile Nacozza, dacă încă te mai interesează
proprietăţile acelea.
— Slavă zeilor! Galdo îşi smulse tichia din cap şi se înclină adânc. Un Don.
Ar fi trebuit să vă recunosc de îndată, ’mnia voastră. Mii de scuze. Evante
Eccari, în slujba dumneavoastră.
— Încântat, Jupâne Eccari. Don Salvara se înclină politicos, dar neglijent,
apoi făcu un pas înainte ca să strângă mâna nou-venitului; era semn că permitea
să se elimine din conversaţie orice alte temenele şi nimicuri de prisos. Îl ştiţi deci
pe Jupânul Fehrwight, să înţeleg?
— Lukas şi cu mine ne ştim de mult timp, ’mnia voastră. Fără a-i întoarce
spatele lui Don Salvara, şterse nervos o bucăţică de noroi uscat de pe umerii
hainei negre a lui Locke. Eu lucrez la Meraggio, de obicei, şi mă ocup de taxele
vamale şi de autorizaţii pentru prietenii noştri de la miazănoapte. Lukas este unul
dintre cei mai străluciţi oameni pe care-i are bel Auster.
— Ei, nici chiar aşa. Locke tuşi şi surâse timid. Evante îmi explică într-o
therină pe înţelesul meu toate legile şi ordonanţele mai dificile ale ducatului
dumneavoastră. M-a salvat în câteva rânduri până acum. Se pare că am un talent
aparte în a cădea în capcanele Camorrului, cât şi un talent în a găsi camorreni de
ispravă care să mă scape din ele.
— Puţini clienţi ar descrie activitatea mea în termeni atât de generoşi. Dar ce-i
cu noroiul şi cu vânătăile astea? Ai pomenit ceva de o luptă?
— Da. Oraşul vostru are nişte, hhmmm, hoţi întreprinzători. Don Salvara şi
slujitorul său tocmai au pus pe fugă doi dintre ei. Mă tem că Graumann şi cu
mine o încasam rău.
Galdo se duse la Jean şi îl bătu prieteneşte pe umăr; felul în care tresări acesta
fu pur şi simplu magistral.
— Slavă celor Doisprezece Zei! Complimentele mele, Don Salvara! Lukas e
un om de o calitate excelentă, chiar dacă nu-i destul de înţelept încât să-şi dea jos
blănurile alea caraghioase de iarnă. Vă sunt profund recunoscător pentru ceea ce
aţi făcut şi sunt în…
— Lăsaţi, domnule, lăsaţi. Don Salvara ridică o mână, cu palma în afară, şi o
duse pe cealaltă la cingătoare. Am făcut numai ceea ce se cuvenea să facă o
persoană de rangul meu, nimic mai mult. Şi am primit deja destule mulţumiri şi
jurăminte pe ziua de azi.
Don Lorenzo şi „Jupân Eccari― mai schimbară amabilităţi o vreme; în cele din
urmă, Galdo se lăsă înfrânt de cea mai politicoasă versiune a unui „Mersi, dar
acum şterge-o―.
— Ei bine, zise el într-un sfârşit, a fost o surpriză minunată, însă mă tem că
am un client care mă aşteaptă şi mi-e limpede că dumneavoastră şi Lukas aveţi
de discutat afaceri în care nu trebuie să mă amestec, Don Salvara. Cu voia
dumneavoastră...
— Desigur, desigur. Încântat, Jupâne Eccari.
— Plăcerea este de partea mea, ’mnia voastră. Lukas, dacă ai nişte timp liber,
ştii unde să mă găseşti. Şi dacă pot să te ajut cumva în afacerile tale, numai
spune-mi şi vin de îndată...
— Bineînţeles, Evante. Locke apucă mâna dreaptă a lui Galdo în ambele
mâini şi o scutură cu entuziasm. Am o bănuială că vom avea nevoie de ajutorul
tău cât de curând. Îşi duse un deget la nas; Galdo încuviinţă şi-apoi avu loc un
schimb general de plecăciuni, strângeri de mână şi toate celelalte amabilităţi
cerute de o despărţire cuviincioasă. Când plecă, Galdo făcu din mâini câteva
semne, deghizate în gesturi de potrivire a tichiei pe cap: Nu ştiu nimic de
Goangă. Mă duc să-l caut prin împrejurimi.
Don Salvara se uită cu băgare de seamă după el, dar după câteva secunde se
întoarse spre Locke, şi alaiul îşi continuă drumul spre Casa Tăvălită. O vreme,
vorbiră despre tot felul de fleacuri. Locke sau mai bine zis Fehrwight nu avu prea
multe probleme în a-şi dezvălui bucuria revederii lui „Eccari―; în curând, se
prefăcu a fi extrem de posomorât, stare pe care o atribui unui început de durere
de cap, provocată de tentativa de strangulare. Don Salvara şi Conté îi lăsară pe
cei doi Ticăloşi Gentilomi în faţa grădinilor de citrice de la Casa Tăvălită, cu
povaţa de a se odihni bine în acea noapte şi de a lăsa afacerile pentru ziua
următoare.
Îndată ce fură singuri în siguranţa apartamentului lor (cu toată povara
încărcăturii „preţioase― pe umerii lui Jean), cei doi îşi azvârliră cât colo gătelile
pline de noroi şi îşi schimbară înfăţişarea, pentru a putea să se grăbească spre
propriile locuri de întâlnire, ca să aştepte vorbă de la Goangă, dacă urma să se
întâmple aşa ceva.
De această dată, forma întunecată şi iute care zbura de pe un acoperiş pe altul
în urma lor trecu complet neobservată.
 8

Lumina-falsă se stingea. Vântul Spânzuratului şi negurile mlaştinilor lipeau

veşmintele de piele şi îngheţau imediat fumul de tutun în jurul lui Calo şi al lui
Galdo, învăluindu-i pe jumătate într-o cascadă de cenuşiu. Gemenii şedeau, cu
glugile trase şi plini de sudoare, în uşa încuiată a unei cămătării destul de
îngrijite din colţul nordic al cartierului Vechii Cetăţi. Prăvălia avea grilajul şi
obloanele trase peste noapte; era limpede că familia îngrijitorului bea ceva cu
voioşie două caturi mai sus.
— A fost un prim contact reuşit, zise Calo.
— A fost, nu-i aşa?
— Chiar cel mai bun de până acum. Greu de lucrat cu toate deghizările alea,
mai ales că noi suntem atât de arătoşi...
— Mărturisesc că nu ştiam că împărtăşim această povară.
— Ei, hai... nu fi atât de exigent cu tine. Din punct de vedere fizic, eşti cam pe
măsura mea. Îţi lipsesc doar talentele mele de cărturar. Şi neînfricarea mea. Şi
priza mea la femei.
— Dacă te referi la uşurinţa cu care împrăştii gologanii când mergi la femei,
ai dreptate. Eşti un suflet cu adevărat caritabil când vine vorba de târfele din
Camorr.
— Hei, asta a fost chiar urât din partea ta, zise Calo.
— Ai dreptate. Gemenii fumară în tăcere câteva secunde. Îmi pare rău. Parcă
n-are farmec în seara asta. Nenorocitul ăla mic mă ţine ca pe ghimpi. Ai văzut...
— Patrule suplimentare. Şi nervoşi, pe deasupra. Mda, am auzit fluierele.
Sunt foarte curios să ştiu ce-a făcut şi de ce a făcut-o.
— Probabil că a avut el motivele lui. E meritul lui că am putut stabili un prim
contact atât de reuşit. Sper că este destul de întreg ca să-l snopim în bătaie.
Forme răzleţe se grăbeau prin negurile iluminate; era foarte puţină Sticlă-
străveche pe insula Vechii Cetăţi, aşa că cea mai mare parte a strălucirii palide
venea de la distanţă. Se auzeau, tot mai aproape, copitele unui cal care venea
dinspre miazăzi.
În acea clipă, Locke probabil că stătea la pândă prin preajma Palatului
Răbdării, cercetând patrulele care veneau şi plecau peste Podul Negru,
asigurându-se că nu duceau cu ele vreun prizonier micuţ şi familiar. Sau vreun
trup micuţ şi familiar. Jean făcea probabil acelaşi lucru în alt punct de întâlnire,
frângându-şi mâinile neliniştit. Goangă nu s-ar fi întors nicicum direct la
Templul lui Perelandro, nici nu s-ar fi apropiat măcar de Casa Tăvălită. Ticăloşii
Gentilomi mai mari stăteau de veghe în oraş, aşteptând un semn de la el.
 Roţi din lemn huruiră şi un animal nervos necheză; o cotigă trasă de un cal se
opri cu un scârţâit brusc la nici şapte metri de locul în care şedeau fraţii Sanza,
învăluiţi în ceaţă.
— Avendando?
Un glas puternic, dar nesigur rosti numele. Calo şi Galdo săriră în picioare
deodată, căci „Avendando― era semnalul lor de recunoaştere pentru întâlniri
neaşteptate.
— Aici! strigă Calo, azvârlindu-şi ţigara şi uitând s-o stingă cu piciorul.
Un om apăru din neguri, chel şi bărbos, cu braţele solide ale unui meşteşugar
şi cu pântecele rotunjit drept semn de belşug moderat.
— Nu ştiu exact cum merge treaba, zise omul, dar dacă unul din voi este
Avendando, mi s-a spus că voi primi zece soloni dacă aduc butoiul ăsta la uşa în
care staţi voi.
Arătă cu degetul spre cotigă.
— Butoi. Într-adevăr. Galdo scotoci într-o pungă de bani, cu inima bătându-i
puternic. Ce este în, hhmm, butoiul ăsta?
— Sigur nu-i vin, zise străinul. Şi nici un flăcău prea politicos nu-i. Însă mi-a
promis zece arginţi.
— Desigur. Galdo numără cu repeziciune, trântind în mâna întinsă a omului
discuri argintii şi strălucitoare. Zece pentru butoi. Şi încă unul ca să uiţi totul
despre tărăşenia asta, ne-am înţeles?
— Pe toţi dracii, cred că mă lasă memoria, că nici nu-mi mai aduc aminte
pentru ce mă plătiţi.
— Aşa.
Galdo îşi strecură punga înapoi sub mantia de noapte şi alergă să îl ajute pe
Calo, care urcase în cotigă şi stătea deasupra unui butoi de mărime medie. Cepul
care trebuia să stea de obicei înfipt în partea de sus a butoiului era acum scos,
lăsând descoperită o gaură mică şi întunecată, pe unde intra aerul. Calo ciocăni
puternic în butoi, de trei ori; primi drept răspuns trei ciocănituri înfundate. Cu
rânjete pe chipuri, gemenii Sanza dădură butoiul jos din cotigă şi îşi luară rămas-
bun de la birjar. Omul se urcă înapoi în cotigă şi dispăru în curând în noapte,
fluierând, cu buzunarele zornăind de arginţi care făceau de douăzeci de ori mai
mult decât valoarea butoiului gol.
— Ei, pesemne că vinul ăsta este cam nou şi cam aspru ca să fie decantat, zise
Calo după ce rostogoliseră butoiul până la adăpostul uşii.
— Să-l lăsăm în pivniţă vreo cincizeci-şaizeci de ani?
— Mă gândeam să îl vărsăm în fluviu.
— Daa? Galdo bătu darabana în butoi. Da’ ce-a făcut fluviul ca să merite una
ca asta?
 Din butoi se auziră nişte zgomote care sunau vag a un soi de protest. Calo şi
Galdo se aplecară amândoi spre cep.
— Ei, Goangă, începu Calo, sunt convins că ai un motiv extrem de întemeiat
pentru care te afli înăuntru şi pentru care noi ne dăm de ceasul morţii de grija ta.
— Oh, am o explicaţie grozavă, pe bune. Glasul lui Goangă se auzea răguşit şi
cu un vag ecou. O să vă placă la nebunie. Dar mai întâi spuneţi-mi cum a decurs
jocul.
— A fost o adevărată operă de artă, zise Galdo.
— În cel mult trei săptămâni, o să-i luăm tot Donului, până la ultimul set de
chiloţi de mătase al nevesti-sii, adăugă Calo.
Băiatul oftă, evident uşurat.
— Super! Păi, uite ce s-a întâmplat: o ceată de Jachete Galbene se îndrepta
către voi. Şi ce-am făcut eu ca să le atrag atenţia i-a cam scos din sărite, aşa că a
trebuit să fug la un geambaş pe care-l ştiam în Vechea Cetate. Face negoţ cu
nişte vii din susul fluviului, aşa că are o curte plină cu butoaie nefolosite. Am
intrat fără să aştept invitaţie, am sărit într-unul din ele şi i-am spus că, dacă mă
lasă să stau acolo până pe la Lumina-falsă şi apoi mă aduce aici, o să primească
opt soloni.
— Opt? Calo se scărpină în bărbie. Nemernicul ăla neruşinat tocmai a cerut
zece şi a primit unsprezece.
— Mda, păi n-are a face, tuşi Goangă. M-am plictisit de la atâta stat degeaba
în curtea cu butoaie, aşa că i-am săltat punga. Avea aramă în ea cam de vreo doi
soloni. Aşa că ne-am căpătat şi noi cu ceva.
— Mă pregăteam să te compătimesc pentru că ai stat într-un butoi jumătate de
zi, dar acum chiar că ai comis-o, spuse Galdo.
— Ei, şi voi acum... Goangă părea de-a dreptul ofensat. A crezut că am stat în
butoi tot timpul, aşa că de ce m-ar bănui? Iar voi tocmai i-aţi dat o grămadă de
bani, aşa că de ce v-ar bănui? E perfect! Locke ar aprecia una ca asta.
— Goangă, Locke este fratele nostru şi îl iubim nespus, zise Calo. Însă nu
există cuvinte mai primejdioase în therină decât astea şase pe care le-ai rostit tu:
„Locke ar aprecia una ca asta―.
— Poate numai „Locke tocmai m-a învăţat o nouă şmecherie―, adăugă Galdo.
— Singurul care iese basma curată din jocurile lui Locke Lamora...
— ...este Locke...
— ...şi asta pentru că noi credem că zeii îi păstrează o moarte pe cinste. Ceva
cu cuţite şi fier roşu...
— ...şi cincizeci de mii de spectatori aclamând frenetic.
Fraţii îşi dreseră glasurile la unison.
 — Asta e: am făcut-o şi n-am fost prins, spuse Goangă în cele din urmă.
Putem merge acasă acum?
— Acasă, medită Calo. Bineînţeles. Locke şi Jean o să fie ca nişte bunicuţe şi-
o să plângă de mama focului când o să afle că eşti încă în viaţă, aşa că să nu-i
lăsăm să aştepte.
— Nu-i nevoie să ieşi de-acolo; probabil că ţi s-au pus cârcei la picioare, zise
Galdo.
— Chiar mi s-au pus! scânci Goangă. Dar chiar nu-i cazul să mă căraţi tot
drumul...
— O, n-ai avut nicicând mai multă dreptate ca acum, Goangă. Galdo trecu
într-o parte a butoiului şi îi făcu semn lui Calo; fluierând la unison, fraţii
începură să rostogolească butoiul pe caldarâm, luând-o spre Cartierul Templelor,
nu neapărat pe cea mai rapidă sau lină cale posibilă.
 INTERLUDIU: Locke explică

— A fost un accident, spuse Locke într-un târziu. Amândouă au fost

accidente.
— Ce-ai zis? Cred că nu te-am auzit bine. Părintele Lanţuri îşi miji ochii în
licărirea palidă şi roşiatică a felinarului ceramic ţinut de Locke. Pot să jur că ai
zis: „Azvârle-mă peste parapet, sunt un nemernic bun de nimic şi sunt gata să
mor chiar în clipa asta―.
Lanţuri mutase conversaţia pe acoperişul templului, unde stăteau confortabil
sub parapeţi înalţi, care ar fi trebuit să fie încărcaţi cu plante decorative.
Grădinile suspendate ale Casei lui Perelandro, dispărute de mult, erau un detaliu
mărunt, însă important al tragediei sacrificiului jucate de Preotul-Fără-Ochi; încă
un element de decor care să atragă compătimirea oamenilor, cântărită în monede.
Norii se agitaseră deasupra lor, reflectând palid licăririle colorate parţial ale
Camorrului luminat noaptea, acoperind lunile şi stelele. Vântul Spânzuratului
abia dacă stârnea o presiune jilavă, care împingea aerul încărcat în jurul lui
Lanţuri şi al lui Locke, în vreme ce băiatul se străduia să limpezească lucrurile.
— Nu! Nu, chiar am vrut să le fac rău. Dar doar atât. Să le fac rău. Nu am
ştiut... nu am ştiut că o să li se întâmple una ca asta.
— Ei... aproape că te cred acum. Lanţuri bătu cu arătătorul mâinii drepte în
podul palmei stângi, gestul obişnuit din piaţa camorreană pentru Hai, zi mai
departe! Explică-mi până la capăt. „Aproape― ăla este o mare problemă pentru
tine. Fă-mă să pricep, începând cu primul băiat.
— Veslin, şopti Locke. Şi Gregor, dar mai întâi Veslin.
— Veslin, încuviinţă Lanţuri. Într-adevăr, Veslin. Bietul de el, s-a trezit cu o
gaură făcută în gât de nimeni altul decât fostul tău stăpân. Făuritorul-de-Hoţi a
trebuit să cumpere unul dintre colţii ăia drăguţi de rechin de la Capa, şi pe ăla
chiar l-a folosit. Deci... de ce?
— Pe deal, unii dintre copiii mai mari nu mai ieşeau la lucru. Locke îşi strânse
degetele împreună şi se uită ţintă la ele, de parcă ar fi putut să scoată răspunsuri
de-acolo. Şi în fiecare zi ne luau lucruri când ne întorceam. Ne scuturau bine. Îi
dădeau stăpânului raportul în locul nostru şi uitau să menţioneze unele chestii
câteodată.
Lanţuri încuviinţă.
 — Asta vine cu vârsta, mărimea şi bătaia. Dacă o să supravieţuieşti după mica
noastră discuţie, o să afli că e la fel în majoritatea găştilor care se respectă.
Majoritatea.
— Şi era un băiat, Veslin. El nu se mulţumea cu atât. Ne lovea, ne lua la
pumni, ne lua hainele. Ne punea să facem tot felul de lucruri. De multe ori îl
minţea pe stăpân când îi spunea ce pradă am adus. O parte din lucrurile noastre le
dădea fetelor mai mari din Ferestre, iar noi, cei din Străzi, primeam mai puţină
mâncare – mai ales momitorii. Mânuţele lui Locke se desprinseră şi se încleştară
în pumni când vorbi mai departe: Şi dacă încercam să ne plângem stăpânului, el
râdea de noi, râdea pur şi simplu ca şi cum ar fi ştiut deja toate astea şi i s-ar fi
părut nespus de amuzant! Şi după aceea, Veslin... Veslin se purta şi mai urât!
Lanţuri încuviinţă, apoi mai bătu o dată cu arătătorul în podul celeilalte
palme.
— M-am gândit. M-am gândit mult. Nici unul dintre noi nu se putea pune cu
el. Era prea mare. Nici unul dintre noi nu avea vreun prieten mai mare pe deal. Şi
dacă am fi tăbărât cu toţii pe Veslin, prietenii lui mai mari ar fi venit după noi.
Veslin ieşea zilnic cu câţiva prieteni de-ai lui. Îi vedeam pe când lucram; nu se
băgau în treaba noastră, însă se uitau la noi, ştii? Şi Veslin zicea tot felul de
chestii. Încruntătura lui Locke ar fi părut comică la un băiat mai puţin murdar,
vlăguit şi cu ochii nu atât de goi; însă aşa cum era, părea un gargui subţirel, gata
să se năpustească asupra prăzii. Zicea chestii şi când ne întorceam. Cum că am fi
fost neîndemânatici, leneşi sau că n-am fi furat destul. Şi iar ne împingea, ne
lovea şi ne făcea de bani. M-am gândit şi m-am tot gândit la ce aş fi putut să fac.
— Şi ideea, spuse Lanţuri, ideea fatidică... ţi-a aparţinut în întregime?
— Da. Băiatul încuviinţă viguros. În întregime. Eram singur când mi-a venit
ideea. Am văzut câteva Jachete Galbene care patrulau şi m-am gândit... m-am
gândit... la bâtele şi la săbiile lor, şi m-am gândit, ce-ar fi dacă l-ar bate ei pe
Veslin, ce-ar fi dacă ar avea ei un motiv să nu-l placă?
Locke îşi trase sufletul.
— Şi m-am mai gândit, dar degeaba. Nu ştiam cum să fac. Şi deodată mi-a
trecut prin cap: ce-ar fi dacă nu ei s-ar supăra pe Veslin? Ce-ar fi dacă i-aş folosi
pe ei drept pretext ca să-l fac pe stăpân să se supere pe Veslin?
Lanţuri încuviinţă cu înţelepciune.
— Şi de unde ai luat moneda din fier alb?
Locke oftă.
— De la Străzi. Toţi cei care aveau ceva de împărţit cu Veslin au început să
fure mai mult. Eram cu ochii în patru, înşfăcam şi trudeam din greu. Ne-a luat
câteva săptămâni. Ne-a luat o veşnicie! Voiam fier alb. Am pus în sfârşit mâna
pe o monedă; am luat-o de la un grăsan îmbrăcat tot în negru. Lână neagră. Straie
şi funde caraghioase.
— Un vadran. Lanţuri părea uluit. Probabil, vreun negustor venit aici cu
treabă. La început prea mândru ca să se îmbrace după cum cerea vremea, şi
uneori prea zgârcit ca să se ducă la un croitor din oraş. Aşa deci, ai pus mâna pe
o monedă din fier alb. O coroană.
— Toţi voiau să o vadă. Toţi voiau să o atingă. I-am lăsat, apoi le-am spus să-
şi ţină gura. I-am pus să jure că nu o să spună nimic de ea. Le-am zis că aşa o să
ne răzbunăm pe Veslin.
— Şi ce ai făcut cu moneda?
— Am pus-o într-o pungă, o punguţă de piele. De genul celor pe care le
şterpeleam tot timpul. Şi am ascuns-o în oraş, ca să nu ne-o ia. Am ascuns-o într-
un loc de care ştiam doar noi, unde nu putea să încapă nici unul dintre cei mari.
M-am asigurat că Veslin şi prietenii lui nu erau pe deal, am luat moneda şi m-am
întors mai devreme în ziua aia. Am dat monedele de bronz şi pâinea fetelor mari
de la uşă, însă moneda asta o aveam în pantof.
Locke se opri şi se jucă cu felinarul, făcând să-i tremure flăcări roşietice pe
chip.
— Am pus-o în odaia lui Veslin. Acolo unde dormea împreună cu Gregor,
într-unul din mormintele mai acătării şi mai uscate. În inima dealului. Am găsit o
piatră desprinsă, am ascuns punga acolo şi, după ce m-am asigurat că nu mă
văzuse nimeni, am cerut să vorbesc cu stăpânul. I-am zis că unii dintre noi îl
văzuserăm pe Veslin la un post al Jachetelor Galbene, în Strungi. Într-un fort,
post de strajă. Ştii despre ce vorbesc. I-am zis că luase bani de la ei. Că ni-i
arătase şi ne spusese că ne vinde Jachetelor Galbene dacă îl pârâm.
— Uimitor! Lanţuri se scărpină în creştet. Ştii că nu mai mormăi şi nu te mai
bâlbâi atât de mult când explici cum ai nenorocit pe cineva?
Locke clipi, apoi îşi ridică bărbia şi îl privi încrâncenat pe Lanţuri. Bărbatul
pufni în râs.
— Stai, fiule, că nu ziceam de rău. N-am vrut să zăgăzuiesc şuvoiul.
Povesteşte în continuare. De unde-ai ştiut că fostul tău stăpân se va supăra din
cauza asta? V-au oferit vreodată bani Jachetele Galbene, ţie şi prietenilor tăi?
— Nu, spuse Locke. Nu, însă ştiam că stăpânul le dădea lor bani. Pentru tot
felul de favoruri şi informaţii. L-am văzut punându-le monede în pungi uneori.
Aşa că m-am gândit că s-ar putea să meargă şi invers.
— Aha. Lanţuri băgă mâna în faldurile robei sale şi scoase o desagă plată din
piele ce, la lumina felinarului lui Locke, căpăta culoarea cărămizilor arse. Scoase
din ea o bucăţică de hârtie pe care vărsă o pulbere închisă la culoare dintr-un alt
colţ al desagii. Făcu sul hârtia până când ajunse un cilindru bine strâns şi, o cu
graţie curtenească, aprinse un capăt ţinându-l în flacăra felinarului. În scurt timp,
trimitea vălătuci de fum fantomatici şi cenuşii spre norii la fel de fantomatici şi
cenuşii; chestia mirosea a gudron de pin ars.
— Iartă-mă, zise Lanţuri, întorcându-se spre dreapta, astfel încât fumul să
treacă la câţiva paşi de băiat. Nu fumez mai mult de două pe seară; aia mare,
tare, înainte de cină şi aia mai slabă – după. Dă un gust mai bun mâncării.
— Asta înseamnă că rămân la cină?
— Oho! Oportunistul meu mic şi neruşinat. Să spunem că situaţia rămâne
incertă. Tu termină-ţi povestea. Deci ţi-ai informat fostul stăpân că Veslin
lucrează ca membru auxiliar în faimoasele trupe de strajă ale Camorrului.
Bănuiesc că a avut un acces straşnic de furie.
— Mi-a zis că mă omoară dacă îl mint. Locke se dădu spre dreapta şi mai
departe de fum. Dar i-am spus că Veslin ascunsese moneda în odaia sa. A sa şi a
lui Gregor. Aşa că... a întors-o cu fundul în sus. Am ascuns moneda bine de tot,
însă a găsit-o. Aşa şi trebuia.
— Mmmm. Şi ce credeai tu că o să se întâmple?
— Nu ştiam că o să-i omoare! Lanţuri nu desluşi nici un dram de mâhnire în
glăsciorul fraged şi înflăcărat, însă părea să fie ceva zăpăceală şi exasperare.
Voiam să îl bată pe Veslin. M-am gândit că o să-l bată în faţa tuturor. Mâncam
laolaltă, în cele mai multe nopţi. Tot dealul se aduna. Cei care o dăduseră în bară
în ziua respectivă trebuiau să facă tot felul de giumbuşlucuri sau să servească şi
să facă apoi curat, sau erau ciomăgiţi. Sau beau ulei de ghimbir. Am crezut că
asta o să păţească şi el. Poate chiar toate lucrurile astea.
— Ei bine... Lanţuri ţinu fumul în el o clipă îndelungată, de parcă tutunul l-ar
fi putut lumina, şi îşi mută privirea de la Locke. Când expiră, lăsă fumul să iasă
în mici norişori, ce formară imediat semiluni tremurânde, care plutiră câţiva paşi
până să se destrame în negura de-afară. Îşi drese glasul şi se întoarse către băiat:
Ei bine, e limpede că ai învăţat valoarea bunelor intenţii, nu-i aşa? Ciomăgit. Să
servească şi să facă apoi curat. Hehe! Bietul Veslin a cam fost chiar el curăţat, şi
încă cum. Ce a făcut fostul tău stăpân?
— A plecat vreo câteva ceasuri şi, când s-a întors, a aşteptat. În odaia lui
Veslin. Când s-au întors Veslin şi Gregor în seara aia, erau băieţi mai mari prin
preajmă. Aşa că n-aveau pe unde să fugă. Şi apoi... stăpânul i-a omorât. Pe
amândoi. I-a tăiat beregata lui Veslin şi... ceilalţi au spus că s-a uitat la Gregor o
vreme fără să zică nimic şi dup-aia... Locke forfecă aerul cu două degete exact
cum făcuse Lanţuri mai devreme. L-a lucrat şi pe Gregor.
— Păi, cred şi eu! Bietul Gregor, Gregor Foss, parcă? Unul dintre orfanii ăia
destul de norocoşi şi de mari ca să-şi amintească numele de familie, cam ca tine.
Cred şi eu că l-a lucrat şi pe el fostul tău stăpân. El şi Veslin erau cei mai buni
prieteni, nu? Două picături din aceeaşi sticlă. Era la mintea cocoşului că ştiau
dacă unul din ei ascundea o avere sub o piatră. Lanţuri oftă şi se frecă la ochi. La
mintea cocoşului. Bun, şi-acum că ai povestit ce aveai de povestit, vrei să îţi arăt
unde ai dat-o în bară? Şi apoi să îţi explic de ce majoritatea micuţilor tăi prieteni
din Străzi care te-au ajutat să şterpeleşti moneda aia din fier alb o să fie morţi
până mâine-dimineaţă?
 CAPITOLUL DOI

Al Doilea Contact la Spectacolul Colţilor

Ziua Trândăviei, cel de-al unsprezecelea ceas al dimineţii, la Sărbătoarea

Schimburilor. Soarele lucea din nou cu strălucirea vătămătoare a unui diamant în
flăcări, lăsând o dâră de-a lungul cerului gol şi vărsându-şi arşiţa asupra
oamenilor. Locke stătea sub pavilionul argintiu de pe barja de agrement a lui
Don Salvara, purtând straiele şi afectarea lui Lukas Fehrwight şi privind la cei
adunaţi la Sărbătoare.
Pe o platformă din stânga sa era cocoţată o trupă de dansatori pe frânghie –
patru dansatori, ce formau faţetele unui romb, la vreo cinci metri unul de celălalt.
Frânghii de mătase, lungi şi viu colorate, se întindeau între dansatori, în jurul
braţelor, piepturilor şi gâturilor lor – aparent, fiecare dansator mânuia patru-cinci
fire deodată. Acestea formau un cadru în permanentă schimbare între dansatori
şi, prinse în această pânză cu noduri iscusite, se găseau tot soiul de obiecte mici:
săbii, cuţite, mantii, cizme, statuete de sticlă şi alte fleacuri sclipitoare. Toate
aceste obiecte se mişcau încet, dar sigur în diverse direcţii, în vreme ce dansatorii
îşi răsuceau braţele şi îşi întorceau şoldurile, desfăcând noduri ca să facă altele în
loc, cu gesturi incredibil de delicate.
Era doar o mică minune pe un fluviu plin de minuni, între care barja Donului
şi-a Doñei Salvara nu era deloc de lepădat. Pe când mulţi nobili îşi tot foiau pe
apă copacii din livezi, gazdele lui Locke fuseseră primele care să meargă un pas
mai departe; barja lor de agrement era în permanenţă o livadă plutitoare în
miniatură. Lungă de vreo cincizeci de paşi şi lată de douăzeci, era un dreptunghi
de lemn cu carenă dublă, plin cu pământ care să întreţină o duzină de stejari şi de
măslini. Tulpinile lor erau negre ca noaptea, iar cascadele foşnitoare de frunze
aveau culoarea smaraldului şi păreau lăcuite – o dovadă făţişă a măiestrei ştiinţe
a botanicii alchimice.
În jurul câtorva dintre aceşti copaci se încolăceau scări circulare, largi şi
întretăiate de porţiuni de umbră răcoroasă, ducând până la loja de observaţie cu
acoperiş de mătase a Donului, cocoţată în mod confortabil printre crengi pentru a
le oferi ocupanţilor săi o privelişte liberă. De fiecare parte a acestui petic
ostentativ de pădurice plutitoare, se aflau douăzeci de vâslaşi plătiţi, dispuşi într-
o structură gen furchet care susţinea partea centrală supraîncărcată a iahtului,
împiedicând-o să se prăbuşească într-o parte.
Loja putea găzdui cu uşurinţă douăzeci de oameni; în acea dimineaţă, nu-i
găzduia decât pe Locke şi pe Jean, pe Don şi pe Doña, cât şi pe veşnic vigilentul
Conté, care momentan se ocupa de un bufet cu băuturi atât de variate, încât ar fi
putut trece drept laboratorul unui spiţer. Locke îşi întoarse privirea către
dansatorii pe frânghie, simţind o ciudată afinitate cu aceştia. În fond, aceştia nu
erau singurii care puteau să o dea rău de tot în bară în acea dimineaţă.
— Jupâne Fehrwight, hainele dumneavoastră! Doña Sofia Salvara stătea
lângă el, la balustrada din faţă a lojei, cu mâinile la doar câţiva centimetri de ale
lui. Sunt sigură că aţi arăta nemaipomenit într-una din iernile dumneavoastră din
Emberlain, dar de ce trebuie să le suportaţi în căldura verii noastre? O să asudaţi
până o să ajungeţi îmbujorat ca un trandafir! Nu puteţi da jos ceva?
— Eu... doamnă, mă simt, vă asigur... foarte confortabil. Pe cei Treisprezece
zei, chiar flirta cu el! Iar surâsul discret care flutura din când în când pe buzele
soţului ei îi arătă lui Locke că cei doi Salvara plănuiseră totul dinainte. Un pic de
atenţie feminină ca să-l tulbure pe neîndemânaticul jupân negustor; totul fusese
excelent înscenat şi cât se poate de obişnuit. Un joc înainte de joc, cum s-ar
spune. Consider că orice disconfort mi-ar aduce hainele acestea în climatul
dumneavoastră atât de... interesant nu face decât... să mă îmboldească. La
concentrare. Îmi menţine atenţia trează, vedeţi dumneavoastră. Ceea ce mă face
să fiu, hhmm, mai bine pregătit pentru afaceri.
Aflat la câţiva paşi în spatele celor doi, Jean îşi muşcă limba. Să îi dai blonde
lui Locke Lamora era ca şi cum le-ai fi dat salată verde unor rechini, iar Doña
Sofia era foarte blondă; una dintre acele splendide rarităţi therine cu pielea
precum chihlimbarul ars şi cu părul de culoarea untului de migdale. Avea ochii
adânci şi calmi, iar formele trupului nu îi erau ascunse îndeajuns de rochia de
vară portocalie şi de juponul alb ce se întrevedea dedesubt. Ei, ăsta le fusese
norocul celor doi Salvara: să dea peste un hoţ cu un gust al naibii de neobişnuit
în privinţa femeilor. Jean o putea admira pe Doña pentru amândoi; rolul său
limitat de azi (şi „rănile― sale) oricum nu îi lăsau altceva de făcut.
— Jupânul nostru Fehrwight este făcut dintr-o fibră foarte tare, draga mea.
Don Lorenzo se sprijinea de un colţ îndepărtat al balustradei, îmbrăcat în
mătăsuri albe şi largi şi într-o vestă portocalie asortată cu rochia soţiei sale.
Eşarfele sale albe atârnau dezinvolt şi numai nasturele cel mai de jos al vestei
sale era închis. Ieri, a primit bătaia vieţii lui, iar azi, poartă haine cât pentru cinci
oameni şi provoacă soarele să ardă cât poate de tare. Trebuie să recunosc că sunt
din ce în ce mai mulţumit de mine că v-am ţinut departe de Jacobo, Lukas!
 Locke îi răspunse surâzătorului Don cu o uşoară plecăciune şi, la rându-i, cu
un surâs stângaci.
— Măcar beţi ceva, Jupâne Fehrwight. Mâna Doñei Sofia se opri pentru o
clipă asupra mâinii lui Locke, îndeajuns de mult ca el să simtă bătăturile şi
arsurile de la chimicale pe care nici o manichiură nu le putea ascunde. Deci era o
adevărată botanistă alchimică; şi nu se mulţumise doar să proiecteze barja asta,
ci participase efectiv la pregătirea ei. Un talent formidabil – ceea ce indica o
femeie calculată. Era limpede că Lorenzo era cel impulsiv şi că, dacă era
chibzuit, ar fi trebuit să cântărească bine sfaturile soţiei sale înainte de a accepta
oricare dintre propunerile lui Lukas Fehrwight. Prin urmare, Locke îi acordă un
zâmbet timid şi tuşi stânjenit; n-are decât să creadă că l-a prins în mreje.
— O băutură sună foarte bine, zise el, însă mă tem că nu pot garanta pentru
consecinţe, bună Doña Sofia. Am făcut multe afaceri în oraşul dumneavoastră;
ştiu cum se bea aici când se pun oamenii să discute afaceri.
— „Dimineaţa pentru sudoare, noaptea pentru părerile de rău―, spuse Don
Salvara apropiindu-se dinspre balustradă şi făcându-i semn slujitorului său.
Conté, cred că Jupân Fehrwight tocmai a cerut nici mai mult, nici mai puţin
decât un Ghimbir Opărit.
Conté se apucă, plin de îndemânare, să îndeplinească porunca, alegând mai
întâi un pahar de vin înalt, de cristal, în care turnă două degete din cel mai pur
ulei de ghimbir camorrean, de culoarea scorţişoarei prăjite. Adăugă la asta un
strop măricel de coniac lăptos de pere, urmat de o licoare puternică şi
transparentă numită ajento, care era de fapt un vin folosit la gătit, aromat cu
ridichi. După ce prepară cocteilul, Conté îşi înfăşură un prosop ud pe degetele de
la mâna stângă şi se întinse după un vas cu jeratic, ce mocnea acoperit lângă
bufetul de băuturi. Scoase o vergea subţire din metal, încinsă la vârf, şi o vârî în
cocteil; se auzi un sfârâit zgomotos şi se simţi o mică adiere de abur
condimentat. După ce vergeaua se răci, Conté amestecă scurt şi precis băutura de
trei ori, apoi i-o aduse lui Locke pe o tavă subţire din argint.
Locke practicase acest ritual de multe ori de-a lungul anilor, dar de fiecare
dată când arsura rece a Ghimbirului Opărit îi atingea buzele (strecurându-se în
fiecare crăpătură cu o fierbinţeală usturătoare şi scufundându-i fiecare locşor
liber dintre dinţi şi gingii în agonie, chiar înainte de a trece la limbă şi la gâtlej),
nu putea nicicum să scape de amintirea Dealului Umbrelor şi a dojenilor
Făuritorului-de-Hoţi; amintirea unui foc lichid care părea că îi alunecă prin
sinusuri şi-i arde ochii pe dinăuntru, până când ajungea să îşi dorească să şi-i
smulgă. Astfel că-i fu mult mai simplu să-şi arate neplăcerea provocată de prima
înghiţitură de băutură decât să simuleze interesul pentru Doña.
 — Incomparabil, tuşi el, şi apoi, cu mişcări smucite, îşi slăbi puţin eşarfele
negre; cei doi Salvara zâmbiră fermecător. Înţeleg o dată în plus de ce am atâta
succes când vând băuturi mai blânde oamenilor de pe aici.

O dată pe lună, nu se făcea deloc negoţ în Piaţa Schimburilor. La fiecare cea

de-a patra Zi a Trândăviei, negustorii nu se apropiau de marele cerc adăpostit,
învecinat cu fluviul Angevin; în schimb, pluteau sau aruncau ancora în apropiere,
pe când jumătate din oraş ieşea să vadă Sărbătoarea Schimburilor.
Camorr nu avusese niciodată un mare amfiteatru din piatră sau din Sticlă-
străveche, aşa că prinsese obiceiul de a reclădi cercul pentru spectatori de fiecare
Sărbătoare. Imense barje supraetajate, de pe care se putea privi, erau aduse şi
ancorate bine de digurile din piatră care înconjurau Piaţa Schimburilor, arătând
ca nişte bucăţi plutitoare tăiate din inima unui mare stadion. Barjele erau
manevrate de familii sau de carteluri negustoreşti rivale, purtând livrele diferite;
se luptau aprig între ei pentru a-şi ocupa locurile, şi nu arareori se ajungea la
încăierări între clienţii obişnuiţi ai barjelor mai populare.
Când erau rânduite cum trebuie, aceste barje formau un arc întins în jurul a
jumătate din circumferinţa Pieţei Schimburilor; un canal era lăsat liber pentru
bărcile care intrau şi ieşeau din centrul apei calme, iar restul periferiei era
rezervat barjelor de agrement ale nobilimii. Erau cam o sută de asemenea
ambarcaţiuni la fiecare Sărbătoare, şi încă jumătate pe atâtea la serbările
importante, cum era aceasta; mai erau câteva săptămâni până la solstiţiul de vară
şi până la Ziua Schimbărilor.
Chiar şi înainte să înceapă reprezentaţiile, Sărbătoarea Schimburilor era un
spectacol în sine, un mare alai de bogaţi şi săraci, fie plutind, fie pe jos,
înghesuindu-se să ocupe locuri într-o întrecere tradiţională mult îndrăgită pentru
lipsa regulilor ei. Jachetele Galbene erau prezente mereu în număr mare, dar nu
atât ca să împiedice insultele şi bătăile, cât să prevină extinderea acestora.
Sărbătoarea era un dezmăţ general, un serviciu public gălăgios pe care Ducele
era bucuros să-l plătească din propria vistierie. Puţine lucruri se puteau compara
cu o Sărbătoare reuşită, când venea vorba de a înăbuşi în faşă orice fel de
nemulţumire, înainte să apuce să dea în clocot.
Simţind arşiţa amiezii care se apropia, în ciuda copertinei de mătase de
deasupra capetelor lor, Locke şi gazdele sale îşi rezolvară situaţia bând Ghimbir
Opărit, în vreme ce priveau dincolo de căldura vălurită la miile de Camorri
îngrămădindu-se pe barjele pentru oamenii de rând. Conté pregătise aceeaşi
băutură (deşi poate cu ceva mai puţin ulei de ghimbir?) şi pentru stăpânii săi, pe
care „Graumann― îi servi, aşa cum cerea eticheta camorreană în astfel de situaţii.
Paharul lui Locke era pe jumătate gol; licoarea era un ghem de căldură care-i
creştea în stomac şi o amintire însufleţită în gâtlej.
— Şi-acum afacerile, zise el într-un sfârşit. Aţi fost amândoi... atât de buni cu
mine şi cu Grau. Am acceptat să răsplătesc această bunătate dezvăluindu-vă
misiunea pentru care am venit în Camorr. Deci hai să vorbim despre asta, dacă
vă este pe plac.
— Nu aţi avut nicicând o asistenţă mai nerăbdătoare, Jupâne Fehrwight.
Vâslaşii plătiţi ai Donului îi duceau pe Sărbătoarea Schimburilor propriu-zisă,
trecând pe lângă zeci de barje de agrement mai tradiţionale, unele dintre ele
umplute până la refuz cu zeci sau sute de invitaţi. Ochii Donului sclipeau cu o
curiozitate lacomă. Să auzim.
— Regatul celor Şapte Dovlecei se destramă pe la cusături, oftă Locke. Ăsta
nu-i un secret.
Donul şi Doña sorbiră cu nepăsare din băuturile lor, fără să spună nimic.
— Cantonul Emberlain nu se află în mijlocul conflictului. Însă Graful von
Emberlain şi Masa Neagră uneltesc în acelaşi timp – deşi în direcţii ăăă... diferite
– să abată asupră-i un rău nemaipomenit.
— Masa Neagră? întrebă Donul.
— Îmi cer iertare. Locke sorbi un pic din băutura sa şi lăsă un nou val de foc
să-i alunece sub limbă. Aşa numim noi sfatul celor mai puternici negustori din
Emberlain – Masa Neagră. Stăpânii mei din Casa de bel Auster fac şi ei parte din
acest sfat. În afară de problemele militare şi de taxe, ei hotărăsc în Cantonul
Emberlain. Şi s-au săturat de Graf şi de Breslele Comerciale din celelalte şase
cantoane ale Dovleceilor. S-au săturat de restricţii. Emberlain se îmbogăţeşte
acum datorită speculaţiei şi spiritului întreprinzător. Masa Neagră consideră
vechile Bresle drept o piatră atârnată de gâtul său.
— E ciudat, zise Doña, că spui „său―, şi nu „nostru―. Are vreo importanţă?
— Da, până la un punct. Încă o înghiţitură din băutură; o clipă de prefăcută
nervozitate. Casa de bel Auster este de acord că Breslele şi-au trăit traiul; că
practicile comerciale vechi de veacuri nu ar trebui să fie bătute în cuie prin legea
Breslei. Totuşi, noi nu suntem neapărat de acord, mai sorbi o dată din băutură şi
se scărpină în ceafă, ca Graful von Emberlain să fie detronat pe când va fi plecat
din canton cu cea mai mare parte a armatei sale, pentru a-şi ajuta verii din Parlay
şi Somnay.
— Pe cei Doisprezece! Don Salvara scutură din cap de parcă ar fi vrut să
alunge ceea ce tocmai auzise. Cred că glumesc. Statul dumitale este... mai mic
decât Ducatul Camorrului! E descoperit unui atac de pe mare din două părţi.
Imposibil de apărat.
— Şi totuşi pregătirile sunt în desfăşurare. Băncile şi casele negustoreşti din
Emberlain fac afaceri de patru ori mai profitabile decât următorul canton ca
bogăţie din Dovlecei. Masa Neagră se bazează pe asta. Desigur, aurul trebuie
socotit ca o putere potenţială; însă Masa Neagră greşeşte atunci când îşi
închipuie că aurul este o putere directă, prin el însuşi. Îşi termină băutura printr-o
sorbitură lungă, în mod intenţionat. Peste două luni, va izbucni oricum războiul
civil. Succesiunea este o bătaie de cap. Stradaşii şi Dvorimii, Razulii şi Strigii...
toţi îşi ascut cuţitele şi îşi trec în revistă trupele. Însă chiar în această clipă
negustorii din Emberlain se pregătesc să aresteze nobilimea rămasă în canton, cât
timp Graful este plecat. Să rechiziţioneze flota. Să încropească o oaste de
„cetăţeni liberi―. Să angajeze mercenari. Pe scurt, vor încerca să se desprindă de
Dovlecei. Este inevitabil.
— Şi cum se leagă asta de venirea dumitale aici, mai exact? Degetele Doñei
se crispaseră în jurul paharului de vin; înţelegea semnificaţia poveştii lui
Fehrwight.
O luptă cum nu se mai văzuse de veacuri întregi, război civil la miazănoapte
amestecat cu un posibil dezastru economic.
— Stăpânii mei din Casa de bel Auster sunt de părere că şobolanii din chilă au
slabe şanse să preia cârma unei corăbii pe cale să eşueze. Însă aceiaşi şobolani
pot, foarte uşor, să părăsească corabia.

În centrul Sărbătorii Schimburilor, fuseseră scufundate în apă o mulţime de

cuşti înalte din fier. Unele dintre acestea slujeau drept suport pentru şipci de
lemn pe care să stea interpreţii, victimele, luptătorii şi îngrijitorii; altele, deosebit
de grele, ţineau închise forme întunecate, care se roteau ameninţător prin apa
cenuşie translucidă. Bărci-platformă treceau la intervale regulate, pline cu
dansatori pe frânghie, aruncători de cuţite, acrobaţi, jongleuri, bărbaţi musculoşi
şi alte curiozităţi; strigătele entuziasmate ale crainicilor, cu lungile lor trâmbiţe
de bronz, răsunau pe suprafaţa apei.
Orice Sărbătoare începea cu Bătăile de Ispăşire, unde infractori mărunţi de la
Palatul Răbdării puteau să se ofere voluntari pentru o luptă inegală, în schimbul
reducerii sentinţelor sau a unor condiţii de trai mai bune. În momentul de faţă, un
uriaş şi musculos nichavezzo („braţul pedepsitor―), din garda personală a
Ducelui, se ocupa de bătăi. Oşteanul purta o tunică din piele neagră, o cuirasă
sclipitoare din oţel şi un coif de oţel la care avea ca panaş aripioara proaspăt
retezată de la un uriaş peşte zburător. Zalele şi ţepii îi scânteiau, în vreme ce
oşteanul păşea înainte şi înapoi sub soarele strălucitor, izbind, aparent în tihnă,
cu un ciomag îmbrăcat în fier.
Nichavezzo stătea pe o platformă mică, dar stabilă; o serie de platforme
circulare din lemn îl înconjurau, despărţite de un braţ de apă. Aceste platforme
instabile şi nesigure erau ocupate de vreo douăzeci de prizonieri slabi şi
nespălaţi, înarmaţi cu reteveie mici din lemn. Un asalt colectiv l-ar fi putut
copleşi pe torţionarul înzăuat, însă aceşti oameni nu păreau a fi înzestraţi cu spirit
de cooperare. Apropiindu-se de nichavezzo pe rând sau în grupuleţe, erau
doborâţi unul câte unul, cu lovituri straşnice în cap. Bărci mai mici dădeau ocol
şi-i pescuiau pe prizonierii leşinaţi, înainte să se ducă la fundul apei pentru
totdeauna. Ducele, în milostivenia sa, nu permitea ca Bătăile de Ispăşire să
devină mortale cu bună ştiinţă.
— Mmmm. Locke apucă să îşi ţină paharul de vin gol doar o clipă. Conté i-l
smulse dintre degete cu graţia unui spadasin care îşi dezarmează adversarul.
Când slujitorul Donului se îndreptă spre bufetul de băuturi, Locke îşi drese
glasul: Nu e cazul încă să îl umpli din nou, Conté. Mulţumesc, mulţumesc. Însă
cu voia dumneavoastră, domnule şi doamna mea, aş vrea să vă ofer două cadouri.
Unul drept recunoştinţă pentru ospitalitatea dumneavoastră, celălalt drept... eh,
veţi vedea. Graumann?
Locke pocni din degete, şi Jean încuviinţă. Bărbatul îndesat se îndreptă spre o
masă din lemn aflată chiar sub bufetul de băuturi şi ridică două tolbe grele din
piele, ambele întărite cu fier la încheieturi şi cu încuietori mici din fier prinse pe
învelitoarele lor. Jean le aşeză în aşa fel încât cei doi Salvara să le poată vedea cu
uşurinţă, apoi se dădu înapoi pentru ca Locke să poată descuia tolbele cu o cheie
delicată din fildeş sculptat. Din prima tolbă, acesta scoase un butoiaş din lemn
aromat spălăcit la culoare, având cam treizeci de centimetri înălţime şi vreo
cincisprezece în diametru, pe care i-l întinse lui Don Salvara, spre cercetare. Pe
suprafaţa butoiaşului era scrisă cu negru o marcă:

CONIAC AUSTERSHALIN 502

Don Lorenzo şuieră printre dinţi; poate că i se dilataseră şi nările, însă Locke
avu grijă ca faţa lui Lukas Fehrwight să rămână de o indiferenţă politicoasă.
— Pe cei Doisprezece, un 502! Lukas, dacă ţi s-a părut că te-am mustrat mai
devreme pentru că nu voiai să te desparţi de marfa ta, te rog să îmi accepţi cele
mai sincere…
 — Nu trebuie să vă cereţi iertare, domnul meu. Locke ridică o mână şi imită
gestul Donului de a alunga cuvintele din aer. Pentru neînfricata dumneavoastră
intervenţie în ajutorul meu, Don Salvara, şi pentru excelenta ospitalitate din
această dimineaţă, preafrumoasă Doña, vă rog să primiţi această măruntă
podoabă pentru pivniţele domniilor voastre.
— Măruntă! Donul luă butoiaşul şi îl legănă în braţe ca pe un nou-născut.
Eu... eu am un 506 şi vreo două 504. Nu ştiu pe nimeni în Camorr care să aibă un
502, în afară de Duce, probabil.
— Ei bine, zise Locke, stăpânii mei au păstrat câteva exemplare la îndemână,
de când s-a auzit că este un soi foarte reuşit. Le folosim ca să... spargem gheaţa
în probleme serioase de afaceri. De fapt, butoiaşul reprezentase o investiţie de
aproape opt sute de coroane şi o călătorie pe mare până în Ashmer, acolo unde
Locke şi Jean izbutiseră să îl câştige într-un joc măsluit de cărţi de la un mic
nobil excentric. De fapt, cea mai mare parte a banilor fuseseră cheltuiţi pentru a
scăpa de sau a-i mitui pe asasinii trimişi de bătrân pentru a-i recupera
proprietatea; soiul din 502 devenise aproape prea preţios ca să fie băut.
— Ce gest mărinimos, Jupâne Fehrwight! Doña Sofia îşi strecură o mână pe
sub braţul soţului său şi-i zâmbi posesiv. Lorenzo, dragă, ar trebui să încerci să
salvezi mai des străini din Emberlain. Sunt atât de fermecători...
Locke tuşi, mutându-se de pe un picior pe altul.
— Aaa, nici pomeneală, doamnă! Şi acum, Don Salvara...
— Te rog, spune-mi Lorenzo.
— Ah, Don Lorenzo, ce vreau să vă arăt acum e strâns legat de motivul
venirii mele aici. Din cea de-a doua tolbă, scoase un butoiaş asemănător, însă
acesta era marcat doar cu un A stilizat, înconjurat de viţă-de-vie.
— Iată o mostră din distilarea de anul trecut, zise Locke. Un 559.
Don Salvara scăpă butoiaşul de 502.
Doña, cu o agilitate de fetişcană, întinse piciorul drept, agăţând butoiaşul în
aer şi lăsându-l jos pe punte cu o bufnitură înfundată, în locul unei plesnituri.
Pierzându-şi echilibrul, scăpă totuşi Ghimbirul Opărit; paharul dispăru peste
bord şi în curând era la şapte metri sub apă. Cei doi Salvara se sprijiniră unul pe
celălalt, şi Donul îşi ridică butoiaşul de 502 cu mâini tremurătoare.
— Lukas, spuse el, cred că... cred că glumeşti.

Lui Locke nu îi fu prea uşor să-şi ia prânzul în timp ce se uita cum vreo zece
înotători erau sfârtecaţi de un peşte-diavol Jereshti, însă socoti că jupânul
negustor din Emberlain văzuse probabil lucruri mai cumplite la viaţa lui, în
multele şi închipuitele sale călătorii pe mare, aşa că îşi păstră cumpătul.
Trecuse de mult de amiază; Bătăile de Ispăşire se terminaseră, iar
organizatorii Sărbătorii trecuseră la Confiscările Nepărtinitoare. Acesta era un fel
politicos de a spune că oamenii din apă erau criminali, violatori, negustori de
sclavi, incendiatori şi aşa mai departe, toţi selectaţi ca să fie executaţi cât se
poate de pitoresc, pentru plăcerea mulţimilor venite la Sărbătoare. Tehnic
vorbind, oamenii erau înarmaţi şi urmau să primească sentinţe reduse dacă
izbuteau cumva să răpună fiara cu care trebuiau să lupte, însă fiarele erau
întotdeauna pe-atât de primejdioase pe cât armele lor erau de caraghioase, aşa că,
de cele mai multe ori, erau pur şi simplu executaţi.
Tentaculele peştelui-diavol aveau patru metri lungime, cam cât avea şi trupul
său unduios, vărgat cu negru şi cenuşiu. Făptura era închisă într-un cerc de cuşti
şi de platforme cu un diametru de douăzeci de metri, împreună cu un număr de
oameni care urlau, se zbăteau şi călcau apa – cei mai mulţi dintre ei îşi
azvârliseră deja pumnalele subţiri în apă. Străji nervoase înarmate cu arbalete şi
cu lănci patrulau pe platforme, împingându-i înapoi în apă pe prizonierii care
încercau să se cațere pe ele. Din când în când, peştele-diavol se rostogolea prin
apele roşii şi înspumate, iar Locke putea să zărească atunci un ochi negru şi fără
pleoape, de mărimea unui castron cu supă, nu foarte diferit de cel pe care îl ţinea
acum în mâini.
— Mai doriţi, Jupâne Fehrwight?
Conté aştepta în apropiere cu supiera din argint, plină cu supă rece, în braţe;
creveţi albi din Marea de Fier pluteau într-o zeamă groasă de roşii asezonată cu
ardei iute şi ceapă. Don şi Doña Salvara aveau un simţ mai ciudat al umorului.
— Nu, Conté, mulţumesc, am mâncat destul pentru moment. Locke îşi aşeză
castronul de supă lângă butoiaşul desfundat de „559― (în realitate, o sticlă ieftină
de 50 de coroane de 550 amestecat din belşug cu cel mai scump rom de care
putuse face rost Jean) şi luă o gură din licoarea chihlimbarie din paharul său.
Chiar amestecată cu o porcărie, licoarea contrafăcută era delicioasă. Graumann
stătea atent în spatele gazdelor lui Locke, de partea cealaltă a mesei mici şi
intime, din lemn argintiu lăcuit. Doña Sofia se juca distrată cu nişte felii de jeleu
de portocală, subţiri cât o foaie de hârtie şi aranjate în spirale pentru a forma
muguri de lalea comestibili. Don Lorenzo se holba la paharul de coniac din
mâinile sale, nevenindu-i încă să creadă.
— Pare aproape un... sacrilegiu! În pofida acestui sentiment, Donul sorbi
iarăşi adânc din licoare, cu o satisfacţie evidentă în fiecare trăsătură a chipului
său. În spatele său, la o oarecare distanţă, ceva ce ar fi putut fi trunchiul retezat al
unui om zbură prin aer şi căzu înapoi în apă cu un plescăit; mulţimea urlă
aprobator.
Coniacul Austershalin era celebru pentru faptul că era lăsat la învechit vreme
de şapte ani după distilare şi amestecare; străinilor le era imposibil să pună mâna
pe un butoiaş mai devreme de atât. Distribuitorilor Casei de bel Auster le era
interzis fie şi numai să vorbească despre loturile care nu erau scoase încă la
vânzare; locul pivniţelor în care se ţinea la învechit vinul era o taină păzită chiar
şi cu preţul vieţii dacă era cazul, după câte se spunea. Don Lorenzo fusese dat pe
spate când Locke îi oferise cu nonşalanţă un butoiaş de 559; aproape că vomitase
când, cu aceeaşi nonşalanţă, Locke îl desigilase şi propusese să îl servească la
masă.
— Aşa şi este. Locke chicoti. Coniacul este religia Casei mele. Atâtea reguli,
atâtea ritualuri, atâtea pedepse! Fără să mai zâmbească, îşi trecu un deget rapid
prin dreptul beregatei. Se prea poate să fim singurii oameni din istorie care
servesc, la supă, o mostră neînvechită. M-am gândit că o să vă placă.
— Chiar că-mi place! Donul învârti licoarea în pahar şi o privi îndeaproape,
parcă hipnotizat de transparenţa diafană de caramel. Şi mor de curiozitate să aflu
ce fel de proiect ai în minte, Lukas.
— Ei bine... Locke îşi învârti şi el băutura cu un gest teatral. Emberlain a fost
invadat de trei ori în ultimii două sute cincizeci de ani. Să fim sinceri: ritualurile
de succesiune în Regatul Dovleceilor implică întotdeauna oşti şi sânge vărsat,
înaintea binecuvântărilor şi banchetelor. Când e sfadă între Grafi, munţii
Austershalin rămân singurul nostru hotar de uscat, şi deci loc de lupte grele.
Luptele coboară în mod inevitabil pe pantele estice ale munţilor, chiar prin
podgoriile Casei de bel Auster. De ce-ar fi altfel acum? Masa Neagră va aduce
năpasta aceasta pe capul nostru! Mii de oameni şi de cai vor veni prin trecători.
Vor călca în picioare podgoriile. Vor prăda tot ce le va ieşi în cale. S-ar putea să
fie şi mai rău, acum că există uleiul-de-foc. În jumătate de an, s-ar putea ca
podgoriile noastre să se preschimbe în cenuşă.
— Vă daţi seama că nu puteţi să vă împachetaţi podgoriile şi să le luaţi cu voi
când... părăsiţi corabia, zise Don Lorenzo.
— Nu. Locke oftă. Pământul din Austershalin e foarte important în
producerea coniacului Austershalin. Dacă pierdem podgoriile acelea, o să se
repete ce s-a mai întâmplat şi înainte – creşterea şi distilarea vor fi întrerupte.
Vreme de zece, douăzeci sau poate chiar treizeci de ani. Sau mai mult. Şi nu-i
doar asta. Poziţia noastră este groaznică. Graful nu îşi poate permite să piardă
porturile şi câştigurile din Emberlain, dacă se ajunge la război civil în Dovlecei.
Se va năpusti asupra noastră cât va putea de repede, împreună cu aliaţii săi.
Probabil că vor trece negustorii din Masa Neagră prin foc şi sabie, le vor
sechestra bunurile şi proprietăţile şi le vor confisca fondurile. Casa de bel Auster
nu va fi cruţată. Chiar când vorbim, Masa Neagră a trecut la acţiune în tăcere, dar
cu hotărâre. Eu şi Grau am întins pânzele acum cinci zile, cu numai doisprezece
ceasuri înainte ca portul să fie închis. Corăbiile sub pavilion de Emberlain nu
mai au voie să plece; sunt andocate toate şi ţinute sub pază pentru „reparaţii― sau
„carantină―. Nobilii care încă îi mai sunt credincioşi Grafului se află în arest la
domiciliu la ora aceasta, iar străjile lor sunt dezarmate. Fondurile noastre, aflate
în diverse case de împrumut din Emberlain, au fost îngheţate temporar. Toate
Casele negustoreşti din Masa Neagră au consimţit să-şi facă asta una alteia. În
felul ăsta, nici o Casă nu mai poate fugi în masă, cu aurul şi bunurile sale.
Momentan, eu şi Grau operăm pe baza liniei de credit locale pe care am stabilit-o
la Meraggio acum mulţi ani. Casa mea... ei bine, pur şi simplu nu am păstrat
fonduri în afara Emberlainului. Doar puţin, ici şi colo, pentru situaţii de urgenţă.
Locke urmări cu foarte mare atenţie reacţia celor doi Salvara; veştile sale din
Emberlain erau cât se poate de proaspete şi de precise, însă Donul ar fi putut
avea surse de informaţii pe care Ticăloşii Gentilomi să nu le fi observat în
săptămânile lor de supraveghere şi de pregătire. Părţile despre Masa Neagră şi
despre iminentul război civil erau o speculaţie bine construită, documentată;
partea despre închiderea bruscă a unui port şi despre aresturile la domiciliu era
un rahat de doi bani. După calculele lui Locke, lucrurile urmau să degenereze în
Emberlain abia peste câteva luni. Dacă Donul era la curent cu asta, jocul se putea
duce de râpă. Conté urma să-l ţintuiască de masă cu pumnalele sale în câteva
clipe. Şi atunci Jean ar fi scos securile pe care le ţinea ascunse la spate, sub vestă,
şi toţi cei aflaţi sub pavilionul de mătase ar fi devenit foarte... stânjeniţi – un joc
dus de râpă nu putea fi decât stânjenitor.
Însă cei doi Salvara nu spuseră nimic; doar se uitară mai departe la el cu o
privire care îl invita să continue. Prinzând curaj, Locke zise:
— Situaţia este insuportabilă. Nu vrem să fim nici ostaticii unei cauze pe care
de-abia dacă o împărtăşim, nici victimele răzbunării Grafului la întoarcerea sa
inevitabilă. Preferăm o... alternativă ceva mai riscantă. Una care ar necesita
ajutorul substanţial al unui nobil din Camorr. Al dumneavoastră, Don Salvara,
dacă dispuneţi de resursele necesare.
Donul strânse mâna soţiei sale pe sub masă şi îi făcu un semn nerăbdător lui
Locke să continue.
— Putem renunţa la fondurile noastre. Dacă nu încercăm în nici un fel să ni le
protejăm, câştigăm timp preţios pentru a acţiona. Şi suntem foarte încrezători că
refacerea acelor fonduri va fi doar o chestiune de timp şi de efort. Putem chiar
renunţa – Locke scrâşni din dinţi – la viile noastre. O să le dăm foc cu mâna
noastră, nu lăsăm nimic altora. La urma urmei, noi îmbunătăţim calitatea solului,
prin mijloace alchimice. Solul natural este doar începutul. Iar secretul acestei
îmbunătăţiri este păstrat doar în inimile Maeştrilor noştri Plantatori.
— Procesul Austershalin, murmură Sofia, trădată de propriul interes crescut.
— Desigur, aţi auzit de el. Ei bine, nu pot exista mai mult de trei Maeştri
Plantatori în acelaşi timp. Iar procesul este atât de complex încât nu poate fi
descifrat prin examinarea solului, nici măcar de către cineva cu talentele
dumneavoastră, doamna mea! Multe dintre substanţele folosite de alchimiştii
noştri sunt inactive, având doar menirea de a încurca lucrurile. Cam aşa stau
lucrurile. Însă nu putem renunţa la stocul nostru de cupaje lăsate la învechit –
ultimii şase ani, puşi la păstrare în butoaie. Nici la anumite soiuri rare şi
experimente speciale. Noi depozităm Austershalinul în butoaie de o sută de litri;
avem aproape şase mii de asemenea butoaie în prezent. Trebuie să le scoatem din
Emberlain. Trebuie să facem asta în următoarele săptămâni, înainte ca Masa
Neagră să impună măsuri de control mai aspre şi înainte ca Graful să înceapă
asediul cantonului. Iar acum corăbiile noastre sunt sub pază şi toate fondurile
sunt inaccesibile.
— Vreţi... vreţi să scoateţi din Emberlain toate butoaiele astea? Toate?
Donul înghiţi în sec.
— Cât mai multe, zise Locke.
— Şi cum vreţi să ne implicăm noi în toată povestea asta?
Doña Sofia nu îşi mai găsea locul.
— Corăbiile sub pavilion de Emberlain nu mai pot părăsi portul, nici nu pot
intra, dacă vor să mai iasă. Însă o mică flotilă de corăbii sub pavilion camorrean,
cu echipaje camorrene, finanţată de un nobil camorrean...
Locke puse paharul jos şi îşi deschise larg braţele.
— Vreţi să finanţez... o expediţie navală?
— Două sau trei dintre galioanele voastre mai mari ar trebui să fie de ajuns.
Vorbim de o încărcătură de o mie de tone, butoaie şi coniac laolaltă. Echipajul
minim necesar, cincizeci-şaizeci de oameni de corabie. Putem să ni-i alegem de
pe docuri şi să facem rost de căpitani cumpătaţi şi de încredere. Şase-şapte zile
de călătorie spre miazănoapte, plus timpul care o să ne trebuiască pentru a
încropi echipajul şi a face rost de corăbii. Cam o săptămână, cred eu. Sunteţi de
acord?
— O săptămână... da, dar... îmi cereţi să finanţez eu toate astea?
— În schimbul unei recompense cât se poate de generoase, vă asigur.
— Asta dacă totul va merge strună, da, şi vom ajunge imediat şi la chestiunea
recompensei. Însă achiziţionarea rapidă a două galioane, a unor căpitani buni şi a
unor echipaje de încredere...
 — Plus, spuse Locke, ceva de pus în cală pentru călătoria spre miazănoapte.
Cereale ieftine, brânză uscată, fructe proaspete, dar de calitate inferioară. Nimic
special. Însă Emberlainul va fi sub asediu în curând; Masa Neagră va fi foarte
mulţumită să pună mâna pe un depozit suplimentar de provizii, odată descărcat.
Poziţia Emberlainului este prea nesigură pentru a îndrăzni să nu respecte dreptul
Camorrului la neutralitate; pe asta contează stăpânii mei când spun că flotila va
intra şi va ieşi fără probleme. Însă o asigurare în plus nu strică.
— Da, zise Don Lorenzo, muşcându-şi buza de jos. Două galioane, echipaje,
ofiţeri, încărcătură ieftină. O mică trupă de mercenari, zece-doisprezece pe
fiecare corabie. Se găsesc întotdeauna în perioada asta a anului. Aş prefera să
avem şi oameni înarmaţi pe corăbii pentru a evita... orice complicaţii.
Locke încuviinţă.
— Deci, cum vom aduce butoaiele din pivniţele în care vă învechiţi vinul şi
cum le vom transporta la docuri?
— Un şiretlic foarte simplu, spuse Locke. Avem câteva berării şi depozite
pentru bere; este o îndeletnicire secundară, un fel de pasiune a Maeştrilor noştri
Amestecători. Berea noastră este depozitată în butoaie şi toată lumea ştie unde
sunt aceste depozite. Încet, cu grijă, în vreme ce Grau şi cu mine navigam spre
miazăzi, stăpânii mei au mutat butoaiele de coniac Austershalin în depozitele de
bere şi le-au reetichetat. Vor continua să facă asta cât timp vor decurge
pregătirile aici, până când vor apărea corăbiile noastre în portul Emberlain.
— Deci nu o să încărcaţi coniac în taină. Doña Sofia bătu din palme. Toţi vor
crede că încărcaţi bere... în văzul lumii!
— Întocmai, doamna mea. Nici măcar un export masiv de bere nu va da de
bănuit cum ar face-o mutarea coniacului neînvechit. Va fi privit ca o reuşită
comercială; vom fi primii care se eschivează de interdicţia pusă corăbiilor sub
pavilion Emberlain; vom aduce o grămadă de provizii pentru asediul care va
urma şi un profit aparent bunicel pentru noi înşine. Apoi, după ce tot coniacul va
fi încărcat, vom întinde pânzele, luând şaizeci-şaptezeci de angajaţi şi de membri
ai familiei de bel Auster, care să formeze nucleul noilor noastre operaţiuni din
Camorr. Când se vor descoperi toate acestea, va fi prea târziu.
— Toate astea trebuie făcute fără întârziere. Don Lorenzo era adâncit în
gânduri. Cincisprezece mii de coroane, aş zice. Poate chiar douăzeci.
— Sunt de acord, domnia voastră. Mai adăugaţi vreo cinci mii pentru şpăgi şi
alte aranjamente. Locke ridică din umeri. Cu tot şiretlicul nostru, odată ajunşi în
Emberlain, o să fie nevoie ca unii oameni să se uite în altă parte, pentru ca noi să
ne putem face treaba.
— Douăzeci şi cinci de mii de coroane, atunci. La naiba! Lorenzo dădu pe gât
coniacul rămas în pahar, puse jos paharul şi îşi împreună mâinile pe masă. Îmi
ceri mai mult de jumătate din averea mea. Îmi placi, Lukas, dar e timpul să
discutăm cealaltă parte a propunerii.
— Bineînţeles.
Locke se opri ca să îi ofere Donului încă un pic din coniacul „neînvechit―
contrafăcut; Donul vru să îl refuze, dar papilele sale gustative fură mai puternice
decât raţiunea, şi îşi întinse paharul. Doña Sofia îi imită gestul, şi Jean se grăbi să
treacă paharul din mâna ei în cea a lui Locke. După ce îi servi pe cei doi Salvara,
Locke îşi turnă o cantitate la fel de mare în propriul pahar.
— Mai întâi, trebuie să înţelegeţi ce este dispusă să ofere Casa de bel Auster
şi ce nu. Nu veţi avea niciodată Procesul Austershalin. Acesta va continua să fie
transmis pe cale verbală şi numai în interiorul Casei. Nu vă putem oferi
proprietăţi drept garanţii suplimentare sau ca plată; ne aşteptăm să le pierdem,
după fuga din Emberlain. Reobţinerea podgoriilor pe viitor este problema noastră
personală. Orice efort din partea dumneavoastră de a vă interesa de Procesul
Austershalin sau de a mitui vreun membru al Casei de bel Auster va fi socotit un
abuz de încredere. Locke sorbi din coniac. Nu am idee exact în ce constau
pedepsele pe care le putem aplica pentru a ne exprima nemulţumirea. Însă
aceasta va fi exprimată din plin. Am fost însărcinat să fiu cât se poate de clar în
această privinţă.
— Chiar sunteţi. Doña Sofia puse o mână pe umărul soţului ei. Însă aceste
condiţii nu reprezintă încă o ofertă.
— Să-mi fie cu iertare, preabuna mea Doña Sofia, dacă vă vorbesc pe şleau.
Dar trebuie să înţelegeţi – acesta este cel mai important lucru pe care l-a
întreprins vreodată Casa de bel Auster. Grau şi cu mine ţinem viitorul cartelului
în mâinile noastre destul de fragile. În acest moment, nu vă pot vorbi doar ca
oaspetele vostru Lukas Fehrwight, ci ca reprezentant al Casei de bel Auster.
Trebuie să înţelegeţi că unele lucruri nu intră la negociere, nici măcar pe departe.
Cei doi Salvara încuviinţară, Sofia cu mai puţină tragere de inimă decât soţul
ei.
— Acum, să ţinem cont de situaţie. Emberlain este în pragul războiului.
Podgoriile şi proprietăţile noastre sunt ca şi pierdute. Aşa cum am mai spus, fără
aceste podgorii, Austershalinul nu va mai fi produs pentru Dovleceii ştiu câtă
vreme. Zece ani? O generaţie? Chiar după ce ne vom recupera podgoriile, solul
va avea nevoie de ani buni ca să-şi revină. Asta s-a mai întâmplat de trei ori deja.
Pentru mulţi, mulţi ani de-acum înainte, singurul Austershalin de pe piaţă va
proveni din cât izbutim să o luăm cu noi din acele şase mii de butoaie, când vom
părăsi Emberlainul pe furiş. Gândiţi-vă numai la cerere. La creşterea preţului.
Buzele Donului se mişcară în mod inconştient pe când socotea; Doña Sofia
privea încruntată în zare. Coniacul Austershalin era licoarea cea mai de soi şi cea
mai căutată; nici măcar vinurile alchimice din Tal Verrar, cu sutele lor de
varietăţi fermecătoare, nu erau atât de scumpe. O sticlă de nici doi litri din cel
mai tânăr soi disponibil costa treizeci de coroane bucata; odată cu vechimea,
preţul creştea foarte mult. O oprire bruscă a producţiei, o rezervă limitată şi nici
o altă recoltă de struguri Austershalin la orizont?
— Ei, drăcia dracului, zise Conté, nemaiputând să se abţină când sumele
implicate îi depăşiră imaginaţia. Să-mi fie cu iertare, Doña Sofia!
— Cred şi eu. Doña îşi goli paharul cu o sorbitură iute şi deloc feminină.
Calculele tale sunt greşite. Asta merită cel puţin un triplu „ei, drăcia dracului―.
— Casa de bel Auster, reluă Locke, doreşte să stabilească un parteneriat cu
dumneavoastră, bazat în Camorr, în vederea depozitării şi comercializării
coniacului Austershalin pe durata... surghiunului nostru. În schimbul sprijinului
pe care ni-l veţi acorda, la ceas de restrişte, pentru a transporta coniacul din
Emberlain, suntem gata să vă oferim cincizeci la sută din profiturile pe care le
vom realiza din vânzarea a tot ceea ce veţi transporta pentru noi. Încă o dată,
gândiţi-vă la situaţie şi la preţul Austershalinului pe vreme de criză. Vă veţi
putea recupera de zece ori investiţia iniţială, încă din primul an. Acordaţi-ne
cinci ani sau zece...
— Da. Don Lorenzo se jucă cu ochelarii săi. Însă Lukas, nu ştiu cum se face,
dar stând aici şi discutând posibila nimicire a Casei tale şi mutarea într-un oraş
aflat la vreo opt sute de kilometri mai la sud, nu pari... prea dezamăgit.
Locke folosi un surâs fermecător şi prefăcut, pe care îl exersase săptămâni
întregi în faţa oglinzii.
— Când au înţeles situaţia în care se află, unii dintre stăpânii mei au remarcat
că ar fi trebuit să provocăm o criză artificială mai de mult. Chiar şi aşa, suntem
hotărâţi să transformăm o înfrângere dureroasă într-o revenire glorioasă. Acele
şase mii de butoaie, vândute la preţ de criză timp de câţiva ani... Ne putem
întoarce în Emberlain cu o avere care să eclipseze tot ce am lăsat în urmă. În
ceea ce priveşte situaţia dumneavoastră...
— Nu vorbim de sute de mii de coroane. Doña Sofia îşi reveni din transa
meditativă. Vorbim de milioane. Chiar şi împărţind la doi.
— Ar fi lipsit de înţelepciune să ne aşteptăm la prea mult, însă da, este posibil
să se ajungă la asemenea sume. De asemenea, stăpânii mei sunt gata să acorde o
recompensă suplimentară după ce vom fi revenit în Emberlain şi după ce vom fi
refăcut podgoriile Austershalin. Oferim familiei dumneavoastră un pachet
permanent de acţiuni în toate operaţiunile de pe viitor ale Casei de bel Auster;
desigur, nu un pachet majoritar, însă o participare substanţială, oricum. Un
procent de zece-cincisprezece la sută. Aţi fi primii şi, nădăjduim, singurii străini
cărora li s-a oferit vreodată aşa ceva.
 Urmă o pauză.
— Este... o ofertă foarte atractivă, rosti Don Salvara în cele din urmă. Şi când
mă gândesc că totul era cât pe ce să încapă pe mâinile lui Jacobo, aşa, pur şi
simplu. Pe toţi zeii, Lukas, dacă mai dăm vreodată de hoţii aceia, o să le
mulţumesc că ne-au făcut posibilă întâlnirea.
— Ei, chicoti Locke, din partea mea, ce-a fost a fost. S-ar putea ca Graumann
să nu fie de aceeaşi părere. Şi oricum, deşi presimt că vom cădea la înţelegere
foarte curând, tot trebuie să facem rost de corăbii, să întindem pânzele către
miazănoapte, spre Emberlain, şi să ne înşfăcăm premiul. Situaţia seamănă cu o
frânghie care se deşiră până la ultimul fir. Înclină paharul de coniac în cinstea
celor doi Salvara. O să plesnească.
În apă, peştele-diavol ieşi victorios, iar străjile îi răsplătiră serviciile cu o
puzderie de săgeţi otrăvite. Cârlige de barcă şi lanţuri fură folosite pentru a târî
cadavrul din centrul Sărbătorii Schimburilor; odată ce îşi făcuse treaba, nu mai
băgai înapoi în cuşcă o asemenea făptură. Sângele roşu al monstrului se amestecă
cu sângele victimelor sale şi formă o pată mare, întunecată. Până şi aceasta juca
un anumit rol în ceea ce avea să urmeze.

Aşezaţi confortabil departe de apă, cărturarii de la Colegiul Therin îţi puteau

spune că rechinii-lup din Marea de Fier sunt făpturi minunate şi fascinante;
trupurile lor sunt mai musculoase decât ale oricărui taur, iar pielea lor abrazivă
este vărgată cu toate culorile, de la verde-arămiu până la negru ca norii de
furtună. Însă oricine lucra pe ţărmul camorrean şi coastele dimprejur îţi putea
spune că rechinii-lup sunt nişte jigodii mari şi agresive cărora le place să sară.
Închişi bine în cuşti, înfometaţi şi înnebuniţi de sânge, rechinii-lup reprezintă
atracţia principală de la Sărbătoarea Schimburilor. Alte oraşe au lupte de
gladiatori; alte oraşe pun oamenii să se lupte cu animalele. Însă numai în Camorr
poţi vedea un gladiator special înarmat (un contrarequialla) care luptă împotriva
unui rechin viu săritor, şi numai în Camorr tradiţia le permite femeilor să fie
contrarequialla.
Acesta este Spectacolul Colţilor.

Locke nu îşi putea da seama dacă cele patru femei erau cu adevărat frumoase,
însă, în mod cert, erau remarcabile. Erau cu toate camorrene cu pielea măslinie şi
cu muşchi de ţărănci, impresionante chiar şi de la distanţă, şi erau aproape
despuiate – peste piept, purtau cămăşi din bumbac, negre şi strâmte, brâul le era
înfăşurat în fâşiile de pânză specifice luptătorilor şi aveau mănuşi subţiri din
piele. Sub tradiţionalele basmale roşii, părul negru era strâns la spate şi împletit
cu inele de bronz şi de argint, care prindeau lumina soarelui în salbe de sclipiri
albe. Rostul acestor inele era subiect de controversă. Unii susţineau că erau
folosite pentru a încurca vederea şi aşa slabă a rechinilor, pe când la fel de mulţi
susţineau că strălucirea acestora îi ajuta pe monştri să îşi vadă mai bine prada.
Fiecare contrarequilla avea două arme, o lance scurtă într-o mână şi o secure
specială în cealaltă. Securile acestea aveau mânerele înconjurate complet de
apărătorile pentru mâini, ceea ce le făcea greu de pierdut; aveau două capete, cu
obişnuita lamă curbată într-o parte şi cu un ascuţiş de târnăcop, lung şi solid, în
cealaltă. Un luptător iscusit încerca să reteze complet înotătoarele şi coada
rechinului înainte să îi dea lovitura de graţie; doar cei mai buni izbuteau să îl
omoare folosindu-se numai de ascuţiş. Pielea rechinului-lup putea fi ca scoarţa
de copac.
Locke se uită la aprigele femei şi simţi obişnuita-i admiraţie melancolică. În
ochii săi, ele erau tot atât de nebune pe cât erau de curajoase.
— Ştiu că aceea din stânga, din capăt, este Cicilia de Ricura. Don Lorenzo îi
arăta femeile lui Lukas Fehrwight, explicându-i, în pauza luată după mai bine de
un ceas de negocieri însufleţite. Este destul de bună. Iar lângă ea stă Aganesse,
care îşi aduce cu ea lancea, dar nu o foloseşte niciodată. Celelalte două... ei bine,
pesemne sunt noi. Cel puţin noi aici, la Sărbătoare.
— Ce păcat, spuse Doña, că surorile Berangias nu sunt astăzi acolo ca să le
vezi, Jupâne Fehrwight! Sunt cele mai bune.
— Probabil cele mai bune din toate timpurile. Don Salvara îşi miji ochii
pentru a-i feri de lumina orbitoare care se reflecta din apă şi încercă să estimeze
mărimea rechinilor, de-abia vizibili ca nişte umbre în cuştile lor. Ce au fost şi vor
veni. Însă nu au mai participat la Sărbătoare de câteva luni.
Locke încuviinţă şi îşi muşcă obrazul prin interior. Ca Locke Lamora, garrista
al Ticăloşilor Gentilomi, şi pungaş respectabil, le ştia personal pe gemenele
Berangias şi ştia exact unde fuseseră în aceste ultime luni.
Jos, pe apă, prima luptătoare îşi ocupa poziţia. Contrarequilla luptau de-a
lungul unui lanţ de platforme făcute din pietre plate, fiecare lungă de vreo şaizeci
de centimetri şi ieşind cincisprezece centimetri deasupra apei. Aceste platforme
erau dispuse într-un pătrat, la un metru-doi distanţă una de cealaltă, lăsând destul
loc ca adversarii să poată înota printre ele. Femeile trebuiau să sară pe aceste
platforme cât puteau de repede, ca să îi lovească pe rechini în vreme ce se fereau
de săriturile acestora; un pas greşit echivala de obicei cu sfârşitul confruntării.
 În spatele şirului de cuşti cu rechini (deschise de scripeţi cu lanţuri legaţi la o
barjă aflată mult dincolo de marginea zonei în care erau rechini) o bărcuţă
cârmită de vâslaşi voluntari (extrem de bine plătiţi) îi ducea pe cei trei
observatori tradiţionali ai oricărui Spectacol al Colţilor. Mai întâi, era un preot al
lui Iono, în robele sale verzi ca marea, tivite cu argint. Lângă el, înveşmântată în
negru şi purtând o mască argintie, se afla o preoteasă a lui Aza Guilla, Doamna
Îndelungatei Tăceri, Zeiţa Morţii. În sfârşit, mai era şi un doftor, a cărui prezenţă
i se păruse dintotdeauna lui Locke a fi un gest extrem de optimist.
— Camorr! Tânăra – aparent Cicilia de Ricura – îşi înălţă armele în aer
deasupra capului. Murmurul greu al mulţimii încetă, lăsând în urmă numai
zgomotul apei care se lovea de bărci şi de diguri. Cincisprezece mii de privitori
îşi ţinură răsuflarea deodată. Dedic această moarte Ducelui Nicovante, stăpânul
şi protectorul nostru! Aceasta era formula tradiţională a salutului unei
contrarequilla; „această moarte― se putea referi, în mod convenabil, la oricare
dintre participanţii la bătălie.
Într-o explozie de trompete şi în uralele mulţimii, luntraşii din afara cercului
de cuşti eliberară primul rechin de pe acea zi. Peştele de trei metri, deja înnebunit
de sânge, ţâşni din împrejmuire şi începu să dea roată platformelor, cu aripioara
sa dorsală cenuşie despicând ameninţător apa şi lăsând în urmă o dâră
învolburată. Cicilia se sprijini pe un picior şi se aplecă, lovind apa cu călcâiul
celuilalt picior, strigând sudalme şi provocări. Rechinul muşcă momeala; în
câteva clipe, intră între platforme, trupul său vânjos mişcându-se ca o pendulă cu
colţi.
— Ăstuia nu-i place să piardă vremea! Don Salvara îşi frânse mâinile. Pun
rămăşag că o să sară devreme.
De-abia rostise aceste cuvinte, că rechinul ţâşni din apă într-o erupţie de
spumă argintie, azvârlindu-se asupra luptătoarei ghemuite. Săritura rechinului nu
fu prea înaltă; Cicilia o evită sărind în dreapta, pe următoarea platformă. Pe când
era în aer, îşi lansă lancea cu o mişcare şovăielnică; arma se afundă în carnea
rechinului şi tremură acolo o fracţiune de secundă înainte ca masa aerodinamică
de muşchi flămând să dispară iar sub valuri. Reacţia publicului era amestecată;
aruncarea demonstrase o remarcabilă agilitate, dar o forţă minimă. Rechinul
Ciciliei era probabil doar mai înfuriat decât înainte, iar ea îşi pierduse lancea.
— O, neînţeleaptă hotărâre! Doña plescăi din limbă. Fata asta trebuie să
înveţe să fie mai răbdătoare. Vom vedea dacă noul său prieten îi va lăsa ocazia.
Zbătându-se şi împroşcând apă rozalie înspumată în dreapta şi-n stânga,
rechinul se pregăti de un nou atac, urmărind umbra Ciciliei pe apă. Ea sări cu
vioiciune de pe o platformă pe alta, cu securea răsucită în aşa fel încât să aibă
ascuţişul în faţă.
 — Jupâne Fehrwight. Don Lorenzo îşi scoase ochelarii şi se jucă puţin cu ei în
vreme ce urmărea lupta; se pare că nu avea nevoie de ei ca să vadă la distanţă. Îţi
pot accepta condiţiile, dar trebuie să ţii cont de faptul că partea mea de risc este
foarte mare la început, mai ales raportat la totalitatea fondurilor mele disponibile.
De aceea, cererea mea este ca partea de profit obţinută din vânzarea de
Austershalin să fie ajustată la 55-45%, în favoarea mea.
Locke se prefăcu că meditează asupra propunerii, în timp ce Cicilia îşi sleia
forţele şi sărea din răsputeri, cu nerăbdătoarea aripioară cenuşie despicând apa în
urma ei.
— Sunt autorizat să fac o asemenea concesie în numele stăpânilor mei. În
schimb... voi fixa la numai 5% participarea familiei dumneavoastră la podgoriile
Austershalin restabilite.
— S-a făcut! Donul zâmbi. O să găsesc două galioane mari, echipaj şi ofiţeri,
o să mă ocup de mitele şi aranjamentele necesare, cât şi de încărcătura pe care să
o luăm cu noi la miazănoapte. Eu voi supraveghea unul dintre galioane;
dumneata pe celălalt. Echipaje de mercenari alese de mine vor fi plasate la
bordul fiecărui vas, pentru mai multă siguranţă. Conté va călători cu dumneata;
Graumann al dumitale poate să stea cu mine. Orice cheltuieli care vor duce
bugetul nostru la peste douăzeci şi cinci de mii de coroane camorrene vor fi
făcute numai cu acordul meu.
Rechinul sări şi rată din nou; Cicilia execută o scurtă sprijinire pe-o singură
mână, rotindu-şi securea. Publicul mugi, în vreme ce rechinul se învârti fără
graţie în apă şi se întoarse pentru o nouă tură.
— De acord, zise Locke. Copii identice semnate ale contractului nostru vor fi
păstrate de fiecare parte; o copie suplimentară în therină va fi păstrată de către un
jurisconsult neutru, acceptat de ambele părţi, urmând a fi deschisă şi examinată
de acesta peste o lună, în caz că unul din noi ar suferi... un accident pe când ne
întoarcem cu butoaiele. O copie suplimentară în vadrană va fi semnată şi lăsată
în grija unui agent ştiut de mine, pentru a fi livrată stăpânilor mei, dacă va fi
cazul. O să am nevoie de un scrib asigurat la Casa Tăvălită în seara asta, cât şi de
un bilet de ordin pentru cinci mii de coroane, care să poată fi retrase mâine de la
Meraggio, ca să pot trece imediat la treabă.
— Asta-i tot ce-a mai rămas de făcut?
— Tot, spuse Locke.
Donul rămase tăcut câteva secunde.
— La naiba! Sunt de acord. Hai să batem palma şi să ne încercăm norocul!
Pe apă, Cicilia se oprise şi îşi ridicase securea, pregătind o lovitură, în vreme
ce rechinul se apropia de platformă venind din dreapta, unduindu-se şi mişcându-
se prea încet pentru o săritură înaltă. Chiar când Cicilia îşi mută greutatea pe
celălalt picior pentru a lovi cu ascuţişul, rechinul se răsuci la nouăzeci de grade
în apa de lângă ea, strângându-se într-un „U―, şi se scufundă brusc. Această
manevră făcu să-i şfichiuiască în aer coada, secerând-o pe contrarequilla sub
genunchi. Ţipând mai mult din cauza şocului decât de durere, Cicilia de Ricura
căzu în apă pe spate.
Totul se isprăvi câteva secunde mai târziu; rechinul urcă spre ea şi muşcă,
apucând-o, probabil, de un picior sau chiar de amândouă. Se răsuciră în apă de
câteva ori – Locke zări, în imagini fugitive, forma înnebunită a femeii şi pielea
întunecată şi aspră a rechinului; alb urmat de cenuşiu, şi iar alb urmat de cenuşiu.
Peste câteva clipe, spuma rozalie se coloră din nou în roşu-închis, iar cele două
umbre încleştate se scufundară în adâncurile de sub platforme. Jumătate din
public aclamă aprobator; ceilalţi îşi înclinară capetele într-o tăcere respectuoasă,
care avea să se sfârşească în clipa în care următoarea tânără intra în ringul de apă
roşie.
— Zeii să ne aibă-n pază! Doña Sofia se uită ţintă la pata ce se întindea pe
suprafaţa apei; luptătoarele rămase aşteptară cu capetele plecate, în timp ce
preoţii gesticulau un soi de binecuvântare reciprocă. De necrezut! Răpusă atât de
repede, de un şiretlic atât de banal. Ei bine, tatăl meu obişnuia să spună că o clipă
de neatenţie la Sărbătoare face cât zece în orice altă împrejurare.
Locke se înclină adânc în faţa ei, luându-i o mână şi sărutând-o.
— Nu mă îndoiesc deloc în privinţa spuselor sale, Doña Sofia. Chiar deloc.
Surâzând amabil, se mai înclină o dată, apoi se întoarse şi strânse mâna
soţului ei.
 INTERLUDIU: Locke rămâne la cină

— Ce?! Locke aproape că sări în picioare. Ce tot spui acolo?

— Băiete, zise Lanţuri, băieţelul meu sclipitor cu întreruperi, lumea ta are
orizonturi atât de restrânse! Poţi vedea destul de limpede ca să-i joci o şotie
cuiva, însă nu poţi vedea dincolo de consecinţele imediate. Până nu vei învăţa să
te gândeşti dinainte la repercusiuni, te vei pune pe tine şi îi vei pune şi pe toţi cei
din preajma ta în primejdie. N-ai ce face, eşti tânăr, dar a cam venit vremea să nu
mai fii prost. Aşa că ascultă aici. Prima ta greşeală – dacă iei bani de la strajă nu
primeşti doar o bătaie. Eşti omorât. Ne-am înţeles? Aici, în Camorr, straja ia bani
de la noi, niciodată invers. Această regulă este bătută în cuie şi nu există excepţii,
indiferent ce fel de hoţ eşti sau ce intenţii ai. Înseamnă moarte. Pentru delictul
ăsta rămâi fără beregată, ajungi hrană pentru rechini, întâlneşti zeii mai devreme.
Ai priceput?
Locke încuviinţă.
— Aşa că, atunci când l-ai aranjat pe Veslin, chiar că l-ai aranjat. Însă ai mers
prea departe cu greşeala asta când ai folosit o monedă din fier alb. Ştii cât
înseamnă o coroană, mai exact?
— O grămadă!
— Ha. „O grămadă― nu este „mai exact―. Nu vorbeşti therina sau chiar nu
ştii?
— Chiar nu ştiu, cred.
— Ei bine, dacă toate-s bune şi frumoase şi cum le ştiam eu, moneda aia mică
din fier alb lucios făcea patruzeci de soloni de argint. Pricepi? Două sute
patruzeci de gologani. Faci ochii mari. Să însemne oare că poţi merge cu mintea
atât de departe, că înţelegi?
— Da. Uau!
— Da, uau. Să îţi ofer o vedere de ansamblu asupra lucrurilor. O Jachetă
Galbenă – unul dintre străjerii oraşului atât de altruişti şi nemaipomenit de
conştiincioşi – ar putea strânge atâta bănet după vreo două luni de slujbă zilnică.
Iar străjerii sunt bine plătiţi, faţă de oamenii de rând, şi poţi fi sigur că nu sunt
plătiţi cu fier alb.
— Oh...
 — Deci nu numai că Veslin lua bani, lua prea mulţi bani! O coroană!
Morgante ar lăcrima. Poţi cumpăra o moarte pentru mult mai puţini bani,
inclusiv moartea ta.
— Hhmm... cât aţi plătit pentru...
Locke îşi ciocăni pieptul, acolo unde Însemnul Morţii încă îi atârna pe sub
cămaşă.
— Nu vreau să-ţi stric părerea nemaipomenit de bună pe care o ai despre tine,
dar încă nu sunt sigur că am cheltuit cu cap ăia doi bani. Văzând expresia de pe
chipul băiatului, Lanţuri scoase un râs copios şi sincer, dar glasul îi redeveni
serios imediat: Te las să ghiceşti, băiete. Însă lucrurile nu se schimbă. Poţi pune
la treabă oameni pe cinste şi aspri pentru mai puţin. Ai putea cumpăra vreo cinci-
şase afaceri importante, dacă înţelegi ce vreau să spun. Aşa că, atunci când ai
strecurat o monedă din fier alb printre lucrurile lui Veslin...
— Au fost prea mulţi bani... pentru ceva... simplu?
— Foarte exact. Mult prea mulţi bani pentru informaţii sau comisioane.
Nimeni în toate minţile nu-i dă unei nenorocite de puşlamale din cimitir o
coroană. Decât dacă acea puşlama nu este plătită să facă altceva mai grav. Să îl
omoare pe fostul tău stăpân, de exemplu. Să dea foc Dealului Umbrelor, cu toţi
cei dinăuntru. Deci, dacă bietul Făuritor-de-Hoţi a fost supărat când a aflat că
Veslin lua bani, îţi închipui cum s-a simţit când a văzut despre câţi bani era
vorba.
Locke încuviinţă furios.
— Aşa deci. Două greşeli. Cea de-a treia greşeală pe care ai făcut-o are de-a
face cu Gregor. Trebuia ca şi Gregor să fie bătut cu băţul cel urât?
— Nu îmi plăcea de el, dar nu. Îl urmăream doar pe Veslin. Poate că voiam ca
şi Gregor să fie bătut un pic, dar nu atât de mult ca Veslin.
— Doar aşa. Aveai o ţintă şi voiai să îi joci un renghi, dar nu ai controlat
situaţia. Aşa că ai scăpat din mână jocul pregătit pentru Veslin, şi Gregor Foss a
făcut şi el cunoştinţă cu cuţitul.
— Doar asta am spus şi eu, nu? Am recunoscut deja!
— Eşti mânios acum? O, da, probabil eşti... mânios că ai dat-o în bară.
Mânios că nu eşti atât de isteţ pe cât credeai. Mânios că zeii au dat atâtor oameni
aceeaşi minte pe care i-au dat-o lui Locke Lamora. Afurisită treabă, nu?
Locke îşi stinse dintr-o suflare micuţul felinar, apoi îl azvârli peste parapet cu
boltă, pe cât de sus putu s-o facă braţul său subţire. Izbitura aterizării acestuia se
pierdu în zumzetul aglomeratei nopţi camorrene. Băiatul îşi încrucişă braţele,
defensiv.
 — Ei bine, e chiar plăcut să scapi de ameninţarea felinarului ăluia, băiete!
Lanţuri trase un ultim fum, apoi frecă mănunchiul ars de tutun de pietrele de pe
acoperiş. A fost semnalul convenit cu Ducele? Plănuieşti să ne ucizi?
Locke nu spuse nimic, strângând din dinţi şi scoţând buza de jos în afară.
Îmbufnarea, limbajul non-verbal al celor foarte tineri. Lanţuri râse zgomotos.
— Chiar cred tot ce mi-ai zis, Locke, deoarece am purtat o discuţie lungă cu
fostul tău stăpân înainte să i te iau de pe cap. Cum am mai spus, mi-a mărturisit
totul. Mi-a zis despre ultima şi cea mai mare greşeală pe care ai comis-o. Cea
care te-a dat de gol şi care te-a adus aici. Poţi ghici cam care ar putea fi?
Locke clătină din cap.
— Nu poţi sau nu vrei?
— Chiar nu ştiu. Locke îşi lăsă privirea în pământ. Nu mă... gândisem la asta.
— Le-ai arătat şi altor puşti din Străzi moneda din fier alb, nu-i aşa? I-ai pus
să te ajute să faci rost de ea. Le-ai spus unora dintre ei la ce ar putea fi folosită.
Şi le-ai poruncit să nu vorbească despre ea... dar cum ţi-ai, hhmm, întărit
porunca?
Ochii lui Locke se măriră; buzele i se ţuguiară din nou, dar îmbufnarea
dispăru complet.
— Şi ei... şi ei îl urau pe Veslin. Şi ei voiau să-l vadă bătut.
— Bineînţeles. Poate că asta ar fi fost de ajuns pe moment. Dar ce s-ar fi
întâmplat mai târziu? După ce Veslin şi Gregor au murit, stăpânul tău s-a mai
calmat şi a cugetat un pic asupra situaţiei. Şi ce-ar fi dacă s-a apucat să pună
întrebări despre un anume băiat Lamora? Ce-ar fi dacă i-a luat deoparte pe unii
dintre micuţii tăi tovarăşi din Străzi şi i-a întrebat frumos dacă Locke Lamora n-a
făcut vreo poznă... ceva mai deosebit? Chiar şi pentru el?
— Ooo! Băiatul se cutremură. Ooo!
— O-ho-ho! Lanţuri se întinse şi îl bătu pe umăr. Iluminarea! Când vine, te
loveşte ca o cărămidă în cap, nu-i aşa?
— Cred că da.
— Deci, zise Lanţuri, acum pricepi unde au început să meargă prost lucrurile.
Câţi băieţi şi fete sunt în dealul ăla, Locke? O sută? O sută douăzeci? Mai mulţi?
Cam câţi crezi tu că ar putea înfrunta fostul tău stăpân dacă s-ar răzvrăti
împotriva sa? Unul sau doi, nici o problemă. Dar patru? Opt? Toţi?
— Noi, hhmm... cred că nu... ne-am gândit niciodată la asta.
— Fiindcă el nu îşi cârmuieşte cimitirul prin logică, băiete, ci prin frică. Frica
de el le ţine în frâu pe lichelele mai mari. Iar frica de ei îi ţine în frâu pe rahaţii
mai mici, aşa, ca tine. Orice subminează această frică reprezintă o ameninţare a
poziţiei lui. Şi iată cum apare Locke Lamora, fluturându-şi steagul de idiot şi
socotindu-se cu mult mai isteţ decât restul lumii!
 — Eu chiar... eu nu... cred că sunt mai isteţ decât restul lumii.
— Ba ai crezut, până acum trei minute. Ascultă. Eu sunt un garrista. Asta
înseamnă că sunt şeful unei găşti, chiar dacă-i una mică. Şi fostul tău stăpân este
un garrista, garrista din Dealul Umbrelor. Iar când pui la îndoială capacitatea
unui conducător de a-şi cârmui gaşca, ies scântei. Cât timp crezi tu că ar mai
putea să păstreze Făuritorul-de-Hoţi controlul asupra Dealului Umbrelor dacă ar
ieşi vorbă că l-ai jucat pe degete? Că l-ai dus de nas ca pe un pisoiaş în lanţ? Nu
i-ar mai putea controla niciodată cu adevărat pe orfani; ar tot întinde coarda, până
s-ar ajunge la vărsare de sânge.
— De-aia s-a descotorosit de mine? Şi cei din Străzi? Ce-o să se întâmple cu
cei care m-au ajutat să-l înfund pe Veslin?
— Bune întrebări. Uşor de răspuns la ele. Fostul tău stăpân îi ia în grijă pe
orfanii de pe străzi şi îi ţine la el câţiva ani; de obicei, isprăveşte cu ei până ajung
la doisprezece-treisprezece ani. Îi învaţă noţiunile de bază: cum să ajungă
pungaşi, cum să vorbească limbajul secret şi cum să se amestece cu Oamenii
Potriviţi; cum să se descurce într-o gaşcă şi cum să scape de ştreang. Când
isprăveşte cu ei, îi vinde găştilor mai mari, găştilor adevărate. Pricepi? Ia
comenzi. Poate Chipurile Cenuşii au nevoie de o fată care să lucreze la etaj.
Poate că Băieţii de la Arsenal vor un bătăuş dat dracului. Este un mare avantaj
pentru găşti: le aduce recruţi potriviţi, care nu trebuie ţinuţi de mână.
— Ştiu asta. De-aia... m-a vândut ţie.
— Da. Deoarece tu eşti un caz deosebit. Ai deprinderi profitabile, chiar dacă
până acum ai nimerit de-a dreptul jalnic. Însă micuţii tăi prieteni din Străzi? Erau
şi ei înzestraţi ca tine? Nu, erau simpli hoţi de buzunare, simpli momitori. Nu
erau copţi. Nimeni nu ar fi dat doi bani pe ei, în afară de negustorii de sclavi, iar
fostul tău stăpân are o amărâtă de urmă de conştiinţă veritabilă – nu v-ar da pe
mâna ălora pentru tot bănetul din Camorr.
— Deci... e aşa cum ai spus. A trebuit să facă ceva cu toţi cei care ştiau de
monedă. Toţi cei care ne puteam... da seama sau puteam vorbi despre ea. Iar eu
am fost singurul pe care îl putea vinde.
— Întocmai. Cât despre ceilalţi, ei bine... Lanţuri ridică din umeri. O să se
isprăvească repede. În două-trei săptămâni, n-o să-şi mai amintească nimeni nici
măcar cum îi chema. Ştii cum merge treaba pe deal.
— I-am dus la pieire?
— Da. Lanţuri nu îşi îmblânzi vocea: Chiar asta ai făcut. La fel de sigur cum
ai încercat să îl răneşti pe Veslin, i-ai dus la pieire pe Gregor şi pe încă vreo
patru-cinci dintre micuţii tăi tovarăşi.
— La naiba!
 — Pricepi acum ce înseamnă consecinţele? De ce trebuie să te mişti încet, să
plănuieşti din timp, să păstrezi controlul asupra situaţiei? De ce trebuie să te
potoleşti şi să aştepţi ca timpul să-ţi dea şi minte pe potriva talentului tău pentru
năzbâtii? Vom lucra ani de zile împreună, Locke! Ani în care tu şi ceilalţi
drăcuşori împieliţaţi veţi exersa în linişte. Iar asta va fi regula, dacă vrei să rămâi
aici: nici un joc, nici o înşelătorie, nici o escrocherie, nimic în afară de ce spun
eu. Când unul ca tine îmbrânceşte lumea, lumea ripostează. Şi e foarte posibil ca
alţii să aibă de suferit. Am fost clar?
Locke încuviinţă.
— Acum. Lanţuri îşi dezmorţi umerii şi gâtul; se auziră o serie de pocnituri şi
trosnituri de undeva dinlăuntrul său. Aaa. Ştii ce-i ăla un prinos adus morţilor?
— Nu.
— Este ceva ce facem noi pentru Binefăcător. Nu doar aceia dintre noi care
sunt iniţiaţii celui de-al Treisprezecelea. Ceva ce fac toţi pungaşii unul pentru
celălalt, toţi Oamenii Potriviţi din Camorr. Când pierdem pe cineva la care
ţinem, facem rost de ceva preţios şi îl aruncăm. De tot, înţelegi? În mare, într-un
foc, ceva de genul ăsta. Facem asta pentru a le înlesni prietenilor noştri calea în
lumea de dincolo. E limpede până acum?
— Da, dar fostul meu stăpân…
— O, crede-mă, şi el face asta. Este tare zgârcit şi o face numai în taină, dar o
face pentru fiecare orfan pe care îl pierde. Închipuie-ţi că nu o să vă pomenească
despre asta. Însă uite care-i treaba – există o regulă care trebuie urmată când vine
vorba de prinos. Nu poate fi dat de bunăvoie, pricepi? Nu poate fi ceva ce ai
deja. Trebuie să fie ceva deosebit, furat de la altcineva, fără permisiunea sau,
hhmm, complicitatea sa. M-ai înţeles? Trebuie să fie furt în toată regula.
— Aaa, sigur.
Părintele Lanţuri îşi trosni încheieturile.
— O să aduci un prinos morţilor pentru fiecare băiat sau fată care a murit din
cauza ta, Locke. Unul pentru Veslin, unul pentru Gregor. Unul pentru fiecare
dintre micii tăi prieteni din Străzi. Sunt sigur că o să ştiu exact câţi într-o zi sau
două.
— Dar eu... Ei nu au fost…
— Desigur că au fost prietenii tăi, Locke. Au fost bunii tăi prieteni. Căci ei o
să te înveţe că, atunci când omori pe cineva, trebuie să suporţi consecinţele. Una
este să omori într-un duel, în legitimă apărare sau ca să te răzbuni. Şi e cu totul
altceva să omori din pură neglijenţă. Acele morţi vor atârna deasupra capului tău
până când vei fi atât de grijuliu de-o să lăcrimeze sfinţii lui Perelandro. Prinosul
tău adus morţilor va fi de o mie de coroane pe om. Toţi bani furaţi cu mâinile
tale.
 — Dar eu... cum?! O mie de coroane?! De fiecare? O mie?
— O să îţi poţi scoate însemnul-morţii de la gât când o să faci rost şi de
ultimul bănuţ, nici o clipă mai devreme.
— Imposibil! O să-mi ia... o veşnicie!
— O să-ţi ia ani buni. Însă în templul ăsta sunt doar hoţi, nu şi ucigaşi. Iar
preţul vieţii tale alături de mine este că trebuie să le arăţi morţilor respect. Acei
băieţi şi acele fete sunt victimele tale, Locke! Să-ţi intre bine în cap! Le datorezi
asta în faţa zeilor. Trebuie să faci legământ de sânge înainte să poţi rămâne. Eşti
dispus să faci asta?
Locke păru să cugete câteva secunde. Apoi dădu din cap de parcă ar fi vrut să
şi-l limpezească şi încuviinţă.
— Atunci întinde mâna stângă.
Când Locke îşi întinse mâna, Lanţuri scoase de sub robă un stilet subţire din
oţel înnegrit şi îl trecu peste palma sa stângă; apoi, ţinând strâns mâna întinsă de
Locke, îi făcu o tăietură uşoară, usturătoare, între degetul mare şi arătător. Îşi
strânseră mâinile până când palmele li se umplură de sânge amestecat.
— Acum eşti un Ticălos Gentilom, ca şi noi. Eu sunt garrista pentru tine, iar
tu eşti pezon-ul meu, soldăţelul meu. Am cuvântul tău scris cu sânge că vei face
ceea ce ţi-am zis? Că vei aduce prinos pentru sufletele oamenilor cărora le-ai
greşit?
— O s-o fac, spuse Locke.
— Bine. Asta înseamnă că poţi rămâne la cină. Hai să coborâm de pe
acoperişul ăsta.

În spatele uşii cu perdea din capătul altarului exista un hol lung şi soios care
dădea în câteva odăi la fel de soioase; umezeala, mucegaiul şi sărăcia erau
expuse din belşug. Erau chilii cu paturi de scânduri pentru dormit, luminate de
felinare din hârtie care răspândeau o lumină de culoarea berii ieftine. Pergamente
şi cărţi legate erau împrăştiate pe paturi; robe de o curăţenie discutabilă atârnau
de cârlige pe pereţi.
— Toate astea sunt aiureli necesare. Lanţuri gesticula în toate părţile, pe când
îl conducea pe Locke în odaia cea mai apropiată de uşa cu perdea, de parcă îi
arăta un palat. Din când în când, mai găzduim câte un tutore sau un preot călător
din ordinul lui Perelandro, iar ei trebuie să vadă ceea ce se aşteaptă să vadă.
Patul de scânduri pe care dormea Lanţuri (căci, după cum văzu Locke,
cătuşele prinse de peretele din odaia vecină nu puteau ajunge la nici o altă odaie
din spate) era aşezat pe un bloc masiv de piatră, un soi de raft solid ieşind din
zid. Lanţuri scotoci pe sub păturile învechite, întoarse ceva care scoase un sunet
metalic şi îşi ridică patul de parcă ar fi fost un capac de sicriu; păturile se
dovediră a sta pe un fel de pupitru de lemn prins cu balamale în piatră. O lumină
aurie ademenitoare se revărsă din blocul de piatră, împreună cu mirosurile
condimentate specifice bucătăriei camorrene de primă mână. Locke cunoştea
aroma doar din felul în care era adusă de vânt din cartierul Alcegrante sau din
unele hanuri şi din case.
— Hai, intră! Lanţuri îi mai făcu o dată semn şi Locke trase cu ochiul peste
marginea blocului de piatră. O scară solidă de lemn cobora de-a lungul unui puţ
pătrăţos ceva mai larg decât umerii lui Lanţuri; se oprea la vreo şapte metri mai
jos, pe o podea din lemn lustruit. Nu mai căsca gura atâta; coboară!
Locke se supuse. Treptele scării erau late, aspre şi foarte apropiate între ele;
nu avu nici o problemă la coborâre şi, când ajunse jos, se trezi într-un pasaj înalt
care părea desprins din însuşi turnul Ducelui. Podeaua era într-adevăr din lemn
lustruit: stinghii drepte, lungi, de un cafeniu-auriu, scârţâiau plăcut sub paşii săi.
Tavanul arcuit şi pereţii erau acoperiţi în întregime cu o sticlă groasă şi lăptos-
aurie care lucea palid, precum soarele din anotimpul ploios, când se mai iveşte
de după norii grei. Lumina venea de pretutindeni şi de nicăieri; peretele scânteia.
Cu o serie de bufnituri, bombăneli şi zornăieli (căci Locke văzu acum că aducea,
într-un săculeţ din pânză groasă, monedele primite peste zi), Lanţuri sări pe
podea lângă el. Smuci scurt de frânghia legată de scară şi falsul pat de scânduri
căzu la loc, închizându-se singur.
— Bun. Nu-i aşa că-i mult mai plăcut?
— Da. Locke îşi trecu degetele peste suprafaţa fără cusur a unuia dintre pereţi.
Sticla era simţitor mai rece decât aerul. Este Sticlă-străveche, nu-i aşa?
— Că doar n-o fi chirpici! Lanţuri îl împinse pe Locke spre stânga, unde
pasajul făcea o cotitură. Toată pivniţa templului este înconjurată de chestia asta.
Sigilată în ea. Templul de deasupra a fost clădit pentru a se aşeza în ea, acum
sute de ani. Nu-i nici o crăpătură în ea, din câte îmi pot da seama, în afară de
vreo două tunele care duc în alte locuri interesante. E rezistentă la inundaţii, nu
lasă să intre nici măcar o picătură de apă de dedesubt, chiar şi atunci când apa
este până la brâu pe străzi. Şi ţine-afară şobolanii, gândacii, păianjenii-sugători şi
toate porcăriile alea, atâta timp cât suntem atenţi la venire şi la plecare.
Zdrăngănitul tigăilor de metal şi chicotitul înfundat al fraţilor Sanza ajunse la
ei de după colţ, chiar înainte să intre într-o bucătărie mobilată confortabil cu
bufete înalte din lemn şi cu o masă lungă din scoruş, înconjurată de scaune cu
spetează înaltă. Locke se frecă la ochi când văzu pernele din catifea neagră şi
frunzele din aur lăcuit care le împodobeau pe toate părţile.
 Calo şi Galdo lucrau la un cuptor de cărămidă, mutând tigăi dintr-o parte în
alta şi trântind cuţite pe o imensă vatră alchimică albă. Locke văzuse blocuri mai
mici din asemenea piatră, care dădea o căldură lipsită de fum când aruncai apă pe
ea, dar cea de aici cântărea probabil cât Părintele Lanţuri. În timp ce Locke
privea, Calo (Galdo?) ridică o tigaie în aer şi turnă apă dintr-un urcior de sticlă
pe vatra încinsă; aburul care se înălţă deodată aduse cu el un amestec bogat de
mirosuri dulci şi Locke simţi cum i se umple gura de apă.
În aerul de deasupra mesei din scoruş strălucea un candelabru extraordinar: în
anii următori, Locke înţelese că era o sferă armilar, făurită în întregime din sticlă
şi cu un ax din aur masiv. În centrul său strălucea, cu lumina albă-arămie a
soarelui, un glob alchimic; în jurul acestuia se aflau cercurile din sticlă care
marcau orbitele şi mişcările lumii şi ale rudelor sale celeste, inclusiv ale celor trei
luni; în cele mai îndepărtate margini se aflau o sută de stele suspendate, ca nişte
stropi de sticlă topită îngheţaţi cumva în chiar momentul exploziei lor. Lumina
alerga, licărea şi ardea de-a lungul fiecărei feţe a candelabrului, şi totuşi era ceva
în neregulă cu ea: părea că tavanul şi pereţii din Sticlă-străveche absorbeau
cumva lumina din soarele alchimic; plămădind-o, slăbind-o, redistribuind-o de-a
lungul întregii lungimi şi lăţimi a Sticlei-străvechi din această pivniţă nefirească.
— Bine ai venit în adevărata noastră casă, micul nostru templu închinat
Binefăcătorului. Lanţuri azvârli sacul cu monede pe masă. Patronul nostru nu s-a
sinchisit niciodată de ideea că austeritatea şi pioşenia ar trebui să meargă mână în
mână; aici jos, ne arătăm înalta preţuire pentru lucruri preţuindu-le, dacă mă-
nţelegi. Băieţi! Ia uitaţi cine a supravieţuit interviului!
— Nu ne-am îndoit deloc, zise unul din gemeni.
— Nici măcar o clipă, spuse şi celălalt.
— Însă acum putem afla ce a făcut de a fost izgonit din Dealul Umbrelor?
Întrebarea, rostită la unison, avea tonul unui ritual repetat.
— Când o să fiţi mai mari. Lanţuri ridică din sprânceană către Locke şi clătină
din cap, asigurându-se că băiatul putea să-i vadă clar gestul. Mult mai mari.
Locke, bănuiesc că nu ştii cum se aşază masa...?
Când Locke clătină din cap, Lanţuri îl duse la un bufet înalt, aflat chiar în
stânga vetrei de gătit. Înăuntru erau vrafuri de farfurii albe din porţelan; Lanţuri
ridică una astfel încât Locke să poată vedea blazonul pictat de mână (un pumn
înzăuat strângând o săgeată şi un ciorchine de struguri) şi poleiala strălucitoare
de pe margine.
— Împrumutată, oarecum permanent, zise Lanţuri, de la Doña Isabella
Manechezzo, preadistinsa mătuşă a Ducelui Nicovante. A murit fără copii şi
dădea rareori petreceri, aşa că nu-i ca şi cum le folosea pe toate. Vezi cum unele
dintre faptele noastre care le-ar putea părea crude şi necinstite străinilor sunt de
fapt chiar convenabile, dacă le priveşti din unghiul potrivit? E mâna
Binefăcătorului la mijloc sau cel puţin aşa ne place nouă să credem. Nu că ne-am
da seama de diferenţă, dacă nu ar fi mulţumit.
Lanţuri îi dădu farfuria lui Locke (care o înhăţă cu o grijă mult exagerată şi-i
cercetă îndeaproape marginea aurită) şi îşi trecu drăgăstos degetele peste
suprafaţa mesei de scoruş.
— Ei, asta, asta a fost proprietatea lui Marius Cordo, un jupân negustor din
Tal Verrar. O ţinea în cabina principală a unei galere cu trei nivele. Imensă!
Optzeci şi şase de vâsle. M-am cam supărat pe el, aşa că i-am săltat-o, împreună
cu scaunele, covoarele, tapiţeriile şi toate hainele. Chiar de pe corabie. I-am lăsat
banii; voiam să îi demonstrez ceva. Am aruncat totul în Marea de Bronz, cu
excepţia mesei ăsteia.
— Şi ăsta! Lanţuri arătă spre candelabrul celest. Ăsta era transportat din
Ashmere într-un convoi de căruţe bine păzit, pentru bătrânul Don Leviana.
Cumva, în timpul transportului, s-a transformat într-o cutie cu paie. Lanţuri mai
scoase trei farfurii din bufet şi le puse în braţele lui Locke. La naiba, eram destul
de bunicel pe vremea când chiar munceam ca să îmi câştig traiul.
— Of, spuse Locke, sub povara tacâmurilor de calitate.
— A, da. Lanţuri arătă spre scaunul din capul mesei. Pune una pentru mine
acolo. Una pentru tine la stânga mea. Două pentru Calo şi Galdo la dreapta mea.
Dacă ai fi slujitorul meu, ţi-aş zice să faci un aranjament neoficial. Poţi repeta?
— Aranjament neoficial.
— Exact. Aşa mănâncă cei mari şi puternici atunci când au ca invitaţi la masă
doar rude apropiate şi poate un prieten sau doi. Privirea şi tonul vocii lui Lanţuri
lăsau de înţeles că se aştepta ca lecţia asta să fie reţinută, şi el începu să-i
prezinte lui Locke toate complexităţile paharelor, şerveţelelor de masă şi
tacâmurilor din argint.
— Ce fel de cuţit mai e şi ăsta? Locke ridică un tacâm rotunjit pentru unt ca
Lanţuri să îl poată inspecta. Are o problemă. Nu ai putea omorî pe nimeni cu
ăsta.
— Nu prea uşor, asta-i clar, băiete. Lanţuri îi arătă lui Locke cum să aşeze
cuţitul de unt, împreună cu vasele şi castroanele potrivite. Însă, atunci când se
strânge aristocraţia la cină, este nepoliticos să îi faci felul cuiva altfel decât prin
otravă. Lucrul ăsta serveşte la întinsul untului, nu la luatul beregatei.
— Atâta bătaie de cap doar ca să mănânci...
— Păi, dacă era după fostul tău stăpân, în Dealul Umbrelor puteaţi să mâncaţi
slană rece şi turte de pământ unul de pe fundul celuilalt. Însă acum eşti un
Ticălos Gentilom, cu accent pe Gentilom. O să înveţi cum să mănânci aşa şi cum
să serveşti oameni care mănâncă aşa.
 — De ce?
— Deoarece, Locke Lamora, va veni o vreme când vei lua masa cu baroni,
conţi şi duci. Vei lua masa cu negustori, amirali, generali şi tot felul de doamne!
Şi atunci... Lanţuri puse două degete sub bărbia lui Locke şi îi înălţă capul, astfel
încât să îl privească în ochi. Atunci bieţii idioţi n-o să aibă nici cea mai vagă idee
că, de fapt, iau masa cu un hoţ.

— Nu-i aşa că e drăguţ?

Lanţuri înălţă paharul gol şi îşi salută cei trei tineri protejaţi la masa splendid
împodobită. Castroane aburinde din bronz şi vase grele de lut purtau în ele
rezultatele eforturilor depuse de Calo şi Galdo la vatra de gătit. Locke, aşezat pe
o pernă în plus ca să îi ajungă coatele pe masă, se holba la mâncare şi la găteli cu
ochi mari. Era năucit de cât de repede scăpase de vechea sa viaţă şi nimerise în
asta nouă, plină de oameni ţicniţi, dar ciudat de plăcuţi.
Lanţuri ridică o sticlă plină cu ceea ce el numea vin alchimic; chestia era
vâscoasă şi întunecată, ca argintul-viu. Când trase dopul deşurubat, aerul se
umplu cu miros de ienupăr; pentru o clipă, chiar acoperi aroma condimentată a
felurilor principale. Lanţuri turnă o porţie bună din chestia aia într-un pahar gol
şi, în lumina puternică, vinul se scurse precum argintul topit. Lanţuri înălţă
paharul în dreptul frunţii.
— Un pahar vărsat în aer pentru cel care şade cu noi nevăzut; patronul şi
protectorul, Paznicul Strâmb, Părintele Pretextelor Necesare.
— Îţi mulţumim pentru buzunarele adânci şi nepăzite, rostiră fraţii Sanza într-
un glas, iar Locke fu luat prin surprindere de seriozitatea intonaţiei lor.
— Îţi mulţumim pentru străjerii care dorm în post, zise Lanţuri.
— Îţi mulţumim pentru oraşul care ne hrăneşte şi pentru noaptea care ne
ascunde, veni răspunsul.
— Îţi mulţumim pentru prietenii care ne ajută să cheltuim prada! Lanţuri
coborî paharul pe jumătate plin şi îl aşeză în mijlocul mesei. Luă un alt pahar,
mai mic; turnă în acesta doar un deget de argint lichid. Un pahar vărsat în aer
pentru un prieten care nu este cu noi. Îi dorim numai bine Sabethei şi ne rugăm
să se întoarcă cu bine.
— Şi poate o să se întoarcă mai puţin ţicnită, spuse unul din cei doi Sanza, pe
care Locke îl numise Calo în gând, ca să-i fie mai uşor.
— Şi mai umilă. Galdo dădu din cap după ce zise asta. Umilă ar fi chiar
minunat.
 — Fraţii Sanza îi doresc Sabethei numai bine. Lanţuri ţinu paharul mic de
licoare nemişcat şi îi ţintui cu privirea pe gemeni. Şi se roagă pentru întoarcerea
ei cu bine.
— Da! Îi dorim numai bine!
— O întoarcere cu bine ar fi nemaipomenită.
— Cine este Sabetha? rosti încet Locke, adresându-i întrebarea lui Lanţuri.
— O podoabă pentru mica noastră gaşcă. Singura noastră femeie, plecată
momentan la... studii. Lanţuri lăsă paharul ei jos, lângă cel turnat pentru
Binefăcător, şi îi luă paharul lui Locke. Încă o afacere specială făcută cu fostul
tău stăpân. Înzestrată, băiete, înzestrată ca tine cu un talent nefiresc în a-i necăji
pe ceilalţi.
— Adică pe noi, vrea să spună, completă Calo.
— Şi în curând şi pe tine, surâse Galdo.
— Da’ mai tacă-vă fleanca, tâmpiţilor! Lanţuri turnă un strop din vinul ca
argintul-viu în paharul lui Locke şi i-l dădu înapoi. Încă un toast şi o rugăciune.
Pentru Locke Lamora, noul nostru frate. Noul meu pezon. Îi urăm toate cele
bune. Îl primim cu braţele deschise. Şi ne rugăm să capete mai multă
înţelepciune.
Cu mişcări graţioase, le turnă vin lui Calo şi lui Galdo, iar apoi turnă un pahar
aproape plin pentru sine. Lanţuri şi cei doi Sanza îşi înălţară paharele; Locke îi
imită iute. Argintul sclipea sub aur.
— Bine-ai venit printre Ticăloşii Gentilomi!
Lanţuri ciocni uşor cu Locke, producând un clinchet care zăbovi un pic în aer
înainte să se estompeze dulce.
— Mai bine alegeai moartea! zise Galdo.
— Ţi-a oferit moartea ca variantă, nu? rosti Calo în vreme ce ciocnea cu
fratele său, apoi se întinseră amândoi peste masă ca să ciocnească şi cu Locke.
— Râdeţi cât puteţi, băieţi. În curând, isprăviră de ciocnit pahare, şi Lanţuri fu
primul care sorbi iute din vin. Aaa! Ascultaţi la mine, dacă această biată făptură
rezistă măcar un an, o să ajungeţi să jucaţi cum vă cântă el. O să vă arunce
struguri când o să vrea să vadă un giumbuşluc. Haide, Locke, ia o gură!
Locke îşi înălţă paharul; suprafaţa argintie oglindea imaginea vie, dar
tremurătoare a chipului său şi a odăii puternic luminate din jurul lui; buchetul
vinului era un amestec de ienupăr şi de anason care-i gâdila nasul. Duse propria
imagine la buze şi bău. În momentul în care o înghiţi, licoarea un pic rece păru să
îi alunece pe două căi în acelaşi timp: o dâră de căldură îi gâdilă gâtlejul pe când
cobora, iar tentacule de gheaţă se întinseră în sus, alunecându-i pe cerul gurii şi
prin sinusuri. Ochii i se holbară; tuşi şi îşi trecu o mână peste buzele deodată
amorţite.
 — Este vin de oglindă, din Tal Verrar. Marfă bună. Acum pune şi mănâncă
ceva, că altfel o să-ţi crape capul.
Calo şi Galdo traseră la o parte şervetele ude de pe platouri şi castroane,
dezvelind pentru prima oară adevăratele proporţii ale cinei. Erau chiar şi cârnaţi,
frumos tăiaţi şi prăjiţi în ulei cu bucăţi de pere. Erau ardei iuţi umpluţi cu pastă
de migdale şi cu spanac; găluşte de pui învelite în pâine subţire şi fripte până
când pâinea ajunsese translucidă ca hârtia; fasole neagră rece în sos de vin şi
muştar. Fraţii Sanza îi puneau deja câte ceva din fiecare pe farfurie, atât de
repede încât Locke nu putea să-i urmărească.
De-abia descurcându-se cu o furculiţă de argint bifurcată şi cu unul dintre
cuţitele rotunjite pe care le luase în râs mai înainte, Locke începu să îşi îndese de
toate în gură; aromele păreau să explodeze glorios şi la întâmplare. Găluştele de
pui erau condimentate cu ghimbir şi cu coajă rasă de portocală. Sosul de vin din
salata de fasole îi încălzi limba; aburii iuţi ai muştarului îi arseră gâtul. Se
pomeni că dă vin pe gât ca să stingă fiecare nou foc care se isca înlăuntrul său.
Spre surpriza sa, după ce îl serviră pe el, gemenii Sanza nu se atinseră de
mâncare; stăteau cu mâinile împreunate şi cu ochii la Lanţuri. După ce bărbatul
se asigură că Locke mănâncă, se întoarse spre Calo.
— Eşti un nobil vadran. Să spunem că eşti un Liege-Graf dintr-unul din
Dovleceii mai puţin importanţi. Eşti la un dineu în Tal Verrar; sunt prezenţi
bărbaţi şi femei, în număr egal, cu locuri desemnate dinainte. Lumea tocmai a
intrat în sala de mese; doamna ta este lângă tine şi îţi vorbeşte. Ce faci?
— La un dineu vadran, i-aş trage scaunul ca să se aşeze, fără să aştept să îmi
ceară asta. Calo nu zâmbea. Însă doamnele verrarene ar sta intenţionat lângă un
scaun ca să arate că vor să le fie tras. Este nepoliticos să-ţi dai cu presupusul. Aşa
că aş lăsa-o pe ea să facă prima mişcare.
— Foarte bine. Acum. Lanţuri arătă spre celălalt Sanza cu o mână, în timp ce
îşi punea mâncare în farfurie cu cealaltă. Cât fac şaptesprezece înmulţit cu
nouăsprezece?
Galdo închise ochii şi se concentră câteva secunde.
— Ăăă... trei sute douăzeci şi trei.
— Corect. Care este diferenţa dintre o leghe nautică vadrană şi una therină?
— Ăăă... leghea nautică vadrană este mai lungă cu o sută... cincizeci de
stânjeni.
— Foarte bine. Gata. Acum puteţi mânca.
În timp ce fraţii Sanza începură să se lupte grosolan pentru anumite feluri de
mâncare, Lanţuri se întoarse către Locke, a cărui farfurie era deja pe jumătate
goală.
 — Peste câteva zile o să încep să îţi pun tot felul de întrebări despre ce ai
învăţat, Locke. Dacă vrei să mănânci, trebuie să înveţi.
— Ce o să învăţ? În afară de aşezatul mesei...
— Totul! Lanţuri arăta foarte mulţumit de sine însuşi. Totul, băiete. Cum să
lupţi, cum să furi, cum să minţi fără să clipeşti. Cum să găteşti cine ca asta! Cum
să te deghizezi. Cum să vorbeşti ca un nobil, cum să scrii ca un preot, cum să
faci ca un debil mintal.
— Calo deja ştie cum să facă asta, zise Galdo.
— Agh moo agh na mugh baaa, spuse Calo, cu gura plină de mâncare.
— Ţii minte că ţi-am zis că noi nu operăm ca alţi hoţi? Noi suntem alt soi de
hoţi, Locke! Suntem actori. Oameni cu măşti. Stau aici şi mă prefac a fi preotul
lui Perelandro, şi sunt ani buni de când oamenii îmi aruncă bani. Cum crezi că
am plătit pentru tot ce-ţi văd ochii în bârlogul ăsta fermecat, pentru mâncarea
asta? Am cincizeci şi trei de ani; la vârsta asta, nimeni nu mai fură căţărat pe
acoperişuri şi spărgând încuietori. Sunt plătit mai bine pentru că sunt orb decât
am fost vreodată pentru isteţime şi iuţime. Iar acum sunt prea încet şi prea rotofei
ca să mai trec drept cineva cu adevărat interesant.
Lanţuri isprăvi ce avea în pahar şi îşi turnă altul.
— Însă voi... Tu şi Calo, şi Galdo, şi Sabetha... voi patru aveţi toate avantajele
pe care nu le-am avut eu. Educaţia voastră va fi amănunţită şi viguroasă. O să
îmi rafinez noţiunile şi tehnicile. Când voi termina cu voi, isprăvile pe care o să
le faceţi voi patru... ei bine, o să facă mica mea escrocherie cu templul ăsta să
pară simplă şi lipsită de ambiţie.
— Sună bine, spuse Locke, care începea să simtă efectul vinului; o pâclă
caldă de mulţumire înţelegătoare se pogora asupra lui, înăbuşind tensiunea şi
precauţia care erau o a doua natură pentru un orfan din Dealul Umbrelor. Ce
facem mai întâi?
— Păi, în seara asta, dacă nu o să fii prea ocupat cu vomitatul primei mese ca
lumea de care ai avut parte în viaţa ta, Calo şi Galdo o să îţi pregătească o baie
caldă. După ce nu vei mai fi un tovarăş atât de „înmiresmat―, poţi să te culci.
Mâine o să îţi dăm o robă de acolit şi poţi ieşi pe trepte cu noi, să aduni monede.
Mâine-noapte... Lanţuri se scărpină în barbă, luând o înghiţitură din pahar. Te
duc să îl întâlneşti pe baştan. Pe Capa Barsavi. Este nespus de curios să te vadă.
 CAPITOLUL TREI

Oameni închipuiţi

Pentru a doua oară în ultimele două zile, străini mascaţi şi cu glugi pătrunseră
în viaţa lui Don Lorenzo Salvara, într-un loc neaşteptat. De data asta se întâmplă
chiar după miezul nopţii, iar ei îl aşteptau în biroul său.
— Închideţi uşa, zise intrusul mai scund. Glasul său era tipic camorrean,
aspru, afumat şi evident obişnuit să i se dea ascultare. Luaţi loc, domnia voastră,
şi nu vă osteniţi să vă chemaţi slujitorul. Este puţin suferind.
— Cine naiba sunteţi? Mâna lui Salvara se răsuci din reflex; însă nu avea nici
o teacă la cingătoare. Închise uşa din spatele său, dar nu schiţă nici un gest de a
se aşeza la biroul de scris. Cum aţi intrat aici?
Intrusul care vorbise primul întinse mâna şi îşi trase jos pânza neagră ce îi
acoperea nasul şi gura. Avea chipul uscăţiv şi colţuros; părul îi era negru, iar
mustaţa închisă la culoare era subţire şi aranjată impecabil. O cicatrice albă îi
străbătea obrazul drept. Băgă o mână în faldurile mantiei sale negre, bine croite,
şi scoase un portofel negru din piele pe care îl desfăcu în aşa fel încât Donul să-i
poată vedea conţinutul – un mic blazon auriu aşezat într-un desen amănunţit de
sticlă îngheţată.
— Zeii să mă păzească! Don Salvara căzu în scaun, agitat, fără să mai şovăie.
Sunteţi Nocturni.
— Exact. Omul îşi împături portofelul şi îl băgă la loc în mantie. Intrusul
tăcut, încă mascat şi cu gluga trasă, se trase, ca din întâmplare, până la câţiva
paşi în spatele lui Don Lorenzo, între el şi uşă. Iertaţi-ne că dăm buzna aşa. Însă
problema pentru care am venit este extrem de delicată.
— Am... am jignit-o cumva pe Alteţa Sa?
— Din câte ştiu eu, nu, domnule Salvara. De fapt, se poate spune că ne aflăm
aici tocmai ca să prevenim asta.
— Eu... eu, aa... ei bine. A, ce aţi zis că i-aţi făcut lui Conté?
— I-am dat doar ceva care să-l ajute să doarmă, atât. Ştim cât de credincios vă
este şi mai ştim şi că-i periculos. Nu am vrut să apară... neînţelegeri.
 Bărbatul care stătea în pragul uşii întări această declaraţie păşind înainte,
întinzând mâna pe lângă Don Salvara şi aşezând încet pe birou cuţitele de luptă
ale lui Conté.
— Înţeleg. Sper că nu a păţit nimic. Don Salvara bătu darabana pe birou şi îl
ţintui cu privirea pe intrusul cu cicatrice. În caz contrar, aş fi foarte nemulţumit.
— Este viu şi nevătămat, vă dau cuvântul meu de slujitor al Ducelui.
— Mi-e de ajuns. Pentru moment.
Bărbatul cu cicatrice oftă şi se frecă la ochi cu două degete înmănuşate.
— Nu trebuie să începem cu stângul, m’lord. Îmi cer iertare pentru bruscheţea
apariţiei noastre şi pentru felul în care am intrat, dar cred că veţi descoperi că
bunăstarea domniei voastre este vitală în ochii stăpânului nostru. Mi s-a cerut să
vă întreb – aţi petrecut bine la Sărbătoare astăzi?
— Da... Don Salvara vorbi cu băgare de seamă, ca şi cum ar fi avut în faţă un
avocat sau un grefier. Cred că este o afirmaţie corectă.
— Bun, bun. Nu aţi fost singur, aşa-i?
— Doña Sofia m-a însoţit.
— Mă refer la altcineva. Nu la unul dintre supuşii Alteţei Sale. Nu un
camorrean.
— A, negustorul. Un negustor din Emberlain numit Lukas Fehrwight.
— Din Emberlain. Mda, sigur. Bărbatul cu cicatrice îşi încrucişă braţele la
piept şi îşi aruncă privirea prin biroul Donului; se uită o clipă la două mici
portrete din sticlă reprezentându-i pe bătrânii Don şi Doña Salvara, înrămate şi
cu funde negre comemorative. Ei bine, omul acela este negustor din Emberlain
tot atât ca şi mine sau ca dumneavoastră, m’lord Salvara. Este un escroc. Un
impostor.
— Eu... Don Salvara aproape că sări în picioare, dar îşi aminti de bărbatul din
spatele său şi se gândi de două ori înainte s-o facă. Nu văd cum ar putea fi
posibil. El…
— Să-mi fie cu iertare, m’lord. Bărbatul cu cicatrice surâse, cu un înfiorător
surâs fals, cum ar face-o un om fără copii care încearcă să aline un prunc agitat.
Însă daţi-mi voie să vă întreb – aţi auzit vreodată de omul căruia i se spune
Ghimpele din Camorr?

— Fur doar pentru că familia mea are nevoie de bani ca să supravieţuiască!

Locke Lamora rosti această proclamaţie cu paharul de vin înălţat; el şi ceilalţi
Ticăloşi Gentilomi stăteau la vechea masă de scoruş din vizuina opulentă de sub
Casa lui Perelandro; Calo şi Galdo la dreapta lui, Jean şi Goangă la stânga. O
grămadă imensă de mâncare era întinsă în faţa lor, iar candelabrul celest atârna
deasupra cu lumina sa aurie familiară. Ceilalţi începură să-şi bată joc.
— Mincinosule! strigară ei în cor.
— Fur doar pentru că lumea asta păcătoasă nu mă lasă să câştig o pâine
cinstită! strigă Calo, înălţându-şi propriul pahar.
— Mincinosule!
— Fur doar pentru că trebuie să-mi întreţin trântorul de frate geamăn, a cărui
lene i-a frânt inima mamei!
Galdo îl înghionti pe Calo în timp ce rosti asta.
— Mincinosule!
— Fur doar pentru că m-am înhăitat cu tot felul de derbedei, zise Jean.
— Mincinosule!
În cele din urmă, ritualul ajunse la Goangă; băiatul îşi înălţă paharul cu o
mână uşor tremurândă şi zbieră:
— Fur doar pentru că este al naibii de distractiv!
— TICĂLOSULE!
Într-un vacarm general de răcnete şi ţipete, cei cinci hoţi ciocniră paharele;
lumina sclipi pe cristal şi străluci prin neguroasele adâncimi verzi ale vinului de
mentă verrar. Cei patru bărbaţi îşi goliră paharele dintr-o înghiţitură şi le trântiră
pe masă. Goangă, care se uita deja cruciş, fu ceva mai delicat cu propriul pahar.
— Domnilor, ţin în mâini primele roade ale lungilor noastre săptămâni de
cercetare şi de suferinţă. Locke ridică un sul de pergament prins cu funde şi
purtând o pecete albastră – culoarea micii nobilimi din Camorr. O scrisoare de
credit pentru cinci mii de coroane, care pot fi ridicate mâine din fondurile pe care
Don Salvara le are depuse la Merragio. Şi, îndrăznesc să adaug, prima pradă la
care a contribuit mezinul găştii.
— Hei, băiatu’ din butoi!
Fraţii Sanza ţipară într-un glas; o clipă mai târziu, o chiflă cu migdale zbură
dinspre scaunele lor, îl izbi pe Goangă drept între ochi şi căzu în farfuria sa
goală. Goangă o rupse în două şi răspunse cu aceeaşi monedă, ţintind bine în
ciuda ameţelii. Locke continuă să vorbească în timp ce Calo se încruntă,
curăţându-şi firimiturile din ochi:
— Contactul din această după-amiază a fost uşor. Însă nu am fi ajuns atât de
departe şi atât de repede dacă n-ar fi fost acţiunea rapidă de ieri a lui Goangă. Ce
chestie prostească, nesăbuită, idioată şi a naibii de ridicolă! N-am cuvinte ca să
îmi exprim admiraţia. Locke izbutise să facă o mică scamatorie cu sticla de vin
cât vorbise; paharele goale se umplură deodată. Pentru Goangă! Noua năpastă de
pe capul străjii camorrene!
 După ce se mai domoliră uralele şi pileala care urmară acestui toast şi după ce
Goangă fu pocnit peste ceafă cât să-i zgâlţâie bine tot ce-avea în căpăţână, Locke
scoase un pahar mare, îl aşeză în mijlocul mesei şi îl umplu încet.
— Încă ceva înainte să mâncăm. Îşi înălţă paharul, iar ceilalţi deveniră tăcuţi.
Un pahar vărsat în aer pentru un prieten care nu mai este printre noi. Îi ducem
lipsa bătrânului Lanţuri şi ne rugăm ca sufletul său să se odihnească în pace. Fie
ca Paznicul Strâmb să-l aibă veşnic în pază şi să-l binecuvânteze pe strâmbul său
slujitor. A fost un om bun şi pocăit, în felul celor de teapa noastră.
Cu blândeţe, Locke puse paharul în mijlocul mesei şi îl acoperi cu o bucată
neagră de pânză.
— Ar fi fost foarte mândru de tine, Goangă.
— Sper. Băiatul se uită ţintă la paharul acoperit aflat în mijlocul acelor
cristale opulente şi tacâmuri aurite. Aş fi vrut să-l fi cunoscut.
— Ai fi fost un proiect tihnit pentru bătrâneţile lui. Jean îşi sărută mâna
stângă, gestul de binecuvântare al preoţimii celui de-al Treisprezecea, Cel Fără
de Nume. Un răgaz cât se poate de bine-venit după ce-a avut de pătimit
crescându-ne pe noi patru!
— Jean este mult prea generos. Eu şi el am fost nişte sfinţi. Fraţii Sanza au
fost cei care îl făceau pe bietul bătrân să nu închidă un ochi noaptea, rugându-se
încontinuu. Locke întinse mâna spre un platou acoperit. Să mâncăm.
— Poate vrei să spui că se ruga ca tu şi Jean să creşteţi iute şi să ajungeţi la fel
de chipeşi ca noi! Mâna lui Galdo ţâşni şi îl apucă pe Locke de încheietură. N-ai
uitat nimic?
— Ce să uit?
Calo, Galdo şi Jean întâmpinară această întrebare cu aceeaşi privire. Goangă
se ruşină şi se uită la candelabru.
— Blestema-v-ar zeii! Locke se ridică din scaunul său aurit şi se îndreptă spre
un bufet lateral; se întoarse la masă aducând cu el un păhărel un pic mai mare
decât un degetar. Turnă în acesta un strop de vin de mentă. Nu îl înălţă, ci îl
împinse în mijlocul mesei lângă paharul acoperit cu bucata de pânză neagră. Un
pahar vărsat în aer pentru cineva care nu-i printre noi. Nu ştiu unde-i ea acum şi
sper să vă stea mâncarea în gât, mai puţin ţie, Goangă, mulţumesc al naibii de
mult.
— Nu prea sună a binecuvântare elegantă, mai ales din partea unui preot. Calo
îşi sărută mâna stângă şi o flutură deasupra păhărelului. Ea a fost una dintre noi
chiar înaintea ta, garrista.
— Ştiţi ce mă rog? Locke strânse marginea mesei cu mâinile până când i se
albiră articulaţiile. Mă rog ca într-o bună zi unul dintre voi să afle ce face iubirea
din om după ce urcă mai sus de baierele pantalonilor.
 — E nevoie de doi ca să frângi o inimă. Cu blândeţe, Galdo îşi puse mâna
stângă peste dreapta lui Locke. Nu ţin minte ca ea să fi futut lucrurile fără
ajutorul tău dibaci.
— Şi îndrăznesc să spun, adăugă Calo, că ar fi o uşurare nemaipomenită
pentru noi toţi dacă ai binevoi să te duci şi tu să ţi-o tragi. Lung şi tare. Pe toţi
zeii, fă-o cu trei deodată! Avem fondurile necesare.
— Să ştiţi că răbdarea mea s-a epuizat de mult când vine vorba de subiectul...
glasul lui Locke se transforma în urlet când Jean îl înşfăcă de bicepsul stâng;
pumnul lui Jean cuprindea cu uşurinţă braţul lui Locke.
— A fost buna noastră prietenă, Locke. A fost şi încă este. Îi datorezi ceva
mai de Doamne-ajută.
Jean întinse mâna după sticla de vin, apoi umplu păhărelul până la buză. Îl
înălţă în lumină şi-şi luă cealaltă mână de pe braţul lui Locke.
— Un pahar vărsat în aer pentru o prietenă care nu-i cu noi. Îi dorim Sabethei
numai bine. Iar pentru noi, să ne-nţelegem ca fraţii.
Locke îl privi o secundă care păru că ţine minute în şir, apoi scăpă un oftat
prelung.
— Îmi pare rău. Nu am vrut să stric momentul. A fost un toast jalnic şi... mă
căiesc. Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine la responsabilităţile mele.
— Şi mie îmi pare rău. Galdo rânji ruşinat. Nu te învinovăţim pentru ceea ce
simţi. Ştim că era... era... ea.
— Ei bine, mie nu-mi pare rău de partea cu curvele. Calo dădu din umeri a
falsă scuză. Sunt al dracului de serios, omule. Bagă-ţi fitilul. Aruncă-ţi ancora.
Du-te şi vezi o doamnă în privinţa unei teci pentru pumnal. O să te simţi mai
bine.
— Da’ nu ţi-e limpede că sunt în al nouălea cer? N-am nevoie să mă simt mai
bine; iar noi doi mai avem încă de lucru în seara asta! Pentru numele Paznicului
Strâmb, nu putem să omorâm subiectul ăsta şi să-i azvârlim cadavrul blestemat
în mare?
— Îmi pare rău, zise Calo după câteva secunde şi o căutătură plină de înţeles
din partea lui Jean. Îmi pare rău. Uite care-i treaba, ştii că îţi vrem binele. Ne
pare rău dacă exagerăm. Dar ea este în Parlay şi noi suntem în Camorr, şi e
limpede că tu…
Calo ar mai fi spus şi altceva, însă o chiflă de migdale îl lovi drept în nas şi el
tresări surprins. O altă chiflă îl lovi în frunte pe Galdo; alta ateriză în poalele lui
Jean, iar Locke izbuti să o respingă la timp pe cea care-l viza.
— Pe bune, acum! Goangă strânsese şi alte chifle în mâinile întinse şi le arătă,
ca pe nişte arbalete încărcate. La asta trebuie să mă aştept când o să cresc mare?
Credeam că sărbătorim faptul că suntem mai bogaţi şi mai isteţi decât oricine!
 Locke îl privi pe băiat o clipă, apoi se întinse şi luă păhărelul plin de la Jean,
cu un surâs ce îi înflorea pe buze.
— Goangă are dreptate. Hai să terminăm cu prostiile şi să luăm cina. Înălţă
paharul cât putu de sus, spre lumina candelabrului. Pentru noi – mai bogaţi şi
mai isteţi decât oricine!
— Mai bogaţi şi mai isteţi decât oricine! veni ca un ecou răspunsul.
— Închinăm pentru prietenii care nu sunt printre noi şi care ne-au ajutat să
ajungem aşa cum suntem. Le ducem dorul. Locke îşi ridică paharul la buze şi
sorbi un pic înainte să-l lase jos. Şi încă îi iubim, spuse încetişor.

— Ghimpele din Camorr... este un zvon îndeosebi de ridicol care trece din
gură-n gură prin salonul de dineuri atunci când unul dintre Donii mai nervoşi nu-
şi îndoaie îndeajuns vinul cu apă.
— Ghimpele din Camorr, rosti în mod agreabil bărbatul cu cicatrice, a plecat
de pe barja dumneavoastră de agrement ceva mai devreme în seara asta, cu un
bilet de ordin semnat pentru cinci mii de coroane din fier alb.
— Cine? Lukas Fehrwight?
— Nimeni altul.
— Lukas Fehrwight este vadran. Şi mama a fost vadrană; le cunosc limba!
Lukas este un Emberlain experimentat, până la capăt. Se acoperă cu lână şi sare
doi coţi când clipeşte vreo femeie spre el! Don Lorenzo îşi dădu nervos jos
ochelarii şi îi puse pe birou. Omul ar pune oricând rămăşag pe vieţile propriilor
copii când vine vorba de preţul pe care l-ar putea obţine pentru nişte butoaie de
măruntaie de hering. Am avut de-a face cu soiul ăsta de oameni de nenumărate
ori. Omul ăla nu este camorrean şi nici vreun hoţ legendar!
— Domnia voastră. Aveţi douăzeci şi patru de ani, nu-i aşa?
— Pe moment. Chiar e relevant?
— Fără îndoială, aţi cunoscut mulţi negustori în anii care au trecut de când
mama şi tatăl dumneavoastră au murit, fie să se odihnească în pacea Îndelungatei
Tăceri. Mulţi negustori, şi mulţi dintre ei vadrani, nu?
— Destul de corect.
— Şi dacă un om, un om foarte inteligent, ar dori să vă facă să credeţi că este
un negustor... ei bine, cum s-ar îmbrăca şi s-ar prezenta? Ca un pescar? Ca un
arcaş mercenar?
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
 — Vreau să spun, m’lord Salvara, că propriile dumneavoastră aşteptări au fost
folosite împotriva domniei voastre. Aveţi un simţ ascuţit pentru oamenii de
afaceri, categoric. Aţi mărit averea familiei dumneavoastră de câteva ori în scurta
perioadă în care v-aţi ocupat de ea. De aceea, un om care ar vrea să vă momească
într-o capcană nu ar trebui decât să se prefacă a fi un om de afaceri desăvârşit. Să
fie întruchiparea voită a tuturor aşteptărilor dumneavoastră. Să vă arate exact
ceea ce aşteptaţi şi doriţi să vedeţi.
— Mi se pare că, dacă vă accept raţionamentul, zise încet Donul, atunci
adevărul evident al oricărui lucru legitim poate fi socotit drept baza falsităţii sale.
Eu spun că Lukas Fehrwight este un negustor din Emberlain, deoarece are toate
semnalmentele unuia; dumneavoastră spuneţi că aceleaşi semnalmente dovedesc
că este un escroc. Am nevoie de dovezi ceva mai grele decât asta.
— Atunci daţi-mi voie să deviez puţin de la subiect, m’lord, şi să vă pun o
altă întrebare. Bărbatul cu cicatrice îşi băgă mâinile sub faldurile negre ale
mantiei şi se uită la tânărul nobil. Dacă aţi fi un hoţ care pradă numai nobilimea
Ducatului Camorr, cum v-aţi ascunde acţiunile?
— Numai? Iar începem cu Ghimpele din Camorr...! Un asemenea hoţ nu
poate fi adevărat. Există înţelegeri... Pactul Secret. Ceilalţi hoţi s-ar ocupa de
problema asta imediat ce cineva ar îndrăzni să încalce Pactul.
— Şi ce s-ar întâmpla dacă hoţul nostru ar putea să scape neprins? Dacă hoţul
nostru şi-ar putea ascunde identitatea chiar şi faţă de tovarăşii săi?
— Dacă. Dacă. Se spune că Ghimpele din Camorr fură de la cei bogaţi – Don
Salvara îşi puse o mână pe piept – şi dă toţi banii săracilor, până la ultima leţcaie.
Dar aţi auzit de vreo pungă de galbeni lăsată pe străzile din Cuprins-de-Flăcări în
ultima vreme? De vreun cărbunar sau cumpărător de vechituri care să umble
deodată în mătăsuri şi cu cizme înzorzonate? Haideţi... Ghimpele este o poveste
spusă la o bere de către oamenii de rând. Spadasin neîntrecut, cuceritor de inimi,
o nălucă trecând prin pereţi. Ridicol.
— Aveţi uşile încuiate şi gratii la toate ferestrele, şi totuşi iată-ne în biroul
dumneavoastră, m’lord.
— Nu neg. Dar sunteţi oameni în carne şi oase.
— Aşa se zice. Însă ne îndepărtăm de la subiect. Hoţul nostru, m’lord, se
bazează pe dumneavoastră şi pe ceilalţi nobili să păstraţi, pentru el, taina asupra
activităţilor sale. Ipotetic vorbind, dacă Lukas Fehrwight ar fi Ghimpele din
Camorr şi dacă aţi şti că tocmai a plecat liniştit cu o mică avere din cuferele
dumneavoastră, ce aţi face? Aţi alerta straja? Aţi cere ajutor în mod deschis la
curtea Alteţei Sale? Aţi vorbi despre această problemă de faţă cu Don Paleri
Jacobo?
— Eu... eu... e o observaţie interesantă. Mă întreb…
 — Aţi vrea ca întregul oraş să afle că aţi fost dus de nas? Că aţi fost păcălit?
Ar mai avea vreodată oamenii de afaceri încredere în discernământul
dumneavoastră? Şi-ar mai reveni vreodată cu adevărat reputaţia dumneavoastră?
— Cred că ar fi... foarte greu să-şi mai revină.
Mâna dreaptă a bărbatului cu cicatrice reapăru, neînmănuşată şi palidă în
contrast cu întunecimea mantiei, cu un deget ridicat.
— Domnia sa Doña Rosalina de Marre a pierdut zece mii de coroane acum
patru ani, în schimbul unor titluri de proprietate ale unor livezi din susul fluviului
care nu există. Un al doilea deget se ridică. Don şi Doña Feluccia au pierdut de
două ori pe atât, acum doi ani. Credeau că finanţează o lovitură de stat în
Talisham, care ar fi făcut ca oraşul să devină fieful familiei. Anul trecut, zise
bărbatul cu cicatrice ridicând al treilea deget, Don Javarriz a plătit cincisprezece
mii de coroane unui prezicător care pretindea că-i poate readuce la viaţă primul
născut. Bărbatul ridică şi degetul mic, îndreptându-l spre Don Lorenzo. Şi-acum
avem de-a face cu Don şi Doña Salvara, implicaţi într-o afacere secretă care este
şi ispititoare, şi convenabilă. Spuneţi-mi, aţi auzit vreodată de necazurile
seniorilor şi doamnelor despre care am pomenit?
— Nu.
— Doña de Marre o vizitează pe soţia dumneavoastră în grădina ei de două
ori pe săptămână. Vorbesc despre botanica alchimică împreună. Dumneavoastră
înşivă aţi jucat cărţi cu fiii lui Don Javarizz de-atâtea ori. Şi totuşi ce aţi auzit vă
surprinde?
— Da, foarte mult, vă asigur!
— Şi Alteţa Sa a fost surprinsă. Stăpânul meu a petrecut doi ani străduindu-se
să urmărească iţele subţiri care leagă aceste infracţiuni între ele, m’lord. O avere
de mărimea celei pe care o aveţi dumneavoastră a dispărut complet şi a fost
nevoie de porunca ducală ca să se poată smulge adevărul de la cei păgubiţi. Şi
asta deoarece mândria îi făcea să păstreze tăcerea.
Don Lorenzo se uită îndelung la suprafaţa biroului său.
— Fehrwight are un apartament la Casa Tăvălită. Are un slujitor, haine de
calitate, ochelari de o sută de coroane. Deţine... secrete ale proprietăţii Casei de
bel Auster. Don Salvara îl privi pe bărbatul cu cicatrice ca şi cum i-ar fi prezentat
o problemă grea unui tutore exigent. Sunt lucruri pe care nu le-ar putea avea nici
un hoţ.
— Oare hainele elegante ar fi ceva mai presus de mijloacele unui om care are
la dispoziţie peste patruzeci de mii de coroane furate? Iar butoiul său de coniac
neînvechit – cum aţi putea dumneavoastră sau eu, sau oricine altcineva din afara
Casei de bel Auster să ştiţi cum ar trebui să arate? Sau ce gust ar trebui să aibă?
E o înşelătorie simplă.
 — A fost recunoscut pe stradă de un comisionar de mărfuri, unul dintre
funcţionarii juridici din Razona care-i tot timpul pe la Meraggio!
— Sigur că da, deoarece a început să-şi fabrice identitatea de Lukas
Fehrwight cu mult timp în urmă, probabil chiar înainte să o fi cunoscut pe Doña
de Marre. Are un cont cât se poate de real la Meraggio, deschis cu bani la fel de
reali, acum cinci ani. Afişează toate semnele prosperităţii pe care un om în
poziţia lui ar trebui să le aibă, dar Lukas Fehrwight e o nălucă. O minciună. Un
rol interpretat în faţa unui public privat foarte select. Îl urmăresc pe omul ăsta de
ani de zile.
— Suntem oameni cu judecată, Sofia şi cu mine. Mai mult ca sigur... mai mult
ca sigur am fi observat dacă era ceva nelalocul său.
— Nelalocul său? Păi, întreaga afacere este nelalocul său! M’lord Salvara, vă
implor, ascultaţi-mă cu atenţie! Sunteţi un magnat al băuturilor rafinate. Spuneţi
o rugăciune la mormântul mamei dumneavoastră în fiecare săptămână, la un
templu vadran. Nu-i o coincidenţă extraordinară ca tocmai acolo să daţi peste un
vadran la ananghie care mai este şi furnizor în acelaşi domeniu?
— Unde altundeva în afară de Templul Apelor Prielnice ar putea să se roage
un vadran când vizitează Camorrul?
— Nicăieri în altă parte, desigur. Însă uitaţi-vă cum se strâng grămadă
coincidenţele. Un negustor vadran de băuturi aflat la ananghie şi care întâmplător
tocmai se duce să-l viziteze pe Don Jacobo? Duşmanul dumneavoastră de
moarte? Un om pe care toată lumea ştie că l-aţi strivi prin orice mijloace dacă nu
v-ar fi interzis-o Ducele?
— M-aţi... observat când l-am întâlnit prima oară?
— Da, îndeaproape. V-am văzut pe dumneavoastră şi pe slujitorul
dumneavoastră cum vă apropiaţi de alee ca să salvaţi un om despre care credeaţi
că este în primejdie. Noi…
— Credeam? Era cât pe ce să fie sugrumat!
— Chiar aşa? Bărbaţii mascaţi erau complicii lui, m’lord. Lupta a fost
înscenată. A reprezentat un mod de a face cunoştinţă cu negustorul închipuit şi
cu oportunitatea sa, la fel de închipuită. Tot ceea ce preţuiţi a fost folosit drept
momeală pentru capcană! Afecţiunea pentru vadrani, simţul datoriei, curajul,
interesul pentru băuturile rafinate, dorinţa de a-l întrece pe Don Jacobo. Şi poate
fi o coincidenţă faptul că planul lui Fehrwight trebuie să rămână secret? Că se
desfăşoară într-o perioadă foarte scurtă şi este foarte costisitor? Că, întâmplător,
vă hrăneşte toate ambiţiile posibile?
Donul privi îndelung peretele opus din biroul său, bătând cu degetele în masă
într-un ritm tot mai rapid.
 — Este un adevărat şoc, zise el într-un sfârşit, cu un glas pierdut, fără nici o
urmă de opoziţie rămasă.
— Să-mi fie cu iertare, senior Salvara. Adevărul este supărător. Sigur că
Ghimpele din Camorr nu are peste trei metri înălţime. Sigur că nu poate trece
prin pereţi. Însă este un hoţ cât se poate de real; se dă drept un vadran pe nume
Lukas Fehrwight, a pus mâna pe cinci mii de coroane din banii dumneavoastră şi
e gata să mai înhaţe încă douăzeci de mii.
— Trebuie să trimit oameni la Meraggio, ca să nu poată ridica banii
dimineaţă, spuse Don Lorenzo.
— Cu tot respectul, domnia voastră, nici nu încape vorbă să faceţi una ca asta.
Am primit instrucţiuni clare. Nu îl vrem doar pe Ghimpe, ci şi pe complicii săi.
Persoanele de contact. Sursele de informaţie. Întreaga sa reţea de hoţi şi iscoade.
L-am scos la lumină acum şi putem să-l urmărim cât îşi face treaba. La primul
semn că a fost demascat, va fugi. Iar noi s-ar putea să nu ne mai întâlnim cu
ocazia asta. Alteţa Sa Ducele Nicovante este de neclintit: toţi cei implicaţi în
aceste infracţiuni trebuie identificaţi şi reţinuţi. Pentru a putea face asta, vi se
solicită o cooperare deplină, în numele Ducelui.
— Ce trebuie să fac?
— Continuaţi să vă purtaţi ca şi cum aţi crede în întregime povestea lui
Fehrwight. Lăsaţi-l să ridice banii. Lăsaţi-l să aibă parte de puţin succes. Şi când
se întoarce să ceară şi alţi bani...
— Da?
— Păi, daţi-i, domnia voastră! Daţi-i tot ce vă cere.

Imediat ce farfuriile fură golite, iar Goangă, puţin cherchelit, primi sarcina de
a le curăţa lună cu apă caldă şi nisip alb („Este excelent pentru educaţia ta
morală! îi strigase Jean, în vreme ce el stivuia porţelanurile şi cristalele), Locke
şi Calo se retraseră în Garderoba vizuinii, ca să înceapă pregătirile pentru cel de-
al treilea şi cel mai important contact din jocul cu Don Salvara.
Pivniţa din Sticlă-străveche de sub Casa lui Perelandro era împărţită în trei
zone: una dintre ele era bucătăria, alta era departajată în odăi de dormit despărţite
prin paravane din lemn, iar a treia era cunoscută drept Garderoba.
Rafturi lungi pentru haine se întindeau pe toţi pereţii Garderobei, pline cu sute
de obiecte vestimentare organizate după origine, anotimp, tăietură, mărime şi
clasă socială. Găseai acolo straie din pânză de sac, salopete de muncitori şi
şorţuri de măcelari cu pete uscate de sânge pe ele. Găseai acolo mantii de iarnă şi
de vară, ţesute ieftin şi croite rafinat, neîmpodobite sau împopoţonate cu de toate,
de la ornamente din metale preţioase până la pene de păun. Găseai acolo robe şi
accesorii pentru majoritatea ordinelor preoţeşti therine – Perelandro, Morgante,
Nara, Sendovani, Iono şi aşa mai departe. Mai găseai şi bluze de mătase, pieptare
dibaci înzăuate, mănuşi, cravate şi eşarfe, cât şi destule bastoane şi toiege ca să
echipezi o companie de mercenari boşorogi.
Lanţuri începuse această colecţie cu peste douăzeci de ani în urmă, iar
discipolii săi o sporiseră, cu averea dobândită în ani şi ani de uneltiri. Foarte
puţine lucruri dintre cele purtate de Ticăloşii Gentilomi ajungeau la gunoi; chiar
şi straiele cele mai puturoase şi îmbâcsite de sudoare erau spălate, pudrate cu
pomezi alchimice şi atârnate cu grijă. Puteau fi refolosite oricând, la nevoie.
În mijlocul Garderobei se afla o oglindă cât un stat de om; o alta, mult mai
mică, atârna de un soi de sistem pe scripeţi prins în tavan, putând fi mutată şi
aşezată după cum era nevoie. Locke stătea în faţa oglinzii mai mari, purtând un
pieptar şi pantaloni bufanţi din catifea neagră; colanţii săi erau stacojii ca sângele
în apele asfinţitului, iar cravata camorreană simplă se asorta cu ei.
— Chiar e o idee bună melodrama asta afurisită? Calo era îmbrăcat aproape la
fel, deşi colanţii şi accesoriile sale erau cenuşii; îşi trase mânecile tunicii
deasupra coatelor şi le prinse acolo cu clame din perlă neagră.
— E o idee foarte bună, zise Locke, aranjându-şi cravata. Suntem Nocturni.
Suntem plini de noi. Ce fel de iscoade care se respectă ar pătrunde într-un conac
în toiul nopţii îmbrăcaţi în verde sau portocaliu, sau alb?
— Iscoade de felul celor care merg şi bat la uşă.
— Aşa o fi, dar tot nu vreau să schimb planul. Don Salvara a avut o zi
încărcată. O să fie frăgezit pentru un şoc frumuşel la sfârşitul ei. Şi şocul nu ar
mai fi acelaşi dacă ne-am duce în levănţică şi-n carmin.
— Păi, sigur nu în felul în care ai plănuit tu.
— Pieptarul ăsta e al naibii de inconfortabil la spate, bombăni Locke. Jean!
Jeeeeaaaan!
— Ce-i? se auzi ecoul unui strigăt un moment mai târziu.
— Ce să fie? Aşa-mi place mie să-ţi rostesc numele! Treci aici!
O clipă mai apoi, Jean intră agale în Garderobă, cu un pahar de coniac într-o
mână şi cu o carte jerpelită în cealaltă.
— Credeam că Graumann are seara liberă la faza asta, spuse el.
— Chiar o are. Locke arătă nerăbdător spre spatele pieptarului. Am nevoie de
ajutorul celei mai urâte croitorese din Camorr.
— Păi, Galdo îl ajută pe Goangă să spele vasele...
— Ia-ţi odată acele, ochi-de-sticlă!
 Sprâncenele lui Jean căzură în spatele ochelarilor săi de citit, însă îşi puse jos
cartea şi paharul şi deschise un cufăr mic din lemn, ce era sprijinit de unul din
pereţii Garderobei.
— Ce citeşti? Calo adăugase o clamă micuţă din argint şi ametist în mijlocul
cravatei sale şi se cerceta în oglinda cea mică, aprobator.
— Kimlarthen, replică Jean, trecând aţă neagră printr-un ac de os şi
străduindu-se să nu îşi înţepe degetele.
— Romanele cavalereşti Korish? pufni Locke. Porcării siropoase. Nu ştiam
că-ţi plac basmele.
— Să ştii că, din punct de vedere cultural, sunt cronici importante ale
Tronului Therin, zise Jean pe când trecea îndărătul lui Locke, cu o foarfecă de
croitorie într-o mână şi cu acul în cealaltă. Unde mai pui că-s cel puţin trei
cavaleri cărora le smulge capul Bestia din Vuazzo.
— E cumva un manuscris ilustrat?
— Nu în părţile potrivite. Jean lucră la spatele pieptarului cu aceeaşi
delicateţe cu care spărgea lacăte sau fura de prin buzunare.
— Of, lasă-l aşa. Nu-mi pasă cum arată; oricum o să stea ascuns sub mantie.
Putem să-l înfrumuseţăm mai încolo.
— Noi? pufni Jean, în vreme ce descosea pieptarul cu câteva smucituri şi
tăieturi. Eu, mai degrabă. Tu cârpeşti hainele aşa cum scriu câinii poezii.
— Şi o recunosc cu dragă inimă. O, slavă zeilor, e mult mai bine. Acum am
loc să ascund portofelul cu pecete şi câteva surprize pentru orice eventualitate.
— E ciudat să trebuiască să-ţi lărgesc ceva în loc să-ţi strâmtez. Jean îşi puse
uneltele la loc în cufărul de cusut şi îl închise. Nu te lăsa pe-o ureche; n-am vrea
să te-ngraşi vreo câteva sute de grame.
— Ei, oricum eu sunt în mare parte creier.
Locke îşi împături mânecile tunicii şi le prinse cum făcuse Calo mai devreme.
— Eşti o treime intenţii rele, o treime lăcomie pură şi o optime rumeguş. Ce
rămâne, recunosc, trebuie să fie creier.
— Păi, dacă tot eşti aici şi dacă tot eşti aşa de cunoscător în privinţa mea, ia
scoate tu cutia cu măşti şi ajută-mă să-mi aranjez faţa.
Jean se opri ca să soarbă din paharul cu coniac, înainte să scoată o cutie
ponosită şi înaltă din lemn, cu mai multe zeci de sertăraşe.
— Cu ce vrei să încep? Cu părul? Negru, nu-i aşa?
— Ca smoala. Ar trebui să fiu tipul ăsta doar de două-trei ori.
Jean îi acoperi umerii lui Locke cu o pânză albă pe care o prinse în faţă cu o
agrafă mică de os. Deschise apoi un borcan de cataplasmă şi îşi unse degetele cu
ceea ce era înăuntru: un gel solid şi întunecat cu miros puternic de citrice.
 — Hhmm. Arată precum cărbunele şi miroase ca portocala. Nu voi izbuti
niciodată să înţeleg umorul lui Jessaline.
Locke zâmbi în timp ce Jean începu să frământe substanţa în părul său blond-
murdar.
— Chiar şi un spiţer întunecat trebuie să se mai distreze cumva. Ţi-aduci
aminte de lumânarea aia trăsnet cu aromă de carne de vită pe care ne-a dat-o ca
să ne ocupăm de blestematul ăla de câine de pază al lui Don Feluccia?
— Foarte nostimă chestia aia. Calo se încruntă în timp ce făcea ultimele
ajustări la propriile găteli. Pisici maidaneze alergând din toate colţurile
Camorrului când au simţit mirosul. Picând una după alta, până când strada se
umpluse de trupuri micuţe. Cu vântul schimbându-se peste tot, şi noi toţi fugind
care încotro, încercând să rămânem în faţa fumului...
— Nu chiar unul dintre cele mai fericite momente ale noastre, spuse Jean.
Aproape că-şi terminase treaba deja; substanţa părea că pătrunde în părul lui
Locke, oferindu-i o nuanţă naturală de negru camorrean, doar cu un pic de luciu.
Însă mulţi bărbaţi din Camorr foloseau esenţe uleioase ca să aibă părul drept sau
parfumat; aşa că asta va trece nebăgată în seamă.
Jean îşi şterse degetele de prosopul alb de la gâtul lui Locke, apoi înmuie o
bucată de pânză în alt borcan de cataplasmă, ce conţinea un gel sidefiu. Această
substanţă, odată aplicată pe degete, îndepărta urmele de vopsea de parcă gelul
negru se evapora. Jean tamponă cu pânza tâmplele şi gâtul lui Locke, ştergând
micile pete şi picături rămase după vopsit.
— Cicatricea? întrebă Jean când isprăvi.
— Te rog. Locke îşi trecu degetul cel mic pe pometele drept. Crestează acolo,
te rog.
Jean scoase din cutia cu măşti un tub subţire de lemn, cu vârful alb-cretos, şi
trase o linie scurtă pe chipul lui Locke, exact acolo unde-i arătase acesta. Locke
tresări când substanţa sfârâi, preţ de una-două secunde; cât ai clipi, linia albă se
întări într-o curbă înălţată şi palidă de pseudo-piele, imitând perfect o cicatrice.
Chiar în acea clipă, Goangă se ivi în uşa Garderobei, cu obrajii ceva mai
rumeni decât de obicei. Ţinea într-o mână un portofel negru din piele, puţin mai
mare decât cel pe care un domn l-ar purta la el în mod obişnuit.
— Bucătăria este curată. Galdo a spus că ai uita asta dacă n-aş aduce-o eu şi
n-aş azvârli-o în tine.
— Te rog, nu crede ce spune el, cuvânt cu cuvânt. Locke întinse o mână după
portofel, în vreme ce Jean îi dădea jos pânza albă de pe umeri, mulţumit că
vopseaua de păr se uscase. Dacă strici chestia aia, o să te rostogolesc până în
Emberlain într-un butoi. Cu mâna mea.
 Pecetea din portofel, o confecţie elaborată de auriu, cristal şi sticlă mată,
fusese de departe cel mai costisitor obiect din recuzită; până şi butoiaşul de
Austershalin 502 fusese mai ieftin. Pecetea fusese fabricată în Talisham, la patru
zile de mers călare de-a lungul coastei, spre miazăzi; nu puteai avea încredere în
nici un falsificator camorrean, indiferent de iscusinţa sa, că-şi va ţine gura sau va
sta liniştit după ce ar fi imitat insigna poliţiei secrete a Ducelui.
Un păianjen stilizat peste pecetea regală a Înaltului Ducat; nici unul dintre
Ticăloşii Gentilomi nu văzuse vreodată una în realitate, însă Locke miza pe
faptul că nici mica nobilime nu prea se întâlnise cu aşa ceva. Descrierea
aproximativă a cumplitei peceţi era şoptită printre Oamenii Potriviţi din Camorr,
şi din acea descriere fusese încropit un fals cât se poate de fidel.
— Durant Şchiopu’ spune că Păianjenul este o născocire, zise Goangă, dându-
i portofelul.
Toţi cei trei Ticăloşi Gentilomi mai în vârstă din odaie îl priviră cu asprime.
— Dacă pui creierul lui Durant într-un degetar cu apă, tot o să pară ca o
corabie pierdută în mijlocul mării, spuse Jean.
— Nocturnii sunt reali, Goangă. Locke îşi trecu cu grijă mâna prin păr şi văzu
că nu s-a mânjit. Dacă eşti prins încălcând Pactul, roagă-te să dea Capa de tine
înaintea lor. Barsavi are un suflet preamilostiv în comparaţie cu omul care
conduce Palatul Răbdării.
— Ştiu că Nocturnii sunt reali, zise Goangă. Spuneam doar că unii cred că
Păianjenul este o născocire.
— O, ba există. Jean, alege-mi o mustaţă. Ceva care să se asorteze cu părul.
Locke îşi trecu un deget peste pielea netedă din jurul gurii, bărbierită imediat
după cină. E cineva în spatele Nocturnilor. Eu şi Jean am petrecut ani întregi
încercând să ne dăm seama care dintre curtenii Ducelui este, dar toate firele se
împotmolesc, mai devreme sau mai târziu.
— Până şi Galdo şi cu mine suntem puşi în încurcătură, adăugă Calo. Aşa că
trebuie să fie un drac de o subtilitate ieşită din comun.
— Totuşi, cum puteţi fi siguri?
— Hai să-ţi explic altfel, Goangă. Locke se opri, în timp ce Jean îi dădea
mustaţa falsă; clătină din cap şi Jean se duse să scotocească din nou prin cutia cu
măşti. Când Capa Barsavi lucrează pe cineva, auzim şi noi, nu? Avem contactele
noastre şi veştile circulă. Capa vrea ca lumea să-i ştie motivele – evită astfel
probleme pe viitor, dă un exemplu.
— Iar când Ducele lucrează pe cineva, sunt întotdeauna semne, spuse Calo.
Jachete Galbene, oşteni din Luneta de Noapte, înscrisuri, procese, proclamaţii.
— Dar când i se pune pata Păianjenului pe cineva... Locke încuviinţă scurt
pentru cea de-a doua mustaţă pe care Jean i-o întinsese ca să-şi dea cu părerea.
Când e Păianjenul la mijloc, sărmanul nenorocit în cauză dispare de pe faţa
pământului. Iar Capa Barsavi nu zice nimic. Pricepi? Se face că nu s-a întâmplat
nimic. Şi când te prinzi că Barsavi nu se teme de Duce... ba chiar îl priveşte un
pic de sus... ei bine, asta înseamnă că e cineva acolo care-l face să-şi ude
izmenele.
— A, vrei să spui altcineva decât Regele Cenuşiu?
Calo pufni:
— Tot tărăboiul ăsta cu Regele Cenuşiu o să se isprăvească în câteva luni,
Goangă. Un singur nebun împotriva a trei mii de cuţite, toate în slujba lui
Barsavi – Regele Cenuşiu este un cadavru umblător. De Păianjen nu scapi aşa
uşor.
— Tocmai de aceea nădăjduim ca Donul să sară ca ars când ne va găsi
aşteptând în biroul lui, zise Locke. Deoarece nici celor de viţă nobilă nu le pică
bine vizite neanunţate ale Nocturnilor.
— Îmi pare rău să te întrerup, dar te-ai bărbierit de data asta? spuse Jean. A,
bun aşa. Cu un beţişor, aplică un strat subţire şi lucios de pastă transparentă pe
buza de sus a lui Locke; acesta strâmbă din nas de silă. Din câteva mişcări iuţi de
deget, Jean aşeză mustaţa falsă şi o apăsă până se fixă; într-o clipă-două, era
prinsă acolo atât de bine, de parcă ar fi crescut în mod natural.
— Cleiul ăsta e făcut din partea interioară a pieii de rechin-lup, îi explică Jean
lui Goangă, şi ultima oară când l-am folosit am uitat să luăm dizolvant...
— Şi trebuia să scap neapărat de mustaţă, zise Locke.
— Şi să fiu al naibii dacă n-a zbierat când s-a ocupat Jean de asta, spuse Calo.
— Întocmai ca unul din fraţii Sanza într-un bordel pustiu!
Locke făcu un gest obscen către Calo; Calo mimă că ţinteşte şi trage cu o
arbaletă în el.
— Cicatrice, mustaţă, păr; sunteţi gata?
Jean împachetă trusa cu deghizări şi o băgă la loc în cutia cu măşti.
— Da, ar trebui să fie îndeajuns. Locke se uită o clipă în oglinda cea mare şi,
când vorbi din nou, glasul i se preschimbase: era ceva mai adânc şi mai aspru
acum. Avea tonul plictisit şi fără haz al unui sergent de strajă care muştruluieşte
un hoţ mărunt pentru a mia oară în viaţa sa. Hai să mergem să-i spunem omului
că are probleme cu nişte hoţi.

— Deci vreţi să îi acord în continuare bilete de ordine unui om pe care îl

descrieţi ca fiind cel mai iscusit hoţ din Camorr, zise Don Lorenzo Salvara.
 — Cu tot respectul, m’lord Salvara, tocmai asta aţi fi făcut oricum, şi dacă n-
am fi intervenit noi.
Când vorbea Locke, în glasul sau în atitudinea lui nu era nici o urmă de Lukas
Fehrwight; nici o urmă din energia reţinută sau din demnitatea searbădă a
negustorului vadran. Această nouă creaţie avea suportul fictiv al înscrisului
indiscutabil al Ducelui; era genul de om care îşi permitea să tachineze un Don
chiar în sanctuarul casei acestuia. O asemenea cutezanţă nu putea fi simulată –
Locke trebuia să o simtă, să o găsească undeva înlăuntrul lui, să se învăluie în
aroganţă de parcă i-ar fi fost un strai vechi şi familiar. Locke Lamora deveni o
umbră în propria minte – era un Nocturn acum, un ofiţer din poliţia secretă a
Ducelui. Minciunile complicate ale lui Locke erau adevărul simplu al acestui om
nou.
— Sumele despre care vorbim ar putea... reprezenta cu uşurinţă jumătate din
tot ceea ce deţin.
— Atunci daţi-i prietenului nostru Fehrwight jumătate din averea
dumneavoastră, m’lord. Daţi-i Ghimpelui tot ce-şi doreşte, până o să-i stea în
gât. Biletele de ordine îl vor ţine legat, îl vor face să se plimbe de colo-colo între
casierii.
— Casierii care vor azvârli cu banii mei foarte reali după năluca asta, vreţi să
spuneţi.
— Da. Dar nici mai mult, nici mai puţin decât în slujba Ducelui. Staţi liniştit,
m’lord Salvara. Alteţa Sa vă poate compensa pentru orice pierdere veţi suferi în
timp ce ne ajutaţi să-l prindem pe omul acesta. Totuşi, părerea mea este că
Ghimpele nu va apuca nici să cheltuiască, nici să transfere banii prea departe, aşa
că veţi putea recupera ce o să fure şi n-o să se mai ajungă la asta. Mai trebuie să
ţineţi cont şi de acele aspecte ale situaţiei care nu sunt strict financiare.
— Adică?
— Recunoştinţa Alteţei Sale pentru ajutorul oferit în vederea obţinerii unui
rezultat favorabil în această chestiune, pusă în cumpănă cu neîndoielnica sa
nemulţumire dacă şovăiala dumneavoastră îi va atrage atenţia hoţului asupra
plasei care se strânge în jurul său, zise Locke.
— A... Don Salvara luă ochelarii şi şi-i puse din nou la ochi. Dacă-i pe-aşa, nu
prea mai am ce să spun.
— Nu vă voi putea vorbi în public. Nici un membru cu uniformă din straja
camorreană nu vă va contacta în legătură cu această afacere. Dacă vă voi mai
vorbi, asta se va întâmpla numai noaptea, în taină.
— Să-i zic lui Conté să păstreze aperitive la îndemână pentru oamenii care
vor intra pe ferestre? Să-i zic Doñei Sofia să-i trimită la mine în birou pe
Nocturni, dacă s-ar întâmpla să se ivească din şifonierul ei?
 — Vă dau cuvântul meu de onoare că sosirile noastre vor fi mai puţin
alarmante pe viitor, domnia-voastră. Am primit instrucţiuni să vă fac să înţelegeţi
gravitatea situaţiei şi întreaga noastră capacitate de a... depăşi obstacole. Vă
asigur, nu nutresc nici o dorinţă personală de a-mi atrage duşmănia
dumneavoastră. Redobândirea averii dumneavoastră va reprezenta încununarea
multor luni de trudă pentru mine.
— Şi Doña Sofia? I-a dat stăpânul vostru şi ei vreun rol în această... contra-
şaradă?
— Soţia dumneavoastră este o femeie extraordinară. Cum să nu, spuneţi-i
despre implicarea noastră. Spuneţi-i adevărul despre Lukas Fehrwight. Obţineţi
ajutorul său preţios în această strădanie. Totuşi, spuse Locke rânjind răutăcios,
cred, cu părere de rău, că va trebui să vă las dumneavoastră sarcina de a-i explica
tot ce v-am zis, domnia voastră.

Pe partea dinspre uscat a Camorrului, oameni înarmaţi patrulează pe

meterezele vechi de piatră ale oraşului, atenţi la orice semne privind apariţia unor
bandiţi sau oşti vrăjmaşe. Pe partea dinspre mare, turnuri de strajă şi galere de
război slujeau aceluiaşi scop.
La posturile de pază de la marginea cartierului Alcegrante, straja e mereu
pregătită să apere mica nobilime a oraşului de neplăcerea de a trebui să vadă sau
să miroasă vreunul dintre supuşi, împotriva voinţei sale.

Locke şi Calo trecură Angevinul chiar înainte de miezul nopţii pe marele pod
de sticlă numit Bolta Eldren. Acest arc sculptat cu multe ornamente făcea
legătura între partea vestică a Alcegrantei şi grădinile luxuriante semipublice din
Parcul Doi-Arginţi, un alt loc unde cei nu îndeajuns de avuţi erau descurajaţi să
zăbovească, deseori cu bice şi ciomege.
Cilindri înalţi de sticlă rubinie răsfrângeau lumină alchimică peste fuioarele
subţiri de ceaţă care se vălureau şi tremurau sub genunchii cailor lor; centrul
podului era la şaptesprezece metri peste apă şi pâcla obişnuită a nopţii nu
ajungea mai sus de atât. Felinarele roşii se legănau uşor în cadrele lor negre de
fier, în bătaia înăbuşitorului Vânt al Spânzuratului, iar cei doi Ticăloşi Gentilomi
intrară în Alcegrante cu acea lumină misterioasă învăluindu-i ca un nimb
sângeriu.
— Staţi! Numele şi scopul vizitei!
 În locul în care podul ajungea pe malul nordic al Angevinului se afla o baracă
joasă din lemn cu ferestre din hârtie de vată, prin care răzbătea o licărire palidă şi
albă. O singură siluetă stătea lângă ea, tunica sa galbenă apărând portocalie în
lumina felinarelor de pe pod. Cuvintele rostite ar fi putut părea îndrăzneţe, dacă
glasul nu i-ar fi fost tânăr şi puţin nesigur.
Locke surâse; erau întotdeauna două Jachete Galbene în barăcile de pază din
Alcegrante, însă era limpede că aici oşteanul mai vârstnic îşi trimisese afară în
ceaţă partenerul mai puţin călit, ca să facă treaba. Cu atât mai bine – Locke
scoase din mantia neagră preţiosul portofel cu pecete, pe când calul său încetini
lângă postul de pază.
— N-are importanţă care mi-e numele. Locke deschise portofelul ca tânărul
străjer cu chip rotund să poată zări pecetea. Şi sunt aici în numele Alteţei Sale,
Ducele Nicovante!
— Am... am înţeles, să trăiţi!
— Nu am trecut pe aici. Nu am vorbit cu tine. Ai grijă ca şi camaradul tău să
înţeleagă bine asta.
Jacheta Galbenă făcu o plecăciune şi se trase iute înapoi, de parcă s-ar fi temut
să rămână prea aproape. Locke surâse. Călăreţi în mantii negre şi pe cai negri,
ivindu-se din întuneric şi negură... Era uşor să iei în râs asemenea fantasme la
lumina zilei. Însă noaptea avea un fel aparte de a le da greutate.
Dacă Şirul Mutrei-de-Monedă era locul unde banii Camorrului erau puşi la
treabă, cartierul Alcegrante era locul unde aceştia se odihneau. Era format din
patru insule legate între ele, fiecare reprezentând un fel de deal etajat la poalele
podişului pe care se aflau cele Cinci Turnuri. Bani vechi şi bani noi se amestecau
într-o manieră haotică în hăţişul de conace şi de grădini particulare. Aici,
negustorii, zarafii şi agenţii navali priveau confortabil de sus restul oraşului; aici,
mica nobilime se uita cu jind la turnurile celor Cinci Familii care cârmuiau totul.
Din când în când, treceau huruind trăsuri, pe ale căror cuşete negre din lemn
lăcuit săltau felinare şi stindarde cu blazonul celor dinăuntru. Unele erau păzite
de trupe de călăreţi înarmaţi, îmbrăcaţi cu pieptare crestate şi cu platoşe lustruite
– moda din acest an pentru bătăuşii închiriaţi. Câteva echipaje de cai purtau
harnaşamente împestriţate de luminiţe alchimice; de la distanţă, acestea păreau
lanţuri de licurici săltând în ceaţă.
Conacul lui Don Salvara era un dreptunghi cu coloane, înalt de patru etaje,
vechi de câteva veacuri şi aplecat un pic sub povara anilor, căci fusese ridicat în
întregime de oameni. Era un fel de insulă în sine, în centrul Islei Durona, partea
cea mai vestică a Alcegrantei. Era înconjurată din toate părţile de un zid din
piatră, înalt de patru metri, şi împrejmuită de grădini umbroase. Nu împărţea nici
un zid cu conacele vecine. Lumini chihlimbarii ardeau în spatele ferestrelor cu
gratii de la al treilea cat.
Locke şi Calo descălecară în linişte pe aleea de lângă zidul nordic al
conacului. Câteva nopţi lungi de cercetare făcută de Locke şi Goangă
dezvăluiseră cele mai uşoare trasee peste zidul aleii şi până la conacul Salvara.
Îmbrăcaţi astfel, ascunşi de ceaţă şi de întuneric, urmau să fie de-a dreptul
invizibili imediat ce izbuteau să sară zidul exterior şi să părăsească strada.
Un moment de linişte prielnică se pogorî asupra lor, în vreme ce Calo lega
caii de un stâlp ponosit din lemn de lângă zidul grădinii; nu era nici un suflet prin
preajmă. Calo mângâie coama rară a calului său.
— Bea un pahar-două în amintirea noastră dacă nu ne mai întoarcem, iubitule.
Locke se sprijini cu spatele de zid şi îşi făcu mâinile căuş. Calo păşi pe
această scară improvizată şi sări, propulsat de forţa propriilor picioare şi de
braţele lui Locke. Când ajunse sus pe zid, în linişte şi cu grijă, întinse ambele
braţe ca să îl salte şi pe Locke – pe cât de zvelt era Locke, pe atât de vânoşi erau
gemenii Sanza, astfel încât operaţiunea decurse fără probleme. Peste câteva
secunde, erau amândoi în întunecimea umedă şi înmiresmată a grădinii, ghemuiţi
şi ascultând neclintiţi.
Uşile de la parter erau asigurate pe dinăuntru cu dispozitive mecanice
complicate şi cu gratii de oţel – asemenea încuietori pur şi simplu nu puteau fi
sparte. Însă acoperişul... Ei bine, cei care nu erau încă destul de importanţi ca să
trăiască în permanenţă cu grija asasinilor îşi puneau deseori o încredere
exagerată în zidurile înalte.
Cei doi hoţi se căţărară pe faţada nordică a conacului, încet şi cu grijă,
sprijinindu-şi mâinile şi picioarele în crăpăturile din piatra caldă şi lunecoasă.
Primele două caturi erau cufundate în tăcere şi întuneric; luminile de la cel de-al
treilea cat se aflau în partea cealaltă a clădirii. Cu inimile bubuind de emoţie,
urcară mai departe, până ajunseră chiar sub parapetul acoperişului, unde se opriră
vreme îndelungată, străduindu-se să prindă din interiorul conacului vreun sunet
care ar fi arătat că fuseseră descoperiţi.
Lunile erau înghesuite sub nori cenuşii şi delicaţi; în stânga lor, oraşul era un
arc de lumini care străluceau prin ceaţă ca nişte nestemate neclare, iar deasupra,
înălţimile imposibile ale celor Cinci Turnuri se înălţau pe cer asemenea unor
umbre negre. Firele de lumină care ardeau pe parapete şi în ferestre le accentuau
aerul ameninţător, mai degrabă decât să-l reducă; dacă te uitai la ele de jos, te lua
ameţeala.
Locke trecu primul peste parapet; cercetând intens locul la lumina palidă care
venea de sus, îşi puse picioarele pe o cărare din lespezi albe de la mijlocul
acoperişului şi le ţinu acolo. Era înconjurat de formele întunecate ale tufelor,
mugurilor, arbuştilor şi viţelor – acoperişul era plin de mirosul vegetaţiei şi al
pământului. Grădina de la nivelul străzii era de-a dreptul banală, chiar dacă bine
îngrijită; asta, în schimb, era rezervaţia botanică particulară a Doñei Sofia.
Cei mai mulţi botanişti alchimici, din câte ştia Locke, se dădeau în vânt după
otrăvuri ciudate. Se asigură că gluga şi mantia îi sunt strânse bine în jurul
trupului şi îşi trase masca neagră din pânză peste nas şi gură.
Păşind încet pe cărarea albă, Locke şi Calo îşi croiră drum prin grădina Sofiei
cu o grijă şi mai mare decât dacă ar fi umblat cu mantiile în flăcări printre pâraie
de gaz lampant. În centrul grădinii se afla un chepeng cu o încuietoare simplă.
Ţinând în mâini şperaclul său preferat, Calo ascultă la uşă vreo două minute
înainte să spargă încuietoarea în mai puţin de zece secunde.
La al patrulea cat se afla atelierul Doñei Sofia, un loc în care cei doi intruşi
aveau şi mai puţin de gând să se împiedice sau să zăbovească decât în grădina ei.
Tăcuţi ca nişte soţi vinovaţi care se întorc acasă după o noapte de băut, ei se
furişară prin odăile întunecate pline cu aparaturi de laborator şi cu plante în
ghivece, grăbindu-se să ajungă la scările înguste din piatră care duceau la un
pasaj lateral de la al treilea cat.
Activităţile gospodăriei Salvara le erau bine cunoscute Ticăloşilor Gentilomi;
Donul şi Doña îşi aveau odăile personale la al treilea cat, iar în partea cealaltă a
holului se afla biroul Donului. La al doilea cat se afla un solar, un salon şi o sală
de mese, care erau cel mai ades nefolosite atunci când cuplul nu avea prieteni în
vizită. La primul cat se găseau bucătăria, câteva saloane şi camerele servitorilor.
Pe lângă Conté, cei doi Salvara mai aveau vreo două menajere între două vârste,
un bucătar şi un băiat care slujea atât ca mesager, cât şi ca ajutor de bucătar. Toţi
aceştia dormeau la primul cat; nici unul dintre ei nu reprezenta măcar o părticică
din ameninţarea constituită de Conté.
Aceasta era singura parte ce nu putea fi plănuită cu precizie – trebuiau să îl
găsească pe bătrânul oştean şi să-l rezolve înainte să poată avea discuţia dorită cu
Don Salvara.
Răsunară paşi pe podea, în altă parte; Locke, fiind în faţă, se ghemui şi trase
cu ochiul după colţul din stânga. Descoperi că se uita prin pasajul lung care
despărţea în două al treilea cat; Don Salvara lăsase uşa de la birou deschisă şi
tocmai dispărea în dormitor. Închise puternic uşa în urma sa, şi o clipă mai târziu
răsună pe hol sunetul unei încuietori de metal.
— Evrika! Cred că va fi ocupat o vreme înăuntru, şopti Locke. Lumina încă
este aprinsă în biroul lui, aşa că ştim că va ieşi... Hai să rezolvăm partea mai
grea.
Locke şi Calo se strecurară pe hol, asudând deja, dar nelăsându-şi mantiile
grele să foşnească pe când se mişcau. Lungul pasaj era decorat cu gust, cu
tapiţerii atârnate pe pereţi şi mici nişe, din care minuscule sticle luminoase nu
împrăştiau mai multă lumină decât nişte tăciuni arzând mocnit. Din spatele uşii
grele de la camera celor doi Salvara se auzi un râset.
Scara de la capătul îndepărtat al pasajului era largă şi circulară; trepte de
marmură albă gravate cu mozaicuri reprezentând hărţi ale Camorrului coborau în
spirală până în solar. Aici, Calo îl trase pe Locke de mânecă, îşi puse un deget la
buze şi-i făcu semn cu capul, în jos.
— Ascultă, murmură el.
Clang, clang... paşi... clang, clang.
Această secvenţă de sunete se repetă de câteva ori, crescând uşor în intensitate
de fiecare dată. Locke rânji spre Calo. Cineva umbla prin solar, verificând
minuţios încuietorile şi gratiile de fier de la fiecare fereastră. La ceasul ăsta târziu
din noapte, o singură persoană din casă putea face aşa ceva.
Calo îngenunche lângă balustradă, chiar în stânga capătului de sus al scărilor.
Oricine ar fi urcat pe scările în spirală ar fi trebuit să treacă direct pe sub acest
loc. Îşi băgă mâna în mantie şi scoase un săculeţ împăturit din piele şi o frânghie
subţire din mătase neagră; începu apoi să înfăşoare firul de mătase în jurul
săculeţului, într-un fel misterios pe care Locke nu-l putu urmări. Locke
îngenunche apoi chiar în spatele lui Calo şi supraveghe pasajul lung pe care
tocmai veniseră – era puţin probabil ca Donul să apară prea curând, dar se ştia că
Binefăcătorul îi pedepsea exemplar pe hoţii nechibzuiţi.
Paşii uşori şi siguri ai lui Conté răsunară pe scara de sub ei.
Omul Donului i-ar fi lipit de pereţi pe Locke şi pe Calo într-o luptă dreaptă,
aşa că era la mintea cocoşului că lupta asta trebuia să fie cât se poate de
nedreaptă. În clipa în care capul chel al lui Conté apăru dedesubt, Calo întinse
mâna printre stinghiile balustradei şi dădu drumul glugii-capcană.
O glugă-capcană, pentru cei care n-au avut niciodată ocazia de a fi răpiţi şi
vânduţi în sclavie într-unul dintre oraşele de la Marea de Fier, seamănă un pic cu
un cort când fâlfâie iute în jos, purtat de greutăţile cusute la capete. Aerul îi
împinge pliurile în afară chiar înainte să acopere capul victimei şi să i se aşeze pe
umeri. Conté avu o tresărire de spaimă, în vreme ce Calo smuci de frânghia din
mătase neagră, strângându-i gluga în jurul gâtului.
Oricine cu puţină prezenţă de spirit ar putea probabil să întindă mâna şi să
dezlege o asemenea glugă în câteva secunde; de aceea, interiorul este neapărat
impregnat cu cantităţi mari de droguri plăcut mirositoare, cumpărate de la spiţeri
întunecaţi. Ştiind firea omului pe care încercau să-l îngenuncheze, Locke şi Calo
cheltuiseră aproape treizeci de coroane pe chestia pe care Conté o respira acum,
iar Locke îi dorea cu ardoare să se bucure de ea.
 O gură de aer trasă din panică înlăuntrul glugii etanşe – atât era de ajuns ca să
doboare o persoană obişnuită. Însă când sări pe trepte ca să prindă trupul lui
Conté, Locke văzu că omul se ţinea încă pe picioare, trăgând de glugă –
dezorientat şi slăbit, evident, dar conştient încă. O lovitură rapidă în plex – asta l-
ar fi făcut să deschidă gura şi să grăbească efectul drogului. Locke se pregăti să
dea lovitura, prinzând cu o mână gâtul lui Conté, chiar sub glugă. Iar asta fu cât
pe ce să ducă de râpă tot jocul.
Braţele lui Conté ţâşniră în sus şi opriră strânsura apatică a lui Locke, încă
înainte ca ea să înceapă; braţul stâng al bărbatului şerpui şi prinse braţul drept al
lui Locke, şi apoi Conté îl lovi – o dată, de două ori, de trei ori, lovituri crunte în
plexul şi stomacul lui. Simţind cum îi explodează de durere măruntaiele, Locke
se prăbuşi lângă aşa-zisa victimă, luptându-se din răsputeri să-şi menţină
echilibrul. Conté dădu cu genunchiul drept o lovitură care ar fi trebuit să-i zboare
lui Locke dinţii prin urechi cu cea mai mare viteză, dar, din fericire, drogul
începuse a domoli cheful de harţă al bătrânului oştean. Genunchiul abia dacă îi
şterse bărbia lui Locke; în schimb, cizma ataşată genunchiului îl izbi în pântece
şi îl trânti pe spate. Capul i se izbi de marmura tare a treptelor, fiind întru câtva
protejat de pânza propriei glugi; Locke rămase întins, încercând să-şi recapete
suflul, atârnat încă, în mod straniu, de unul din braţele bărbatului cu capul
acoperit.
Chiar atunci apăru Calo, care dăduse drumul frânghiei ce strângea gluga-
capcană şi ţâşnise în jos pe scări. Îşi strecură un picior pe la spatele lui Conté,
care era tot mai nesigur, şi îl împinse pe bărbat pe trepte, ţinându-l de pieptar ca
să-i facă mai silenţioasă căderea. Îndată ce Conté fu cu faţa în jos, Calo începu
să-l lovească fără milă între picioare – o dată, apoi încă o dată, când picioarele
bărbatului tresăriră slab, şi încă o dată, fără a mai avea nici un răspuns, de data
asta. Gluga îşi făcuse în sfârşit treaba. Cum Conté era scos din joc momentan,
Calo se întoarse spre Locke şi încercă să-l ridice în fund, însă Locke îl dădu la o
parte.
— Cum te simţi? şopti Calo.
— De parcă aş fi gravid, iar nemernicul ăla mic ar încerca să-şi croiască drum
afară cu un topor. Gâfâind, Locke îşi smulse masca neagră de pe faţă ca să nu
vomite în ea şi să facă o mizerie imposibil de mascat.
Pe când Locke trăgea cu lăcomie înghiţituri mari de aer şi încerca să-şi
controleze spasmele, Calo se ghemui lângă Conté şi îi smulse gluga, alungând
iute miresmele dulcegi şi greţoase din săculeţul de piele. Împături gluga cu grijă,
o strecură sub mantie şi apoi îl târî pe Conté câteva trepte mai sus.
— Calo, tuşi Locke. Deghizarea mea – e deteriorată?
 — Din câte văd, nu. Se pare că n-a făcut nimic care să lase urme, asta în cazul
în care poţi umbla drept. Stai aici o clipă.
Calo se furişă până la capătul scărilor şi aruncă o privire prin solarul
întunecat; lumina dulce a oraşului răzbătea printre gratiile ferestrelor, luminând
palid o masă lungă şi nişte lăzi de sticlă de pe pereţi, pline cu farfurii şi tot felul
de fleacuri neidentificabile. Nu se vedea nimeni prin preajmă şi nu se auzea nici
un sunet de jos.
Când se întoarse Calo, Locke se proptise deja pe genunchi şi mâini; Conté
dormea tun lângă el, cu o expresie comică de extaz pe chipul său colţuros.
— A, n-o să mai aibă expresia aia când s-o trezi. Calo flutură spre Locke o
pereche de boxuri fine, de bronz, îmbrăcate în piele, făcându-le apoi să dispară în
mâneci cu o mişcare graţioasă. Aveam pe mâini micuţii prieteni ai tâlharilor când
l-am pocnit ultima oară.
— Ei bine, în ce mă priveşte, n-are de ce să-mi pară rău, având în vedere că
m-a lovit în coaie destul de tare încât să mi le mute în plămâni. Locke încercă să
se ridice, sprijinindu-se în mâini, dar nu reuşi; Calo îl prinse de braţul drept şi îl
lăsă încet jos până când rămase, tremurând, pe propriii genunchi.
— Măcar ţi-ai recăpătat suflarea. Poţi să mergi?
— Pot să mă împleticesc, cred. O să umblu cocoşat o vreme. Lasă-mă câteva
minute şi cred că o să mă pot preface că n-am nimic. Cel puţin până plecăm de-
aici.
Calo îl ajută pe Locke să urce până la cel de-al treilea cat. Lăsându-l de veghe
acolo, începu apoi, încet şi-n tăcere, să-l târască pe Conté pe acelaşi drum. Omul
Donului nu era chiar atât de greu.
Stânjenit şi nerăbdător să se facă iarăşi folositor, Locke scoase două bucăţi de
frânghie rezistentă din propria mantie şi îi legă mâinile şi picioarele lui Conté;
împături de trei ori o batistă şi o folosi pe post de căluş. Locke scoase din teci
cuţitele lui Conté şi i le dădu lui Calo, care le ascunse sub mantie.
Uşa de la biroul Donului era încă deschisă, iar lumina caldă dinăuntru se
revărsa pe coridor; uşa de la dormitor era încuiată bine.
— Mă rog să aveţi parte de o nevoie şi de o rezistenţă mult peste aşteptările
dumneavoastră obişnuite, domnul şi doamna mea, şopti Calo. Hoţii din
gospodăria dumneavoastră ar fi recunoscători pentru o scurtă pauză înainte să-şi
continue treburile pe seara asta.
Calo îl apucă pe Conté pe sub braţe, iar Locke, deşi gârbovit de durere, apucă
picioarele bărbatului pe care Calo începuse să-l târască de unul singur.
Mişcându-se pe furiş, o luară înapoi pe unde veniseră şi depuseră garda de corp
inconştientă după colţul îndepărtat al coridorului, chiar lângă scările care duceau
spre laboratoarele de la cel de-al patrulea cat.
 Biroul Donului fu o privelişte bine-venită când, câteva minute mai târziu, se
furişară în sfârşit înăuntru. Locke se aşeză pe un fotoliu adânc, căptuşit în piele,
aflat lângă peretele din stânga, în timp ce Calo rămase de pază în picioare. Alte
râsete se auziră slab din partea cealaltă a holului.
— S-ar putea să aşteptăm ceva vreme, zise Calo.
— Zeii sunt îndurători. Locke ţintui cu privirea barul înalt cu vitrină al
Donului, mai impresionant chiar decât cel de pe barja de agrement. Aş turna un
păhărel sau mai multe, dar nu cred că s-ar potrivi cu personajele noastre.
Aşteptară zece minute, cincisprezece, douăzeci. Locke respira regulat şi adânc,
străduindu-se să nu bage în seamă zvâcnetul dureros care părea să-i cuprindă
măruntaiele de sus până jos. Însă, când cei doi hoţi auziră uşa din capătul holului
descuindu-se, Locke sări în picioare, stând drept şi prefăcându-se că nu-şi simţea
coaiele ca pe nişte urcioare de lut trântite pe caldarâm de la mare înălţime. Îşi
prinse masca neagră la loc şi arboră un aer impecabil de aroganţă.
Aşa cum spusese Părintele Lanţuri odată, cele mai bune deghizări erau cele
simţite cu toată fiinţa, nu cele pictate pe chip.
Calo îşi sărută, prin mască, dosul mâinii stângi şi făcu cu ochiul. Don Lorenzo
Salvara intră fluierând în birou, îmbrăcat comod şi complet neînarmat.
— Închideţi uşa, zise Locke, cu glasul sigur şi încărcat de infatuarea absolută
a autorităţii. Luaţi loc, domnia voastră, şi nu vă osteniţi să vă chemaţi slujitorul.
Este puţin suferind.

Un ceas după miezul nopţii, doi oameni părăseau cartierul Alcegrante trecând
peste Bolta Eldren. Purtau mantii negre şi aveau cai negri; unul din ei călărea
tacticos, pe când celălalt îşi ducea calul de dârlogi, mergând pe lângă el într-un
fel curios, cu picioarele crăcănate.
— Al naibii de incredibil, spuse Calo. Chiar a mers exact cum plănuiseşi.
Păcat că nu ne putem lăuda nimănui cu asta. Cea mai mare lovitură pe care-am
dat-o până acum, şi tot ce-a trebuit să facem a fost să-i zicem victimei exact ce-i
făceam.
— Şi să luăm un pic de bătaie, bombăni Locke.
— A, da, îmi pare rău de asta. Ce bestie mai e şi omul ăla, nu? Stai liniştit, o
să se simtă şi el la fel când şi-o reveni.
— Vai, ce liniştitor! Dacă vorbele ar putea alina durerea, nimeni nu şi-ar mai
bate capul să strivească struguri.
 — Pe Paznicul Strâmb! N-am mai auzit niciodată un om bogat care să-şi
plângă atâta de milă. Fii voios! Mai bogaţi şi mai isteţi decât oricine, nu?
— Mai bogaţi, mai isteţi şi cu mers caraghios, da.
Cei doi hoţi o luară către miazăzi, trecând prin Parcul Doi-Arginţi, spre prima
dintre haltele în care renunţară treptat la cai şi la veşmintele negre, până când, în
cele din urmă, se întoarseră în Cartierul Templelor îmbrăcaţi ca nişte muncitori
obişnuiţi. Dădeau prietenos din cap când patrulele de Jachete Galbene le ieşeau
în cale, bâjbâind prin ceaţă cu felinarele agăţate de suliţi ca să le lumineze
drumul. Nu li se dădu nici măcar o dată motiv să ridice ochii din pământ.
Umbra fâlfâitoare care-i filase în vreme ce mergeau pe străzi şi alei era mai
silenţioasă decât răsuflarea unui prunc; iute şi graţioasă, trecea de pe un acoperiş
pe altul în urma lor, urmărindu-le acţiunile cu o francheţe absolută. Când
ajunseră înapoi în Cartierul Templelor, dădu din aripi şi se înălţă în întuneric
într-o spirală domoală, până când trecu de negurile camorrene şi se pierdu în
pâcla cenuşie a norilor joşi.
 INTERLUDIU: Ultima Greşeală

Cea dintâi experienţă a lui Locke cu vinul de oglindă din Tal Verrar avu un
efect şi mai puternic asupra trupului înfometat al băiatului decât se aşteptase
Lanţuri. Locke îşi petrecu mare parte din ziua următoare răsucindu-se şi
zvârcolindu-se în pat, cu capul bubuindu-i şi cu ochii incapabili să suporte mai
mult decât o firavă geană de lumină.
— E febră, mormăi Locke în pătura sa, leoarcă de sudoare.
— E o mahmureală. Lanţuri trecu o mână prin părul băiatului şi-l bătu pe
spate. E numai vina mea. Gemenii Sanza sunt nişte adevăraţi bureţi naturali de
băutură. Nu ar fi trebuit să te las să te ridici la înălţimea lor chiar din prima ta
noapte aici. Azi nu lucrezi nimic.
— Băutura provoacă asta? Chiar şi după ce eşti treaz?
— O glumă crudă, nu-i aşa? Zeii au pus un preţ pe orice lucru, se pare. Asta
dacă nu bei coniac Austershalin.
— Auffershallow?
— Austershalin. Din Emberlain. Printre multele sale virtuţi se numără şi
faptul că nu provoacă mahmureală. Un soi de componentă alchimică din solul
podgoriei. E o chestie scumpă.
Lumina-falsă veni după multe ceasuri de somnolenţă, iar Locke fu în stare să
meargă din nou, deşi simţea cum creierul încearcă să-şi croiască drum prin gât şi
să fugă. Lanţuri insista să meargă totuşi să-l viziteze pe Capa Barsavi („Singurii
oameni care îndrăznesc să nu vină la întrevederile cu el sunt cei care trăiesc în
turnuri de sticlă şi al căror chip îl vezi pe monede, şi chiar şi ei se gândesc de
două ori înainte) deşi fusese de acord ca Locke să aibă un mijloc de transport mai
confortabil.
Se dovedi că în spatele Casei lui Perelandro se afla un mic grajd, şi în acel
mic adăpost rău mirositor era o capră Îmblânzită.
— Nu are nume, zise Lanţuri în timp ce-l aşeza pe Locke pe spatele făpturii.
Nu m-a tras inima să-i pun vreun nume, de vreme ce oricum nu ar fi răspuns la
el.
Locke nu căpătase repulsia instinctivă pe care cei mai mulţi copii o simţeau
faţă de animalele Îmblânzite; văzuse deja prea multă urâciune la viaţa lui ca să-i
mai pese de privirea goală pe care i-o arunca uneori o făptură docilă, cu ochi
lăptoşi.
Există o substanţă numită Piatra-duhului, un material alb şi cretos ce se
găseşte în anumite peşteri îndepărtate din munţi. Această substanţă nu se
formează în mod natural; ea se găseşte numai în combinaţie cu tunelele căptuşite
cu sticlă despre care se crede că au fost părăsite de Eldreni, aceeaşi rasă
tulburătoare care a ridicat Camorrul, cu epoci în urmă. În stare solidă, Piatra-
duhului nu are gust, nu are aproape nici un miros şi este inertă. Trebuie să fie
arsă ca să i se activeze proprietăţile unice.
Doftorii au început să identifice diversele moduri şi căi prin care otrăvurile
atacă trupurile celor vii: asta opreşte bătăile inimii, pe când asta subţiază
sângele, iar altele vatămă stomacul şi intestinele. Fumul pe care-l scoate Piatra-
duhului nu otrăveşte nimic fizic; în schimb, arde însăşi personalitatea. Ambiţie,
încăpăţânare, cutezanţă, agerime, imbold – toate aceste lucruri se estompează
după câteva inhalări din aburul misterios. Expunerea accidentală la mici cantităţi
poate lăsa un om apatic vreme de săptămâni bune; ceva mai mult, şi efectul
devine permanent. Victimele rămân în viaţă, dar nu mai sunt interesate de
absolut nimic – nu mai au nici o reacţie la propriul nume, la chemările prietenilor
sau în faţa unei primejdii de moarte. Pot fi îndemnaţi să mănânce, să excreteze
sau să ducă diverse lucruri... şi cam atât. Cataractele albe şi palide care ajung să
le umple ochii sunt un semn exterior al pustiului care se instalează în sufletele şi
în minţile lor.
Cândva, pe vremea Tronului Therin, această metodă era folosită la pedepsirea
infractorilor, însă trecuseră veacuri bune de când cetăţile therine nu mai
permiteau folosirea Pietrei-duhului asupra oamenilor, femei sau bărbaţi. O
societate care încă spânzura copii pentru furtişaguri mărunte şi hrănea făpturile
mării cu prizonierii săi găsea efectele acestei metode mult prea neliniştitoare ca
să poată fi suportate.
Drept urmare, Îmblânzirea este rezervată doar animalelor – mai ales
dobitoacelor de povară folosite la serviciile orăşeneşti. Metoda mergea perfect
între hotarele aglomerate ale unui oraş plin de riscuri precum Camorrul. Puteai
avea încredere că nişte ponei Îmblânziţi nu-i vor arunca niciodată din şa pe copiii
celor avuţi; puteai avea încredere că nişte cai şi catâri Îmblânziţi nu-şi vor lovi
niciodată surugiii şi nu-şi vor răsturna niciodată încărcăturile scumpe în vreun
canal. Un sac de pânză cu un pic de piatră albă şi un chibrit arzând mocnit sunt
puse pe botul animalului, iar surugiii se retrag să ia o gură de aer. Câteva minute
mai târziu, ochii făpturii capătă culoarea laptelui proaspăt şi ea nu va mai face
niciodată ceva din proprie iniţiativă.
 Însă lui Locke îi zvâcnea capul de durere şi de-abia se obişnuia cu ideea că era
un ucigaş şi locuitorul unui tărâm de basm din cleştar, astfel încât
comportamentul nefiresc de mecanic al caprei sale nu îl deranjă deloc.
— Când mă întorc diseară, mă aştept să găsesc templul ăsta exact unde l-am
lăsat, zise Părintele Lanţuri, isprăvind cu îmbrăcatul pentru ieşirea sa; Preotul-
Fără-Ochi dispăruse complet, lăsând locul unui bărbat voinic de vârstă mijlocie
şi cu venituri medii. Părul şi barba îi fuseseră date cu un soi de vopsea maro;
jiletca şi mantia ieftină, căptuşită cu bumbac, atârnau desfăcute peste o cămaşă
crem, fără cravate sau panglici.
— Exact unde l-ai lăsat, spuse unul din cei doi Sanza.
— Nu ars până la temelii sau ceva de genul ăsta, adăugă celălalt.
— Băieţi, dacă voi reuşiţi să daţi foc pietrei şi Sticlei-străvechi înseamnă că
zeii au planuri mult mai măreţe pentru voi decât să-mi fiţi mie ucenici. Fiţi
cuminţi. Îl duc pe Locke să-şi primească, hhmmm...
Lanţuri aruncă o privire spre băiatul Lamora. Mimă atunci că dă ceva pe gât,
apoi îşi ţinu falca de parcă l-ar fi durut.
— Aaaaaa, rostiră Calo şi Galdo într-un singur glas.
— Fireşte. Lanţuri îşi puse pe cap o tichie rotundă din piele şi luă hăţurile
caprei pe care stătea Locke. Aşteptaţi-ne. Ar trebui să fie interesant, ca să nu
spunem mai mult.

— Capa Barsavi ăsta, zise Locke în timp ce Lanţuri ducea capra fără nume
peste una dintre bolţile înguste de sticlă dintre Fauria şi Şirul Mutră-de-Monedă,
cred că fostul meu stăpân mi-a spus despre el.
— Ai dreptate. Când ai stârnit incendiul de la Viţa Sticlei-străvechi, pare-mi-
se.
— Ah, ştiai despre asta.
— Păi, odată ce fostul tău stăpân a început să-mi povestească despre tine, pur
şi simplu... n-a mai tăcut câteva ceasuri în şir.
— Dacă eu sunt pezon-ul tău, tu eşti pezon-ul lui Barsavi?
— E o descriere destul de corectă a relaţiei noastre, da. Toţi Oamenii Potriviţi
sunt soldaţii lui Barsavi. Ochii săi, urechile sale, agenţii şi supuşii săi. Pezon-ii
săi. Barsavi este... un prieten mai deosebit. Am făcut nişte chestii pentru el, pe
vremea când de-abia venea la putere. Am crescut împreună, ai putea spune – eu
am obţinut oarece respect, iar el a pus mâna pe, hhmm, tot oraşul.
— Oarece respect?
 Era o noapte pe cât de plăcută posibil pentru o plimbare, în verile camorrene.
Plouase torenţial cu nici un ceas înainte şi ceaţa proaspătă care-şi întindea
tentaculele printre clădiri ca mâinile unor uriaşi fantomatici era ceva mai rece
decât de obicei, iar mirosul său nu era încă plin de miasmele de mâl, peşti morţi
şi deşeuri umane. Puţini oameni umblau prin Şirul Mutră-de-Monedă după
Lumina-falsă, aşa că Locke şi Lanţuri puteau vorbi destul de liber.
— Am obţinut distanţa. Adică... Ei bine, sunt o sută de găşti în Camorr,
Locke. Mai mult de-o sută. Sigur nu mi le amintesc pe toate. Unele sunt prea noi
sau prea Năbădăioase pentru Capa Barsavi, ca să aibă încredere în ele cum se
cuvine. Aşa că stă cu ochii pe ele – cere rapoarte frecvente, infiltrează oameni
acolo, le ţine bine în frâu. Aceia dintre noi care nu sunt supuşi unei astfel de
priviri cercetătoare – Lanţuri arătă spre el, apoi spre Locke – se presupune că îşi
fac treaba cinstit, până la proba contrarie. Ne supunem regulilor sale, îi dăm o
parte din câştigurile noastre şi el consideră că se poate încrede în noi să facem
lucrurile ca lumea, mai mult sau mai puţin. Fără controale, fără iscoade, fără
porcării de-astea. „Distanţa―. E un privilegiu pentru care merită să plăteşti.
Lanţuri băgă o mână în buzunarele mantiei; se auzi un zornăit plăcut de
monede.
— De fapt, chiar am aici un mic semn de respect pentru el. Două zecimi din
ce s-a strâns săptămâna asta în cutia milei lui Perelandro.
— Mai mult de-o sută de găşti, zici?
— Oraşul ăsta are mai multe găşti decât duhori scârboase, băiete. Unele dintre
ele sunt mai vechi decât multe familii din Alcegrante, iar altele au ritualuri mai
stricte decât unele ordine preoţeşti. La naiba, la un moment dat erau aproape
treizeci de Capa şi fiecare dintre ei avea la cheremul său vreo patru-cinci găşti.
— Treizeci de Capa? Toţi precum Capa Barsavi?
— Da şi nu. Da, deoarece conduceau găştile, dădeau ordine şi spintecau
oameni de la pulă pân’ la ochi, când le sărea ţandăra; nu, deoarece nu erau nici
pe departe ca Barsavi. Acum cinci ani, erau cei treizeci de Capa de care
vorbeam. Treizeci de mici regate, toate războindu-se, furându-se şi vărsându-şi
maţele pe stradă între ele. Toate în război cu Jachetele Galbene, care omorau
cam douăzeci de oameni pe săptămână. În săptămânile proaste. Şi-atunci a
apărut Capa Barsavi, venind din Tal Verrar. A fost cărturar la Colegiul Therin la
viaţa lui, dacă poţi să crezi. Preda retorică. A preluat controlul câtorva găşti şi a
început să taie. Nu ca un cuţitar de străduţă dosnică, ci mai degrabă ca un doftor
care îndepărtează un şancru. Când Barsavi elimina un alt Capa, se ocupa şi de
găştile acestuia. Dar nu i-a presat prea tare, dacă nu i-au dat motiv. Le-a dat
teritorii întregi, i-a lăsat să-şi aleagă propriii garrista şi le-a dat o parte din
câştigurile sale. Deci – acum cinci ani, erau treizeci. Acum patru ani, rămăseseră
zece. Acum trei ani, unul singur: Capa Barsavi şi cele o sută de găşti ale sale. Tot
oraşul – toţi Oamenii Potriviţi, inclusiv cei de faţă –, la discreţia sa. Nu tu război
deschis pe canale însângerate. Nu tu plutoane de hoţi legănându-se în laţ la
Palatul Răbdării – acum trebuie să aştepte până strâng doi-trei.
— Şi asta datorită Pactului Secret? Cel pe care l-am încălcat eu?
— Cel pe care l-ai încălcat tu, da. Ai ghicit bine, presupunând că eu aş şti
ceva despre treaba asta. Da, băiete, acesta este secretul succesului deosebit de
care se bucură Barsavi. De fapt, totul se reduce la înţelegerea de lungă durată pe
care o are cu Ducele, realizată prin intermediul unui agent ducal. Găştile din
Camorr lasă nobilii în pace; nu ne atingem de corăbii, căruţe sau lăzi care au pe
ele un blazon legitim. În schimb, Barsavi este adevăratul cârmuitor al unora
dintre cele mai fermecătoare locuri din oraş: Cuprins-de-Flăcări, Strungile,
Scursurile, Resturi-de-Lemn, Laţul şi o parte din docuri. În plus, straja oraşului
este mult mai... relaxată decât ar trebui.
— Deci putem să jefuim pe oricine nu este nobil?
— Sau Jachetă Galbenă, da. Putem să ne ocupăm de negustori, de zarafi, de
cei care vin şi pleacă. Prin Camorr trec mai mulţi bani decât prin orice alt oraş de
pe coastă, băiete. Sute de corăbii pe săptămână; mii de marinari şi de ofiţeri.
Chiar nu-i o problemă să lăsăm nobilimea în pace.
— Şi negustorii, zarafii şi ceilalţi oameni nu se supără?
— Ba s-ar supăra, dacă ar şti. De aceea este cuvântul „Secret― după „Pact―. Şi
de aceea este Camorrul un loc atât de plăcut, frumos şi sigur; te poţi teme că-ţi
pierzi banii doar dacă, în primul rând, nu ai prea mulţi.
— A, zise Locke, trecându-şi degetele peste micul său colier din dinte de
rechin. Bine. Însă acum mă întreb... ai spus că fostul meu stăpân a cumpărat şi a
plătit ca să, hhmm, mă omoare. Nu o să ai probleme cu Barsavi pentru că nu...
m-ai omorât?
Lanţuri râse.
— Păi, de ce te-aş mai duce la el dacă aş avea probleme din cauza asta,
băiete? Nu, e alegerea mea să folosesc sau nu însemnul-morţii, după cum
consider de cuviinţă. L-am cumpărat. Nu înţelegi? Pe Capa nu îl interesează dacă
le folosim, câtă vreme recunoaştem că el are puterea de viaţă şi de moarte. Este
un soi de taxă pe care numai el o poate strânge. Pricepi?
Locke dădu din cap şi se lăsă dus în tăcere câteva minute, absorbind noile
informaţii. Durerea de cap făcea ca dimensiunea a ceea ce se întâmpla să fie ceva
mai greu de înţeles.
— Hai să îţi spun o poveste, zise Părintele Lanţuri după o vreme. O poveste
care te va ajuta să înţelegi ce fel de om este cel la care mergem noi acum şi
căruia îi vei jura credinţă în seara asta. A fost odată ca niciodată o vreme când
Capa Barsavi de-abia pusese mâna pe oraş şi îl ţinea încă cu greutate, şi-n
vremea aia ştia toată lumea că o haită de garrista de-ai lui se vorbiseră să scape
de el cu prima ocazie. Şi erau foarte atenţi la mişcările pe care le făcea el,
înţelegi; îl ajutaseră să preia puterea în oraş şi îi ştiau modul de operare. Aşa că
s-au asigurat că nu poate să-i prindă pe toţi deodată; dacă încerca să taie nişte
capete, găştile s-ar fi împrăştiat, le-ar fi dat de veste celorlalţi şi s-ar fi iscat o
neorânduială cumplită, un alt război îndelungat. El n-a făcut nici o mişcare. Şi
zvonurile despre necredinţa lor s-au înmulţit. Capa Barsavi obişnuia să îşi
primească oaspeţii în sala sa – încă o mai are acolo, în Resturi-de-Lemn; este un
vas verrar dezafectat, unul dintre galioanele acelea mari folosite pentru
transportul trupelor. Acum este doar ancorată acolo, ca un soi de palat
improvizat. El îi spune Mormântul Plutitor. Ei bine, la Mormântul Plutitor, el a
întins cu mare fast covorul ăsta mare din Ashmere, o chestie nemaipomenită,
genul de ţesătură pe care Ducele ar agăţa-o pe un perete, spre bună păstrare. Şi s-
a asigurat că toată lumea din jur ştie cât de mult ţine la covorul ăla. S-a ajuns
până la punctul în care curtenii lui îşi puteau da seama ce urma să-i facă unui
oaspete numai uitându-se la covor: dacă urma să fie vărsare de sânge, covorul era
făcut sul şi pus deoparte. Fără excepţie. Au trecut câteva luni. Covorul pus,
covorul sul. Covorul pus, covorul sul. Uneori, oamenii pe care îi chema încercau
să fugă când vedeau podeaua goală sub tălpile sale, ceea ce era ca şi cum şi-ar fi
recunoscut greşelile în gura mare, desigur. În fine. Să ne întoarcem la garrista
ăia care îi făceau necazuri. Nici unul dintre ei nu era atât de prost încât să intre în
Mormântul Plutitor fără o gaşcă în spate sau să rămână singur cu Barsavi.
Domnia lui era încă nesigură la vremea aceea, astfel încât nu-şi putea permite să
facă prea mare tămbălău. Aşa că a aşteptat... şi apoi, într-o seară, a chemat la
cină nouă dintre garrista ăia care îi dădeau bătăi de cap. Nu pe toţi scandalagiii,
bineînţeles, ci doar pe cei mai isteţi şi mai căliţi, pe cei cu găştile cele mai mari.
Iar iscoadele lor le-au raportat că nemaipomenitul covor înflorat, bunul cel mai
de preţ al lui Capa, era desfăşurat pe podea în văzul lumii, cu o masă de banchet
pusă deasupra şi cu mai multă mâncare pe ea decât văzuseră vreodată zeii. Aşa
că dobitocii ăia s-au gândit că Barsavi era serios şi chiar voia să discute cu ei. S-
au gândit că e speriat şi se aşteptau la negocieri purtate cu bună-credinţă, aşa că
nu şi-au adus cu ei găştile, nici nu şi-au făcut planuri de rezervă. Au crezut că au
câştigat. Îţi închipui deci, zise Lanţuri, ce surprinşi au fost când s-au aşezat pe
scaune pe covorul ăla frumos şi cincizeci dintre oamenii lui Barsavi au năvălit în
cameră înarmaţi cu arbalete şi i-au umplut cu atâtea săgeţi pe bieţii idioţi încât un
porc spinos în călduri i-ar fi luat acasă şi şi-ar fi făcut poftele cu ei. Dacă a fost o
picătură de sânge care n-a ajuns pe covor, aia a ajuns pe tavan. Înţelegi unde bat?
— Da – deci covorul a fost distrus?
 — Şi încă cum! Barsavi ştia cum să creeze aşteptări, Locke, şi cum să
folosească acele aşteptări ca să-i inducă în eroare pe cei care-i voiau răul. Ei au
crezut că strania lui obsesie era o garanţie pentru vieţile lor. Se pare că unii
duşmani sunt destul de numeroşi şi de puternici ca să merite să pierzi un covor
numai să scapi de ei.
Lanţuri arătă înainte, către miazăzi.
— Ăsta este omul care aşteaptă să-ţi vorbească, la nici un kilometru într-
acolo. Îţi recomand cu căldură să-i vorbeşti frumos.

Ultima Greşeală era un loc unde interlopii din Camorr ieşeau la suprafaţă; o
tavernă de borfaşi dărăpănată, unde Oameni Potriviţi de tot soiul puteau bea şi
vorbi liber despre treburile lor, unde cetăţenii respectabili ieşeau imediat în
evidenţă, ca şerpii într-o creşă, şi erau iute escortaţi afară de nişte bărbaţi
înspăimântători, înarmaţi până-n dinţi şi cu o imaginaţie foarte redusă.
Găşti întregi veneau aici să bea, să aranjeze lovituri sau pur şi simplu să se
dea mari. La un pahar, oamenii se ciondăneau zgomotos în privinţa celei mai
bune metode de a sugruma pe cineva pe la spate şi despre cele mai bune feluri de
otravă care pot fi puse în vin sau în mâncare. Strigau sus şi tare cât de nesăbuiţi
erau curtenii Ducelui, cât de nesocotite erau planurile sale de taxare sau
aranjamentele sale diplomatice cu celelalte oraşe de la Marea de Fier. Acolo
recreau bătălii întregi cu zaruri şi bucăţi de oase drept oştiri, susţinând cu tărie că
ei ar fi luat-o la stânga acolo unde Ducele Nicovante o luase la dreapta, că ei n-ar
fi dat nici un pas îndărăt când cele cinci mii de suliţe din fier înnegrit ale
Răzmeriţei Contelui Nebun se pogorâseră peste ei de pe Dealul Poarta-zeilor.
Dar nici unul dintre ei, indiferent cât de ameţit ar fi fost de băutură, de Privire-
pierdută sau de straniile prafuri halucinogene din Ierem, indiferent ce fapte de
arme sau de stat şi-ar fi asumat, nici unul deci n-ar fi îndrăznit să-i sugereze lui
Capa Vencarlo Barsavi să-şi schimbe măcar un nasture de la jiletcă.

Turnul Dărâmat este un punct de reper în Camorr, ridicându-se treizeci de

metri spre cer în chiar capătul nordic al Laţului, acel cartier rău-famat şi
aglomerat unde, noapte de noapte, marinarii dintr-o sută de porturi de escală se
perindă fără oprire între bar, cârciumă şi casa de jocuri. Sunt scuturaţi bine
printr-o sită de cârciumari, târfe, tâlhari, barbugii, trişori şi alţi şarlatani mărunţi,
până când ajung să aibă buzunarele goale şi capetele grele, şi-atunci pot fi
aruncaţi înapoi pe corăbii să-şi doftoricească mahmureala şi bolile căpătate. Vin
şi pleacă precum mareea, lăsând în urmă doar resturi de gologani şi arginţi
(uneori şi sânge) care să le marcheze trecerea.
Deşi oamenii nu pot nici măcar crăpa Sticla-străveche, Turnul Dărâmat a fost
găsit în starea sa actuală atunci când oamenii s-au stabilit în Camorr, furişându-
se printre ruinele unei civilizaţii mai vechi. Crestături mari străbat sticla şi piatra
necunoscută la caturile de sus ale turnului; aceste discontinuităţi au fost parţial
acoperite cu lemn, vopsea şi alte materiale omeneşti. Stabilitatea şandramalei nu
poate fi pusă la îndoială, însă reparaţiile nu sunt frumoase, iar camerele de
închiriat de la ultimele şase caturi sunt printre cele mai nedorite din oraş,
deoarece se poate ajunge la ele doar urcând nenumărate şi întortocheate scări
exterioare, spirale din lemn care se leagănă neplăcut la vânturi puternice.
Majoritatea locatarilor sunt bandiţi tineri din diverse găşti, pentru care condiţiile
nebuneşti de cazare reprezintă o ciudată distincţie.
Ultima Greşeală ocupă parterul de la baza largă a Turnului Dărâmat, iar după
căderea Luminii-false are rareori mai puţin de o sută de clienţi deodată. Locke se
ţinea strâns de pulpana mantiei Părintelui Lanţuri, în vreme ce bărbatul îşi croia
drum prin mulţimea de la uşă. Înghesuiala de acolo era plină de mirosuri pe care
Locke le ştia prea bine: o sută de feluri de băuturi şi răsuflările bărbaţilor şi
femeilor care le dădeau pe gât, sudoare stătută şi proaspătă, pişat şi vomă,
odorizante cu mirodenii şi lână udă, mirosul tare de ghimbir şi ceaţa înţepătoare
de tutun.
— Putem avea încredere în băiatul acela să ne păzească bine capra? strigă
Locke peste zarvă.
— Desigur, desigur. Lanţuri făcu câteva semne complicate cu mâinile când
salută un grup de bărbaţi care făceau skandenberg în sala principală a barului; cei
care nu erau prinşi în aprigele încleştări rânjiră şi îi făcură cu mâna. În primul
rând, asta-i treaba lui. În al doilea rând, i-am dat bani frumoşi. Şi în al treilea
rând, numai un nebun ar vrea să fure o capră Îmblânzită.
Ultima Greşeală era un soi de monument înălţat în cinstea eşecului dibăciei
omeneşti în momentele critice; pereţii săi erau acoperiţi cu o diversitate
năucitoare de suvenire, fiecare dintre ele reprezentând imaginea unei poveşti care
se încheia cu verdictul „Nu destul de bună―. Deasupra barului se afla o armură
completă, cu o gaură pătrăţoasă căscată în partea stângă, de la o săgeată de
arbaletă. Pereţii erau acoperiţi de săbii frânte şi de coifuri despicate, cât şi de
bucăţi de vâsle, catarge, vergi şi pânze zdrenţuite. Barul se mândrea cu faptul că
a izbutit să facă rost de un suvenir de pe fiecare corabie scufundată în preajma
Camorrului în ultimii şaptezeci de ani.
 Şi tocmai în harababura asta îl trăgea acum Părintele Lanţuri pe Locke
Lamora, ca pe o barcă remorcată la pupa unui galion imens. Pe peretele de la
miazăzi al barului se afla o firidă mai ridicată, căreia draperiile pe jumătate lăsate
îi ofereau o oarecare intimitate. Bărbaţi şi femei stăteau drepţi aici, urmărind în
permanenţă mulţimea cu privirile lor, ţinându-şi mereu mâinile aproape de
armele pe care le purtau ostentativ la vedere – pumnale, săgeţi, ciomege de bronz
sau de lemn, săbii scurte, securi, chiar şi arbalete –, de la unele subţiri până la
marile ucigaşe-de-cai, care (în ochii lui Locke) păreau a fi capabile să poată găuri
piatra.
Unul dintre aceşti străjeri îl opri pe Părintele Lanţuri şi cei doi schimbară
câteva vorbe în şoaptă; un alt străjer fu trimis în firida cu draperii, în vreme ce
primul îl privea cercetător şi cu precauţie pe Lanţuri. Câteva clipe mai târziu, cel
de-al doilea străjer reapăru şi le făcu semn; şi astfel ajunse Locke pentru prima
oară în prezenţa lui Vencarlo Barsavi, Capa din Camorr, care şedea pe un scaun
banal, la o masă banală. Câţiva supuşi stăteau sprijiniţi de peretele de lângă el,
îndeajuns de aproape ca să vină dacă erau chemaţi, dar destul de departe ca să nu
audă discuţia şoptită.
Barsavi era un bărbat vânjos, la fel de lat în umeri precum Lanţuri, dar evident
puţin mai tânăr; părul său negru şi uns era strâns la ceafă, iar cele trei bărbi i se
curbau peste bărbie precum trei bice de păr împletit, aşezate îngrijit unul peste
celălalt. Aceste bărbi şfichiuiau în jur când Barsavi îşi întorcea capul rotund, şi
păreau destul de groase ca să pişte dacă ar fi atins pielea descoperită.
Barsavi era îmbrăcat cu un surtuc, o jiletcă, pantaloni bufanţi şi cizme dintr-o
piele neagră ciudată, care părea neobişnuit de groasă şi aspră chiar şi în ochii
neantrenaţi ai lui Locke; băiatul îşi dădu seama că aceasta trebuia să fie piele de
rechin. Nasturii albi şi ciudat de inegali de pe jiletca şi mânecile sale, cât şi cei
care-i prindeau cravatele suprapuse, de mătase roşie... erau dinţi de om.
Aşezată în poala lui Barsavi şi fixându-l cu privirea pe Locke, era o fată cam
de vârsta sa, cu părul scurt, închis şi încâlcit, şi cu un chip în formă de inimă. Şi
ea purta nişte straie ciudate: rochia ei era din mătase albă cu înflorituri, pe
măsura oricărei fiice de nobil, în vreme ce cizmuliţele care se legănau sub
poalele rochiei erau din piele neagră, învelite în fier, având ţepi ascuţiţi din oţel
la tocuri şi la vârfuri.
— Deci acesta este băiatul, rosti Barsavi cu un glas adânc, puţin nazal, care
purta plăcutul accent verrari. Băieţelul destoinic care l-a pus în încurcătură pe
dragul nostru Făuritor-de-Hoţi.
— Chiar el, înălţimea voastră, şi, ce fericire, acum ne pune în încurcătură pe
mine şi pe protejaţii mei. Lanţuri întinse o mână îndărăt şi îl scoase pe Locke de
după picioarele sale. Îngăduiţi-mi să vi-l prezint pe Locke Lamora, fost locatar în
Dealul Umbrelor, actual iniţiat al lui Perelandro.
— Sau al unui zeu, oricum, nu? Barsavi chicoti şi întinse o cutiuţă din lemn
care fusese aşezată pe masă lângă braţul său. E întotdeauna o plăcere să te
întâlnesc când îţi revine vederea în mod miraculos, Lanţuri. Ia o ţigară. Sunt din
rădăcină-neagră jeremită de cea mai bună calitate, produse săptămâna asta.
— Nu pot refuza aşa ceva, Ven. Lanţuri luă un snop de tutun bine strâns în
hârtie roşie. Pe când cei doi bărbaţi se aplecau deasupra unei lumânări pâlpâinde
ca să-şi aprindă ţigările (Lanţuri lăsă să-i cadă săculeţul cu monede pe masă în
acelaşi timp), fata păru să ajungă la un soi de verdict în privinţa lui Locke.
— Este un băieţel foarte urât, Tată. Arată ca un schelet.
Capa Barsavi tuşi primele fumuri pe care le trăsese, colţurile gurii ridicându-i-
se.
— Iar tu eşti o fetiţă foarte nechibzuită, draga mea! Capa mai trase o dată din
ţigară şi scoase un fuior drept de fum transparent; substanţa emana un miros
dulceag, cu o vagă aromă de vanilie arsă. Vă rog să o iertaţi pe fiica mea, Nazca;
nu mă lasă inima să-i refuz mofturile şi acum s-a căpătat cu manierele unei
prinţese-pirat. Mai ales acum, că ne temem cu toţi să ne apropiem de noile ei
cizme mortale.
— Nu umblu niciodată neînarmată, zise fetiţa, bătând cu piciorul în podea de
câteva ori ca să sublinieze acest lucru.
— Iar bietul Locke nu este în nici un caz urât, scumpa mea; ceea ce poartă el
este clar semnul Dealului Umbrelor. O lună în grija lui Lanţuri şi o să fie rotofei
şi întremat ca un bolovan de catapultă.
— Hhmmm... Fata continuă să-l fixeze câteva secunde, apoi îşi privi deodată
tatăl, jucându-se absentă cu una dintre bărbile lui împletite. Îl faci pezon, Tată?
— Da, Lanţuri şi cu mine ne-am gândit la asta, scumpo.
— Hhmmm... Atunci vreau încă un coniac cât timp ţine ceremonia.
Ochii lui Capa Barsavi se îngustară; riduri, adâncite de suspiciunea ce-i stătea
în fire, se formară în jurul privirii lui cenuşii, de cremene.
— Ţi-ai băut deja cele două coniacuri pe seara asta, scumpo; mama ta o să mă
omoare dacă te mai las să bei unul. Cere-i unuia dintre oameni să îţi aducă o
bere.
— Dar aş prefera…
— Ceea ce ai prefera tu, micule tiran, n-are nimic de-a face cu ceea ce îţi spun
eu. În noaptea asta n-o să mai bei decât bere sau aer; alegerea îţi aparţine întru
totul.
— Hhmmm, atunci o să beau bere.
 Barsavi se pregăti să o dea jos, însă ea îi sări din poală înainte ca el să o atingă
cu mâinile sale bătătorite, cu degete groase. Tocurile ei făcură clac-clac-clac pe
podeaua din lemn masiv a firidei, când alergă către un servitor căruia să îi dea
ordinul.
— Şi dacă îmi mai loveşti vreun om în tibie, scumpo, o să porţi sandale de
trestie o lună, ascultă la mine, zbieră Barsavi după ea, apoi mai trase un fum de
tutun şi se întoarse spre Locke şi Lanţuri. Asta mică e ca un butoi de ulei-de-foc.
Săptămâna trecută nu a vrut să se culce până nu am lăsat-o să-şi păstreze un
ştreang sub perne. „Exact ca gărzile de corp ale lu’ tata―, a zis. Nu cred că fraţii
ei îşi dau încă seama că următorul Capa Barsavi s-ar putea să poarte rochii de
vară şi bonete.
— Înţeleg acum de ce te-au amuzat poveştile Făuritorului-de-Hoţi despre
băiatul nostru, aici de faţă, spuse Lanţuri, apucându-l pe Locke de umeri în timp
ce vorbea.
— Bineînţeles. Am devenit foarte greu de şocat de când copiii mei mi-au
trecut de genunchi. Dar nu eşti aici ca să vorbim despre ei – mi l-ai adus pe
omuleţul ăsta ca să-şi depună ultimul jurământ de credinţă ca pezon. Câţiva ani
mai devreme, se pare. Vino încoace, Locke!
Capa Barsavi îşi întinse mâna dreaptă şi îl apucă pe Locke de bărbie,
ridicându-i puţin capul şi uitându-se în ochii lui când vorbi mai departe.
— Câţi ani ai, Locke Lamora? Şase? Şapte? Porţi deja răspunderea pentru o
încălcare a Pactului, de o tavernă arsă din temelii şi de vreo şase-şapte morţi.
Capa rânji. Am asasini de cinci ori mai în vârstă decât tine care nu-s atât de
îndrăzneţi. Ţi-a spus Lanţuri cum stă treaba, cu oraşul ăsta şi cu legile mele?
Locke încuviinţă.
— Ştii că odată ce depui jurământul ăsta nu mă mai pot purta cu mănuşi cu
tine niciodată. Ai avut destul timp ca să fii nesăbuit. Dacă Lanţuri va fi nevoit să-
ţi ia beregata, o va face. Dacă-i spun eu să-ţi ia beregata, o va face.
Locke încuviinţă din nou. Nazca se întoarse lângă tatăl ei, sorbind dintr-o
halbă de piele gudronată; acum îl privea ţintă pe Locke peste marginea acestui
recipient de băut, pe care trebuia să-l ţină bine cu ambele mâini.
Capa Barsavi pocni din degete; unul dintre lingăii de pe fundal dispăru după o
draperie.
— Atunci n-o să te mai plictisesc cu alte ameninţări, Locke. În noaptea asta
eşti bărbat. Vei face treaba unui bărbat şi vei suferi soarta unui bărbat dacă îţi
înşeli fraţii şi surorile. O să fii unul dintre noi, unul dintre Oamenii Potriviţi; o să
primeşti parolele şi însemnele şi o să le foloseşti în mod discret. Aşa cum
Lanţuri, care îţi este garrista, îmi este supus mie, la fel şi tu eşti supusul meu,
prin el. Eu îţi sunt garrista peste orice alt garrista. Eu sunt singurul Duce din
Camorr pe care îl vei recunoaşte vreodată. Îngenunchează.
Locke îngenunche în faţa lui Barsavi; Capa îşi întinse mâna stângă, cu palma
în jos. Purta un inel ornat din perlă neagră într-un cadru de fier alb; cuibărită în
perlă, prin cine ştie ce proces misterios, se afla o picătură roşie, care trebuie să fi
fost sânge.
— Sărută inelul lui Capa din Camorr.
Locke făcu întocmai; perla era rece sub buzele sale uscate.
— Rosteşte numele omului căruia i-ai jurat credinţă.
— Capa Barsavi, şopti Locke.
În acel moment, lacheul lui Capa se întoarse în firidă şi îi înmână stăpânului
său un păhărel de cristal plin cu un lichid maroniu şi mat.
— Acum, zise Barsavi, precum au făcut toţi ceilalţi pezon-i ai mei, vei bea în
cinstea mea. Dintr-unul din buzunarele surtucului său, Capa scoase un dinte de
rechin ceva mai mare decât însemnul-morţii pe care-l purta Locke la gât. Barsavi
scăpă dintele în păhărel şi amestecă de câteva ori. Îi dădu apoi păhărelul lui
Locke. Este rom din zahăr brun de pe Marea de Bronz. Bea-l pe tot, inclusiv
dintele. Însă nu înghiţi dintele, orice s-ar întâmpla. Ţine-l în gură. Scoate-l după
ce ai băut romul. Şi încearcă să nu te tai.
Locke simţi cum îl ustură nasul de la damful înţepător al băuturii tari care se
înălţa din păhărel, iar stomacul i se făcu ghem, însă strânse din dinţi şi se uită la
forma puţin distorsionată a dintelui din rom. Rugându-se în gând noului său
Binefăcător să nu-l lase să se facă de râs, azvârli conţinutul paharului în gură, cu
tot cu dinte.
Înghiţitul nu era atât de uşor pe cum sperase – ţinu cu limba dintele lipit de
cerul gurii, cu băgare de seamă, simţind cum muchiile ascuţite îi râcâie gingia, în
spatele incisivilor de sus. Băutura îl ardea; începu să înghită puţin câte puţin
până îl apucă o tuse gâjâită. După câteva secunde interminabile, tremură şi dădu
pe gât ce mai rămăsese din rom, uşurat că izbutise să ţină dintele la locul lui…
Şi-atunci i se răsuci în gură. Se răsuci fizic, de parcă l-ar fi întors o mână
nevăzută, şi îi făcu o tăietură usturătoare de-a lungul obrazului său stâng. Locke
strigă, tuşi şi scuipă dintele – şedea acum în palma sa, acoperit cu scuipat şi
sânge.
— Aaaaa, zise Capa Barsavi luând dintele şi băgându-l la loc în surtuc, aşa
însângerat cum era. Deci vezi – eşti legat de mine printr-un jurământ de sânge.
Dintele meu ţi-a gustat viaţa, iar viaţa ta îmi aparţine mie acum. Aşa că să nu fim
străini, Locke Lamora. Să fim Capa şi pezon, după voia Paznicului Strâmb.
La un gest al lui Barsavi, Locke se ridică în picioare, împleticindu-se, înjurând
în gând senzaţia deja familiară a băuturii care-i urca rapid la cap. Avea stomacul
gol de la mahmureala din ajun; camera începuse deja să se învârtă un pic în jurul
său. Când o zări din nou pe Nazca, văzu că îi zâmbea peste halbă cu aerul de
toleranţă linguşitoare pe care, odinioară, copiii mai mari din Dealul Umbrelor li-l
arătaseră lui şi prietenilor lui din Străzi.
Înainte să-şi dea seama ce face, Locke îngenunche şi în faţa ei.
— Dacă dumneavoastră veţi fi viitoarea Capa Barsavi, spuse el pe nerăsuflate,
jur să vă slujesc cu credinţă. Jur, doamnă. Doamnă Nazca. Adică Doamnă
Barsavi.
Fata se dădu un pas înapoi.
— Am deja slujitori, băiete. Am asasini. Tatăl meu are o sută de găşti şi două
mii de cuţite.
— Nazca Belonna Jenavais Angeliza de Barsavi! tună tatăl ei. Se pare că nu
apreciezi decât valoarea bărbaţilor puternici ca slujitori. Cu timpul vei ajunge să
apreciezi şi valoarea celor eleganţi. Mă faci de râs.
Năucită, fata îşi plimbă privirea de la Locke la tatăl ei şi înapoi de mai multe
ori. Obrajii i se înroşiră încet. După câteva clipe de cugetare bosumflată, îi
întinse anevoios halba lui Locke.
— Poţi bea din berea mea.
Locke reacţionă de parcă aceasta ar fi fost cea mai mare onoare ce i se făcuse
vreodată, conştient în acelaşi timp (deşi nu în atât de multe cuvinte) că băutura
punea în funcţiune, în mintea sa, un soi de raţiune paralelă, care-l făcuse să
treacă peste felul său precaut de a se purta în societate – mai ales cu fetele. Berea
ei era o chestie întunecată, amară şi puţin sărată. Ea o bea ca o adevărată Verrari.
Locke luă două înghiţituri ca să fie politicos, apoi i-o dădu înapoi, înclinându-se
într-un mod mai degrabă caraghios. Ea era prea tulburată ca să mai spună ceva,
aşa că dădu pur şi simplu din cap.
— Ha! Excelent! De veselie, Capa Barsavi muşcă din trabucul său subţire.
Primul tău pezon! Desigur, ambii tăi fraţi vor vrea şi ei câţiva, de îndată ce o să
audă de asta.

Drumul spre casă fu o pată neclară şi ceţoasă pentru Locke; se agăţă de gâtul
caprei Îmblânzite, în vreme ce Lanţuri îi conducea înapoi spre miazănoapte, către
Cartierul Templelor, râzând din când în când pe înfundate.
— Of, băiete, mormăi el. Dragul şi fermecătorul meu prostuţ! Totul a fost o
tâmpenie, îţi dai seama...
— Poftim?
 — Dintele de rechin. Capa Barsavi a pus un Mag-Juruit din Karthain să
vrăjească chestia aia pentru el, cu ani în urmă. Nimeni nu-l poate înghiţi fără să
se taie. De atunci îl poartă mereu la el; toţi anii ăia în care a studiat teatrul din
perioada Tronului Therin l-au făcut să capete un fetiş considerabil pentru
dramatism.
— Deci nu a fost din cauza... sorţii, a zeilor sau ceva de genul ăsta.
— Nu, a fost doar un dinte de rechin şi un pic de vrăjitorie. O şmecherie
reuşită, trebuie să recunosc. Lanţuri îşi frecă propriul obraz cu înţelegere şi a
aducere aminte. Nu, Locke, nu îi aparţii lui Barsavi. El e bun aşa cum este, un
aliat de nădejde de avut alături şi un om căruia trebuie să pari că i te supui
întotdeauna. Însă în nici un caz nu îi aparţii. De fapt, nici mie nu-mi aparţii.
— Deci nu trebuie să...
— Să respecţi Pactul Secret? Să fii un bun pezon? Numai de ochii lumii,
Locke. Numai ca să ţii lupii departe de uşă. Dacă nu cumva ai avut ochii şi
urechile cusute cu piele netăbăcită zilele astea, până acum cred că ţi-ai dat seama
– mărturisi Lanţuri cu un rânjet funest – că intenţionez ca tu, Calo, Galdo şi
Sabetha să fiţi nici mai mult, nici mai puţin decât un afurisit de proiectil de
balistă, care să străpungă inima nepreţuitului Pact Secret al lui Vencarlo.
 CARTEA a II-a

COMPLICAŢIA

Pot pune culori pe cameleon,

Şi chipul mi-l schimb mai des ca Proteu,
Pe sângerosul Machiavelli
Îl trimit să mai înveţe.

Shakespeare, Regele Henric al VI-lea, Partea a III-a

 CAPITOLUL PATRU

La curtea lui Capa Barsavi

— Nouăsprezece mii nouă sute douăzeci, zise Goangă. Asta-i tot. Pot să mă
sinucid acum?
— Poftim? Credeam că o să fii mai entuziasmat că ne-ajuţi să însemnăm
prada pe răboj, Goangă. Jean stătea picior peste picior în centrul zonei unde se
lua masa, în pivniţa de sticlă de sub Casa lui Perelandro; masa şi scaunele
fuseseră mutate ca să facă loc unei cantităţi imense de monede de aur, stivuite în
mici grămăjoare sclipitoare care îi înconjurau pe Jean şi pe Goangă, aproape
ascunzându-i privirii.
— Nu mi-ai spus că o să o aduci acasă în tirini.
— Ei bine, fierul alb este scump. Nimeni n-o să-ţi dea cinci mii de coroane în
aşa ceva şi nimeni n-o să fie atât de prost ca să umble cu el aşa. Meraggio îşi face
toate plăţile mari în tirini.
Se auzi un zornăit în coridorul de intrare în pivniţă şi Locke apăru de după
colţ, îmbrăcat ca Lukas Fehrwight. Îşi dădu jos ochelarii falşi, îşi desfăcu
cravatele şi scăpă de jacheta de lână, lăsând-o să cadă pe podea, fără nici un fel
de ceremonie. Chipul îi era îmbujorat şi flutura o bucată de pergament împăturit,
purtând o pecete din ceară albastră.
— Încă şapte mii cinci sute, băieţi! I-am zis că am găsit patru galioane
potrivite, dar că avem deja probleme cu lichidităţile – mite care trebuie plătite,
echipaje chemate înapoi şi trezite din beţie, ofiţeri împăcaţi, alţi salahori alungaţi
–, iar el pur şi simplu mi i-a dat, tot numai un zâmbet. Pe toţi zeii! Ar fi trebuit să
mă gândesc la şmecheria asta acum doi ani. Nici nu mai trebuie să ne batem
capul cu corăbiile false, cu hârţogăraia şi cu toate celelalte, deoarece Salvara ştie
că rolul jucat de Fehrwight în toată povestea asta este o minciună. N-avem
altceva de făcut decât să ne relaxăm şi să numărăm banii.
— Dacă este atât de relaxant, de ce nu-i numeri tu, atunci?
Goangă sări în picioare şi se întinse până când spatele şi gâtul său scoaseră o
serie de trosnituri mici.
— Cu cea mai mare plăcere, Goangă! Locke luă o sticlă de vin roşu dintr-un
dulap de lemn şi îşi turnă jumătate de pahar, apoi completă cu apă de ploaie
călduţă dintr-un urcior de bronz, până când amestecul deveni rozaliu. Şi mâine o
să fii tu Lukas Fehrwight. Sunt sigur că Don Salvara nici n-o să-şi dea seama de
diferenţă. Sunt toţi?
— Cinci mii de coroane, livrate sub formă de douăzeci de mii de tirini, zise
Jean, mai puţin optzeci de tirini pentru taxe funcţionăreşti, paznici şi o căruţă
închiriată ca să-i aducem aici de la Meraggio.
Când aveau de transportat cantităţi mari de obiecte de preţ la ascunzătoarea
lor din Casa lui Perelandro, Ticăloşii Gentilomi foloseau o metodă simplă de
înlocuire: într-o serie de opriri rapide, cufere grele cu monede dispăreau dintr-o
căruţă şi butoaie însemnate ca având înăuntru merinde sau băutură apăreau pe
alta. Până şi un templu ponosit avea nevoie de o infuzie regulată de provizii
esenţiale.
— Ei bine, spuse Locke, lasă-mă să scap de straiele bietului Jupân Fehrwight
şi o să-ţi dau o mână de ajutor ca să le împingi pe toate în vistierie.
De fapt, erau trei vistierii înghesuite în capătul pivniţei, în spatele odăilor de
dormit. Două dintre ele erau puţuri largi, căptuşite cu Sticlă-străveche, adânci de
vreo trei metri; nu se ştia scopul lor iniţial. Acoperite cu uşi de lemn simple,
prinse în balamale, puţurile semănau cu nişte silozuri de grâne în miniatură,
scufundate în pământ şi umplute până la o adâncime considerabilă cu monede de
tot felul.
Cantităţile mari de argint şi de aur se duceau în puţuri; rafturi înguste de lemn
de-a lungul marginilor vistieriei conţineau săculeţi sau grămăjoare de monede
utilizate în mod curent. Găseai acolo pungi ieftine cu baroni de aramă, portofele
elegante din piele cu fişicuri de soloni de argint şi boluri cu mici monede găurite
din aliaj de aramă, toate lăsate la vedere ca să poată fi luate repede, la nevoie, de
oricare dintre membrii găştii. Găseai acolo până şi grămăjoare de monede străine
– mărci din Regatul celor Şapte Dovlecei, solari din Tal Verrar şi aşa mai
departe.
Puţurile şi odaia care le adăpostea nu avuseseră încuietori nici pe vremea
Părintelui Lanţuri. Şi asta nu doar pentru că Ticăloşii Gentilomi aveau încredere
unii în alţii (deşi chiar aveau), nici pentru că existenţa pivniţei lor luxoase era un
secret bine păzit (şi, cu siguranţă, chiar era). Motivul principal era unul cât se
poate de practic: nici unul dintre ei (Calo, Galdo, Locke, Jean sau Goangă) nu
avea ce face cu grămada lor tot mai mare de metal preţios.
Cu excepţia lui Capa Barsavi, ei erau probabil cei mai bogaţi hoţi din Camorr;
micul registru contabil din pergament ţinut pe unul dintre rafturi urma să
consemneze peste patruzeci şi trei de mii de coroane, odată ce al doilea bon de
ordine al lui Don Salvara avea să fie preschimbat în lichidităţi. Erau la fel de
bogaţi ca omul pe care-l jefuiau acum şi mult mai bogaţi decât majoritatea
celorlalți nobili sau decât unele dintre cele mai renumite case negustoreşti şi
bresle din oraş.
Însă, pentru restul lumii, Ticăloşii Gentilomi erau o gaşcă modestă de găinari
obişnuiţi: destul de competenţi şi de discreţi, realizând câştiguri constante, dar
nicidecum meteorici. Puteau duce un trai confortabil cu zece coroane pe an
fiecare, iar să cheltuiască mai mult de atât ar fi însemnat să atragă cea mai
nedorită atenţie imaginabilă din partea autorităţilor camorrene, fie ele legale sau
de alt fel.
În patru ani, dăduseră trei lovituri grase şi acum lucrau la cea de-a patra;
vreme de patru ani, cea mai mare parte a banilor fusese pur şi simplu numărată şi
azvârlită în bezna vistieriilor.
Adevărul era că Lanţuri îi pregătise excelent în misiunea lor de a uşura
nobilimea camorreană de povara unei părţi din avuţia agonisită, însă uitase
pesemne să le explice diversele feluri în care puteau folosi sumele obţinute. În
afară de ceea ce cheltuiau pentru lovitura următoare, Ticăloşii Gentilomi chiar nu
ştiau ce aveau să facă cu toţi banii ăia.
Dijma pe care i-o plăteau lui Capa Barsavi era cam de o coroană pe
săptămână.

— Bucuraţi-vă! strigă Calo, apărând în bucătărie, chiar atunci când Locke şi

Jean mutau masa la locul ei obişnuit. Fraţii Sanza s-au întors!
— Mă întreb dacă a mai fost rostită de cineva până acum această combinaţie
de cuvinte, zise Jean.
— Doar în odăile domnişoarelor nelogodite din oraş, spuse Galdo, în timp ce
lăsa pe masă un săculeţ din pânză. Locke îl desfăcu şi cercetă conţinutul cu
privirea: câteva medalioane încadrate de pietre semipreţioase, un set de furculiţe
şi cuţite din argint lucrate destul de dibaci şi o varietate de inele, de la unele din
aramă gravată ieftină până la unul făcut din aur întrepătruns cu platină, încadrat
în obsidian şi diamant.
— O, ce drăguţ, zise Locke. De aşteptat. Jean, vrei te rog să mai alegi nişte
chestii din Cutia cu Porcării şi să-mi aduci... douăzeci de soloni, nu?
— Douăzeci e bine şi cuviincios.
Pe când Locke le făcea semn lui Calo şi lui Galdo să-l ajute să aranjeze
scaunele la loc în jurul mesei, Jean se duse înapoi în vistierie unde, înghesuit pe
peretele din stânga, se afla un cufăr înalt şi îngust din lemn. Înălţă capacul din
balamalele-i scârţâitoare şi începu să scormonească înăuntru, cu o expresie
concentrată pe chip.
Cutia cu Porcării era umplută până la mai bine de jumătate de metru cu o
grămadă sclipitoare de bijuterii, fleacuri, obiecte casnice şi alte podoabe ieftine.
Găseai acolo statuete de cristal, oglinzi în rame de fildeş sculptat, coliere şi inele,
suporturi de lumânări din cinci feluri de metale preţioase. Găseai până şi câteva
flacoane cu droguri şi hapuri alchimice, învelite în postav, pentru protecţie, şi
însemnate cu mici etichete de hârtie.
Cum nu se punea problema ca Ticăloşii Gentilomi să-i spună lui Capa Barsavi
despre adevărata natură a operaţiunilor pe care le desfăşurau şi cum nu aveau
nici timpul şi nici dispoziţia necesară pentru a jefui case şi a coborî pe hornuri,
Cutia cu Porcării era un element de bază în şarada pe care o jucau. O umpleau o
dată sau de două ori pe an, cumpărând în neştire din cămătăriile şi pieţele din
Talisham şi Ashmere, unde-şi puteau procura toate cele de trebuinţă fără nici un
ascunziş. O mai completau, dar numai sporadic şi cu mare băgare de seamă, cu
lucruri căpătate din Camorr, de obicei lucruri furate din capriciu de fraţii Sanza
sau aduse de Goangă ca parte a permanentului său proces de educaţie.
Jean alese vreo două pocaluri din argint, o pereche de ochelari cu ramă de aur
într-o cutie elegantă din piele şi unul dintre flacoanele învelite. Apucându-le pe
toate cu grijă într-o mână, numără apoi douăzeci de monede mici de argint de pe
un raft, trânti capacul Cutiei cu Porcării şi se grăbi înapoi în sala de mese.
Goangă se realăturase grupului şi plimba în mod ostentativ un solon pe degete;
ajunsese să stăpânească acest truc cu numai câteva săptămâni înainte, după luni
întregi în care îi privise pe fraţii Sanza, care puteau să facă asta cu ambele mâini
deodată, schimbând direcţia într-o sincronizare perfectă.
— Să zicem că am avut o săptămână ceva mai leneşă, spuse Jean. Oricum
nimeni nu se aşteaptă la minuni din partea unor hoţi mărunţi în nopţi d-astea
umede; am putea atrage atenţia dacă am aduce prea mult. Sunt sigur că Înălţimea
Sa va înţelege.
— Bineînţeles, zise Locke. E cât se poate de rezonabil aşa. Se întinse şi luă
sticla învelită ca să o examineze mai îndeaproape; eticheta scrisă de mână îi
dezvăluia conţinutul: lapte îndulcit de opiu, un viciu al doamnelor bogate, făcut
din mac ieremit uscat. Îndepărtă eticheta şi postavul, apoi îndesă flaconul din
sticlă faţetată, împreună cu dopul lui de bronz, în sacul de pânză. Restul prăzii
avu aceeaşi soartă. Bun! Şi-acum, mai am vreo fărâmă din Lukas Fehrwight?
Ceva machiaj sau mimică? Întinse braţele şi se învârti de câteva ori; Jean şi cei
doi Sanza îl asigurară că era întru totul Locke Lamora, pe moment. Ei bine, dacă
suntem cu toţii noi înşine, hai să mergem să ne plătim taxele. Locke ridică
săculeţul cu obiecte „furate― şi i-l azvârli cu nepăsare lui Goangă; băiatul scânci,
scăpă moneda şi prinse săculeţul, care scoase un clinchet înăbuşit de metal
zgâlţâit.
— Şi asta tot pentru educaţia mea morală este, nu-i aşa?
— Nu, de data asta chiar sunt eu un ticălos leneş, pur şi simplu, zise Locke.
Măcar nu o să mai trebuiască să cârmeşti barja.

Plecară din Templul lui Perelandro pe la al treilea ceas al după-amiezii, luând-

o prin tunelele de urgenţă şi intrările secundare. O burniţă caldă cădea din cerul
care părea împărţit cu rigla şi pana de către zei – nori întunecaţi şi joşi la nord, în
timp ce soarele cobora încet în sud-vestul luminos şi senin. Mirosul plăcut de
ploaie rece căzând pe piatră fierbinte era peste tot, îndepărtând pentru scurtă
vreme din aer miasmele obişnuite ale oraşului. Ticăloşii Gentilomi se strânseră
din nou laolaltă la docurile sud-vestice ale Cartierului Templelor, unde chemară
o gondolă de închiriat.
Barca era lungă, decolorată de vânt şi vreme, cu fund mic şi cu un şobolan
proaspăt omorât atârnat de verga de la proră, chiar sub un micuţ idol de lemn al
lui Iono; acesta trebuia să reprezinte o protecţie fără seamăn împotriva răsturnării
şi a altor nenorociri. Cârmaciul era cocoţat la pupă, arătând ca un papagal în
jacheta sa din bumbac, vărgată în roşu şi portocaliu, şi apărat de ploaie de o
pălărie de paie cu boruri largi care-i cădeau peste umerii osoşi. Se dovedi a fi
unul dintre gondolierii clandestini şi pungaşii pe care-i ştiau, Vitale Vento
Nervosul, din gaşca Chipurilor Cenuşii.
Vitale montă o umbrelă mucegăită din piele ca să-şi protejeze cât de cât
pasagerii şi apoi începu să cârmească încet către răsărit, având într-o parte
digurile înalte de piatră ale Cartierului Templelor şi de cealaltă vegetaţia
luxuriantă, în paragină, a Marei Camorrazza. Mara fusese cândva un labirint de
grădini pentru un guvernator bogat din epoca Tronului Therin; acum era
abandonată, în mare măsură, de straja oraşului şi bântuită de hoţi de buzunare.
Singurul motiv pentru care oamenii cumsecade se mai aventurau prin
primejdioasele sale coridoare verzi era faptul că Mara reprezenta inima unei
reţele de punţi care făceau legătura cu alte opt insule.
Jean se făcu comod şi începu să citească dintr-un mic volum de versuri pe
care îl avea îndesat la cingătoare, în vreme ce Goangă continua să practice
manipularea monedei, chiar dacă de data asta folosea un gologan de aramă, care
arăta mult mai puţin nelalocul lui în public. Locke şi fraţii Sanza discutau
probleme profesionale cu Vitale, a cărui slujbă implica şi marcarea barjelor prost
păzite şi a celor încărcate din plin, spre atenţionarea tovarăşilor săi. În câteva
rânduri, el făcu semne din mâini unor observatori ascunşi pe ţărm, în vreme ce
Ticăloşii Gentilomi se făceau, politicos, că nu bagă de seamă.
Se apropiară de Dealul Umbrelor; chiar şi în toiul zilei, acele culmi erau
adâncite în beznă. Întâmplarea făcu ca ploaia să se înteţească şi mormintele
deveniră neclare îndărătul unei neguri pâcloase. Vitale cârmi barca spre dreapta.
În curând, îi conduse spre miazăzi, printre Dealul Umbrelor şi Strungi, ajutat de
curentul canalului care se vărsa în mare, acum animat de cerculeţele făcute de
picăturile de ploaie.
Traficul era tot mai redus şi tot mai puţin onorabil pe canal, pe măsură ce se
îndreptau către miazăzi; treceau din domnia făţişă a Ducelui Camorrului în
regatul particular al lui Capa Barsavi. În stânga, cuptoarele din cartierul Fum-de-
cărbune înălţau la cer coloane de negreală, înmulţindu-se şi rărindu-se sub
presiunea ploii. Vântul Ducelui avea să le împingă deasupra Căderii-cenuşii, cea
mai nearătoasă insulă din oraş, acolo unde găşti şi intruşi se luptau pentru spaţiu
în ruinele înnegrite de fum ale vilelor unei epoci opulente de mult apuse.
O barjă care se îndrepta spre miazănoapte trecu prin stânga lor, emanând o
duhoare de rahat vechi şi de moarte nouă. În barjă se afla ceea ce părea a fi un
întreg atelaj de cai morţi, de care se ocupau vreo şase negustori de cai bătrâni;
unii sfârtecau cadavrele cu tăişuri zimţate lungi de-un cot, în vreme ce alţii
desfăceau şi ajustau cu frenezie, în ploaie, prelate pătate de sânge.
Nici un camorrean nu ar fi putut pretinde un tablou mai potrivit pentru
imaginea şi duhoarea Cazanului. Dacă Scursurile erau nimicite de sărăcie, Laţul
rău-famat, Mara Camorrazza de-a dreptul primejdioasă, iar Căderea-cenuşii
murdară şi deprimată, Cazanul avea toate acestea la un loc şi în plus, ca dobândă,
disperarea umană. Duhnea ca un butoiaş de bere răsturnat în depozitul unui
antreprenor de pompe funebre, într-o zi fierbinte de vară; majoritatea morţilor
din acest cartier nu ajungeau până la gropile săracilor săpate de deţinuţi pe
colinele Gorganului Cerşetorilor. Erau azvârliţi în canale sau pur şi simplu arşi.
Jachetele Galbene nu îndrăzneau să intre în Cazan decât în plutoane, şi asta încă
dinainte de Pactul Secret; nu se mai păstraseră temple aici de mai bine de
cincizeci de ani. Cele mai primitive şi mai nestăpânite găşti ale lui Barsavi
domneau pe străzile Cazanului; taverne de bătăuşi, vizuini de Gaze şi cercuri de
jucători ambulanţi erau îndesate perete-n perete cu familii înghesuite în adevărate
văgăuni de şobolani.
Se spunea că o treime dintre Oamenii Potriviţi din Camorr erau îngrămădiţi în
Cazan – o mie de pierde-vară şi de cuţitari ciondănidu-se întruna şi terorizându-şi
vecinii, nerealizând nimic şi neîndreptându-se nicăieri. Locke provenea din
Cuprins-de-Flăcări, Jean din confortabilul Colţ de Miazănoapte. Înainte să
ajungă în Dealul Umbrelor, Calo şi Galdo fuseseră băieţi din Scursuri. Numai
Goangă era din Cazan şi el nu vorbise niciodată de locul ăsta, în toţi anii de când
devenise un Ticălos Gentilom.
Privea fix acum la docurile lăsate în jos şi la apartamentele ieftine stratificate,
la rufele îmbibate de apă care fluturau pe frânghii. Străzile erau maronii de la
pâcla nesănătoasă a vetrelor umede. Digurile împotriva inundaţiilor erau în
paragină, iar Sticla-străveche era în mare parte îngropată sub funingine şi
grămezi de bolovani. Moneda lui Goangă încetase să se învârtă pe încheieturile
acestuia şi stătea acum nemişcată pe dosul mâinii sale stângi.
Câteva minute mai târziu, Locke fu uşurat în sinea lui să treacă dincolo de
inima Cazanului şi să ajungă la digul subţire şi înalt care marca marginea
răsăriteană a Resturilor-de-Lemn. Cimitirul maritim al Camorrului oferea o
privelişte de-a dreptul veselă în comparaţie cu Cazanul, care rămăsese acum la
pupa bărcii.
Chiar era un cimitir; un golf larg, adăpostit, mai mare decât Piaţa
Schimburilor, plin cu epavele săltăreţe şi legănate a sute de corăbii şi de bărci.
Pluteau cu carena în sus sau în jos, ancorate sau în voia valurilor, unele putrezind
pur şi simplu, în vreme ce altele erau sfâşiate din pricina ciocnirilor sau a
bolovanilor de catapulte. Un strat de aşchii mai mărunte plutea pe apă printre
epave, precum spuma de pe-o supă rece, scufundându-se şi apoi ridicându-se la
suprafaţă odată cu mareea. Când se lăsa Lumina-falsă, tot gunoiul ăsta era, când
şi când, vălurit de trecerea nevăzută a făpturilor atrase aici din Golful
Camorrului. În vreme ce toate canalele importante erau păzite împotriva
intrărilor nedorite prin porţi înalte din fier, Resturi-de-Lemn avea deschidere la
mare în partea de miazăzi.
În inima Resturilor plutea o imensă navă dezafectată, fără catarge, lungă de
peste cincizeci de metri şi lată de peste douăzeci şi cinci, bine ancorată cu lanţuri
care coborau în apă, două la prora şi două la pupa. Camorrul nu construise
niciodată ceva atât de greoi şi diform; vasul acesta era unul dintre produsele mai
fericite din arsenalul îndepărtatului Tal Verrar, întocmai cum îi spusese Lanţuri
lui Locke cu mulţi ani în urmă. Corturi încăpătoare din mătase îi acopereau acum
punţile înalte şi plate; sub acele baldachine puteau fi date petreceri care să
rivalizeze în decadenţă cu pavilioanele plăcerilor ieremite însă, pe moment, pe
punţi nu se vedeau decât formele învelite cu mantii ale unor oameni înarmaţi,
care străpungeau ploaia cu privirile – Locke putea deosebi cel puţin o duzină
dintre ei, grupaţi câte doi sau trei, cu arcurile lungi şi arbaletele la îndemână.
Se puteau vedea oameni mişcându-se ici şi colo prin Resturi. Unele dintre
vasele mai puţin avariate adăposteau familii de intruşi, iar altele erau folosite, pe
faţă, drept puncte de observaţie de către echipe de oameni căliţi. Vitale navigă pe
canalele răsucite, printre epavele mai mari, având grijă să facă semne clare cu
mâinile către oamenii de strajă, de fiecare dată când gondola trecea pe lângă ei.
— Regele Cenuşiu a mai dat gata unul azi-noapte, mormăi el, opintindu-se la
cârmă. O mulţime de băieţi nervoşi cu arme foarte grele şi mari stau cu ochii pe
noi chiar acum, puteţi fi siguri de asta.
— Încă unul? Calo îşi miji ochii. Nu auzisem încă. Cine a păţit-o?
— Tesso Înaltul, din Coroanele Pline. L-au găsit în Apa-ruginită, ţintuit de
peretele unui magazin vechi, cu coaiele tăiate. Se scursese tot sângele din el, se
pare.
Locke şi Jean schimbară o privire, iar Vitale Nervosul mormăi:
— Vă ştiaţi, deci?
— Se poate spune şi aşa, zise Locke. A trecut ceva timp de-atunci... Locke
căzu pe gânduri. Tesso era – fusese – garrista al Coroanelor Pline, unul dintre
oamenii care-i aduceau cei mai mulţi bani lui Barsavi şi prieten apropiat de-al lui
Pachero, fiul mai mic al lui Capa. Nimeni din Camorr nu ar fi trebuit să se poată
atinge de el (în afară de Barsavi şi de Păianjen) şi totuşi ţăcănitul ăla nevăzut
care-şi spunea Regele Cenuşiu îl atinsese cât se poate de clar.
— Cu ăsta se fac şase, nu-i aşa? zise Jean.
— Şapte, spuse Locke. Nu au mai murit atâţia blestemaţi de garrista de când
noi doi aveam cinci ani.
— Hehe, şi când te gândeşti că într-o vreme te pizmuiam, Lamora, chiar şi cu
gaşca asta măruntă a ta, interveni Vitale.
Locke se uită urât la el, încercând să pună piesele puzzle-ului cap la cap, fără
succes, însă. Şapte şefi de găşti în două luni; neavând mare lucru în comun în
afară de distanţa care le fusese acordată. Multă vreme, Locke se liniştise
spunându-şi că avea un rol prea mărunt în treburile lui Capa, dar acum începea să
îşi pună întrebări. Oare era pe lista cuiva? Să aibă el cine ştie ce însemnătate
nebănuită pentru Barsavi, pe care Regele Cenuşiu să vrea s-o termine cu o
săgeată de arbaletă? Câţi mai erau între el şi acea săgeată?
— La naiba, zise Jean. De parcă lucrurile nu erau destul de complicate şi aşa.
— Poate că ar trebui să ne ocupăm de... trebuşoara noastră. Galdo se mutase
spre marginea gondolei şi se uita primprejur în timp ce vorbea. Şi după aceea
poate că ar trebui să ne dăm la fund o vreme. Să vizităm Tal Verrar sau
Talisham... sau măcar să te scoatem pe tine de aici, Locke.
— Prostii. Locke scuipă peste marginea bărcii. Îmi pare rău, Galdo! Ştiu că
aşa ar fi înţelept, dar gândeşte-te şi tu. Capa nu ne-ar ierta-o niciodată dacă am
fugi când îi arde buza mai tare. Ne-ar revoca distanţa şi ne-ar pune sub
supravegherea celui mai pervers şi nenorocit ticălos pe care l-ar găsi. Nu putem
fugi cât timp el rămâne. La naiba, Nazca mi-ar sfărâma genunchii cu un baros
înainte ca altcineva să apuce să-mi facă ceva.
— Aveţi compasiunea mea, băieţi. Vitale îşi trecu vâsla dintr-o mână într-alta,
împingând exact cum trebuie încât gondola să ocolească o grămadă de gunoaie
prea mare ca să poată fi ignorată. Munca pe canal nu este uşoară, însă barem nu
vrea nimeni să mă omoare din alte motive decât cele obişnuite. Voiaţi să vă las la
Mormânt sau pe chei?
— Trebuie să trecem pe la Harza, spuse Locke.
— A, fiţi siguri că-i într-o stare „deosebită― azi. Vitale începu să îi ducă spre
marginea nordică a Resturilor, acolo unde câteva docuri din piatră ieşeau în afară
în faţa unui şir de magazine şi de case de închiriat. Cheiul să fie, atunci.

Cămătăria lui Harza Făr’-de-Nădejde era unul dintre punctele de referinţă ale
moşiei lui Capa Barsavi; deşi erau multe alte magazine care plăteau ceva mai
bine şi mult mai multe care aveau patroni mai puţin ursuzi, nici unul dintre ele nu
se afla la o aruncătură de băţ de scaunul domnesc al lui Capa. Oamenii Potriviţi
care îi vindeau lui Harza prada obţinută în cele mai creative moduri posibile
puteau fi siguri că prezenţa lor îi va fi adusă la cunoştinţă şi lui Barsavi. Şi nu
strica să întăreşti impresia că eşti un hoţ activ şi responsabil.
— Păi sigur, zise bătrânul vadran pe când Jean ţinea deschisă uşa blindată şi
cu grilaj pentru ceilalţi patru Ticăloşi Gentilomi. Era de aşteptat ca numai cei mai
puţin importanţi garrista să îndrăznească să-şi arate feţele într-o zi ca asta.
Intraţi, pui urâţi de curve camorrene! Frecaţi-vă degetele alea unsuroase de
therini de marfa mea minunată. Lăsaţi zoaie pe podelele mele frumoase.
Magazinul lui Harza era întotdeauna închis ca un coşciug, fie soare, fie ploaie;
bucăţi prăfuite de pânză erau trase peste ferestrele înguste şi cu gratii, iar locul
mirosea a lac de argint, mucegai, tămâie stătută şi sudoare învechită. Harza
însuşi era un bătrân cu pielea albă ca zăpada şi cu ochi mari şi apoşi; încreţiturile
şi ridurile de pe chipul său păreau că alunecă tot mai jos, de parcă ar fi fost
zămislit de un zeu un pic beat, care apăsase prea mult în ţărâna muritoare. Făr’-
de-Nădejde îşi căpătase porecla de pe urma strictei sale politici împotriva
prelungirii creditului sau a împrumutului de monede; Calo remarcase cândva că,
dacă bătrânul ar fi încasat o săgeată în cap, ar fi stat şi ar fi aşteptat ca aceasta să
cadă singură mai degrabă decât să plătească un doftor ca să îl panseze.
În colţul din dreapta al magazinului, un tânăr voinic şi cu un aer plictisit, care
avea bronz ieftin pe toate degetele şi cârlionţi unsuroşi atârnându-i în ochi, se foi
pe scaunul înalt pe care stătea. La catarama cingătorii sale atârna o măciucă
ţintuită cu fier, iar el îi salută încet pe oaspeţi, fără să zâmbească, de parcă aceştia
ar fi fost prea proşti ca să-i înţeleagă funcţia.
— Locke Lamora, zise Harza. Sticluţe de parfum şi lenjerie de damă.
Tacâmuri şi pocale. Metale zgâriate şi ciobite, pe care nu le mai pot vinde nici
unei persoane respectabile. Vă credeţi atât de isteţi, spărgătorilor de mâna a
doua! Aţi fura şi rahatul de la fundul unui câine, dacă aţi avea sacul potrivit ca
să-l aduceţi acasă.
— Interesant că ai pomenit de asta, Harza, pentru că în sacul ăsta – Locke luă
săculeţul de pânză din mâinile lui Goangă şi îl ridică – se întâmplă să fie…
— Altceva decât rahat de câine; aud cum zornăie. Dă-l încoace şi hai să
vedem dacă ai adus din greşeală şi ceva care să merite să fie cumpărat.
Nările lui Harza se dilatară când desfăcu săculeţul şi îi vărsă conţinutul pe o
perniţă din piele de pe tejghea. Estimarea bunurilor furate părea singura formă de
satisfacţie senzuală ce-i mai rămăsese bătrânului, şi se apucă de treabă cu
entuziasm, cu degetele-i lungi şi strâmbe tremurând de nerăbdare.
— Rahat. Înălţă cele trei medalioane obţinute de Calo şi de Galdo. Nenorocit
de terci alchimic şi agate de râu. Nu-s bune nici de dat la porci. Doi gologani
bucata.
— Cam puţin, zise Locke.
— Da’ de unde, spuse Harza. Da sau nu?
— Şapte gologani toate trei.
— Doi ori trei face şase, zise Harza. Primeşte sau du-te şi suceşte-i coaiele
vreunui rechin, că tot nu-mi pasă.
— Mda... păi atunci cred că o să primesc.
— Hhmmm... Harza examină pocalele de argint pe care Jean le alesese din
Cutia cu Porcării. Ciobite, bineînţeles. Idioţilor, voi chiar nu puteţi rezista să nu
îndesaţi toate lucruşoarele argintii într-un nenorocit de sac aspru. Să spunem că
le pot lustrui şi trimite pe fluviu în sus. Un solon şi trei gologani bucata.
— Un solon şi patru gologani, zise Locke.
— Trei soloni şi un gologan cu totul.
— Fie.
— Şi asta. Harza ridică sticluţa cu lapte de opiu, scoase dopul, mirosi, mormăi
şi închise flaconul la loc. Asta valorează mai mult decât vieţile voastre, dar nu
prea pot să fac mare brânză cu ea. Curvele alea împopoţonate îşi fac singure
compoziţia sau iau un alchimist să le-o facă; nu cumpără niciodată de la străini
chestii gata preparate. Poate reuşesc să i-o bag pe gât vreunui biet nenorocit care
ia o pauză de struguri sau de Gaze. Trei soloni şi trei baroni.
— Patru soloni şi doi baroni.
 — Nici zeii nu ar scoate de la mine patru soloni şi doi baroni. Morgante însuşi
dacă ar apărea cu o sabie în flăcări şi cu zece fecioare trăgându-mă de nădragi,
poate că ar obţine patru soloni şi un baron. Tu primeşti trei soloni şi patru baroni
şi cu asta gata.
— Fie. Dar numai pentru că ne grăbim.
Harza ţinea socoteala cu o pană de gâscă şi o bucată de pergament; îşi trecu
degetele peste grămăjoara de inele ieftine a lui Calo, şi Galdo şi izbucni în râs.
— Cred că glumiţi. Rahatul ăsta e la fel de bine-venit ca o grămadă de puli de
câine retezate.
— Ei, hai...
— Barem pulile de câini aş putea să le vând cumpărătorilor de carne bătrână.
Harza azvârli inelele de bronz şi de aramă spre Ticăloşii Gentilomi, unul câte
unul. Vorbesc serios. Nu mai aduceţi rahaturi de-ăstea; am cutii peste cutii pline
cu nenorociri pe care n-o să le pot vinde cât oi mai trăi.
Ajunse la inelul din aur întrepătruns cu platină, încadrat în obsidian şi
diamant.
— Mmmm... Măcar ăsta valorează ceva. Cinci soloni. Punct. Aurul este
veritabil, dar platina este o făcătură verrari ieftină, la fel de autentică precum un
ochi de sticlă. Iar eu mă cac diamante mai mari de cinci-şase ori pe săptămână.
— Şapte soloni şi trei baroni, zise Locke. Mi-am dat osteneala ca să pun mâna
pe bucăţica asta.
— Da’ ce, trebuie să plătesc în plus doar pentru că fundul şi creierul tău au
făcut schimb de locuri la naştere? Nu cred; dacă aşa ar fi stat lucrurile, aş fi auzit
până acum. Ia-ţi cei cinci soloni şi zi mersi.
— Harza, te asigur că nimeni dintre cei care intră în magazinul ăsta nu zic...

Şi tot aşa – judecata aparent sumară, vorbele de ocară de-o parte şi de cealaltă,
încuviinţarea smulsă de la Locke şi scrâşnetul dinţilor care-i mai rămăseseră
bătrânului când lua fiecare obiect şi îl aşeza dincolo de tejghea. Numaidecât,
Harza făcu vânt lucrurilor neinteresante în sacul de pânză.
— Ei bine, bomboanelor, se pare că toate astea fac şaisprezece soloni şi cinci
baroni. Eu zic că-i mai bine decât să conduci o vidanjeră, nu-i aşa?
— Sau decât să ţii o cămătărie, da, replică Locke.
— Foarte amuzant! strigă bătrânul, în timp ce număra şaisprezece monede
murdare din argint şi cinci discuri mai mici de aramă. Iată legendara comoară
pierdută a Camorrului. Ia-ţi lucrurile şi du-te naibii până săptămâna viitoare.
Asta în caz că Regele Cenuşiu nu îţi face de petrecanie până atunci.
 5

Ploaia deja se transformase în burniţă când ieşiră din magazinul lui Harza,
râzându-şi în barbă.
— Lanţuri susţinea că nu există libertate mai mare decât libertatea de a fi
mereu subestimat, zise Locke.
— Pe toţi zeii, da! Calo îşi dădu ochii peste cap şi scoase limba. Dacă am fi
mai liberi de-atât, am începe să plutim spre văzduh şi să zburăm ca păsările.
Din marginea nordică a Resturilor-de-lemn, un pod înalt şi lung din lemn,
destul de larg cât să încapă doi oameni pe el, ducea drept la fortăreaţa lacustră a
lui Capa. Patru oameni stăteau de strajă la ţărm, cu armele ţinute la vedere sub
pelerinele uşoare. Locke presupunea că mai erau cel puţin tot atâţia ascunşi prin
preajmă, avându-i în cătarea arbaletelor. Făcu din mâini semnele cuvenite ale
lunii în curs, pe când se apropia, cu gaşca sa după el; toţi cei de faţă se ştiau între
ei, dar formalităţile nu se discutau, îndeosebi în condiţiile de acum.
— Salut, Lamora! Cel mai vârstnic bărbat din divizia de strajă, un tip vânos
cu tatuaje reprezentând rechini urcându-i pe gât şi obraji, până la tâmple, dădu
mâna cu Locke; îşi încleştară braţele stângi. Ai auzit de Tesso?
— Da, salut şi ţie, Bernell! Unul dintre Chipurile Cenuşii ne-a spus pe drumul
încoace. Deci este adevărat? Ţintuit de perete, coaiele şi toate alea?
— Coaiele şi toate alea. Îţi închipui cum i-a picat asta şefului. A, şi fiindcă tot
veni vorba, Nazca a lăsat ordin: mi-a zis să nu te las să-ţi plăteşti taxele până nu
vorbeşti cu ea. Pentru taxe ai venit, nu?
Locke scutură o punguţă cenuşie: cei douăzeci de soloni ai lui Jean plus cei
şaisprezece de la Harza şi nişte mărunţiş.
— Într-adevăr, am venit să ne facem datoria civică.
— Bine. Nu prea intră mulţi pentru alte motive. Uite, ştiu că ai distanţa
asigurată, că Nazca ţi-e prietenă şi aşa mai departe, dar poate că ar trebui să fii cu
mare băgare de seamă în seara asta, bine? Sunt o mulţime de pezon-i prin
preajmă, mai mult sau mai puţin la vedere. E ticsit locul, mai ticsit ca niciodată.
Capa i-a luat chiar acum la întrebări pe unii din Coroanele Pline; vrea să ştie pe
unde-au umblat azi-noapte.
— Întrebări?
— Da, în măreţul stil clasic. Aşa că ai grijă cum te porţi şi nu face mişcări
bruşte, bine?
— Am priceput, zise Locke. Mulţumesc pentru avertisment.
— N-ai pentru ce. Săgeţile de arbaletă costă şi ele bani. Şi-ar fi păcat să le
irosim pe de-alde voi.
 Bernell le făcu semn să treacă şi ei străbătură pasarela din lemn lungă de vreo
nouăzeci de metri. Aceasta ducea la pupa vasului imens şi nemişcat, acolo unde
scândurile carenei exterioare fuseseră tăiate şi înlocuite cu două uşi din scoruş,
armate cu fier. Aici se aflau alte două străji, un bărbat şi o femeie, cu cearcăne
adânci la ochi. Femeia ciocăni de patru ori pe când se apropiau, iar uşile se
traseră înăuntru câteva secunde mai târziu. Înăbuşindu-şi un căscat, străjera se
sprijini de peretele exterior şi îşi trase peste cap gluga mantalei-de-ulei. Nori
întunecaţi veneau în goană dinspre miazănoapte, iar arşiţa soarelui începuse să se
mai domolească.
Sala de primire a Mormântului Plutitor era de aproape patru ori mai înaltă
decât Locke, căci punţile orizontale înghesuite ale vechiului galion fuseseră
îndepărtate demult, în afară de covertă şi de punţile mijlocii, care slujeau acum
de acoperiş. Podeaua şi pereţii erau din lemn de esenţă tare, de culoarea cafelei;
pereţii despărţitori erau acoperiţi cu tapiţerii negre şi roşii, pe ale căror margini
erau brodate, în fir de aur şi argint, desene cu dinţi de rechin.
Vreo şase ucigaşi plătiţi stăteau cu faţa spre Ticăloşii Gentilomi, cu arbaletele
lăsate în jos. Bărbaţii şi femeile purtau apărătoare şi pieptare de piele peste tunici
de mătase întărite cu fâşii subţiri de metal; gâturile le erau încinse cu gulere
ţepene din piele. Un foaier mai dichisit ar fi fost decorat cu lămpi incandescente
şi cu aranjamente florale; pe pereţii acestuia se puteau vedea coşuri din nuiele
pline cu săgeţi de arbaletă şi poliţe cu săbii de rezervă.
— Pe loc repaus, zise o tânără, apărând în spatele cârdului de străji, ştiu că
arată suspect, dar nu văd nici un Rege Cenuşiu printre ei.
Purta pantaloni bufanţi bărbăteşti şi o bluză neagră şi largă din mătase cu
mâneci umflate pe sub o armură de protecţie din piele care părea să fi fost mai
mult folosită decât menajată. Cizmele ei ţintuite cu fier (un gust la care nu
renunţase niciodată) ţăcăniră pe podea în timp ce păşea printre santinele. Surâsul
său primitor nu îi cuprindea şi ochii, care săgetau nervos îndărătul lentilelor
ochelarilor banali, cu ramă neagră.
— Îmi cer iertare pentru primirea asta, iubiţilor, spuse Nazca Barsavi,
adresându-se tuturor Ticăloşilor, însă punându-şi o mână pe umărul stâng al lui
Locke. Era cu vreo cinci centimetri mai înaltă decât el. Ştiu că-i înghesuială mare
aici, dar voi patru va trebui să aşteptaţi. Numai garrista intră. Tati este prost-
dispus.
Se auzi un ţipăt înăbuşit din spatele uşilor care duceau la camerele interioare
ale Mormântului Plutitor, urmat de murmurul slab al unor glasuri răstite –
zbierete, înjurături, încă un ţipăt.
Nazca îşi frecă tâmplele, dădu la o parte câteva bucle din părul ei negru şi
oftă.
 — Insistă cât se poate de mult ca nişte Coroane Pline să-i... destăinuie ceva. Îl
are şi pe Bunătate Înţeleaptă cu el.
— Treisprezece zei! zise Calo. Mai bine că aşteptăm.
— Într-adevăr. Galdo băgă mâna în haină şi scoase un pachet cam umed de
cărţi de joc. Lasă, că noi avem cu ce să ne umplem timpul aici. Pe termen
nelimitat, dacă trebuie.
La vederea unui frate Sanza care oferea cărţi de joc, toţi străjerii din încăpere
făcură un pas îndărăt; unii dintre ei păreau să ia în calcul cât se poate de serios
ridicarea arbaletelor la loc.
— Of, nu şi voi, cretinilor, zise Galdo. Uitaţi, poveştile alea sunt nişte
născociri. Toţi ceilalţi de la masă au fost pur şi simplu foarte ghinionişti în
noaptea aia...

Dincolo de uşile largi şi solide se afla un coridor scurt, nestrăjuit şi pustiu.

Nazca închise uşile de la foaier în spatele său şi al lui Locke, apoi se întoarse
către el. Întinse mâna şi îi aranjă părul ud. Avea colţurile gurii lăsate în jos.
— Salut, pezon. Văd că nu prea mănânci.
— Ba mănânc mese regulate.
— Ar trebui să încerci să mănânci şi mult, nu doar consistent. Cred că ţi-am
mai spus odată că arăţi ca un schelet.
— Iar eu nu cred că mai văzusem vreodată o fetiţă de şapte ani beată rău, în
public.
— Păi... Poate că oi fi fost beată rău atunci, dar acum sunt doar rea. Tati este
foarte supărat, Locke. Am vrut să te văd înainte să intri la el – are nişte... lucruri
pe care vrea să le discute cu tine. Voiam să ştii că, orice ţi-ar cere, nu vreau ca
tu... de dragul meu... adică, pur şi simplu fii de acord, te rog. Fă-i pe plac, ai
înţeles?
— Nici un garrista care ţine la viaţă nu a încercat vreodată să facă altfel.
Crezi că mă bate gândul să intru acolo, într-o zi ca asta, şi să-l calc pe bătături cu
bună ştiinţă? Dacă tatăl tău îmi spune „latră ca un câine―, o să-i răspund: „Ce
rasă, Înălţimea Voastră?―
— Ştiu. Iartă-mă. Însă ideea este următoarea: nu mai este el însuşi. Acum se
teme, Locke. Se teme cumplit şi cu adevărat. A fost posac când a murit mama,
dar la naiba, acum... acum strigă în somn. Bea vin şi ia laudanum în fiecare zi ca
să-şi păstreze cumpătul. Înainte eu eram singura care n-avea voie să părăsească
Mormântul, însă acum vrea ca şi Anjais, şi Pachero să rămână aici. Cincizeci de
străjeri la datorie în orice moment. Până şi Ducele are o viaţă mai relaxată. Tata
şi cu fraţii mei au ţipat pe chestia asta toată noaptea.
 — Păi, ăă... uite ce e, îmi pare rău, dar nu cred că te pot ajuta în privinţa asta.
Şi ce crezi că o să-mi ceară, mai exact?
Nazca îl ţintui cu privirea, cu gura întredeschisă de parcă ar fi dat să spună
ceva; apoi păru să se răzgândească, iar buzele i se strânseră a nemulţumire.
— La naiba, Nazca, aş sări în golf şi aş încerca să ciomăgesc şi-un rechin dacă
mi-ai cere-o, nu glumesc, dar mai întâi ar trebui să-mi zici cât de mare şi de
flămând este. Pricepi?
— Da, uite, eu doar... o să fie mai puţin stânjenitor dacă o să-ţi spună chiar el.
Tu numai ţine minte ce ţi-am zis. Ascultă-l. Fă-i pe plac, iar noi doi o să lămurim
problemele după aceea. Dacă o să mai fie un „după aceea―.
— Ce vrei să spui cu dacă o să mai fie un „după aceea―? Nazca, mă
îngrijorezi.
— Asta e, Locke. Asta e chestia dură. Tati s-a săturat de toată povestea asta
cu Regele Cenuşiu. Tesso avea în subordine şaizeci de cuţite, dintre care zece îl
însoţeau în permanenţă. Tesso era în graţiile tatei, şi încă bine; avea planuri mari
pentru el în viitorul apropiat. Însă de atâta vreme toate lucrurile s-au făcut la
bunul plac al tatei încât... nu sunt sigură că ştie cum să reacţioneze acum. Aşa că
vrea să închidă prăvălia şi să ne ascundă aici. Mentalitate de asediat.
— Hhmmm... Locke oftă. Nu pot spune că tot ce a făcut până acum nu este
prudent, Nazca. El…
— Tati a luat-o razna, dacă-şi închipuie că ne poate ţine pe toţi în fortăreaţa
asta pentru totdeauna! Obişnuia să meargă la Ultima Greşeală în jumătate din
nopţile săptămânii. Obişnuia să umble pe docuri, prin Mara, prin Strungi la orice
oră voia. Azvârlea cu gologani în Alaiul Umbrelor. Ducele din Camorr se poate
izola şi cârmui legitim; Capa din Camorr nu poate face asta. Trebuie să fie văzut.
— Şi să rişte să fie omorât de Regele Cenuşiu?
— Locke, de două luni sunt împotmolită în nenorocita asta de cadă din lemn,
şi lasă-mă să-ţi spun ceva: nu suntem mai în siguranţă aici decât am fi dacă ne-
am îmbăia goi în cea mai murdară fântână din cea mai întunecată curte din
Cazan. Nazca îşi încrucişase atât de strâns braţele sub piept, încât cuirasa ei de
piele scârţâi. Şi cum am putea fi, la urma urmei? Cine mai e şi Regele ăsta
Cenuşiu? Unde se află? Cine sunt oamenii lui? Nu avem nici cea mai vagă idee –
şi totuşi omul ăsta se întinde şi ne omoară oamenii după bunul său plac şi după
cum socoate el de cuviinţă. Ceva e în neregulă. Dispune de resurse pe care noi
nu le putem cuprinde cu mintea.
— Este isteţ şi norocos. Nici unul dintre lucrurile astea nu ţine la nesfârşit,
crede-mă.
— Nu-i doar isteţ şi norocos, Locke. Sunt de acord că există limite pentru
ambele. Deci ce mai are în mânecă? Ce ştie? Sau pe cine ştie? Dacă nu am fost
trădaţi, înseamnă că am fost întrecuţi. Şi sunt destul de sigură că nu am fost încă
trădaţi.
— Încă?
— Nu face pe prostul cu mine, Locke! Treburile ar putea să mai meargă într-
un fel sau altul cu tati şi cu mine zăvorâţi aici. Dar, dacă nu-l va mai lăsa nici pe
Anjais sau pe Pachero afară să cârmuiască oraşul, întregul regim se va duce la
dracu’. Poate garrista consideră că-i prudent ca unii dintre Barsavi să stea aici;
însă, dacă ne vom ascunde cu toţii, o să considere asta o laşitate. Şi nu o să se
mulţumească să şuşotească pe la spate; o să caute imediat un alt Capa. Poate
chiar mai mulţi Capa noi. Sau poate pe Regele Cenuşiu.
— Aşa că fraţii tăi n-o să-l lase niciodată să îi închidă aici, fireşte.
— Depinde cât de mânios şi de nebun ajunge bătrânul. Însă, chiar şi dacă ar
rămâne liberi să cutreiere oraşul, asta rezolvă doar parţial problema. Îţi repet:
suntem întrecuţi. Trei mii de cuţite la dispoziţia noastră şi, cu toate astea, năluca
asta ne dă peste cap.
— Ce bănuieşti că-i la mijloc? Vrăjitorie?
— Bănuiesc orice. Se zice că Regele Cenuşiu poate omorî un om dintr-o
atingere. Se zice că săbiile nu-l rănesc. Îi bănuiesc până şi pe zei. Aşa că fraţii
mei cred că sunt nebună. Când privesc situaţia în ansamblu, li se pare că avem
de-a face cu un război obişnuit. Ei cred că putem să supravieţuim, să încuiem
bătrânul şi surioara şi să aşteptăm până ne dăm seama unde trebuie să lovim. Însă
eu nu văd nimic din toate astea. Eu văd un şoarece cu coada prinsă sub laba unei
pisici. Şi, dacă pisica nu şi-a scos încă ghearele, asta nu-i din pricina vreunui
lucru făcut de şoarece. Nu pricepi?
— Nazca, ştiu că eşti nervoasă. O să ascult. Sunt ca o stâncă. Poţi să zbieri la
mine cât vrei. Dar ce pot să fac? Sunt un biet hoţ, cel mai mărunt dintre hoţii
tatălui tău. Dacă-mi găseşti vreo gaşcă mai mică decât a mea, mă duc să joc cărţi
în gura unui rechin-lup. Eu…
— Am nevoie ca tu să mă ajuţi să-l calmez pe tati, Locke. Trebuie să îşi
revină cât de cât la normal, ca să ia din nou în serios ce-i zic. De aceea îţi cer să
te duci acolo şi să te căzneşti să-i faci pe plac. Mai ales să-i faci pe plac. Arată-i
un garrista credincios, care face orice i se cere, oricând i se cere. Când începe să
facă planuri rezonabile pentru viitor, acela va fi semnul că revine la o stare de
spirit cu care mă pot înţelege.
— Interesant, zise Locke. Şi, aaa, descurajator.
— Tati obişnuia să spună că, la un moment dat, voi aprecia să am în preajma
mea un om elegant căruia să-i dau ordine. Crede-mă, Locke, apreciez. Aşa că...
asta e.
 La capătul scurtului coridor se afla o altă uşă dublă din lemn solid, aproape
identică cu cea care dădea spre sala de primire. Însă uşa aceasta era închisă cu un
drug şi încuiată cu un mecanism Verrari automat şi complicat, prins de gratii din
fier lustruit. În lacătul din centrul uşii se puteau deosebi o duzină de găuri de
chei; Nazca scoase două chei care-i atârnau pe un lanţ de la gât şi se aşeză între
Locke şi uşă în aşa fel încât el să nu poată vedea deschizăturile pe care le alesese.
Se auzi o serie sacadată de păcănituri, precum şi zgomotul maşinăriei din uşă;
unul câte unul, pivoţii ascunşi se desfăcură şi gratiile sclipitoare se desprinseră
până când uşa se întredeschise la mijloc.
Din cameră se mai auzi un zbieret, de data asta puternic şi intens fără uşa
închisă care să-l înăbuşe.
— E mai rău decât pare, zise Nazca.
— Ştiu ce face Înţeleptul pentru taică-tău, Nazca.
— Să ştii e una. De obicei, Înţeleptul face doar unul sau doi. Azi, tati l-a pus
pe nemernic să lucreze cu toptanul.

— Ţi-am spus doar că nu îmi place să fac asta, zise Capa Barsavi. De ce mă
forţezi să insist?
Tânărul cu păr negru era legat de un grilaj din lemn. Atârna cu capul în jos,
avea cătuşe de metal la picioare şi mâinile întinse la maximum în jos. Pumnul
greu al lui Capa îl izbi pe prizonier chiar sub braţ; se auzi un sunet ca de baros
zdrobind carne. Săriră câteva picături de sudoare şi prizonierul zbieră,
zvârcolindu-se în legăturile sale.
— De ce mă jigneşti aşa, Federico? Încă un pumn în acelaşi loc, cu două
dintre degetele grele ale bătrânului desfăcute cu cruzime. De ce nu ai măcar
bunul-simţ să-mi oferi o minciună convingătoare? Capa Barsavi îl plesni pe
Federico peste gât cu latul palmei; prizonierul trase adânc aer în piept, răsuflând
zgomotos când sângele, saliva şi sudoarea i se scurseră în nas.
Inima Mormântului Plutitor semăna puţin cu o sală de bal opulentă, cu laturile
curbate. O lumină chihlimbarie caldă cădea din globuri de sticlă suspendate pe
lanţuri din argint. Scări duceau la nişte galerii de deasupra şi din aceste galerii
până la puntea acoperită cu pânză a vechii corăbii. O platformă mică era înălţată
pe peretele din fund şi acolo se afla scaunul larg din lemn, de pe care Barsavi îşi
întâmpina de obicei oaspeţii. Camera era decorată cu gust într-un mod discret şi
regal, iar astăzi duhnea a frică, sudoare şi nădragi murdari.
 Cadrul pe care era întins Federico cobora tocmai din tavan; un întreg semicerc
de asemenea cadre putea fi coborât la nevoie, căci Barsavi mai făcea câteodată
soiul ăsta de treabă într-un volum care necesita standardizarea procedurii. Şase
dintre ele erau acum goale şi stropite cu sânge; numai două mai ţineau încă
prizonieri.
Capa îşi ridică privirea când intrară Locke şi Nazca; dădu încet din cap şi le
făcu semn să aştepte lângă perete. Bătrânul Barsavi rămăsese puternic ca un taur,
dar trecerea anilor lăsase urme adânci. Era mai rotofei şi mai moale acum, cu
cele trei bărbi împletite cărunte completate de trei guşi tremurânde. Avea
cearcăne vineţii la ochi, iar obrajii erau de un roşu bolnăvicios, specific băuturii.
Împurpurat de osteneală, îşi azvârlise mantaua şi lucra în cămaşa de mătase.
În apropierea sa stăteau, cu braţele încrucişate la piept, fraţii mai mari ai
Nazcăi: Anjais şi Pachero Barsavi. Anjais era ca o versiune în miniatură a lui
Capa, dacă scădeai treizeci de ani şi două bărbi, în timp ce Pachero semăna mai
mult cu Nazca, înalt, suplu şi cârlionţat. Ambii fraţi purtau ochelari, căci orice fel
de problemă cu ochii ar fi avut bătrâna Doamnă Barsavi, aceasta se transmisese
la toţi cei trei copii ai săi care supravieţuiseră.
De peretele îndepărtat se sprijineau două femei. Nu erau suple; braţele lor
dezgolite şi bronzate erau musculoase şi încordate, străbătute de cicatrici şi, cu
toate că radiau o sănătate aproape sălbatic de bună, trecuseră de mult de anii
tinereţii. Cheryn şi Raiza Berangias, gemene identice, erau cele mai renumite
contrarequialla pe care le avusese vreodată cetatea Camorr. Lucrând numai în
echipă, oferiseră la Sărbătoarea Schimburilor aproape o sută de reprezentaţii
împotriva rechinilor, peştilor-diavol, felinarelor-morţii şi a altor prădători din
Marea de Fier.
De aproape cinci ani, ele erau gărzile de corp personale ale lui Capa Barsavi,
cât şi călăii săi. Coamele lor lungi şi sălbatice de păr negru ca tăciunele erau
legate sub plase de argint care zornăiau de la dinţii de rechin prinşi în ele. Se
zicea că fiecare dinte însemna un om ucis de gemenele Berangias în slujba lui
Barsavi.
Ultimul, dar în nici un caz cel mai puţin alarmant în această adunare
exclusivistă, era Bunătate Înţeleaptă, un bărbat cu capul rotund, de înălţime
medie şi de vârstă mijlocie. Părul său tuns scurt era galben ca untul, semn că
provenea dintr-o familie therină din oraşele apusene Karthain sau Lashain; ochii
săi păreau să fie mereu umezi de emoţie, deşi expresia de pe chipul său nu se
schimba niciodată. Era probabil cel mai potolit om din Camorr – putea smulge
unghii cu dezinteresul calm al unui om care îşi lustruieşte cizmele. Capa Barsavi
era un torţionar foarte iscusit, însă atunci când simţea că situaţia îl depăşeşte,
Înţeleptul nu îl dezamăgea niciodată.
 — Nu ştie nimic! Ultimul prizonier, încă neatins, zbieră ca din gură de şarpe
când Barsavi îl mai plesni de câteva ori pe Federico. Capa, Înălţimea Voastră, vă
rog, nici unul dintre noi nu ştie nimic! Pe toţi zeii! Nici unul dintre noi nu îşi
aduce aminte!
Barsavi păşi apăsat pe podeaua din lemn şi îi închise gura celui de-al doilea
prizonier, strângându-l cu cruzime şi îndelung de beregată.
— Îţi erau oare adresate ţie întrebările? Eşti nerăbdător să ai şi tu parte de
puţină acţiune? Ai fost destul de tăcut când ţi-am trimis ceilalţi şase prieteni pe
fundul mării. De ce plângi pentru ăsta?
— Vă rog, rosti bărbatul printre sughiţuri, trăgând aer în piept când Barsavi îşi
mai slăbi strânsoarea ca să-i îngăduie să vorbească. Vă rog, n-are nici un rost!
Trebuie să ne credeţi, Capa, vă rog! V-am fi spus orice aţi fi vrut să ştiţi dacă am
fi ştiut ceva. Nu ne aducem aminte! Pur şi simplu nu...
Capa îl reduse la tăcere, pălmuindu-l cu răutate peste faţă. Pentru o clipă,
singurul sunet care se auzi în cameră fură gâfâielile şi suspinele înspăimântate
ale celor doi prizonieri.
— Trebuie să vă cred? Nu trebuie să fac nimic, Julien. Îmi serveşti rahat şi-mi
spui că este friptură de vită? Eraţi atâţia şi nu puteţi nici măcar să născociţi o
poveste ca lumea. Dacă aţi încerca să mă minţiţi pe bune, tot m-aş enerva, dar
barem aş înţelege. Dar voi ce faceţi? Plângeţi că nu vă aduceţi aminte. Voi, cei
mai puternici oameni din Coroanele Pline, după Tesso însuşi. Aleşii săi. Prietenii
săi, gărzile sale de corp, pezon-ii săi credincioşi. Şi vă smiorcăiţi ca nişte ţânci
spunându-mi că nu vă aduceţi aminte pe unde umblaţi azi-noapte când s-a
întâmplat ca Tesso să moară.
— Dar s-a întâmplat întocmai aşa, Capa Barsavi, vă rog, este…
— Vă mai întreb o dată: eraţi la băut azi-noapte?
— Nu, în nici un caz!
— Fumaţi ceva? Cu toţii, laolaltă?
— Nu, nimic de genul ăsta. În nici un caz nu... nu laolaltă.
— Gaze, atunci? Ceva de la alchimiştii perverşi din Ierem? Un pic de extaz
dintr-un praf ?
— Tesso nu îngăduia…
— Ei bine, atunci... Barsavi îi trânti lui Julien un pumn direct în plex, aproape
cu nepăsare. În timp ce bărbatul icnea de durere, Barsavi se întoarse şi îşi ridică
braţele cu jovialitate prefăcută. De vreme ce am eliminat orice explicaţie
lumească posibilă pentru o asemenea părăsire a postului, în afară de vrăjitorie
sau de intervenţia divină... O, dar iertaţi-mă! Nu cumva aţi fost fermecaţi chiar
de zei? Că asta s-ar vedea uşor.
Julien se zbătu ca să scape de legături, roşu la faţă şi clătinând din cap.
 — Vă rog...
— Deci n-au fost zeii. M-am gândit eu. Vă ziceam... ei bine, vă ziceam că
joculeţul ăsta al vostru mă plictiseşte de moarte. Bunătate.
Bărbatul cu cap rotund îşi lăsă bărbia în piept şi aşteptă cu palmele întinse în
sus, de parcă ar fi urmat să primească un cadou.
— Vreau ceva creativ. Dacă Federico nu vrea să vorbească, hai să-i dăm lui
Julien o ultimă şansă de a-şi da drumul la gură.
Federico începu să zbiere înainte ca Barsavi să termine de vorbit – vaietul
ascuţit şi hohotit al celui care se ştie condamnat. Locke se trezi că strânge din
dinţi ca să nu tremure. Atâtea întâlniri cu măcelul ca fundal... zeii puteau fi
perverşi.
Bunătate Înţeleaptă se îndreptă către o măsuţă de pe o parte a camerei, pe care
erau o grămadă de păhăruţe şi un sac de pânză groasă legat cu un şnur la gură.
Bunătate azvârli câteva pahare în sac şi începu să-l lovească de masă; sunetul
sticlei sparte şi zornăitoare nu se auzea, fiind acoperit de ţipetele sălbatice ale lui
Federico, însă Locke şi-l putea imagina cu destulă uşurinţă. După câteva
momente, Bunătate păru mulţumit şi porni încet spre Federico.
— Nu, nu, nu... vă rog, nu, nu...
Ţinând nemişcat capul tânărului cu o mână, Bunătate îi trase iute sacul peste
cap şi faţă, până ajunse la gât, acolo unde strânse bine şnurul. Sacul înăbuşea
zbieretele lui Federico, care deveniseră iarăşi ascuţite şi neinteligibile. Bunătate
începu apoi să frământe sacul, la început cu blândeţe, aproape tandru; degetele
lungi ale torţionarului împingeau conţinutul zimţat al sacului peste faţa lui
Federico. Pe suprafaţa sacului începură să apară pete roşii; Bunătate mânuia
conţinutul sacului de parcă ar fi fost un sculptor care dădea formă lutului. Din
fericire, glasul lui Federico cedă şi în următoarele câteva momente bărbatul nu
mai scoase decât nişte gemete răguşite. Locke se rugă în gând ca omul să-şi fi
găsit deja refugiul în nebunie, dincolo de durere.
Bunătate începu să maseze pânza mai viguros. Apăsa acolo unde ar fi trebuit
să fie ochii lui Federico, apoi pe nas, pe gură şi pe bărbie. Sacul se înroşi şi se
înmuie tot mai mult, până când Federico încetă să se mai zbată. Când Bunătate
îşi luă mâinile de pe sac acestea arătau de parcă ar fi stors roşii. Surâzând cu
tristeţe, lăsă dâre roşii pe lemn cu mâinile sale înroşite şi se duse către Julien,
uitându-se ţintă la el, fără să spună nimic.
— Sunt sigur că, dacă te-am convins de ceva până acum, asta trebuie să fie
neclintirea hotărârii mele, zise Capa Barsavi. Tot nu vrei să vorbeşti?
— Vă rog, Capa Barsavi, şopti Julien, nu este cazul. Nu am nimic să vă spun.
Cereţi-mi orice, absolut orice. Noaptea trecută este ca o foaie goală, nu-mi mai
aduc aminte, vă rog, pe toţi zeii, vă rog să mă credeţi, c-aş spune orice. Suntem
pezon-i credincioşi, cei mai credincioşi pe care-i aveţi!
— Sper că nu. Barsavi păru că ajunsese la o hotărâre; le făcu semn surorilor
Berangias şi li-l arătă pe Julien. Doamnele cu plete negre lucrară iute şi în tăcere,
dezlegând nodurile care-l ţineau prins de cadrul din lemn, lăsându-le pe cele care
îi prindeau gleznele de gât. Îl înşfăcară fără nici un efort pe bărbatul tremurând,
una de umeri şi cealaltă de picioare. Credincios? Te rog... Suntem oameni în
toată firea, Julien. Refuzul de a-mi spune adevărul despre ce s-a petrecut azi-
noapte nu este un act de credinţă. M-ai lăsat la nevoie, aşa că o să-ţi plătesc cu
aceeaşi monedă. În extrema stângă a imensei săli fusese deschis un geam de
mărimea unui om; la nici un metru sub el se afla suprafaţa întunecată a apei de
sub Mormânt. Podeaua din jurul deschizăturii era udă de sânge. O să te las şi eu
pe tine.
Julien mai zbieră o dată, când surorile Berangias îl împinseră prin
deschizătură cu capul înainte; lovi apa cu un pleoscăit şi nu mai ieşi la suprafaţă.
Capa avea obiceiul să păstreze tot timpul ceva primejdios sub Mormânt, ţinut
acolo de plase grele de frânghie întărită cu sârmă, care înconjurau ca o sită
pântecele galionului.
— Bunătate, eşti liber. Băieţi, când vă chem eu puteţi să aduceţi nişte oameni
care să facă curat aici, dar acum duceţi-vă şi aşteptaţi pe punte. Raiza, Cheryn –
duceţi-vă cu ei, vă rog!
Mişcându-se încet, Capa Barsavi se îndreptă către scaunul său vechi şi
confortabil şi se aşeză pe el. Gâfâia şi tremura şi mai tare în încercarea de a nu
lăsa asta să se vadă. Un pocal din bronz mare cât o supieră era aşezat pe măsuţa
de lângă scaunul său; Capa luă o înghiţitură adâncă şi păru să se concentreze
asupra aburilor câteva momente, cu ochii închişi. Într-un sfârşit, reveni la viaţă şi
le făcu semn lui Locke şi Nazcăi să se apropie.
— Ei bine... Dragul meu Jupân Lamora. Câţi bani mi-ai adus săptămâna asta?

— Treizeci şi şase de soloni şi cinci gologani, Înălţimea Voastră.

— Hhmm... O săptămână cam slăbuţă, se pare.
— Da, cu toate scuzele de rigoare, Capa Barsavi. Ploaia, ei bine... uneori e
necruţătoare cu noi, cei care intrăm pe ferestre.
— Îhâm... Barsavi lăsă pocalul jos şi îşi cuprinse mâna dreaptă cu palma
stângă, mângâindu-şi încheieturile înroşite ale degetelor. Mi-ai adus şi mai mult,
desigur. De multe ori. Săptămâni mai bune.
 — A, da...
— Sunt câte unii care nu fac aşa, să ştii. Încearcă să îmi aducă mereu aceeaşi
sumă, săptămână de săptămână, până când îmi pierd răbdarea şi îi corectez. Ştii
cam ce au soiul acela de garrista, Locke?
— Ăă, o... viaţă foarte plictisitoare?
— Ha! Da, întocmai. Ce statornic din partea lor să aibă acelaşi venit în fiecare
săptămână, astfel încât să-mi dea mereu acelaşi procent ca taxă. De parcă aş fi un
ţânc care nu observă chestii de-astea. Dar mai sunt şi garrista de soiul tău. Ştiu
că îmi aduci procentul cinstit, deoarece nu te temi să vii aici şi să îţi ceri scuze că
ai câştigat mai puţin decât săptămâna trecută.
— Ăă, sper că nu sunt socotit sfios că împart atunci când balanţa înclină în
cealaltă parte...
— În nici un caz. Barsavi zâmbi şi se aşeză mai bine în scaun. De sub podea,
din imediata apropiere a trapei pe care dispăruse Julien, se auzeau împroşcături
de rău-augur şi izbituri înăbuşite. Mai presus de orice, tu eşti cel mai corect şi
mai de încredere garrista din slujba mea. Eşti ca un mecanism Verrari. Vii
singur să îmi aduci partea, la timp şi fără să aştepţi să te chem. Aşa ai făcut
vreme de patru ani, săptămână de săptămână. Consecvent, de când a murit
Lanţuri. Nici măcar o dată nu ai lăsat de înţeles că ar fi ceva mai important decât
prezenţa ta înaintea mea, cu punga aia în mână.
Capa Barsavi arătă spre punguţa de piele pe care o ţinea Locke în mâna stângă
şi îi făcu semn Nazcăi. Formal, rolul ei în organizaţia lui Barsavi era cel de
finnicker, cel care păstrează registrele. Putea să turuie totalul plăţilor făcute de
orice gaşcă din oraş, înşirând pe puncte săptămânile şi anii, fără greşeală. Locke
ştia că ea aducea la zi, pe pergament, înregistrările plăţilor, pentru folosul
personal al tatălui său, dar în ceea ce-i privea pe supuşii lui Capa, aceştia credeau
că fiecare bănuţ din comoara sa legendară era catalogat numai şi numai în spatele
privirii ei reci şi fermecătoare. Locke îi azvârli punga de piele, iar ea o înşfăcă
din aer.
— Niciodată nu ţi-a trecut prin gând să trimiţi un pezon să facă treaba unui
garrista, zise Capa Barsavi.
— Păi, ăă, sunteţi mult prea bun cu mine, Înălţimea Voastră. Însă astăzi mi-aţi
uşurat alegerea, de vreme ce doar garrista au avut voie să treacă de uşă.
— Ei, nu te face că nu ştii despre ce vorbesc. Ştii prea bine. Nazca, scumpo,
Locke şi cu mine trebuie să rămânem singuri.
Nazca îşi aplecă adânc capul în faţa tatălui său, făcându-i un semn iute şi scurt
şi lui Locke. Se întoarse şi porni spre uşa dublă de la intrare, tocurile sale de fier
răsunând pe lemn.
 — Am mulţi garrista mai duri decât tine, spuse Barsavi după ce ea plecă.
Mulţi mai simpatizaţi, mulţi mai fermecători, mulţi cu găşti mai mari şi mai
profitabile. Dar am foarte puţini care se străduiesc mereu să fie atât de curtenitori
şi de grijulii.
Locke nu zise nimic.
— Tinere, e drept că mă simt ofensat de multe lucruri, însă fii pe pace,
curtoazia nu este unul dintre ele. Hai, relaxează-te! Nu îţi pregătesc laţul.
— Să-mi fie cu iertare, Capa, dar... sunteţi renumit pentru faptul că vă
exprimaţi nemulţumirea într-un mod foarte... ăăă...
— Întortocheat?
— Lanţuri mi-a povestit îndeajuns despre cărturarii Colegiului Therin ca să
pricep că principalul lor mod de a se exprima este, aaa, capcană verbală, zise
Locke.
— Ha! Da. Când ţi-o spune cineva că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba,
să ştii că minte, Locke – se pare că nici părul nu şi-l schimbă. Barsavi chicoti şi
sorbi din vin înainte să continue: Trăim... vremuri tulburi, Locke. Blestematul
ăsta de Rege Cenuşiu a început să mă scoată din sărite. Pierderea lui Tesso este
îndeosebi de... Ei bine, aveam planuri pentru el. Acum sunt obligat să aduc alte
planuri la înaintare, mai devreme decât intenţionam. Spune-mi, pezon... Ce
părere ai despre Anjais şi Pachero?
— Ăă, ha... Păi... părerea mea sinceră, Înălţimea Voastră?
— Amănunţită şi sinceră, pezon. Îţi poruncesc.
— A. Sunt foarte respectaţi, foarte buni la ceea ce fac. Nimeni nu râde pe la
spatele lor. Jean zice că ştiu să se descurce foarte bine într-o luptă. Fraţii Sanza
se gândesc de două ori înainte să joace cărţi cu ei, ceea ce nu-i de colo.
— Asta aş putea să aud de la o mulţime de iscoade, la orice oră. Ştiu toate
astea. Care este părerea ta personală despre fiii mei?
Locke înghiţi în sec şi îl privi pe Capa Barsavi drept în ochi.
— Păi, sunt demni de respect. Sunt buni la ceea ce fac şi probabil că ştiu să se
descurce într-o luptă. Nu se dau la o parte de la muncă şi sunt destul de destupaţi
la minte... însă... Înălţimea Voastră, să-mi fie cu iertare, o necăjesc pe Nazca în
loc să-i asculte avertismentele şi să-i urmeze poveţele. Ea are răbdarea şi
subtilitatea pe care... pe care...
— Ei nu o au?
— Ştiaţi ce urma să zic, nu-i aşa?
— Ţi-am spus că eşti un garrista grijuliu şi plin de tact, Locke. Acestea sunt
trăsăturile tale distinctive, deşi ele implică multe alte calităţi. Încă de pe vremea
uimitoarelor boacăne de la început, ai fost întotdeauna însăşi întruchiparea unui
hoţ precaut, care îşi ţine lăcomia în frâu. Ai fi foarte suspicios dacă ai simţi o
lipsă de precauţie la ceilalţi. Fiii mei au trăit toată viaţa într-un oraş care se teme
de ei din pricina numelui lor de familie. Se aşteaptă să fie respectaţi ca nişte
aristocraţi. Sunt lipsiţi de precauţie şi un pic neobrăzaţi. Trebuie să mă asigur că
vor primi poveţe chibzuite în lunile şi anii care urmează. Eu n-o să trăiesc veşnic,
chiar şi după ce mă descotorosesc de Regele Cenuşiu.
Siguranţa jovială care răzbătu din glasul lui Capa Barsavi când spuse asta îi
făcu lui Locke pielea de găină. Capa stătea într-o fortăreaţă pe care nu o mai
părăsise de mai bine de două luni şi bea vin într-un aer impregnat încă de sângele
celor opt membri ai uneia dintre cele mai puternice şi mai credincioase găşti ale
sale.
Avea oare Locke în faţa sa un om cu un plan subtil, care bătea departe? Sau
Barsavi cedase în sfârşit, ca un geam de sticlă în flăcări?
— Mi-ar plăcea foarte mult să te am într-o poziţie din care să le dai poveţele
necesare lui Anjais şi lui Pachero, zise Capa.
— Ăă... Înălţimea Voastră, asta e cât se poate de... măgulitor, dar, vreau să
spun, mă înţeleg destul de bine cu Anjais şi cu Pachero, însă nu sunt chiar ceea
ce s-ar putea numi un prieten apropiat. Mai jucăm cărţi din când în când, dar... să
fim serioşi: nu sunt un garrista prea important.
— După cum ziceam. Chiar şi cu Regele Cenuşiu operând în oraşul meu, tot
am destui oameni mai duri ca tine, mai îndrăzneţi, mai simpatizaţi. Nu spun asta
ca să te jignesc, deoarece ţi-am menţionat deja calităţile. Şi tocmai de calităţile
acelea au ei neapărat nevoie. Nu duritate, îndrăzneală sau farmec, ci precauţie
calculată şi chibzuită. Prudenţă. Eşti cel mai prudent garrista pe care-l am la
dispoziţie; te consideri drept cel mai puţin important fiindcă faci cea mai puţină
gălăgie. Şi acum spune-mi – ce părere ai despre Nazca?
— Despre Nazca? Locke ciuli şi mai mult urechile. Este... genială, Înălţimea
Voastră. Poate reda cuvânt cu cuvânt conversaţii pe care le-am avut cu ea acum
zece ani, fără să greşească deloc, mai ales dacă e ceva jenant pentru mine.
Credeţi că eu sunt prudent? Comparativ cu ea, eu sunt la fel de nesăbuit ca un urs
în laboratorul unui alchimist.
— Da, spuse Capa. Da. Ea ar trebui să fie noul Capa Barsavi după ce n-oi mai
fi eu, dar asta nu o să se întâmple. N-are nimic de-a face cu faptul că este femeie,
să ştii. Însă fraţii ei nu ar accepta nici în ruptul capului ca surioara lor să
domnească peste ei. Sunt copiii mei şi aş prefera să nu se omoare între ei pentru
firimituri din moştenirea pe care intenţionez să le-o las, aşa că nu îi pot îndepărta,
ca să-i fac ei loc. Ceea ce pot să fac şi ceea ce trebuie să fac este să mă asigur că,
la vremea potrivită, vor avea pe cineva sobru într-un loc de unde nu se vor putea
descotorosi de el. Tu şi Nazca sunteţi prieteni buni, nu? Mi-aduc aminte când v-
aţi întâlnit prima oară, cu mulţi ani în urmă... când obişnuia să stea pe genunchii
mei şi să pretindă că le porunceşte oamenilor mei. În toţi anii care au trecut, te-ai
oprit mereu s-o vezi, i-ai oferit mereu cuvinte de alinare? Ai fost mereu pezon-ul
ei credincios?
— Ăă... sper din toată inima că da, Înălţimea Voastră.
— Ştiu că-i aşa. Barsavi luă o înghiţitură sănătoasă din pocalul său de vin,
apoi îl aşeză la loc pe masă cu un zâmbet mărinimos pe chipul său rotund şi
încreţit. Aşa că ai încuviinţarea mea: poţi să îi faci curte fiicei mele.
Hai să începem să tremurăm, bine? ziseră genunchii lui Locke, însă această
ofertă fu întrecută de o alta, venind din partea judecăţii sale, care îl îndemna să
înţepenească pe loc şi să nu facă nimic, precum un om care calcă apa atunci când
vede îndreptându-se direct spre el o aripioară înaltă şi neagră.
— O, zise el într-un sfârşit. Eu nu... nu mă aşteptam...
— Sigur că nu, spuse Barsavi. Însă în privinţa asta avem ţeluri
complementare. Ştiu că tu şi Nazca aveţi sentimente unul pentru celălalt.
Uniunea voastră te-ar aduce în familia Barsavi. Ai trece în responsabilitatea lui
Anjais şi a lui Pachero... iar ei în a ta. Nu pricepi? Un cumnat ar fi pentru ei mult
mai greu de ignorat decât cel mai puternic garrista.
Barsavi îşi îndesă pumnul stâng în palma dreaptă şi zâmbi iarăşi larg, ca un
zeu împurpurat la faţă ce binecuvântează de pe tronul său ceresc.
Locke trase adânc aer în piept. Nu era loc de întors; situaţia de faţă necesita
un consimţământ total. Capa ar fi putut la fel de bine să-i pună o arbaletă la
tâmplă. Muriseră oameni pentru că-i refuzaseră mult mai puţin lui Barsavi; să
refuzi mâna fiicei sale ar fi echivalat cu o sinucidere deosebit de neplăcută. Dacă
Locke se împotrivea planului, nu mai apuca să vadă zorii zilei.
— Sunt... sunt onorat, Capa Barsavi. Cât se poate de onorat. Sper că nu o să
vă dezamăgesc.
— Să mă dezamăgeşti? În nici un caz. Acum, eu ştiu că unii dintre garrista
mei au pus ochii pe Nazca de ceva vreme. Dar, dacă ar fi fost să-i atragă vreunul
atenţia, ar fi făcut-o până acum, nu? Ce surpriză o să aibă când or auzi vestea! La
asta chiar că nu se aşteptau!
Şi drept dar de nuntă, se gândi Locke, gelozia mânioasă a unui număr
necunoscut de peţitori lăsaţi cu buza umflată!
— Atunci, cum... cum şi când ar trebui să încep, Înălţimea Voastră?
— Ei bine, zise Barsavi, hai să-ţi las câteva zile să te gândeşti. Între timp o să
vorbesc eu cu ea. Desigur, pe moment nu se pune problema să părăsească
Mormântul Plutitor. Însă, după ce ne-om descotorosi de Regele Cenuşiu, ei bine,
mă aştept să începi să-i faci curte într-o manieră mai pitorească şi mai publică.
— Vreţi să spuneţi, rosti Locke cu mare grijă, că ar trebui să încep să fur mai
mult.
 — Consideră asta drept provocarea mea, care vine la pachet cu
binecuvântarea mea. Barsavi zâmbi afectat. Hai să vedem dacă poţi rămâne
prudent şi în acelaşi timp să fii mai productiv. Eu cred că poţi – şi ştiu că nu ai
vrea să ne dezamăgeşti, pe mine şi pe fiica mea.
— Sigur că nu, Înălţimea Voastră. Eu... o să fac tot ce-mi stă în putinţă.
Capa Barsavi îi făcu semn lui Locke să se apropie şi îşi întinse mâna, cu
degetele întinse şi cu palma în jos. Locke îngenunche înaintea scaunului lui
Barsavi, luă mâna acestuia cu ambele mâini şi sărută inelul lui Capa: acea
familiară perlă neagră cu inima roşie ca sângele.
— Capa Barsavi, rosti el cu privirea în pământ.
Capa îl ridică iar în picioare, trăgându-l de umeri.
— Ai binecuvântarea mea, Locke Lamora. Binecuvântarea unui bătrân care
îşi face griji pentru copiii săi. Te pun mai presus de mulţi oameni primejdioşi,
făcând asta pentru tine. Sunt convins că ţi-ai dat seama că fiii mei vor moşteni o
funcţie primejdioasă. Şi dacă nu vor fi destul de atenţi sau destul de duri pentru
sarcina asta... ei bine, s-au văzut şi lucruri mai ciudate. Într-o bună zi, oraşul ăsta
ar putea fi cârmuit de Capa Lamora. Ai visat vreodată la asta?
— Să spun drept, şopti Lamora, nu mi-am dorit niciodată puterea unui Capa,
fiindcă nu aş vrea să am niciodată parte de problemele unui Capa.
— Uite, iar prudenţa aceea. Capa surâse şi făcu semn către uşă, dându-i lui
Locke încuviinţarea să se retragă. Problemele unui Capa sunt cât se poate de
reale. Însă tocmai m-ai ajutat să rezolv una dintre ele.
Locke porni spre intrare, cu gândurile învolburate. Capa rămase îndărăt, pe
scaun, privind în gol, fără să mai zică nimic. Singurele sunete care se mai auzeau
erau cel al paşilor lui Locke şi al sângelui care picura regulat din sacul îmbâcsit
de pe capul lui Federico.

— Ei bine, Nazca, dacă aş fi avut o mie de ani şi aş fi văzut deja tot ce-i de
văzut de vreo şase ori, totuşi, ăsta ar fi fost ultimul blestemat de lucru la care m-
aş fi aşteptat vreodată!
Ea îl aştepta în micul hol de dincolo de foaier; îndată ce mecanismele
automate sigilaseră uşa către sala principală, ea îi aruncă o privire crispată şi
plină de scuze.
— Dar nu înţelegi că ar fi fost şi mai ciudat dacă ţi-aş fi explicat înainte?
— Întreaga harababură o să se facă şi mai mare. Uite ce e, te rog, nu interpreta
asta greşit, dar... eu…
 — Nu interpretez nimic greşit, Locke...
— Eşti o prietenă bună şi…
— Şi eu simt la fel, şi totuşi…
— Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele...
— Nu, nu-i greu. Uite. Îl apucă de umeri şi se aplecă uşor ca să îl privească
drept în ochi. Eşti un prieten bun, Locke. Probabil cel mai bun pe care-l am.
Pezon-ul meu credincios. Ţin nespus de mult la tine, dar nu... ca la un posibil soţ.
Şi ştiu că tu…
— Eu... ăă...
— Locke, zise Nazca, ştiu că singura femeie care are cheia de la inima aia
ciudată din pieptul tău se află la o mie de mile distanţă. Şi ştiu că mai degrabă ai
suspina după ea decât să fii fericit cu altcineva.
— Serios?! Locke strânse din pumni. Se pare că e o chestie de cultură
generală pe-aici. Pun rămăşag că Ducele primeşte rapoarte regulate. Se pare că
tatăl tău e singurul care nu ştie.
— Sau căruia nu-i pasă. Nazca ridică din sprâncene. Locke, este ca de la Capa
la pezon. Nu-i ceva personal. El dă ordinele şi tu le execuţi. În majoritatea
cazurilor.
— Dar nu şi-n ăsta? Credeam că o să te bucuri. Măcar face din nou planuri.
— Eu vorbeam de planuri rezonabile. Nazca zâmbi – un zâmbet adevărat de
data asta. Haide, pezon. Cântă-i în strună câteva zile. Putem trece de perioada
asta tulbure şi să ne punem capetele la contribuţie ca să găsim o ieşire din situaţia
asta. Doar e vorba de noi, nu? Bătrânul nu poate câştiga şi nici n-o să-şi dea
seama că a pierdut.
— Bine. Dacă zici tu...
— Da, zic eu. Întoarce-te poimâine. O să uneltim atunci. O să scăpăm din
capcana asta. Acum du-te şi vezi-ţi de băieţii tăi. Şi ai mare grijă.
Locke intră iar în sala de primire şi Nazca închise uşa dublă în spatele lui; el
se uită înapoi la ea, în timp ce spaţiul dintre uşile negre se îngusta, ascunzând-o
treptat privirii lui, până când se trânti în păcănitul încuietorilor. Ar fi putut jura
că îi făcuse cu ochiul chiar înainte ca uşa neagră masivă să se închidă între ei.
— ...şi asta e cartea pe care ai ales-o. Şasele de săgeată, zise Calo, ridicând o
carte şi arătând-o străjerilor din sala de primire.
— Să fiu al naibii, asta-i vrăjitorie! spuse unul dintre ei.
— Nu, este doar vechiul efect Sanza. Calo amestecă iar pachetul cu o mână şi
i-l întinse lui Locke. Vrei să încerci şi tu, şefu’?
— Nu, mersi, Calo. Strângeţi tot, băieţi. Ne-am isprăvit treaba pe ziua de azi,
aşa că hai să nu-i mai deranjăm pe oamenii cu arbalete.
 Îşi completă spusele cu câteva semne din mâini: Complicaţii mari; discutăm
în altă parte.
— La naiba, ce foame mi-e, rosti Jean, preluând ideea din zbor. Hai să ne
luăm ceva de la Ultima Greşeală şi să mâncăm acasă.
— Da, spuse Goangă. Bere şi tarte de caise!
— O combinaţie atât de dezgustătoare, încât simt o nevoie bizară să o încerc.
Jean îl pocni peste ceafă pe cel mai mic Ticălos Gentilom, apoi o luă înainte, în
timp ce gaşca o luă spre puntea subţire din lemn care lega Mormântul Plutitor de
restul lumii.

Cu excepţia lui Capa Barsavi (care îşi închipuia că gaşca lui Locke continua
pur şi simplu să stea pe trepte câteva zile pe săptămână chiar şi acum, după ce
murise Lanţuri), nimeni dintre Oamenii Potriviţi din Camorr nu ştia că Ticăloşii
Gentilomi mai făceau câştiguri în afara Casei lui Perelandro. Calo, Galdo şi
Goangă închiriau camere în diverse locuri din Laţ şi din afara acestuia, mutându-
se la fiecare câteva luni. Vreme de ani buni, Locke şi Jean păstraseră impresia că
ar locui împreună. Printr-o mare întorsătură a sorţii (deşi nu îşi puteau da seama
dacă aceasta era spre bine sau spre rău) Jean izbutise să facă rost de camerele de
la al şaptelea cat din Turnul Dărâmat.
Noaptea era întunecată şi ploioasă şi nimeni din gaşcă nu era deosebit de
nerăbdător să urce scârţâitoarele trepte exterioare care se bălăngăneau pe partea
nordică a turnului. Ploaia şuierătoare răpăia pe obloanele de la ferestre, iar vântul
scotea un suspin straniu, când ascuţit, când şoptit, în timp ce trecea peste găurile
şi crăpăturile vechiului turn. Ticăloşii Gentilomi erau aşezaţi pe pernele de pe
podea, la lumina felinarelor de hârtie, şi beau tacticos ce le mai rămăsese din
bere, soiul mai deschis şi mai dulceag preferat de majoritatea camorrenilor în
defavoarea celui amar şi negru din Verrari. Aerul era îmbâcsit, dar măcar cât de
cât uscat.
Locke le spusese toată povestea în timpul cinei.
— Ei bine, zise Galdo, ăsta-i cel mai nenorocit lucru nenorocit care a
nenorocit lucrurile pentru noi.
— Iar eu repet: ar trebui să ne retragem mai devreme din jocul cu Don Salvara
şi să ne pregătim să înfruntăm pericolul, completă Jean. Toată povestea asta cu
Regele Cenuşiu începe să mă sperie şi nu ne putem permite să avem atenţia
distrasă, dacă Locke o să fie amestecat în miezul lucrurilor.
— Când ne oprim? întrebă Calo.
 — Ne oprim chiar acum, zise Jean. Acum sau după ce mai scoatem un bon de
ordine de la Don. Nu mai târziu.
— Mmmm... Locke se uită la drojdia rămasă pe fundul cupei sale din cositor.
Am muncit mult pentru lovitura asta. Sunt sigur că putem să mai scoatem cel
puţin cinci sau zece mii de coroane. Poate nu cele douăzeci şi cinci de mii pe
care speram să le stoarcem de la Salvara, dar destul cât să fim mândri de noi. Eu
am încasat-o al naibii de tare, iar Goangă a sărit de pe o clădire pentru banii ăştia,
nu uitaţi.
— Şi am fost rostogolit vreo trei kilometri într-un afurisit de butoi!
— Ei, Goangă, spuse Galdo, nu-i ca şi cum butoiul ăla vechi şi rău ţi-a sărit în
cârcă pe o alee şi te-a obligat să te bagi în el. Şi îi dau dreptate lui Jean. Ţi-am zis
şi-n după-amiaza asta, Locke. Chiar dacă nu vrei să iei serios în calcul asta,
putem măcar să facem nişte pregătiri ca să te ascundem, la nevoie? Poate chiar să
te scoatem din oraş?
— Tot nu-mi vine să cred că aud un Sanza sfătuindu-mă să fiu precaut, spuse
Locke cu un rânjet. Credeam că suntem mai bogaţi şi mai isteţi decât oricine.
— O să mai auzi asta oricând există riscul să-ţi ia vreunul beregata, Locke.
Calo preluă argumentarea fratelui său. Mi-am schimbat părerea despre Regele
Cenuşiu, asta-i al naibii de sigur. Poate că ţăcănitul ăla singuratic este mai tare
decât trei mii ca noi. Ai putea fi una dintre ţintele sale. Iar dacă Barsavi te vrea şi
mai aproape, în cercul său intim, asta nu face decât să te bage şi mai mult în
bucluc.
— Putem să nu vorbim despre beregate tăiate măcar o clipă? Locke se ridică
şi se întoarse către fereastra cu oblon dinspre mare. Se făcu că se uită la ea cu
mâinile prinse la spate. Cine suntem noi, la urma urmei? Recunosc că am fost cât
pe ce să sar în blestematul ăla de golf când mi-a servit Capa chestia asta. Dar am
avut timp să mă gândesc, să înţeleg mai bine – l-am avut pe bătrânul vulpoi, nu-
ncape vorbă. O să ne mănânce din palmă. Vorbesc serios, băieţi. Suntem atât de
buni la ceea ce facem, încât îi cere Ghimpelui din blestematul de Camorr să se
însoare cu fiică-sa! Suntem atât de nevinovaţi, încât e caraghios.
— Şi totuşi, zise Jean, este o complicaţie care ar putea să ne dea peste cap
planurile pentru totdeauna, nu o realizare cu care să ne fălim.
— Ba cum să nu ne fălim, Jean? Eu o să mă fălesc cu asta chiar acum. Nu
înţelegi? Nu-i cu nimic diferit de ceea ce facem noi zi de zi. E o trebuşoară pe
specificul Ticăloşilor Gentilomi – numai că de data asta o să mă ajute şi Nazca să
o ducem la bun sfârşit. Nu putem pierde. Am tot atâtea şanse să mă însor cu ea
cât am să fiu numit moştenitorul Ducelui Nicovante mâine-dimineaţă.
— Ai un plan?
Ochii lui Jean lăsau să se întrevadă atât curiozitate, cât şi precauţie.
 — Nici pe departe. Nu am nici cea mai vagă idee ce o să facem. Însă aşa
încep cele mai bune planuri ale mele. Locke dădu pe gât ce-i mai rămăsese din
bere şi azvârli cupa de cositor în perete. Am băut berea, am mâncat tartele de
caise, şi spun: la naiba cu amândoi, Regele Cenuşiu şi Capa Barsavi. Nimeni nu
o să ne sperie într-atât încât să ieşim din jocul cu Don Salvara şi nimeni nu o să
ne facă lipeala, mie şi Nazcăi, împotriva voinţei noastre. O să facem ce-am făcut
întotdeauna: aşteptăm o ocazie, o înşfăcăm şi câştigăm, la naiba!
— Hhmm... bine. Jean oftă. Dar ne laşi măcar să ne luăm câteva măsuri de
precauţie? Şi o să fii cu băgare de seamă când vii şi pleci?
— Bineînţeles, Jean, bineînţeles. Fă-ne rost de nişte locuri pe corăbiile
potrivite; cheltuieşte oricât e nevoie. Nu-mi pasă unde se îndreaptă, câtă vreme
nu este Ierem. Putem să dispărem unde vrem câteva săptămâni şi să ne furişăm
înapoi după cum poftim. Calo, Galdo – duceţi-vă la Poarta Vicontelui mâine.
Lăsaţi-le nişte atenţii băieţilor în galben ca să putem ieşi din oraş la o oră mai
dubioasă, dacă va fi nevoie. Nu vă zgârciţi la argint şi la aur.
— Eu ce pot face? întrebă Goangă.
— Tu poţi să ne păzeşti spatele. Ţine-ţi ochii larg deschişi. Stai la pândă în
jurul templului. Arată-mi pe oricine ţi se pare nelalocul său, pe oricine zăboveşte
prea mult. Dacă încearcă cineva să ne urmărească, vă garantez că ne pitim şi
dispărem ca pişatul în ocean. Până atunci, staţi liniştiţi: promit să mă dau drept
Lukas Fehrwight cât mai mult în zilele următoare; pot folosi şi nişte deghizări
mai ieftine.
— În cazul ăsta, rămâne aşa, zise Jean încet.
— Jean, vă pot fi garrista sau pot fi doar tipul care cumpără bere şi tarte
atunci când toţi ceilalţi nu îşi mai găsesc pungile. Locke le aruncă o privire mult
prea piezişă. Nu pot fi ambii; fie unul, fie celălalt.
— Sunt neliniştit, spuse Jean, deoarece nu-mi place să am atât de puţine
informaţii, cum mă tem că-i cazul. Îi împărtăşesc bănuielile Nazcăi. Regele
Cenuşiu are ceva în mânecă, ceva ce nu putem cuprinde cu mintea. Jocul nostru
este foarte delicat şi situaţia noastră foarte... fluidă.
— Ştiu. Însă îmi urmez instinctul, şi instinctul îmi spune să întâmpinăm
chestia asta frontal şi cu zâmbetul pe faţă. Uite ce e, zise Locke, cu cât facem
asta mai mult, cu atât învăţăm despre lucrurile pentru care cred că voia să ne
pregătească Lanţuri de fapt. Adică exact aşa ceva. Nu ne pregătea pentru o lume
calmă şi ordonată, în care să putem alege după bunul plac când să fim isteţi. Ne
pregătea pentru o situaţie de rahat. Ei bine, am ajuns în situaţia aia şi eu spun că
ne putem ridica la înălţimea ei. Nu trebuie să mi se reamintească faptul că
suntem în ape tulburi până la gât. Vreau doar, băieţi, să vă amintiţi că noi suntem
blestemaţii ăia de rechini!
 — La naiba, da! strigă Goangă. Ştiam eu că am avut dreptate când te-am lăsat
să conduci gaşca asta!
— Ei bine, nu pot să contrazic înţelepciunea evidentă a băiatului care sare de
pe acoperişul templelor. Însă sper că observaţiile mele au fost consemnate, spuse
Jean.
— Cât se poate de consemnate, zise Locke. Primite, recunoscute şi luate în
considerare cu cea mai mare seriozitate. Pecetluite, legalizate şi puternic
imprimate pe esenţa mea raţională.
— Pe toţi zeii, tu chiar eşti voios în ce priveşte povestea asta, nu-i aşa? Faci
jocuri de cuvinte numai când te simţi deosebit de senin în privinţa lumii.
Jean oftă, însă nu-şi putu reţine o urmă de surâs în colţul buzelor.
— Dacă vei ajunge să fii în primejdie, Locke, trebuie să înţelegi că îţi vom
ignora ordinele ca garrista, spuse Calo. Atunci ne vom pocni prietenul în ceafa
aia groasă şi îl vom scoate din Camorr într-o cutie. Am exact măciuca potrivită
pentru treaba asta.
— Iar eu am cutia, completă Galdo. Dacă e să fiu cinstit, sunt ani de zile de
când trag nădejde să o folosesc.
— Am consemnat şi asta, cu mulţumiri, replică Locke. Însă cu mila
Paznicului Strâmb, aleg să mă încred în noi. Aleg să mă încred în judecata lui
Lanţuri. Mâine am nişte treabă de făcut ca Fehrwight, iar poimâine voi merge să
o văd din nou pe Nazca. Capa se va aştepta la asta, şi sunt sigur că ea va veni cu
nişte idei până atunci.
Locke se gândi încă o dată la ultima oară când o văzuse şi la felul în care-i
făcuse cu ochiul pe când uşa dublă de lemn negru se trântise între ei. Toată viaţa
sa, Nazca nu făcuse altceva decât să păstreze tainele tatălui ei. Însemna ceva
pentru ea să aibă o taină pe care să o i-o poată ascunde lui?
 INTERLUDIU: Băiatul care plângea pentru un cadavru

Părintele Lanţuri nu-i lăsă nici un răgaz de la educaţie lui Locke, a doua zi
după vizita de la Ultima Greşeală. Cu capul încă zvâcnindu-i de la mahmureala
provocată de romul din zahăr negru, Locke începu să înveţe despre ordinele
preoţeşti ale lui Perelandro şi ale Binefăcătorului. Erau tot felul de semne din
mâini şi de intonaţii ritualice; metode de întâmpinare şi înţelesurile care stau în
spatele decoraţiilor de pe robe. În cea de-a patra zi de când se afla în grija lui
Lanţuri, Locke începu să stea pe trepte ca unul dintre „Iniţiaţii lui Perelandro―,
înveşmântat în alb şi străduindu-se să arate umil şi patetic într-un mod
corespunzător.
Pe măsură ce trecură săptămânile, lecţiile lui Lanţuri începură să varieze.
Locke făcea două ore de citit şi de scris pe zi; şontâc-şontâc, mâzgăliturile sale
deveniră tot mai citeţe, până când fraţii Sanza anunţară că nu mai scria „ca un
câine cu o săgeată prin creier―. Locke fu îndeajuns de mişcat de laudele lor ca să
le presare ardei iute pe paturi. Cei doi Sanza fură complet bulversaţi când
încercarea lor de a se revanşa fu zădărnicită de paranoia totală pe care Locke încă
o păstra după experienţele sale în Dealul Umbrelor şi în molima din Cuprins-de-
Flăcări; era pur şi simplu imposibil să-l iei prin surprindere sau să-l prinzi
dormind.
— Fraţii nu-şi găsiseră naşul la năzbâtii până acum, îi zise Lanţuri lui Locke,
pe când stăteau pe trepte într-o zi deosebit de calmă. Acum, se feresc de tine.
Când o să înceapă să vină la tine pentru sfaturi, ei bine... atunci vei şti că i-ai
îmblânzit.
Locke zâmbise, fără să spună nimic; chiar în acea dimineaţă, Calo se oferise
să-l ajute la calcule dacă mezinul Ticălos Gentilom le dezvăluia gemenilor cum
făcea să le observe micile capcane şi să le facă inofensive.
Locke dezvălui foarte puţine dintre trucurile sale de supravieţuire, însă
acceptă ajutorul celor doi fraţi la aritmetică. Pentru fiecare problemă rezolvată,
singura sa recompensă era una şi mai grea din partea lui Lanţuri. În acelaşi timp,
îşi începu lecţiile de vorbire în vadrană; Lanţuri dădea porunci simple în acea
limbă, şi odată ce Locke deveni îndeajuns de familiar cu ea, Lanţuri le interzicea
adesea celor trei băieţi să vorbească altfel vreme de ore în şir. Până şi conversaţia
de la cină se purta în limba aspră şi ilogică de la miazănoapte. Lui Locke i se
părea adeseori imposibil să spună ceva în vadrană fără să pară mânios.
— Nu o să auziţi limba asta vorbită prea mult printre Oamenii Potriviţi, dar o
s-o auziţi la docuri şi printre negustori, asta-i al naibii de sigur, zise Lanţuri. Şi
când auziţi pe cineva vorbind-o, nu lăsaţi să se înţeleagă că o ştiţi, decât dacă
este absolut necesar. Aţi fi surprinşi cât de aroganţi sunt unii dintre nordicii ăştia
în privinţa graiului lor. Voi doar faceţi pe proştii şi nu se ştie niciodată ce
porumbel le scapă pe gură.
Locke avu parte de şi mai multe lecţii în artele culinare; o dată la două nopţi,
el şi Lanţuri trudeau la vatra de gătit, iar Calo şi Galdo îl dădăceau zdravăn în
tandem.
— Aceasta este vicce alo apona, cea de-a cincea Artă Frumoasă a
Camorrului, spuse Lanţuri. Bucătarii-şefi din bresle deprind întrebuinţările
tuturor celor opt stiluri mai bine decât cele ale propriilor puţe, însă tu va trebui să
te mulţumeşti cu esenţialul, pentru moment. Ţine cont însă, esenţialul nostru se
pişă cu boltă pe ce au alţii mai bun. Numai Karthain şi Emberlain sunt pe-
aproape; majoritatea vadranilor n-ar putea deosebi o bucătărie rafinată de un
rahat de şobolan înmuiat în ulei de lampă. Uite, ăsta este Vârf-de-Piper Auriu, iar
ăsta ulei de măsline din Jereshti, şi îndărătul lor păstrez coajă uscată de lămâie-
cu-scorţişoară...
Locke găti tocană de caracatiţă şi fierse cartofi; tăie pere, mere şi fructe
alchimice hibride, din care curgea suc cu aromă de miere. Condimentă, asezonă
şi îşi muşcă limba într-o concentrare furioasă. Fu deseori arhitectul unor eşecuri
înfiorătoare, azvârlite în spatele templului şi date caprei. Însă, aşa cum se
perfecţionase la toate celelalte, se perfecţionă şi la vatră; în curând, fraţii Sanza
nu îl mai necăjiră şi începură să se încreadă în aptitudinile sale de asistent când
lucrau la propriile creaţii delicate.
Într-o noapte, cam la jumătate de an de la venirea sa în Casa lui Perelandro,
Locke şi cei doi Sanza colaborară la un platou de pui de rechini umpluţi; aceasta
era vicce enta merre, cea dintâi Artă Frumoasă, bucătăria făpturilor din mare.
Calo scoase măruntaiele micilor rechini cu piele moale şi îi îndesă cu ardei roşii
şi galbeni, umpluţi la rândul lor cu cârnaţi şi brânză-sângerie de către Locke.
Ochii mici şi holbaţi ai făpturilor fură înlocuiţi cu măsline negre. După ce li se
smulseră colţii, gurile le fură umplute cu morcovi glazuraţi şi cu orez, iar
aripioarele şi cozile fură tăiate şi fierte în supă.
— Aaa, zise Lanţuri, când cina pregătită cu grijă dispăru în patru gâtlejuri
recunoscătoare, masa asta a fost cu adevărat excelentă, băieţi. Dar vreau să vă
aud vorbind numai în vadrană cât timp faceţi curat şi spălaţi vasele...
 Şi tot aşa; Locke fu dădăcit în arta aşezării unei mese şi în cea a servirii unor
persoane de rang înalt. Învăţă cum să tragă un scaun şi cum să toarne ceai şi vin;
împreună cu cei doi Sanza, urmă ritualuri de masă minuţioase, cu seriozitatea
unor doftori care operează un pacient. Avu parte de lecţii în domeniul
vestimentar şi învăţă cum să lege funde, cum să prindă cataramele de la pantofi
şi cum să poarte chestii scumpe precum ciorapii. De fapt, era dădăcit într-o
varietate ameţitoare de domenii, mai puţin în furat.
Când se apropie prima aniversare a sosirii lui Locke la templu, lucrurile se
schimbară.
— Am nişte obligaţii, băieţi, le spuse Lanţuri într-o noapte, pe când se
ghemuiau cu toţii în grădina fără viaţă de pe acoperiş. Ăsta era locul unde prefera
să discute cu ei problemele mai importante ale vieţii lor, cel puţin atunci când nu
ploua. Sunt obligaţii pe care nu le pot amâna, când vin anumiţi oameni să-mi
ceară să le onorez.
— Cum ar fi Capa? întrebă Locke.
— Nu de data asta. Lanţuri trase un fum lung din ţigara sa obişnuită de după
cină. De data asta am nişte obligaţii faţă de alchimiştii întunecaţi. Ştiţi despre ei,
nu?
Calo şi Galdo încuviinţară şovăielnic; Locke clătină din cap.
— Ei bine, zise Lanţuri, există o Breaslă cinstită şi bună a Alchimiştilor, însă
aceştia sunt foarte pretenţioşi în privinţa persoanelor pe care le admit în rândurile
lor şi a treburilor pe care aceste persoane au voie să le facă. Alchimiştii
întunecaţi sunt genul de motiv pentru care breasla are asemenea reguli stricte. Ei
fac afaceri în prăvălii false, cu oameni ca noi. Droguri, otrăvuri, tot ce-ţi trebuie.
Capa domneşte peste ei aşa cum domneşte şi peste noi, dar nimeni nu încearcă
să-i intimideze în mod direct. Nu sunt, ăă, genul de oameni pe care să vrei să-i
superi. Jessaline d’Aubart este probabil cea mai bună dintre toţi. Am, ăă, avut
ocazia să fiu otrăvit cândva. Iar ea m-a ajutat. Aşa că îi sunt dator şi ea mi-a cerut
să-i întorc serviciul. Vrea un cadavru.
— Gorganul Cerşetorilor, rosti Calo.
— Şi o lopată, adăugă Galdo.
— Nu, are nevoie de un cadavru proaspăt. Cald încă, şi zemos, cum s-ar zice.
Vedeţi voi, Breslele Alchimiştilor şi Doftorilor au dreptul la un anumit număr de
cadavre proaspete în fiecare an, prin decret ducal. Direct de pe eşafod, numai bun
de tăiat şi înţepat. Alchimiştii întunecaţi nu au parte de asemenea curtoazie, iar
Jessaline are câteva teorii pe care vrea să le verifice. Aşa că m-am hotărât ca voi,
băieţi, să ieşiţi împreună la lucru pentru prima voastră lovitură. Vreau să găsiţi
un cadavru mai proaspăt decât pâinea de dimineaţă. Puneţi mâna pe el fără să
atrageţi o atenţie nedorită asupra voastră şi aduceţi-l aici, ca să i-l pot înmâna lui
Jessaline.
— Să furăm un cadavru? Da’ asta nu-i distractiv deloc, zise Galdo.
— Gândiţi-vă la el ca la un test preţios al îndemânării voastre, spuse Lanţuri.
— Înseamnă că o să mai furăm şi alte cadavre pe viitor? întrebă Calo.
— Nu vă pun la încercare abilităţile de a fura cadavre, dobitoc mic şi
neobrăzat, zise Lanţuri cu bunăvoinţă, vreau doar să văd cum lucraţi împreună la
ceva mai serios decât pregătirea cinei. Mă gândesc să vă dau tot ce-mi veţi cere,
fără să vă ofer indicii. Treaba asta va trebui să o pregătiţi pe cont propriu.
— Tot ce cerem? spuse Locke.
— Câtă vreme este rezonabil, zise Lanţuri. Şi vreau să subliniez un lucru: nu
puteţi face voi cadavrul. Trebuie să îl găsiţi mort în mod onorabil, de mâna
altcuiva.
Glasul lui Lanţuri fu atât de convingător când spuse asta, încât fraţii Sanza îl
priviră pe Locke cu băgare de seamă câteva secunde, apoi se uitară unul la
celălalt cu sprâncenele ridicate.
— Până când are doamna asta nevoie de el? zise Locke.
— Ar fi foarte mulţumită dacă l-ar primi în următoarele două săptămâni.
Locke încuviinţă, apoi îşi privi mâinile câteva secunde.
— Calo, Galdo, spuse apoi, staţi voi pe trepte mâine cât mă gândesc eu la
treaba asta?
— Da, răspunseră ei fără şovăire, iar Părintelui Lanţuri nu-i scăpă unda de
speranţă din vocile lor. Avea să îşi amintească acel moment tot restul vieţii:
noaptea în care cei doi Sanza acceptaseră că Locke urma să fie creierul
operaţiunii. Noaptea în care fuseseră uşuraţi să-l aibă pe el drept creierul
operaţiunii.
— Mort în mod onorabil, dar nu de mâna noastră şi nici măcar gata ţeapăn,
zise Locke. Bine. Ştiu că putem s-o facem. O să fie uşor. Doar că nu ştiu încă de
ce sau cum.
— Încrederea ta este încurajatoare, spuse Lanţuri. Însă vreau să ţii minte că
eşti ţinut în frâu foarte din scurt. Dacă se întâmplă ca vreo tavernă să ardă din
temelii sau să izbucnească vreo răzmeriţă, o să te azvârl de pe acoperişul ăsta cu
drugi de plumb legaţi la gât.
Calo şi Galdo se uitară iar la Locke.
— În frâu. Bine. Însă nu îţi face griji, zise Locke. Nu mai sunt atât de nesăbuit
ca înainte. Vreau să spun, ca atunci când eram mic.
 2

A doua zi, înveşmântat într-o robă albă curată de-a ordinului lui Perelandro,
brodată la mâneci cu fir de argint, Locke străbătu Cartierul Templelor pe cont
propriu pentru prima oară, abia ajungând până la brâu celor din jurul său. Fu
uluit să vadă cu câtă politeţe era tratată roba sa (o politeţe, pricepu el limpede,
care în majoritatea cazurilor se răsfrângea doar parţial asupra bietului prost care
o purta).
Majoritatea camorrenilor priveau Ordinul lui Perelandro cu un amestec de
cinism şi milă vinovată. Milostenia trufaşă a zeului şi a preoţimii sale pur şi
simplu nu se potrivea cu miezul aspru al firii oraşului. Însă reputaţia Părintelui
Lanţuri, care trecea drept o ciudăţenie pitorească şi pioasă, oferea unele avantaje.
Oameni care, de bună seamă, glumeau împreună cu prietenii lor pe seama
zâmbetelor fandosite ale preoţilor îmbrăcaţi în alb ai Zeului Cerşetor azvârleau
totuşi monede în ceaunul lui Lanţuri, întorcându-şi privirea când treceau pe lângă
templul acestuia. De asemenea, se dovedi că lăsau şi un micuţ iniţiat în robă să
treacă pe stradă fără să se ia de el; grupurile se dădeau uşor în părţi şi negustorii
dădeau din cap aproape politicoşi când Locke trecea printre ei.
Pentru prima oară în viaţa sa, Locke află ce senzaţie grozavă era să umbli în
public deghizat ca lumea.
Soarele se căţăra în sus, spre amiază; era îngrămădeală mare şi oraşul răsuna
de ecourile şi murmurele gloatelor sale. Locke se îndreptă hotărât către colţul
sud-vestic al Cartierului Templelor, acolo unde o pasarelă se arcuia peste canal,
făcând legătura cu insula Vechii Cetăţi.
Pasarelele erau o altă moştenire rămasă de la Eldrenii care domniseră aici
înainte de sosirea oamenilor: arcade înguste din sticlă, nu mai largi decât
şoldurile unui om obişnuit, dispuse în perechi peste majoritatea canalelor din
Camorr şi în câteva locuri de-a lungul Fluviului Angevin. Deşi păreau netede,
suprafeţele lor sclipitoare erau la fel de aspre ca pielea de rechin; pentru cei cu
un anumit nivel de agilitate şi de încredere, ele reprezentau, din multe puncte de
vedere, singurul mijloc convenabil de traversare a apei. Traficul era întotdeauna
într-un singur sens pe fiecare pasarelă; prin decret ducal, se stabilise că oricine
mergea în direcţia greşită putea fi împins în apă de cei cu drept de trecere.
Pe când trecea grăbit pe această pasarelă, gândindu-se intens, Locke îşi aduse
aminte de una dintre lecţiile de istorie pe care i-o dăduse Lanţuri. Cartierul
Vechii Cetăţi fusese cândva reşedinţa Ducilor din Camorr, cu veacuri în urmă,
când toate oraşele-state stăpânite de therini se supuneau unui singur tron din
oraşul imperial Therim Pel. Această ramură a nobilimii camorrene se temuse
într-un mod atât de superstiţios de turnurile din sticlă, de altfel în perfectă stare,
lăsate în urma lor de către Eldreni, încât ridicase un palat masiv din piatră în
centrul Camorrului de sud. Când unul dintre stră-străpredecesorii lui Nicovante
(când venea vorba despre asemenea detalii legate de istoria oraşului, cunoştinţele
indiscutabil prodigioase pe care le poseda Locke se dizolvau într-o pâclă de
indiferenţă totală) îşi mută reşedinţa în turnul argintiu de sticlă numit Sălaşul
Corbului, fosta cetate a familiei devenise Palatul Răbdării: centrul municipal
judecătoresc al Camorrului, aşa cum era el. Jachetele Galbene şi ofiţerii lor erau
încartiruiţi acolo, la fel ca şi magistraţii Ducelui – doisprezece bărbaţi şi femei
care îşi prezidau cazurile în robe stacojii şi cu măşti de catifea, identităţile lor
adevărate rămânând un secret pentru publicul general. Fiecare dintre ei era numit
după una dintre lunile anului – Judecătorul Parthis, Judecătorul Festal,
Judecătorul Aurim şi aşa mai departe –, deşi toţi prezidau de-a lungul întregului
an.
Mai erau şi temniţe acolo, şi eşafoadele de pe Podul Negru care ducea la
porţile Palatului, şi multe alte lucruri. Deşi Pactul Secret redusese mult numărul
oamenilor care executau brusca şi scurta coborâre de pe Podul Negru (şi ce-i mai
plăcea Ducelui Nicovante să pună asta pe seama propriei mărinimii), slujitorii
Ducelui născociseră alte pedepse care erau spectaculoase, în cruda lor
ingeniozitate, chiar dacă, tehnic, rămâneau neletale.
Palatul era o grămadă mare, pătrată, de piatră neagră şi cenuşie îngrămădită
laolaltă, înalt de zece caturi; cărămizile imense din care erau construite zidurile
fuseseră aranjate în mozaicuri simple, care acum se decoloraseră, prinzând forme
fantomatice. Rândurile de ferestre cu arcade înalte care decorau celelalte nivele
ale turnului erau din vitralii, cu modele predominant negre şi roşii. Noaptea, o
lumină de rău-augur ardea mereu în spatele acelor ferestre, precum nişte ochi
roşii şi palizi în întuneric. Ferestrele nu erau niciodată întunecate; mesajul
transmis era limpede.
Patru turnuri circulare şi descoperite la vârf ieşeau din fiecare colţ al Palatului,
părând spânzurate în aer de la al şaselea sau al şaptelea cat în sus. Pe laturile
acestora atârnau colivii negre din fier, în care prizonieri aleşi special spre a fi
chinuiţi erau scoşi în bătaia vântului câteva ore sau chiar zile, cu picioarele
bălăbănindu-li-se. Însă până şi acestea erau adevărate locuri din paradis
comparativ cu cuştile de păianjen, un spectacol care i se înfăţişă lui Locke
(printre spinările şi umerii adulţilor) când coborî de pe pasarelă şi intră în
mulţimea Vechii Cetăţi.
Vreo şase cuşti atârnau de turnul sud-estic al Palatului Răbdării, prinse de
lanţuri lungi de oţel, legănându-se încet în vânt, ca nişte mici păianjeni agăţaţi de
fire de mătase. Două dintre acestea se mişcau, una urcând încet, iar cealaltă
coborând vertiginos. Prizonierilor condamnaţi la cuştile de păianjen nu li se
dădea pace nici măcar o clipă, aşa că alţi prizonieri, condamnaţi la muncă silnică,
trudeau la imensele cabestane din vârful turnului, lucrând în schimburi toată
ziua, până când ocupantul unei cuşti era socotit îndeajuns de zgâlţâit şi de pocăit.
Balansându-se, scârţâind şi expuse stihiilor naturii pe toate părţile, cuştile urcau
şi coborau încontinuu. Noaptea, rugăminţile şi zbieretele ocupanţilor se puteau
auzi chiar de la un cartier sau două depărtare.
Vechea Cetate nu era un cartier prea cosmopolit. În afara Palatului Răbdării,
aici se mai aflau docuri, grajduri pentru Jachetele Galbene, birouri ale
perceptorilor, scribilor şi ale altor funcţionari ducali şi mici cafenele, unde
avocaţi şi grefieri liber-profesionişti încercau să facă rost de lucru de la familiile
celor închişi în Palat. Câteva cămătării şi alte afaceri rezistau eroic în partea de
miazănoapte a insulei, însă, în cea mai mare parte, erau date la o parte de
afacerile mai cumplite ale stăpânirii Ducelui.
Celălalt punct de referinţă al cartierului era Podul Negru, care trecea peste
largul canal dintre Vechea Cetate şi Mara Camorrazza: o arcadă înaltă din piatră
neagră clădită de oameni, împodobită cu felinare roşii înfăşurate în linţolii negre,
de ceremonie, care puteau fi coborâte cu câteva smucituri de frânghie.
Spânzurătorile se făceau pe o platformă de lemn înălţată din partea de miazăzi a
podului. Se zicea că stafiile neliniştite ale condamnaţilor erau purtate spre mare,
dacă aceştia erau omorâţi deasupra unei ape curgătoare. Unii credeau că aceste
suflete pierdute se reîntrupau în rechini, ceea ce ar fi explicat de ce Golful
Camorrului avea probleme atât de mari cu acele creaturi şi ideea nu era chiar
luată în derâdere. În ceea ce-i privea pe majoritatea camorrenilor, „azi joacă ursul
la voi, mâine va juca la noi―.
Locke se uită îndelung la Podul Negru, exersându-şi acea capacitate pentru
uneltire pe care Lanţuri i-o reprimase luni de-a rândul. Era prea tânăr ca să se
analizeze singur, însă procesul uneltirii îi oferea o veritabilă plăcere; o simţea ca
pe un ghem de căldură care-l furnica în adâncul stomacului. Nu avea un nume
pentru ceea ce făcea, dar în carambolul gândurilor sale învolburate începu să se
formeze un plan şi, cu cât se gândea mai mult la el, cu atât era mai mulţumit de
sine. Noroc că gluga sa albă îi ascundea chipul de majoritatea trecătorilor, căci
altfel aceştia ar fi văzut un iniţiat al lui Perelandro uitându-se ţintă la eşafod şi
rânjind sălbatic.
 3

— Am nevoie de numele tuturor oamenilor care vor fi spânzuraţi în

următoarele două săptămâni, îi zise Locke lui Lanţuri a doua zi, când stăteau pe
treptele templului.
— Dacă ai avea ceva spirit de întreprinzător, aşa cum sunt sigur că ai de fapt,
ai putea face singur rost de ele şi ţi-ai lăsa în pace sărmanul, grăsanul şi bătrânul
stăpân, spuse Lanţuri.
— Aşa aş face, dar am nevoie ca altcineva s-o facă în locul meu. Nu o să mai
meargă dacă sunt văzut în preajma Palatului Răbdării înainte de execuţii.
— Ce nu o să mai meargă?
— Planul.
— Oho! Micul şi obraznicul pungaş din Dealul Umbrelor crede că îmi poate
ascunde lucruri. Ce plan?
— Planul pentru furtul cadavrului.
— Îhâm. Mai ai şi altceva ce-ai vrea să-mi spui despre el?
— Este genial.
Un trecător azvârli ceva în ceaun. Locke făcu o plecăciune, iar Lanţuri făcu
din mână spre om, cu legăturile zăngănindu-i, şi urlă:
— Cincizeci de ani de sănătate ţie şi copiilor tăi, şi fie ca Patronul celor
Oropsiţi de Soartă să te binecuvânteze! Ar fi fost o sută de ani, dar mi-a sunat a
jumătate de gologan, mormăi Lanţuri, după ce omul trecuse mai departe. Acum
să revenim la planul tău genial. Ştiu că ai mai avut planuri îndrăzneţe, însă nu
ştiu sigur dacă ai mai avut vreunul genial.
— Atunci înseamnă că ăsta-i primul. Pe bune. Însă am nevoie de numele alea.
— Dacă trebuie, trebuie. Lanţuri se lăsă pe spate şi îşi îndreptă şalele, icnind
de plăcere în timp ce spatele îi scârţâia şi pocnea. O să fac rost de ele la noapte.
— O să am nevoie şi de nişte bani.
— A, la asta mă aşteptam. Ia cât îţi trebuie din vistierie şi însemnează în
registrul contabil. Dar dacă-ţi faci de cap...
— Ştiu. Drugi de plumb, ţipăt, moarte.
— Ceva de genul ăla. Eşti cam mic, să spun drept, însă chiar şi-aşa, bănuiesc
că Jessaline ar putea afla unele lucruri de la cadavrul tău.
 4

Ziua Pocăinţei era ziua tradiţională pentru execuţii în Camorr. În fiecare

săptămână, o mână de prizonieri posaci erau mânaţi afară din Palatul Răbdării,
însoţiţi de preoţi şi de străjeri. Amiaza era ceasul la care erau spânzuraţi.
La cel de-al optulea ceas al dimineţii, când funcţionarii din curtea Palatului îşi
ridicau obloanele de lemn şi se instalau pentru o zi lungă de spus „şterge-o, în
numele Ducelui― tuturor veniţilor, trei iniţiaţi de-ai lui Perelandro, înveşmântaţi
în robe albe, intrară în curte împingând o cotigă îngustă din lemn. Cel mai mic
dintre ei se îndreptă spre primul funcţionar disponibil; feţişoara sa subţire de-abia
dacă se ridica peste tejgheaua cabinei funcţionarului.
— Ia te uită, ce ciudat! zise funcţionara, o femeie trecută de vârsta mijlocie şi
cu o constituţie fizică asemănătoare unui sac de cartofi, deşi pesemne nu atât de
caldă sau de înţelegătoare ca aceştia. Te ajut cu ceva?
— O să fie spânzurat un om, spuse Locke. Astăzi la prânz.
— Nu mai spune! Şi eu care credeam că-i un secret de stat...
— Îl cheamă Antrim. Antrim Ciungul, aşa i se zice. Este…
— Ciung. Da, îl spânzură azi. Incendiere, furt, afaceri cu negustorii de sclavi.
Fermecător om!
— Voiam să spun că este căsătorit, interveni Locke. Nevasta lui are planuri.
În ceea ce-l priveşte.
— Uite ce e, a trecut vremea apelurilor. Saris, Festal şi Tathris au pecetluit
condamnarea la moarte. Antrim Ciungul e în mâinile lui Morgante acum, şi apoi
va trece în cele ale lui Aza Guilla. Nici măcar unul dintre căcăţeii drăgălaşi ai
Zeului Cerşetor nu-l mai poate ajuta acum.
— Ştiu, zise Locke. Nu vreau să fie cruţat. Nevesti-sii nu îi pasă dacă e
spânzurat. Sunt aici pentru cadavru.
— Serios? Pentru prima oară, o curiozitate reală fulgeră în ochii funcţionarei.
Asta chiar că-i ciudat. Ce-i cu cadavrul?
— Nevastă-sa ştie că omul merită să fie spânzurat, însă vrea ca el să aibă o
şansă în plus. Cu Doamna Tăcerii Îndelungate, mă-nţelegeţi. Aşa că ne-a plătit
să-i luăm cadavrul şi să i-l ducem în templul nostru. Ca să aprindem lumânări şi
să ne rugăm pentru mijlocirea lui Perelandro, vreme de trei zile şi trei nopţi.
După aceea îl îngropăm.
— Aşa deci, spuse funcţionara. Cadavrele sunt date jos după vreun ceas şi
azvârlite în gropi de pe Gorganul Cerşetorilor. Mai mult decât ar merita, dar
măcar e curat aşa. Nu prea obişnuim să le dăm oricui cere unul.
 — Ştiu. Stăpânul meu nu poate vedea, nici nu poate părăsi templul, altfel ar fi
fost aici să vă explice chiar el. Însă aşa, ne are doar pe noi. M-a pus să vă spun că
ştie ce neplăceri vă producem.
Mânuţa lui Locke apăru peste marginea tejghelei, iar când se retrase în urma
ei rămase o punguţă din piele.
— Vai, cât de politicos din partea lui! Ştim cu toţii ce devotat este Părintele
Lanţuri. Funcţionara ascunse iute punga sub tejghea şi o scutură un pic; aceasta
zornăi, iar ea mormăi: Încă avem neplăceri, totuşi.
— Stăpânul meu v-ar fi foarte recunoscător pentru orice ajutor ne-aţi putea da.
Încă o pungă apăru pe tejghea şi funcţionara chiar scăpă un zâmbet.
— Nu este cu neputinţă, zise ea. Dar nici sigur nu este încă.
Locke făcu să apară o a treia pungă, iar funcţionara încuviinţă:
— În cazul ăsta, o să vorbesc cu Stăpânul Funiilor, micuţule.
— Ne-am adus chiar şi propria cotigă, spuse Locke. Nu vrem să vă facem
necazuri.
— Sunt sigură că nu o să-mi faceţi. Mina sa se îmblânzi pentru o clipă. Nu am
vrut să jignesc prin ceea ce am zis despre Zeul Cerşetor, băiete.
— Nu am socotit-o o jignire, doamnă. La urma urmei, este ceea ce facem noi.
O blagoslovi cu ceea ce i se păru lui a fi cel mai încântător zâmbet al său. Nu mi-
aţi dat ceea ce am cerut pentru că v-am cerut, din bunătatea inimii
dumneavoastră, fără să fie vorba de bani la mijloc?
— Ba cum să nu!
De data asta chiar îi făcu cu ochiul.
— Douăzeci de ani de sănătate dumneavoastră şi copiilor dumneavoastră,
spuse Locke, făcând o plecăciune şi dispărând temporar sub tejghea. Şi fie ca
Patronul celor Oropsiţi de Soartă să vă binecuvânteze!

Fu o execuţie scurtă şi rapidă; Stăpânii Funiilor Ducelui erau cât se poate de

experimentaţi la meşteşugul ăsta. Nu era prima execuţie pe care o văzuse Locke,
nici nu avea să fie ultima. El şi fraţii Sanza avură chiar timp să facă toate
gesturile reverenţiale cuvenite, când, în ultima clipă, unul dintre condamnaţi
imploră binecuvântarea lui Perelandro.
Traficul fusese oprit pe Podul Negru pe durata execuţiilor; un mic grup de
străjeri, spectatori şi preoţi începură să se învârtă pe-acolo, după ce trecu ceasul
respectiv. Cadavrele se răsuceau în briza de sub ele, cu funiile scârţâind; Locke
şi cei doi Sanza păstrară o distanţă respectuoasă cu cotiga lor.
 În cele din urmă, Jachetele Galbene începură să dea jos cadavrele, unul câte
unul, sub privirea atentă a câtorva dintre preoţii lui Aza Guilla. Cadavrele fură
aşezate cu grijă într-o căruţă descoperită, trasă de doi cai negri împodobiţi cu
negrul şi argintiul specifice ordinului Zeiţei Morţii. Ultimul cadavru dat jos fu
cel al unui bărbat vânjos, cu o barbă lungă şi cu capul ras; mâna sa stângă se
sfârşea cu un ciot roşu încreţit. Patru Jachete Galbene duseră acest trup până la
cotiga unde aşteptau băieţii; o preoteasă de-a lui Aza Guilla îi însoţea. Locke
simţi cum îi trece un fior pe şira spinării când acea mască impenetrabilă din plasă
argintie se aplecă spre el.
— Frăţiorii mei din ordinul lui Perelandro, zise preoteasa, pentru ce mijlocire
vreţi să vă rugaţi în numele acestui om?
Glasul său era cel al unei femei foarte tinere, pesemne nu mai mare de
cincisprezece-şaisprezece ani. Aceasta nu făcu decât să-i sporească ciudăţenia în
ochii lui Locke, şi el se trezi că are gâtul uscat deodată.
— Ne rugăm pentru orice ni se va da, spuse Calo.
— Nu ne stă-n puteri să ghicim voia celor Doisprezece, continuă Galdo.
Preoteasa îşi înclină foarte uşor capul.
— Mi s-a zis că văduva acestui om ar fi cerut ca el să fie înhumat în Casa lui
Perelandro înainte de îngropare.
— Se pare că a crezut că s-ar putea să-i ajute, să ne fie cu iertare, spuse Calo.
— Nu este nemaiîntâlnit. Însă este mult mai obişnuit ca toţi cei mâhniţi să
ceară mijlocirea noastră la Doamnă.
— Stăpânul nostru, izbuti Locke să grăiască, i-a făgăduit solemn bietei femei
că o să ne dăm osteneala. De bună seamă, de ne ţinem cuvântul nu o facem ca să
vă supărăm pe dumneavoastră sau pe Preafrumoasa Doamnă.
— Desigur. Nu am vrut să las de înţeles că aţi greşit cu ceva; Doamna îl va
cântări la urmă, orice s-ar spune şi s-ar face până ca trupul să fie înmormântat.
Făcu un gest şi Jachetele Galbene aşezară trupul în cotigă. Unul dintre ei desfăcu
un linţoliu ieftin de bumbac şi îl puse peste cadavrul lui Antrim, lăsându-i
descoperit doar creştetul. Fie ca Doamna Îndelungatei Tăceri să vă
binecuvânteze, pe voi şi pe stăpânul vostru!
— Să vă binecuvânteze Patronul celor Oropsiţi de Soartă! rosti Locke, în timp
ce el şi cei doi Sanza se aplecau de la mijloc în unison; un şnur de argint împletit
la gâtul preotesei arăta că era mai mult decât o simplă iniţiată, ca ei. Pe
dumneavoastră şi pe fraţii şi surorile dumneavoastră.
Fraţii Sanza trecură în partea din faţă a cotigii, iar Locke trecu în spate, ca să
o împingă şi să păstreze povara echilibrată. Îşi regretă imediat alegerea;
spânzurarea umpluse nădragii omului cu propriul rahat şi mirosul începuse să se
înalţe. Strângând din dinţi, Locke strigă: Spre Casa lui Perelandro, cu toată
demnitatea.
Înaintând cu greutate, cei doi Sanza traseră cotiga de-a lungul părţii de apus a
Podului Negru, iar apoi se întoarseră către miazănoapte, îndreptându-se spre
podul larg şi jos care ducea la cartierul de răsărit al Pieţei Schimburilor. Era un
drum oarecum ocolit spre casă, dar nu dădea deloc de bănuit – cel puţin până
când cei trei băieţi înveşmântaţi în robe albe ajunseră destul de departe de oricine
îi văzuse părăsind locul execuţiei.
Mişcându-se ceva mai repede (şi bucurându-se de respectul suplimentar pe
care i-l aducea mortul – în afară de Locke, care era încă în direcţia vântului şi
simţea din plin efectele ultimului act zadarnic din viaţa bietului nefericit), o
cotiră la stânga şi se îndreptară către podurile dinspre Fauria.
Odată ajunşi acolo, se grăbiră spre miazăzi şi trecură în cartierul Videnza; o
insulă relativ curată şi spaţioasă, bine patrulată de Jachetele Galbene. În inima
Videnzei se afla o piaţă pentru negustori şi meşteşugari; nume cunoscute, care
dispreţuiau harababura învolburată a Pieţei Schimburilor. Aceştia îşi conduceau
afacerile de la primele caturi ale caselor elegante, vechi şi lăsate, care erau mereu
proaspăt tencuite şi văruite peste bârnele lor de lemn. Prin tradiţie, acoperişurile
cu ţigle din cartier erau smălţuite în culori vii şi neregulate: albastre, mov, roşii şi
verzi, ele agăţau privirile şi sclipeau ca sticla în arşiţa soarelui.
La intrarea dinspre miazănoapte în această piaţă, Calo ţâşni de lângă cotigă şi
se pierdu în mulţime; Locke veni din spate (murmurând rugăciuni de mulţumire)
şi îi luă locul. Astfel dispuşi, îşi traseră strania povară spre prăvălia lui
Ambrosine Strollo, prima doamnă a lumânărarilor camorreni, însăşi furnizoarea
Ducelui.
— Dacă există vreo fărâmă bicisnică de camaraderie veritabilă în Camorr, le
spusese cândva Lanţuri, un locşor unde numele lui Perelandro nu este rostit cu
un soi de dispreţ compătimitor, trebuie să fie Videnza. Negustorii sunt oameni
zgârciţi, iar meşteşugarii sunt apăsaţi de griji. Totuşi, cei care obţin un câştig
frumuşel din meseria lor sunt oarecum fericiţi. Au parte de cea mai bună dintre
lumile la care pot aspira oamenii de rând. Asta în cazul în care nu au de-a face cu
de-alde noi.
Locke fu impresionat de răspunsul pe care el şi Galdo îl primiră când traseră
cotiga în faţa casei cu patru caturi a Doamnei Strollo. Aici, atât negustorii, cât şi
clienţii îşi plecară capetele pe când cadavrul trecea pe lângă ei; mulţi dintre ei
chiar făcură gestul mut de binecuvântare în numele celor Doisprezece,
atingându-şi cu ambele mâini mai întâi ochii, apoi buzele şi în cele din urmă
inima.
 — Dragii mei, zise Doamna Strollo, ce onoare şi ce misiune neobişnuită
trebuie că aveţi.
Era o femeie zveltă, care îmbătrânea frumos, la mii de ani-lumină în direcţie
opusă faţă de funcţionara cu care negociase Locke în acea dimineaţă. Întreaga
atitudine a lui Strollo exprima un respect curtenitor; se purta de parcă cei doi
mici iniţiaţi roşii la faţă şi asudând masiv sub robe ar fi fost preoţi dintr-un ordin
mai puternic. Dacă putea mirosi mizeria din nădragii lui Antrim, se abţinea să
menţioneze.
Stătea la fereastra dinspre stradă a prăvăliei sale, sub o acoperitoare masivă
din lemn, care era trasă jos în timpul nopţii, ca să apere locul de răufăcători.
Fereastra avea cam trei metri lăţime şi pe jumătate în înălţime, iar Doamna
Strollo era înconjurată de lumânări, stivuite strat peste strat, şir după şir, precum
casele şi turnurile unui oraş de ceară ireal. Globurile alchimice înlocuiseră în
mare parte lumânările ieftine ca sursă de lumină pentru nobili şi nenobili laolaltă;
puţinii jupâni lumânărari rămaşi contraatacau amestecând parfumuri tot mai
plăcute în creaţiile lor. În plus, mai erau şi nevoile ceremoniale ale templelor şi
credincioşilor din Camorr – nevoi pe care lumina rece a sticlei nu o putea
satisface corespunzător, în opinia majorităţii.
— Îl înhumăm pe acest om vreme de trei zile şi trei nopţi înainte de
înmormântare, spuse Locke. Stăpânul meu are nevoie de lumânări noi pentru
ceremonie.
— Bătrânul Lanţuri, vrei să spui? Bietul şi dragul de el... Hai să vedem... o să
aveţi nevoie de levănţică pentru curăţenie, floare-sângerie de toamnă pentru
binecuvântare şi trandafiri sulfuroşi pentru Preafrumoasa Doamnă, nu?
— Da, vă rog, zise Locke, scoţând la iveală o pungă jerpelită din piele, care
zornăia de arginţi. Şi câteva candele fără miros. Câte şase din fiecare.
Doamna Strollo alese cu grijă lumânările şi le împachetă în postav ceruit („un
dar din partea casei, murmură ea când Locke dădu să deschidă gura, şi poate că
am pus ceva mai multe decât şase din fiecare în pachet). Locke încercă să
protesteze de formă, dar bătrâna surzi în mod convenabil câteva secunde
esenţiale, cât isprăvi de împachetat marfa.
Locke plăti trei soloni din pungă (având grijă să o lase să vadă că mai erau
încă o duzină înăuntru) şi, trăgându-se îndărăt, le ură Doamnei Strollo şi copiilor
ei o sută de ani de sănătate în numele Patronului celor Oropsiţi de Soartă. Puse
pachetul de lumânări pe cotigă, îndesându-l chiar sub pătura de lângă ochii
holbaţi şi sticloşi ai lui Antrim.
De-abia se întoarse ca să-şi reia locul lângă Galdo, că un băiat mai înalt, în
straie zdrenţuite şi murdare, intră în el, rostogolindu-l pe spate.
 — O! spuse băiatul, care întâmplător era Calo Sanza. O mie de scuze! Sunt
atât de neîndemânatic; stai, lasă-mă să te ajut. Înşfăcă mâna întinsă de Locke şi îl
săltă în picioare pe băiatul mai firav. Pe cei Doisprezece zei! Un iniţiat! Iartă-mă,
iartă-mă. Pur şi simplu nu te-am văzut. Fremătând de nelinişte, scutură colbul de
pe roba albă a lui Locke. Eşti bine?
— Da, sunt bine.
— Iartă-mi neîndemânarea; nu am vrut să te jignesc.
— Nu m-ai jignit. Mulţumesc că m-ai ajutat să mă ridic.
Zicând asta, Calo se înclină prefăcut şi fugi în mulţime; peste doar câteva
secunde, se făcuse nevăzut. Locke se făcu că se scutură de praf, în timp ce
număra până la treizeci în gând. La treizeci şi unu, se aşeză brusc lângă cotigă, se
luă cu mâinile de cap şi începu să se smiorcăie. Câteva secunde mai târziu,
plângea deja cu sughiţuri. Urmând scenariul, Galdo veni şi îngenunche lângă el,
punându-i o mână pe umăr.
— Băieţi, spuse Ambrosine Strollo. Băieţi! Ce s-a întâmplat? Sunteţi răniţi?
V-a lovit bădăranul acela?
Galdo se prefăcu că murmură în urechea lui Locke; Locke murmură ceva la
rândul lui, şi Galdo căzu în fund. Se întinse şi trase de glugă într-o imitaţie
excelentă a frustrării, iar ochii i se măriră.
— Nu, Doamnă Strollo, e chiar mai rău, zise el.
— Mai rău? Ce vrei să spui? Care-i problema?
— Argintul, bolborosi Locke, ridicându-şi privirea ca ea să-i poată vedea
lacrimile şiroindu-i pe obraji şi încreţitura dibace a buzelor. Mi-a luat punga. M-a
b-buzunărit.
— Erau banii de la văduva acestui om, zise Galdo. Nu doar pentru lumânări,
ci şi pentru înhumare, binecuvântări şi înmormântare. Trebuia să i-i ducem
Părintelui Lanţuri împreună cu…
— Cu t-trupul, izbucni Locke. L-am dezamăgit!
— Pe cei Doisprezece! murmură bătrâna. Nemernicul ăla mic! Aplecându-se
peste tejgheaua de la fereastra prăvăliei, se apucă să urle din toţi rărunchii, cu o
vigoare surprinzătoare: HOŢUL! OPRIŢI HOŢUL! În timp ce Locke se apucă
iar cu mâinile de cap, ea se uită în sus şi strigă: Lucreţia!
— Da, bunico? se auzi un glas de la o fereastră deschisă. Ce-i toată hărmălaia
asta cu un hoţ?
— Trezeşte-ţi fraţii, copilă. Spune-le să coboare acum şi să-şi aducă şi
ciomegele! Se întoarse să-i privească pe Locke şi pe Galdo. Nu plângeţi, dragii
mei. Nu plângeţi. O să îndreptăm asta cumva.
 — Ce-i cu hărmălaia asta despre hoţi? Un sergent lung şi subţire din strajă
veni în fugă, cu bastonul scos şi cu pulpanele hainei galbene ca muştarul
fluturându-i în spate, împreună cu alte două Jachete Galbene.
— Ce mai poliţist eşti şi tu, Vidrik, dacă-i laşi pe şnapanii ăia de ticăloşi mici
din Cazan să se strecoare aici şi să-mi jefuiască clienţii, chiar în faţa prăvăliei!
— Ce? Aici? Ei? Sergentul din strajă se uită la băieţii mâhniţi, la bătrâna
mânioasă şi la cadavrul acoperit; sprâncenele sale dădură să-i sară de pe frunte.
Ăăă... da’ omul ăla e mort...
— Sigur că-i mort, cap sec; băieţii ăştia îl duc la Casa lui Perelandro, ca să fie
binecuvântat şi înmormântat! Pungaşul ăla mic tocmai a furat punga cu banii pe
care i-a plătit văduva pentru toată treaba asta!
— Cineva i-a jefuit pe iniţiaţii lui Perelandro? Pe băieţii care îl ajută pe
preotul ăla orb? Un bărbat rotofei cu o burtă respectabilă şi cu o grămadă de guşe
tremurânde apăru, având un baston într-o mână şi o secure fioroasă în cealaltă.
Ticăloşi afurisiţi şi mizerabili! Ce infamie! În Videnza, în plină zi!
— Îmi pare rău, îmi pare atât de rău... se smiorcăi Locke. Nu mi-am dat
seama... ar fi trebuit să o ţin mai strâns, chiar nu mi-am dat seama... A fost atât
de iute...
— Prostii, băiete, n-a fost vina ta, zise Doamna Strollo. Sergentul din strajă
începu să sufle în fluier; grăsanul cu baston continuă să împroaşte venin şi doi
tineri se iviră de după colţul casei, înarmaţi cu ciomege ţintuite cu aramă.
Urmară alte ţipete, până când pricepură că bunica lor nu păţise nimic; când aflară
motivul pentru care-i chemase, începură şi ei să ameninţe, să blesteme şi să jure
răzbunare.
— Băieţi, haideţi încoace, spuse Doamna Strollo. Lumânările sunt din partea
casei. Aşa ceva nu se întâmplă în Videnza. Nu o să îngăduim. Puse înapoi pe
tejghea cei trei soloni pe care i-i dăduse Locke. Cât era în pungă?
— Cincisprezece soloni înainte să vă plătim dumneavoastră, spuse Galdo. Aşa
că doisprezece au fost furaţi. Lanţuri o să ne dea afară din ordin.
— Nu vorbiţi prostii, zise Doamna Strollo. Adăugă încă două monede la
grămăjoară în vreme ce mulţimea din jurul prăvăliei începea să se mărească.
— La naiba, da! strigă grăsanul. Nu-l putem lăsa pe dracul ăla împieliţat să ne
dezonoreze astfel! Doamnă Strollo, cât daţi dumneavoastră? Eu o să dau şi mai
mult!
— Of, luate-ar zeii, porc bătrân şi egoist, nu fac asta ca să mă dau mare…
— Iar eu o să vă dau un paner cu portocale, spuse una dintre femeile din
mulţime, pentru voi şi pentru Preotul-Fără-Ochi.
— Eu pot să vă dau un solon, zise un alt negustor, făcându-şi loc în faţă cu
moneda în mână.
 — Vidrik! Doamna Strollo se întoarse de la sfada ei cu vecinul rotofei.
Vidrik, e numai vina ta! Le datorezi acestor iniţiaţi nişte gologani, cel puţin.
— Vina mea? Ia ascultaţi…
— Ba nu, tu să asculţi! Când o să se vorbească de Videnza de-acum înainte, o
să se spună: „A, acolo unde sunt jefuiţi preoţii, nu?― Pentru numele celor
Doisprezece! Ca în Cuprins-de-Flăcări! Sau mai rău! Scuipă. O să le dai ceva ca
să-ţi răscumperi greşeala sau o să-l bat la cap pe căpitanul tău şi o să ajungi să
vâsleşti într-o barcă cu rahat până îţi încărunţeşte părul şi-ţi cad dinţii.
Strâmbându-se, sergentul din strajă păşi în faţă şi întinse mâna după pungă,
dar lumea deja se bulucise în jurul băieţilor; fură ajutaţi să se ridice în picioare,
iar Locke primi mult prea multe bătăi pe umăr ca să le mai ţină socoteala. Fură
asaltaţi de monede, fructe şi mici daruri; un negustor îşi puse monedele mai
valoroase în buzunarul hainei şi le dădu toată punga sa. Locke şi Galdo adoptară
nişte expresii convingătoare de uluire şi de surpriză. La fiecare dar pe care-l
primeau, protestau cât puteau de bine, aşa, de formă.

La cel de-al patrulea ceas al după-amiezii, trupul lui Antrim Ciungul ajunse în
altarul umed din Casa lui Perelandro. Cei trei băieţi în robe albe (căci între timp
Calo li se realăturase, teafăr, la marginea Cartierului Templelor) coborâră
treptele şi se aşezară lângă Părintele Lanţuri, care stătea în locul său obişnuit cu
un braţ voinic aruncat peste buza ceaunului său de aramă.
— Aşa, zise el. Băieţi. O să îi pară rău lui Jessaline că mi-a salvat viaţa?
— Deloc, spuse Locke.
— E un cadavru straşnic, adăugă şi Calo.
— Miroase un pic, completă Galdo.
— Însă, trecând peste asta, e un cadavru straşnic, zise Calo.
— Spânzurat la amiază, spuse Locke. Încă proaspăt.
— Sunt foarte mulţumit. Foarte, foarte mulţumit. Dar trebuie să vă întreb – de
ce naiba, de-o jumătate de ceas încoace, bărbaţi şi femei îmi tot aruncă bani în
ceaun, spunându-mi că le pare rău pentru ce s-a petrecut în Videnza?
— Deoarece le pare rău pentru ce s-a petrecut în Videnza, zise Galdo.
— N-a fost arsă nici o tavernă, mă jur pe numele Binefăcătorului, spuse
Locke.
— Ce aţi făcut cu cadavrul până să ajungeţi la templu, băieţi? rosti Lanţuri
apăsat, de parcă s-ar fi adresat unui animal de casă obraznic.
 — Am făcut rost de bani. Locke azvârli punga donată de negustor în ceaun,
acolo unde aceasta ateriză cu un zornăit zgomotos. Douăzeci şi trei de soloni,
mai exact.
— Şi un paner de portocale, zise Calo.
— Plus un pachet de lumânări, două pâini cu piper negru, o cutie din ceară cu
bere şi nişte globuri-strălucitoare.
Lanţuri rămase tăcut o clipă, apoi trase cu ochiul în ceaun, prefăcându-se că
îşi rearanjează legătura de la ochi şi ridicând-o un pic. Calo şi Galdo începură să-
i explice schiţa generală a planului pe care îl pregătise Locke şi îl dusese la bun
sfârşit cu ajutorul lor, chicotind în timp ce făceau asta.
— O, fute-m-ai până la sânge cu un cârlig de barcă, spuse el când terminară.
Nu mi-aduc aminte să-ţi fi spus că frâul tău era îndeajuns de lung ca să dai
reprezentaţii pe stradă, Locke.
— Trebuia să ne recuperăm banii cumva, zise Locke. Ne-a costat
cincisprezece arginţi ca să luăm cadavrul de la Palatul Răbdării. Acum avem
ceva mai mulţi, ca să nu mai pun la socoteală şi lumânările, pâinea şi berea.
— Şi portocalele, adăugă Calo.
— Şi globurile-strălucitoare, completă Galdo. Nu le uita pe-alea; sunt drăguţe.
— Pe Paznicul Strâmb! spuse Lanţuri. Şi eu care azi-dimineaţă încă mai
trăiam cu iluzia că eu sunt cel care se ocupă de educaţia voastră.
Stătură câteva momente într-o tăcere prietenoasă, în timp ce soarele cobora
spre apus şi umbre tot mai lungi începeau să se furişeze peste chipul oraşului.
— Ei bine, la naiba! Lanţuri îşi zornăi de câteva ori cătuşele, ca să-şi ţină
sângele în mişcare. O să iau înapoi ce v-am dat să cheltuiţi. Calo, tu şi Galdo
puteţi să luaţi câte un argint şi să faceţi ce vreţi cu el. Locke, restul e al tău; poţi
să-l pui deoparte pentru... datoria ta. A fost furat cinstit.
În acel moment, un bărbat bine îmbrăcat, într-o haină verde-crud şi cu o
pălărie în patru colţuri, păşi până la treptele templului. Azvârli o mână de
monede în ceaun; după felul în care zornăiră, păreau a fi argint amestecat cu
aramă. Bărbatul îşi duse mâna la pălărie şi le zise celor trei băieţi:
— Sunt din Videnza. Vreau să ştiţi că sunt nespus de mânios pentru ce s-a
întâmplat.
— O sută de ani de sănătate, dumneavoastră şi copiilor dumneavoastră, şi fie
ca Patronul celor Oropsiţi de Soartă să vă binecuvânteze! spuse Locke.
 CAPITOLUL CINCI

Regele Cenuşiu

— Pari să cheltui o grămadă din banii noştri într-un timp foarte scurt, Lukas,
zise Doña Sofia Salvara.
— Împrejurările ne sunt favorabile, Doña Sofia. Locke îi oferi un surâs care
era un semn de mare izbândă după standardele lui Fehrwight, o chestie cu buzele
strânse care ar fi putut fi luată drept o schimonoseală de durere, venind de la
altcineva. Totul se desfăşoară cu o repeziciune minunată. Corăbiile, oamenii,
încărcătura, şi în curând tot ce va mai trebui să facem va fi să vă împachetaţi
hainele pentru o scurtă călătorie!
— Desigur, desigur. Oare avea cearcăne la ochi? Era oare o urmă de precauţie
în atitudinea ei faţă de el? În mod clar nu era în apele ei. Locke îşi însemnă în
gând să evite să întindă coarda prea mult şi prea repede. Era un dans delicat cu
schimburi de replici şi zâmbete cu cineva care ştia că el se dădea drept altcineva,
dar care nu ştia că el ştie că ea ştie.
Cu un oftat uşor, Doña Sofia apăsă sigiliul personal în ceara albastră, caldă
încă, din josul pergamentului la care se uita. Adăugă câteva linii graţioase de
cerneală deasupra peceţii, semnătura ei în scrisul therin ondulat care ajunsese un
soi de moft printre nobilii cu carte, în ultimii ani.
— Dacă zici că mai ai nevoie de încă patru mii astăzi, uite încă patru mii.
— Vă sunt cât se poate de recunoscător, doamnă.
— Ei, oricum o să plăteşti pentru toate astea în curând, spuse ea. Ba chiar
înzecit, dacă iese totul cum nădăjduim.
Zicând aceasta, zâmbi cu o bună dispoziţie care îi încreţi pielea de la ochi şi îi
întinse noul bon de ordine.
Oho! se gândi Locke. Mult mai bine. Cu cât ţinta crede mai mult că are
controlul asupra lucrurilor, cu atât este ea însăşi mai uşor de controlat. Încă
unul dintre preceptele Părintelui Lanţuri, demonstrat de atâtea ori în experienţa
lui Locke.
— Vă rog să îi transmiteţi respectul meu cel mai sincer soţului
dumneavoastră, când se întoarce de la treburile sale din oraş, doamnă, zise
Locke, luând în mâini pergamentul cu pecete. Acum mă tem că trebuie să merg
şi să mă întâlnesc cu nişte oameni în privinţa unor... plăţi care nu vor apărea în
nici un registru contabil oficial.
— Bineînţeles. Înţeleg prea bine. Conté o să vă conducă.
Ostaşul ţâfnos şi uscat era mai palid decât de obicei, iar lui Locke i se păru că
şchiopăta puţin. Da – era limpede că bietul om îşi menaja o anumită parte a
anatomiei sale, învineţită serios. Stomacul lui Locke se strânse într-o
compătimire inconştientă când îşi aduse aminte de acea noapte.
— Conté, începu el politicos, te simţi bine? Îmi pari... iartă-mă că-ţi spun
asta... cumva necăjit zilele astea.
— Sunt destul de bine, Jupâne Fehrwight. Bărbatul îşi strânse buzele, aproape
imperceptibil. Poate că nu sunt chiar în toate apele mele.
— Nimic grav?
— O răceală măruntă, poate. Se mai întâmplă, în perioada asta a anului.
— A, una dintre festele pe care vi le joacă climatul. Nu am avut încă parte de
aşa ceva.
— Ei bine, zise Conté, fără nici o expresie pe chip, aveţi grijă atunci, Jupâne
Fehrwight. Camorrul poate fi un loc foarte primejdios în cele mai neaşteptate
privinţe.
Oh-ho-HO, se gândi Locke, deci îi spuseseră şi lui secretul. Iar omul avea o
mândrie cel puţin la fel de mare ca a Sofiei, dacă strecurase această urmă de
ameninţare. De ţinut minte asta.
— Sunt întruchiparea precauţiei, dragul meu Conté. Locke îşi îndesă bonul de
ordine în jiletca neagră şi îşi aranjă cravatele revărsate, în timp ce se apropiau de
uşa de la intrarea conacului Salvara. Am grijă ca odăile mele să fie foarte bine
luminate, pentru a alunga duhorile, şi port inele de aramă după căderea Luminii
False. Adică exact ce trebuie pentru frisoanele voastre fierbinţi şi reci. Pun
rămăşag că, după câteva zile pe mare, vei fi ca nou.
— Fără îndoială, spuse Conté. Călătoria. Abia aştept... călătoria.
— Gând la gând cu bucurie! Locke aşteptă ca slujitorul Donului să-i deschidă
uşa largă din sticlă şi fier şi, pe când ieşea în aerul umed al Luminii False, dădu
din cap rigid, dar cordial. O să mă rog pentru sănătatea dumitale mâine, dragul
meu.
— Sunteţi prea bun, Jupâne Fehrwight. Fostul oştean îşi dusese una din mâini
la mânerul cuţitului, poate fără să-şi dea seama. Cât despre mine, vă asigur că mă
voi ruga pentru sănătatea dumneavoastră.
 2

Locke porni spre miazăzi, fără grabă, trecând din Isla Durona în Doi Arginţi
Verzi, aşa cum făcuse cu Calo în urmă cu câteva nopţi. Vântul Spânzuratului
sufla mai tare ca de obicei şi, în timp ce mergea prin parc în lumina spălăcită a
Sticlei-străvechi care sclipea în oraş, şuieratul şi foşnetul frunzelor părea oftatul
unor făpturi imense ce se ascundeau prin vegetaţia dimprejur.
Ceva mai puţin de şaptesprezece mii de coroane în jumătate de săptămână;
jocul cu Don Salvara mergea mult mai repede decât plănuiseră iniţial, când
socotiseră că va fi nevoie de două săptămâni între primul contact şi punctul final.
Locke era sigur că putea să mai aibă un contact cu Donul în perfectă siguranţă, să
ducă totalul peste 22–23 000, şi apoi să dispară. Să se dea la fund, să o ia mai
moale câteva săptămâni, să-şi ţină ochii-n patru şi să lase toată harababura asta
cu Regele Cenuşiu să se rezolve singură.
Şi apoi, ca un miracol suplimentar, să-l convingă pe Capa Barsavi să renunţe
la ideea logodnei sale cu Nazca şi să facă asta fără să-l calce pe bătături pe
bătrân. Locke oftă.
Când se stingea Lumina Falsă şi se lăsa noaptea, strălucirea nu părea niciodată
să pălească pur şi simplu, ci mai degrabă părea că se retrage, de parcă ar fi fost
absorbită înapoi în sticlă, ca un împrumut cerut îndărăt de un creditor lacom.
Umbrele se lăţiră şi se înnegriră până când, în cele din urmă, înghiţiră întregul
parc de dedesubt. Felinare de smarald prinseră viaţă ici şi colo prin copaci,
lumina lor fiind blândă, ciudată şi neobişnuit de liniştitoare. Ofereau destulă
lumină ca să se poată vedea potecile de piatră sfărâmată ce-i croiau cale prin
zidul de copaci şi tufişuri. Locke se simţi de parcă arcul tensionat dinlăuntrul său
se detensiona uşor; ascultă scrâşnetul amuţit al propriilor paşi pe pietriş şi, câteva
clipe, fu surprins să descopere că este posedat de ceva ce se apropia periculos de
mult de mulţumire.
Era viu, era bogat şi luase hotărârea de a nu se piti sau da îndărăt din faţa
necazurilor care-i frământau pe Ticăloşii săi Gentilomi. Şi, pentru o clipă fugară,
în mijlocul celor optzeci şi opt de mii de oameni, cu tot comerţul şi mecanismele,
şi apăsătorul, duhnitorul şi permanentul tumult al oraşului lor, se trezi singur cu
copacii care se legănau uşor în Doi Arginţi Verzi.
Singur.
Simţi cum i se face pielea ca de găină şi vechea frică rece, tovarăşa
permanentă a oricui crescuse pe străzi, încolţi deodată în sufletul lui. Era o
noapte de vară în Doi Arginţi Verzi, cel mai sigur parc deschis din oraş, patrulat
la orice oră de două-trei echipaje de Jachete Galbene, cu felinarele lor de noapte
agăţate de pari. Plin, uneori într-un mod de-a dreptul ridicol, de fiii şi fiicele
celor bogaţi, plimbându-se tacticos, ţinându-se de mâini, plesnind insecte şi
căutând intimitatea ungherelor şi a umbrelor.
Locke aruncă o privire rapidă împrejur, pe potecile şerpuitoare din preajmă;
era cu adevărat singur. În parc nu se auzea altceva în afara oftatului frunzelor şi
a bâzâitului insectelor; nu se auzeau glasuri sau paşi. Îşi răsuci braţul drept şi un
stilet subţire din oţel înnegrit îi alunecă din mâneca vestei în palmă, cu mânerul
în jos. Îl ţinu direct pe braţ, ceea ce îl făcea practic invizibil de la distanţă, şi se
grăbi spre poarta de miazăzi a parcului.
O ceaţă se înălţa, de parcă iarba ar fi revărsat aburi cenuşii în noapte; Locke
tremura, în ciuda aerului cald şi înăbuşitor. Ceaţa era ceva firesc, nu? Doar
întregul oraş era acoperit de ea două nopţi din trei; uneori, nu-ţi mai vedeai nici
vârful nasului în ea. Însă de ce…
Poarta de miazăzi a parcului. Se afla în faţa porţii de miazăzi a parcului şi se
uita peste o alee pavată pustie la un pod învăluit în ceaţă. Podul era Bolta Eldren,
cu felinarele sale roşii atârnând lin şi de rău augur în pâclă.
Bolta Eldren care ducea spre miazănoapte, către Isla Durona.
Se întorsese. Dar cum era posibil? Inima sa bătea nebuneşte şi apoi… Doña
Sofia. Curva aia vicleană! Îi făcuse ceva... îi strecurase vreo nenorocire alchimică
în pergament. Cerneala? Ceara? Era oare o otravă care-i întuneca judecata înainte
să-şi facă efectul? Era vreun alt drog care urma să-l îmbolnăvească? O răzbunare
meschină şi lesne de negat ca să-i potolească ura pentru moment? Scotoci după
pergament, negăsindu-şi buzunarul interior al hainei, conştient că se mişca puţin
cam încet şi cam neîndemânatic pentru ca zăpăceala să fie numai în mintea sa.
Iar pe sub copaci se mişcau nişte bărbaţi.
Unul în stânga sa, altul în dreapta... Bolta Eldren dispăru; se afla iarăşi în
centrul potecilor şerpuitoare, uitându-se ţintă într-o întunecime străpunsă numai
de lumina de smarald a felinarelor. Icni, se ghemui, îşi scoase stiletul, cu capul
tot mai greu. Bărbaţii purtau mantii; erau în ambele părţi; se auziră paşi pe
pietriş, alţi paşi decât ai săi. Forma întunecată a arbaletelor, formele bărbaţilor în
penumbră... Capul său vâjâia.
— Jupâne Ghimpe, rosti un glas de bărbat, înăbuşit şi îndepărtat, vă deranjăm
şi noi pentru o oră.
— Pe Paznicul Strâmb! Locke icni, şi apoi până şi culorile palide ale
copacilor părură să se scurgă din viziunea sa şi întreaga noapte se transformă în
beznă.
 3

Când îşi reveni, stătea deja în picioare. Era o senzaţie stranie. Se mai trezise
din bezna adusă de răni sau de droguri, dar acum era diferit. Era ca şi cum cineva
îi pusese din nou în mişcare mecanismele cunoştinţei, precum un cărturar care
reglează o clepsidră-cu-apă Verrari.
Se afla în sala principală a unei taverne, aşezat pe un scaun, singur la masă.
Putea vedea barul, vatra şi celelalte mese, însă locul era umed, rece şi pustiu,
mirosind a mucegai şi a praf. O lumină portocalie pâlpâia în spatele său: un
felinar cu ulei. Ferestrele erau unsuroase şi înceţoşate, nelăsând lumina să treacă
prin geamuri; nu putea vedea nimic prin ele.
— Ai o arbaletă îndreptată spre spatele tău, rosti un glas de undeva de la
câţiva paşi în spate, un glas plăcut de bărbat cultivat, categoric camorrean, dar
cumva greşind pe alocuri pronunţia. Un camorrean care petrecuse timp în altă
parte? Glasul îi era complet necunoscut. Jupâne Ghimpe.
Locke simţi gheaţă pe şira spinării. Îşi stoarse mintea cu furie ca să-şi
amintească acele ultime secunde din parc... Nu cumva îi mai spusese aşa şi unul
dintre bărbaţi? Înghiţi în sec.
— De ce îmi zici aşa? Numele meu este Lukas Fehrwight. Sunt un cetăţean
din Emberlain şi lucrez pentru Casa de bel Auster.
— Aproape că-mi vine să te cred, Jupâne Ghimpe. Ai un accent convingător,
iar voinţa de care dai dovadă când vine vorba de purtat acea lână neagră este de-a
dreptul eroică. Don Lorenzo şi Doña Sofia chiar au crezut în Lukas Fehrwight,
până când dumneata însuşi le-ai deschis ochii.
Nu este Barsavi, gândi cu disperare Locke. Nu ar putea fi Barsavi... Barsavi ar
purta discuţia asta personal, dacă ar şti. Ar purta-o în inima Mormântului
Plutitor, cu toţi Ticăloşii Gentilomi legaţi de un stâlp şi cu toate cuţitele Bunătăţii
Înţelepte ascuţite şi lucitoare.
— Numele meu este Lukas Fehrwight, insistă Locke. Nu înţeleg ce vreţi sau
ce caut aici. I-aţi făcut ceva lui Graumann? Este în siguranţă?
— Jean Tannen este în perfectă siguranţă, zise bărbatul. Aşa cum bine ştii. O,
ce mi-ar fi plăcut să văd totul îndeaproape, când ai intrat în biroul lui Don
Salvara cu portofelul ăla caraghios cu pecete sub mantia neagră. Năruindu-i
încrederea în Lukas Fehrwight aşa cum un tată le spune blând copiilor că
Binecuvântatul Aducător nu există! Eşti un artist, Jupâne Ghimpe!
— V-am mai zis deja, numele meu este Lukas, Lukas Fehrwight, şi…
— Dacă îmi mai spui o singură dată că numele tău este Lukas Fehrwight, o
să-ţi străpung braţul stâng cu o săgeată. Nu te-aş omorî, doar ţi-aş complica
viaţa. O gaură mare şi drăguţă, poate şi un os rupt. Ţi-aş strica costumaţia
elegantă şi poate că s-ar scurge sânge peste pergamentul ăla minunat. Nu-i aşa că
funcţionarii de la Meraggio ar fi cât se poate de curioşi să audă o explicaţie
pentru asta? Bonurile de ordine captează mult mai repede atenţia atunci când
sunt acoperite de sânge închegat.
Locke nu zise nimic vreme îndelungată.
— Ei, nici aşa nu merge, Locke. Sunt convins că ţi-ai dat seama că nu pot fi
unul dintre oamenii lui Barsavi.
Pe cei Treisprezece, gândi Locke. Unde naiba am făcut greşeala? Dacă omul
spunea adevărul, dacă nu lucra pentru Capa Barsavi, nu mai era decât o singură
posibilitate. Adevăratul Păianjen. Adevăraţii Nocturni. Oare fusese raportat
faptul că Locke folosise portofelul cu pecete fals? Oare falsificatorul ăla din
Talisham se hotărâse să câştige ceva în plus scăpând o vorbă poliţiei secrete a
Ducelui? Părea cea mai plauzibilă explicaţie.
— Întoarce-te. Încet.
Locke se ridică şi făcu întocmai şi fu nevoit să-şi muşte limba ca să nu strige
de uimire.
Bărbatul aşezat la masa din faţa sa ar fi putut avea oricât, între 30 şi 50 de ani;
era înalt, slab şi cărunt la tâmple. Purta pe chip semnul Camorrului: pielea
măslinie, întunecată de soare, tâmplele înalte, ca şi pomeţii, nasul ascuţit. Purta
un pieptar cenuşiu din piele peste o tunică din mătase cenuşie; mantia şi mantaua
erau cenuşii, la fel ca gluga dată pe spate.
Mâinile sale, împreunate grijuliu în faţă, erau acoperite cu mănuşi subţiri şi
cenuşii de spadasin, din piele de ied bătătorită şi crăpată de vreme. Bărbatul avea
ochi de vânător, reci, calmi şi iscoditori. Lumina portocalie a felinarului se
reflecta în pupilele întunecate. Lui Locke i se păru, pentru o clipă, că nu vedea o
reflecţie, ci o revelaţie; că focul întunecat ardea îndărătul ochilor bărbatului.
Locke se înfioră fără să vrea. Tot acel cenuşiu...
— Tu, şopti el, renunţând la accentul lui Lukas Fehrwight.
— Şi nimeni altul, zise Regele Cenuşiu. Dispreţuiesc aceste straie deoarece
sunt prea teatrale, dar n-am ce-i face – sunt necesare. Dintre toţi oamenii din
Camorr, sunt sigur că tu înţelegi prea bine asta, Jupâne Ghimpe.
— N-am nici cea mai vagă idee de ce insişti să-mi zici aşa, rosti Locke,
mişcându-şi picioarele pe cât de discret putu şi simţind greutatea reconfortantă a
celui de-al doilea stilet în cealaltă mânecă a hainei. Şi nu văd arbaleta de care
pomeneai.
— Ţi-am spus că e în spatele tău. Regele Cenuşiu arătă spre peretele
îndepărtat cu un surâs subţire şi uimit pe chip.
Temător, Locke îşi întoarse capul…
 Un bărbat se sprijinea de peretele tavernei, exact în locul în care se holbase
Locke până atunci. Un bărbat cu mantie şi cu glugă, lat în umeri, rezemat alene
de perete, cu o arbaletă încărcată sprijinită în îndoitura braţului, săgeata
îndreptată nepăsător către pieptul lui Locke.
— Eu... Locke se întoarse, însă Regele Cenuşiu nu mai era aşezat la masă. Se
afla la vreo patru metri mai încolo, în stânga lui Locke, în spatele barului
învechit. Felinarul de pe masă nu se clintise, iar Locke putu să vadă că bărbatul
rânjea. Nu se poate!
— Ba sigur că se poate, Jupâne Ghimpe. Gândeşte-te bine. De fapt, numărul
posibilităţilor este redus până la dispariţie.
Regele Cenuşiu îşi flutură mâna, desenând un arc, ca şi cum ar fi şters o
fereastră; Locke se uită iar la perete şi văzu că arbaletierul dispăruse din nou.
— Ei, fir-aş al naibii! zise Locke. Eşti un Mag-Juruit!
— Nu, spuse Regele Cenuşiu. Sunt un om fără acest avantaj, cu nimic mai
deosebit decât tine. Însă am în slujba mea un Mag-Juruit.
Arătă spre masa unde stătuse mai înainte.
Acolo, fără vreo săritură sau mişcare bruscă pe care să o fi observat Locke,
stătea un bărbat zvelt, netrecut de 30 de ani. Avea bărbia şi obrajii acoperiţi de
puf portocaliu şi un început de chelie. Ochii îi sclipeau de amuzament, iar Locke
observă imediat la el acea îngâmfare nepăsătoare pe care cei mai mulţi nobili
înnăscuţi o purtau ca pe o a doua piele.
Purta un surtuc cenuşiu, extrem de bine croit, cu mâneci evazate din mătase
roşie; pe pielea dezgolită de la încheietura stângă se puteau vedea tatuate trei linii
negre. Pe mâna dreaptă avea o mănuşă de protecţie masivă, din piele, iar cocoţat
pe aceasta şi holbându-se la Locke de parcă nu ar fi fost decât un şoarece de
câmp cu iluzii de mărire şedea cel mai fioros şoim de vânătoare pe care-l văzuse
Locke în viaţa lui.
Pasărea de pradă îl privea ţintă, cu ochii săi ca nişte puncte de negru pe auriu,
de ambele părţi ale unui cioc încovoiat care părea ascuţit ca un pumnal. Aripile
sale maro-cenuşii erau strânse şi netede, iar ghearele – ce era în neregulă la
gheare? Ghearele din spate erau imense, umflate şi lungite nefiresc.
— Partenerul meu, Şoimarul, zise Regele Cenuşiu. Un Mag-Juruit din
Karthain. Magul meu Juruit. Răspunsul la foarte multe întrebări. Şi acum că ne-
am prezentat, hai să vorbim despre ceea ce mă aştept să faci pentru mine.
 4

— Nu trebuie să îi calci pe nervi, îi spusese Lanţuri odată, cu mulţi ani în

urmă.
— De ce nu? Locke avea 12-13 ani pe atunci şi era mai încrezut ca niciodată,
ceea ce însemna destul de mult.
— Văd că iar n-ai dat atenţie lecţiilor de istorie. O să te pun să citeşti mai
mult, cât de curând. Lanţuri oftă. Magii-Juruiţi din Karthain sunt singurii
vrăjitori de pe continent, deoarece nu permit nimănui altcuiva să le deprindă arta.
Amatorii pe care îi găsesc trebuie să aleagă: fie li se alătură, fie sunt ucişi.
— Şi nu li se opune nimeni? Nu se luptă nimeni cu ei? Nu se ascunde nimeni
de ei?
— Ba sigur că da, pe ici, pe colo. Însă ce pot face doi sau cinci, sau zece
vrăjitori care se ascund împotriva a patru sute, având un oraş-stat la dispoziţie?
Ceea ce le fac Magii-Juruiţi amatorilor şi renegaţilor... îl fac pe Capa Barsavi să
pară un preot de-al lui Perelandro. Sunt cumplit de posesivi, cumplit de
necruţători şi cumplit de lipsiţi de rivali. Au obţinut monopolul pe care şi l-au
dorit. Nimeni nu va adăposti vrăjitori împotriva voinţei Magilor-Juruiţi, nimeni.
Nici măcar Regele celor Şapte Dovlecei.
— E ciudat, zise Locke, că îşi mai spun încă Magi-Juruiţi, în cazul ăsta.
— E falsă modestie, cred că îi amuză. Au pus nişte preţuri de-a dreptul
ridicole pentru serviciile lor, încât nici nu pot fi socotiţi mercenari; pare mai
degrabă că îşi bat joc de clienţii lor.
— Preţuri ridicole?
— Un novice te costă cinci sute de coroane pe zi. Un fermecător ceva mai
experimentat te costă o mie. Îşi marchează rangul prin tatuajele de la încheieturi.
Cu cât vezi mai multe cercuri negre, cu atât eşti mai politicos.
— O mie de coroane pe zi?
— Pricepi acum de ce nu sunt pe toate drumurile, slugi pe la curţile oricărui
nobil sau despot de nimic, care are o comoară de risipit. Chiar şi pe timp de
război sau în caz de extremă urgenţă, nu pot fi ţinuţi decât pentru foarte puţină
vreme. Când dai peste unul dintre ei, poţi fi sigur că e plătit de client pentru o
treabă cât se poate de serioasă şi de eficientă.
— De unde vin?
— Din Karthain.
— Ha ha. Mă refeream la breasla lor. La monopolul lor.
— Asta-i uşor de ghicit. Într-o noapte, un vrăjitor puternic bate la poarta unuia
mai puţin puternic: „Am de gând să fondez o ghildă exclusivistă, zice el.
Alătură-mi-te sau îţi zbor creierii pe loc―. Aşa că, evident, cel de-al doilea mag
spune...
— „Ştii, mi-am dorit dintotdeauna să mă alătur unei bresle!―
— Exact. Cei doi se duc să deranjeze un al treilea vrăjitor. „Alătură-ni-te, îi
zic ei, sau luptă-te cu noi, doi contra unu, chiar aici şi chiar acum―. Repetă asta
de câte ori e nevoie, până când trei-patru sute de membri ai breslei ciocăne la uşa
ultimului mag independent de prin zonă, iar toţi cei care au refuzat sunt morţi.
— Trebuie să aibă şi slăbiciuni, zise Locke.
— Sigur că au slăbiciuni, băiete. Sunt muritori, bărbaţi şi femei, la fel ca noi.
Mănâncă, se cacă, îmbătrânesc şi mor. Însă sunt ca nişte blestemate de viespi:
dacă te pui cu unul, o să te trezeşti cu restul pe cap, gata să te găurească.
Ferească-l cei Treisprezece pe cel care omoară un Mag-Juruit, cu sau fără voie.
— De ce?
— Este cea mai veche regulă a breslei lor, o regulă fără excepţii: dacă omori
un Mag-Juruit, toată breasla lasă orice făcea în clipa aia şi vine după tine. Te
caută prin toate mijloacele necesare. Îţi omoară prietenii, familia, partenerii. Îţi
dau foc la casă. Distrug tot ce ai clădit tu vreodată. Înainte să te lase să mori, în
cele din urmă, au grijă să afli că ţi-au şters spiţa de pe faţa pământului, până la
ultima picătură de sânge şi ultimul oscior.
— Deci nimeni nu are voie să li se opună măcar?
— A, poţi să li te opui, nu-i vorbă. Poţi încerca să te lupţi cu ei, orice ar
însemna asta când ai în faţă unul ca ei. Însă, dacă mergi atât de departe încât să
omori unul dintre ei, ei bine, pur şi simplu nu merită. Mai bine te sinucizi; măcar
atunci nu o să-i omoare pe toţi cei pe care i-ai iubit sau cu care te-ai împrietenit
vreodată.
— Uau!
— Da. Lanţuri clătină din cap. Vrăjitoria e destul de impresionantă, dar ceea
ce-i face cu adevărat o pacoste este atitudinea lor nenorocită. Şi de aceea, atunci
când te trezeşti faţă în faţă cu unul de-ăsta, faci temenele şi plecăciuni şi nu uita
de „domnilor― şi „doamnelor―.

— Drăguţă pasăre, dobitocule, zise Locke.

Magul-Juruit îl privi rece, perplex.
— Deci din pricina ta nu îţi poate găsi nimeni şeful. Din pricina ta nici unul
dintre Coroanele Pline nu şi-a putut aminti ce făcea atunci când Tesso Înaltul a
fost ţintuit de-un perete.
 Şoimul cârâi, iar Locke se trase îndărăt; mânia făpturii era cât se poate de
grăitoare. Era mai mult decât ţipătul unui animal agitat... era cumva personal.
Locke înălţă din sprâncene.
— Prietenului meu nu îi place tonul pe care vorbeşti, zise Şoimarul. Iar eu am
găsit întotdeauna părerile lui ca fiind ireproşabile. Dacă aş fi în locul tău, aş avea
grijă ce spun.
— Şeful tău se aşteaptă să fac ceva pentru el, zise Locke, ceea ce înseamnă că
trebuie să rămân funcţional. Ceea ce înseamnă că felul în care mă adresez
nenorociţilor săi de lachei karthani este neimportant. Unii dintre garrista pe care
i-ai omorât îmi erau prieteni. Mi se pregăteşte o afurisită de căsătorie aranjată
din pricina ta! Aşa că n-ai decât să mănânci cânepă şi să te caci funie, Mag-
Juruit.
Şoimul ţâşni, cu un ţipăt strident, de pe mâna stăpânului său. Locke îşi ridică
braţul stâng în faţă şi pasărea se izbi de el, apucându-l cu ghearele care tăiară
prin materialul mânecii hainei lui Locke. Pasărea se fixă pe braţul lui Locke,
strângându-l cumplit, şi bătu din aripi ca să se echilibreze. Locke urlă şi înălţă
mâna dreaptă, gata să pocnească pasărea.
— Fă asta şi eşti un om mort, spuse Şoimarul. Uită-te mai bine la ghearele
prietenului meu.
Muşcându-şi interiorul obrajilor de durere, Locke făcu întocmai. Ghearele din
spate ale făpturii nu erau deloc gheare, ci mai degrabă cârlige încovoiate care se
îngustau în ace la vârf. Chiar deasupra lor, pe picioare se aflau saci ce pulsau, şi
până şi cunoştinţele limitate ale lui Locke cu privire la păsările de vânătoare îi
ziceau că asta nu-i de bine.
— Vestris este un şoim-scorpion, spuse Regele Cenuşiu. Un hibrid, înlesnit de
alchimie şi vrăjitorie. Unul dintre mulţii cu care se distrează Magii-Juruiţi. Nu
are numai gheare, ci şi un ac. Dacă ar înceta să mai fie tolerantă cu tine, s-ar
putea să mai faci vreo zece paşi înainte să cazi mort la pământ.
Din braţul lui Locke începu să picure sânge; acesta gemu. Pasărea dădu să-l
ciupească, savurând evident situaţia.
— Ei, nu suntem oare toţi oameni şi păsări în toată firea? spuse Regele
Cenuşiu. Funcţional este un termen foarte relativ în afaceri, Locke. Mi-ar părea
nespus de rău să îţi ofer o altă demonstraţie cu privire la cât de relativ.
— Îmi cer scuze, zise Locke printre dinţi. Vestris este o pasărică minunată şi
convingătoare.
Şoimarul nu spuse nimic, însă Vestris dădu drumul braţului stâng al lui
Locke, declanşând noi înţepături de durere. Locke se apucă de mâneca
însângerată de lână, masându-şi rănile de sub ea.
 Vestris fâlfâi înapoi la locul său de pe mănuşa stăpânului şi începu din nou să
se uite la Locke.
— Nu-i aşa că am avut dreptate, Şoimare? Regele Cenuşiu zâmbi larg în
direcţia lui Locke. Ghimpele nostru ştie cum să îşi recapete echilibrul. Acum
două minute, era prea speriat ca să mai gândească. Acum ne insultă deja şi îşi
stoarce mintea să găsească o cale de scăpare din situaţia asta.
— Nu înţeleg de ce îmi tot spui Ghimpe, zise Locke.
— Ba sigur că înţelegi, spuse Regele Cenuşiu. O să îţi explic asta o singură
dată, Locke. Ştiu totul despre mica ta vizuină de sub Casa lui Perelandro. Despre
vistieria ta. Despre averea ta. Ştiu că nu-ţi petreci nopţile furişându-te prin case,
aşa cum pretinzi în faţa tuturor celorlalţi Oameni Potriviţi. Ştiu că încalci Pactul
Secret ca să pui la cale escrocherii complicate pe seama unor nobili care nu ştiu
prea multe, şi ştiu că eşti bun la ce faci. Ştiu că nu tu ai pornit toate zvonurile
astea ridicole despre Ghimpele din Camorr, însă ştim prea bine amândoi că ele
se referă indirect la faptele tale. În sfârşit, din câte înţeleg, Capa Barsavi v-ar
face nişte lucruri foarte interesante ţie şi celorlalţi Ticăloşi Gentilomi, dacă
lucrurile pe care le ştiu eu i-ar fi aduse la cunoştinţă.
— Ştii ceva? Nu prea eşti tu în măsură să-i şopteşti politicos la ureche şi să fii
băgat în seamă, zise Locke.
— A, păi nu eu i-aş şopti la ureche, dacă dai greş în misiunea pe care o am
pentru tine, spuse surâzând Regele Cenuşiu. Am pe alţii destul de apropiaţi ca să
îi spună în locul meu. Nădăjduiesc că m-am făcut bine înţeles.
Locke îi aruncă o căutătură cruntă câteva secunde, apoi se aşeză cu un oftat,
întorcându-şi scaunul şi rezemându-şi braţul vătămat de spătar.
— Înţeleg unde baţi. Ce primesc în schimb?
— În schimbul misiunii pe care ţi-o cer, îţi făgăduiesc că Capa Barsavi nu va
afla despre viaţa dublă foarte bine pusă la punct pe care o duceţi, tu şi tovarăşii
tăi apropiaţi.
— Deci aşa stau lucrurile, zise Locke încet.
— Dacă nu pun la socoteală Magul meu Juruit, sunt un om econom, Locke.
Regele Cenuşiu ieşi de după bar şi îşi încrucişă braţele. Vei fi plătit cu viaţa, nu
cu bani.
— Care este misiunea?
— O înşelătorie simplă, spuse Regele Cenuşiu. Vreau ca tu să devii eu.
— Ăăă, nu înţeleg.
— A sosit timpul să pun capăt acestui joc de umbre. Barsavi şi cu mine
trebuie să vorbim faţă în faţă. Voi aranja cât de curând o întrevedere clandestină
cu Capa, una care îl va scoate din Mormântul Plutitor.
— Slabe şanse.
 — În privinţa asta trebuie să ai încredere în mine. Eu sunt răspunzător pentru
necazurile sale curente; te asigur că ştiu ce îl poate scoate din fortăreaţa aia
umedă a lui. Dar nu eu voi fi cel căruia îi va vorbi. Acela vei fi tu. Ghimpele din
Camorr. Cel mai mare actor pe care l-a dat oraşul ăsta. Tu, jucându-mă pe mine.
Numai pentru o noapte. O reprezentaţie de maestru.
— O reprezentaţie la comandă. De ce?
— Eu trebuie să fiu prezent în altă parte la ora respectivă. Întrevederea asta
este doar o parte dintr-o afacere mai mare.
— Dar toată lumea mă ştie personal, Capa Barsavi şi întreaga sa familie.
— I-ai convins deja pe cei doi Salvara că eşti doi oameni diferiţi. Şi asta în
aceeaşi zi, nici mai mult, nici mai puţin. O să te instruiesc în privinţa a ceea ce
doresc să-i spui şi o să îţi furnizez o garderobă potrivită. Ţinând cont de
măiestria ta şi de anonimitatea mea din prezent, nimeni nu va şti vreodată că ai
fost măcar implicat, nici că nu tu eşti adevăratul Rege Cenuşiu.
— Un plan amuzant. E făcut cu tupeu, şi asta-mi place. Însă îţi dai seama că o
să arăt ca un idiot când Capa o să înceapă conversaţia noastră înfigând o duzină
de săgeţi în pieptul meu, zise Locke.
— Nici nu încape vorbă. O să fii foarte bine protejat împotriva nesăbuinţei
obişnuite a lui Capa. O să îl trimit pe Şoimar cu tine.
Locke îşi întoarse privirea spre Magul-Juruit, care surâse cu o mărinimie făţiş
prefăcută.
— Chiar crezi că te-aş fi lăsat să păstrezi celălalt stilet în mâneca hainei dacă
m-ai fi putut atinge cu vreo armă? continuă Regele Cenuşiu. Încearcă să mă tai.
Te las să împrumuţi o arbaletă sau două, dacă vrei. Nici cu săgeţi nu ai avea mai
mult noroc. Vei beneficia de aceeaşi protecţie când te vei întâlni cu Capa.
— Atunci înseamnă că-i adevărat, spuse Locke. Poveştile alea nu sunt doar
poveşti. Magul tău de casă îţi conferă ceva mai mult decât capacitatea de a-mi
face creierul să se blocheze, de parcă aş fi băut toată noaptea.
— Da. Oamenii mei au fost cei care au început să răspândească poveştile
astea într-un singur scop: voiam ca găştile lui Barsavi să se înspăimânte atât de
mult de simpla mea prezenţă încât să nu îndrăznească să se apropie de tine când
va veni vremea să vorbeşti cu el. La urma urmei, am puterea de a omorî oameni
dintr-o atingere. Regele Cenuşiu zâmbi. Iar când vei fi în locul meu, o vei avea şi
tu.
Locke se încruntă. Zâmbetul acela, chipul acela... Era ceva al naibii de
familiar la Regele Cenuşiu. Nimic care să sară în ochi, doar o senzaţie sâcâitoare
că Locke mai fusese în prezenţa lui şi înainte. Îşi drese glasul.
— Da, foarte drăguţ din partea ta. Şi ce-o să se întâmple după ce isprăvesc
misiunea asta pentru tine?
 — Drumurile noastre se vor despărţi, zise Regele Cenuşiu. Tu o să-ţi vezi de
treaba ta, eu de a mea.
— Îmi vine cam greu să cred asta.
— Vei pleca viu de la întâlnirea cu Barsavi, Locke. Nu te teme pentru ce o să
urmeze; te asigur că nu va fi atât de rău pe cât crezi. Dacă voiam doar să îl
asasinez, poţi tăgădui că aş fi putut face asta mai de mult?
— I-ai omorât şapte dintre garrista. L-ai făcut să se încuie în Mormântul
Plutitor luni în şir. „Nu va fi atât de rău pe cât cred?― A omorât opt dintre
propriile Coroane Pline după ce-a murit Tesso. Nu o să accepte altceva decât
sângele tău.
— Barsavi s-a încuiat singur în Mormântul Plutitor, Locke. Şi aşa cum am
mai spus, trebuie să ai încredere în mine – e treaba mea cum o să mă descurc.
Capa va primi până la urmă ce îi voi oferi. Vom soluţiona problema Camorrului
o dată pentru totdeauna, spre mulţumirea tuturor.
— Trebuie să recunosc: eşti primejdios. Dar cred că eşti şi nebun, zise Locke.
— N-ai decât să atribui ce înţeles doreşti acţiunilor mele, Locke, câtă vreme
faci ce ţi se cere.
— S-ar părea că nu am de ales, spuse Locke cu amărăciune.
— Nu-i o întâmplare. Ne-am înţeles? Vei îndeplini misiunea pe care ţi-am
încredinţat-o?
— Cu instrucţiuni privind ceea ce doreşti să îi zic lui Capa Barsavi?
— Da.
— Mai am o condiţie.
— Serios?
— Dacă tot fac asta pentru tine, am nevoie de un mijloc de a-ţi vorbi sau
măcar de a-ţi transmite un mesaj când oi crede eu de cuviinţă, spuse Locke. Dacă
intervine ceva şi nu voi avea timp să aştept ca tu să te dai mare, ivindu-te de
nicăieri.
— E puţin probabil, spuse Regele Cenuşiu.
— E necesar. Vrei să reuşească misiunea sau nu?
— Fie. Regele Cenuşiu încuviinţă. Şoimare!
Şoimarul se ridică de pe scaun; Vestris nu-şi desprinse ochii din cei ai lui
Locke. Stăpânul şoimului băgă mâna în haină şi scoase de acolo o lumânare – un
cilindru micuţ de ceară albă cu o pată purpurie ciudată ce se învârtea prin el.
— Aprinde-o într-un loc izolat, zise Magul-Juruit. Trebuie să fii singur-
singurel. Rosteşte-mi numele, iar eu voi auzi şi voi veni cât de curând.
— Mulţumesc. Locke luă lumânarea cu mâna dreaptă şi o strecură în haină.
Şoimarul. Asta-i uşor de ţinut minte.
 Vestris îşi deschise ciocul, dar nu scoase nici un zgomot. Şi-l închise la loc şi
clipi. Un căscat? Felul ei de a chicoti pe seama lui Locke?
— O să stau cu ochii pe tine, spuse Magul-Juruit. Aşa cum Vestris simte ce
simt eu, şi eu văd ce vede ea.
— Asta explică destul de multe, zise Locke.
— Dacă ne-am înţeles, treaba noastră aici s-a încheiat, zise Regele Cenuşiu.
Am şi altceva de făcut şi trebuie s-o fac în noaptea asta. Îţi mulţumesc, Jupâne
Ghimpe, pentru faptul că ne-am văzut, îi spuse omul cu arbaleta omului cu punga
de galbeni. Locke se ridică şi îşi strecură mâna stângă într-un buzunar de la
haină; braţul încă îi zvâcnea de durere.
— Deci când trebuie să aibă loc întâlnirea asta?
— Peste trei nopţi, zise Regele Cenuşiu. Nădăjduiesc că nu-ţi întrerup jocul
cu Don Salvara?
— Nu cred că îţi pasă cu adevărat, dar nu.
— Cu atât mai bine atunci. Hai să te trimitem înapoi la treburile tale.
— Doar nu o să...
Însă era prea târziu; Şoimarul începuse deja să facă nişte semne cu mâna
liberă şi să îşi mişte buzele, formând cuvinte fără a le vocaliza însă. Camera
începu să se învârtă; lumina portocalie a felinarului se preschimbă într-o dâră
palidă de culoare pe fundalul întunericului din cameră şi apoi totul se cufundă în
beznă.

Când îşi reveni în simţiri, Locke se trezi stând pe podul dintre Laţ şi Şirul
Mutră-de-Monedă; după socoteala lui, nu trecuse nici o clipă, dar când se uită în
sus văzu că norii dispăruseră, stelele se rotiseră pe cerul întunecat şi lunile
coborâseră la apus.
— Nemernicul naibii! şuieră el. Au trecut câteva ceasuri bune! Jean cred că a
făcut deja crize.
Se gândi iute: Calo şi Galdo plănuiseră să petreacă seara făcându-şi rondul
prin Laţ, cu Goangă după ei. Probabil ajunseseră la Ultima Greşeală, unde jucau
zaruri, beau şi încercau să evite să fie daţi afară pentru măsluirea cărţilor de joc.
Jean intenţionase să-şi petreacă noaptea prefăcându-se că odăile din Turnul
Năruit sunt ocupate, cel puţin până când se întorcea Locke. Acela ar fi fost cel
mai apropiat loc de unde să înceapă să-i caute. Chiar atunci Locke îşi aminti că
era încă îmbrăcat ca Lukas Fehrwight. Se plesni peste frunte.
 Îşi scoase haina şi panglicile, îşi smulse ochelarii falşi de la nas şi îi vârî într-
un buzunar de la jiletcă. Îşi pipăi cu grijă tăieturile de pe braţul stâng; erau adânci
şi încă dureroase, dar sângele se închegase pe ele, aşa că măcar nu picura peste
tot. Fir-ar Regele Cenuşiu blestemat să fie, gândi Locke, numai de m-ar ajuta
zeii să i-o plătesc pentru noaptea asta!
Îşi ciufuli părul, îşi descheie nasturii de la jiletcă, îşi scoase cămaşa din
pantaloni şi se aplecă să împăturească şi să ascundă fundele de la pantofi. Îşi
băgă cravatele şi curelele decorative în haină, apoi o împături şi legă mânecile
una de alta. În întunericul de acolo, semăna nespus de mult cu un sac vechi de
pânză. Acum că scăpase de podoabele exterioare ale lui Lukas Fehrwight, putea
să treacă neobservat pentru scurtă vreme. Mulţumit, se întoarse şi începu să
meargă repede pe partea de miazăzi a podului, spre luminile şi zgomotele încă vii
din Laţ.
Jean Tannen apăru de pe o alee şi îl luă de braţ, chiar când cotea spre partea
de miazănoapte a Turnului Năruit, acolo unde intrarea principală de la Ultima
Greşeală dădea către caldarâm.
— Locke! Pe unde naiba ai umblat toată noaptea? Eşti bine?
— Jean, slavă zeilor! Cât mă bucur să te văd! Nu-s deloc bine şi, după cum se
vede, nici tu nu eşti. Unde sunt ceilalţi?
— Când am văzut că nu te întorci, i-am găsit la Ultima Greşeală şi i-am trimis
în odăile noastre, împreună cu Goangă, zise Jean, vorbind cu glas scăzut la
urechea lui Locke. Iar eu am patrulat pe aleile de aici, străduindu-mă să nu fiu
observat. Nu am vrut să ne împrăştiem prin oraş noaptea. M-am... ne-am temut...
— Am fost săltat, Jean. Dar mi s-a dat drumul. Hai să urcăm în odăile noastre.
Avem o nouă problemă, proaspăt coaptă şi a naibii de fierbinte!

Lăsară ferestrele din odăile lor deschise de data asta, cu sitele subţiri şi
translucide lăsate, ca să ţină departe insectele ciupitoare. Când Locke isprăvi de
povestit prin ce trecuse în acea noapte, cerul devenise cenuşiu, cu linii de roşu
vizibile chiar sub pervazurile dinspre răsărit. Ascultătorii săi aveau cearcăne la
ochii împăienjeniți, însă nimeni nu dădea semne de somnolenţă.
— Măcar acum ştim că n-o să încerce să mă omoare ca pe ceilalţi garrista,
încheie Locke.
— Nu până peste trei nopţi, vrei să spui, interveni Galdo.
— Ticălosul pur şi simplu nu prezintă încredere, sări şi Goangă.
— Însă până una-alta trebuie să i se dea ascultare, zise Locke.
 Locke se schimbase în hainele de rezervă; arăta acum mult mai potrivit pentru
cineva de rând. Jean insistase să-i spele braţul cu vin tonic încălzit până aproape
de fierbere pe o vatră alchimică. Locke avea acum o compresă din pânză
îmbibată cu coniac apăsată pe rană şi o scălda în lumina unui mic glob
incandescent alb. Era bine ştiut printre doftorii din Camorr că lumina alunga
aerul rău mirositor şi prevenea instalarea infecţiilor.
— Chiar trebuie? Calo îşi scărpină bărbia nerasă. Cât de departe crezi că am
ajunge dacă am fugi rupând pământul?
— Departe de Regele Cenuşiu? Locke oftă. Cine ştie? Însă de Magul-Juruit
nu am putea fugi niciodată îndeajuns de departe.
— Şi-atunci stăm pur şi simplu şi îl lăsăm să îţi tragă sforile, ca şi cum ai fi o
păpuşă pe scenă? întrebă Jean.
— Recunosc că mi s-a părut deosebit de fascinant faptul că nu-i va spune lui
Capa Barsavi despre escrocheriile noastre, răspunse Locke.
— Toată chestia asta e o nebunie, spuse Galdo. Zici că ai văzut trei inele la
încheietura Şoimarului ăsta?
— Da, la mâna pe care nu avea blestematul ăla de şoim-scorpion.
— Trei inele, mormăi Jean. Este o nebunie. Să ţii în slujbă un asemenea om...
Cred că au trecut două luni de când au apărut primele poveşti despre Regele
Cenuşiu. De când şi-a furat-o primul garrista... Cine a fost primul?
— Gil Cuţitarul de la Picioare-de-Rom, spuse Calo.
— Suma despre care vorbim trebuie să fie... de-a dreptul ridicolă! Mă
îndoiesc că Ducele ar putea ţine un Mag-Juruit de rangul ăstuia atâta amar de
vreme. Deci cine naiba este Regele ăsta Cenuşiu şi cum plăteşte pentru toate
astea?
— Nu contează, zise Locke. De-acum în trei nopţi sau mai bine zis de-acum
în două nopţi şi jumătate, căci soarele e pe cale să răsară, o să fie doi Regi
Cenuşii, iar eu voi fi unul din ei.
— Cei Treisprezece să ne aibă-n pază! spuse Jean.
Se luă cu mâinile de cap, frecându-şi ochii cu palmele.
— Asta este vestea proastă. Capa Barsavi vrea să mă însor cu fiică-sa şi acum
Regele Cenuşiu vrea să mă dau drept el la o întrunire de taină cu Capa Barsavi.
Locke rânji. Vestea cea bună este că nu s-a scurs deloc sânge pe noul bon de
ordine în valoare de patru mii de coroane.
— Îl omor, zise Goangă. Faceţi-mi rost de săgeţi otrăvite şi de o arbaletă şi îl
găuresc drept între ochi.
— Goangă, prin comparaţie, asta face săritul de pe acoperişul templelor să
pară de-a dreptul rezonabil, spuse Locke.
 — Însă cine s-ar aştepta la una ca asta? Goangă, aşezat sub una dintre
ferestrele dinspre răsărit ale odăii, întoarse capul şi privi afară câteva clipe, aşa
cum făcuse toată noaptea, când şi când. Uite, toată lumea ştie că unul dintre voi
patru i-ar putea omorî. Dar nimeni nu s-ar aştepta la mine! Surpriză totală. O
lovitură în faţă, şi s-a zis cu Regele Cenuşiu!
— Chiar dacă Şoimarul ar lăsa săgeţile arbaletei tale să-i atingă clientul,
probabil că ne-ar prăji pe loc după aceea, spuse Locke. De asemenea, mă
îndoiesc profund că pasărea aia nenorocită o să fâlfâie prin preajma turnului
ăstuia în aşa fel încât s-o vedem.
— Nu se ştie, replică Goangă. Cred că am mai văzut-o, când am făcut primul
contact cu Don Salvara.
— Şi eu sunt destul de sigur că am văzut-o. Calo plimba un solon pe degetele
mâinii stângi, fără să se uite la el. Când te sugrumam, Locke. Ceva a zburat pe
deasupra noastră. Ceva mult prea mare şi iute ca să fie vreo pitulice sau vreo
vrabie.
— Deci chiar ne-a urmărit şi chiar ştie tot ce-i de ştiut despre noi, spuse Jean.
Supunerea pare varianta cea mai înţeleaptă pentru moment, dar trebuie să ne
pregătim pentru nişte eventualităţi.
— Ieşim acum din jocul cu Don Salvara? întrebă Goangă, cu sfială.
— Cum? Nu. Locke îşi scutură viguros capul. Nu avem absolut nici un motiv
să facem asta deocamdată.
— De unde-ai mai scos-o şi pe-asta? întrebă Galdo.
— Motivul pentru care luasem în calcul scurtarea jocului era tocmai ca să ne
ferim de priviri iscoditoare şi să încercăm să evităm să fim omorâţi de Regele
Cenuşiu. Acum putem fi ai naibii de siguri că asta n-o să se întâmple, cel puţin
nu în următoarele trei zile. Aşa că jocul cu Salvara rămâne în picioare.
— Astea trei zile, da. Până când Regele Cenuşiu n-o să te mai socotească de
folos. Jean scuipă. Următorul pas în planurile sale, oricare ar fi ele: „Mulţumesc
pentru cooperare, luaţi de-aici toţi câte un cuţit de felicitare în spate―.
— E şi asta o posibilitate, zise Locke. Aşa că vom proceda în felul următor:
Jean, o să alergi puţin azi, după ce tragi un pui de somn. Anulează aranjamentele
alea pentru călătoria pe mare. Dacă va fi nevoie să fugim, va dura prea mult să
aşteptăm o corabie care să plece din port. Totodată, mai scapă nişte galbeni la
Poarta Vicontelui. Dacă o fi să plecăm, vom pleca pe uscat şi vreau ca poarta aia
să se deschidă mai larg şi mai iute decât uşa unui bordel. Calo, Galdo – voi
găsiţi-ne o căruţă. Duceţi-o în spatele templului; pregătiţi-o cu prelate şi cu
frânghii, pentru împachetat rapid. Faceţi rost de mâncare şi de băutură pentru
drum. Chestii simple şi rezistente. Mantii de schimb. Straie obişnuite. Ştiţi ce
aveţi de făcut. Dacă vă vede la lucru vreunul dintre Oamenii Potriviţi, lăsaţi de
înţeles că urmărim să dăm o lovitură grasă zilele astea. Lui Barsavi o să-i placă
asta, dacă ajunge la urechea sa. Goangă, mâine noi doi o să trecem prin vistierie.
O să aducem sus tot bănetul de acolo şi o să îl punem în saci de pânză, ca să fie
mai uşor de cărat. Dacă va trebui să fugim, vreau să putem azvârli toată
harababura în căruţă în câteva minute.
— Da, are noimă ce zici, încuviinţă Goangă.
— Aşa că, Sanza, voi doi staţi laolaltă, spuse Locke. Goangă, tu vii cu mine.
Nimeni nu iese singur, nici măcar pentru scurtă vreme, cu excepţia lui Jean. Tu
ai cele mai mici şanse să fii deranjat, afară doar dacă Regele Cenuşiu n-o fi
având vreo oaste ascunsă în oraş.
— Ei, mă ştii pe mine. Jean întinse o mână după gât şi pe sub jiletca largă de
piele pe care o purta peste tunica simplă de bumbac. Scoase o pereche de securi,
fiecare lungă de jumătate de metru, cu mânerele învelite în piele şi cu tăişurile
drepte şi negre care se îngustau ca nişte bisturie. Acestea erau contrabalansate cu
bile din oţel înnegrit, late cât un solon de argint. Surorile Năbădăioase – armele
de suflet ale lui Jean. Nu călătoresc niciodată singur. Suntem mereu trei.
— În regulă, atunci. Locke căscă. Dacă mai avem nevoie şi de alte idei
sclipitoare, putem veni cu ele când ne trezim. Hai să punem ceva masiv în uşă, să
închidem ferestrele şi să începem să sforăim.
Ticăloşii Gentilomi de-abia se ridicaseră în picioare ca să treacă la fapte, când
Jean îi rugă să facă linişte. Scările din faţa uşii de pe peretele de miazănoapte al
odăii scârţâiau sub greutatea mai multor picioare. O clipă mai târziu, cineva bătu
la uşă.
— Lamora, deschide! se auzi un glas puternic de bărbat. Afaceri de-ale lui
Capa!
Jean îşi trecu securile într-o mână şi le ascunse la spate, apoi se lipi de
peretele de miazănoapte, la câţiva paşi în dreapta uşii. Calo şi Galdo pipăiră pe
sub cămăşi după pumnale, Galdo împingându-l pe Goangă în spatele său pe când
făceau asta. Locke rămase în mijlocul camerei, amintindu-şi că stiletele sale erau
încă împachetate în haina lui Fehrwight.
— Cât costă o jimblă la Piaţa Schimburilor? strigă el.
— Un gologan numai, dar jimblele nu-s uscate, veni răspunsul.
Locke se mai relaxă puţin – acestea erau parola şi replica acelei săptămâni şi,
dacă ar fi venit să îl salte pentru ceva sângeros, ei bine, atunci ar fi dărâmat uşa
pur şi simplu. Făcându-le semn celorlalţi să-şi păstreze calmul, trase zăvorul şi
întredeschise uşa, cât să poată privi afară.
Pe platforma din faţa uşii erau patru bărbaţi, la aproape douăzeci şi cinci de
metri în aer deasupra Ultimei Greşeli. În spatele lor, cerul avea culoarea de
nepătruns a apei de canal, cu numai câteva stele care scăpărau şi se stingeau încet
ici şi colo. Erau bărbaţi duri, stând pregătiţi şi degajaţi precum luptătorii de
meserie, cu tunici din piele, gulere de piele şi bandane din pânză roşie pe sub
beretele negre de piele. Mâinile Înroşite – gaşca la care apela Barsavi când avea
nevoie urgentă de braţe vânjoase.
— Iartă-ne, frate. Conducătorul, după toate aparenţele, al Mâinilor Roşii se
sprijini de uşă cu braţul. Şeful vrea să-l vadă pe Locke Lamora chiar acum; nu-i
pasă în ce stare i-l ducem şi nici nu putem primi un refuz.
 INTERLUDIU: Jean Tannen

În anul următor Locke crescu, însă nu atât de mult pe cât şi-ar fi dorit. Deşi
era greu să i se ghicească foarte exact vârsta reală, era limpede că era mai mult
decât pipernicit pentru anii săi.
— Ai sărit peste câteva mese în pruncie, îi zise Lanţuri. Ai mai recuperat de
când ai ajuns aici, desigur, dar bănuiesc că vei fi mereu un pic spre... mediu.
— Mereu?
— Nu pune prea mult la suflet. Lanţuri îşi puse mâinile pe burta-i rotofeie şi
chicoti. Un om mai mic poate scăpa de la o strâmtoare care s-ar putea să fie de
netrecut pentru un cineva mai solid.
Urmă şi mai multă şcoală. Mai multe calcule, istorie, hărţi, limbi... De îndată
ce Locke şi cei doi Sanza ajunseră să stăpânească vadrana vorbită, Lanţuri îi
trimise să deprindă arta accentelor. Petrecură câteva ceasuri pe săptămână în
compania unui bătrân reparator de pânze vadran, care-i mustra pentru „pocirea,
cu prune-n gură― a graiului nordic în timp ce îşi trecea acele lungi şi mari prin
metri întregi de pânză împăturită. Sporovăiră despre orice subiect îi venea în cap
bătrânului, iar el le corectă cu cea mai mare grijă fiecare consoană scurtată prea
mult şi fiecare vocală lungită prea mult. Totodată, omul deveni tot mai arţăgos şi
mai roşu la faţă cu fiecare lecţie, căci Lanţuri îl plătea în vin pentru serviciile lui.
Avură parte şi de probe – unele banale, altele chiar dure. Lanţuri îi testa pe
băieţi încontinuu, aproape fără cruţare, însă, după ce isprăvea fiecare nouă
şaradă, îi lua întotdeauna pe acoperişul templului, ca să le explice ce voise să
obţină şi ce însemnătate avuseseră dificultăţile. Această deschidere a lui în faţa
lor îi făcea mai uşor de suportat jocurile, care avură şi un efect suplimentar – îi
uni pe Locke, Calo şi Galdo împotriva lumii înconjurătoare. Cu cât strângea
Lanţuri mai mult şuruburile, cu atât deveneau băieţii mai apropiaţi, cu atât lucrau
mai uşor împreună, nemaiavând nevoie să rostească prea multe pentru a pune un
plan în mişcare.
Sosirea lui Jean Tannen schimbă toate acestea.

Era luna lui Saris în cel de-al 77-lea An al lui Iono, pe la sfârşitul unei toamne
neobişnuit de uscate şi de reci. Furtuni puternice măturaseră întreaga Mare de
Fier, însă cruţaseră Camorrul, prin cine ştie ce capriciu al vânturilor sau al zeilor,
iar nopţile erau mai plăcute ca niciodată, din câte îşi putea aminti Locke. Şedea
pe trepte cu Părintele Lanţuri, dezmorţindu-şi degetele, când îl zări pe Făuritorul-
de-Hoţi străbătând piaţa spre Casa lui Perelandro.
Cei doi ani care trecuseră îndepărtaseră parţial spaima pe care o simţise
cândva Locke în preajma fostului său stăpân, însă nu încăpea îndoială că păstrase
pentru bătrânul slăbănog o anumită fascinaţie grotescă.
Degetele fusiforme ale Făuritorului se răsfirară când făcu o plecăciune adâncă
şi ochii îi scânteiară când îl observă pe Locke.
— Dragul şi exasperantul meu băieţel, ce plăcere să te văd ducând o viaţă
rodnică în Ordinul lui Perelandro!
— Reuşita sa se datorează disciplinei tale timpurii, bineînţeles. Surâsul lui
Lanţuri se întinse sub legătura de la ochi. Asta l-a ajutat să ajungă tânărul hotărât
şi integru care stă înaintea ta astăzi.
— Integru? Făuritorul-de-Hoţi îl privi chiorâş pe Locke, prefăcându-se
concentrat. Cu greu aş putea spune că a mai crescut un deget. Dar nu contează.
Ţi-am adus băiatul despre care am vorbit, cel din Colţul de Miazănoapte. Ieşi la
lumină, Jean! Nu te poţi ascunde în spatele meu cum nu te poţi ascunde sub un
bănuţ.
Într-adevăr, în spatele Făuritorului-de-Hoţi stătea un băiat; când bătrânul îl
înghionti la vedere, Locke văzu că avea cam anii lui, poate chiar zece, însă în
toate celelalte privinţe erau complet opuşi. Noul băiat era gras, roşu la faţă,
arătând ca o pară murdară, cu un smoc unsuros de păr negru în creştetul capului.
Avea ochii măriţi şi şocaţi; îşi încleşta şi descleşta mâinile agitat.
— Aaa, zise Lanţuri. Nu îl pot vedea, dar la urma urmei, calităţile pe care le
doreşte Patronul celor Oropsiţi de Soartă nu pot fi văzute cu ochiul liber. Te
pocăieşti, băiete? Eşti sincer? Eşti la fel de integru precum cei pe care stăpânul
nostru ceresc i-a luat deja în turma sa?
Îl bătu uşor pe spate pe Locke, cătuşele şi lanţurile zornăindu-i. În ceea ce-l
privea, Locke se uita ţintă la nou-venit şi nu spunea nimic.
— Sper că da, domnule, zise Jean, cu un glas moale şi chinuit.
— Ei bine, pe speranţă ne şi clădim vieţile, nu-i aşa? spuse Făuritorul-de-Hoţi.
Bunul Părinte Lanţuri este noul tău stăpân acum, băiete. Te las în grija lui.
— Nu în grija mea, ci în cea a Puterii de Sus pe care o slujesc, zise Lanţuri. A,
înainte să pleci, întâmplarea face ca eu să fi găsit mai devreme punga asta pe
treptele templului meu. Întinse un săculeţ dolofan de piele, plin cu monede, şi îl
flutură spre Făuritorul-de-Hoţi. Nu cumva este a ta?
 — Ei bine, da! Chiar a mea este! Făuritorul-de-Hoţi culese punga din mâinile
lui Lanţuri şi o făcu să dispară în buzunarele hainei sale ponosite de vreme. Ce
coincidenţă fericită!
Făcu o nouă plecăciune, se întoarse şi o porni către Dealul Umbrelor,
fluierând prea puţin melodios.
Lanţuri se ridică, îşi frecă picioarele şi bătu din palme.
— Să zicem că am cam terminat cu datoria noastră publică pe ziua de azi.
Jean, el este Locke Lamora, unul dintre iniţiaţii mei. Ajută-l, te rog, să ducă acest
cazan în altar. Ai grijă, e greu.
Cei doi băieţi – cel slab şi cel gras – traseră cazanul pe trepte şi în altarul jilav;
Preotul-Fără-Ochi pipăi de-a lungul lanţurilor, adunându-le din urma sa şi
târându-le până când ajunse cu bine înăuntru. Locke acţionă mecanismul din
perete şi închise uşile templului, iar Lanţuri se aşeză în mijlocul podelei din altar.
— Domnul cel cumsecade care mi te-a încredinţat mi-a spus că poţi vorbi, citi
şi scrie în trei limbi, rosti Lanţuri.
— Da, domnule, zise Jean, privind în jur cu îngrijorare. Therină, vadrană şi
issavrai.
— Foarte bine. Şi poţi face calcule complexe? Balanţe de cont?
— Da.
— Excelent. Atunci mă poţi ajuta să fac socoteala a ce am strâns azi. Dar mai
întâi vino aici şi dă-mi mâna. Aşa. Hai să vedem dacă ai ce trebuie ca să devii un
iniţiat în acest templu, Jean Tannen.
— Ce... ce trebuie să fac?
— Trebuie numai să-ţi pui mâinile pe legătura de la ochii mei. Nu, relaxează-
te. Închide-ţi ochii. Concentrează-te. Lasă orice gând virtuos ai avea în minte să
iasă la suprafaţă...

— Nu-mi place de el, zise Locke. Nu-mi place deloc.

El şi Lanţuri pregăteau micul dejun a doua zi dimineaţă, devreme; Locke
fierbea o supă cu ceapă tocată şi cu cubuleţe mici, maro şi neregulate de carne de
vită, în vreme ce Lanţuri încerca să desfacă sigiliul de ceară al unui vas de miere.
Cum nu izbutise să facă asta cu degetele şi cu unghiile, folosea acum un stilet şi
bombănea.
— Nu-ţi place deloc? E cam aiurea, de vreme ce nu-i aici nici măcar de-o zi,
spuse Lanţuri cu glas rece.
— E gras. E moale. Nu e unul dintre noi.
 — Ba este. I-am arătat templul şi vizuina; şi-a depus jurământul de pezon. O
să i-l prezint lui Capa peste o zi-două.
— N-am vrut să zic unul dintre noi, Ticăloşii Gentilomi, ci unul dintre noi,
noi. Nu este hoţ. Este doar un grăsan moale şi…
— Un negustor. E fiul unor negustori, asta este. Însă acum este un hoţ.
— Dar nu a furat lucruri! N-a vrăjit şi nici n-a momit pe nimeni! A spus că a
stat pe deal numai câteva zile înainte să fie adus aici. Nu este unul dintre noi.
— Locke. Lanţuri se opri din încercarea lui de a desface vasul cu miere şi se
uită la el, încruntat. Jean Tannen este un hoţ pentru că o să-l pregătesc eu să fie
hoţ. Îţi aduci aminte că asta vă învăţ eu aici: să fiţi nişte hoţi mai deosebiţi. Nu ai
uitat, nu?
— Dar el e…
— El e mai învăţat decât oricare dintre voi. Scrie citeţ şi frumos, înţelege tot
ce-i legat de afaceri, de registre, de schimbul de bani şi multe altele. Fostul tău
stăpân a ştiut că o să-l vreau de îndată.
— Dar e gras!
— Ca mine, de altfel. Iar tu eşti urât. Calo şi Galdo au nasurile ca nişte
catapulte, Sabethei îi apăruseră pistrui, ultima oară când am văzut-o. Deci unde
vrei să ajungi?
— Nu ne-a lăsat să dormim deloc azi-noapte. Plângea şi nu mai tăcea odată.
— Îmi pare rău, se auzi un glas moale din spatele lor. Locke şi Lanţuri se
întoarseră (cel de-al doilea mult mai încet decât primul); Jean Tannen stătea
lângă uşa de la odăile de dormit, cu ochii roşii. Nu am vrut. Dar nu m-am putut
abţine.
— Ha! Lanţuri se întoarse la stilet şi la vasul cu miere. Se pare că băieţii care
trăiesc în vizuini de sticlă nu ar trebui să vorbească atât de tare despre cei din
camera alăturată.
— Păi, să nu mai faci asta, Jean, zise Locke, sărind de pe treapta de lemn pe
care încă o folosea ca să ajungă până la vatra de gătit. Se duse până la unul dintre
bufetele de mirodenii şi începu să scotocească printre borcane, căutând ceva.
Taci din gură şi lasă-ne să dormim. Calo, Galdo şi cu mine nu ne smiorcăim.
— Îmi pare rău, spuse Jean, pe punctul de a izbucni din nou în plâns. Îmi pare
rău, numai că... mama. Tata. Sunt... sunt orfan.
— Şi ce? Locke dădu jos un mic flacon de sticlă cu ridichi murate, închis cu
un dop de piatră, precum poţiunile alchimice. Şi eu sunt orfan. Toţi cei de-aici
sunt orfani. Chiar dacă scânceşti, tot n-o să-ţi readuci familia la viaţă.
Locke se întoarse şi făcu doi paşi îndărăt spre vatra de gătit, aşa că nu văzu
când Jean străbătu spaţiul dintre ei. În schimb, simţi braţul lui Jean încolăcindu-
se în jurul gâtului său; o fi fost el moale, dar era al naibii de greu, pentru un puşti
de zece ani. Locke scăpă ridichile murate; Jean îl săltă de la pământ prin simpla
sa forţă, îl răsuci şi îl azvârli cât colo.
Picioarele lui Locke se ridicară de pe sol în aceeaşi clipă în care borcanul de
ridichi se sparse de acesta; o secundă mai târziu, ceafa lui Locke se izbi de masa
masivă din scoruş şi el căzu, aterizând cât se poate de dureros pe fundul său mai
degrabă ciolănos.
— Ba tu să taci! Nu mai era nimic potolit în glasul lui Jean; acum răcnea, cu
faţa roşie şi cu lacrimi curgându-i din ochi. Tacă-ţi gura aia mârşavă! Să nu te
prind că zici vreodată ceva de familia mea!
Locke îşi înălţă braţele şi încercă să se ridice în picioare; unul din pumnii lui
Jean îi apăru în faţa ochilor, părând să acopere jumătate din lume. Lovitura îl
făcu să se încolăcească precum un covrig. Când îşi reveni cât de cât în simţire,
ţinea în braţe piciorul mesei; camera dansa un menuet în jurul lui.
— Wrrblg, spuse el, cu gura plină de sânge şi de durere.
— Gata, Jean, zise Lanţuri, trăgându-l pe băiatul îndesat de pe Locke. Cred că
mesajul a fost transmis întru totul.
— Of. Asta chiar a durut, spuse Locke.
— Aşa şi trebuie. Lanţuri îi dădu drumul lui Jean, care avea încă pumnii
strânşi şi se uita urât la Locke, tremurând. Ai meritat-o din plin.
— Ăăă... cum?
— Sigur că toţi cei de-aici sunt orfani. Părinţii mei au murit cu mult înainte să
te naşti tu. Părinţii tăi s-au dus de ani de zile. La fel stă treabă şi cu Calo, Galdo
şi Sabetha. Însă Jean şi-a pierdut părinţii acum cinci nopţi, încheie Lanţuri.
— A... Locke se ridică, gemând. N-am... n-am ştiut.
— Bun atunci. Lanţuri izbutise în cele din urmă să desfacă vasul de miere;
sigiliul de ceară pârâi zgomotos. Când nu ştii tot ce-i de ştiut, ar cam fi cazul să-
ţi ţii fleanca şi să fii politicos.
— A fost un incendiu. Jean trase câteva guri adânci de aer, privindu-l încă
ţintă pe Locke. Au murit arşi. A ars toată prăvălia. S-a dus totul.
Se întoarse şi o porni înapoi spre odăile de dormit, cu capul plecat şi frecându-
şi ochii.
Lanţuri se întoarse cu spatele la Locke şi începu să amestece mierea,
sfărâmând bucăţile cristalizate.
Se auzi un zăngănit răsunător de la căderea trapei secrete ce ducea la templul
de deasupra; un moment mai târziu, apărură în bucătărie Calo şi Galdo, fiecare
geamăn înveşmântat în robele albe de iniţiat, fiecare ducând o pâine lungă şi
proaspătă pe cap.
— Ne-am întors, zise Calo.
— Cu pâine!
 — Evident!
— Nu, tu eşti evident!
Gemenii se opriră deodată, când îl văzură pe Locke sprijinindu-se de
marginea mesei ca să se ridice, cu buzele umflate şi cu sânge scurgându-i-se din
colţul gurii.
— Ce am pierdut? întrebă Galdo.
— Băieţi, zise Lanţuri, cred că am uitat să menţionez ceva când vi l-am
prezentat pe Jean şi i-am arătat împrejurimile aseară. Fostul vostru stăpân din
Dealul Umbrelor m-a avertizat că, deşi Jean este în general dulce la grai, băiatul
are o fire a naibii de pitorească.
Clătinând din cap, Lanţuri se duse la Locke şi îl ajută să se ridice în picioare.
— Când se opreşte de învârtit lumea în jurul tău, nu uita că trebuie să strângi
cioburile şi ridichile de pe jos, îi spuse el.

Locke şi Jean păstrară o distanţă sănătoasă unul faţă de celălalt la cina din
acea seară, fără să scoată o vorbă. Calo şi Galdo schimbară priviri exasperate
cam de o sută de ori pe minut, însă nu încercară să iniţieze conversaţia.
Pregătirile pentru masă se desfăşurară într-o tăcere aproape perfectă, iar Lanţuri
păru bucuros să se conformeze echipei sale posomorâte.
Îndată ce Locke şi Jean se aşezaseră la masă, Lanţuri le puse în faţă câte o
cutie de fildeş sculptat. Cutiile erau lungi de-un cot şi cam tot atât de late, având
capace prinse în ţâţâni. Locke le recunoscu imediat ca fiind din cele numite Cutia
Determinantului, instrumente verrare delicate ce foloseau mecanisme automate,
plăci glisante şi butoane din lemn ce se roteau; ele ajutau un utilizator antrenat să
realizeze mult mai repede anumite operaţiuni matematice. Lui Locke i se
explicaseră noţiunile elementare ale instrumentului, dar trecuseră câteva luni de
când folosise aşa ceva.
— Locke şi Jean, vă rog frumos, zise Părintele Lanţuri. Am nouă sute
nouăzeci şi cinci de soloni camorreni şi plec cu o corabie spre Tal Verrar. Aş
vrea tare mult să îmi schimb banii în solari când ajung acolo, un solar valorând
momentan patru cincimi dintr-o coroană plină camorreană. Câţi solari îmi vor
datora zarafii înainte de a-şi opri comisionul?
Jean ridică imediat capacul cutiei sale şi se puse la treabă, rotind butoane,
şfichiuind plăci şi trăgând înainte şi înapoi bare mici din lemn. Locke, îmbujorat,
îi urmă exemplul. Bâjbâielile lui la maşinărie nu erau nici pe departe la fel de
rapide, căci Jean anunţă în curând:
 — Treizeci şi unu de solari plini şi cam nouă sutimi dintr-unul – rest. Scoase
vârful limbii afară şi mai socoti câteva secunde. Patru volani de argint şi doi
gologani.
— Minunat, spuse Lanţuri. Jean, poţi să mănânci în seara asta. Locke, mă tem
că tu n-ai noroc. Îţi mulţumesc că te-ai străduit, oricum. Poţi să te duci în odaia ta
cât timp mâncăm noi, dacă doreşti.
— Ceee?! Locke simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji. Dar nu aşa procedai
înainte! Ne dădeai întotdeauna probleme individuale! Şi nu am mai folosit cutia
asta de…
— Vrei încă o problemă?
— Da!
— Foarte bine. Jean, vrei te rog să o rezolvi şi tu? Aşa... un galion Jereshti
navighează pe Marea de Fier, iar căpitanul său este un tip foarte pocăit. Oră de
oră, el pune un marinar să arunce în mare o jimblă din pesmeţii corabiei drept
ofrandă către Iono. Fiecare jimblă cântăreşte cam patru sute de grame. Căpitanul
mai este şi un tip foarte ordonat, pe deasupra; îşi ţine pesmeţii în butoaie de-un
sfert de tonă. Ei navighează vreme de o săptămână. Câte butoaie deschide? Şi ce
cantitate de pesmeţi primeşte Patronul Apelor Prielnice?
Băieţii începură iar să lucreze la cutii, şi din nou Jean ridică privirea în timp
ce Locke mai avea încă de lucru, cu broboane mici de sudoare adunate pe frunte.
— Deschide un singur butoi, zise Jean, şi foloseşte şaizeci şi şase de
kilograme şi jumătate de pesmeţi.
Părintele Lanţuri aplaudă încet.
— Foarte bine, Jean. Tot tu o să mănânci cu noi în seara asta. Cât despre tine,
Locke, ei bine... o să te chem când va trebui să faci curat.
— Dar e ridicol! pufni Locke. El se descurcă mai bine decât mine la cutie! Ai
făcut asta dinadins, ca să pierd eu.
— Ridicol, zici? Ţi-ai cam luat-o în cap în ultima vreme, dragul meu băiat. Ai
ajuns la vârsta aia la care mulţi băieţi par să-şi împacheteze chibzuinţa şi s-o
pună deoparte câţiva ani. La naiba, şi Sabetha a făcut la fel. A fost unul dintre
motivele pentru care am trimis-o acolo unde se află acum. În orice caz, mi se
pare că ai nasul puţin cam sus pentru cineva cu însemnul-morţii la gât.
Roşeala lui Locke se accentuă. Jean îi aruncă o privire pe furiş; Calo şi Galdo,
care ştiau deja despre dintele de rechin, se uitară fix la farfuriile şi paharele lor
goale.
— Lumea este plină de ghicitori care o să-ţi solicite abilităţile. Ce, crezi că vei
putea să le alegi întotdeauna pe cele care ţi se potrivesc cel mai bine? Dacă aş
vrea să trimit un băiat care să se dea drept ucenicul unui zaraf, cui crezi că i-aş
încredinţa misiunea asta, dacă ar trebui să aleg între tine şi Jean? Nici nu aş sta
pe gânduri.
— Mda... presupun.
— Presupui prea multe. Îţi râzi de noul tău frate pentru că silueta sa aspiră la
rotunjimea mea nobilă. Lanţuri îşi frecă stomacul şi rânji fără haz. Nu ţi-a trecut
deloc prin cap că el s-ar putea integra mai uşor decât tine în anumite locuri
tocmai datorită ei? Jean arată ca fiul unui negustor, ca un nobil bine hrănit, ca un
cărturar pipernicit şi îndesat. Înfăţişarea sa îi poate fi de tot atât folos cât îţi este
ţie înfăţişarea ta.
— Bănuiesc...
— Şi dacă mai aveai nevoie de vreo dovadă că el poate face lucruri pe care tu
nu poţi, ei bine, ce-ai zice să-l pun să te mai bată o dată măr?
Locke încercă să se micşoreze spontan în tunică şi să dispară complet; nu
izbuti şi îşi lăsă capul în piept.
— Îmi pare rău, spuse Jean. Sper că nu te-am rănit prea tare.
— Nu trebuie să-ţi ceri scuze, îngăimă Locke. Presupun că am meritat-o din
plin.
— Ameninţarea unui stomac gol readuce curând înţelepciunea. Lanţuri surâse
atotcunoscător. Greutăţile sunt arbitrare, Locke. Nu poţi şti niciodată care dintre
calităţile tale sau ale tovarăşului tău te poate ajuta să le depăşeşti. De exemplu,
ridicaţi mâinile dacă numele vostru de familie se întâmplă să fie Sanza.
Calo şi Galdo făcură întocmai, oarecum șovăielnic.
— Toţi cei cu numele de familie Sanza pot lua cina împreună cu noul nostru
frate, Jean Tannen, zise Lanţuri.
— Ador să fiu folosit ca exemplu! spuse Galdo.
— Toţi cei cu numele Lamora pot mânca, dar trebuie mai întâi să servească
toate felurile de mâncare şi să aibă grijă de Jean Tannen.
Aşa că Locke se grăbi să servească, având pe chip un amestec de stinghereală
şi uşurare. Cina consta în clapon fript umplut cu usturoi şi ceapă, cu garnitură de
struguri şi smochine opărite în sos fierbinte de vin. Părintele Lanţuri turnă toate
toasturile obişnuite, dedicându-i-l pe ultimul lui „Jean Tannen, care a pierdut o
familie, însă a găsit alta destul de repede―.
Auzind asta, ochii lui Jean lăcrimară, iar băiatul îşi pierdu şi fărâma de bună
dispoziţie pe care i-o adusese mâncarea. Observându-l, Calo şi Galdo se grăbiră
să-l înveselească.
— A fost foarte tare ce ai făcut cu cutia, începu Calo.
— Noi nu se descurcăm atât de repede, continuă Galdo.
— Şi noi ne pricepem la calcule!
— Sau cel puţin aşa credeam până să te întâlnim, completă Galdo.
 — N-a fost mare lucru, zise Jean. Mă pot mişca şi mai repede de-atât. Sunt...
vreau să spun... Îi aruncă o căutătură nervoasă Părintelui Lanţuri înainte să
continue: Am nevoie de ochelari. Ochelari de citit, pentru lucruri apropiate. Nu
văd bine fără ei. Aş, ăă, aş putea lucra şi mai repede la o cutie dacă aş avea o
pereche de ochelari. Însă... i-am pierdut pe-ai mei. Unul dintre băieţii din Dealul
Umbrelor...
— O să primeşti ochelari noi, spuse Lanţuri. Mâine sau poimâine. Nu îi purta
în public; s-ar putea să contravină aerului nostru de sărăcie. Însă aici îi poţi purta
liniştit.
— Nici nu puteai vedea bine când m-ai bătut? întrebă Locke.
— Puteam vedea puţin, zise Jean. Dar totul e înceţoşat. De aceea mă trăgeam
îndărăt atât de mult.
— O grozăvenie matematică şi un bătăuş iscusit, rosti Părintele Lanţuri. Ce
combinaţie interesantă a oferit Binefăcătorul Ticăloşilor Gentilomi, în persoana
tânărului Jupân Tannen! Căci este un Ticălos Gentilom, nu-i aşa, Locke?
— Cred că da, spuse Locke, străduindu-se să-şi alunge din glas tonul
posomorât. Cred că este.

Noaptea următoare fu senină şi uscată; toate lunile erau sus pe cer, strălucind
ca nişte monarhi în întunecime, cu stelele drept curte. Jean Tannen stătea sub
parapetul de pe acoperişul templului, ţinând o carte în faţa ochilor, la o lungime
de braţ. Lângă el se aflau două lămpi de ulei în cutii de sticlă, desenându-i
conturul în lumina galbenă şi caldă.
— Nu vreau să te deranjez, zise Locke şi Jean îşi ridică privirea, luat prin
surprindere.
— Pe toţi zeii! Eşti silenţios!
— Nu tot timpul. Locke se apropie până la câţiva paşi de băiatul mai voinic.
Pot fi foarte zgomotos când mă prostesc.
— Eu... ăă...
— Pot lua loc?
Jean încuviinţă, iar Locke se trânti lângă el. Îşi strânse picioarele sub el şi le
cuprinse cu braţele.
— Îmi pare rău, spuse Locke. Bag de seamă că pot fi un rahat cu ochi
câteodată.
— Şi mie îmi pare rău. Nu am vrut... Când te-am lovit, pur şi simplu... Parcă
sunt alt om. Când sunt mânios.
 — Ai făcut bine. Nu am ştiut despre mama şi tatăl tău. Îmi pare rău. Ar fi
trebuit... nu ar fi trebuit să merg aşa departe. Eu am avut mult timp la dispoziţie...
să mă obişnuiesc cu ideea, înţelegi.
Cei doi băieţi nu mai rostiră nimic câteva momente; Jean închise cartea şi se
uită la cer.
— Ştii, s-ar putea nici măcar să nu fiu, la urma urmei, zise Locke. Orfan,
vreau să spun.
— Cum aşa?
— Păi... maică-mea e moartă. Am văzut şi ştiu. Însă tatăl meu... el, ăă... El a
plecat când eram foarte mic. Nu mi-l aduc aminte; nu l-am cunoscut niciodată.
— Îmi pare rău, zise Jean.
— Ne pare rău pentru multe, nu-i aşa? Cred că s-ar putea să fi fost un marinar,
ceva. Poate un mercenar, mai ştii? Mama n-a vrut să-mi vorbească de el
niciodată. Nu ştiu. S-ar putea să mă înşel.
— Tatăl meu a fost un om bun, spuse Jean. A fost... Ai mei aveau o prăvălie
în Colţul de Miazănoapte. Făceau negoţ cu piei, mătăsuri şi nestemate. Peste tot
pe Marea de Fier, plus câteva călătorii pe uscat. Îi ajutam. Nu la transport,
desigur, ci la ţinut evidenţa. La socotit. Şi aveam grijă de pisici. Aveam nouă.
Mama obişnuia să spună... obişnuia să spună că eram singurul ei copil care nu
mergea... în patru labe. Fornăi puţin şi se şterse la ochi. Se pare că mi-am epuizat
toate lacrimile, zise el. Nu ştiu ce să mai cred despre toate astea. Părinţii mei m-
au învăţat să fiu cinstit, mi-au spus că legile şi zeii urăsc hoţia. Dar acum aflu că
hoţia are un zeu numai al ei. Şi pot fie să mor de foame pe stradă, fie să stau aici,
bine-mersi.
— Nu-i atât de rău, spuse Locke. Eu n-am făcut altceva de când mă ştiu.
Hoţia este o meserie cinstită, dac-o priveşti din punctul nostru de vedere.
Câteodată, chiar avem mult de muncă. Locke băgă mâna în tunică şi scoase o
pungă din pânză moale. Uite, zise el, dându-i-o lui Jean.
— Ce... ce-i asta?
— Ai spus că ai nevoie de ochelari, surâse Locke. În Videnza este un şlefuitor
de lentile care-i mai bătrân decât zeii. Nu-şi păzeşte cum ar trebui vitrina
prăvăliei. Am săltat nişte perechi pentru tine.
Jean desfăcu punga şi se trezi în faţa ochilor cu trei perechi de ochelari: două
seturi de lentile circulare în rame de sârmă aurită şi un set semicircular în rame
de argint.
— Îţi... mulţumesc, Locke! Duse perechile la ochi, pe rând, şi miji prin ei,
încruntându-se uşor. Nu ştiu... ce să zic... ăă, nu sunt nerecunoscător, departe de
mine gândul, dar nici una dintre perechile astea nu se potriveşte. Arătă spre ochii
săi şi zâmbi sfios. Lentilele trebuie făcute în funcţie de problema celui care le
poartă. Unii oameni nu pot vedea la distanţă şi cred că pentru asta sunt perechile
de faţă. Însă eu sufăr de ceea ce se cheamă hipermetropie, nu de miopie.
— Of, la naiba! Locke se scărpină în ceafă şi surâse sfios. Eu nu port aşa
ceva; n-am ştiut. Chiar sunt un idiot.
— Ba deloc. Pot păstra ramele şi să fac ceva cu ele. Ramele se desprind. Pot
pune în ele lentilele potrivite. O să-i ţin de rezervă. Îţi mulţumesc încă o dată.
O vreme după aceea, băieţii rămaseră tăcuţi, însă de data asta era o tăcere
prietenoasă. Jean se sprijini de zid şi îşi închise ochii. Locke se uită la lună,
străduindu-se să vadă părticelele albastre şi verzi despre care Lanţuri îi spusese
cândva că ar fi pădurile zeilor. În cele din urmă, Jean îşi drese glasul.
— Deci chiar te pricepi la... furat lucruri?
— Trebuie să fiu şi eu bun la ceva. Nu la bătaie şi în nici un caz la
matematică.
— Tu, ăă... Părintele Lanţuri mi-a zis despre chestia asta pe care o poţi face,
dacă te rogi la Binefăcător. A spus că se numeşte prinos adus morţilor. Ştii
despre asta?
— A, zise Locke. Ştiu totul despre asta, martori îmi sunt cei treisprezece zei,
să mor dacă nu.
— Aş vrea să fac şi eu asta. Pentru mama şi pentru tata. Însă eu... n-am mai
furat niciodată. Mă poţi ajuta?
— Să te învăţ cum să furi ca să aduci un prinos cuvenit?
— Da. Jean oftă. Bănuiesc că, de vreme ce zeii m-au adus aici, ar trebui să mă
adaptez obiceiurilor locale.
— Poţi să mă înveţi cum să folosesc o cutie de socotit astfel încât data viitoare
să nu mai par atât de debil?
— Cred că da, zise Jean.
— Atunci aşa rămâne! Locke sări în picioare şi îşi întinse larg mâinile. Mâine,
Calo şi Galdo n-au decât să-şi planteze fundurile pe treptele templului. Noi doi o
să mergem să prădăm!
— Sună periculos, spuse Jean.
— Pentru oricine altcineva, poate. Pentru noi, Ticăloşii Gentilomi, ei bine,
este ceea ce facem.
— Noi?
— Noi.
 CAPITOLUL ŞASE

Limitări

Mâinile Înroşite îl conduseră pe Locke pe lunga pasarelă către Mormântul

Plutitor chiar când soarele stacojiu se înălţa deasupra clădirilor întunecate din
cartierul Căderea-cenuşii. Resturi-de-Lemn căpătă o culoare sângerie în acea
lumină, şi când Locke clipi ca să alunge strălucirea din privire, până şi
întunericul sclipi roşiatic.
Locke se strădui să-şi păstreze mintea limpede, pe măsură ce amestecul de
agitaţie nervoasă şi de osteneală îl făcea să simtă că pluteşte la câţiva centimetri
deasupra podelei, picioarele nemaiajungându-i până jos. Erau santinele pe chei,
la uşi, în foaier – mai multe decât înainte. Toate erau îndârjite şi tăcute, pe când
Mâinile Înroşite îl duceau pe Locke tot mai adânc în fortăreaţa plutitoare a lui
Capa. Uşa dublă cu mecanism automat nu era încuiată.
Capa Barsavi stătea în centrul marii sale camere de audienţe, cu spatele întors
la Locke, cu capul plecat şi cu mâinile la spate. Draperiile fuseseră trase la o
parte de pe ferestrele înalte din partea de miazăzi a carenei galeonului. Degete
roşii de lumină cădeau pe Barsavi, pe fiii săi, pe un butoi mare din lemn şi pe un
obiect lung care zăcea acoperit pe o targă din lemn.
— Tată, a sosit Lamora, zise Anjais.
Capa Barsavi gemu şi se întoarse. Se holbă la Locke câteva secunde, cu ochii
sticloşi şi goi. Făcu un semn cu mâna stângă.
— Lăsaţi-ne, zise el. Lăsaţi-ne acum.
Cu capetele plecate, Anjais şi Pachero ieşiră din cameră, luând şi Mâinile
Înroşite cu ei. O clipă mai târziu, în sală răsună sunetul uşii duble trântindu-se şi
al mecanismului automat închizându-se.
— Înălţimea Voastră, spuse Locke. Ce se petrece?
— Nemernicul. Nemernicul a omorât-o, Locke.
— Poftim?
— A omorât-o pe Nazca. Azi-noapte. Ne-a lăsat... trupul, acum câteva
ceasuri.
Locke se holbă la Barsavi, năucit, conştient că rămăsese cu gura căscată.
— Dar... dar era aici, nu?
 — A plecat. Barsavi îşi încleşta şi descleşta pumnii. S-a furişat, din ce ne
putem da seama, sau a fost răpită. Pe la al doilea sau al treilea ceas al dimineţii.
A fost... înapoiată după cel de-al patrulea ceas al dimineţii.
— Înapoiată? De către cine? Ce s-a întâmplat?
— Vino să vezi.
Vencarlo Barsavi trase la o parte pânza ce acoperea targa, şi acolo zăcea
Nazca – cu pielea ca de ceară, cu ochii închişi, cu părul ud. Două vânătăi
purpurii stricau aspectul altfel neted al pielii sale în partea stângă a gâtului.
Locke simţi cum îl ustură ochii şi se trezi muşcându-şi tare arătătorul de la mâna
dreaptă.
— Vezi ce a făcut nemernicul, zise încet Barsavi. Era amintirea vie a mamei
sale. Singura mea fiică. Mai bine muream decât să văd asta. Lacrimile începură
să curgă pe obrajii bătrânului. A fost... spălată.
— Spălată? Ce vreţi să spuneţi?
— A fost înapoiată în chestia aia, zise Capa.
Făcu un semn spre butoiul ce era aşezat în picioare la câţiva paşi de targă.
— Într-un butoi?
— Uită-te înăuntru.
Locke dădu la o parte capacul butoiului şi se trase îndărăt când duhoarea
dinăuntru îl izbi în faţă.
Era plin de urină. Urină de cal, întunecată şi tulbure.
Locke se smuci înapoi şi îşi acoperi gura cu mâinile, simţind cum i se întoarce
stomacul pe dos.
— Nu doar omorâtă, ci înecată, spuse Barsavi. Înecată în pişat de cal.
Locke gemu, luptându-se cu lacrimile.
— Nu pot să cred. Pur şi simplu nu pot să cred. Nu are nici un rost. Se apropie
iar de targă şi se mai uită o dată la gâtul Nazcăi. Vânătăile purpurii erau de fapt
umflături; chiar lângă ele se puteau vedea zgârieturi roşii şi drepte. Locke le privi
atent, aducându-şi aminte de felul în care simţise ghearele pe piele. Rana de pe
braţ încă îl ardea.
— Înălţimea Voastră, rosti el încet, poate că a fost... înapoiată în chestia aia,
dar sunt destul de sigur că nu s-a înecat în ea.
— Ce vrei să spui?
— Semnele de pe gât, zgârieturile mici de lângă ele. Locke improviză,
păstrându-şi tonul vocii şi chipul neutru. Ce ar suna plauzibil? Le-am mai, ăă,
văzut înainte... acum câţiva ani, în Talisham. Am văzut un bărbat omorât de un
şoim-scorpion. Aţi auzit de aşa ceva?
— Da, zise Capa, un hibrid nefiresc, un soi de făptură închipuită de vrăjitorii
din Karthain. Asta reprezintă... semnele de la gâtul ei? Poţi fi sigur?
 — A fost înţepată de un şoim-scorpion, spuse Locke. Semnele ghearelor de
sub răni sunt evidente. A murit aproape pe loc.
— Deci doar... a murat-o după aceea, şopti Barsavi. Ca să sporească insulta.
Ca să lovească mai adânc.
— Îmi pare rău, zise Locke. Ştiu că... nu poate fi cine ştie ce alinare.
— Dacă ai dreptate, a fost o moarte mult mai rapidă. Barsavi îi trase pânza la
loc peste cap, trecându-şi degetele prin părul ei încă o dată, înainte să o acopere
complet. Dacă asta este singura îndurare pe care trebuie să nădăjduiesc că a
primit-o fetiţa mea, fie. Nemernicul ăla cenuşiu nu o să aibă parte de îndurare
când i-o veni vremea. Jur!
— Dar de ce-ar face asta? Locke îşi trecu mâinile prin păr, cu ochii măriţi de
agitaţie. N-are nici un rost. De ce ea, de ce acum?
— Îţi poate spune chiar el, rosti Barsavi.
— Cum? Nu înţeleg.
Capa Barsavi băgă mâna în jiletcă şi scoase o bucată împăturită de pergament.
I-o dădu lui Locke, care o despături şi văzu însemnat într-un scris citeţ şi curat:

BARSAVI

Pentru necesitatea a ceea ce s-a înfăptuit, ne cerem iertare, deşi s-a înfăptuit
ca să îţi înlesnească înţelegerea puterii noastre. Cât şi cooperarea ta. Dorim cât
se poate de serios să ne întâlnim cu tine, faţă în faţă, ca doi bărbaţi, ca să
lămurim o dată pentru totdeauna chestiunea Camorrului. Te vom aştepta la
Gaura Ecoului, la cel de-al unsprezecelea ceas al serii, în Ziua Ducelui, peste
trei nopţi. Vom veni singuri şi neînarmaţi, deşi, în ceea ce te priveşte, tu poţi
aduce câţi sfetnici pofteşti, şi îi poţi înarma după bunul tău plac. Putem discuta
situaţia noastră ca de la bărbat la bărbat – şi cu voia zeilor, poate că nu va mai
fi nevoie să îţi pierzi vreunul dintre credincioşii tăi supuşi sau pe cineva din
sângele tău.

— Nu-mi vine să cred, rosti Locke. Să vă întâlniţi cu bună-credinţă după asta?

— Nu poate fi camorrean, zise Barsavi. Eu am devenit camorrean, în toţi anii
petrecuţi aici. Mă identific cu locul ăsta mai mult decât mulţi dintre cei născuţi
aici. Însă omul ăsta? Barsavi clătină puternic din cap. El nu poate înţelege ce
infamie a făcut ca „să îmi atragă atenţia―; cu ce insultă trebuie să trăim, eu şi fiii
mei, dacă negociem cu el. Îmi iroseşte timpul cu scrisoarea asta – şi uite, pluralul
de maiestate. Câtă afectare!
— Înălţimea Voastră... şi dacă înţelege ce a făcut?
 — Foarte slabe şanse să se fi întâmplat asta, Locke. Capa chicoti cu tristeţe.
Sau nu ar fi făcut-o.
— Nu şi dacă vă închipuiţi că întâlnirea de la Gaura Ecoului este o capcană.
Că vrea să vă scoată de pe Mormântul Plutitor şi să vă atragă într-un loc unde a
pregătit ceva primejdios pentru dumneavoastră.
— Prudenţa aia, din nou. Barsavi surâse fără umor. M-am gândit şi la asta,
Locke. Însă nu cred că-i cazul... Chiar cred că se gândeşte că, dacă mă sperie
îndeajuns, voi negocia cu el cu bună-credinţă. O să mă duc la Gaura Ecoului. O
să avem mica noastră întâlnire. Cât despre sfetnici, îi voi aduce pe fiii mei, pe
surorile Berangias şi o sută dintre cei mai buni şi cruzi oameni pe care-i am. Şi o
să te aduc pe tine şi pe prietenul tău, Jean.
Inima lui Locke i se zbătu în piept ca o pasăre prinsă în capcană. Îi venea să
urle.
— Bineînţeles, rosti el. Bineînţeles! Jean şi cu mine vom face orice ne cereţi.
Sunt recunoscător pentru oportunitate.
— Bine. Deoarece singura negociere pe care o vom purta va fi cu săgeţi, săbii
şi pumni. Am o surpriză pentru rahatul ăla cenuşiu, dacă îşi închipuie că îmi
poate impune condiţii mie trecând peste cadavrul singurei mele fiice!
Locke scrâşni din dinţi. Ştiu ce îl poate scoate din fortăreaţa aia umedă a lui,
spusese Regele Cenuşiu.
— Capa Barsavi, zise Locke, v-aţi gândit la... ei bine, la lucrurile care se
povestesc despre Regele Cenuşiu? Cum că poate omorî oamenii dintr-o atingere,
că poate trece prin pereţi; că nu poate fi rănit cu săbii sau cu săgeţi.
— Poveşti spuse la beţie. Face la fel ca mine, când am pus mâna pe oraşul
ăsta; se ascunde bine şi îşi alege ţintele cu înţelepciune. Capa oftă. Recunosc că
este bun la asta, poate la fel de bun ca mine. Însă nu-i o stafie.
— Mai există o posibilitate, zise Locke, lingându-şi buzele. Cât de multe
dintre cele rostite aici puteau ajunge la urechile Regelui Cenuşiu? Dezvăluise
tainele Ticăloşilor Gentilomi în amănunţime. La naiba cu el. Posibilitatea unui...
Mag-Juruit.
— Care să-l ajute pe Regele Cenuşiu?
— Da.
— Îşi face de cap prin oraşul meu de câteva luni, Locke. E drept că asta ar
putea explica unele lucruri, însă preţul... Nici măcar eu nu aş putea plăti un Mag-
Juruit atâta amar de vreme.
— Şoimii-scorpion nu sunt doar creaţi de Magii-Juruiţi, zise Locke. Din câte
ştiu eu, numai Magii-Juruiţi îi pot controla. Ar putea oare un şoimar... obişnuit să
dreseze o pasăre care l-ar putea omorî cu o înţepătură accidentală? Minte-l bine,
îşi spuse. Minte-l drept în faţă. Regele Cenuşiu nu ar fi fost nevoit să păstreze
unul în tot timpul ăsta. Ce-ar fi dacă Magul-Juruit de-abia a sosit? Ce-ar fi dacă a
fost angajat numai pentru următoarele zile, punctul critic al planului Regelui
Cenuşiu, oricare ar fi acesta? Zvonurile despre puterile Regelui Cenuşiu... ar fi
putut fi răspândite ca să pregătească terenul pentru momentul ăsta.
— Extraordinar, şi totuşi asta ar explica multe, zise Barsavi.
— Ar explica de ce Regele Cenuşiu este dispus să se întâlnească cu
dumneavoastră singur şi neînarmat. Cu un Mag-Juruit care să îi apere spatele, ar
putea să pară aşa fără să fie deloc cazul.
— Răspunsul meu rămâne neschimbat. Barsavi lovi cu pumnul în cealaltă
palmă. Dacă un Mag-Juruit îmi poate da gata o sută de cuţite –, inclusiv pe noi
doi, pe fiii mei, pe surorile Berangias, pe prietenul tău Jean şi securile lui –,
atunci Regele Cenuşiu şi-a ales armele mai bine decât mine. Însă eu nu cred că-i
cazul.
— Veţi păstra totuşi posibilitatea aceasta în minte? insistă Locke.
— Da. O voi păstra. Barsavi îşi puse mâna pe umărul lui Locke. Trebuie să
mă ierţi, băiete. Pentru ce s-a întâmplat.
— Nu-i nimic de iertat, Înălţimea Voastră. Când Capa schimbă subiectul,
subiectul este închis, îşi spuse Locke. Ce s-a întâmplat... nu a fost din vina
dumneavoastră.
— Este războiul meu. Regele Cenuşiu pe mine vrea să mă doboare de fapt.
— Mi-aţi oferit foarte multe, domnule. Locke îşi trecu limba peste buzele care
se uscaseră deodată. M-aş bucura nespus dacă v-aş putea ajuta să-l omorâţi pe
nemernic.
— Chiar aşa vom face. Într-al nouălea ceas al serii, în Ziua Ducelui, începem
să ne adunăm. Anjais va veni să vă ia de la Ultima Greşeală, pe tine şi pe
Tannen.
— Cum rămâne cu cei doi Sanza? Şi ei se descurcă bine cu cuţitele.
— Şi cu cărţile de joc, din câte-am auzit. Îmi place de ei, Locke, dar sunt nişte
pierde-vară. Măscărici. Vreau să iau cu mine oameni serioşi pentru o treabă
serioasă.
— Cum doriţi.
— Şi-acum. Barsavi scoase o batistă de mătase din buzunarul jiletcii şi îşi
şterse încet fruntea şi obrajii cu ea. Lasă-mă, te rog! Întoarce-te mâine-noapte, ca
preot. O să îi strâng pe toţi ceilalţi preoţi ai Binefăcătorului. O să îi oferim... un
ritual aşa cum se cuvine.
Locke se simţi măgulit, fără voia lui. Capa ştia că toţi băieţii Părintelui
Lanţuri erau iniţiaţi ai Binefăcătorului şi că Locke era chiar preot, însă nu îi mai
ceruse niciodată binecuvântarea în mod oficial.
— Bineînţeles, rosti el încet.
 Se retrase apoi, lăsându-l pe Capa în picioare, în lumina sângerie a zorilor,
singur-singurel în inima fortăreţei sale, îl lăsă pentru a doua oară, cu nimic
altceva decât un cadavru care să-i ţină de urât.

— Domnilor, zise Locke, gâfâind în timp ce închidea în urma sa uşa camerei

de la al şaptelea cat. Am apărut destul în public pe săptămâna asta; hai să lucrăm
afară din templu, deocamdată.
Jean stătea într-un scaun, cu faţa spre uşă şi cu securile pe coapsă, ţinând în
mâini un volum vechi şi ponosit din Romanele cavalereşti Korish. Goangă
sforăia pe o saltea, tolănit într-una dintre acele poziţii complet nesăbuite care
provoacă imediat artrită oricui, mai puţin celor foarte tineri şi nechibzuiţi. Cei
doi Sanza şedeau lângă peretele din fund, jucând distraţi o partidă de cărţi; îşi
ridicară privirile când intră Locke.
— Am scăpat de o complicaţie şi am intrat în alta, cu capul înainte, spuse
Locke. Iar nenorocita asta mai are şi colţi, pe deasupra.
— Ce fel de veşti aduci? zise Jean.
— Dintre cele mai rele. Locke se lăsă într-un scaun, îşi dădu capul pe spate şi
îşi închise ochii. Nazca a murit.
— Cum?! Calo sări în picioare; Galdo îl urmă de îndată. Ce s-a întâmplat?
— Regele Cenuşiu, asta-i ce s-a întâmplat. Probabil că asta a fost „cealaltă
treabă― la care s-a referit când îi eram oaspete. I-a trimis tatălui trupul într-o
putină plină cu pişat de cal.
— Zeii să ne păzească! rosti Jean. Îmi pare atât de rău, Locke!
— Şi acum, continuă Locke, tu şi cu mine trebuie să îl însoţim pe Capa când o
va răzbuna, la „întrevederea clandestină― de peste trei nopţi. Care va avea loc la
Gaura Ecoului, că tot veni vorba. Iar când Capa spune „clandestin―, se referă la o
sută de cuţite care să-l atace pe Regele Cenuşiu şi să-l facă bucăţi.
— Să te facă bucăţi, vrei să spui, interveni Galdo.
— Ştiu foarte bine cine trebuie să umble ţanţoş pe-acolo purtând straiele
Regelui Cenuşiu; mersi că mi-ai amintit. Încerc numai să-mi dau seama dacă ar
trebui să-mi agăţ de gât o ţintă de tir sau nu. A, şi mă întreb dacă pot să mă
împart în două până la Ziua Ducelui.
— Toată situaţia asta este o nebunie.
Jean îşi închise cartea, scârbit.
— A fost o nebunie înainte; acuma-i deja răutate curată.
— De ce ar omorî-o Regele Cenuşiu pe Nazca?
 — Ca să îi capteze atenţia lui Capa, oftă Locke. Fie pentru a-l speria – ceea ce
sigur nu a izbutit –, fie pentru a îl enerva la culme, ceea ce i-a reuşit.
— Acum chiar că nu mai poate fi vorba despre pace. Capa o să-l omoare pe
Regele Cenuşiu sau o să moară încercând. Calo se plimba furios, ca un leu în
cuşcă. Regele Cenuşiu trebuie să priceapă asta, de bună seamă. Nu a înlesnit
negocierile; le-a făcut imposibile. Pentru totdeauna.
— M-am gândit şi la asta, cum că Regele Cenuşiu s-ar putea să nu ne spună
chiar totul în legătură cu planul lui, rosti Locke.
— Asta e, atunci. Plecăm pe la Poarta Vicontelui, zise Galdo. Putem să facem
rost de transport şi de bunuri chiar în după-amiaza asta. Putem să ne împachetăm
averea; să ne facem nevăzuţi pe drum. La naiba, dacă nu putem găsi vreun locşor
unde să începem o altă viaţă cu peste patruzeci de mii de coroane la îndemână,
nu merităm să trăim. Putem cumpăra titluri în Lashain; putem să-l facem Conte
pe Goangă şi să ne dăm drept slujitorii săi.
— Sau să fim noi conţi, iar Goangă să fie slujitorul nostru, interveni Calo. Să-
l plimbăm de la unul la altul. I-ar prinde bine la educaţia morală.
— Nu se poate, spuse Locke. Trebuie să presupunem că Regele Cenuşiu ne
poate urmări oriunde am merge sau, mai bine zis, că Magul lui Juruit poate. Aşa
că, atâta timp cât îl are în slujbă pe Şoimar, nu putem fugi. Cel puţin nu ca o
primă opţiune.
— Dar ca a doua opţiune? întrebă Jean.
— Dacă se ajunge la asta... am putea măcar să încercăm. Putem pregăti
lucrurile şi, dacă va fi absolută nevoie să fugim, ei bine, ne vom înhăma la jug şi
vom trage alături de cai dacă-i cazul.
— Ceea ce înseamnă că rămâne numai să ne hotărâm din ce angajament să te
scăpăm în noaptea acestei întrevederi de la Gaura Ecoului, zise Jean.
— Nu-i greu de hotărât, spuse Locke. Regele Cenuşiu ne are la mână; pe
Barsavi ştim că-l putem păcăli. Aşa că voi juca rolul Regelui Cenuşiu şi mă voi
gândi la o cale prin care să scăpăm de angajamentul faţă de Capa, fără să fim
executaţi pentru asta.
— Ce-aş vrea s-o văd şi pe asta, zise Jean.
— Însă ce-aţi spune dacă n-ar mai fi nevoie de aşa ceva? Calo arătă spre
fratele său. Unul din noi îl poate juca pe Regele Cenuşiu, iar tu şi Jean puteţi sta
lângă Barsavi, aşa cum v-a cerut.
— Da, o idee excelentă, aprobă Galdo.
— Nu, spuse Locke. În primul rând, sunt un imitator mai iscusit decât oricare
din voi doi, şi o ştiţi prea bine. Voi ieşiţi mult prea mult în evidenţă. Nu putem
risca. În al doilea rând, în timp ce eu îl joc pe Regele Cenuşiu, voi doi veţi fi
uitaţi de toată lumea. Veţi fi liberi să faceţi ce vreţi. Prefer să aşteptaţi cu un
mijloc de transport la unul dintre locurile noastre de întâlnire, în caz că lucrurile
merg prost şi o să fim nevoiţi să fugim.
— Cum rămâne cu Goangă?
— Goangă, interveni acesta, se tot preface că sforăie de minute bune. Eu ştiu
bine Gaura Ecoului; obişnuiam să mă ascund acolo uneori, când eram cu gaşca
din Dealul Umbrelor. O să fiu acolo, sub podea, lângă cascadă, stând cu ochii în
patru pentru orice semn de primejdie.
— Goangă, zise Locke, tu vei…
— Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să mă închizi într-o cutie, ca să mă opreşti.
Ai nevoie de o iscoadă, iar Regele Cenuşiu nu a spus că nu poţi să-ţi pui prietenii
să stea la pândă. Iar eu asta fac. Stau la pândă. Nici unul dintre voi nu o poate
face ca mine, deoarece sunteţi prea mari, înceţi, zgomotoşi şi…
— Zeii să ne ferească! îl întrerupse Locke. Zilele mele ca garrista sunt
numărate; Ducele Goangă ne dictează condiţiile în care îl putem sluji. Foarte
bine, Alteţa Voastră. O să îţi dau un rol ca să-mi rămâi la îndemână –, însă vei
sta la pândă numai unde îţi spun eu să stai, bine?
— Al naibii de bine!
— Atunci aşa rămâne, zise Locke. Şi dacă nu mai simte nimeni nevoia
presantă să îi imit pe cei puternici şi măreţi sau pe un prieten de-al meu pe care
vor să-l omoare, mie mi-ar prinde bine un pic de somn.
— E al naibii de păcat ce s-a întâmplat cu Nazca, spuse Galdo. Netrebnicul
naibii!
— Da, spuse Locke. De fapt, voi vorbi cu el despre asta chiar diseară. Cu el
sau cu vrăjitorul lui de casă, oricare se hotărăşte să vină.
— Lumânarea, zise Jean.
— Da. După ce ne terminăm treaba noi doi, după Lumina-falsă. Poţi să aştepţi
jos, la Ultima Greşeală. Eu voi sta aici sus, o voi aprinde şi îi voi aştepta să
apară. Locke rânji. Nu au decât să se distreze urcând pe scări, nenorociţii!

Ziua fu senină şi plăcută, iar seara pe cât de răcoroasă se putea spera în

Camorr. Locke stătea în odăile de la cel de-al şaptelea cat, cu ferestrele deschise
şi cu plasele lăsate jos, pe când cerul purpuriu era iluminat de coloane de lumină
fantomatică.
Lumânarea Şoimarului mocnea pe masă lângă resturile cinei lui Locke şi
lângă o sticlă de vin pe jumătate goală. Cealaltă jumătate a sticlei îi încălzea
stomacul lui Locke, în vreme ce el stătea cu faţa spre uşă, masând pansamentul
nou pe care Jean insistase să i-l înfăşoare la braţ înainte să-şi ia în primire poziţia
de la Ultima Greşeală.
— Paznicule Strâmb, rosti Locke către nimeni, dacă te enervez din vreun
motiv oarecare, nu trebuie să te osteneşti atâta ca să mă pedepseşti. Iar dacă nu te
enervez, ei bine, nădăjduiesc că mă socoţi încă amuzant. Îşi îndoi degetele de la
braţul rănit, tresărind, apoi luă paharul de vin şi sticla încă o dată. Un pahar
vărsat pentru un prieten absent, zise el în timp ce îl umplea cu vin roşu întunecat
– un vin Nacozza cu aromă răşinoasă din podgoriile pe care Don Salvara le-avea
pe malul fluviului. Un dar pentru Lukas Fehrwight, atunci când acesta coborâse
de pe barja de agrement cu atâtea zile în urmă... sau nu chiar cu atâtea. Părea că
trecuse o viaţă de om. Deja îi ducem dorul Nazcăi Barsavi şi îi dorim toate cele
bune. A fost o garrista corectă şi a încercat să îşi scape pezon-ul dintr-o situaţie
imposibilă pentru amândoi. Merita mai mult. N-ai decât să te pişi pe mine cât
vrei, dar fă ce poţi pentru ea. Te roagă asta slujitorul tău.
— Dacă vrei să măsori smerenia cuiva, urmăreşte-l când crede că mănâncă
singur, rosti Şoimarul.
Uşa de la intrare tocmai se închidea în urma Magului-Juruit; Locke nu o
văzuse şi nici nu o auzise deschizându-se. Şi oricum, fusese încuiată, cu drugul
pus. Şoimarul nu avea pasărea cu el şi era înveşmântat în aceeaşi haină cenuşie,
largă şi cu mâneci stacojii prinse în nasturi de argint pe care Locke o văzuse cu o
noapte înainte. O cuşmă cenuşie de catifea şedea într-o parte pe capul său,
împodobită de o singură pană prinsă cu un ac argintiu, uşor de identificat ca
provenind de la Vestris.
— În ceea ce mă priveşte, nu am fost niciodată prea smerit, continuă el. Nici
nu prea m-am dat în vânt după scări.
— Vai, mi-e copleşită inima de mâhnire când aud de greutăţile tale, zise
Locke. Unde ţi-e şoimul?
— Se roteşte pe-aici.
Locke fu deodată cât se poate de conştient că lăsase ferestrele deschise, deşi o
clipă mai înainte asta fusese o alinare. Plasa nu l-ar fi ţinut afară pe Vestris dacă
şoimul se hotăra să nu mai răspundă la comenzi.
— Speram că o să vină şi stăpânul tău cu tine.
— Clientul meu, accentuă Magul-Juruit, are treabă în altă parte. Vorbesc în
numele lui şi îi voi transmite cuvintele tale. Asta în caz că ai nişte cuvinte care să
merite transmise.
— O, am mereu cuvinte, spuse Locke. Cuvinte precum „complet ţăcănit―. Şi
„idiotul naibii―. V-a trecut oare prin cap, ţie sau clientului tău, că singura cale
prin care puteţi fi siguri că un camorrean nu va negocia niciodată cu voi cu bună-
credinţă este să omorâţi pe cineva sânge din sângele său?
 — Vai, dar nu se poate! zise Şoimarul. Ce veşti proaste îmi dai! Şi Regele
Cenuşiu era atât de sigur că Barsavi va interpreta uciderea fiicei sale drept un
gest de prietenie! Vrăjitorul ridică din sprâncene. Uite ce-i, voiai să-i spui asta
chiar tu sau vrei să dau fuguţa la el cu revelaţia ta?
— Foarte amuzant, jigodie de doi bani ce eşti! Deşi am fost de acord, sub
presiune, să umblu ţanţoş îmbrăcat ca stăpânul tău, trebuie să recunoşti că a-i
trimite lui Capa singura sa fiică într-o putină cu pişat îmi complică oarecum
munca.
— Ce păcat, zise Magul-Juruit, dar sarcina rămâne aceeaşi, la fel ca şi
presiunea.
— Barsavi mă vrea lângă el la întrevederea asta, Şoimare. Mi-a cerut-o azi-
dimineaţă. Poate că m-am mai fofilat eu înainte, dar acum? Uciderea Nazcăi m-a
adus la o strâmtoare a naibii de crâncenă.
— Eşti Ghimpele din Camorr. În ce mă priveşte, aş fi foarte dezamăgit dacă
nu ai putea găsi o cale de scăpare din situaţia asta. Solicitarea lui Barsavi este o
cerere; cea a clientului meu este o poruncă.
— Clientul tău nu-mi spune tot ce ar trebui să-mi spună.
— Poţi presupune fără să dai greş că îşi ştie planul mai bine decât tine.
Şoimarul începu să ţeasă leneş un fir subţire între degetele mâinii drepte;
acesta avea un ciudat luciu argintiu.
— Blestema-v-ar zeii, şuieră Locke, poate că nu-mi pasă ce se întâmplă cu
Capa, dar Nazca mi-a fost prietenă. Presiunea o pot accepta; răutatea asta pură nu
pot s-o accept. Nenorociţilor, nu era nevoie să-i faceţi asta!
Şoimarul îşi desfăcu degetele şi firul sclipi, ţesut într-un soi de moară. Începu
să îşi mişte încet degetele, strângând unele fire şi lărgind altele, la fel de
îndemânatic precum cei doi Sanza când plimbau monede pe mâini.
— Nu-ţi pot spune cum îmi împovărează conştiinţa faptul că s-ar putea să-ţi
pierdem mărinimoasa încuviinţare, rosti el.
Apoi Şoimarul şuieră un cuvânt; o singură silabă într-un grai pe care Locke
nu-l înţelese. Însuşi sunetul era anapoda şi supărător; răsună în cameră de parcă
s-ar fi auzit de la distanţă.
Obloanele de lemn din spatele lui Locke se trântiră şi el sări din scaun.
Una câte una, celelalte ferestre se închiseră şi încuietorile lor păcăniră,
mişcate de o mână nevăzută. Şoimarul îşi mişcă iarăşi degetele; lumina sclipi pe
pânza din mâinile sale şi Locke icni – simţi deodată cum îl dor genunchii, de
parcă ar fi fost izbiţi puternic din părţi.
— Este a doua oară când te porţi obraznic cu mine, zise Magul-Juruit. Chiar
nu mi se pare amuzant. Aşa că voi întări încă o dată instrucţiunile clientului meu,
şi o voi face pe îndelete.
 Locke scrâşni din dinţi; din ochi îi ţâşniră lacrimi nedorite, în timp ce durerea
din picioare sporea, zvâcnea, se răspândea. Acum parcă simţea o văpaie rece
şfichiuindu-l din interior peste rotule. Nemaiputându-şi susţine propria greutate,
se prăvăli înainte. O mână se agăţă neajutorată de picioare, în timp ce cu cealaltă
încercă să se sprijine de masă. Se uită urât la Magul-Juruit şi dădu să vorbească,
dar descoperi că muşchii gâtului fură cuprinşi de convulsii când încercă asta.
— Eşti un simplu bun, Lamora. Îi aparţii Regelui Cenuşiu. Lui nu îi pasă că
Nazca Barsavi ţi-a fost prietenă; a fost ghinionul ei că zeii i-au dat tatăl pe care i
l-au dat.
Convulsiile se răspândiră prin trupul lui Locke, de-a lungul şirei spinării, prin
braţe şi picioare, acolo unde întâlniră durerea chinuitoare şi rece ca gheaţa ce
lucra deja, şi se uniră cu aceasta, într-un amestec hidos. Căzu pe spate, icnind, cu
chipul schimonosit într-un rictus şi cu mâinile chircite deasupra capului ca nişte
gheare.
— Arăţi ca o insectă aruncată în foc. Şi asta e cea mai neînsemnată
manifestare a artei mele. Ce ţi-aş putea face dacă ţi-aş ţese numele adevărat pe
pânză sau dacă ţi l-aş însemna pe pergament... E limpede că numele tău adevărat
nu este „Lamora―; „Lamora― înseamnă „umbră― în therina Tronului. Însă
prenumele tău, ei bine... ar fi de ajuns ca să te controlez, dacă aş alege să mă
folosesc de el.
Degetele Şoimarului zburau înainte şi înapoi, înceţoşând vederea lui Locke,
schimbând şi întinzând acele fire argintii, iar ritmul chinului lui Locke crescu
direct proporţional cu mişcarea acelui tipar sclipitor. Călcâiele sale se izbeau de
podea; dinţii îi zdrăngăneau în gură; i se părea că cineva încearcă să-i extragă
oasele din coapse cu ţurţuri de gheaţă. Încercă să tragă destul aer în piept ca să
urle, dar plămânii refuzară să se mişte. Îşi simţea gâtlejul plin cu ghimpi, iar
lumea începea să se înnegrească şi să se înroşească la margini.
Eliberarea veni tot ca un şoc. Zăcea la pământ, fără oase, simţind încă nălucile
durerii zvâcnindu-i prin trup. Lacrimi calde îi curgeau pe obraji.
— Nu eşti un om deosebit de inteligent, Lamora. Un om inteligent nu mi-ar
irosi niciodată timpul în mod voit. Un om inteligent ar prinde nuanţele situaţiei
în care se află, fără să fie nevoie să... mă repet.
O altă mişcare de argint înceţoşat în colţul vederii lui Locke şi o nouă durere
îi izbucni în piept, precum un foc care-i înmugurea în jurul inimii. Îl putea simţi
acolo, pârjolindu-i însăşi esenţa fiinţei. I se păru că poate mirosi chiar carnea
încreţită din plămâni şi că poate simţi aerul din gâtlej încingându-se, până ajunse
fierbinte precum dogoarea dintr-un cuptor de pâine. Gemu, se zvârcoli, îşi dădu
capul pe spate şi în cele din urmă urlă.
 — Am nevoie de tine, dar trebuie să fii umil şi recunoscător pentru îngăduinţa
mea, zise Şoimarul. Însă în ce-i priveşte pe prietenii tăi, asta-i cu totul altă
poveste. Vrei cumva să-i fac asta lui Goangă şi să te pun să priveşti? Vrei să le
fac asta celor doi Sanza?
— Nu... te rog, nu! strigă Locke, ghemuit în agonie, ţinându-se cu mâinile de
piept. Se trezi sfâşiindu-şi tunica, precum un animal înnebunit de durere. Nu ei!
— De ce nu? Ei sunt complet irelevanţi pentru clientul meu. Sunt de irosit.
Durerea arzătoare se potoli, absenţa ei şocându-l iarăşi pe Locke. Se chirci pe
o parte, cu răsuflarea întretăiată, nevenindu-i să creadă că o dogoare atât de
cumplită poate să dispară atât de iute.
— Un singur cuvânt sarcastic, spuse Magul-Juruit, o singură remarcă
obraznică, o singură pretenţie, cea mai mică fărâmă de altceva decât deplină
înjosire, şi ei vor plăti preţul mândriei tale. Ridică paharul de vin răşinos de pe
masă şi sorbi din el. Pocni apoi din degete şi lichidul din pahar dispăru într-o
clipită, evaporându-se fără nici măcar o scânteie. Am scăpat acum de
neînţelegeri?
— Da, complet, zise Locke. Da. Te rog, nu le face rău! Voi face tot ce va fi
nevoie.
— Sigur că aşa vei face. Şi-acum... ţi-am adus componentele costumului pe
care-l vei purta la Gaura Ecoului. O să le găseşti în faţa uşii. Sunt teatrale, aşa
cum şi trebuie. Nu voi cuteza să-ţi explic cum să-ţi pregăteşti rolul; fii pe poziţie
peste drum de Gaura Ecoului la zece şi jumătate în noaptea întrevederii. Te voi
îndruma de acolo şi-ţi voi arăta ce să spui.
— Barsavi, tuşi Locke. Barsavi... va vrea să mă omoare.
— Te îndoieşti că aş putea să te pedepsesc în continuare, după bunul meu
plac, până când înnebuneşti de durere?
— Nu... nu.
— Atunci, nu te îndoi nici că te pot proteja de orice nimicuri i-ar trece prin
minte lui Capa să folosească.
— Îmi vei arăta... cum?
Nu am nevoie de aer ca să-mi poarte instrucţiunile, auzi Locke în cap glasul
Magului-Juruit, răsunând cu o vigoare şocantă. Când vei avea nevoie de vreun
ajutor la întrevederea ta cu Barsavi, o să ţi-l ofer eu. Când va trebui să ceri sau
să accepţi ceva, o să îţi zic eu cum să acţionezi. E limpede?
— Da. Cât se poate de limpede. M-mulţumesc.
— Chiar trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce am făcut împreună cu
clientul meu în numele tău. Sunt destui oameni care aşteaptă ani de zile o ocazie
de a intra în graţiile lui Capa Barsavi. Iar ţie ţi s-a servit ocazia asta ca o masă pe
cinste. Nu-i aşa că suntem generoşi?
 — Da... desigur.
— Aşa. Îţi sugerez să găseşti o cale de a scăpa de sarcina pe care ţi-a dat-o.
Asta îţi va permite să te concentrezi pe sarcina pe care ţi-am impus-o noi. Nu am
vrea să-ţi fie distrasă atenţia într-un moment critic; asta ţi-ar produce numai
neplăceri, poţi fi sigur.

Ultima Greşeală era pe jumătate goală, un fenomen pe care Locke nu-l mai
observase până atunci. Conversaţiile se purtau în şoaptă; ochii erau reci şi aspri;
găşti întregi dădeau de bănuit prin absenţa lor. Bărbaţi şi femei laolaltă purtau
straie mai groase decât ar fi cerut-o anotimpul; mai multe mantii scurte, surtuce
şi jiletci căptuşite. Era mai uşor să ascunzi arme astfel.
— Deci, ce naiba ai păţit?
Jean îl ajută pe Locke să se aşeze; făcuse rost de o măsuţă într-o firidă laterală
a tavernei, cu vedere spre uşă. Locke se foi în scaun, cu încheieturile şi muşchii
gâtului bântuiţi încă de o rămăşiţă din durerile provocate de Şoimar.
— Şoimarul a avut câteva păreri pe care-a dorit să şi le exprime, şi se pare că
nu sunt atât de fermecător pe cât credeam, zise Locke cu voce joasă. Se jucă
alene cu tunica sa sfâşiată. Mai întâi berea. Mă plâng eu mai încolo.
Jean împinse spre el o halbă de lut cu bere camorreană caldă, iar Locke dădu
pe gât jumătate din două înghiţituri.
— Ei bine, bănuiesc că a meritat să-i spun toate chestiile alea, continuă el
după ce se şterse la gură. Nu cred că Magii-Juruiţi sunt obişnuiţi să fie jigniţi.
— Ai obţinut ceva cu asta?
— Nu. Locke bău şi cealaltă jumătate de bere şi îşi întoarse halba cu fundul în
sus înainte să o aşeze pe masă. Absolut nimic, la naiba! În schimb, am fost
torturat de am făcut pe mine, ceea ce a fost instructiv, dintr-un anumit punct de
vedere.
— Nenorocitul naibii! Mâinile lui Jean se încleştară în pumni. I-aş putea face
atâtea, fără să-l omor. Nădăjduiesc din tot sufletul să apuc măcar să încerc.
— Păstrează-te pentru Regele Cenuşiu, bombăni Locke. Mă gândesc că, dacă
supravieţuim după tot ce ni se pregăteşte de Ziua Ducelui, nu îl va putea ţine pe
Şoimar în simbrie pentru totdeauna. Iar când pleacă Magul-Juruit...
— Vorbim cu Regele Cenuşiu din nou. De data asta, cu cuţite.
— Întocmai. Îl urmărim, dacă trebuie. Tot era nevoie să facem ceva cu
bănetul pe care l-am strâns. Iată că acum avem ce face. Îndată ce nemernicul ăla
nu-şi va mai putea plăti magul, o să-i arătăm cât de mult ne place să fim aruncaţi
de colo-colo ca nişte mingi. Chiar dacă va fi nevoie să-l urmărim pe toată Marea
de Fier, dincolo de Capul Nessek şi până la Balinel, pe Marea de Bronz.
— Ăsta zic şi eu plan. Şi ce ai de gând să faci la noapte?
— La noapte? Locke gemu. Îi voi urma sfatul lui Calo. O să mă duc ţanţoş la
Crinii Asociaţi şi o să mi-o trag de-o să-mi iasă creierii pe ochi. N-au decât să
mi-i pună la loc dimineaţă, după ce isprăvesc cu mine; am înţeles că trebuie
plătită o taxă suplimentară, dar nu-mi pasă.
— Cred că o iau razna, zise Jean. Au trecut patru ani şi în tot timpul ăsta ai
fost…
— Sunt frustrat şi am nevoie de o pauză. Iar ea este la o mie de mile distanţă
şi asta e, cred că sunt şi eu om, la naiba! Nu mă aştepta.
— O să te însoţesc, spuse Jean. Nu-i indicat să fii singur într-o noapte ca asta.
Tot oraşul stă ca pe ace, acum că s-a auzit de Nazca.
— Nu-i indicat? Locke pufni în râs. Sunt cel mai protejat om din tot
Camorrul, Jean. Ştiu sigur că sunt singura persoană pe care absolut nimeni nu
vrea să o omoare încă. Nu înainte de a-mi trage sforile până la capăt.

— Nu merge, zise el, peste nici două ceasuri. Îmi pare rău, nu este... vina ta.
Odaia era caldă, întunecată şi nespus de plăcută, aerisită de foşnetul domol al
unui ventilator de lemn care se rotea într-un puţ ascuns. Roţile morilor de apă se
învârteau lângă împodobita Casă a Crinilor Asociaţi, din capătul de miazănoapte
al Laţului, punând în funcţiune curele şi lanţuri care operau mai multe
mecanisme de produs plăceri.
Locke stătea întins pe un pat lat cu saltele moi umplute cu fulgi, acoperite cu
cearşafuri de mătase şi având deasupra un baldachin, tot din mătase. Şedea
tolănit în lumina roşie şi blândă a unui glob alchimic mat, ceva mai puternică
decât lumina stacojie a lunii, şi admira formele delicate ale femeii care îi
mângâia interiorul coapselor. Mirosea a vin aromat de măr şi a mosc cu
scorţişoară, iar formele sale erau cu adevărat admirabile. Însă el nu era nici pe
departe aţâţat.
— Felice, te rog, zise el. A fost o idee proastă.
— Eşti încordat, şopti Felice. E limpede că te roade ceva, iar tăietura aia de pe
braţ... în nici un caz nu ajută. Lasă-mă să mai încerc nişte chestii. Sunt mereu
pregătită pentru o... provocare profesională.
— Nu-mi pot închipui ceva care să ajute.
 — Hmmm... Locke îi putu auzi îmbufnarea în glas, deşi chipul îi era doar o
adunătură de umbre în penumbra roşiatică. Avem şi vinuri, să ştii. De-alea
alchimice, din Tal Verrar. Afrodiziace. Nu-s ieftine, dar funcţionează. Îi masă
abdomenul, jucându-se cu dunga subţire de păr ce-i cobora pe centru. Pot face
minuni.
— Nu-mi trebuie vin, spuse el distant, apucându-i mâna şi îndepărtându-i-o de
piele. Pe toţi zeii, nu ştiu ce-mi trebuie!
— Îngăduie-mi să îţi fac o sugestie, atunci. Se mişcă în pat până când se
ghemui la pieptul lui, stând în genunchi. Cu o mişcare sigură (căci sub formele
acelea voluptuoase erau muşchi veritabili) îl răsuci pe burtă şi începu să-i
frământe muşchii de la gât şi de pe spate, alternând mângâieri blânde cu apăsări
ferme.
— Sugestie... ah... acceptată...
— Locke, rosti Felice, renunţând la glasul languros, cu tonuri de fac-tot-ce-
pofteşti, una dintre iluziile îndeosebi de apreciate ale meseriei sale, ştii că
slujitorii din odăile de aşteptare ne spun exact ce cere fiecare client când ne dau
sarcinile, nu?
— Aşa am auzit.
— Ei bine, ştiu că tu ai cerut neapărat o roşcată.
— Ceea ce... ah, puţin mai jos, te rog... ceea ce înseamnă...?
— Suntem numai două roşcate aici, la Crini, şi mai primim cererea asta din
când în când, continuă ea. Dar mai e ceva: unii bărbaţi vor o roşcată aşa, în
general, pe când alţii vor o anumită roşcată.
— A...
— Cei care vor pur şi simplu o roşcată îşi fac de cap şi apoi pleacă. Însă tu...
tu vrei o anumită roşcată. Şi nu-s eu aceea.
— Îmi pare rău. Ţi-am spus că nu e vina ta.
— Ştiu. A fost foarte drăguţ din partea ta.
— Şi sunt fericit să plătesc oricum.
— La fel de drăguţ. Chicoti. Dar ai avea de furcă cu o cameră plină de bărbaţi
înarmaţi dacă nu ai plăti, aşa că nu ar trebui doar să-ţi faci griji că îmi răneşti mie
sentimentele.
— Ştii ceva? zise Locke. Cred că îmi placi mai mult aşa decât cum erai
înainte, cu toată atitudinea aia nenorocită de „cum îţi pot fi pe plac, stăpâne?―
— Păi, unii bărbaţi preferă o târfă directă. Alţii nu vor să audă altceva în afară
de cât de grozavi sunt. Continuă să îi frământe muşchii de la gât cu muchiile
palmelor. E doar o afacere. Dar, aşa cum ţi-am spus, tu pari să te prăpădeşti de
dorul cuiva. Şi acum că ţi-ai amintit asta, eu nu mai sunt de-ajuns.
— Iartă-mă.
 — Nu-i nevoie să-ţi tot ceri iertare. Tu eşti cel a cărui iubită a fugit jumătate
de continent.
— Zeii să ne ferească! Locke gemu. Găseşte-mi o singură persoană în Camorr
care să nu ştie şi îţi dau pe loc o sută de coroane, jur.
— E doar ceva ce am auzit de la unul din fraţii Sanza.
— Unul din fraţii Sanza? Care din ei?
— N-aş putea spune precis. Sunt atât de greu de distins în întuneric...
— O să le tai limbile alea blestemate!
— Nu, nu... Îi ciufuli părul. Te rog să nu faci una ca asta. Noi, fetele, avem
barem la ce să le întrebuinţăm.
— Hmmm...
— Of, sărmane zevzec, dragul de tine! Chiar ţi-a picat rău cu tronc. Ei bine,
ce pot să zic, Locke? Eşti lucrat. Felice râse încetişor. Doar că nu de mine.
 INTERLUDIU: Capodopere ştrengăreşti

În vara de după sosirea lui Jean printre Ticăloşii Gentilomi, într-o noapte,
după cină, Părintele Lanţuri îi duse pe acoperişul templului, pe el şi pe Locke.
Lanţuri fuma un snop de tutun jeremit înfăşurat în hârtie, în timp ce lumina
soarelui se scufunda dincolo de orizont şi văpăile prinse de Sticla-străveche din
oraş se înălţau licărind în locul ei.
În acea noapte, voia să le vorbească despre nevoia de a tăia beregate, la un
moment dat.
— Anul trecut, am purtat discuţia asta cu Calo, Galdo şi Sabetha, începu el.
Băieţi, voi sunteţi nişte investiţii, atât în timp, cât şi în bani. Scoase câteva
rotocoale zdrenţuite de fum palid, neizbutind, ca de obicei, să producă inele
întregi. Investiţii mari. Poate chiar opera vieţii mele. O pereche de capodopere
ştrengăreşti. Aşa că vreau să ţineţi minte că nu veţi putea să vă fofilaţi mereu
dintr-o încăierare. Dacă scoate careva fierul la voi, mă aştept să supravieţuiţi.
Uneori, asta înseamnă să răspundeţi la provocare. Alteori, înseamnă să o luaţi la
goană ca şi cum v-ar fi luat foc fundul. Însă cel mai important este să ştiţi care-i
alegerea potrivită în fiecare situaţie – şi de aceea trebuie să vorbim acum despre
înclinaţiile voastre.
Lanţuri îl ţintui pe Locke cu privirea, în vreme ce trase îndelung şi intenţionat
din snop – ultima gură de aer a unui om care păşeşte prin ape neplăcute, gata în
orice clipă să se scufunde.
— Ştii şi tu, la fel de bine ca mine, că ai o mulţime de talente, Locke, eşti
înzestrat pentru o grămadă de lucruri. Aşa că o să îţi spun asta fără ocolişuri.
Dacă se ajunge la o dispută mai serioasă cu un duşman adevărat, nu eşti altceva
decât o pereche de nădragi pişaţi şi o pată de sânge. Evident, poţi să omori, zeii
îmi sunt martori, însă pur şi simplu nu eşti făcut pentru o luptă dreaptă. Şi ştii
asta, nu-i aşa?
Tăcerea lui Locke şi obrajii săi roşii reprezentau un răspuns în sine. Simţindu-
se deodată incapabil să îl privească pe Părintele Lanţuri în ochi, încercă să
pretindă că picioarele sale erau nişte obiecte fascinante pe care nu le mai văzuse
niciodată.
 — Locke, Locke, nu putem fi toţi nişte câini turbaţi cu sabia-n mână şi n-are
de ce să-ţi fie ruşine, aşa că să nu-ţi mai văd buza aia tremurând ca un sfârc de
babă, bine? Vei învăţa să mânuieşti fierul, laţul şi arbaleta. Însă le vei învăţa în
stilul furişat. În spate, dintr-o parte, de deasupra, în întuneric. Lanţuri înşfăcă un
adversar închipuit de la spate, cu mâna stângă la gât, în vreme ce dreapta lovea la
nivelul rinichiului cu ţigara pe jumătate fumată în loc de pumnal. Toate
chichiţele, căci, dacă lupţi cu cap, nu vei fi ciopârţit în bucăţele.
Lanţuri se făcu că şterge sângele de pe „tăişul― său cu vârf de tăciune, apoi
mai trase un fum.
— Cam aşa stau lucrurile. Obişnuieşte-te cu ideea, Locke! Trebuie să ne
înfruntăm neajunsurile, stând drept. Găştile au o veche zicală: minciunile se
răspândesc, dar adevărul rămâne acasă. Scoase două fuioare de fum pe nări şi se
înveseli vizibil când cozile de abur cenuşiu i se învolburară în jurul capului.
Acum încetează să te porţi de parcă ai avea o femeie despuiată pe pantofi, bine?
Locke rânji fără vlagă auzind asta, dar îşi ridică privirea şi încuviinţă.
— Acum tu, zise Lanţuri, întorcându-se să-l privească pe Jean. Ştim cu toţii
că tu ai tendinţa să spargi capete când îţi ieşi din fire. Avem deja un creier
malefic şi un excelent mincinos în persoana lui Locke, aici de faţă. Calo şi Galdo
sunt buni la toate, dar nu excelează la nimic. Sabetha este regina înnăscută a
fermecătorilor din toate timpurile. Însă ceea ce încă ne lipseşte este un bătăuş
adevărat. Cred că ai putea fi tu, un mardeiaş pe cinste, care să-şi ferească
prietenii de necazuri. Un nemernic şi un câine turbat cu fierul în mână. Vrei să
încerci?
Ochii lui Jean fură atraşi imediat de spectacolul fascinant de pe picioarele
sale.
— Ăă, păi, dacă socotiţi că ar fi o idee bună, eu pot încerca...
— Jean, te-am văzut mânios.
— Iar eu ţi-am simţit mânia, zise Locke rânjind.
— Crede-mă pe cuvânt, Jean; la urma urmei, am de patru ori vârsta ta. Tu nu
arzi mocnit, nici nu ameninţi; pur şi simplu devii rece şi după aceea faci lucrurile
să se întâmple. Unii oameni sunt făcuţi pentru situaţii dificile. Trase încă un fum
din ţigară şi scutură scrumul alb pe pietrele de sub picioare. Cred că tu te pricepi
la stors creierii din capul oamenilor. Ceea ce nu este nici bine, nici rău, în sine,
dar ne poate fi folositor nouă.
Jean păru să se gândească puţin, dar Locke şi Lanţuri puteau vedea în ochii lui
că deja luase o hotărâre. Aceştia deveniseră aspri şi flămânzi sub claia lui neagră
de păr, iar încuviinţarea fu doar o formalitate.
— Bun, bun! M-am gândit eu că o să-ţi surâdă ideea, aşa că mi-am permis să
fac nişte aranjamente. Scoase un portofel negru de piele dintr-un buzunar al
hainei şi i-l dădu lui Jean. Mâine, la jumătate de ceas după amiază, eşti aşteptat la
Casa Trandafirilor de Sticlă.
Locke şi Jean holbară ochii cu uimire când auziră numele celei mai cunoscute
şi mai exclusiviste şcoli de luptă din Camorr. Jean deschise portofelul cu pecete.
Înăuntru se afla un simbol plat, un trandafir stilizat prins în sticlă mată, lipit
direct pe suprafaţa interioară a pielii. Acesta urma să îi îngăduie lui Jean să
traverseze Angevinul şi să treacă de punctele de strajă din insulele Alcegrante. Îl
plasa sub protecţia nemijlocită a Donului Tomsa Maranzalla, Stăpânul Casei
Trandafirilor de Sticlă.
— Trandafirul acela te va lăsa să treci fluviul şi să intri în lumea bună, însă,
odată ajuns acolo, nu pierde vremea. Fă precum ţi se spune; te duci drept acolo şi
te întorci drept înapoi. O să mergi de patru ori pe săptămână de-acum înainte. Şi,
de dragul nostru, aranjează-ţi claia aia din creştet. N-ai decât să foloseşti flăcări
şi un baltag, dacă trebuie. Lanţuri trase un ultim fum cu aromă de conifere din
ţigara sa tot mai mică, apoi azvârli mucul peste peretele acoperişului. Ultimul său
fum din acea noapte pluti pe deasupra capetelor celor doi băieţi, un inel
tremurând, dar de data asta întreg.
— La naiba! Un semn. Lanţuri întinse mâna după inelul ce se îndepărta de
parcă ar fi putut să-l tragă înapoi şi să-l cerceteze în amănunţime. Fie acest plan
este sortit să meargă, fie zeii sunt mulţumiţi că ţi-am pus la cale pieirea, Jean
Tannen. Ador situaţiile astea în care am numai de câştigat! Şi-acum... nu aveţi de
lucru?

În Casa Trandafirilor de Sticlă se afla o grădină flămândă. Locul era o copie

în miniatură a Camorrului; o plămădire de-a Eldrenilor, lăsată în urmă ca să se
minuneze oamenii – o comoară lepădată ca o jucărie stricată. Sticla-străveche ce-
i ţinea laolaltă pietrele o proteja împotriva oricăror mijloace de distrugere umane,
întocmai precum cele Cinci Turnuri şi o duzină de alte structuri răspândite pe
insulele oraşului. Bărbaţii şi femeile care trăiau aici erau nişte intruşi în măreţia
locului, iar Casa Trandafirilor de Sticlă era cel mai măreţ şi mai primejdios loc
de pe dealurile Alcegrante. Faptul că Don Maranzalla o primise în grijă era un
semn al înaltei şi statornicei stime pe care i-o purta Ducele.
Chiar înainte să se fi scurs jumătate de ceas din după-amiaza următoare, Jean
Tannen stătea la uşa turnului Donului Maranzalla: cinci caturi cilindrice de piatră
cenuşie şi de sticlă argintie, o fortăreaţă masivă care făcea toate vilele drăguţe
din preajmă să pară biete machete de arhitect pe lângă ea. Valuri mari de arşiţă
albă se pogorau din cerul fără nori, iar aerul era încărcat cu răsuflarea puţin
stătută a unui fluviu care fierbea ceasuri în şir în soare. O fereastră cu geam mat
era fixată în piatra de lângă imensele uşi din stejar lăcuit ale turnului, în spatele
căreia se putea întrezări conturul vag al unui chip. Jean fusese văzut venind.
Trecuse în partea de nord a Angevinului pe o pasarelă de sticlă nu mai largă
decât şoldurile sale, agăţându-se cu palmele asudate de frânghiile de susţinere cât
timp străbătu cei două sute de metri. Nu existau poduri mari pe ţărmul sudic al
Islei Zantara, cea de-a doua insulă Alcegrante dinspre est. Bacul costa o jumătate
de baron de bronz; pentru cei prea săraci ca să traverseze astfel, alternativa era
exaltarea terorii pasarelelor. Jean nu mai fusese cocoţat niciodată pe una şi,
văzând cum unii oameni mai experimentaţi nu bagă în seamă frânghiile în timp
ce traversează în viteză, simţi cum îi îngheaţă măruntaiele. Momentul în care se
află din nou cu picioarele pe caldarâmul solid fu o uşurare bine-venită.
Jachetele Galbene leoarcă de sudoare care stăteau de strajă la poarta Islei
Zantara îl lăsaseră pe Jean să treacă mult mai repede decât îşi închipuise el că-i
posibil, şi el observă cum dispare orice urmă de voioşie de pe chipurile lor
rumene în clipa în care recunoscură pecetea pe care o purta. Indicaţiile lor de
după aceea fură succinte; oare ce se distingea în glasurile lor – milă sau teamă?
— O să ne uităm după tine, băiete, îi strigă unul dintre ei deodată după ce
pornise pe pietrele albe şi curate ale străzii. Asta în caz că o să mai cobori întreg
de pe deal!
Deci era un amestec de milă şi teamă. Oare Jean chiar fusese entuziasmat de
această aventură cu numai o noapte înainte?
Scârţâitul şi zornăitul contragreutăţilor îi vestiră deschiderea uşii duble din
faţa sa, lăsând să se întrevadă întunericul dinăuntru. O secundă mai târziu,
aceasta se deschise larg cu încetineală maiestuoasă, împinsă spre exterior de doi
bărbaţi cu jiletci şi cingători roşii ca sângele, iar Jean văzu că fiecare uşă era
groasă de cincisprezece centimetri şi era făcută din lemn masiv întărit cu fâşii de
fier. Un val de mirosuri se revărsă asupra sa: piatră jilavă şi sudoare stătută,
carne la proţap şi tămâie cu scorţişoară. Mirosuri de bunăstare şi de siguranţă, de
viaţă între ziduri.
Jean înălţă portofelul către bărbaţii care deschiseseră uşa şi unul dintre ei
flutură nerăbdător din mână.
— Eşti aşteptat. Intră ca un oaspete al Donului Maranzalla şi respectă-i casa
cum ţi-ai respecta propria casă.
Pe peretele din stânga al foaierului opulent se aflau scări din fier negru ce
urcau în spirală; Jean îl urmă pe bărbat pe nişte trepte înguste, străduindu-se cât
se poate de conştient să-şi controleze asudarea şi icnetele. Uşile turnului se
închiseră în spatele lor cu un zgomot răsunător.
 Îşi croiră drum prin trei caturi de sticlă sclipitoare şi de piatră străveche,
decorate cu covoare roşii şi groase şi cu nenumărate tapiţerii murdare pe care
Jean le recunoscu ca fiind stindarde de luptă. Don Maranzalla slujise drept
maestru personal de scrimă al Ducelui şi comandant al Jachetelor sale Negre
vreme de un sfert de veac. Aceste bucăţi însângerate de pânză erau tot ce mai
rămăsese din nenumăratele regimente pe care soarta le scosese în calea lui
Nicovante şi a lui Maranzalla în lupte de-acum legendare: Războaiele Mării de
Fier, Răzvrătirea Contelui Nebun, Războiul de O Mie de Zile împotriva Tal
Verrarului.
În cele din urmă, scara şerpuită îi duse până într-o cămăruţă întunecoasă,
puţin mai mare decât un dulap, luminată de strălucirea domoală şi roşiatică a
unui felinar de hârtie. Bărbatul puse o mână pe o clanţă de bronz şi se întoarse
să-l privească pe Jean.
— Aceasta este Grădina Fără Miresme, îi zise el. Păşeşte înăuntru cu grijă şi
nu atinge nimic dacă ţii la viaţă.
Apoi deschise uşa de la acoperiş, dezvăluind o privelişte atât de strălucitoare
şi de uluitoare încât Jean se lăsă în spate pe călcâie.
Lăţimea Casei Trandafirilor de Sticlă era de două ori mai mare decât
înălţimea ei, astfel că acoperişul trebuie să fi avut cel puţin treizeci de metri în
diametru, fiind înconjurat de ziduri. Pentru o clipă plină de spaimă, Jean crezu că
se află în faţa unui foc alchimic dogorind într-o sută de culori. Toate poveştile şi
zvonurile nu îl pregătiseră nici pe departe pentru priveliştea oferită de acest loc,
sub lumina soarelui alb de vară; părea ca şi cum, diamant lichid ar pulsa printr-
un milion de nervuri delicate şi scânteia pe un milion de faţete şi de muchii. Era
o întreagă grădină de trandafiri, rânduri peste rânduri de petale, tulpini şi spini
fără nici un cusur, tăcuţi şi făr’ de miros, vii cu văpăi reflectate, căci era toată
cioplită din Sticlă-străveche, o sută de mii de muguri perfecţi până la cel din
urmă spin. Năucit, Jean se împletici înainte şi întinse o mână ca să-şi
redobândească echilibrul. După ce îşi închise strâns ochii, întunericul rămase
însufleţit de imaginile străfulgerărilor de arşiţă.
Slujitorul Donului Maranzalla îl prinse de umeri cu blândeţe, dar şi cu
fermitate.
— Poate fi copleşitor la început. Ochii tăi se vor adapta în câteva momente,
însă bagă de seamă ce-ţi spun: orice ai face, nu pune mâna pe nimic.
Când ochii lui Jean îşi reveniră din şocul iniţial provocat de grădină, el începu
să vadă dincolo de dogoarea năucitoare. Fiecare rând de trandafiri era de fapt
transparent; cel mai apropiat se afla la numai doi paşi de el. Şi era fără defecte –
întocmai cum se zvonea – de parcă Eldrenii îngheţaseră fiecare mugur şi fiecare
tufă într-o clipă de perfecţiune desăvârşită a verii. Însă ici şi colo se puteau zări
petice de culoare veritabilă în inimile sculpturilor, vârtejuri translucide maro-
roşietice, precum nori de fum ruginiu încremeniţi în gheaţă.
Aceşti nori coloraţi erau sânge de om.
Fiecare petală, frunză şi spin erau mai ascuţite decât orice brici; cea mai
uşoară atingere ar fi tăiat pielea unui om ca pe hârtie, iar trandafirii ar fi înghiţit
sângele (dacă era să se dea crezare poveştilor), răspândindu-l adânc prin reţeaua
de tulpini şi lăstari de sticlă. Se zicea că, dacă avea să fie hrănită cu destule vieţi,
fiecare mugur şi fiecare rând urma să capete o culoare roşie bogată şi ruginie.
După unele zvonuri, grădina nu ar fi băut decât ceea ce se vărsa în ea; după
altele, trandafirii sorbeau sângele dintr-o rană şi puteau secătui complet un om
dintr-o singură tăietură, oricât de mică.
Ar fi fost nevoie de o concentrare intensă ca să străbaţi aceste cărări;
majoritatea aveau numai doi-trei paşi lăţime şi o singură clipă de neatenţie s-ar fi
putut dovedi fatală. Faptul că Don Maranzalla considera grădina sa drept locul
ideal pentru a-i învăţa pe tineri cum să lupte spunea multe despre firea sa.
Pentru prima oară, Jean se simţi copleşit şi înspăimântat gândindu-se la
făpturile care dispăruseră din Camorr cu o mie de ani înainte ca el să se nască.
Cât de multe alte surprize stranii mai rămăseseră în urmă pentru ca oamenii să le
găsească din întâmplare? Ce putea pune pe fugă făpturi destul de puternice ca să
zămislească aşa ceva? Nici nu voia să îşi închipuie un răspuns.
Slujitorul lui Maranzalla dădu drumul din strânsoare umerilor lui Jean şi se
întoarse în camera întunecoasă din capătul scărilor; camera, aşa cum putea Jean
să vadă acum, ieşea din zidul turnului precum cocioaba unui grădinar.
— Donul te aşteaptă în centrul grădinii, îi zise bărbatul.
Apoi închise uşa după el, iar lui Jean i se păru că rămăsese singur pe acoperiş,
cu soarele descoperit deasupra capului şi cu rândurile de sticlă însetată înaintea
sa.
Însă nu era singur; din inima grădinii de sticlă se auzeau zgomote, scrâşnetul
oţelului izbit de oţel, icnete joase de istoveală şi câteva comenzi scurte, rostite de
un glas gros şi autoritar. Câteva minute mai devreme, Jean ar fi jurat că
traversarea pasarelei fusese cel mai înspăimântător lucru pe care-l făcuse
vreodată, însă acum că se trezise în faţă cu Grădina Fără Miresme s-ar fi întors
bucuros în mijlocul acelei arcade subţiri la peste cincisprezece metri deasupra
Angevinului şi ar fi dansat pe ea fără frânghii de sprijin.
Totuşi, portofelul negru din mâna sa îi aduse aminte că Părintele Lanţuri îl
considerase omul potrivit pentru orice îl aştepta în grădina asta. În ciuda
primejdiei lor scânteietoare, trandafirii erau neînsufleţiţi şi fără cuget; cum ar fi
putut avea sufletul unui ucigaş dacă se temea să meargă printre ei? Ruşinea îl
împinse înainte, pas cu pas, şi păşi pe potecile şerpuitoare ale grădinii cu cea mai
mare băgare de seamă, în ciuda sudorii care-i aluneca pe faţă şi îi pişca ochii.
— Sunt un Ticălos Gentilom, îşi şopti.
Fură cei mai lungi zece metri din scurta sa viaţă, coridorul acela dintre
rândurile reci şi ameninţătoare de trandafiri.
Nu le lăsă nici măcar o picătură din sângele său.
În centrul grădinii se afla o curte circulară, lată de vreo zece metri; aici doi
băieţi cam de-o seamă cu Jean îşi dădeau târcoale unul altuia, cu spadele
şfichiuind şi ţâşnind. Alţi şase băieţi îi urmăreau cu nelinişte, împreună cu un
bărbat înalt de vârstă mijlocie. Bărbatul avea părul lung până la umeri şi mustăţi
cu vârfurile plecate, de culoarea cenuşii unui foc de tabără. Chipul său semăna cu
o curea de şlefuit şi, deşi purta pieptar de gentilom, de un roşu la fel de aprins ca
al slujitorilor de la parter, îl purta cu pantaloni bufanţi ponosiţi de vreme şi cizme
vechi.
Nu era nici un băiat la lecţie care să nu eclipseze hainele maestrului. Aceştia
erau fii de nobili, în jachete de brocart şi în bufanţi croiţi, cu tunici de mătase şi
cu imitaţii lustruite de cizme de spadasin; fiecare dintre ei purta o tunică din piele
albă şi apărători din acelaşi material, bătute cu ţinte argintii; tocmai bune pentru
a evita loviturile celorlalte arme de antrenament. Jean se simţi de-a dreptul gol în
clipa în care păşi în luminiş, şi numai ameninţarea trandafirilor de sticlă îl
împiedică să sară înapoi în ascunziş.
Unul dintre duelişti fu surprins să îl vadă pe Jean ivindu-se din grădină, iar
adversarul său profită din plin de acea clipă de neatenţie; îşi înfipse cu iscusinţă
spada în braţul celuilalt băiat, împungându-l prin piele. Băiatul străpuns scoase
un urlet necuviincios şi scăpă spada.
— Senior Maranzalla! Unul dintre băieţii din mulţime interveni, iar în glasul
său se simţea linguşeala (mai mult ulei decât s-ar fi găsit pe o spadă pusă la
păstrat). Este limpede că Lorenzo a fost distras de băiatul care tocmai a apărut
din grădină! Nu a fost o lovitură onorabilă.
Toţi băieţii din luminiş se întoarseră să-l privească pe Jean, iar lui îi fu cu
neputinţă să-şi dea seama ce le trezise mai întâi dispreţul făţiş: straiele sale de
muncitor, înfăţişarea sa mătăhăloasă sau lipsa armelor şi a armurii? Numai
băiatul cu pata de sânge ce i se întindea pe mâneca tunicii nu îl privi cu scârbă; el
avea alte probleme.
Bărbatul cărunt îşi drese glasul, apoi vorbi cu glasul gros pe care îl auzise
Jean mai devreme. Părea amuzat.
— Ai fost nesăbuit că ţi-ai luat ochii de la adversar, Lorenzo, aşa că într-un fel
ai meritat împunsătura. Dar este adevărat că, aşa cum stau lucrurile, un tânăr
gentilom nu ar trebui să exploateze un asemenea moment de neatenţie pentru a
puncta. Mă aştept ca data viitoare să vă descurcaţi amândoi mai bine. Arătă spre
Jean fără să-l privească, iar glasul său pierdu orice urmă de căldură. Iar tu, băiete,
vezi-ţi de treabă prin grădină până când isprăvim noi aici; nu vreau să te mai văd
decât după ce aceşti tineri gentilomi vor fi plecat.
Convins că focul care îi cuprinsese obrajii ar fi putut întrece în strălucire până
şi soarele, Jean se făcu iute nevăzut; trecură câteva secunde bune până să-şi dea
seama cu groază că sărise fără şovăială în hăţişul rândurilor de sticlă cioplită.
Îndepărtându-se de luminiş cu vreo câţiva coţi, rămase într-o stare care amesteca
teama şi scârba de sine, străduindu-se să stea neclintit pe când arşiţa soarelui
storcea pâraie mari de sudoare din el.
Din fericire, nu avu mult de aşteptat; sunetul de oţel lovit de oţel se stinse şi
Don Maranzalla dădu liber clasei. Trecură pe lângă Jean cu vestele scoase şi cu
jachetele desfăcute, părând cu toţii obişnuiţi cu labirintul letal de muguri
transparenţi. Nici unul nu îi adresă vreo vorbă lui Jean, deoarece erau în casa
Donului Maranzalla şi ar fi fost nepoliticos din partea lor să dojenească un om de
rând pe domeniul lui. Faptul că băieţii asudaseră până ce tunicile lor de mătase
deveniseră aproape transparente, iar câţiva dintre ei erau aprinşi la faţă şi
tremurau de insolaţie nu îi domoli nefericirea lui Jean.
— Vino încoace, băiete, strigă Donul după ce trupa de tineri gentilomi ieşise
din grădină şi începuse să coboare pe scări.
Adunându-şi toată demnitatea pe care o avea în el, şi dându-şi seama că
aceasta era mai mult închipuită, Jean îşi supse burta tremurândă şi se întoarse în
curte. Don Maranzalla stătea cu spatele la el; Donul ţinea în mână spada mică de
antrenament care tocmai înţepase bicepsul unui băiat neatent. În mâinile sale
aceasta părea o jucărie, însă sângele ce-i sclipea pe vârf era cât se poate de real.
— Eu, ăă, să-mi fie cu iertare, domnule, domnia voastră Don Maranzalla.
Cred că am ajuns prea devreme. Eu, ăă, nu am vrut să-i distrag de la lecţie...
Donul se întoarse pe călcâie, uşor ca un mecanism din Tal Verrar, cu toţi
muşchii bustului neclintiţi ca ai unei statui, fără a prevesti nimic bun. Îl ţintui pe
Jean cu privirea sa pătrunzătoare, iar răceala acelor ochi negri, mijiţi, îi provocă
lui Jean a treia sperietură zdravănă pe ziua aceea.
Îşi aduse deodată aminte că era singur pe acoperiş cu un bărbat care îşi croise
drum călcând peste cadavre ca să ajungă în poziţia pe care o deţinea acum.
— Oare ţi se pare amuzant, sărăntocule, îl întrebă Donul cu un şuierat ca de
şarpe, să vorbeşti înainte să ţi se vorbească, într-un asemenea loc, unuia ca mine?
Unui Don?
Scuzele bâlbâite ale lui Jean i se opriră în gâtlej cu un icnet nebărbătesc; un
soi de clipocit pe care l-ar scoate o scoică dacă i-ai sparge cochilia şi ai stoarce-o
prin crăpături.
 — Căci, dacă eşti doar neatent, o să te dezbar eu de năravul ăsta cu ceva
bătaie la fundul ăla gras cât ai zice peşte. Donul păşi către cel mai apropiat rând
de trandafiri şi strecură vârful spadei însângerate într-un mugur, cu deosebită
grijă. Jean privi cu fascinaţie şi groază cum pata roşie dispăru îndată de pe tăiş şi
fu sorbită în sticlă, acolo unde se răspândi într-un cârcel neguros şi rozaliu care
fu purtat până în inima sculpturii. Donul azvârli sabia curată pe jos. Asta-i tot?
Eşti un grăsan neatent trimis aici să se antreneze, chipurile? Eşti o mică puşlama
jegoasă din Cazan, fără îndoială; ceva fătat de vreo târfă blestemată.
La început, paralizia refuză să-i lase din încleştare limba lui Jean; apoi auzi
zvâcnetul sângelui în urechi precum valurile ce se sparg de ţărm. Pumnii i se
încleştară fără voia lui.
— M-am născut în Colţul de Miazănoapte, iar părinţii mei au fost oameni de
afaceri! urlă el.
Îndată ce-i ieşiră cuvintele pe gură, inima păru să i se oprească. Înmărmurit,
îşi duse mâinile la spate, îşi plecă fruntea şi se trase un pas îndărăt.
După o clipă de tăcere apăsătoare, Maranzalla râse zgomotos şi îşi pocni
degetele cu un sunet ca al buştenilor de pin ce ard mocnit în foc.
— Iartă-mă, Jean, îi zise el. Am vrut să mă asigur că Lanţuri spune adevărul.
Pe toţi zeii, chiar că ai tupeu! Şi o fire Năbădăioasă.
— Dumneavoastră... Jean se holbă la Don, începând să priceapă. Aţi vrut să
mă scoateţi din fire, domnia voastră?
— Ştiu că părinţii tăi reprezintă un subiect sensibil pentru tine, băiete. Lanţuri
mi-a zis câte ceva despre tine.
Donul se aplecă la nivelul ochilor lui Jean, sprijinindu-se într-un genunchi şi
punându-i o mână pe umăr.
— Lanţuri nu este orb, spuse Jean. Eu nu sunt un iniţiat. Iar dumneavoastră nu
sunteţi... nu sunteţi...
— Un nemernic bătrân şi mârşav?
Jean chicoti fără să vrea.
— Mă întreb dacă voi mai întâlni vreodată pe cineva care să fie cine pretinde
că este, domnia voastră.
— Tocmai i-ai întâlnit. Au plecat din grădina mea acum câteva minute. Iar eu
chiar sunt un nemernic bătrân şi mârşav, Jean. O să ajungi să nu mă mai suporţi
până la sfârşitul verii. O să ajungi să mă blestemi la lăsarea Luminii-false şi în
zorii zilei.
— A, zise Jean. Dar... asta nu-i nimic personal.
— Foarte adevărat, spuse Don Maranzalla. Ştii, eu nu m-am născut în acest
loc; l-am primit drept răsplată pentru serviciile aduse. Să nu crezi că nu-l
preţuiesc... dar părinţii mei nu erau nici măcar din Colţul de Miazănoapte. Eu m-
am născut la o fermă, de fapt.
— Oh! exclamă Jean.
— Da. Aici sus în grădină nu va conta cine ţi-au fost părinţii; o să te muncesc
până vei asuda sânge şi vei cerşi îndurare. O să te ciomăgesc până ce n-o să mai
ştii la ce zei să te rogi. Singurul lucru pe care îl respectă grădina asta este
concentrarea. Te poţi concentra, în fiecare clipă petrecută aici? Îţi poţi distila
atenţia, ducând-o până la cel mai mărunt punct? Poţi trăi numai în prezent,
înlăturând orice alte griji?
— Eu... o să mă străduiesc, domnia voastră. Am trecut deja prin grădini o
dată. Pot să o fac din nou.
— O vei mai face. Chiar de o mie de ori. O să alergi printre trandafirii mei. O
să dormi printre ei. Şi o să înveţi să te concentrezi. Totuşi, ţin să te avertizez: unii
oameni n-au putut. Donul se ridică şi îşi roti mâna în semicerc prin faţa lui. Poţi
vedea, ici şi colo, ce au lăsat în urmă. În sticlă.
Jean înghiţi agitat şi încuviinţă.
— Şi-acum, ai încercat să îţi ceri scuze pentru că ai sosit mai devreme. De
fapt nu-i aşa. Mi-am prelungit lecţia de dinainte deoarece obişnuiesc să-i las pe
rahaţii ăia mici şi jalnici să se taie unii pe alţii câte-un pic, din când în când. Pe
viitor, vino când bate ceasul ora unu, ca să fii sigur că au plecat. Nu trebuie să
mă vadă când te antrenez.
Cândva, Jean fusese fiul unor oameni avuţi şi purtase haine la fel de bune ca
ale oricăruia dintre băieţii pe care-i văzuse pe acoperiş. Ceea ce simţea acum era
înţepătura pierderii, îşi spuse el, şi nu doar ruşinea pentru ceva atât de prostesc
precum părul, straiele sau chiar pântecele său atârnat. Gândul acesta era
îndeajuns de nobil în sine ca să-şi înghită lacrimile şi să-şi păstreze expresia de
pe chip.
— Am înţeles, domnia voastră. Eu... nu doresc să vă fac să vă simţiţi
stingherit.
— Să mă simt stingherit? Jean, m-ai înţeles greşit. Lovi într-o doară spada de
jucărie, şi aceasta zăngăni pe ţiglele acoperişului. Pişăcioşii ăia ţanţoşi vin aici să
deprindă tainele pitoreştii şi nobilei arte a scrimei, cu toate limitările sale
sportive şi cu toate preceptele sale împotriva oricărei lupte dezonorabile. Tu, în
schimb, rosti el întorcându-se către Jean şi împungându-l tare, dar prieteneşte în
frunte, tu o să înveţi cum să omori oameni cu o sabie.
 CAPITOLUL ŞAPTE

Afară pe geam

Locke îşi schiţă planul în timpul unui prânz lung şi agitat. Ticăloşii Gentilomi
şedeau la masă în vizuina lor de sticlă, un pic după amiaza Zilei Ducelui. Afară
soarele îşi revărsa obişnuitul perdaf de după-amiază, însă în vizuină era răcoare,
o răcoare oarecum neobişnuită chiar şi pentru o pivniţă subterană. Lanţuri
speculase adesea că Sticla-străveche făcea tot felul de şmecherii, şi nu doar cu
lumina. Pregătiseră un festin ce s-ar fi potrivit mai degrabă unui festival, nu unei
întâlniri din mijlocul zilei. Aveau tocăniţă de oaie cu ceapă şi cu ghimbir, ţipari
umpluţi în sos de vin condimentat şi tarte de mere verzi, coapte de Jean (cu o
doză sănătoasă de coniac Austershalin vărsată peste fructe).
— Pun rămăşag că până şi bucătarul personal al Ducelui s-ar trezi cu boaşele
jupuite dacă ar face aşa ceva, zisese el. Acum fiecare tartă de-asta costă cam
două-trei coroane, după socoteala mea.
— Şi cât o să coste după ce le mâncăm şi ies pe partea cealaltă? intervenise
Goangă.
— Te poftesc să faci măsurătorile chiar tu, replicase Calo. Ia o riglă.
— Şi-o linguriţă, adăugase Galdo.
Cei doi Sanza îşi petrecură prânzul luptându-se cu o omletă asezonată cu
rinichi de oaie tocaţi pe deasupra, de obicei preferata tuturor. Însă astăzi, deşi
căzuseră cu toţii de acord că era cel mai bun efort al lor din ultimele săptămâni –
întrecând chiar şi sărbătorirea primei lor izbânzi în afacerea Salvara – nimic nu
părea să aibă savoare. Numai Goangă mânca cu poftă, iar atenţia sa era
îndreptată asupra farfuriei cu tartele lui Jean.
— Uitaţi-vă la mine, rosti el cu gura pe jumătate plină. Sunt tot mai preţios cu
fiecare înghiţitură!
Drept răspuns la maimuţăreală nu primi decât surâsuri nesigure şi crispate;
băiatul hârâi enervat şi izbi cu pumnii în masă.
— Ei bine, dacă nici unul dintre voi nu vrea să mănânce, izbucni el, ce-ar fi să
punem ţara la cale şi să vedem cum scăpăm de belea la noapte?!
— Într-adevăr, încuviinţă Jean.
— Cât se poate de corect, adăugă Calo.
 — Da, interveni şi Galdo. Care-i treaba? Cum procedăm?
— Ei bine... Locke îşi împinse deoparte farfuria, îşi mototoli şervetul şi îl
azvârli în mijlocul mesei. Pentru început, va fi nevoie să folosim din nou
blestematele alea de odăi din Turnul Năruit. Se pare că n-am terminat încă de
urcat scări.
Jean încuviinţă.
— Ce vrei să facem acolo?
— Acolo vom fi când o să vină Anjais să ne caute şi să ne recupereze, pe la
ora nouă. Şi acolo vom rămâne după ce o să se convingă că avem un motiv cât se
poate de întemeiat ca să nu venim cu el.
— Şi cam care-ar fi motivul ăla? întrebă Calo.
— Unul foarte pitoresc, zise Locke. Vreau ca tu şi Galdo să îi faceţi o vizită
lui Jessaline d’Aubart în această după-amiază. Am nevoie de ajutorul unui
alchimist negru pentru asta. Uite ce-o să-i spuneţi...

Spiţeria ilegală a lui Jessaline d’Aubart şi a fiicei sale, Janellaine, se afla

deasupra unui colectiv de copişti în respectabilul cartier Cotul Izvorului. Calo şi
Galdo intrară la parterul copiştilor puţin după cel de-al doilea ceas al după-
amiezii. Aici, o duzină de bărbaţi şi de femei erau aplecaţi deasupra unor tăbliţe
largi din lemn, mânuind pene, sare, beţe de cărbune şi bureţi de şters ca nişte
automate. Un aranjament ingenios de oglinzi şi de ferestre rabatante lăsa să
pătrundă lumina zilei ca să le înlesnească munca. Nu prea găseai în Camorr
negustori mai cumpătaţi decât calfele de copişti.
În partea din spate a parterului se afla o scară şerpuitoare, păzită de o femeie
zdravănă care se prefăcea a fi plictisită în vreme ce mângâia armele de sub haina
sa cafenie din brocart. Gemenii Sanza îi dădură bineţe printr-o combinaţie de
gesturi din mâini şi baroni de bronz ce-şi croiră drum până în buzunarele femeii.
Ea trase de un clopoţel de lângă scări, apoi le făcu semn să urce.
La etaj se afla o cameră de primire, fără ferestre, cu podeaua şi cu pereţii
placaţi cu un lemn tare şi auriu care păstra o aromă vagă de lac de pin. O tejghea
înaltă împărţea camera chiar la jumătate; de partea clienţilor nu erau scaune, iar
de partea negustorului nu era nimic expus: doar o singură uşă încuiată.
Jessaline stătea în spatele tejghelei – o femeie remarcabilă, trecută de
cincizeci de ani, cu o cascadă de păr negru-cărbune şi cu ochi întunecaţi şi
precauţi încadraţi de riduri. Janellaine, care avea doar jumătate din vârsta mamei
sale, stătea în dreapta acesteia ţinând o arbaletă îndreptată deasupra capetelor lui
Calo şi Galdo. Era o armă de interior, uşoară şi de mică putere, ceea ce însemna
că săgeata avea vârful otrăvit cu ceva groaznic, mai mult ca sigur. Nici unul din
cei doi Sanza nu dădu semne că ar fi deranjat; era modul obişnuit în care
decurgeau afacerile la alchimiştii negri.
— Doamnă d’Aubart, domnişoară d’Aubart, slugile voastre plecate, zise Calo,
înclinându-se de la mijloc.
— Ca să nu mai spun că suntem încă extrem de disponibili, adăugă Galdo.
— Jupânilor Sanza, îmi face plăcere să vă văd, zise femeia mai în vârstă.
— Deşi, ca de obicei, nu suntem câtuşi de puţin interesate, interveni
Janellaine.
— Poate că aţi dori să cumpăraţi ceva, totuşi?
Jessaline îşi împreună mâinile pe tejghea şi ridică din sprâncene.
— Întâmplarea face ca un prieten de-al nostru să aibă nevoie de ceva mai
deosebit.
Calo pescui o punguţă cu monede de sub jiletcă şi o ţinu la vedere, fără să o
deschidă.
— Deosebit?
— Sau poate nu atât deosebit cât specific. Trebuie să i se facă rău. Foarte rău.
— Departe de mine gândul de a-mi pierde clienţii, dragii mei, dar trei-patru
sticle de rom ar rezolva problema pentru o mică parte din preţul a orice aş putea
să vă dau eu, spuse bătrâna d’Aubart.
— A, nu genul ăla de rău, zise Galdo. Trebuie să-i fie rău de tot, ca şi cum ar
bate la uşa Zeiţei Morţii şi ar cere să fie primit. Iar apoi trebuie să-şi poată
recăpăta vigoarea după ce se va preface bolnav o vreme. Un gen de boală jucată,
dacă vreţi.
— Hmmm, spuse Janellaine, nu ştiu dacă avem ceva care să funcţioneze
astfel, cel puţin nu la îndemână.
— Când i-ar trebui prietenului vostru soluţia? întrebă Jessaline.
— Păi, noi nădăjduiam să plecăm de-aici cu una, zise Calo.
— Noi nu fabricăm minuni aici, dragii mei. Jessaline bătu darabana pe
tejghea. În ciuda a ceea ce se crede. Preferăm să ştim din timp când e vorba de
aşa ceva. Să te joci cu măruntaiele cuiva... să-l îmbolnăveşti şi să-l faci bine în
numai câteva ceasuri... ei bine, e o treabă delicată.
— Nu suntem Magi-Juruiţi, adăugă Janellaine.
— Slavă zeilor pentru asta, zise Galdo. Doar că este foarte presant.
— Ei bine, poate că putem pune ceva cap la cap, oftă Jessaline. Ceva mai
nerafinat, dar care să facă treaba.
— Mugur de tâlharul-gorganului, interveni fiica ei.
— Da. Jessaline încuviinţă. Şi pin Somnay, după aceea.
 — Cred că avem şi una, şi cealaltă în prăvălie, spuse Jannelaine. Vrei să
verific?
— Da, şi dă-mi încoace arbaleta aia cât eşti în spate.
Janellaine îi trecu arbaleta mamei sale, apoi descuie uşa din spatele camerei şi
dispăru, închizând-o în urma ei. Jessaline aşeză uşor arma pe tejghea, păstrând o
mână cu degete lungi pe trăgaci.
— Ne jigniţi, doamnă, zise Calo. Suntem blânzi ca nişte pisoiaşi.
— Mai ceva, chiar, adăugă Galdo. Pisoiaşii au gheare şi se pişă peste tot.
— Nu de voi îmi este, băieţi. E din pricina oraşului. Tot locul e în fierbere,
acum că Nazcăi i s-a făcut felul. Este limpede că bătrânul Barsavi pune la cale o
răzbunare. Numai zeii ştiu cine mai e şi Regele ăsta Cenuşiu şi ce vrea, dar îmi
fac tot mai multe griji pe zi ce trece; cine ştie ce mi-o mai urca pe scări?
— Sunt vremuri tulburi, încuviinţă Calo.
Janellaine se întoarse, cu două punguţe în mâini. Încuie uşa după ea, îi dădu
maică-sii punguţele şi luă iarăşi arbaleta în primire.
— Ei bine, uite cum trebuie să faceţi, spuse bătrâna d’Aubart. Prietenul vostru
ia chestia asta din punguţa roşie. Este mugur de tâlharul-gorganului, un soi de
praf purpuriu. În punguţa roşie, ţineţi minte. O varsă în apă. Este un vomitiv,
dacă vă spune ceva cuvântul.
— Nimic plăcut, asta-i sigur, zise Galdo.
— Cinci minute după ce bea asta, o să înceapă să îl doară burta. După zece
minute, o să-i tremure genunchii. După un sfert de ceas, o să înceapă să vomite
toată mâncarea pe care a mâncat-o în ultima săptămână. Nu o să fie plăcut. Să
aveţi găleţi la îndemână.
— Şi o să pară real? întrebă Calo.
— Să pară? Scumpilor, o să fie cât se poate de real. Aţi mai văzut voi pe
cineva care să vomite prefăcut?
— Da, răspunseră cei doi Sanza laolaltă.
— Face chestia asta cu portocale mestecate, adăugă Galdo.
— Ei bine, prietenul vostru nu o să se prefacă. Orice doftor din Camorr va
băga mâna în foc că a fost o boală reală şi naturală. Mugurul de tâlharul-
gorganului nici măcar nu se vede după ce iese; se dizolvă repede.
— Şi apoi? întrebă Calo. Ce facem cu cealaltă punguţă?
— Acolo este scoarţă de pin Somnay. Asta se pisează şi se înmoaie într-un
ceai. Este antidotul perfect pentru mugurul purpuriu; o să îi anuleze imediat
efectul. Însă mugurul îşi va fi făcut deja treaba; ţineţi cont de asta. Scoarţa nu îi
va umple stomacul la loc, nici nu-i va reda vigoarea pe care-o va pierde când o
să-şi verse maţele. O să fie slăbit şi suferind cel puţin o noapte sau două după
aceea.
 — Sună minunat, dacă e să ne luăm după ce înţelegem noi prin „minunat―,
zise Calo. Cât vă datorăm?
— Trei coroane şi douăzeci de soloni, spuse Jessaline. Şi asta numai pentru că
aţi fost băieţii bătrânului Lanţuri. Nu că ar fi prea greu din punct de vedere
alchimic, doar ceva rafinare şi purificare, dar prafurile sunt greu de obţinut.
Calo numără douăzeci de tyrini de aur din pungă şi îi puse pe tejghea, unul
peste celălalt:
— Uite cinci coroane, în cazul ăsta. Cu menţiunea că ar fi mai bine ca această
tranzacţie să fie uitată de toţi cei implicaţi.
— Sanza, orice tranzacţie în prăvălia mea este uitată, cât priveşte lumea de-
afară, replică Jessaline d’Aubart, fără umor.
— Atunci asta trebuie să fie şi mai uitată, insistă Calo, adăugând încă patru
tyrini la grămăjoară.
— Păi, dacă vrei să-ţi întăreşti punctul de vedere...
Femeia trase o dăltiţă de lemn de sub tejghea şi o folosi ca să împingă
monedele peste margine în ceea ce păru a fi un săculeţ din piele. Avu grijă să nu
atingă monedele cu mâna; alchimiştii negri ajungeau rareori la vârsta ei dacă
renunţau la paranoia faţă de orice lucru atins, gustat sau mirosit.
— Primeşte mulţumirile noastre, spuse Galdo. Şi cele ale prietenului nostru.
— O, eu n-aş conta pe asta, chicoti Jessaline d’Aubart. Daţi-i punguţa roşie
mai întâi şi apoi vedeţi în ce stare recunoscătoare de spirit o să fie.

— Dă-mi un pahar cu apă, Jean. Locke se uita pe fereastra odăii lor de la al

şaptelea cat, cea care dădea spre canal, pe când umbrele clădirilor din sudul
Camorrului se întindeau către răsărit. E timpul să îmi iau doctoria. Cred că e
aproape nouă fără douăzeci.
— Ţi-am pregătit-o deja, îi zise Jean, dându-i o cană de tablă cu o drojdie
tulbure ca levănţica învârtindu-se în ea. Chestia aia chiar s-a dizolvat într-o
clipită, întocmai cum au spus cei doi Sanza.
— Ei bine, închin pentru buzunare adânci prost păzite, spuse el. Pentru
alchimişti adevăraţi, un stomac tare, un Rege Cenuşiu neîndemânatic şi norocul
Paznicului Strâmb.
— Şi să trecem cu bine de noaptea asta, adăugă Jean, mimând ciocnirea unei
ceşti de cea a lui Locke.
 — Mmm... Locke sorbi şovăielnic, apoi înclină cana şi o turnă pe gâtlej în
câteva înghiţituri line. Nici nu-i rea la gust. Este un pic mentolată, foarte
revigorantă.
— Un epitaf izbutit, zise Jean, luând cana.
Locke se mai uită pe fereastră o vreme; plasa era ridicată, deoarece Vântul
Ducelui încă sufla puternic dinspre mare şi insectele nu ciupeau încă. Dincolo de
Via Camorrazza, Cartierul Arsenalelor era tăcut şi nemişcat, în mare parte. Acum
că oraşele-state de la Marea de Fier convieţuiau într-o pace relativă, toate marile
ateliere de tâmplărie, depozite şi docuri rămăseseră fără prea multă treabă. La
vreme de restrişte, ele puteau făuri sau repara două duzini de corăbii deodată;
acum Locke putea să vadă scheletul unei singure carene ridicându-se din ateliere.
Dincolo de acesta, marea înspumată se spărgea de temelia Acului de Miazăzi, un
dig de piatră prins laolaltă cu Sticlă-străveche, lung de aproape opt sute de metri.
În capătul cel mai sudic, un turn de strajă clădit de oameni se înălţa pe fundalul
mării întunecate; dincolo de el, formele înceţoşate şi albe ale pânzelor puteau fi
zărite pe sub cârceii roşii de nori din văzduh.
— A, cred că se întâmplă ceva, spuse el.
— Ia un loc, zise Jean. Ar trebui să te apuce tremuriciul cât de curând.
— Deja m-a apucat. De fapt... o, zeilor! cred că o să...
Şi aşa începu; un val mare de greaţă se înălţă în gâtlejul lui Locke, purtând cu
sine tot ce mâncase în acea zi. Câteva minute lungi, se ghemui în genunchi,
strângând la piept o găleată de lemn cu aceeaşi devoţiune cu care s-ar fi rugat
cineva la un altar pentru ajutorul zeilor.
— Jean, data viitoare când mai urzesc un plan ca ăsta, ia în calcul varianta de
a-mi împlânta o secure în ţeastă, icni el într-un scurt interval de acalmie dintre
spasmele vomitatului.
— Nu ar fi deloc eficient, spuse Jean înlocuind o găleată plină cu una goală şi
bătându-l prieteneşte pe spate pe Locke. Să-mi tocesc eu bunătate de tăişuri
ascuţite pe o căpăţână aşa tare ca a ta...
Jean trase pe rând obloanele de la ferestre. Lumina-falsă tocmai se înălţa
afară.
— Oricât de scârbos ar fi, avem nevoie de duhoare ca să producem o impresie
puternică asupra lui Anjais, când o veni, explică el.
Chiar şi după ce stomacul lui Locke se goli complet, spasmele continuară. Se
cutremură, se zgâlţâi şi gemu, ţinându-se de pântece. Jean îl târî până la saltea,
privindu-l cu grijă neprefăcută.
— Eşti palid şi cleios, mormăi el. Nu-i rău deloc. Foarte realist.
— Drăguţ, nu? şopti Locke. O, zeilor! Cât mai este?
 — Nu-mi dau seama, zise Jean. Ar trebui să fi ajuns jos, cam pe-acum; lasă-i
câteva minute să-şi piardă răbdarea tot aşteptându-ne şi să urce aici valvârtej.
În acele câteva minute, Locke ajunse să înţeleagă îndeaproape conceptul de
„scurtă veşnicie―. În cele din urmă, se auzi scârţâitul unor paşi pe scări şi cineva
bătu puternic în uşă.
— Lamora! Glasul lui Anjais Barsavi. Tannen! Deschideţi sau dărâm uşa asta
blestemată!
— Slavă zeilor! croncăni Locke în timp ce Jean se ducea să deschidă uşa.
— V-am aşteptat în faţă la Ultima Greşeală! Veniţi odată sau... O, pe toţi zeii,
ce naiba s-a petrecut aici?
Anjais îşi duse o mână la nas când intră în apartament şi simţi duhoarea
bolnăvicioasă. Jean arătă spre Locke, care se zvârcolea în pat, gemând, învelit pe
jumătate cu o pătură, în ciuda arşiţei jilave a serii.
— I s-a făcut rău acum jumătate de ceas, spuse Jean. Şi-a vărsat maţele peste
tot. Nu ştiu ce are.
— Zeii să ne păzească, se face verde! Anjais se apropie la câţiva paşi de
Locke, holbându-se la el cu milă şi groază. Purta straie de luptă – o cuirasă din
piele fiartă, un guler de piele fără nasturi şi o pereche de apărători din piele,
bătute cu ţinte şi legate peste braţele sale butucănoase. Câţiva oameni îl
însoţiseră pe scări, dar nici unul dintre ei nu părea prea dornic să îl urmeze
înăuntru.
— Eu am mâncat clapon la prânz, iar el rulouri de peşte, spuse Jean. Aia a
fost ultima noastră masă, şi eu nu am nimic.
— Pe pişatul lui Iono! Rulouri de peşte. Mai proaspete decât s-a tocmit pentru
ele, pun prinsoare.
— Anjais, croncăni Locke, întinzând o mână tremurândă după el. Nu... nu
pleca. Pot să vin cu tine, pot să lupt.
— Zeii să ne ferească! În nici un caz! Anjais scutură înţelegător din cap. Nu
ţi-e deloc bine, Lamora. Cred că ar fi mai bine să vezi un doftor. Ai trimis după
unul, Tannen?
— Nu am avut când. I-am adus găleţile şi de atunci îi tot port de grijă.
— Păi, ţine-o tot aşa. Rămâneţi aici, amândoi. Nu, nu te enerva, Jean; e
limpede că nu poate fi lăsat singur. Stai aici şi ai grijă de el. Trimite după un
doftor când poţi. Anjais îl bătu scurt pe umărul dezvelit pe Locke. O să-i venim
de hac netrebnicului la noapte, Locke. Nu-ţi face griji. O să-i facem felul şi o să
trimit pe cineva să vadă cum te mai simţi după ce isprăvim. Îi explic eu tatei; o
să înţeleagă.
— Te rog... te rog. Jean mă poate ajuta să mă ridic. Încă pot…
 — Nici nu încape vorbă. Nici măcar nu poţi sta în picioare; eşti bolnav ca un
peşte scăpat într-o sticlă cu vin. Anjais porni înapoi spre uşă şi îi făcu lui Locke
cu mâna, scurt şi înţelegător, înainte să iasă. Dacă pun mâna pe nenorocit, îi trag
una şi pentru tine, Locke. Stai fără grijă.
Apoi uşa se trânti, iar Locke şi Jean rămaseră iarăşi singuri.

Trecură minute lungi; Jean ridică obloanele de la fereastra dinspre canal şi se

uită afară în licărirea Luminii-false. Privi cum Anjais şi oamenii săi se desprind
din mulţimea de dedesubt, grăbindu-se apoi pe o pasarelă ce traversa Via
Camorrazza şi intrând în Cartierul Arsenalelor. Anjais nu se uită în urmă nici
măcar o dată, şi în curând fu înghiţit de umbrele din depărtare.
— Gata, dus a fost! Pot să te ajut să... zise Jean, întorcându-se de la fereastră.
Locke se împleticise deja jos din pat şi stropea vatra alchimică cu apă, părând
mai bătrân cu zece ani şi mai slab cu vreo opt kilograme. Ceea ce era
îngrijorător: Locke nu avea de unde să slăbească opt kilograme.
— Minunat. Cea mai puţin complicată şi importantă treabă din seara asta e
gata. Tot aşa, Ticăloşi Gentilomi, spuse Locke. Chipul îi era luminat de lucirea
reflectată de pe piatra ce mocni când puse pe ea un ibric satinat cu apă. Cu zece
ani mai bătrân? Mai degrabă cu douăzeci. Şi acum ceaiul, binecuvânta-l-ar zeii,
şi ar face bine să fie la fel de eficient ca praful ăla purpuriu.
Jean se strâmbă şi înşfăcă cele două găleţi cu vomă pe care le folosise Locke,
apoi se duse înapoi la fereastră. Lumina-falsă se stingea; Vântul Spânzuratului
sufla, cald şi puternic, aducând cu el un tavan jos de nori întunecaţi, vizibil doar
peste cele Cinci Turnuri. Lunile urmau să fie înghiţite de acei nori la noapte,
măcar câteva ceasuri. Mici puncte de foc se iveau prin oraş de parcă un
giuvaiergiu nevăzut şi-ar fi expus mărfurile pe un câmp de pânză neagră.
— Se pare că mica poţiune a lui Jessaline m-a făcut să dau afară tot ce-am
mâncat în ultimii cinci ani, spuse Locke. N-a mai rămas decât să-mi scuip
sufletul. Ai grijă să nu plutească printr-una din găleţile alea înainte să le verşi
afară, bine? Mâinile îi tremurau în timp ce pisa scoarţa uscată de pin Somnay
direct în ibricul cu apă; nu se simţea în stare să încerce să fiarbă ceaiul ca lumea.
— Cred că îl văd, zise Jean. Este o chestie mică, scârboasă şi strâmbă; mai
bine te lipseşti de el şi-l laşi să plutească în larg.
Jean aruncă o privire scurtă pe fereastră ca să se asigure că nici o barcă nu
plutea pe dedesubt, chiar în calea unei surprize cât se poate de neplăcute, apoi
pur şi simplu azvârli găleţile, una după alta. Acestea loviră zgomotos apa cenuşie
la vreo douăzeci şi ceva de metri mai jos, însă Jean era convins că nimeni nu
observase, şi oricum nimănui nu i-ar fi păsat. Camorrenii azvârleau mereu chestii
scârboase în Via Camorrazza.
Mulţumit cu felul în care ochise, Jean deschise apoi dulapul ascuns şi scoase
costumele lor – mantii ieftine de călătorie şi nişte pălării verrarene cu boruri
largi, confecţionate din cine ştie ce piele proastă cu textura unsuroasă a unor
maţe pentru cârnaţi. Aruncă o mantie maro-cenuşie peste umerii lui Locke;
acesta o înhăţă recunoscător şi tremură.
— Ţi se citeşte grija aia maternă în ochi, Jean. Cred că arăt ca un rahat turtit.
— Să-ţi spun drept, arăţi de parcă ai fi fost executat săptămâna trecută. Iartă-
mă că te întreb, dar eşti sigur că o să te descurci?
— Oricum m-aş simţi, trebuie să fie de ajuns. Locke îşi înfăşură un capăt al
mantiei în jurul mâinii drepte şi ridică ibricul cu ceaiul pe jumătate fiert. Sorbi şi
înghiţi, cu tot cu scoarţă, gândindu-se că nu-i loc mai bun decât stomacul său gol
pentru chestia aia. Ugh. Parcă-i un şut în burtă, aşa este la gust. Am enervat-o
cumva şi pe Jessaline recent?
Expresia sa era pitorească, de parcă pielea de pe chip încerca să se decojească
singură şi să îi cadă de pe oase, însă continuă să dea pe gât ceaiul neterminat.
Jean îl sprijini punându-i amândouă mâinile pe umeri, temându-se în sinea lui că
o nouă criză de vomitat ar putea să-l dea gata pe Locke.
După câteva minute, Locke lăsă jos ibricul gol şi oftă adânc.
— De-abia aştept să stau de vorbă cu Regele Cenuşiu după ce se termină tot
rahatul ăsta, şopti el. Vreau să îl întreb câte ceva. Întrebări filosofice. Cum ar fi:
„Cum te simţi acum că te bălăngăni pe fereastră atârnat de o frânghie prinsă de
boaşe, nemernicule?―
— Sună mai multă a fizică decât a filosofie. Dar aşa cum ai mai spus, trebuie
să aşteptăm să plece Şoimarul mai întâi. Glasul lui Jean era calm şi complet lipsit
de emoţie, glasul pe care îl folosea mereu când discuta un plan prea puţin
priponit în prudenţă şi raţiune. Păcat că nu-l putem lua prin surprindere pe
netrebnic pe vreo alee.
— Nu am putea să-i lăsăm nici măcar o secundă de gândire, căci altfel am
pierde.
— Oriunde, până în optsprezece metri, cugetă Jean. O aruncare de Soră
Năbădăioasă. Nu ar lua mai mult de jumătate de secundă.
— Însă ştii şi tu la fel de bine ca mine, replică încet Locke, că nu putem omorî
un Mag-Juruit. N-am mai apuca sfârşitul săptămânii. Karthain ne-ar folosi pe
post de exemple, inclusiv pe Calo, Galdo şi Goangă. Nu ar fi prea isteaţă soluţia
asta. Ar fi un fel de sinucidere prelungită. Locke se uită la licărirea palidă a
pietrei de vatră şi îşi frecă mâinile. Mă întreb, Jean, chiar mă întreb. Oare aşa se
simt oamenii după ce isprăvim noi cu ei? După ce luăm banii, ne facem nevăzuţi
şi ei nu mai pot face nimic?
Lumina de la piatra de vatră îşi mai pierdu puţin din intensitate până când
veni răspunsul lui Jean:
— Parcă ne-am înţeles mai demult că primesc ceea ce merită, Locke. Nimic
mai mult. Este un moment al naibii de caraghios ca să înceapă să-ţi pese.
— Să-mi pese? Locke tresări, clipind de parcă abia se trezise. Nu, nu mă
înţelege greşit. Este doar senzaţia asta de inevitabilitate. „Fără cale de scăpare―
este pentru alţii, nu pentru Ticăloşii Gentilomi. Nu îmi place să fiu prins în
capcană.
La un gest brusc de-al lui Locke, Jean îl ridică în picioare. Jean nu ştia sigur
motivul, dacă era datorită ceaiului sau a mantiei, dar Locke se oprise din
tremurat.
— Cred şi eu, continuă Locke, cu un glas mai viguros. Cred şi eu că nu-mi
place. Hai să isprăvim odată cu treaba asta de rahat! Putem să cugetăm ca lumea
asupra jegosului nostru cenuşiu preferat şi a magului său de casă după ce-oi
dansa cum îmi cântă ei.
Jean rânji şi îşi trosni încheieturile, apoi îşi trecu o mână peste şale. Vechiul
gest familiar prin care se asigura că Surorile Năbădăioase sunt pregătite pentru o
noapte în oraş.
— Sigur eşti pregătit pentru Şoseaua Viţei? îl întrebă el.
— Cât se poate de pregătit, Jean. La naiba, sunt şi mai slab decât eram înainte
să beau poţiunea aia. Coborârea asta o să fie cel mai uşor lucru pe care-l am de
făcut la noapte.

Împletitura de nuiele acoperea întreaga înălţime a Turnului Năruit, pe partea

sa apuseană, dând spre o alee îngustă. Grilajul de lemn era întreţesut cu viţă
rezistentă şi bătrână, fiind construit în jurul ferestrelor de la fiecare cat. Deşi era
destul de anevoios să te cațeri pe el, reprezenta modalitatea perfectă de evitare a
câtorva zeci de figuri cunoscute care umpleau Ultima Greşeală noapte de noapte.
Ticăloşii Gentilomi foloseau adeseori Şoseaua Viţei.
Obloanele dinspre alee se trântiră la perete la ultimul cat al Turnului Năruit;
lumina din odăile lui Locke şi Jean fusese stinsă. O siluetă mare şi întunecată se
strecură în masa de viţă împletită şi fu urmată la scurt timp de o siluetă mai mică.
Agăţându-se cu hotărâre, până i se albiră încheieturile degetelor, Locke închise
uşor obloanele de deasupra sa, apoi impuse propriului stomac care încă suferea
de greţuri să înceteze să se mai agite pe durata coborârii. Vântul Spânzuratului,
în drumul său spre întunecimea sărată a Mării de Fier, îi flutura tichia şi mantia
cu degete nevăzute cu iz de smârcuri şi câmpuri de fermieri.
Jean rămase la aproape un metru sub Locke, şi apoi începură să coboare încet,
căutându-şi reazem cu picioarele sau cu mâinile. Ferestrele de la al şaselea cat
erau zăvorâte şi întunecate. Pe sub obloanele de la al cincilea cat se puteau vedea
fâşii de lumină chihlimbarie. Ambii căţărători încetiniră, fără să fie nevoie de
cuvinte, şi îşi impuseră să fie cât se poate de tăcuţi; să fie petice de cenuşiu
imposibil de văzut pe fundalul beznei, şi nimic altceva. Îşi continuară coborârea.
Obloanele de la al cincilea cat zburară în lături chiar când Jean ajunsese în
stânga lor. Un geam prins în ţâţâni îl lovi în spate, fiind cât pe ce să-l facă să
scape lujerul din mână. Se agăţă şi mai strâns cu degetele de lemn şi de viţă şi se
uită în dreapta. Locke îl călcă pe cap din inerţie, dar se trase iute îndărăt.
— Ştiu că nu-i altă cale, curvă netrebnică! şuieră glasul unui bărbat. Se auzi o
bufnitură zgomotoasă, apoi lujerul se cutremură de jos până sus; altcineva tocmai
ieşise pe fereastră şi acum bâjbâia prin viţă, chiar sub ei. O femeie cu părul negru
îşi scoase capul pe fereastră, vrând să zbiere ceva şi ea, însă rămase cu gura
căscată când îl zări pe Jean prin crăpăturile de la oblonul ce se legăna. Ceea ce
atrase atenţia bărbatului agăţat chiar sub ea; un bărbat mai mare până şi decât
Jean.
— Ce naiba mai e şi rahatul ăsta? icni el. Ce cauţi la fereastra asta?
— Uite, îi distrez pe zei, dobitocule. Jean împunse cu piciorul şi încercă să îl
împingă mai jos pe nou-venit, dar fără să reuşească. Hai, mişcă-ţi fundul în jos,
te rog!
— Ce cauţi la fereastra asta? Îţi place să tragi cu ochiul? Să vezi ce-o să tragi
cu ochiul la pumnul meu, jigodie!
Gemând de extenuare, începu să se cațere înapoi, încercând să îl înşface pe
Jean de picioare. Jean se feri la timp, iar lumea se învârti în jurul lui pe când îşi
recăpăta echilibrul. Zidul negru, cerul negru, caldarâmul negru şi ud la peste
cincisprezece metri în jos. Ar fi fost o căzătură cât se poate de neplăcută, de
genul celor care fac oamenii fărâme.
— Hai, plecaţi naibii odată de la fereastra mea! Ferenz, pentru numele lui
Morgante, lasă-i în pace şi coboară, urlă femeia.
— Rahat, bombăni Locke de la câţiva metri deasupra şi puţin spre stânga,
pierzându-şi limbuţia pe moment. Doamnă, ne complicaţi noaptea, aşa că, vă rog,
tacă-vă fleanca şi închideţi blestemata aia de fereastră până nu intrăm să vă
complicăm şi noi noaptea!
Ea se uită în sus, înfricoşată.
— Sunteţi doi?! Hai, toţi, jos cu voi, jos, jos!
 — Închide-ţi fereastra, închide-ţi fereastra, închide-ţi naibii fereastra!
— O să vă omor pe amândoi, leprelor! pufni Ferenz. O să vă azvârl pe
amândoi de pe nenorocita asta de…
Se auzi un trosnet puternic şi înfiorător, iar lujerul se cutremură sub mâinile
celor trei bărbaţi agăţaţi de el.
— A, zise Locke. Era de aşteptat. Îţi mulţumim din suflet, Ferenz. Apoi urmă
un şuvoi de înjurături polisilabice din patru guri diferite; nimeni nu va şti exact
vreodată cine ce a spus. Se pare că lujerul nu putea duce mai mult de doi oameni
atenţi; sub povara a trei prostovani neglijenţi, începu să se desprindă din zidul de
piatră cu o serie de scârţâituri şi trosnete.
Ferenz fu primul care cedă în faţa gravitaţiei şi a evidenţei, începând să
alunece în jos cu o viteză de necrezut, arzându-şi palmele pe drum, luând cu el
aproape tot lujerul de pe zidul de deasupra. Acesta cedă când ajunse la vreo şapte
metri de pământ, răsucindu-se şi izbindu-l de aleea întunecoasă, unde fu acoperit
imediat de viţa şi lemnul ce se prăbuşiră peste el. Prăbuşirea sa desprinsese o
bucată de lujer lungă de vreo zece metri, chiar de sub picioarele lui Jean, care se
bălăngăneau acum în aer.
Fără să piardă vremea, Locke se balansă spre dreapta şi ateriză pe pervazul
ferestrei, împingând-o înapoi cu vârful cizmei pe femeia care ţipa. Jean se căţără
şi el, pe orbecăite, căci oblonul îi bloca accesul direct la fereastră, şi cum bucata
de lujer de sub palmele sale începu să se desprindă de zid, se balansă dizgraţios
peste oblon şi se prăvăli prin fereastră, luându-l şi pe Locke cu el.
Aterizară într-o grămadă pe podeaua din lemn tare, încurcaţi în mantii.
— Ieşiţi pe nenorocita aia de fereastră... acum! zbieră femeia, accentuându-şi
fiecare cuvânt cu câte o lovitură aprigă în spatele şi în coastele lui Jean.
Din fericire, nu era încălţată.
— Asta ar fi o prostie, zise Locke, de undeva de sub prietenul său voinic.
— Hei! spuse Jean. Hei! Hei! Prinse piciorul femeii şi o împinse cu putere.
Aceasta ateriză pe pat; era genul de pat numit „legănător― – un hamac de două
persoane din mătase rezistentă, dar uşoară, agăţat de tavan în patru locuri. Ea se
duse de-a berbeleacul peste pat, şi atât Locke, cât şi Jean observară deodată că nu
purta nimic în afară de hainele de corp. Iar vara, hainele de corp ale unei
camorrene acopereau chiar foarte puţin din corp.
— Afară, nemernicilor! Afară, AFARĂ! Eu…
Pe când Locke şi Jean se ridicau în picioare, împleticindu-se, uşa de pe
peretele opus ferestrei se trânti la o parte, şi în ea se ivi un om lat în umeri, cu
muşchi sculptaţi, de hamal sau de fierar. În ochi îi sclipea satisfacţia dată de
răzbunare, iar dinspre el venea un damf de tărie, amar şi pătrunzător chiar de la
zece paşi distanţă.
 Locke irosi o jumătate de secundă întrebându-se cum de urcase Ferenz atât de
iute pe scări, şi încă o jumătate dându-şi seama că bărbatul din prag nu era
Ferenz.
Chicoti scurt, necontrolat.
Vântul nopţii trânti oblonul de fereastra deschisă din spatele său.
Femeia scoase un sunet înăbuşit; un sunet foarte asemănător cu cel făcut de o
pisică prăbuşindu-se într-un puţ adânc şi întunecat.
— Târfă împuţită, rosti tărăgănat bărbatul. Târfă împuţită ce eşti! Ştiam io.
Ştiam că nu eşti singură. Scuipă, apoi îşi întoarse capul spre Locke şi Jean. Şi doi
tipi deodată, pe deasupra. Să fiu al naibii! De fapt, e de înţeles. Chiar îţi trebuie
doi ca să mă înlocuiască. Trag nădejde că v-aţi distrat cu femeia altuia, băieţi,
continuă el, scoţând din cizma stângă un stilet din oţel înnegrit, lung de peste
douăzeci de centimetri, pentru că acum o să vă fac pe voi femei.
Jean îşi depărtă picioarele şi îşi băgă mâna stângă sub mantie, gata să scoată
Surorile. Cu dreapta, îl împinse pe Locke la un pas în spatele său.
— Stai aşa! strigă Locke, fluturându-şi mâinile. Ştiu cum arată lucrurile, dar
nu-i decât o mare încurcătură, amice. Arătă către femeia împietrită care se ţinea
de patul atârnat. Ea era deja aici, înainte să venim noi!
— Gathis, şuieră femeia. Gathis, bărbaţii ăştia m-au atacat! Sări pe ei!
Salvează-mă!
Gathis se năpusti spre Jean, mârâind ameninţător. Îşi ţinea cuţitul înainte cu
priza unui luptător experimentat, dar era încă beat şi mânios. Locke se feri din
calea lui, în timp ce Jean îl apucă pe Gathis de încheietură, îl trase mai aproape
de el şi îl doborî la podea, măturându-i picioarele de sub el.
Se auzi un trosnet neplăcut şi Gathis scăpă tăişul din mână; Jean îl ţinuse
strâns de încheietură şi apoi i-o răsucise când acesta căzuse pe spate. Pentru o
clipă, Gathis fu prea uluit ca să ţipe; apoi durerea îi copleşi simţurile amorţite şi
bărbatul mugi.
Jean îl săltă de pe jos, smucindu-l iute de tunică, şi apoi îl împinse pe Gathis
cu toată puterea în peretele de piatră din stânga ferestrei. Capul bărbatului voinic
se izbi de suprafaţa dură şi acesta se împletici în faţă; văzu ca prin ceaţă cum
pumnul lui Jean îi izbeşte falca, trosnindu-i-o şi oprindu-i brusc mişcarea. Se
prăvăli grămadă la podea, ca un sac de făină.
— Aşa! strigă femeia. Acum aruncă-l pe fereastră!
— Pentru numele zeilor, doamnă, izbucni Locke. Puteţi să vă alegeţi un
singur bărbat din dormitorul ăsta căruia să-i ţineţi partea?
— Dacă o să fie găsit mort pe aleea de sub fereastra ta, o să mă întorc şi-o să-
ţi fac la fel şi ţie, zise Jean.
 — Şi dacă mai spui cuiva că am venit pe-aici, o să ajungi să îţi doreşti ca
prietenul meu să fi venit şi să-ţi fi făcut la fel, adăugă Locke.
— Dar Gathis o să-şi aducă aminte, ţipă ea ascuţit. Sigur o să-şi aducă aminte!
— Un bărbat voinic ca el? Te rog. Jean îşi aranjă tacticos mantia şi îşi puse la
loc pălăria. O să spună că au fost opt oameni şi că aveau toţi bâte.
Locke şi Jean ieşiră în grabă pe uşa prin care intrase Gathis, şi care dădea spre
treptele de pe partea de miazănoapte a turnului, de la al cincilea cat. Cum lujerul
se năruise, nu mai aveau de ales şi trebuiau să coboare iute şi să se roage la
Paznicul Strâmb. Locke închise uşa în urma lui, lăsând-o pe femeia uluită întinsă
pe patul atârnat şi pe Gathis ghemuit lângă fereastră, fără simţire.
— Ne surâde norocul zeilor, zise Locke pe când coborau în grabă treptele.
Măcar nu am pierdut nenorocitele alea de pălării.
O formă mică şi întunecată şuieră pe lângă ei, cu aripile fluturându-i, o umbră
zveltă care putu fi zărită pe fundalul luminilor oraşului.
— Ei bine, adăugă Locke, de-acum înainte, de bine, de rău, bănuiesc că
suntem sub aripa Şoimarului.
 INTERLUDIU: Pe fluviu în sus

Jean era plecat la Casa Trandafirilor de Sticlă în după-amiaza în care Locke

află că urma să fie trimis pe Angevin în sus, ca să stea la o fermă câteva luni.
Ploi neostoite cădeau peste Camorr în acea Zi a Trândăvelii, astfel încât
Lanţuri îi luase pe Locke, Calo şi Galdo jos în sala de mese ca să înveţe cum se
joacă Om Bogat, Cerşetor, Oştean şi Duce – un joc de cărţi în care fiecare se
străduia să stoarcă de la vecinul său şi ultima leţcaie prin înşelătorie. Evident,
băieţilor le surâse imediat ideea.
— Doi, trei şi cinci de Turle, zise Calo, plus Pecetea celor Doisprezece.
— Mori în chinuri, debilule, spuse Galdo. Eu am chintă de Pocale şi Pecetea
Soarelui.
— Nu-ţi ajută cu nimic, creier de găină. Dă-ncoa’ banii!
— De fapt, interveni Părintele Lanţuri, chinta de Peceţi bate chinta spartă de
Peceţi, Calo. Galdo ar câştiga. Numai că...
— Nu-i pasă nimănui ce am şi eu în mână? întrebă Locke.
— Nu prea, zise Lanţuri, de vreme ce nimic din joc nu poate întrece un ful de
Duci.
Lăsă cărţile pe masă şi îşi trosni degetele cu mare satisfacţie.
— Păi, ai trişat! spuse Locke. Ai câştigat de şase ori la rând, şi de două ori ai
avut ful de Duci.
— Sigur că am trişat, spuse Lanţuri. Jocul n-are farmec dacă nu trişezi. Când
o să vă prindeţi cum trişez, atunci voi şti că începeţi să vă perfecţionaţi.
— Nu ar fi trebuit să ne destăinui asta, zise Calo.
— O să exersăm toată săptămâna, adăugă Galdo.
— Şi la următoarea Zi a Trândăvelii o să te jecmănim de bani, încheie Locke.
— Nu prea cred, chicoti Lanţuri, deoarece de Ziua Pocăinţei te trimit într-o
ucenicie de trei luni.
— Ce faci?!
— Îţi aduci aminte anul trecut, când l-am trimis pe Calo în Lashain să
pretindă că este un iniţiat din Ordinul lui Gandolo? Şi Galdo, care a mers în
Ashmere şi s-a infiltrat în Ordinul lui Sendovani? Ei bine, ţi-a venit şi ţie rândul.
O să mergi în susul fluviului ca să fii fermier câteva luni.
 — Fermier?!
— Da, se poate să fi auzit de ei. Lanţuri strânse cărţile de pe masă şi le
amestecă. De la ei facem rost de de-ale gurii.
— Da, dar... eu nu ştiu nimic despre munca pământului.
— Sigur că nu. Când te-am cumpărat nu ştiai nici cum să găteşti, să serveşti,
să te îmbraci ca un domn sau să vorbeşti vadrana. Aşa că acum o să mai înveţi
ceva nou.
— Unde?
— Pe Angevin în sus, la vreo şapte-opt mile de-aici. Un locşor numit Moşia
Senziano. Sunt arendaşi, majoritatea în slujba Ducelui sau a unor filfizoni mai
mărunţi de prin Alcegrante. O să îmi pun straiele preoţilor Damei Elliza, iar tu
vei fi iniţiatul meu, trimis să muncească pământul ca parte a serviciului către
zeiţă. Aşa se face.
— Dar nu ştiu nimic despre Ordinul Damei Elliza!
— Nici nu trebuie. Omul la care vei sta ştie că eşti unul dintre micuţii mei
ticăloşi. Povestea este pentru restul lumii.
— Şi noi ce-o să facem în timpul ăsta? întrebă Calo.
— Voi veţi avea grijă de templu. O să lipsesc doar două zile; Preotul-Fără-
Ochi se poate îmbolnăvi şi retrage în camerele sale. Nu staţi pe trepte cât sunt eu
plecat; oamenii devin întotdeauna mai milostivi când mă fac nevăzut câte puţin,
îndeosebi dacă tuşesc când mă întorc. Voi doi puteţi să vă distraţi cum vreţi,
împreună cu Jean, atâta vreme cât nu întoarceţi casa cu susu-n jos.
— Însă o să fiu cel mai prost jucător de cărţi din templu când mă întorc,
suspină Locke.
— Da. Toate cele bune şi călătorie sprâncenată, Locke, zise Calo.
— Bucură-te de aerul de la ţară, adăugă Galdo. Stai cât pofteşti.

Cele Cinci Turnuri se înălţau deasupra Camorrului precum mâna întinsă a

unui zeu; cinci cilindri neregulaţi şi avântaţi din Sticlă-străveche, presăraţi cu
foişoare, fleşe şi pasarele, cât şi cu multe alte ciudăţenii care dovedeau că
făpturile care le proiectaseră nu împărtăşeau simţul estetic al oamenilor care şi le
însuşiseră.
Cel mai la răsărit se ridica Capcana-Zorilor, la peste o sută treizeci de metri
înălţime, cu o culoare naturală roş’-argintie şi sclipitoare, precum reflectarea
unui asfinţit într-un luciu de apă. În spatele său era Suliţa-Neagră, puţin mai
înalt, făcut dintr-o sticlă de obsidian strălucind în curcubeie frânte, precum o
baltă de ulei. În depărtare, cum ai privi pieziş printre Cele Cinci şi având
Capcana-Zorilor în mijloc, se afla Straja-Apusului, care strălucea cu vioriul-pal
al turmalinei, străbătut de vene din perlă albă ca zăpada. Lângă el se afla
impunătoarea Lunetă-de-Chihlimbar, cu canelurile sale minuţioase prin care
vântul şuiera, scoţând melodii sinistre. În mijloc, cel mai înalt şi mai măreţ dintre
toate, se ridica Bătaia-Corbului, palatul Ducelui Nicovante, care sclipea ca
argintul topit şi era încununat cu celebra Grădină a Cerului, a cărei viţă nu
cobora niciodată mai jos de două sute de metri de la pământ.
O reţea de cabluri transparente (kilometri întregi de frânghii împletite din
Sticlă-străveche fuseseră găsite în tunelele de sub Camorr, cu veacuri în urmă)
împânzeau acoperişurile şi foişoarele celor Cinci Turnuri. Coşuri suspendate
alunecau dintr-o parte în alta pe aceste cabluri, trase de către slujitori pe scripeţi
trosnitori imenşi. Aceste coşuri transportau atât pasageri, cât şi marfă. Deşi mulţi
dintre locuitorii Camorrului de Jos îi socoteau nebuni, nobilii din cele Cinci
Familii priveau trecerea hurducată şi legănată peste golul căscat de dedesubt
drept o probă de onoare şi de curaj.
Ici şi colo, cuşti mari de marfă erau ridicate sau coborâte de pe platforme ce
ieşeau din unele turnuri. Acestea îi aminteau lui Locke, care se holba la toate cu
privirea încă flămândă de minunile ce i se înfăţişau, de cuştile de păianjen de la
Palatul Răbdării.
El şi Lanţuri stăteau într-o cotigă pe două roţi, cu un locşor separat printr-un
paravan în spatele scaunului, unde Lanţuri îngrămădise câteva pachete cu lucruri
de schimb sub o prelată veche de pânză. Lanţuri purta roba cafenie şi largă, cu
tiv verde-argintiu, care marca preoţii Damei Elliza, Mama Ploilor şi-a Recoltei.
Locke purta o tunică simplă şi pantaloni bufanţi, şi umbla desculţ.
Lanţuri îşi pusese cei doi cai (ne-Îmblânziţi, căci lui Lanţuri nu-i plăcea să
folosească făpturile cu ochi albi în afara zidurilor cetăţii) să meargă la trap pe
caldarâmul şerpuit al Străzii celor Şapte Roţi, inima cartierului Cascadele-
Morilor. De fapt, erau mai multe roţi care se învârteau în spuma albă a
Angevinului; se vedeau mai multe decât putea număra Locke.
Cele Cinci Turnuri fuseseră clădite pe un podiş aflat la vreo douăzeci de metri
deasupra oraşului de jos; insulele Alcegrante se înălţau spre baza acestui podiş.
Angevinul intra în Camorr la acea înălţime, chiar la răsărit de cele Cinci, şi se
prăbuşea într-o cascadă înaltă de şase caturi şi lată de aproape două sute de
stânjeni. Roţile se învârteau deasupra acestei cascade, prinse de un pod lung din
piatră şi sticlă, plin cu mori de lemn.
Roţile se învârteau şi sub cascadă, înaintând în fluviu din ambele părţi,
folosind curentul alb şi năvalnic ca să pună în mişcare totul, de la pietrele
abrazive până la foalele care suflau peste focurile de sub alambicurile berarilor.
Era un cartier înţesat de oameni de afaceri, de muncitori şi de nobili escortaţi în
trăsuri aurite care treceau de colo-colo pentru a-şi verifica proprietăţile sau
pentru a-şi face comenzi.
Se întoarseră spre răsărit, în capătul Cascadelor-Morilor şi traversară un pod
jos şi larg până în Cartierul Poarta Cenza, adică pe drumul pe care ieşea din oraş
cea mai mare parte a traficului către nord. Aici era o mare vânzoleală, de-abia
ţinută în frâu de o mică oaste de Jachete Galbene. Caravane de căruţe intrau în
oraş, iar birjarii erau la mila agenţilor ducali de vamă şi de taxare, oameni
marcaţi prin pălăriile lor înalte, negre şi fără boruri, şi cărora li se spunea pe
ascuns „supărătorii―.
Negustorii mărunţi îşi ridicaseră tarabe cu de toate, de la bere caldă până la
morcovi gătiţi; cerşetorii invocau tot soiul de motive improbabile pentru sărăcia
lor şi pretindeau că au fost răniţi în războaie care se sfârşiseră cu mult înainte ca
ei să se fi născut. Jachetele Galbene îi goneau pe cei mai insistenţi şi mai urât
mirositori cu ciomegele lor negre şi lăcuite. Nu era nici cel de-al zecelea ceas al
dimineţii încă.
— Ar trebui să vezi cum arată locul ăsta pe la prânz, îndeosebi la vremea
recoltei, zise Lanţuri. Iar când plouă... zeii să ne ferească!
Straiele clericale ale lui Lanţuri (plus un solon de argint strecurat într-o
strângere de mână) îi ajutară să iasă din oraş cu un simplu „O zi bună, Sfinţia
Voastră―. Poarta Cenza era lată de cincisprezece stânjeni, iar uşile-i imense din
lemn de esenţă tare erau tot pe-atât de înalte. Barăcile de pe metereze nu erau
ocupate doar de straja oraşului, ci şi de Jachetele Negre, armata regulată a
Camorrului. Aceştia puteau fi văzuţi ici şi colo pe zid, care era gros de vreo şapte
metri.
La nord de oraşul propriu-zis se aflau cartiere întregi de clădiri micuţe din
lemn şi piatră, aranjate în curţi şi scuare mai aerisite decât cele de pe insulele
oraşului. De-a lungul malului, fluviul se pierdea în smârcuri; la nord şi la răsărit
se găseau dealuri terasate, străbătute de liniile albe ale pietrelor de hotar înfipte
acolo ca să delimiteze proprietăţile familiilor care le lucrau. Aerul căpăta diverse
izuri în funcţie de direcţia în care suflau brizele. Acum miroseau a sare de mare
şi a fum, puţin mai târziu a băligar şi a crânguri de măslini.
— Aici, în afara zidurilor, spuse Lanţuri, se află ceea ce mulţi oameni din
afara marilor cetăţi cred că sunt oraşele; cocioabele astea împrăştiate din lemn şi
piatră, care probabil că nu sunt mare brânză pentru cineva ca tine. Aşa cum tu n-
ai văzut cum e la ţară, cei mai mulţi dintre ei nu au văzut cum e cu adevărat la
oraş. Aşa că ţine-ţi ochii larg deschişi şi gura închisă, şi bagă de seamă
diferenţele în primele zile, până te obişnuieşti.
— Care-i adevăratul scop al acestei călătorii, Lanţuri?
 — S-ar putea să trebuiască într-o bună zi să pretinzi că eşti un om de rând,
Locke. Dacă vei deprinde câte ceva despre ce înseamnă să fii fermier, probabil
vei deprinde câte ceva şi despre ce înseamnă să fii căruţaş, barcagiu, fierar de sat,
doftor de cai şi poate chiar tâlhar la drumul mare.
Drumul care pornea spre nord din Camorr era un vechi drum de pe vremea
Tronului Therin: o întindere înălţată de piatră cu şanţuri nu prea adânci în părţi.
Era acoperit cu pietriş amestecat cu pilitură de fier, deşeuri de la fierăriile din
Cartierul Fum-de-cărbune. Ici şi colo ploile închegaseră sau ruginiseră pietrişul,
preschimbându-l într-un ciment roşiatic; roţile se hurducară când trecură peste
aceste porţiuni mai dure.
— O mare parte dintre Jachetele Negre vin din fermele şi satele de la nord de
Camorr, zise Lanţuri încet. Este ceea ce fac Ducii camorreni când au nevoie de
mai mulţi oameni şi îşi pot permite să aştepte un pic, fără să-i ia cu arcanul pe
sărăntoci. Leafa este bună şi li se mai făgăduieşte şi pământ celor care rămân în
slujbă toţi cei douăzeci şi cinci de ani. Asta în caz că nu sunt omorâţi, desigur.
Vin din nord, şi cei mai mulţi se întorc în nord.
— De-aia nu se suferă Jachetele Negre cu cele Galbene?
— Hehe. Ochii lui Lanţuri scăpărară. Cam aşa ceva. E ceva adevăr în asta.
Majoritatea Jachetelor Galbene sunt băieţi de oraş care vor să rămână băieţi de
oraş. Unde mai pui că oştenii pot fi printre cei mai perfizi şi mai tribali oameni
pe care-i vei întâlni vreodată în afara garderobei unei doamne de înaltă stirpe. Se
ceartă pentru orice; se încaieră de la culorile pălăriilor până la formele
încălţărilor. Ştiu bine, crede-mă.
— Te-ai dat drept unul cândva?
— Zeii să ne păzească, nu! Chiar am fost ostaş.
— O Jachetă Neagră?
— Da. Lanţuri oftă şi se lăsă pe speteaza tare din lemn a scaunului de pe
cotigă. Sunt treizeci de ani de-atunci. Mai bine de treizeci, chiar. Am fost suliţaş
în oastea bătrânului Duce Nicovante. Majoritatea celor de-o seamă cu mine din
satul meu au mers la oaste; nu era cea mai potrivită vreme pentru războaie.
Ducele avea nevoie de carne de tun; noi aveam nevoie de mâncare şi de bani.
— Ce sat?
Lanţuri îl învrednici cu un surâs strâmb.
— Moşia Senziano.
— O!
— Pe toţi zeii, o grămadă dintre noi au mers la oaste! Caii şi cotiga huruiră în
josul drumului câteva clipe bune înainte ca Lanţuri să continue: Doar trei dintre
noi s-au mai întors. Sau, mai bine zis, au scăpat.
— Doar trei?
 — Trei de care ştiu eu. Lanţuri se scărpină în barbă. Unul dintre ei este omul
la care o să te las. Vandros. Un om dintr-o bucată; nu prea citit, dar foarte
chibzuit în cele de zi cu zi. Şi-a dus la capăt cei douăzeci şi cinci de ani, iar
Ducele i-a dat în arendă o bucată de pământ.
— În arendă?
— Majoritatea oamenilor de rând din afara oraşului nu-şi deţin propriul
pământ, cam la fel cum chiriaşii din oraş nu-şi deţin clădirile. Un oştean bătrân
cu arendă primeşte o bucată de pământ pe care să-l lucreze până când moare; este
un soi de rentă din partea Ducelui. Lanţuri chicoti. Dată în schimbul tinereţii şi-a
sănătăţii cuiva.
— Bănuiesc că tu nu ai făcut toţi cei douăzeci şi cinci de ani.
— Nu. Lanţuri se mai jucă puţin cu barba, un vechi tic nervos. La naiba, ce n-
aş da să am o ţigară! Bagă de seamă, obiceiul ăsta nu-i deloc privit cu ochi buni
în ordinul Damei. Nu, eu am căzut la pat după o bătălie. Ceva mai serios decât
obişnuitele dizenterii şi picioare umflate. O febră pustiitoare. Nu mai puteam
mărşălui şi se părea că voi muri, aşa că m-au lăsat în urmă... pe mine şi pe mulţi
alţii. Ne-au lăsat în grija unor preoţi rătăcitori de-ai lui Perelandro.
— Dar n-ai murit.
— Isteţ mai eşti, de ţi-ai dat seama din puţinele dovezi pe care le-ai avut cât ai
trăit cu mine, în aceşti trei ani, zise Lanţuri.
— Şi ce s-a întâmplat?
— S-au întâmplat multe lucruri, continuă Lanţuri. Şi ştii cum se sfârşeşte
povestea. Se sfârşeşte cu mine în cotiga asta, mergând spre nord şi ţinându-ţi ţie
de urât.
— Ei bine, ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea om din satul tău?
— El? Păi, el a ştiut întotdeauna ce vrea, spuse Lanţuri. A ajuns comandant de
steag puţin după ce am căzut eu la pat cu febră. La Bătălia de la Nessek, l-a
ajutat pe tânărul Nicovante să ţină rândurile strânse când bătrânul Nicovante a
primit o săgeată între ochi. A supravieţuit, a urcat în rang şi l-a slujit pe
Nicovante în celelalte războaie pe care le-a purtat după aceea.
— Şi acum unde este?
— Chiar în clipa asta? De unde să ştiu? Însă ceva mai târziu, mai pe după-
amiază, o să îi dea obişnuitele lecţii de luptă lui Jean Tannen în Casa
Trandafirilor de Sticlă, zise Lanţuri.
— O! exclamă Locke.
— Ce lume ciudată, murmură Lanţuri. Trei fermieri au ajuns oşteni; cei trei
oşteni au ajuns unul fermier, unul baron şi unul preot hoţoman.
— Iar eu trebuie să fiu fermier o vreme.
— Da. Un antrenament cât se poate de folositor. Şi nu numai atât.
 — Dar ce altceva?
— Încă un test, băiete. Încă un test.
— Şi-anume?
— În toţi anii ăştia, m-ai avut pe mine să-ţi port de grijă. I-ai mai avut pe
Calo, Galdo, Jean şi pe Sabetha, din când în când. Te-ai obişnuit cu templul care
ţi-a devenit cămin. Însă timpul este ca un râu, Locke, şi curentul ne poartă mereu
mai departe decât ne dăm seama. Îi zâmbi din nou lui Locke, cu afecţiune
neprefăcută. Nu o să fiu mereu aici să-ţi port de grijă, băiete. Acum trebuie să
vedem cum te descurci când eşti singur într-un loc nou şi străin.
 CAPITOLUL OPT

Butoiul funerar

Şi astfel începu: cu bătaia tărăgănată şi ritmată a tobelor de doliu şi cu cadenţa

înceată a alaiului care se îndrepta dinspre Mormântul Plutitor către nord, cu
făcliile roşii mocnind în mâini, un şir dublu de lumină sângerie ce se întindea pe
sub norii întunecaţi şi joşi.
În centrul alaiului se afla Vencarlo Barsavi, Capa din Camorr, încadrat de fiii
săi. În faţa sa era un coşciug acoperit, învelit în mătase neagră şi pânză aurită,
purtat de câte şase ciocli pe fiecare parte – câte unul pentru fiecare dintre cei
doisprezece zei therini – înveşmântaţi în mantii negre şi purtând măşti negre. În
spatele lui Barsavi, alţi şase oameni trăgeau o cotigă cu un butoi imens din lemn
pe ea, iar o preoteasă a Celui de-al Treisprezecelea Făr’ de Nume mergea puţin
în urmă, acoperită cu un văl negru.
Tobele răsunară pe zidurile de piatră, pe străzile, podurile şi canalele de
piatră; făcliile îşi reflectau flăcările în fiecare fereastră şi bucăţică de Sticlă-
străveche pe lângă care treceau. Oamenii priveau neliniştiţi alaiul, atunci când îl
priveau măcar; unii îşi ferecară uşile şi îşi traseră obloanele la ferestre când
cortegiul funerar trecu pe lângă ei. Aşa stau lucrurile în Camorr, pentru cei
bogaţi şi puternici; marşul încet şi jeluitor către Dealul Şoaptelor,
înmormântarea, slujba şi apoi comemorarea sălbatică şi înlăcrimată de după. Un
toast în cinstea celui plecat dintre cei vii; un chef dulce-amar pentru cei pe care
Aza Guilla, Doamna Îndelungatei Tăceri, nu i-a luat încă să-i judece. Butoiul
funerar stă la baza acestui obicei.
Imediat după cel de-al zecelea ceas al serii, rândurile de oameni care
mărşăluiau ieşiră din Resturi-de-Lemn şi intrară în Cazan, acolo unde nici o
puşlama şi nici un beţiv nu îndrăzni să le aţină calea, şi unde găştile de ucigaşi şi
de dependenţi de Gaze păstrară tăcerea la trecerea stăpânului lor şi a curţii sale.
Mărşăluiră prin Fum-de-cărbune şi apoi spre miazănoapte prin Liniştea, pe
când neguri argintii şi calde se ridicară şi se aşezară pe canalele dimprejur. Nici o
Jachetă Galbenă nu le ieşi în cale; nici un vătaf nu zări măcar cortegiul – fuseseră
făcute deja aranjamente pentru a-i ţine ocupaţi prin altă parte în acea noapte.
Estul le aparţinea lui Barsavi şi rândurilor sale lungi de făclii, şi cu cât mergea
mai mult spre nord, cu atât familiile cinstite îşi ferecau mai abitir uşile şi îşi
stingeau luminile, rugându-se ca treaba mărşăluitorilor să fie în altă parte,
departe de ei.
Dacă ar fi fost mai multe priviri iscoditoare, acestea ar fi putut observa că
alaiul nu se întorsese către Dealul Şoaptelor; în loc să facă asta, o luase spre nord
şi şerpuise către capătul vestic al cartierului Apa-Ruginie, acolo unde marea
structură lăsată în paragină pe nume Gaura Ecoului se înălţa în întuneric şi în
ceaţă.
Un privitor curios ar fi căzut pe gânduri la vederea imensului alai – mai mult
de o sută de bărbaţi şi de femei – şi a straielor pe care le purtau. Numai cioclii
erau în veşminte de înmormântare. Cei care duceau făcliile erau în straie de
război, în armuri de piele opărită şi cu ţinte înnegrite, cu gulere, coifuri, apărători
şi mănuşi, cu cuţite, bâte, securi şi scuturi la cingători. Era acolo toată crema
găştilor lui Barsavi, cei mai căliţi dintre Oamenii Potriviţi – bărbaţi şi femei cu
priviri de gheaţă şi cu moartea în nume. Erau din toate cartierele şi găştile sale –
Mâinile Înroşite şi Picioare-de-Rom, Chipurile Cenuşii şi Băieţii Arsenalului,
Alergătorii-din-Canal şi Întortocheaţii Negri, Baronii din Cuprins-de-Flăcări şi
mulţi alţii.
Însă cel mai interesant lucru la cortegiu era ceva ce nici un privitor obişnuit
nu ar fi putut şti.
De fapt, trupul Nazcăi Barsavi zăcea încă în fostele sale odăi din Mormântul
Plutitor, pecetluit sub cearşafuri de mătase îmbibate alchimic pentru a împiedica
putreziciunea morţii să se instaleze prea repede. Locke Lamora şi o duzină de
preoţi de-ai Celui de-al Treisprezecelea Făr’ de Nume, Paznicul Strâmb, rostiseră
deja rugăciuni pentru ea cu o noapte în urmă şi o aşezaseră într-un cerc de
lumânări sacre, unde avea să zacă până când tatăl ei isprăvea treaba pe acea
seară, o treabă care nu avea nimic de-a face cu Dealul Şoaptelor. Coşciugul
învelit în mătase funerară era gol.

— Sunt Regele Cenuşiu, zise Locke Lamora. Sunt Regele Cenuşiu, blestemaţi
fi-i-ar ochii, sunt Regele Cenuşiu.
— Un pic mai jos şi un pic mai hârşâit, spuse Jean Tannen, bătându-şi capul
cu unul dintre butonii cenuşii de la haina lui Locke. Dă-i o nuanţă verrareană.
Ziceai că are accent.
— Sunt Regele Cenuşiu, continuă Locke, şi o să zâmbesc prin partea cealaltă
a căpăţânii după ce-or isprăvi cu mine Ticăloşii Gentilomi.
 — Aşa da! interveni Calo, care îi ungea părul lui Locke cu o pastă alchimică
urât mirositoare care i-l prefăcea treptat în cenuşiu de mangal. Mi-a plăcut asta.
Exact cât trebuie ca să fii remarcat.
Locke stătea neclintit ca manechinul unui croitor, înconjurat de Calo, Galdo şi
Jean, care îşi făceau de lucru cu straie, cosmetice şi ace de cusut. Goangă se
sprijinea de un zid de-al micului ţarc, cu ochii în patru şi cu urechile ciulite
pentru a depista posibili intruşi.
Ticăloşii Gentilomi se ascundeau într-o prăvălie părăsită din înneguratul
cartier Apa-Ruginie, la numai câteva străzi distanţă de Gaura Ecoului. Apa-
Ruginie era o insulă moartă, slută şi aproape nelocuită. Un oraş care renunţase la
vechile prejudecăţi cu privire la structurile Eldrenilor încă se temea grozav de
Apa-Ruginie. Umbla vorba că formele negre care mişunau prin laguna Apa-
Ruginie nu erau nici pe departe simpli rechini mâncători de oameni, ci ceva mult
mai primejdios, mult mai străvechi. Oricare ar fi fost adevărul în legătură cu
aceste zvonuri, Apa-Ruginie rămânea un loc pustiu, cât se poate de potrivit
pentru ca Barsavi şi Regele Cenuşiu să îşi ducă la bun sfârşit strania lor afacere.
Locke bănuia că fusese dus chiar în cartierul ăsta în noaptea-n care Regele
Cenuşiu îl abordase pentru prima oară.
Îşi puneau la bătaie toată iscusinţa în ale deghizării pentru a-l preschimba pe
Locke în Regele Cenuşiu. Deja părul îi era cenuşiu, straiele la fel, era încălţat cu
cizme căptuşite care îl mai înălţau cu vreo cinci centimetri şi avea bine lipită
peste buze o mustaţă cenuşie cu vârfurile plecate.
— Arată bine, spuse Goangă, cu o notă aprobatoare în glas.
— Un pic cam bătător la ochi, dar Goangă are dreptate, încuviinţă Jean. Acum
că ţi-am ajustat haina asta cretină pe măsura ta, arăţi chiar remarcabil.
— Păcat că nu e una dintre şaradele noastre, zise Galdo. M-aş distra şi eu.
Apleacă-te puţin ca să îţi fac nişte riduri, Locke.
Lucrând cu mare băgare de seamă, Galdo îi pictă chipul lui Locke cu o
substanţă caldă şi ceruită care îi pişcă pielea; în numai câteva secunde se uscă şi
se strânse, şi peste câteva clipe Locke avea o întreagă reţea de riduri la ochi, cute
de la râs şi încreţituri pe frunte. Părea să fi trecut binişor de patruzeci de ani, pe
puţin. Deghizarea ar fi trecut neobservată în plină zi; pe timp de noapte era de-a
dreptul impenetrabilă.
— O adevărată capodoperă, spuse Jean, dacă este să punem la socoteală
timpul scurt şi condiţiile în care trebuie să punem totul cap la cap.
Locke îşi trase gluga pe cap şi îşi puse mănuşile cenuşii.
— Sunt Regele Cenuşiu, zise el cu o voce joasă, imitând ciudatul accent al
adevăratului Rege Cenuşiu.
— Să fiu al naibii dacă nu te cred! exclamă Goangă.
 — Păi, hai să-i dăm drumul, atunci. Locke îşi mişcă falca în sus şi-n jos,
simţind cum i se întinde falsa piele încreţită. Galdo, dă-mi stiletele, te rog! Cred
că o să vreau unul în cizmă şi unul în mânecă.
Lamora, auzi el o şoaptă rece în glasul Şoimarului. Locke se încordă, dându-şi
seama că sunetul venise de nicăieri.
— Ce este? întrebă Jean.
— Şoimarul, spuse Locke. Face... chestia aia nenorocită...
Barsavi o să apară din clipă în clipă. Tu şi prietenii tăi trebuie să vă ocupaţi
poziţiile cât de curând.
— Avem un Mag-Juruit nerăbdător, zise Locke. Iute, Goangă: ştii ce trebuie
să faci şi unde să stai?
— Ştiu pe de rost, rânji Goangă. De data asta nici măcar nu am un acoperiş de
templu de pe care să sar, aşa că nu-ţi face griji.
— Jean, tu te-ai obişnuit cu locul tău?
— Nu chiar, dar nu-i altul mai bun. Jean îşi trosni degetele. Eu o să-l am în
faţa ochilor pe Goangă, chiar sub podea. Dacă lucrurile merg rău, tu numai adu-ţi
aminte să sari în cascada aia blestemată! Îţi asigur eu spatele, la modul aprig şi
sângeros.
— Calo, Galdo. Locke se răsuci ca să-i privească pe gemeni, care
împachetaseră în grabă toate uneltele şi substanţele folosite la pregătirea sa din
acea seară. E totul pregătit la templu?
— Totul o să decurgă cât se poate de lin, mai lin chiar decât spatele unui Crin
Asociat, zise Galdo. O avere grasă împachetată în saci, două cotigi trase de cai,
merinde pentru drum lung.
— Iar la Poarta Vicontelui sunt oameni care o să ne strecoare afară din oraş
atât de iute încât o să pară că n-am pus piciorul în Camorr niciodată, adăugă
Calo.
— Bine. Păi. Rahat. Locke îşi frecă mâinile înmănuşate. Cam asta-i tot. Mi-
am isprăvit floricelele retorice, aşa că hai să mergem să-i facem pe nemernici şi
să ne rugăm ca totul să meargă ca pe roate.
Goangă făcu un pas în faţă şi îşi drese glasul.
— Fac asta, zise el, numai pentru că îmi place nespus să mă ascund în clădiri
Eldrene bântuite în nopţi întunecoase şi înfiorătoare.
— Eşti un mincinos, spuse Jean încet. Fac asta doar pentru că mi-am dorit
dintotdeauna să-l văd pe Goangă mâncat de o stafie de-a Eldrenilor.
— Mincinosule, interveni Calo. Fac asta numai pentru că îmi place la nebunie
să car jumătate de tonă de monede afurisite afară din vistierie şi să le cocoţ într-o
cotigă.
 — Mincinosule! chicoti Galdo. Fac asta doar pentru că, în timp ce voi veţi fi
ocupaţi cu altele, eu o să amanetez toată mobila din vizuină la Harza Făr’-de-
Nădejde.
— Sunteţi nişte mincinoşi cu toţii, spuse Locke pe când toate privirile se
întoarseră către el, aşteptând o reacţie. Facem asta numai pentru că nimeni
altcineva din Camorr nu-i destul de bun ca s-o ducă la bun sfârşit, şi nimeni
altcineva nu-i destul de prost ca să se trezească pe cap cu aşa belea.
— Ticălos!
Ţipară toţi deodată, uitând pentru o clipă locul unde se aflau.
Vă pot auzi ţipetele, veni glasul fantomatic al Şoimarului. V-aţi pierdut
minţile cu toţii?
Locke oftă.
— Nenea nu apreciază faptul că îl ţinem treaz toată noaptea cu felul în care ne
dăm în stambă, zise el. Hai să trecem la treabă şi, cu voia Paznicului Strâmb, să
ne vedem cu toţii teferi la templu după ce se sfârşeşte toată nebunia asta.

Gaura Ecoului este un cub din piatră cenuşie, închegat cu un soi de Sticlă-
străveche mată; nu luceşte niciodată în Lumina-falsă. De fapt, nu reflectă nici un
fel de lumină. Laturile sale au peste treizeci de metri fiecare, cu o intrare
respectabilă: o uşă de mărimea unui om cam la şapte metri de la nivelul străzii, la
capătul unei scări largi.
Un singur apeduct vine din Angevinul de Sus, trecând de Cascadele-Morilor,
coborând pieziş spre sud şi vărsându-şi apele în Apa-Ruginie, în chiar inima
Găurii Ecoului. Întocmai precum cubul din piatră, acest apeduct e socotit a fi
atins de un rău străvechi şi nu este folosit nicicum. O cascadă mică se varsă
printr-o gaură din podea până în catacombele de sub Gaura Ecoului, unde apa
întunecată poate fi auzită cum curge năvalnic. Unele dintre aceste pasaje se
golesc în canalul din partea de miazăzi a Apei-Ruginii; altele se golesc în locuri
neştiute de oameni.
Locke Lamora stătea în beznă, în centrul Găurii Ecoului, ascultând şuvoiul de
apă prin spărtura din podea, ţintuind cu privirea fâşia cenuşie care marca uşa
dinspre stradă. Singura sa consolare era că Jean şi Goangă, ghemuiţi şi nevăzuţi
în bezna de sub podea, vor fi fiind cu şi mai mare băgare de seamă. Cel puţin
până avea să înceapă discuţia.
Aproape, se auzi glasul Şoimarului, foarte aproape. Pregăteşte-te.
 Locke auzi cortegiul lui Capa înainte să îl vadă; sunetul tobelor funerare veni
prin uşa deschisă de la stradă, înăbuşit şi aproape înecat de cascadă. Treptat,
sunetul crescu în vigoare; o strălucire roşie părea să se aprindă dincolo de uşă, iar
la lumina aceea Locke văzu că negura cenuşie se îngroşase. Făcliile scânteiau
domol, de parcă le-ar fi zărit de sub apă. Aura roşie se înălţă. Odaia din jurul său
începu să prindă contur, gravată într-un roşu-aprins, dar palid în acelaşi timp.
Bătăile de tobă încetară şi Locke rămase din nou singur cu sunetul cascadei. Îşi
dădu capul pe spate, îşi puse o mână la spate şi se uită la uşă, cu sângele
zvâcnindu-i în urechi.
Două văpăi roşietice se iviră în cadrul uşii, precum ochii unui dragon dintr-o
poveste de-a lui Jean. Umbre negre se mişcau în spatele lor, şi când ochii lui
Locke se adaptară la lumina stacojie, putu să vadă chipuri de bărbaţi, bărbaţi
înalţi în mantii şi armuri. Putea vedea îndeajuns din trăsăturile şi din atitudinea
lor ca să îşi dea seama că erau aproape surprinşi să îl vadă acolo; şovăiră, apoi
înaintară, mişcându-se unul la stânga şi celălalt la dreapta. În ceea ce îl privea, el
nu făcu nimic, rămânând neclintit.
Urmară alte două făclii, şi apoi încă două; Barsavi îşi trimitea oamenii pe
scări câte doi. În curând, oamenii se aşezară în faţa lui Locke într-un semicerc
dezlânat, iar făcliile lor preschimbară interiorul Găurii Ecoului într-un joc de
umbre roşietice. Pe pereţi erau scrijelituri – simboluri ciudate şi vechi în graiul
Eldrenilor, pe care oamenii nu îl descifraseră niciodată.
O duzină de oameni, apoi încă una; mulţimea de forme înzăuate spori, iar
Locke văzu chipuri cunoscute. Tăietori de beregate, sfarmă-oase, bătăuşi, asasini.
O gloată de duri. Întocmai cum îi făgăduise Barsavi pe când priveau amândoi
trupul Nazcăi.
Clipele treceau. Şi Locke încă nu spunea nimic. Bărbaţi şi femei încă intrau,
în perechi. Surorile Berangias – chiar şi într-o lumină mai slabă, Locke tot le-ar
fi recunoscut după atitudinea încrezută. Stăteau în faţa şi în centrul mulţimii
adunate, fără să zică nimic, cu braţele încrucişate şi cu ochii sclipind în lumina
făcliilor. Parcă supunându-se unei porunci nerostite, nici unul dintre oamenii lui
Barsavi nu trecu în spatele lui Locke. Continua să rămână singur, în timp ce
gloata de Oameni Potriviţi continua să se mărească în faţa lui.
Într-un sfârşit mulţimea de ucigaşi începu să se dea la o parte. Locke putea
auzi ecoul răsuflării şi-al murmurelor lor, cât şi scârţâitul pielii, lovindu-se dintr-
un perete într-altul, amestecându-se cu zgomotul cascadei. Unii dintre cei de la
marginile mulţimii îşi stinseră făcliile cu cârpe ude din piele; treptat, mirosul
fumului se înălţă în aer, apoi lumina scăzu treptat, până când doar unul din cinci
oameni de-ai lui Capa mai ţinea, în mâini focuri aprinse.
 Era totuşi încă destulă lumină pentru ca Locke să îl poată vedea pe Capa
Barsavi ivindu-se de după colţ şi intrând pe uşă. Părul său cărunt era dat pe spate
şi împletit în codiţe unsuroase; cele trei bărbi ale sale erau proaspăt periate. Purta
haina sa din piele de rechin şi o mantie neagră din catifea tivită cu aur, aruncată
peste umăr. La dreapta sa era Anjais, iar la stânga era Pachero; Capa păşi în faţă
şi în focurile reflectate din ochii lor Locke nu văzu altceva decât moarte.
Însă nimic nu-i aşa cum pare, se auzi glasul Şoimarului. Rămâi pe poziţii.
Când ajunse în fruntea mulţimii, Barsavi se opri, şi o clipă îndelungată privi
ţintă năluca din faţa sa, ochii liniştiţi şi portocalii umbriţi de glugă, pelerina,
mantaua, haina şi mănuşile cenuşii ale lui Locke.
— Rege, spuse el în cele din urmă.
— Capa, replică Locke, impunându-şi să simtă aroganţa, invocând-o de
nicăieri. Genul de om care ar sta înaintea a o sută de ucigaşi cu un surâs pe chip;
genul de om care l-ar chema la ordine pe Barsavi printr-un şir întreg de cadavre,
ultimul dintre ele fiind chiar cel al singurei sale fiice. Acela era omul pe care
trebuia să-l joace Locke, nu prietenul Nazcăi, ci asasinul ei, nu supusul
neastâmpărat al lui Capa, ci egalul său. Mai-marele său.
Locke rânji cu cruzime, apoi îşi dădu mantia la o parte de pe umărul stâng. Cu
mâna stângă îi făcu semn lui Capa, un gest de sfidare, aşa cum îşi provoacă
adversarul un bătăuş, lăsându-l să păşească în faţă şi să lovească primul.
— Faceţi-i pe plac, spuse Capa, şi o duzină de bărbaţi şi de femei îşi ridicară
arbaletele.
Paznicule Strâmb, se gândi Locke, dă-mi putere! Scrâşni din dinţi şi aşteptă.
Îşi putea auzi muşchii fălcii trosnind.
Plesnitura şi şuierul arbaletelor răsunară prin sală; o duzină de arbalete
încordate zbârnâiră. Săgeţile erau prea iuţi pentru a fi urmărite, dâre întunecate
care înceţoşau aerul, şi apoi...
O duzină de forme negre şi înguste căzură chiar în faţa sa, zăngănind pe
podea, împrăştiate într-un cerc precum nişte păsări moarte la picioarele sale.
Locke izbucni în râs, un sunet cristalin şi sincer de plăcere. Pentru o scurtă
clipă, l-ar fi sărutat pe Şoimar dacă Magul-Juruit s-ar fi aflat în faţa sa.
— Te rog, credeam că ai auzit poveştile, spuse el.
— Asta a fost numai ca să vă stabilesc buna-credinţă, Maiestatea Voastră,
zise Capa Barsavi. Ultimul cuvânt fusese de-a dreptul lătrat; Locke s-ar fi
aşteptat măcar la o anumită precauţie după respingerea atacului cu arbalete, însă
Barsavi păşi în faţă fără să pară speriat.
— Mă bucur că ai dat curs invitaţiei mele, replică Locke.
— Sângele vărsat al fiicei mele este singurul lucru care m-a făcut să vin,
spuse Barsavi.
 — N-ai decât să stărui asupra lui, dacă simţi nevoia, zise Locke, rugându-se în
tăcere pe când improviza. Nazca, pe toţi zeii, iartă-mă, te rog! Dar, ce, tu ai fost
mai blând când ai pus stăpânire pe oraş acum douăzeci şi doi de ani?
— Asta crezi tu că faci? Barsavi se opri şi îl ţintui cu privirea; erau la vreo
treisprezece metri distanţă unul de celălalt. Crezi că pui stăpânire pe oraşul meu?
— Te-am chemat ca să discutăm chestiunea Camorrului, spuse Locke. Ca să o
lămurim o dată pentru totdeauna, în avantajul amândurora.
Şoimarul nu îl întrerupsese încă; bănuia că se descurcă bine.
— Nu o să fie în avantajul amândurora, zise Barsavi. Îşi ridică mâna stângă şi
un bărbat se desprinse din mulţime.
Locke se uită la bărbat cu băgare de seamă; părea să fie un ins în vârstă, zvelt
şi cu început de chelie, şi nu purta armură. Foarte ciudat. Şi pe deasupra mai şi
tremura.
— Fă cum ne-am înţeles, Eymon, spuse Capa. Eu o să mă ţin de cuvânt, cu
orice preţ!
Bărbatul fără armură începu să înainteze încet, şovăielnic, privindu-l pe Locke
cu teamă evidentă. Însă continuă să se îndrepte către Locke, în vreme ce o sută
de oameni înarmaţi aşteptau în spatele său, fără să facă nimic.
— Trag nădejde că omul ăla nu are de gând să facă ceea ce cred eu că vrea să
facă, zise Locke pe un ton zeflemitor.
— O să vedem cu toţii cât de curând ce are de gând, spuse Capa.
— Nu pot fi tăiat sau străpuns, iar omul ăsta va muri la atingerea mea, insistă
Locke.
— Aşa se zice, rosti Capa. Eymon continuă să înainteze; ajunse la zece metri
de Locke, apoi la şapte.
— Eymon, spuse Locke, se foloseşte de tine. Opreşte-te imediat.
Pe toţi zeii, îşi zise el în gând. Nu face ce cred că vrei să faci. Nu-l face pe
Şoimar să te omoare.
Eymon continuă să îşi târşească picioarele; guşa îi tremura, şi răsuflarea îi era
întretăiată. Îşi ţinea mâinile în faţă, tremurând, precum un om pe punctul de a se
arunca în flăcări.
Paznicule Strâmb, îşi zise Locke în gând, te rog, fă-l să-i fie frică! Te rog, fă-l
să se oprească. Şoimare, Şoimare, te rog, bagă-l în sperieţi, fă orice numai nu îl
omorî. Şiroaie de sudoare îi curgeau pe spinare; îşi înclină uşor capul şi îl ţintui
pe Eymon cu privirea. Trei metri îi mai despărţeau acum.
— Eymon, spuse el, străduindu-se să păstreze un ton nepăsător, dar
neizbutind pe de-a-ntregul. Ai fost avertizat. Eşti în pericol de moarte.
 — A, da, încuviinţă bărbatul, cu glasul tremurat. Da, ştiu asta. După care
străbătu restul distanţei dintre ei şi întinse ambele mâini către braţul drept al lui
Locke…
La dracu’! îi trecu prin minte lui Locke, şi cu toate că ştia în adâncul
sufletului că nu el, ci Şoimarul îl va omorî pe om...
Tresări când Eymon îl atinse.
Ochii lui Eymon se luminară; icni şi apoi, spre groaza lui Locke, sări în faţă
şi-i înşfăcă braţul cu ambele mâini, ca un hoitar ce înhaţă o masă îndelung
amânată.
— Haaaaaaaaaaaa! strigă el, şi pentru o clipă Locke crezu că i se întâmpla
ceva cumplit.
Dar nu era aşa; Eymon încă trăia, şi se ţinea scai de el.
— Mii de draci! îngăimă Locke, ridicându-şi pumnul stâng ca să îl pocnească
pe bietul om; însă era dezechilibrat şi Eymon îl pusese într-o postură
dezavantajoasă. Bărbatul cel zvelt îl împinse îndărăt pe Locke, urlând din nou:
„Haaaaaaaaaaaaaa!― Un strigăt de triumf absolut; Locke îşi frământă mintea din
pricina lui pe când cădea în fund.
Şi apoi se auziră cizme pe pietrele din spatele lui Eymon, şi siluete întunecate
ce îl ocoleau în grabă ca să pună mâna pe Locke. În freamătul luminii aruncate
de două duzini de făclii ce se mişcau, Locke se trezi săltat iar în picioare, prins
de mâini voinice care îl înşfăcaseră de braţe, umeri şi gât.
Capa Barsavi îşi croi drum prin mulţimea nerăbdătoare de bărbaţi şi femei,
împingându-l uşor la o parte pe Eymon, şi ajunse în faţa lui Locke, cu trăsăturile-
i grase şi rumene fremătând de nerăbdare.
— Ei bine, Maiestatea Voastră, bag mâna-n foc că eşti al dracu’ de năucit
acum, zise el.
Şi apoi oamenii lui Barsavi izbucniră în râs, aclamând. Iar apoi pumnul cât un
jambon al lui Capa se împlântă în stomacul lui Locke, făcându-l să-şi piardă
suflarea, şi o durere seacă îi explodă în piept. Şi apoi îşi dădu seama în ce situaţie
jalnică ajunsese.

— Da, bag mâna-n foc că eşti al naibii de curios în clipa asta, spuse Barsavi,
păşind încolo şi-ncoace prin faţa lui Locke, care era ţinut strâns de vreo şase
bărbaţi, fiecare dintre ei încă pe jumătate cât el. Şi eu sunt, aşa că daţi-i gluga aia
pe spate, băieţi.
 Mâini aspre îi smuciră gluga şi mantaua lui Locke, iar Capa îl privi cu răceală,
mângâindu-şi barba cu mâna.
— Cenuşiu, cenuşiu, cenuşiu. Arăţi de parcă locul tău ar fi pe o scenă, râse el.
Şi mai eşti şi slab pe deasupra. Am pus mâna pe un omuleţ tare slab în noaptea
asta – Regele Cenuşiu, stăpânul negurilor, al umbrelor şi... cam atât.
Capa îi plesni un dos de palmă, rânjind; abia apucase să simtă durerea
usturătoare când fu lovit din nou, din cealaltă parte. Capul lui Locke îi căzu în
piept. Cineva îl trase de păr şi îl sili să îl privească pe Capa în ochi. Gândurile lui
Locke se învârtejiră. Oare oamenii lui Capa dăduseră cumva de Şoimar? Îi
distrăseseră cumva atenţia? Oare Capa era atât de scos din minţi încât să omoare
un Mag-Juruit dacă ar fi avut prilejul?
— A, ştim că nu poţi fi nici tăiat, nici străpuns. Mare păcat! continuă Barsavi.
Însă învineţit? Ciudate mai sunt şi vrăjile unui Mag-Juruit! Sunt al naibii de
exacte, nu crezi?
Şi apoi îl pocni iarăşi pe Locke în stomac, într-un murmur de amuzament
general. Locke simţi cum i se înmoaie genunchii, iar cei care-l ţineau în
strânsoare îl săltară din nou, ţinându-l drept, pe când raze de durere i se
împrăştiau din abdomen.
— Unul dintre oamenii tăi a venit în Mormântul meu Plutitor azi-dimineaţă,
zise Barsavi.
Un fior se strecură pe spinarea lui Locke.
— Se pare că n-am fost singurul pe care l-ai scos din sărite când mi-ai trimis-
o pe Nazca aşa cum mi-ai trimis-o, continuă Barsavi, privindu-l chiorâş. Se pare
că unii dintre oamenii tăi nu au intrat în slujba ta ca să ia parte la o asemenea
pângărire blestemată. Aşa că am discutat un pic cu omul tău. Şi am stabilit un
preţ. Şi după aceea mi-a spus tot soiul de lucruri fascinante despre vraja aia a ta.
Iar povestea aia, cum că ai putea omorî oameni cu o simplă atingere? A, mi-a zis
că-i doar abureală.
Te-au lucrat, auzi Locke în minte un glăscior ce sigur nu era al Şoimarului.
Te-au lucrat, te-au lucrat. Bineînţeles că Şoimarului nu îi fusese distrasă atenţia,
nici nu fusese prins de vreunul dintre oamenii lui Barsavi. Lucrătură de mare
clasă.
— Dar nu aveam de gând să mă încred orbeşte în tip, spuse Barsavi. Aşa că
am căzut la înţelegere cu Eymon, pe care sunt sigur că nu-l recunoşti. Eymon
este pe moarte. Are ftizie, tumori în stomac şi la spate. Genul de tumori pe care
nici un doftor nu le poate tămădui. Mai are de trăit cam două luni, poate chiar
mai puţin. Capa îl bătu pe Eymon pe spate cu atâta mândrie de parcă slăbănogul
ar fi fost sânge din sângele lui.
 — Aşa că i-am zis: Ce-ar fi să te duci tu şi să pui mâna pe nemernicul ăla
jegos, Eymon? Dacă este adevărat că poate omorî oamenii cu o atingere, măcar o
să fie o moarte rapidă şi uşoară. Iar dacă nu-i adevărat... Barsavi rânji, obrajii săi
roşii încreţindu-se grotesc. Ei bine, atunci...
— O mie de coroane, spuse Eymon, chicotind.
— Pentru început, adăugă Barsavi. O făgăduială pe care am de gând să o ţin.
O făgăduială pe care am de gând să o dezvolt. I-am promis lui Eymon că va muri
pe o moşie numai a lui, cu nestemate, mătăsuri şi vreo şase domniţe pe alese de
la Crinii Asociaţi să-i ţină de urât. O să născocesc plăceri nemaigândite pentru el.
O să moară ca un afurisit de Duce, căci în seara asta este cel mai viteaz om din
Camorr, ascultaţi ce vă spun.
Se auzi un vuiet general de aprobare; bărbaţii şi femeile aplaudară, lovind cu
pumnii în armuri şi în scuturi.
— El este tocmai opusul unui nevolnic mişel şi laş care mi-a omorât singura
fiică, şopti Barsavi. Care nici măcar nu a omorât-o cu mâinile lui. Care a lăsat un
năimit nenorocit să arunce o vrajă strâmbă asupra ei. Unul care umblă cu
otrăvuri. Barsavi îl scuipă în faţă pe Locke; saliva caldă i se scurse pe obraz.
Omul tău mi-a mărturisit, desigur, că Magul-Juruit şi-a aruncat vraja şi a plecat
din slujba ta aseară; că erai atât de sigur pe tine încât nu ai mai vrut să-i plăteşti
simbria. Ei bine, cât mă priveşte, ţin să îţi aplaud cumpătarea.
Barsavi le făcu semn lui Anjais şi lui Pachero; cei doi bărbaţi păşiră înainte,
cu chipurile îndârjite. Îşi scoaseră ochelarii şi îi puseră în buzunarele hainelor; un
gest de rău-augur făcut simultan şi inconştient. Locke deschise gura să spună
ceva, apoi îşi dădu seama cât era de terminat şi înlemni.
Şi-ar fi putut trâmbiţa adevărata identitate, ar fi putut să îi ceară lui Capa să-i
smulgă mustaţa falsă şi să-i şteargă ridurile, ar fi putut să dea pe faţă întreaga
poveste, dar cu ce l-ar fi ajutat asta? Nu l-ar fi crezut nimeni. Deja arătase că e
protejat de farmecele unui Mag-Juruit. Dacă ar fi mărturisit că este Locke
Lamora, cei o sută de oameni de aici aveau să îi caute pe Jean, Goangă şi pe cei
doi Sanza. Toţi Ticăloşii Gentilomi ar fi fost vânaţi pe străzi; vieţile lor n-ar mai
fi valorat doi bani.
Dacă voia să îi salveze, trebuia să joace rolul Regelui Cenuşiu până ce Capa
avea să isprăvească cu el, şi apoi să se roage pentru o moarte rapidă şi uşoară.
Locke Lamora n-avea decât să dispară într-o noapte; dar prietenii săi aveau să
scape, îi aştepta o soartă mai bună. Înfrânându-şi lacrimile fierbinţi, izbuti să
rânjească, îi privi pe fiii lui Barsavi şi le zise:
— Cum să nu! Hai, javre netrebnice, să vedem dacă vă descurcaţi mai bine
decât tatăl vostru!
 Anjais şi Pachero ştiau cum să lovească un om ca să îl omoare, însă acum nu
asta căutau. Îi învineţiră coastele, îi tocară braţele, îi izbiră coapsele, îl plesniră
peste faţă şi îl pocniră în gât până când fiecare răsuflare ajunse un chin. În cele
din urmă, Anjais îl săltă din nou în picioare şi îi prinse bărbia în mână astfel încât
să îl privească în ochi.
— Apropo, na şi de la Locke Lamora, rosti el.
Anjais îi sprijini bărbia lui Locke cu un deget şi îl pocni cu cealaltă mână. O
durere arzătoare ţâşni prin gâtul lui Locke şi în întunericul roşiatic din jurul său
văzu stele verzi. Scuipă sânge, tuşi, apoi îşi linse buzele umflate şi rănite.
— Şi-acum voi avea parte de dreptatea unui tată pentru moartea Nazcăi,
interveni Barsavi.
Bătu de trei ori din palme.
În spatele său se auzi zgomotul unor oameni care înjurau, cât şi paşi grei
călcând pe treptele de piatră. Pe uşă intrară încă opt oameni, ducând un butoi
mare din lemn – un butoi de mărimea celui în care îi fusese înapoiată Nazca
Barsavi tatălui său. Butoiul funerar. Mulţimea din preajma lui Barsavi şi a fiilor
săi se dădu la o parte, lăsându-i să treacă pe cei care aduceau butoiul. Îl aşezară
pe pământ lângă Capa, iar Locke putu să audă cum clipoceşte ceva înăuntru.
O, zeii să mă aibă-n pază, îi trecu prin minte.
— Nu poţi fi nici tăiat, nici străpuns, spuse Capa, de parcă ar fi gândit cu voce
tare. Dar cu siguranţă poţi fi învineţit. Şi cu siguranţă trebuie să respiri.
Doi dintre oamenii lui Capa dădură capacul butoiului la o parte, iar Locke fu
tras deasupra acestuia. Duhoarea de urină de cal îl făcu să lăcrimeze când se
împrăştie în aer, şi el icni, tuşind.
— Ia uitaţi-vă cum plânge Regele Cenuşiu, şopti Barsavi. Ia uitaţi-vă cum mai
suspină. Este o privelişte pe care o s-o preţuiesc până în clipa morţii. Rosti apoi
cu glas tare: Şi Nazca a suspinat? A plâns fiica mea când ai omorât-o? Nu prea
cred. Capa zbiera acum: Uitaţi-vă bine! Are parte de ce a avut parte şi Nazca;
moare cum a murit şi ea, dar barem moare de mâna mea!
Barsavi îl înşfăcă de păr pe Locke şi îi împinse faţa spre butoi; pentru o scurtă
şi iraţională clipă, Locke se bucură că nu mai avea ce să vomite. Duhoarea uscată
provocă totuşi spasme de durere muşchilor stomacului său mult prea abuzat.
— Cu o mică atingere, zise Capa, trăgând cu nesaţ aer în piept, entuziasmat.
Cu o mică atingere, nenorocitule! Tu n-o să ai parte de otravă. N-o să scapi
înainte să te bag înăuntru. Tu o să bei ce-i acolo, fiecare clipă ce ţi-a mai rămas.
Fiecare clipă, pe când te îneci.
Apoi îl săltă pe Locke de manta, icnind. Oamenii săi i se alăturară şi împreună
îl împinseră peste margine, şi-apoi Locke plonjă cu capul înainte în murdăria
groasă şi călduţă care estompa zgomotul lumii dimprejur, în bezna care-i ardea
ochii şi tăieturile şi îl înghiţea cu totul.
Oamenii lui Barsavi trântiră capacul la loc pe butoi; câţiva dintre ei îl bătură
cu barosul şi cu cozile de topor până fu prins bine. Capa împinse partea de sus a
butoiului cu pumnul şi surâse larg. Lacrimile încă îi mai curgeau pe obraji.
— Nu ştiu de ce, dar nu cred că bietul nenorocit a obţinut ce se aştepta de pe
urma acestor negocieri!
Bărbaţii şi femeile din jurul său ovaţionară şi urlară, cu braţele în aer,
vânturându-şi făcliile şi aruncând umbre sălbatice pe pereţi.
— Luaţi-l pe ticălosul ăsta şi azvârliţi-l în mare, spuse Capa, arătând către
cascadă.
Vreo şase perechi de mâini nerăbdătoare înhăţară butoiul. Râzând şi glumind,
o mulţime din oamenii lui Capa îl săltară şi îl purtară până la colţul nord-vestic al
Găurii Ecoului, acolo unde apa cădea din tavan şi dispărea în beznă printr-o
crăpătură lată de vreo trei metri.
— Unu, rosti căpetenia... doi... Iar la „trei― făcură vânt butoiului în beznă.
Acesta se prăbuşi în apă, cu un pleoscăit; apoi îşi ridicară mâinile şi începură
iar să ovaţioneze.
— În noaptea asta, Ducele Nicovante doarme liniştit în patul său, ferecat în
turnul său de sticlă! strigă Barsavi. În noaptea asta Regele Cenuşiu doarme în
pişat, într-un mormânt pe care i l-am făcut chiar eu! Noaptea asta este noaptea
mea! Cine domneşte în Camorr?
— BARSAVI! veni răspunsul din toate piepturile aflate în Gaura Ecoului,
răsunând pe montura străină a pietrelor, iar Capa fu înconjurat de o mare de
zgomote, râsete şi aplauze.
— În noaptea asta, urlă el, trimiteţi vorbă în toate colţurile posesiunilor
MELE! Trimiteţi soli la Ultima Greşeală! Trimiteţi soli în Cuprins-de-Flăcări!
Treziţi Cazanul şi Strungile, şi Scursurile, şi întreg Laţul! În noaptea asta îmi voi
deschide porţile! Oamenii Potriviţi din Camorr vor veni la Mormântul Plutitor ca
oaspeţi! În noaptea asta, o să facem un asemenea chef încât oamenii cinstiţi îşi
vor fereca uşile, Jachetele Galbene se vor ascunde în barăcile lor, iar zeii înşişi
ne vor privi de sus şi vor striga: „La naiba, ce-i cu tărăboiul ăla?―
— BARSAVI! BARSAVI! BARSAVI! scandară oamenii săi.
— În noaptea asta sărbătorim, încheie el. În noaptea asta Camorrul a scăpat de
regi.
 INTERLUDIU: Războiul Jumătăţilor-de-Coroane

Cu trecerea timpului, Locke şi ceilalţi Ticăloşi Gentilomi începură să fie lăsaţi

să hoinărească după bunul plac, îmbrăcaţi în straie obişnuite. Locke şi Jean aveau
aproape doisprezece ani; cei doi Sanza erau vădit mai în vârstă. Era mai dificil să
îi ţii pe toţi închişi sub Casa lui Perelandro tot timpul, atunci când nu stăteau pe
trepte sau nu erau plecaţi în vreo „ucenicie― de-a Părintelui Lanţuri.
Încet, dar sigur, Lanţuri îşi trimitea băieţii să se iniţieze în toate celelalte mari
temple ale celor unsprezece zei therini. Unul dintre ei intra într-un templu sub un
nume fals şi grăbea lucrurile prin cine ştie ce sfori trase şi palme unse de Lanţuri.
Odată ajunşi acolo, tânărul Ticălos Gentilom îşi mulţumea în mod inevitabil
superiorii cu scrisul său, cunoştinţele teologice, cu disciplina şi sinceritatea sa.
Avansarea venea iute, cât se poate de iute chiar; în curând, nou-venitul primea
învăţăturile „ritualului interior―: frazele şi activităţile pe care preoţii le
împărtăşeau numai între ei şi iniţiaţilor.
Lucrurile acestea nu erau tocmai secrete – pentru orice preot dintr-un ordin
therin, însuşi gândul că cineva ar fi atât de îndrăzneţ încât să ofenseze zeii
căutând iniţiere era cu totul străin. Până şi cei care ştiau de ideea oarecum eretică
a celui de-Al Treisprezecelea, cât şi cei puţini care chiar credeau în el nu îşi
puteau închipui că cineva ar vrea să facă ceea ce făceau Lanţuri şi băieţii lui.
Invariabil, după câteva luni de realizări excelente, toţi tinerii iniţiaţi prodigioşi
mureau într-un accident neaşteptat. Calo prefera „înecul―, deoarece îşi putea ţine
respiraţia foarte mult timp şi îi plăcea să înoate pe sub apă. Galdo prefera să
dispară pur şi simplu, îndeosebi pe vreme de furtună sau alt asemenea eveniment
dramatic. Locke elabora mici mascarade amănunţite, pierzând săptămâni întregi
plănuindu-le. Odată dispăru din Ordinul Narei (Stăpâna Molimelor, Doamna
Bolilor de Pretutindeni) lăsându-şi roba de iniţiat sfâşiată şi stropită cu sânge de
iepure, înfăşurată în jurul însemnărilor sale şi al câtorva scrisori, pe o alee din
spatele templului.
Astfel luminat, fiecare băiat se întorcea şi îi învăţa şi pe ceilalţi tot ce văzuse
şi ce auzise.
— Nu am de gând să fac din voi candidaţi pentru Înaltul Conclav al celor
Doisprezece, le mărturisi Lanţuri, ci să vă ofer ocazia de a folosi orice fel de robe
şi măşti ar fi necesare şi de a trece drept preoţi la vreme de restrişte. Când eşti
preot, lumea are tendinţa de a vedea mai degrabă roba, şi nu omul.
Însă pe moment nu se desfăşura nici o ucenicie; Jean se instruia la Casa
Trandafirilor de Sticlă, iar ceilalţi băieţi îl aşteptau la marginea de miazăzi a
Pieţei Schimburilor, pe un dig dărăpănat de piatră de la capătul unei scurte alei.
Era o zi caldă de primăvară, răcoroasă şi proaspătă, cu cerul acoperit pe jumătate
de semiluni cenuşii şi cu nori albi mânaţi dinspre nord-vest, care vesteau
apropierea furtunilor.
Locke, Calo şi Galdo urmăreau rezultatele ciocnirii dintre barca unui vânzător
de găini şi un transportator de pisici. Câteva cuşti se deschiseseră când bărcuţele
se loviseră una de alta, şi acum negustorii agitaţi păşeau cu băgare de seamă de
colo-acolo, pe când bătălia dintre păsări şi feline se înteţea. Câteva găini
scăpaseră în apă şi dădeau din aripi degeaba, făcând rotocoale mici, piuind, căci
natura urzise în aşa fel încât să le facă şi mai neputincioase la înot decât la zbor.
— Ia te uită la asta, rosti un glas în spatele lor. Pierde-vară ăştia par a fi
tocmai ce ne trebuie.
Locke şi cei doi Sanza se întoarseră ca unul ca să vadă că în spatele lor erau
vreo şase băieţi şi fete de-o seamă cu ei, răspândiţi de-a curmezişul aleii. Erau
îmbrăcaţi cam la fel ca Ticăloşii Gentilomi, în straie modeste cu croieli simple.
Cel care părea a le fi căpetenie avea o coamă deasă şi întunecată de păr negru şi
creţ, dat pe spate şi prins cu o fundă neagră de mătase – un semn cât se poate de
distinctiv pentru o puşlama.
— Sunteţi prieteni de-ai prietenilor, băieţi? Sunteţi soiul potrivit de oameni?
Căpetenia nou-veniţilor stătea cu mâinile în şolduri; în spatele său, o fată
scundă făcu câteva gesturi de recunoaştere cu mâna, dintre cele folosite de
supuşii lui Capa Barsavi.
— Suntem prieteni de-ai prietenilor, zise Locke.
— Cel mai potrivit soi de oameni, adăugă Galdo, răspunzând cu gesturile de
cuviinţă.
— Buni băieţi. Noi suntem secunzii Coroanelor Pline din Strungi. Ne spunem
Jumătăţi-de-Coroane. Din ce gaşcă faceţi parte?
— Suntem Ticăloşi Gentilomi, spuse Locke. Din Cartierul Templelor.
— Ai cui secunzi sunteţi?
— Nu suntem secunzii nimănui, spuse Galdo. Suntem Ticăloşii Gentilomi,
toţi ca unul.
— Am priceput, zise căpetenia Jumătăţilor-de-Coroane cu un rânjet
prietenesc. Eu sunt Tesso Volanti. Asta-i trupa mea. Suntem aici ca să vă luăm
banii. Asta dacă nu cumva nu doriţi să îngenuncheaţi şi să ne acordaţi întâietate.
 Locke se încruntă. În limbajul Oamenilor Potriviţi, „întâietate― însemna că
Ticăloşii Gentilomi ar fi trebuit să admită că Jumătăţile-de-Coroane sunt o gaşcă
mai mare şi mai tare; să le facă loc pe stradă şi să îndure orice abuz din partea
Jumătăţilor-de-Coroane.
— Eu sunt Locke Lamora, spuse Locke, ridicându-se încet în picioare, şi
Ticăloşii Gentilomi nu îngenunchează în faţa nimănui altcuiva decât a lui Capa.
— Serios? Tesso se prefăcu a fi şocat. Chiar şi când suntem şase contra trei?
Vorbe goale dacă răspunsul vostru este nu.
— Cred că nu auzi prea bine, interveni Calo, ridicându-se odată cu fratele său.
A zis că o să îţi acordăm întâietate când ţi-oi culege mazărea din rahat şi vei
mânca-o la cină.
— Ei, asta chiar a fost gratuit, spuse Tesso, aşa că o să vă scot eu gărgăunii
din cap.
Nici nu isprăvise de vorbit, că Jumătăţile-de-Coroane se şi aruncaseră la luptă,
şi erau şase contra trei la capătul digului. Locke era cel mai mic copil implicat,
chiar punând la socoteală fetele şi, cu toate că se azvârli în încăierare cu
pumnişorii ridicaţi, lovi mai mult în gol şi fu doborât iute la pământ. O fată mai
mare i se urcă în cârcă, iar alta îi împroşcă în faţă colbul de pe alee.
Primul băiat care se îndreptă spre Calo primi un genunchi în vintre şi se
prăbuşi gemând; din urma sa se ivi Tesso, care îl pocni pe Calo cu dreapta sa
puternică. Galdo îl placă pe Tesso la mijloc, urlând, şi căzură amândoi la pământ
bâjbâind după un punct de sprijin. Prin „vorbe goale― se înţelegea o luptă fără
arme şi fără lovituri care ar fi putut ucide sau schilodi, însă orice altceva era
îngăduit. Cei doi Sanza erau bătăuşi destoinici, însă, chiar dacă Locke ar fi fost
în stare să facă faţă luptei, raportul de forţe tot le-ar fi fost potrivnic. În cele din
urmă, cei trei Ticăloşi Gentilomi fură azvârliţi în mijlocul aleii, prăfuiţi şi cu
straiele boţite.
— Aşa, băieţi. Întâietate atunci? Hai s-auzim!
— Du-te de te-ndoaie în două şi pupă-te în fund, replică Locke.
— O, ăsta-i un răspuns greşit, tembelule, zise Tesso şi, în vreme ce unul
dintre băieţii săi îi prinse braţele lui Locke, căpetenia Jumătăţilor-de-Coroane îl
scotoci de bani. Hmm... Nimic. Ei bine, atunci, bombonelelor, o să vă căutăm şi
mâine. Şi poimâine. Şi răspoimâine. Şi tot aşa. Până când n-o să îngenuncheaţi în
faţa noastră, o să vă facem viaţa un infern. Ascultă bine ce spun, Locke Lamora.
Jumătăţile-de-Coroane plecară râzând, câţiva dintre ei îngrijindu-şi vânătăile
şi luxaţiile, care nu erau nici pe departe atât de multe cât cele pricinuite de ei. Cei
doi Sanza se ridicară gemând şi îl ajutară şi pe Locke. Cu băgare de seamă,
şchiopătară apoi împreună spre Casa lui Perelandro şi se furişară în vizuina de
sticlă printr-un canal de scurgere echipat cu o uşă secretă.
 — N-o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat, rosti Locke în timp ce intra în
camera de mese, împreună cu cei doi Sanza. Lanţuri stătea la masa din scoruş,
frunzărind o colecţie de pergamente şi însemnând atent ceva pe unul dintre ele,
cu un condei elegant. Falsificarea documentelor vamale era un soi de hobby pe
care îl practica aşa cum unii oameni îngrijesc grădini sau cresc ogari. Avea o
mapă de piele plină cu ele şi uneori scotea bani frumoşi vânzându-le.
— Mhmm, v-a snopit în bătaie o haită de Jumătăţi-de-Coroane, zise Lanţuri.
— De unde ştii?
— M-am oprit pe la Ultima Greşeală azi-noapte. Am auzit de asta de la
Coroanele Pline. Mi-au spus că secunzii lor o să patruleze prin cartiere, căutând
alţi puşti pe care să-i hărţuiască.
— Şi de ce nu ne-ai spus?
— M-am gândit eu că, dacă aţi fi precauţi, aşa cum se cuvine, nu ar fi
niciodată în stare să vă prindă la cotitură. Se pare că atenţia voastră era
altundeva.
— Au spus că vor să le acordăm întâietate.
— Da, zise Lanţuri. Este un joc de-al puştilor. Majoritatea secunzilor nu pot
da lovituri serioase încă, aşa că se antrenează hărţuind alţi secunzi. Ar trebui să
fiţi mândri de voi: în sfârşit, le-aţi atras atenţia. Acum aveţi pe cap un mic război
din care nu veţi mai ieşi până ce unii dintre voi nu vor cerşi îndurare. Aveţi grijă:
numai vorbe goale.
— Deci ce ar trebui să facem? întrebă Locke încet.
Lanţuri se întinse peste masă, îi apucă pumnul lui Locke şi se făcu că îi
loveşte falca lui Calo cu el.
— Repetaţi cât e nevoie până când problemele voastre vor începe să-şi scuipe
dinţii, rosti Lanţuri.
— Am încercat asta. Şi ne-au atacat când Jean era plecat. Şi doar ştii că nu-s
bun la chestii din astea.
— Sigur că ştiu. Aşa că data viitoare ai grijă să-l ai pe Jean alături. Şi pune-ţi
creierul ăla mic şi viclean la contribuţie. Lanţuri începu să topească un cilindru
de ceară de pecetluit deasupra unei mici lumânări. Dar nu vreau să văd ceva prea
complicat, Locke. Să nu care cumva să bagi straja, templele, oastea Ducelui sau
mai ştiu eu ce în treaba asta. Încearcă să faci să pară că sunteţi doar o haită de
pungaşi obişnuiţi, aşa cum spun eu lumii că sunteţi.
— Of, minunat! Locke îşi încrucişă braţele în vreme ce Calo şi Galdo îşi
ştergeau feţele învineţite cu pânză udă. Deci e un alt afurisit de test.
— Ce băiat isteţ! murmură Lanţuri, turnând ceară lichidă într-un mic vas de
argint. Sigur că-i un test. Şi o să mă supăr foarte tare dacă rahaţii ăia mici n-o să-
ţi cadă în genunchi să se roage să primeşti întâietatea înainte de mijlocul verii.
 2

A doua zi, Locke şi fraţii Sanza stăteau pe acelaşi dig, la aceeaşi oră. Peste tot
prin Piaţa Schimburilor, negustorii coborau prelatele din pânză şi copertinele
împachetate, căci ploile torenţiale care răpăiseră prin oraş toată noaptea şi
jumătate de dimineaţă se opriseră de mult.
— Cred că mi se năzare mie, se auzi glasul lui Tesso Volanti, deoarece nu-mi
pot închipui că voi, ăştia cu rahat în loc de creier, staţi chiar acolo unde v-am
bătut de aţi făcut pe voi ieri.
— De ce nu, zise Locke, de vreme ce suntem mai aproape de teritoriul nostru
decât de al vostru, iar voi o să vă folosiţi boaşele pe post de amigdale peste vreo
două minute?
Cei trei Ticăloşi Gentilomi se ridicară; în faţa lor se aflau tot cei şase
Jumătăţi-de-Coroane, cu zâmbete nerăbdătoare pe chipuri.
— Văd că tot prost la calcule ai rămas, exact cum te-am lăsat, zise Tesso,
trosnindu-şi degetele.
— Ce ciudat că spui asta, acum că socoteala nu mai e aceeaşi, replică Locke.
Arătă cu degetul dincolo de Jumătăţile-de-Coroane. Tesso îşi întoarse capul
cu băgare de seamă ca să privească înapoi, dar când îl văzu pe Jean Tannen stând
pe alee în spatele găştii sale izbucni în râs.
— Tot în favoarea noastră, zic eu. Se îndreptă către Jean, care îl privi pur şi
simplu cu un surâs blajin pe chipul său rotund. Ce mai e şi asta? Un nenorocit
gras şi roşu la faţă. Ţi se văd ochelarii în buzunarul de la haină. Ce crezi că faci,
grăsunule?
— Mă cheamă Jean Tannen şi eu sunt capcana.
Lunile îndelungate de antrenament cu Don Maranzalla nu-i schimbaseră prea
mult înfăţişarea lui Jean, însă Locke şi cei doi Sanza ştiau că un fel de alchimie
se produsese sub exteriorul său moale. Tesso se apropie rânjind de Jean, iar
braţele acestuia ţâşniră ca nişte pistoane de bronz dintr-un motor-cu-apă
verrarean.
Tesso fu proiectat îndărăt, cu braţele şi picioarele tremurându-i ca unei
marionete prinse în bătaia vântului. Capul i se înclină înainte; apoi se prăbuşi pur
şi simplu într-o grămadă, cu ochii daţi pe spate.
O variantă mai măruntă a iadului se declanşă pe alee. Trei băieţi din
Jumătăţile-de-Coroane îi atacară pe Locke şi pe cei doi Sanza; cele două fete se
apropiară de Jean, cu precauţie. Una din ele încercă să îi azvârle un pumn de
pietriş în faţă. El se dădu la o parte, îi prinse braţul şi o proiectă cu uşurinţă într-
unul dintre zidurile de piatră de pe alee. Una dintre lecţiile Donului Maranzalla:
lasă zidurile şi străzile să-ţi facă treaba când lupţi cu mâinile goale. Când se
respinse de zid, Jean îi prinse un croşeu iute cu dreapta şi o trimise cu faţa în
ţărână.
— Nu-i frumos să dai în fete, îi spuse tovarăşa ei, rotindu-se în jurul lui.
— E chiar şi mai puţin frumos să îmi loveşti prietenii, ripostă Jean. Ea replică
răsucindu-se pe călcâiul stâng şi lovind iute spre gâtul lui; el recunoscu stilul
numit chasson, un gen de box cu piciorul adus din Tal Verrar. Respinse lovitura
cu palma dreaptă, iar ea se răsuci încă o dată, folosind impulsul primei lovituri
pentru a descrie un arc de cerc cu piciorul stâng. Însă Jean se eschivase deja
înainte ca ea să lovească. Astfel ea îl plesni cu coapsa, nu cu piciorul, iar el îşi
încolăci braţul stâng în jurul acesteia. Pe când ea se zbătea, încercând să-şi
recapete echilibrul, el o lovi crunt în rinichi, iar apoi îi trase de sub ea piciorul de
sprijin, lăsând-o lată la pământ, unde rămase zvârcolindu-se de durere.
— Domniţelor, vă rog să primiţi cele mai sincere scuze, zise Jean.
Ca de obicei, Locke şi-o lua pe coajă, până când Jean îi înşfăcă adversarul de
umăr şi îl răsuci spre el. Jean îl prinse pe băiat de mijloc cu braţele sale vânjoase
şi îl izbi cu capul drept în piept. Nici nu apucase Jumătatea-de-Coroană să
icnească de durere că Jean se îndreptă de spate şi îi trosni falca. Băiatul căzu pe
spate, năucit, şi acela fu momentul hotărâtor. Calo şi Galdo fuseseră pe măsura
adversarilor lor; când Jean răsări în faţa lor (cu Locke de-a dreapta făcând tot
posibilul să arate periculos), Jumătăţile-de-Coroane se dădură îndărăt şi ridicară
mâinile.
— Ei bine, Tesso, rosti Locke când băiatul cel creţ se ridică de pe jos câteva
minute mai târziu, cu nasul plin de sânge şi tremurând, acum ne acordaţi
întâietate sau vrei să-l las pe Jean să vă mai bată un pic?
— Recunosc că a fost o trebuşoară izbutită, spuse Tesso pe când gaşca lui
şchiopăta într-un semicerc în spatele său, dar acum suntem chit. Ne mai vedem
noi în curând.

Şi uite-aşa continuă bătălia, iar zilele se lungiră şi primăvară deveni vară.

Lanţuri îi ţinea pe băieţi lângă el, pe trepte, doar până la primul ceas al amiezii,
după care aceştia începeau să hoinărească prin nordul Camorrului, la vânătoare
de Jumătăţi-de-Coroane.
Drept răspuns, Tesso dezlănţui întreaga forţă a găştii sale. Coroanele Pline
erau cea mai mare gaşcă din Camorr, iar secunzii lor aveau o bază de recrutare
comparabilă, unii proaspăt sosiţi din Dealul Umbrelor. Totuşi, chiar şi cu
avantajul covârşitor al numărului, iscusinţa lui Jean Tannen era greu de egalat,
aşa că felul în care se purta bătălia se schimbă.
Jumătăţile-de-Coroane se împrăştiară în grupuleţe, străduindu-se să îi izoleze
şi să îi prindă în capcană pe Ticăloşii Gentilomi când aceştia nu erau laolaltă. În
cea mai mare parte a timpului, Locke îşi ţinea gaşca la îndemână, dar uneori
misiunile individuale erau inevitabile. Locke îşi încasă bătăi destul de zdravene
de câteva ori; într-o după-amiază veni la Jean, îngrijindu-şi buza spartă şi tibiile
învineţite.
— Uite care-i treaba, zise el. Au trecut câteva zile de când n-am mai pus mâna
pe Tesso. Aşa că uite ce vom face. Eu o să-mi fac de lucru prin piaţă mâine, ca şi
cum aş pune ceva la cale. Tu o să te ascunzi la distanţă, cam la 2–300 de stânjeni
depărtare. Undeva unde să nu te poată vedea.
— Dar n-o să ajung la timp, spuse Jean.
— Ideea nu este să ajungi la mine înainte să mănânc bătaie, spuse Locke.
Ideea este ca, atunci când ajungi acolo, să-l baţi până face pe el. Să-l baţi atât de
tare încât să i se-audă ţipetele până în Talisham. Să-l pocneşti cum nu l-ai mai
pocnit niciodată.
— Cu plăcere, zise Jean, dar asta n-o să se întâmple. O s-o ia la sănătoasa
când o să mă vadă venind, ca întotdeauna. Singurul lucru pe care nu îl pot face
este să ţin pasul cu ei.
— Lasă asta în seama mea, spuse Locke, şi adu-ţi trusa de cusut. Vreau să faci
ceva pentru mine.

Şi astfel se făcu că, într-o zi înnorată, Locke Lamora se plimba pe o alee,

foarte aproape de locul unde începuse toată povestea cu Jumătăţile-de-Coroane.
Negoţul mergea cât se poate de bine în Piaţa Schimburilor, căci lumea încerca
să-şi termine cumpărăturile înainte să înceapă ploaia. Pe undeva pe-acolo se afla
şi Jean Tannen, urmărindu-l pe Locke din anonimitatea confortabilă a unei
bărcuţe.
Locke trebui să se învârtă pe-acolo numai vreo jumătate de ceas înainte ca
Tesso să îl găsească.
— Lamora, îi zise acesta. Credeam că te-ai învăţat minte până acum. Nu-ţi
văd nici un prieten prin preajmă.
— Tesso. Bună. Locke căscă. Cred că astăzi e ziua în care o să-mi acorzi
întâietate.
— Mda, când or zbura porcii, poate, pufni băiatul mai mare. Ştii bine că nici
măcar nu am nevoie de ajutor ca să te pun la pământ. Dar ştii ce-o să fac? Cred
că o să-ţi iau hainele după ce termin cu tine şi o să le azvârl în canal. O să fie de-
a dreptul haios. La naiba, cu cât amâni mai mult să îngenunchezi în faţa mea, cu
atât mă pot distra mai mult cu tine.
Avansă încrezător şi gata de atac, ştiind că Locke nu izbutise nici măcar o
dată să ţină pasul cu el într-o luptă. Locke îl întâmpină cu capul înainte,
mişcându-şi în mod ciudat mâneca stângă a hainei. De fapt, această mânecă era
acum cu un metru şi jumătate mai lungă decât de obicei, graţie modificărilor
aduse de Jean Tannen; Locke o ţinuse lipită de trup cu iscusinţă ca să îi ascundă
adevărata natură pe când Tesso se apropia de el.
Deşi Locke nu era prea înzestrat pentru luptă, putea fi neaşteptat de iute, iar
mâneca sa avea cusută înăuntru o mică greutate din plumb ca să îl ajute la
azvârlit. O aruncă înainte, înfăşurând-o în jurul pieptului lui Tesso pe sub braţele
lunganului. Greutatea din plumb o trase înapoi după ce se întinse la maximum, şi
Locke o prinse cu stânga.
— Ce naiba crezi că faci? pufni Tesso.
Îl pocni pe Locke chiar deasupra ochiului drept; Locke tresări, dar ignoră
durerea. Strecură mâneca extinsă într-o buclă de material care-i atârna din
buzunarul stâng al hainei, o înfăşură o dată şi o prinse cu încă o frânghie pe
dedesubt. Reţeaua de frânghii înnodate pe care o cususe Jean în căptuşeala hainei
se strânse; acum băieţii aveau piepturile lipite, şi numai un cuţit mai putea să îl
scape pe Tesso din încâlceala de material gros care îi ţinea laolaltă.
Locke îşi încolăci braţele în jurul abdomenului lui Tesso pentru mai multă
siguranţă, apoi îşi încolăci şi picioarele fusiforme în jurul picioarelor lui Tesso,
puţin deasupra genunchilor lunganului. Tesso îl împinse şi îl plesni pe Locke,
zbătându-se să scape din strânsoare. Neizbutind, începu să îl pocnească pe Locke
în plină figură şi în creştetul capului – lovituri puternice care îl făcură pe Locke
să vadă stele verzi.
— Ce naiba mai e şi asta, Lamora? gemu Tesso istovit de povara reprezentată
de Locke; în cele din urmă, aşa cum nădăjduise şi cum se aşteptase Locke, se
prăbuşi înainte. Locke ateriză pe spate în pietriş şi cu Tesso deasupra. Tot aerul îi
fu scos din plămâni şi întreaga lume păru să se cutremure. Este ridicol. Nu te poţi
bate cu mine. Şi acum nu mai poţi fugi! Dă-te bătut, Lamora!
Locke îi scuipă sânge în faţă lui Tesso.
— Nici nu trebuie să mă bat cu tine sau să fug. Rânji sălbatic. Trebuie doar să
te ţin aici... până se întoarce Jean.
Tesso rămase cu gura căscată şi se uită împrejur. Departe, dinspre Piaţa
Schimburilor, o bărcuţă se îndrepta către ei. Forma îndesată a lui Jean Tannen se
zărea cât se poate de limpede în ea, vâslind repede.
— O, la naiba! Ticălos mic! Dă-mi drumul, dă-mi drumul, dă-mi drumul!
 Tesso accentuă toate astea cu o serie de lovituri; Locke fu burduşit în ochi, în
nas şi în ţeastă. În curând, Locke sângera din nas, din buze, din urechi şi de
undeva de sub păr. Tesso îl bătea măr, şi totuşi el continua să se agaţe nebuneşte
de băiatul mai mare. Capul îi vâjâia atât de durere, cât şi de triumf; începu să
râdă, un râs ascuţit, zglobiu şi un pic dement.
— Nu trebuie să mă bat sau să fug, chicoti el. Am schimbat regulile jocului.
Trebuie doar să te ţin aici... dobitocule. Aici... până când... se întoarce Jean!
— Naiba să te ia! şuieră Tesso şi îşi înteţi atacurile asupra lui Locke, lovindu-
l, scuipându-l şi muşcându-l.
— Dă cât vrei, bolborosi Locke. Tu dă cât vrei. Pot să îndur toată ziua. Tu
dă... cât vrei... până când... se întoarce Jean!
 CARTEA a III-a

REVELAŢIA

„Natura nu ne amăgeşte niciodată; ne amăgim noi singuri.―

Jean-Jacques Rousseau, în Émile sau despre educaţie

 CAPITOLUL NOUĂ

O poveste ciudată pentru Contesa Sticlei-de-Chihlimbar

La zece şi jumătate seara, în Ziua Ducelui, pe când nori întunecaţi se

strângeau pe cerul Camorrului, acoperind stelele şi lunile, Doña Sofia Salvara era
săltată în văzduh ca să ia ceaiul cu Doña Angiavesta Vorchenza, văduva Contelui
Sticlei-de-Chihlimbar, în vârful turnului de Sticlă-străveche al distinsei doamne.
Cuşca de pasageri hurui şi se clătină, iar Sofia se agăţă de barele negre de fier
ca să-şi menţină echilibrul. Înăbuşitor, Vântul Spânzuratului îi flutură haina cu
glugă pe când se uita spre miazăzi. Sub ea se întindea întregul oraş, negru şi
cenuşiu dintr-o zare într-alta, scăldat în strălucirea focului şi-a alchimiei. Acesta
era un motiv de mândrie discretă pentru ea, de fiecare dată când avea prilejul să
aibă în faţa ochilor priveliştea dintr-unul din cele Cinci Turnuri. Eldrenii
clădiseră minunăţii de sticlă pe care oamenii le luaseră în stăpânire; inginerii
ridicaseră clădiri din piatră şi lemn pe locul ruinelor Eldrenilor în încercarea lor
de a pune stăpânire pe oraşe; Magii-Juruiţi pretindeau că deţin puterile pe care le
avuseseră cândva Eldrenii. Însă alchimia era cea care alunga întunericul în
fiecare seară; alchimia lumina deopotrivă cea mai umilă casă şi cel mai înalt turn,
într-un mod mai curat şi mai sigur decât focul natural. Arta ei era cea care
îmblânzea noaptea.
În cele din urmă, lunga ei ascensiune se sfârşi; cuşca hurui şi se opri lângă o
platformă de îmbarcare cam la patru cincimi din înălţimea Sticlei-de-Chihlimbar.
Vântul ofta a jale prin ciudatele arcade canelate din vârful turnului. Doi lachei în
livrea crem, cu mănuşi şi bufanţi de un alb imaculat, o ajutară să coboare din
cuşcă, ca şi cum ar fi ajutat-o să coboare dintr-o caleaşcă. Odată ajunsă în
siguranţă pe platformă, cei doi oameni se înclinară de la mijloc.
— Doamnă Salvara, zise cel din stânga, stăpâna mea vă urează bun-venit în
Sticla-de-Chihlimbar.
— Vă mulţumesc, spuse Doña Sofia.
— Dacă doriţi să o aşteptaţi pe terasă, o să vi se alăture imediat.
Acelaşi lacheu deschise drumul pe lângă vreo alţi şase slujitori care purtau
aceleaşi livrele şi care gâfâiau lângă aranjamentul complicat de roţi dinţate,
pârghii şi lanţuri folosit pentru a urca şi a coborî cuşca de transport. Şi ei se
înclinară când trecu pe-acolo; ea le surâse binevoitor şi le făcu cu mâna. Nu
strica niciodată să le arăţi bunăvoinţă slujitorilor care se ocupau cu acea
operaţiune.
Terasa Doñei Vorchenza era o semilună largă din Sticlă-străveche
transparentă care ieşea din faţada de miazănoapte a turnului, înconjurată de
balustrade de bronz. Doña Sofia privi drept în jos, aşa cum i se spunea mereu să
nu facă şi aşa cum făcea mereu. Părea că ea şi lacheul păşeau prin văzduh la
patruzeci de caturi deasupra curţilor de piatră de la temelia turnului; felinarele
alchimice erau precum nişte punctuleţe de lumină, iar trăsurile erau pătrate
negre, mai mici decât oricare dintre unghiile sale.
În stânga, printr-o serie de ferestre înalte şi arcuite ale căror pervazuri erau la
nivelul taliei sale se puteau zări apartamente şi saloane slab luminate în interiorul
turnului. Doña Vorchenza nu avea copii şi nici prea multe rude în viaţă; de fapt,
ea era ultima dintr-un neam cândva puternic şi nu încăpea nici o îndoială (cel
puţin nu printre nobilii hrăpăreţi şi ambiţioşi de pe dealurile Alcegrante) că
Sticla-de-Chihlimbar avea să treacă în stăpânirea unei noi familii la moartea ei.
Turnul ei era întunecat şi tăcut, iar mare parte din opulenţa sa era împachetată în
dulapuri şi cufere.
Şi totuşi bătrâna doamnă încă mai ştia cum să găzduiască un ceai la ceas
târziu. În cel mai îndepărtat colţ nord-vestic al terasei sale transparente, cu o
panoramă atotcuprinzătoare a ţinuturilor neluminate de la nord de oraş, un
pavilion de mătase fâlfâia în bătaia Vântului Spânzuratului. Felinare alchimice
înalte în cuşti aurite de bronz atârnau de cele patru colţuri ale pavilionului,
revărsând o lumină caldă asupra măsuţei şi a celor două scaune cu spătare înalte
ce se aflau acolo.
Lacheul aşeză o pernă neagră şi subţire pe scaunul din dreapta şi îl trase
pentru ea; cu un foşnet al fustei, ea se aşeză şi mulţumi cu o înclinare a capului.
Bărbatul se înclină adânc şi plecă, oprindu-se într-un loc aflat la o distanţă
cuviincioasă, dar totuşi destul de aproape ca să poată observa când era chemat.
Sofia nu trebui să îşi aştepte prea mult gazda; câteva minute după sosirea ei,
bătrâna Doña Vorchenza apăru pe o uşă din lemn de pe peretele nordic al
turnului.
Vârsta are un fel de a exagera trăsăturile fizice ale celor care trăiesc să-i simtă
neajunsurile; cei durdulii se îngraşă şi mai mult, iar cei slabi tind să se topească
pe picioare. Timpul o îngustase pe Angiavesta Vorchenza. Nu era atât ofilită, cât
năruită, o caricatură fusiformă şi vie ca un idol de lemn animat de vrăjitoria
voinţei pure. Pentru ea, şaptezeci era o vârstă care se pierdea în negura
amintirilor, şi cu toate acestea se mişca de colo-colo fără însoţitor sau baston. Se
îmbrăca excentric, într-o redingotă neagră din catifea, cu gulere şi mâneci de
blană. Ferindu-se de fustele cu volane pe care le preferaseră doamnele din
vremea ei, purta pantaloni negri şi conduri argintii. Părul alb îi era dat pe spate şi
prins cu ace lăcuite; ochii ei întunecaţi străluceau sub ochelarii semicirculari.
— Sofia, zise ea, păşind graţios sub pavilion, ce plăcere să te am din nou aici
sus! Au trecut luni de zile, draga mea, luni întregi. Nu, stai jos; nu mă tem încă
să-mi trag singură scaunul. Aşa... Spune-mi: ce mai face Lorenzo? Şi trebuie să
vorbim şi de grădina ta, bineînţeles.
— Lorenzo şi cu mine suntem bine, dacă e să ne referim numai la noi. Iar
grădina prosperă, Doña Vorchenza. Mulţumesc de întrebare.
— Dacă e să vă referiţi numai la voi? Atunci mai este şi altceva? Ceva
exterior, dacă nu-s prea indiscretă?
Un ceai târziu în Camorr era o tradiţie a femeilor când cineva dorea să ceară
sfatul altcuiva sau pur şi simplu să găsească un umăr pe care să plângă sau să-şi
verse amarul – cel mai ades în legătură cu bărbaţii.
— Vai, dar nu sunteţi indiscretă deloc, Doña Vorchenza. Şi da, da, „exterior―
este un termen foarte potrivit pentru asta.
— Dar nu este Lorenzo?
— O, nu. Lorenzo este satisfăcător în toate privinţele posibile. Sofia oftă şi
privi în jos la iluzia prăpastiei de sub picioarele şi scaunul ei. S-ar putea... să
avem amândoi nevoie de sfat.
— Sfat, chicoti Doña Vorchenza. Anii joacă un soi de renghi alchimic,
preschimbând bombănelile cuiva într-un fel de respectabilitate. Dă sfaturi la
patruzeci de ani şi eşti cicălitor. Dă-le la şaptezeci şi eşti înţelept.
— Doña Vorchenza, zise Sofia, mi-aţi fost de mare ajutor înainte. Nu m-am
putut gândi... ei bine, nu era nimeni altcineva cu care să mă simt în stare să
discut despre această problemă, pe moment.
— Zău? Ei bine, draga mea, sunt nerăbdătoare să te ajut cum oi putea. Dar
uite ceaiul – hai să ne relaxăm câteva clipe.
Unul dintre slujitorii în jachete ai Doñei Vorchenza împinse un cărucior
argintiu acoperit spre ele şi îl opri lângă măsuţă. Când dădu la o parte capacul,
Sofia văzu că pe cărucior se afla un serviciu de ceai şi ceva extrem de ingenios –
o copie culinară perfectă a Turnului Sticla-de-Chihlimbar, de nici douăzeci şi
cinci de centimetri înălţime, ornat cu punctuleţe de lumină alchimică pe turnuri.
Micile globuri de sticlă nu erau mai mari decât nişte stafide.
— Vezi ce puţin îi dau de lucru bietului meu bucătar, spuse Doña Vorchenza,
chicotind. Suferă în slujba mea, care am gusturi atât de simple; aşa că se răzbună
făcându-mi aceste surprize. Nu pot cere nici măcar un ou fiert că îmi şi găseşte o
găină care să danseze cu el direct pe farfurie. Spune-mi, Gilles, edificiul acela
chiar poate fi mâncat?
 — Aşa mi s-a zis, doamnă Vorchenza, totul mai puţin luminiţele. Turnul este
din prăjitură cu scorţişoară; foişoarele şi terasele sunt din jeleu de fructe.
Clădirile şi caleştile de la baza turnului sunt din ciocolată, în marea lor parte;
turnul e umplut cu o cremă din coniac de mere, iar ferestrele…
— Mulţumesc, Gilles, ne-ai prezentat destul arhitectura. Dar să scuipăm
luminiţele după ce terminăm, spui?
— Ar fi mai cuviincios, doamnă, zise slujitorul, un bărbat rotofei, cu trăsături
delicate şi cu zulufi negri până la umeri, dacă mi-aţi îngădui să le îndepărtez
înainte să vă înfruptaţi...
— Cuviincios? Gilles, ne-ai refuza plăcerea de a le scuipa peste marginea
terasei ca nişte fetişcane. O să-ţi fiu recunoscătoare dacă nu te atingi de ele.
Ceaiul?
— Cum poftiţi, Doña Vorchenza, spuse el, calm. Ceaiul Luminii. Ridică un
ceainic din argint şi turnă un lichid aburind şi maroniu într-un pahar; paharele
gravate ale Doñei Vorchenza aveau forma unor muguri mari de lalele cu baza
argintie. Când ceaiul se aşeză în recipient, începu să lucească palid, răspândind o
îmbietoare lumină portocalie.
— O, ce drăguţ! spuse Doña Sofia. Am auzit de el... Verrar, nu-i aşa?
— Lashan. Doña Vorchenza luă paharul de la Gilles şi îl ţinu cu amândouă
mâinile. Ultima modă. Maeştrii lor de ceaiuri au luat-o razna din pricina
rivalităţii. La anul, pe vremea asta, vor căuta să se întreacă unul pe altul cu ceva
şi mai ciudat. Dar iartă-mă, draga mea – nădăjduiesc că nu te deranjează să bei
produsele artei tale de vreme ce lucrezi cu ele în grădină?
— Deloc, replică Sofia pe când slujitorul îi punea în faţă propriul pahar şi se
înclină.
Luă cupa în mâini şi trase adânc aer în piept; ceaiul mirosea a vanilie
amestecată cu muguri de portocală. Când sorbi, aromele îi alunecară calde pe
limbă şi aburul înmiresmat i se ridică în nări. Gilles dispăru în turn când
doamnele începură să bea. Îşi savurară ceaiul într-o tăcere laudativă câteva clipe
şi Sofia se simţi aproape fericită.
— Acum rămâne să vedem, zise Doña Vorchenza lăsându-şi paharul pe
jumătate gol pe măsuţa din faţa ei, dacă va continua să strălucească după ce va
ieşi pe partea cealaltă.
Doña Sofia nu se putu abţine să nu chicotească, iar ridurile de pe chipul uscat
al gazdei sale se întinseră în sus când zâmbi.
— Şi-acum... ce voiai să mă întrebi, draga mea?
— Doña Vorchenza, începu Sofia, apoi şovăi. Se... se spune că aveţi, ăă, un
mijloc prin care comunicaţi... cu poliţia secretă a Ducelui.
— Ducele are o poliţie secretă?
 Doña Vorchenza îşi duse o mână la piept cu o expresie de neîncredere
politicoasă.
— Nocturnii, Doña Vorchenza, Nocturnii şi conducătorul lor…
— Păianjenul Ducelui. Da, da. Iartă-mă, fată dragă, ştiu despre ce vorbeşti.
Însă ideea asta pe care o ai... „se spune―, zici tu. Multe lucruri se spun, dar poate
nu se spun până la capăt.
— Este foarte curios, zise Sofia Salvara, că atunci când Doñele au venit la
dumneavoastră cu probleme, de cele mai multe ori problemele lor au... ajuns la
urechile Păianjenului. Sau cel puţin aşa s-a părut, de vreme ce oamenii Ducelui
s-au implicat în rezolvarea acelor probleme.
— Of, draga mea Sofia. Când ajunge bârfa la mine, eu o trimit mai departe,
până la ultimul cuvinţel. Strecor o vorbă-două în urechea potrivită, şi bârfa
prinde viaţă. Mai devreme sau mai târziu, tot va fi băgată în seamă de cineva
care-o să treacă la fapte.
— Doña Vorchenza, zise Sofia, nădăjduiesc că vă pot spune că vă prefaceţi,
fără nici cea mai mică intenţie de a vă jigni.
— Iar eu nădăjduiesc că-ţi pot spune, fără să te dezamăgesc, fată dragă, că nu
ai motive prea întemeiate ca să sugerezi aşa ceva.
— Doña Vorchenza. Sofia apucă marginea măsuţei atât de tare încât
încheieturile degetelor îi trosniră. Lorenzo şi cu mine suntem jefuiţi.
— Jefuiţi? Ce vrei să zici?
— Şi sunt şi Nocturni implicaţi. Ne-au... pretins cele mai neobişnuite lucruri
şi ne-au impus altele. Dar... Doña Vorchenza, trebuie să fie o cale prin care să
primim confirmarea că sunt cine spun ei că sunt.
— Vrei să zici că Nocturnii vă jefuiesc?
— Nu, spuse Sofia, muşcându-şi buza de sus. Nu, nu Nocturnii înşişi. Ei
doar... supraveghează situaţia şi aşteaptă prilejul potrivit pentru a acţiona,
chipurile. Însă e ceva... e ceva nelalocul său. Sau nu ne spun tot ce ar trebui să ne
spună.
— Draga mea Sofia, zise Doña Vorchenza. Biata mea fată necăjită, trebuie să
îmi spui întocmai ce s-a întâmplat şi să nu omiţi nici un amănunt.
— Este... greu, Doña Vorchenza. Situaţia este oarecum... stânjenitoare. Şi
complicată.
— Suntem singure aici sus pe terasă, draga mea. Ai făcut deja ce era mai greu
când te-ai hotărât să vii să mă vezi. Acum trebuie să-mi povesteşti totul. Iar eu îţi
făgăduiesc că voi avea grijă apoi ca bârfa asta să ajungă repejor la urechea
potrivită.
Sofia sorbi încă o dată din ceai, îşi drese glasul şi se aplecă în faţă ca să o
poată privi pe Doña Vorchenza drept în ochi.
 — Cu siguranţă aţi auzit de coniacul Austershalin, Doña Vorchenza, nu-i aşa?
începu ea.
— Să aud? Ba bine că nu, draga mea! S-ar putea chiar să am câteva sticle
ascunse în dulapurile mele cu vinuri.
— Şi ştiţi cum este făcut? Tainele care îl înconjoară?
— O, cred că înţeleg esenţa misticii Austershalin. Podgorenii ăia nervoşi din
Emberlain, înveşmântaţi mereu în negru, se folosesc cu vârf şi îndesat, dacă se
poate spune aşa, de poveştile care le înconjoară mărfurile.
— Atunci cred că veţi înţelege, Doña Vorchenza, de ce Lorenzo şi cu mine
am reacţionat cum am reacţionat când ni s-a înfăţişat următorul prilej, chipurile
printr-o întorsătură a sorţii...

Cuşca în care se afla Doña Salvara scârţâia şi huruia către pământ,

micşorându-se tot mai mult şi pierzându-se pe fundalul cenuşiu al curţii. Doña
Vorchenza rămase la balustrada platformei de îmbarcare, cu privirea pierdută în
noapte, în timp ce echipa ei de slujitori acţiona mecanismul scripeţilor. Gilles
împinse pe lângă ea căruciorul de argint cu ceainicul aproape gol şi cu prăjitura
Sticla-de-Chihlimbar pe jumătate mâncată, iar ea se întoarse către el.
— Nu, îi spuse. Trimite prăjitura în solariu. Vom sta acolo.
— Cine, doamnă?
— Reynart. Pornise deja către uşa de la apartamentele ei care dădeau spre
terasă; condurii ei răsunau pe pasarelă. Găseşte-l pe Reynart. Nu îmi pasă ce
face. Găseşte-l şi trimite-l la mine, imediat după ce te ocupi de prăjitură.
Odată intrată în apartamente, trecu de o uşă încuiată şi o luă în sus pe o scară
curbată... Doña Vorchenza înjură în şoaptă. Genunchii, picioarele, gleznele.
— La naiba cu venerabilitatea asta! bombăni ea. Mă piş pe zei pentru că ne-au
dăruit reumatismul. Răsuflarea îi era întretăiată. Îşi desfăcu nasturii din faţă ai
hainei sale cu margini îmblănite pe când continua să urce treptele.
La capătul lor – în vârful turnului interior – se afla o uşă masivă de stejar
întărită cu balamale şi drugi de fier. Scoase o cheie care îi atârna de încheietura
dreaptă, prinsă de un şnur de mătase. Vârî cheia în încuietoarea de argint de
deasupra mânerului de cristal, în vreme ce apăsa o anumită placă decorativă de
bronz dintr-o firidă a zidului. În zid se auzi o serie de păcănituri, şi uşa se
deschise spre interior.
 Fără să-şi dea seama că placa de bronz avea să fie o idee proastă, concepuse
un mâner oarecum extravagant pentru capcana ascunsă care declanşa arbaleta,
atunci când o instalase, cu trei decenii în urmă.
Acesta era solariul, la opt caturi peste nivelul terasei. Camera se întindea pe
întregul diametru al turnului, la apogeul său, şaptesprezece metri dintr-un capăt
în celălalt. Podeaua era acoperită cu un covor gros. O galerie lungă şi curbată, cu
balustrade de bronz şi cu scări în ambele capete, se întindea de-a lungul jumătăţii
nordice a acestui spaţiu. Galeria cuprindea un rând de rafturi înalte din scoruş
împărţite în mii şi mii de unghere şi compartimente. Cupola tavanului emisferic
dezvăluia norii joşi ca un lac bolborositor de fum. Doña Vorchenza atinse nişte
globuri alchimice şi acestea prinseră viaţă când ea începu să urce scările spre
galeria ei de documente.
Acolo lucra ea, cufundată în gânduri, fără să bage de seamă cum se scurge
timpul pe când degetele ei uscăţive frunzăreau din compartiment în
compartiment. Scoase câteva teancuri de pergamente şi le puse deoparte, luă în
calcul şi altele, dar le băgă la loc, mormăind note şi ipoteze în şoaptă. Îşi reveni
din agitaţie numai când uşa de la solariu se deschise din nou.
Bărbatul care intrase era înalt şi lat în umeri; avea chipul ascuţit de vadran şi
părul blond-deschis dat pe spate şi prins într-o coadă cu fundă. Purta un pieptar
din piele peste mânecile negre tăiate, cu bufanţi negri şi cizme negre înalte.
Micile ace argintii de la guler îi indicau rangul de căpitan în Compania Sticla-
nopţii. Jachetele Negre, Oamenii Ducelui. O spadă cu mâner drept îi atârna la
şold, în partea dreaptă.
— Stephen, zise Doña Vorchenza fără nici o introducere, a trecut vreunul
dintre oamenii tăi pe la Donul şi Doña Salvara, de pe Isla Durona?
— La familia Salvara? Nu, sigur că nu, doamnă.
— Eşti sigur? Absolut sigur? Cu pergamentele în mână, cu sprâncenele
arcuite, coborî încet pe trepte, de-abia ţinându-şi echilibrul. Am neapărat nevoie
de adevăr din partea ta, mai mult ca niciodată.
— Îi ştiu pe cei doi Salvara, doamnă. I-am cunoscut anul trecut, la serbarea de
Ziua Schimbărilor; am urcat cu aceeaşi cuşcă până în Grădina Văzduhului.
— Şi nu ţi-ai trimis nici un Nocturn să le facă vreo vizită?
— Zeii să ne păzească, nu! N-am trimis pe nimeni.
— Atunci cineva abuzează de renumele nostru, Stephen. Şi am motive să cred
că s-ar putea să punem mâna, în sfârşit, pe Ghimpele din Camorr.
Reynart o ţintui cu privirea, apoi rânji.
— Cred că glumiţi. Nu glumiţi? Ciupiţi-mă, cred că visez. Cum stă treaba?
 — Toate lucrurile la timpul lor; ştiu că-ţi merge mintea mai iute după ce ne
îngrijim de pasiunea ta blestemată pentru dulciuri. Aruncă un ochi în servantă; eu
o să iau un loc.
— O, dar vai! zise Reynart, trăgând cu ochiul în puţul cu scripete unde se afla
servanta mobilă. Se pare că cineva şi-a făcut deja de cap cu biata prăjitură cu
scorţişoară. Nu-i nimic, o dau eu gata. Sunt şi nişte pahare, şi vin – cred că-i unul
dintre vinurile dumneavoastră albe şi dulci.
— Zeii să-l aibă-n pază pe Gilles! Uitasem să îi cer asta. M-am grăbit să ajung
la documente. Fii un subordonat îndatoritor şi toarnă-mi un pahar.
— Chiar că „subordonat îndatoritor―. Pentru prăjitura asta v-aş lustrui şi
condurii.
— O să păstrez făgăduinţa asta pentru data viitoare când mă superi, Stephen.
Of, dar umple paharul, că doar nu am treisprezece ani! Acum stai jos şi ascultă-
mă. Dacă se leagă totul aşa cum cred eu, nemernicul tocmai ne-a fost dat pe tavă
în mijlocul uneia dintre loviturile sale.
— Cum aşa?
— O să îţi răspund la întrebare cu o altă întrebare. Luă o înghiţitură adâncă
din vinul său alb şi se aşeză mai bine în scaun. Spune-mi, cât de mult ştii despre
toate poveştile din jurul coniacului Austershalin?

— S-a dat drept unul de-al nostru, repetă Reynart gânditor după ce îşi isprăvi
ea povestea. Cât tupeu pe nemernic! Dar sunteţi sigură că-i vorba de Ghimpe?
— Dacă nu-i el, atunci ar trebui să presupunem că avem de-a face cu încă un
hoţ, deopotrivă de iscusit şi de îndrăzneţ, care şterpeleşte banii nobililor. Şi cred
că ar fi cam deplasat să presupunem aşa ceva. Chiar şi într-un oraş plin de năluci
cum e ăsta.
— Nu ar putea fi Regele Cenuşiu? Pare a fi destul de lunecos, din ce se zice.
— Mmmm... Nu, Regele Cenuşiu îi omoară oamenii lui Barsavi. Modul de
operare al Ghimpelui este înşelătoria pură; încă n-a vărsat vreun strop de sânge,
din ce-mi pot da seama. Şi nu cred că-i o simplă coincidenţă.
Reynart puse deoparte farfuria goală şi sorbi din paharul de vin.
— Deci, dacă este să ne luăm după povestea Doñei Salvara, avem de-a face
cu o gaşcă de cel puţin patru oameni. Ghimpele – să-i spunem Lukas Fehrwight,
de dragul discuţiei. Slujitorul său Graumann. Şi cei doi oameni care au intrat cu
forţa în conacul Salvara.
 — E un început, Stephen. Însă eu cred că gaşca cuprinde cel puţin cinci sau
şase persoane.
— De ce credeţi asta?
— Cred că falsul Nocturn zicea adevărul când l-a informat pe Don Salvara că
atacul de lângă Templul Apelor Prielnice a fost înscenat; ar fi fost şi cazul,
pentru un plan atât de complex. Aşa că mai sunt doi complici – atacatorii
mascaţi.
— Asta dacă nu cumva n-au fost pur şi simplu angajaţi pentru treaba
respectivă.
— Mă îndoiesc. Pune la socoteală cât de puţine informaţii am avut până
acum: nici un raport, nici o lăudăroşenie, nici cea mai mică şoaptă de la cineva,
de oriunde. Nici o frântură de informaţie care să indice către cineva care să fi
pretins măcar că a lucrat cu Ghimpele din Camorr. Şi totuşi, oricând, la orice oră,
hoţii petrec ceasuri în şir fălindu-se cu distanţa la care se pot pişa. Tăcerea asta
nu-i lucru curat.
— Păi, dacă tai gâtul unui mercenar după ce-şi face treaba, nu mai trebuie să-l
plăteşti.
— Dar vorbim tot de Ghimpe, şi eu cred că o asemenea faptă nu s-ar potrivi
cu modul său de operare.
— Deci gaşca sa este de fapt un cerc restrâns. Da, ar avea sens. Însă s-ar putea
să nu fie şase. Cei doi de pe alee ar putea fi aceiaşi doi care au intrat cu forţa în
conac îmbrăcaţi în Nocturni.
— Of, dragul meu Stephen... O ipoteză interesantă. Hai să zicem cel puţin
patru, cel mult şase, ca o primă aproximare, altfel vom rămâne aici toată noaptea
desenând diagrame unul pentru celălalt. Cred că un număr mai mare de atât ar fi
mult prea dificil de ascuns aşa cum au izbutit până acum.
— Fie, atunci. Reynart se gândi o clipă. Vă pot pune la dispoziţie
cincisprezece-şaisprezece săbii în mai puţin de-un ceas; unii dintre băieţii mei s-
au infiltrat în Laţ şi în Cazan, de când am primit rapoartele privind
înmormântarea Nazcăi Barsavi. Nu îi pot recupera pe nepusă masă. Dar, dacă îmi
lăsaţi timp până în zorii zilei, o să îi am pe toţi ceilalţi pregătiţi pentru luptă. Îi
avem şi pe cei din Sticla-nopţii ca să ne sprijine; nici măcar nu-i nevoie să
implicăm Jachetele Galbene în povestea asta. Oricum ştim că sunt probabil
compromişi.
— Aşa ar trebui să faci, Stephen, dacă aş vrea să îi înhăţăm chiar acum. Dar
nu vreau. Cred că avem cel puţin câteva zile ca să-l prindem în laţ. Sofia mi-a zis
că au stabilit o investiţie iniţială de vreo douăzeci şi cinci de mii de coroane;
bănuiesc că Ghimpele va mai da târcoale pe-aici ca să colecteze şi celelalte
şapte-opt mii rămase.
 — Atunci lăsaţi-mă barem să ţin o trupă la îndemână. O să-i las la Palatul
Răbdării; o să-i amestec printre Jachetele Galbene. Vor fi gata să acţioneze în
cinci minute.
— Foarte prudent; fă-o! Acum, în ceea ce priveşte felul în care să ne
apropiem de Ghimpe – trimite pe cineva la Meraggio mâine; să fie cel mai subtil
om pe care-l ai. Vezi dacă Fehrwight are vreun cont acolo şi când a fost făcut.
— Calviro. O s-o trimit pe Maraliza Calviro.
— O alegere excelentă. Cât mă priveşte, oricare om pe care acest Fehrwight l-
a prezentat celor doi Salvara este suspect. Pune-o să-l verifice pe grefierul pe
care Sofia mi-a spus că Lorenzo l-a întâlnit imediat după atacul înscenat din
spatele templului.
— Eccari, nu? Evante Eccari?
— Da. Şi apoi vreau să verifici Templul Apelor Prielnice.
— Eu? Doamnă, dintre toţi oamenii, dumneavoastră ar trebui să ştiţi cel mai
bine că nu am păstrat credinţa; am moştenit numai înfăţişarea.
— Da, dar poţi simula credinţa, şi tocmai de înfăţişare am nevoie. Ea te va
face să pari mai puţin suspect. Cercetează bine locul; uită-te după orice ar putea
să pară nelalocul său. Uită-te după găşti şi după ce se petrece pe-acolo. Există
posibilitatea, chiar dacă scăzută, să fie implicat în atacul înscenat şi cineva din
templu. Chiar dacă nu-i aşa, măcar să eliminăm posibilitatea.
— E ca şi făcut, atunci. Şi cum rămâne cu hanul?
— Casa Tăvălită, da. Trimite o singură persoană. Am vreo doi informatori
mai vechi în personalul de acolo; unul crede că le raportează Jachetelor Galbene,
cealaltă crede că lucrează pentru Capa. O să-ţi dau numele lor. Pentru moment,
vreau doar să aflu dacă ei mai sunt încă acolo, în Apartamentul Bompresului.
Dacă sunt, poţi posta câţiva oameni îmbrăcaţi în uniforma hanului. Doar ca să
observe, pe moment.
— Foarte bine. Reynart se ridică de pe scaun şi îşi scutură firimiturile de pe
pantaloni. Şi laţul? În caz că totul merge ca pe roate, unde şi când aţi vrea să îl
strângeţi?
— Încercarea de a-l prinde pe Ghimpe a semănat mereu cu încercarea de a
înhăţa peşti cu mâinile goale, replică ea. O să îl vreau împresurat undeva de unde
să nu poată scăpa, despărţit de prietenii lui şi înconjurat numai de ai noştri.
— De ai noştri? Cum...? A... A! Sălaşul Corbului!
— Da. Foarte bine, Stephen. Ziua Schimbărilor, de-acum într-o săptămână şi
jumătate. Serbarea de solstiţiu a Ducelui. La peste o sută şaizeci de metri în
văzduh, înconjurat de nobilii camorreni şi de o sută de străji. Îi voi cere Doñei
Sofia să îl invite pe acest Lukas Fehrwight să ia masa cu Ducele, ca oaspete al
familiei Salvara.
 — Asta dacă nu cumva n-o să bănuiască o capcană...
— Cred că este genul de gest pe care l-ar aprecia. Cred că îndrăzneala
misteriosului nostru prieten o să fie cea care ne va ajuta să facem cunoştinţă cu
el, în sfârşit. O să-i zic Sofiei să simuleze dificultăţi financiare; îi poate spune lui
Fehrwight că ultimele mii de coroane nu vor veni decât după serbare. Un cârlig
cu două momeli, atât pentru lăcomie, cât şi pentru vanitatea lui. Îndrăznesc să
spun că va fi încântat de-o aşa ispită.
— Să-i pregătesc pe toţi pentru treaba asta?
— Desigur. Doña Vorchenza sorbi din vin şi surâse încet. Vreau ca un
Nocturn să îi ia haina; vreau ca Nocturnii să îl servească la masă. Dacă foloseşte
o oală de noapte, vreau ca un Nocturn să i-o golească după aceea. Îl vom duce în
vârful Sălaşului Corbului; apoi ne vom uita în jos, ca să vedem cine şi unde fuge.
— Altceva?
— Nu. Treci la treabă, Stephen! Întoarce-te şi dă-mi raportul peste câteva
ceasuri. O să fiu încă trează. Aştept mesaje de la Mormântul Plutitor după ce se
întoarce cortegiul funerar al lui Barsavi. Între timp, îi voi trimite bătrânului
Nicovante un bilet cu ceea ce bănuim.
— Sluga dumneavoastră, doamnă. Reynart făcu o plecăciune scurtă şi apoi
plecă din solariu, cu paşi lungi şi repezi. Înainte chiar ca uşa să se fi trântit în
urma lui, Doña Vorchenza se ridicase deja şi se îndrepta către un mic scrin
înghesuit într-un alcov în stânga uşii. Ajunsă acolo, scoase o jumătate de foaie de
pergament, scrise în grabă câteva rânduri, o împături şi o prinse cu o bucăţică de
ceară albastră dintr-un tub de hârtie. Substanţa era alchimică şi se întărea după
câteva momente de expunere la aer. Prefera să nu umble cu flăcări în această
cameră unde ţinea documente colectate cu grijă şi indexate timp de decenii
întregi.
În scrin se afla un inel cu pecete pe care Doña Vorchenza nu îl purta niciodată
în afara solariului; pe acest inel era o pecete care nu apărea deloc pe blazonul
familiei Vorchenza. Apăsă inelul în ceara albastră ce se întărea şi apoi îl retrase
cu un pocnet uşor.
După ce îl va fi lăsat în servantă, unul dintre slujitorii săi de noapte avea să
gonească de îndată la platforma de nord-est şi să fie transportat cu cuşca până la
Sălaşul Corbului. Acolo avea să pună mesajul direct în mâinile bătrânului Duce,
chiar dacă Nicovante se retrăsese deja în dormitorul său.
Astfel se întâmpla cu fiecare bilet pecetluit în albastru şi cu nimic altceva
drept recomandare în afara unei peceţi stilizate ce înfăţişa un păianjen.
 INTERLUDIU: Dascălul Trandafirilor

— Nu, aici este inima. Loveşte. Loveşte. Acum aici. Loveşte.

Ploaia rece şi cenuşie scălda Casa Trandafirilor de Sticlă; ploaia camorreană
de iarnă se strângea în băltoace la picioarele lui Jean Tannen şi ale Donului
Maranzalla. Apa se scurgea în pârâiaşe şi firişoare de pe fiecare trandafir din
grădină; şiroia în ochii lui Jean Tannen în timp ce el lovea repetat cu spada ţinta
din piele împăiată pe care Donul o ţinea în vârful unui băţ, un pic mai mare decât
pumnul unui vlăjgan.
— Loveşte, aici. Şi aici. Nu, prea jos. Acolo-i ficatul. Omoară-mă acum, nu
mai târziu. S-ar putea să mai fiu în stare să lovesc o dată. Sus! Drept în inimă, pe
sub coaste. Mai bine.
O lumină albă-cenuşie izbucni în norii învârtejiţi de deasupra, tremurând ca
flăcările întrezărite prin fum. Tunetul se auzi o clipă mai târziu, bubuitor şi
răsunător, semn că zeilor le sărise ţandăra. Jean de-abia dacă-şi putea închipui
cum era pe vârfurile celor Cinci Turnuri, care acum erau doar o serie de coloane
cenuşii şi neclare pierdute în văzduh în spatele umărului drept al Donului
Maranzalla.
— Destul, Jean, destul. Te descurci binişor cu un cuţit de înjunghiat porci;
vreau să fii obişnuit cu el, la nevoie. Însă e momentul să vedem spre ce altceva
mai ai înclinaţie. Don Maranzalla, înfăşurat într-o mantie cafenie ponosită, păşi
prin băltoace până la o cutie mare din lemn. Pe-acolo pe unde te învârţi tu nu vei
putea să mânuieşti tăişuri prea lungi. Adu-mi „rănitul―.
Jean porni în grabă prin labirintul întortocheat de sticlă către cămăruţa care
ducea înapoi în turn. Respecta trandafirii – numai un nebun n-ar fi făcut-o –, dar
se obişnuise cu prezenţa lor. Nu mai păreau să se înalţe şi să sclipească spre el ca
nişte arătări flămânde; erau doar un obstacol de care trebuia să te ţii departe.
„Rănitul―, depozitat în cămăruţa uscată din capătul scării, era un manechin din
piele căptuşită ce imita capul, trunchiul şi braţele unui om, şi era înfipt într-un
par de fier. Ducându-l anevoios pe umărul drept, Jean păşi înapoi în ploaia
torenţială şi se întoarse în centrul Grădinii Fără Miresme. „Rănitul― atinse
zidurile de sticlă în câteva rânduri, însă trandafirii nu erau interesaţi de pielea
fără carne.
 Don Maranzalla deschisese cufărul din lemn şi scotocea prin el; Jean aşeză
„rănitul― în centrul curţii. Parul din metal alunecă într-o gaură făcută în piatră şi
se fixă acolo cu o răsucire, împrăştiind o mică arteziană de apă în jur.
— Iată ceva urât, zise Donul, învârtind un lanţ de peste un metru înfăşurat
într-o piele foarte fină – probabil de ied. Se numeşte gârbaciul vătafului; e
înfăşurat ca să nu zornăie. Dacă priveşti cu atenţie, vei vedea că are nişte cârlige
mici la ambele capete, ca să-l poţi prinde la brâu ca pe-o cingătoare. Este uşor de
ascuns sub haine mai groase... deşi s-ar putea să ai nevoie de unul mai mare, pe
măsura ta. Donul păşi în faţă cu încredere şi şfichiui capul „rănitului― cu unul
dintre capetele biciului din lanţ căptuşit; acesta ricoşă din piele cu un zgomot
puternic şi umed.
Jean se distră câteva minute atacând „rănitul― în vreme ce Don Maranzalla
privea. Bombănind în sinea lui, Donul îi luă apoi lui Jean lanţul căptuşit şi îi
oferi în schimb o pereche de săbii asortate. Acestea aveau cam treizeci de
centimetri, un singur tăiş, iar vârfurile lor ascuţite erau late şi curbate. Aveau
plăselele acoperite de nişte mânere masive, presărate cu ţepi mici de bronz.
— Mici, dar ale naibii, chestiile astea. Li se mai spune şi dinţii hoţilor. N-au
pic de subtilitate; poţi înjunghia, ciopârţi sau pocni cu ele. Cioturile alea mici de
bronz pot răzui complet faţa cuiva, iar mânerele pot opri cam orice, mai puţin
vreun taur furios. Încearcă-le!
Jean se descurcă cu săbiile chiar mai bine decât cu biciul; Maranzalla aplaudă
aprobator.
— Aşa, drept în stomac, pe sub coaste. Bagă oţelul ăla acolo, gâdilă inima
unui om cu el şi poţi fi sigur că ai câştigat disputa, fiule!
Chicoti când luă înapoi săbiile asortate.
— Ce părere ai? Asta da, lecţie cu colţi, nu-i aşa, băiete?
Jean îl privi nedumerit.
— Nu ai mai auzit de asta până acum? Vezi tu, Capa Barsavi ăla al vostru nu
este camorrean de fel. A predat la Colegiul Therin. Deci, atunci când aduce la el
pe cineva pentru o mică discuţie, asta se cheamă „lecţie de etichetă―. Când leagă
pe careva şi-l face să vorbească, asta e o „lecţie de cântat―. Iar când le taie
beregatele şi îi azvârle în golf ca să-i mănânce rechinii...
— A, zise Jean. Bănuiesc că aia-i „lecţia cu colţi―. Înţeleg.
— Întocmai. Nu eu am născocit asta, bagă de seamă. Oamenii voştri au
scornit-o. Pun rămăşag că barosanul ştie, dar nimeni nu i-ar spune aşa ceva în
faţă. Ăsta-i mersul lucrurilor dintotdeauna, fie că-i vorba de tâlhari sau de oşteni.
Buun... următoarea jucărioară...
Maranzalla îi înmână lui Jean două securi cu mânere de lemn; acestea aveau
tăişuri curbate de metal într-o parte şi contragreutăţi rotunde în cealaltă.
 — Sfărâmătoarele astea de ţeste n-au nici un nume mai acătării. Fac prinsoare
că ai mai văzut securi înainte. Tu alegi ce să foloseşti: tăişul sau bila; ai putea
evita să omori un om cu bila, dar, dacă loveşti destul de tare, e la fel de rea ca
tăişul, aşa că gândeşte-te de două ori când nu ataci un „rănit―.
Aproape imediat, Jean îşi dădu seama că îi plăcea să simtă în palmă securile.
Erau destul de lungi ca să fie mai mult decât simple arme de buzunar, cum erau
ceaprazurile sau ciomegele pe care majoritatea Oamenilor Potriviţi le purtau de
obicei, însă erau destul de mici încât să se mişte iute şi să poată fi folosite în
spaţii strâmte, şi i se păru că le-ar putea ascunde foarte frumos sub o haină sau
sub o jiletcă.
Se ghemui; postura cuţitarului venea de la sine când aveai aceste arme în
mâini. Ţâşnind înainte, sfârtecă „rănitul― din ambele părţi deodată, înfigând
adânc tăişurile securilor în coastele manechinului. Îl izbi în braţul drept şi îl făcu
să se cutremure. Apoi aplică un rever, folosind o bilă în loc de tăiş. Vreme de
câteva minute, ciopârţi şi despică „rănitul―, cu braţele ca nişte pistoane şi cu un
surâs înfiripându-i-se pe chip.
— Hmmm... Nu-i rău, spuse Don Maranzalla. Trebuie să recunosc că nu-i rău
deloc pentru un novice ca tine. Pari foarte comod cu ele.
Din instinct, Jean se întoarse şi alergă până într-una dintre marginile curţii,
depărtându-se la vreo cinci metri de „rănit―. Ploaia torenţială îşi cobora degetele
cenuşii între el şi ţintă, aşa că se concentră foarte intens, apoi ţinti şi aruncă,
şfichiuind o secure prin aer cu întreaga forţă de răsucire a braţului, şoldurilor şi a
trunchiului. Securea se înfipse adânc, cu tot tăişul, în capul „rănitului―, unde
rămase înţepenită în straturile de piele, fără nici cel mai mic tremur.
— O, dar vai! zise Don Maranzalla. Fulgerul lumină din nou văzduhul, iar
trăsnetul răsună deasupra acoperişului. O, da! Asta zic şi eu fundaţie pe care să
clădim.
 CAPITOLUL ZECE

Lecţia cu dinţi

Jean Tannen se mişca în bezna de sub Gaura Ecoului înainte chiar ca butoiul
să se prăbuşească în apa neagră, luminată slab de lucirea roşiatică a făcliilor lui
Barsavi.
Sub străvechiul cub de piatră se afla o reţea de grinzi suspendate, construite
din scoruş negru şi străbătute de frânghii din Sticlă-străveche. Grinzile erau
slinoase de la vreme şi de la tot soiul de buruieni, însă cu siguranţă erau la fel de
vechi ca şi pietrele de deasupra, şi îşi păstraseră rezistenţa.
Cascada de pe acoperiş se prăbuşea aici într-unul dintre canalele învolburate
de sub grinzi. Acolo era un adevărat hăţiş de lucruri; unele netede ca sticla, altele
turbulente ca vâltorile înspumate. Câteva roţi şi instrumente chiar mai ciudate se
învârteau încet în colţurile căpriorilor; Jean le evaluase scurt în lumina unui
minuscul glob alchimic, pregătindu-se pentru o aşteptare îndelungată. Nedorind
să se îndepărteze prea mult de Jean (din motive lesne de înţeles), Goangă se
ghemuise pe o altă grindă, la vreo şapte metri în stânga.
În podeaua de piatră a Găurii Ecoului erau mici puţuri, tăieturi pătrate şi late
de vreo cinci centimetri, la intervale neregulate şi având nişte întrebuinţări greu
de ghicit. Jean se plasase între ele, ştiind că i-ar fi fost cu neputinţă să audă vreo
activitate de deasupra cu zgomotul cascadei în ureche.
Nu putea să îşi dea seama prea bine ce se petrecea deasupra, dar pe măsură ce
minutele lungi se scurgeau şi lumina roşiatică devenea tot mai puternică, iar
Capa Barsavi şi Locke începură să vorbească, neliniştea lui Jean se prefăcu în
spaimă. Se auziră ţipete, înjurături, tropăitul unor cizme pe piatră, apoi urale.
Locke fusese prins. Unde era blestematul ăla de Mag-Juruit?
Jean se târî pe grindă, căutând cea mai bună cale de a traversa cascada. Erau
cam doi metri de la grinzi până la marginea canelurii de piatră prin care se vărsa
cascada, dar, dacă rămânea departe de apa căzătoare, ar fi izbutit. În plus, era cea
mai rapidă cale, ba chiar singura cale din locul în care se afla el. În lumina
roşiatică şi firavă ce se revărsa prin micile găuri din podea, Jean îi făcu semn lui
Goangă să stea pe poziţii.
 Izbucniră iarăşi urale deasupra, după care se auzi glasul lui Capa, puternic şi
limpede, printr-una dintre găuri:
— Luaţi-l pe ticălosul ăsta şi azvârliţi-l în mare!
Azvârliţi-l în mare? Inima lui Jean începu să-i bubuie în piept. Oare îi tăiaseră
deja beregata lui Locke? Ochii îl usturară la gândul că următorul lucru pe care
avea să-l vadă avea să fie un trup fără vlagă căzând în şuvoiul alb de apă, un trup
fără vlagă în straie cenuşii.
Şi-atunci se ivi butoiul, un obiect masiv şi întunecat care plonjă în canalul
negru de la baza cascadei cu un pleoscăit puternic, împroşcând apă peste tot.
Jean clipi de două ori înainte să priceapă ce văzuse.
— O, pe toţi zeii! bombăni el. Dinte pentru dinte! Barsavi a ţinut musai să fie
al naibii de poetic!
Deasupra se auziră alte urale, alt tropăit de picioare. Barsavi răcnea ceva;
oamenii săi răcneau şi ei, drept răspuns. Apoi liniile palide de lumină roşiatică
începură să pâlpâie; prin faţa lor trecură umbre şi începură să se îndepărteze în
direcţia uşii de la stradă. Barsavi se mişca, aşa că Jean se hotărî să-şi asume
riscul.
Urmă o altă pleoscăitură, ce putu fi auzită cu tot şuierul şi tumultul cascadei.
Ce naiba mai era şi asta? Jean întinse mâna sub jiletcă, scoase globul luminos şi
îl zgâlţâi. O lumină albă şi palidă înmuguri în întuneric. Agăţându-se bine de
grinda jilavă cu cealaltă mână, Jean azvârli globul în canalul în care ar fi trebuit
să cadă butoiul, la vreo treisprezece metri în dreapta sa. Acesta lovi apa şi se
stabiliză, oferindu-i lui Jean destulă lumină pentru a putea observa ce se
întâmplase.
Micul canal nu avea nici trei metri lăţime, avea margini de piatră şi butoiul
sălta greoi în el, scufundat pe trei sferturi.
Goangă se zbătea în canal, vizibil numai de la braţe în sus. Globul luminos al
lui Jean căzuse în apă cam la un metru în dreapta capului său; Goangă sărise în
apă de capul lui.
La naiba, băiatul ăsta părea să fie incapabil să rămână prea multă vreme în
locuri înalte, prin însăşi natura lui.
Jean se uită înnebunit în jur; i-ar fi luat câteva clipe să îşi croiască drum până
într-un loc de unde să poată sări în canalul potrivit fără să-şi zdrobească
picioarele de unul dintre digurile de piatră.
— Goangă, strigă Jean, socotind că tărăboiul de deasupra îi va acoperi glasul.
Globul tău! Scoate-l acum! Locke este în butoiul ăla!
Goangă scotoci pe sub tunică, scoase un glob şi îl zgâlţâi. La sclipirea albă a
luminii, Jean putu să zărească limpede conturul butoiului negru ce sălta în apă.
Aprecie distanţa dintre el şi acesta, ajunse la o hotărâre şi întinse mâna liberă
după una dintre securi.
— Goangă, răcni el, nu încerca să loveşti prin părţi. Loveşte doar capacul
butoiului!
— Cum?
— Stai acolo unde eşti. Jean se aplecă spre dreapta, ţinându-se de grindă cu
mâna stângă. Îşi ridică securea cu dreapta, murmură un singur „vă implor―
oricăror zei l-ar fi ascultat şi o aruncă. Securea se înfipse tremurând în lemnul
întunecat al butoiului; Goangă sări înapoi, apoi împroşcă apă în părţi încercând
să apuce arma.
Jean începu să lunece de-a lungul grinzii, însă înlemni când întrezări cu colţul
ochiului o altă mişcare în întuneric. Privi prin umbrele din stânga. Ceva se mişca
pe suprafaţa unui alt canal din blestematul ăla de labirint. Nişte chestii – forme
negre de mărimea unor câini. Picioarele lor ţepoase se lăţiră în lături când se
scufundară sub suprafaţa apei întunecate, apoi se strânseră la loc şi le propulsară
în sus şi peste piatră la fel de uşor...
— Să fiu al naibii, murmură el. Să fiu al naibii, aşa ceva nu se poate. Dracii
săraţi, în ciuda mărimii şi-a înfăţişării lor îngrozitoare, erau făpturi sfioase.
Păianjenii uriaşi se ghemuiau în crevasele de pe coasta stâncoasă din sud-vestul
Camorrului, hrănindu-se cu peşti şi cu pescăruşi, căzând ei înşişi pradă rechinilor
şi peştilor-diavol dacă se aventurau prea departe de ţărm. Marinarii trăgeau cu
pietre şi cu săgeţi în ei, dintr-o spaimă superstiţioasă.
Numai un nebun s-ar fi apropiat de o asemenea făptură, cu colţii lungi cât
degetele unui om şi cu veninul care nu aducea întotdeauna moartea imediat, dar
care te făcea să te rogi pentru ea cu fervoare. Însă dracii săraţi se mulţumeau să
fugă de oameni; preferau să îşi surprindă prada şi erau fiinţe singuratice,
incapabile să se tolereze între ele. Jean se speriase cumplit în copilăria lui când
citise observaţiile cărturarilor şi ale naturaliştilor în legătură cu aceste făpturi.
Şi iată că vedea acum o întreagă haită din nenorocirile astea, una lângă alta, ca
nişte ogari, croindu-şi drum către Goangă şi butoi, peste pietre şi prin apă.
— Goangă, urlă Jean. Goangă!

Goangă auzise şi mai puţin din tot ce se petrecea deasupra, însă, când butoiul
pică în beznă, îşi dădu seama imediat că acesta nu fusese aruncat aiurea.
Plasându-se chiar deasupra canalului în care se vărsa cascada, îşi dădu pur şi
simplu drumul de la cinci metri în apa năvalnică.
 Se ţinuse de genunchi şi izbise apa ca un bolovan, cu fundul înainte. Deşi i se
scufundase şi capul din inerţie, descoperi repede că putea să stea în picioare;
canalul nu avea nici măcar un metru şi jumătate adâncime.
Acum, cu securea lui Jean într-o mână, ciopârţea frenetic capacul din faţa lui.
Îşi lăsase globul luminos pe pasarela de piatră de lângă canal, fiindcă venea
destulă lumină de la globul lui Jean, de sub apă.
— Goangă, răcni vlăjganul, cu glasul dintr-odată alarmat. Goangă!
Băiatul se întoarse la dreapta şi zări ceea ce se îndrepta spre el din umbrele
îndepărtate. Un fior de scârbă pură îi trecu pe şira spinării şi se uită înnebunit
împrejur ca să se asigure că ameninţarea venea dintr-o singură direcţie.
— Goangă, ieşi din apă! Urcă-te pe pietre!
— Şi Locke?
— La naiba, nu vrea să iasă din butoi chiar în secunda asta, urlă Jean. Crede-
mă!
Pe când Goangă se căţăra afară din apa învolburată şi luminată alchimic,
butoiul începu iar să plutească spre capătul sudic al clădirii, acolo unde canalul
se vărsa cine ştie unde. Prea disperat ca să se mai gândească la propria siguranţă,
Jean se căţără până la grinda frontală cu picioarele alunecând în mizeria strânsă
de-a lungul vremii şi alergă în direcţia cascadei, bătând nebuneşte aerul cu
braţele în încercarea de a-şi păstra echilibrul. Câteva secunde mai târziu, se opri,
încolăcindu-şi braţele în jurul unei bârne verticale; simţi cum îi fuge pământul de
sub picioare, dar se ţinu bine de cornişă. Cursa lui nebunească îl adusese într-un
loc apropiat de cascadă; se azvârli în gol, strângându-şi cu grijă genunchii la
piept. Lovi apa cu un pleoscăit la fel de puternic precum cel provocat de butoi şi
se izbi de fundul canalului.
Ieşi la suprafaţă, scuipând apă, cu cealaltă secure deja în mână. Goangă era
ghemuit pe marginea de piatră a canalului, vânturându-şi globul alchimic către
păianjeni. Jean văzu că dracii săraţi erau la vreo cinci metri de băiat, dincolo de
apă şi mişcându-se cu mai mare băgare de seamă, dar încă apropiindu-se.
Carapacele lor erau pestriţe, negru cu cenuşiu; ochii lor numeroşi erau negri ca
noaptea, înstelaţi de reflexele înfiorătoare aruncate de lumina lui Goangă.
Mandibulele păroase le fluturau înaintea feţelor, iar colţii negri şi tari clănţăneau.
Patru blestemăţii de-alea. Scuipând apă, Jean ieşi din canal în apropierea lui
Goangă. I se păru că unii dintre acei ochi negri şi inumani se întorseseră să-l
privească.
— Jean, gemu Goangă. Jean, arătările alea par extrem de nervoase.
— Nu-i normal, zise Jean alergând până la Goangă; băiatul îi azvârli cealaltă
secure şi el o prinse în aer. Păianjenii se apropiaseră la vreo trei metri, chiar
dincolo de apă; el şi Goangă păreau împresuraţi de treizeci şi doi de ochi ce nu
clipeau şi de treizeci şi două de picioare ce zvâcneau, acoperite de ţepi întunecaţi
şi zimţaţi. Nu-i deloc normal; nu aşa se poartă dracii săraţi.
— A, e bine, atunci. Goangă întinse globul alchimic de parcă ar fi putut să se
ascundă în spatele acestuia. Explică-le tu asta.
— Nu cred că o să priceapă de vorbă bună, aşa că o să le explic cu securea.
De-abia rostise Jean aceste vorbe că păianjenii se şi mişcară toţi deodată, cât
se poate de înfiorător, şi se aruncară în apă cu patru pleoscăituri. Butoiul se
îndepărtase la vreo câţiva paşi în dreapta lui Jean şi a lui Goangă; o formă neagră
trecu chiar pe sub el. Mai multe picioare negre ţâşniră din apă, căutând prada;
Goangă strigă, cuprins atât de scârbă, cât şi de groază. Jean plonjă înainte şi izbi
iute cu ambele securi. Două picioare de păianjen fură despicate cu un zgomot ce
îţi întorcea stomacul pe dos, şi din ele ţâşni un sânge albastru-închis. Jean sări
înapoi.
Cei doi păianjeni nevătămaţi ieşiră din apă cu câteva secunde mai devreme
decât fârtaţii lor răniţi şi se repeziră spre Jean, cu picioarele lor ţepoase scrâşnind
pe blocurile de piatră de dedesubt. Dându-şi seama că ar fi fost în pericol să-şi
piardă echilibrul dacă ar fi încercat să-i lovească pe amândoi deodată, Jean alese
un plan de acţiune mai scârbos.
Sora Năbădăioasă din mâna sa dreaptă se prăvăli cu cruzime, spintecând capul
dracului sărat aflat cel mai la dreapta, chiar între şirurile sale simetrice de ochi.
Picioarele făpturii tremurară, cuprinse de spasmele morţii, iar Goangă chiar îşi
scăpă globul alchimic, atât de iute sări înapoi. Jean folosi impulsul loviturii cu
dreapta pentru a-şi ridica piciorul stâng de pe pământ; păianjenul din stânga se
înălţă pe picioarele din spate, cu colţii fremătându-i, chiar când Jean îşi împlântă
tocul cizmei în ceea ce ar fi trebuit să fie faţa monstrului. Îi strivi ochii ca pe un
jeleu de fructe, după care împinse şi mai adânc, cu toată forţa, simţindu-se ca şi
cum ar fi călcat pe un sac de piei jilave.
Când îşi retrase piciorul, sângele cald îi îmbâcsise deja cizma, şi acum
păianjenii răniţi se apropiau din spatele perechilor lor răpuse, şuierând şi
păcănind mânioşi.
Unul îşi croi drum în faţa celuilalt şi sări spre Jean, cu picioarele lăbărţate şi
cu colţii goi şi curbaţi înainte. Jean îl prinse ca într-o menghină cu ambele
Surori, izbindu-l cu tăişurile întoarse, zdrobindu-i capul de pietrele jilave şi
făcându-l să înţepenească pe loc. Din el ţâşni un lichid vâscos, asemănător
sângelui; Jean simţi cum e împroşcat pe gât şi pe frunte, şi făcu tot posibilul să
nu îi dea atenţie.
Mai rămăsese un singur afurisit de monstru. Înfuriat de întârzierea pe care o
reprezentau, Jean mugi şi sări în aer. Cu braţele în lături, ateriză cu ambele
picioare în mijlocul carapacei ultimei făpturi. Aceasta explodă cu un pleoscăit
sub el, şi picioarele creaturii se răsuciră în sus, într-un unghi nefiresc. Simţi cum
viaţa se scurge din ele în timp ce zvâcneau, lipite de picioarele lui.
— Îh! strigă Goangă, care fusese făcut leoarcă de o chestie albastră ce puţin
mai devreme circulase printr-un drac sărat; după ce îi azvârli băiatului una dintre
Surorile îmbâcsite de sânge, Jean nu pierdu nici o secundă şi se aruncă în apă
încă o dată. Butoiul plutise la vreo trei metri mai spre sud; Jean înotă înnebunit
către el şi îl prinse cu mâna stângă. Apoi începu să lovească cu braţul drept,
ciopârţind cu securea lemnul din capacul butoiului.
— Goangă, strigă el, te rog frumos, ai grijă să nu se mai furişeze prin spatele
nostru vreo blestemăţie de-aia!
Se auzi un pleoscăit în spatele lui Jean când Goangă sări înapoi în apă. Câteva
secunde mai târziu, băiatul se ivi lângă butoi şi îl stabiliză cu braţele sale firave.
— Nu se vede nimic, Jean. Grăbeşte-te!
— Mă – trosc, trosc, trosc – grăbesc, la naiba! Tăişul securii sale muşcă în
sfârşit din lemn; urina de cal se vărsă în apă, şi lui Goangă îi veni să vomite.
Lucrând cu frenezie, Jean lărgi gaura, apoi izbuti să desprindă complet capacul
butoiului. Un val de substanţă galbenă, unsuroasă şi puturoasă îl izbi în piept.
Fără să mai stea pe gânduri, îşi azvârli securea, întinse mâna înăuntru şi trase
afară trupul nemişcat al lui Locke Lamora.
Jean căută înnebunit vreun semn de tăieturi, despicături sau umflături vineţii;
gâtul lui Locke părea a fi neatins.
Jean îl săltă pe Locke destul de aspru pe pasarela de piatră, lângă păianjenii
morţi, care încă mai zvâcneau, apoi ieşi din apă ca să se ghemuiască lângă
Locke. Îi smulse mantaua şi mantia lui Locke; Goangă apăru la timp ca să le
înhaţe şi să le azvârle în apă. Jean sfâşie jiletca cenuşie a lui Locke şi începu să îi
apese pieptul.
— Goangă, icni el. Goangă! Treci încoace şi împinge-i picioarele. Are
umorile calde încă înăbuşite. Hai să le ajutăm să se învioreze din nou. O, zeilor,
dacă supravieţuieşte jur că-mi iau zece cărţi de doftoriceală şi le memorez până
la ultimul cuvinţel.
Goangă ieşi din apă şi începu să împingă picioarele lui Locke, mişcându-le pe
rând, în vreme ce Jean îi apăsa stomacul, îi lovea pieptul şi îl plesnea peste faţă.
— Haide, la naiba! bombăni Jean. Fii încăpăţânat, slăbănogule şi…
Spatele lui Locke se arcui în mod convulsiv şi din gâtlej îi ţâşni o tuse aspră şi
umedă; degetele sale slăbite încercară să se agaţe de piatră şi se rostogoli pe
partea stângă. Jean se dădu îndărăt şi suspină uşurat, nebăgând de seamă că se
aşezase într-o băltoacă de sânge de păianjen.
 Locke vomită în apă, icni şi se cutremură, apoi vomită din nou. Goangă
îngenunche lângă el şi îl apucă de umeri. Vreme de câteva minute, Locke zăcu
acolo tremurând, răsuflând greu şi tuşind.
— O, pe toţi zeii! spuse el în cele din urmă, cu un glas slab şi răguşit. Pe toţi
zeii! Ochii mei! De-abia pot vedea. Acolo-i apă?
— Da, apă curgătoare.
Jean se întinse şi îl apucă de braţ pe Locke.
— Atunci băgaţi-mă acolo. Pe toţi cei Treisprezece, ajutaţi-mă să dau jos
scârboşenia asta de pe mine!
Locke se rostogoli în canal cu un pleoscăit înainte ca Jean sau Goangă să
încerce măcar să-l ajute; îşi scufundă de mai multe ori capul în apa întunecată,
apoi începu să-şi sfâşie hainele rămase, până când nu mai rămase decât într-un
maiou alb şi în pantalonii cenuşii.
— Mai bine? întrebă Jean.
— Cred că da, icni Locke din nou. Mă ustură ochii, mă ard nasul şi gâtul, mă
doare pieptul, am o durere de cap mare cât Therim Pel, am fost pocnit de
întreaga familie Barsavi, sunt îmbâcsit de pişat de cal şi se pare că Regele
Cenuşiu tocmai ne-a tras ţeapă. Îşi puse capul pe marginea cărării pietruite şi tuşi
de câteva ori. Când şi-l ridică din nou, observă pentru prima oară hoiturile
păianjenilor şi se trase înapoi. Îh! Zeii să ne ferească! Se pare că am ratat şi eu
câte ceva.
— Draci săraţi, zise Jean. O haită întreagă, atacând împreună. Au căutat-o cu
lumânarea. Un atac sinucigaş, aş spune.
— Dar n-are sens, zise Locke.
— Există totuşi o explicaţie, replică Jean.
— O conspiraţie a zeilor, murmură Locke. A, vrăjitorie!
— Da, afurisitul ăla de Mag-Juruit. Dacă poate îmblânzi un şoim-scorpion, ar
putea…
— Şi dacă-i numai din pricina acestui loc? îi întrerupse Goangă. Aţi auzit şi
voi poveştile.
— Nu are rost să ne batem capul cu poveşti, spuse Locke, când avem de-a
face cu un mag despre care ştim sigur că ne poartă sâmbetele. Jean are dreptate.
Nu am fost îndesat în butoiul ăla pentru că nu mi-am jucat bine rolul, iar javrele
astea nu erau aici pentru distracţie. Amândoi trebuia să fiţi morţi sau dacă nu
morţi…
— Speriaţi, interveni Jean. Cu atenţia distrasă. Ceea ce ţi-ar fi înlesnit
înecarea.
 — Pare plauzibil. Locke îşi frecă încă o dată ochii, care încă îl usturau. E
uluitor cum de fiecare dată, când cred că toată treaba asta m-a dus la capătul
răbdării, găsesc ceva nou de urât. Calo şi Galdo... trebuie să ajungem la ei.
— Ar putea fi într-un bucluc al naibii de mare, încuviinţă Jean.
— Deja sunt, dar o să ne descurcăm mai bine după ce o să fim din nou
împreună.
Locke încercă să se salte din apă, dar nu izbuti. Jean întinse o mână şi îl apucă
de gulerul tunicii. Locke îi făcu un semn cu capul, mulţumindu-i, şi se ridică
încet în picioare, tremurând.
— Mă tem că nu mai am deloc vlagă. Îmi pare rău, Jean!
— Să nu-ţi pară. Ai îndurat o grămadă de rahaturi în noaptea asta. Mă bucur
că te-am scos din chestia aia înainte să fie prea târziu.
— Vă sunt recunoscător, credeţi-mă. A fost... Ar fi fost... Locke se cutremură
şi tuşi din nou. A fost de-a dreptul îngrozitor.
— Îmi dau seama, zise Jean. Pornim?
— Cu toată viteza. Îndărăt pe drumul pe care aţi venit voi doi, şi în linişte.
Mulţimea lui Barsavi ar putea să fie încă prin preajmă. Şi staţi cu ochii în patru
după, ăă, păsări.
— Corect. Am venit printr-un soi de tunel de pe partea vestică a canalului.
Jean se plesni peste frunte şi se uită împrejur. La naiba, am rătăcit Surorile.
— Stai liniştit, spuse Goangă, arătându-i-le. Mi-am închipuit eu că o să le vrei
înapoi, aşa că am avut grijă de ele.
— Îţi sunt recunoscător, Goangă, zise Jean. Mă bate gândul să le folosesc pe
spinarea unora chiar în noaptea asta.

Apa-Ruginie era pustie, ca de obicei, când se furişară prin tunel şi se căţărară

pe ţărmul canalului, chiar la vest de Gaura Ecoului. Alaiul lui Barsavi dispăruse.
Şi, cu toate că cei trei Ticăloşi Gentilomi se pitulară şi cercetară cerul misterios
după vreun semn de şoim, nu observară nimic neobişnuit.
— Hai să ne îndreptăm spre Fum-de-cărbune, spuse Locke. Pe lângă
Gorganul Cerşetorului. Putem să furăm o barcă şi să ne strecurăm în casă prin
canal. Canalul de scurgere de pe partea sudică a Cartierului Templelor, chiar sub
Casa lui Perelandro, avea un mecanism culisant ascuns în grilajul ce îl acoperea
la exterior. Ticăloşii Gentilomi îl puteau deschide după bunul plac, astfel încât să
poată veni şi pleca în secret.
 — Bună idee, spuse Jean. Nu m-aş simţi deloc în largul meu dac-ar fi să
umblu pe străzi şi pe poduri.
Se furişară spre sud, mulţumind Cerului pentru negurile joase şi calde care se
lăsaseră peste ei. Jean mergea cu securile scoase şi îşi rotea capul dintr-o parte în
alta, atent ca o pisică pe o sârmă de rufe ce se clatină. Îi conduse peste un pod, cu
Locke tot împleticindu-se şi rămânând în urmă, apoi pe malul sud-estic al
Liniştii. Aici movila neagră şi neluminată a Gorganului Cerşetorului se ridica în
negurile din stânga lor, iar duhoarea jilavă a mormintelor săracilor umplea
văzduhul.
— Nici un străjer, şopti Locke. Nici un puşti din Dealul Umbrelor. Nici un
suflet. Al naibii de ciudat, chiar şi pentru un cartier ca ăsta.
— Eh, parcă a fost ceva normal în noaptea asta... Jean mări pasul cât putu şi
în curând trecură un alt pod, spre sud, în Fum-de-cărbune. Locke se strădui să
ţină pasul, ţinându-se de stomac şi de coaste, care-l dureau îngrozitor. Goangă le
asigura spatele, privind întruna peste umăr.
La marginea nord-estică a Cartierului Fum-de-cărbune se afla un şir de docuri
vechi, cu scări lăsate şi cu cheiuri părăginite de piatră. Toate bărcile şi barjele
mai mari şi mai arătoase erau încuiate şi legate cu lanţuri, însă câteva luntri
săltau ici şi colo pe valuri, prinse numai cu frânghii. Într-un oraş plin cu
asemenea bărcuţe, nici un hoţ întreg la minte nu s-ar fi ostenit să fure vreuna –
asta, de obicei.
Se căţărară în prima luntre care avea şi vâslă înăuntru; Locke se prăbuşi la
pupă, în vreme ce Goangă luă vâsla, iar Jean desprinse frânghia.
— Mulţumesc, Goangă. Jean se înghesui pe fundul ud al micuţului vas de
lemn; cei trei încăpeau la fix. O să fac schimb cu tine imediat.
— Cum, fără vorbe de duh despre educaţia mea morală?
— Educaţia ta morală s-a terminat. Jean se uită pe cer în timp ce docul
rămânea în urmă şi Goangă îi ducea spre centrul canalului. Acum o să înveţi câte
ceva despre război.

Nevăzut şi nederanjat, Jean vâsli în linişte până la malul nordic al canalului,

chiar la sud de templul lor. Casa lui Perelandro nu era decât o formă vagă şi
întunecată, neluminată în ceaţa argintie de deasupra capetelor lor.
— Uşurel, uşurel, mormăi vlăjganul pe când apropia luntrea de canalul de
scurgere; acesta se afla cam la un metru deasupra apei şi avea o deschidere de
nici doi metri în diametru. Ducea, mai pe ocolite, la un pasaj ascuns chiar în
spatele scării ce cobora din templu. Goangă îşi vârî mâna printre gratiile de fier
de la capătul scurgerii şi deschise încuietoarea ascunsă. Se pregăti apoi să se
cațere înăuntru.
— Intru eu primul, zise el, însă Jean îl înşfăcă de guler.
— Nu prea cred. Surorile Năbădăioase o să intre primele. Tu stai aici şi ţine
barca echilibrată.
Goangă făcu cum i se spusese, bosumflându-se, iar Locke surâse. Jean se
căţără în canal şi începu să se târască prin întuneric.
— Îţi las ţie onoarea de a fi al doilea, Goangă, zise Locke. S-ar putea să am
nevoie de o mână de ajutor ca să urc.
După ce ajunseră toţi trei în siguranţă în jgheab, Locke se întoarse şi împinse
cu piciorul bărcuţa înapoi pe canal. Curentul avea să o poarte spre Via
Camorrazza, pierdută în neguri, până când cineva urma să treacă peste ea cu o
barcă mai mare sau să se căpătuiască cu ea. Locke trase apoi prelata peste ţeavă
şi o încuie la loc. Ticăloşii Gentilomi ungeau balamalele de la grilaj pentru ca
sosirile şi plecările lor să treacă neobservate.
Se târâră prin beznă, înconjuraţi de ecoul firav al propriilor răsuflări şi de
sunetul înăbuşit al pânzei târşite. Se auzi un mic păcănit când Jean deschise
intrarea ascunsă în vizuină; apoi o dungă firavă de lumină argintie se revărsă
peste ei. Jean păşi pe podeaua de lemn din pasajul întunecos; chiar în dreapta sa,
treptele duceau spre intrarea ascunsă de sub ceea ce fusese cândva patul
Părintelui Lanţuri. În ciuda strădaniei lui Jean de a merge încet, podeaua scârţâi
uşor când se mişcă înainte. Locke se strecură în pasaj în spatele lui, cu inima
bătându-i puternic.
Lumina era prea slabă. Pereţii fuseseră aurii dintotdeauna.
Jean se furişă înainte, cu securile strânse în mâini. În capătul îndepărtat al
coridorului, dădu colţul, se ghemui şi apoi se ridică în picioare, mormăind:
„Rahat!―
Bucătăria fusese devastată complet.
Dulapurile cu mirodenii erau răsturnate; podeaua era presărată cu sticlă spartă
şi veselă sfărâmată. Bufetele din cămară atârnau deschise şi goale; butoiul cu apă
fusese vărsat pe lespezi. Scaunele aurite erau sfâşiate şi azvârlite într-un colţ,
claie peste grămadă. Frumosul candelabru care le atârnase deasupra creştetului
de când ajunseseră în vizuina de sticlă era complet năruit. Rămăsese agăţat în
câteva sârme, cu planetele şi constelaţiile zdrobite, şi cu armilarele îndoite în
mod ireparabil. Soarele care arsese în inima sa era crăpat ca un ou; uleiurile
alchimice care luminaseră dinlăuntrul său se vărsaseră pe masă.
 Locke şi Jean stăteau la capătul coridorului de la intrare, holbându-se
înmărmuriţi. Goangă dădu colţul, gata să se lupte cu nişte vrăjmaşi nevăzuţi, şi
înlemni între ei.
— Eu... pe toţi zeii. Pe toţi zeii!
— Calo? Locke uită orice urmă de precauţie. Galdo! Calo! Sunteţi aici?
Jean dădu la o parte perdeaua grea de la uşa dinspre Garderobă. Nu zise nimic
şi nu scoase nici un zgomot, însă Surorile Năbădăioase îi căzură din mâini şi
zăngăniră pe lespezi.
Garderoba fusese şi ea răvăşită. Toate rândurile de straie elegante şi de
costume, toate pălăriile, panglicile, bufanţii şi dresurile, toate jiletcile, vestele şi
celelalte accesorii în valoare de mii de coroane – totul dispăruse. Oglinzile erau
sfărâmate; Cutia cu Măşti era răsturnată, iar conţinutul ei era împrăştiat şi spart
pe podea.
Calo şi Galdo zăceau pe spate, lângă ea, holbându-se în penumbră. Aveau
beregatele tăiate de la o ureche la cealaltă, o pereche de crestături netede – răni
identice, gemene.

Jean se prăbuşi în genunchi.

Goangă încercă să se strecoare pe lângă Locke, iar acesta îl împinse îndărăt în
bucătărie cu vlaga pe care-o mai avea în el, spunând: „Nu, Goangă, nu...― Dar era
deja prea târziu. Băiatul se aşeză pe marginea mesei din scoruş şi izbucni în
plâns.
Pe toţi zeii, cugetă Locke pe când se împleticea în Garderobă, trecând de Jean.
Pe toţi zeii, am fost un nesăbuit! Ar fi trebuit să strângem tot şi să fugim.
— Locke... murmură Jean, şi apoi căzu lat la podea, tremurând şi zvârcolindu-
se de parcă ar fi avut o criză.
— Jean! Pe toţi zeii, ce mai e şi-acum? Locke se ghemui lângă vlăjgan şi îl
apucă de bărbia rotundă şi masivă. Pulsul lui Jean zvâcnea nebuneşte. Se holbă la
Locke cu ochii măriţi, închizându-şi şi deschizându-şi gura, neizbutind să scuipe
cuvintele. Mintea lui Locke începu să gonească. Otravă? Un soi de capcană?
Vreo şmecherie alchimică lăsată în cameră? De ce nu era şi el afectat? Se simţea
oare atât de nefericit încât nu băgase de seamă simptomele? Se uită primprejur
înnebunit şi ochii îi căzură pe un obiect întunecat ce zăcea între gemenii Sanza.
O mână – o mână de om retezată, cenuşie, uscată şi scorţoasă. Zăcea cu palma
spre tavan şi cu degetele chircite spre interior. În pielea moartă a palmei era
cusut cu aţă neagră un nume; scrisul era grosolan, dar cât se poate de limpede,
căci era scos în evidenţă de o dâră de văpaie albastră:

JEAN TANNEN

Ce ţi-aş putea face dacă ţi-aş ţese numele adevărat pe pânză... Vorbele
Şoimarului îi reveniră în minte lui Locke, ca din senin; Jean gemu din nou,
spatele i se arcui de durere, iar Locke se întinse spre mâna retezată. Prin cap i se
învârteau o duzină de planuri s-o ciopârţească cu o secure, s-o opărească pe vatra
alchimică, s-o azvârle în fluviu... Nu avea prea multe cunoştinţe despre
practicarea magiei, dar era sigur că orice ar fi făcut tot era mai bine decât să stea
degeaba.
Se auziră iar paşi, strivind sticla spartă din bucătărie.
— Nu mişca, băiete. Nu cred că prietenul tău grăsan te poate ajuta în clipa
asta. Aşa, stai pe loc.
Locke luă în mâna stângă una dintre securile de pe jos şi păşi către uşa
Garderobei.
La marginea holului de la intrare stătea un bărbat – un străin, în ochii lui
Locke. Purta o mantie lungă şi castanie, cu gluga dată pe spate, dezvăluind un
păr negru, lung şi sârmos, şi mustăţi negre, cu vârfurile plecate. Ţinea o arbaletă
în mâna dreaptă, îndreptată aproape nepăsător spre Goangă. Ochii i se măriră
când Locke se ivi în uşa Garderobei.
— Stai aşa, zise el. Tu n-ar trebui să fii aici.
— Eşti omul Regelui Cenuşiu, spuse Locke.
Ţinea mâna stângă pe peretele de lângă uşă, de parcă s-ar fi sprijinit de el,
ascunzând astfel securea.
— Unul dintre oamenii Regelui Cenuşiu. Să tot aibă câţiva.
— Îţi dau câţi bani vrei, zise Locke. Spune-mi unde este, ce face şi cum îl pot
evita pe Magul-Juruit.
— Nu poţi. Pe-asta ţi-o zic gratis. Şi câţi bani vreau? Nu ai de unde.
— Am patruzeci şi cinci de mii de coroane.
— Ai avut, zise arbaletierul, aproape prieteneşte. Nu mai ai.
— Ai o săgeată, spuse Locke. Şi noi suntem doi. Jean gemu pe podeaua din
spatele său. Eu zic că merită să cântăreşti bine situaţia.
— Tu nu arăţi prea bine, iar băiatul nu pare cine ştie ce. Ţi-am zis să nu mişti,
băiete.
— O săgeată n-o să fie de ajuns, spuse Goangă, cu ochii aprinşi de o mânie
rece pe care Locke nu o mai văzuse niciodată la el. N-ai nici cea mai mică idee
cu cine te pui.
 — O săgeată, repetă Locke. Era pentru Goangă, nu? Dacă nu aş fi fost şi eu
aici, l-ai fi omorât imediat. Apoi ai fi terminat cu Jean. Toate bune şi frumoase.
Dar acum suntem doi şi tu tot pentru un singur om eşti înarmat.
— Calm, oameni buni, rosti omul Regelui Cenuşiu. Nu cred că vreunul din
voi moare de nerăbdare să capete o gaură în faţă.
— Nu ştii cu cine ai de-a face. Nici ce am făcut noi.
Goangă îşi mişcă uşor încheietura, şi ceva îi căzu din mânecă. Locke de-abia
prinse cu colţul ochiului mişcarea – ce mai era şi aia? Bocceaua Ştrengarului? O,
zeii să ne păzească! N-ar fi fost de prea mare ajutor împotriva unei săgeţi de
arbaletă.
— Goangă... murmură el.
— Spune-i, Locke. Spune-i că nu ştie cu cine se pune. Spune-i că nu ştie ce o
să păţească! Îl putem doborî.
— Primul care mişcă un centimetru încasează săgeata în plin.
Arbaletierul se dădu puţin înapoi, îşi sprijini arma pe braţul stâng şi o îndreptă
când spre Locke, când spre Goangă.
— Goangă, nu...
— Îl putem doborî, Locke. Tu şi cu mine. Nu ne poate opri pe amândoi. La
naiba, pun rămăşag că nu ne poate opri pe nici unul din noi.
— Goangă, ascultă...
— Ascultă-ţi prietenul, băiete.
Intrusul asuda nervos îndărătul armei.
— Sunt un Ticălos Gentilom, zise Goangă, încet şi mânios. Nimeni nu se
pune cu noi. Nimeni nu ne întrece. O să plăteşti!
Goangă ţâşni de pe podea, ridicând mâna în care ţinea Bocceaua Ştrengarului,
cu o expresie de hotărâre nestrămutată pe chip. Arbaleta trase, iar şfichiuitul
coardei declanşate răsună ascuţit din pereţii de sticlă închişi ai bucătăriei.
Săgeata care trebuia să-l nimerească pe Goangă între ochi îl lovi în gât.
Puştiul se trase înapoi de parcă l-ar fi pişcat o gânganie; genunchii săi
încremeniră la jumătatea săriturii, şi el se răsuci, scăpând din mâini, în cădere,
micuţul său Şnur.
Omul Regelui Cenuşiu îşi aruncă arbaleta şi întinse mâna după sabia de la
cingătoare, însă Locke azvârlise deja, cu toată furia, securea pe care o ascunsese.
Jean ar fi putut să-i despice capul omului cu tăişul; Locke de-abia izbuti să i-l
crape cu contragreutatea. Însă fu de ajuns. Bila îl izbi chiar sub ochiul drept şi el
sări în spate, urlând de durere.
Locke ridică arbaleta şi se năpusti asupra intrusului, răcnind. Îl lovi în plină
figură cu mânerul armei şi nasul omului se sparse, împroşcându-l cu sânge.
Omul căzu pe spate, izbindu-se cu capul de Sticla-străveche de pe peretele
coridorului. În timp ce aluneca la pământ, îşi ridică braţele în faţă într-o încercare
de a se apăra de următoarea lovitură a lui Locke. Locke îi zdrobi degetele cu
arbaleta; ţipetele celor doi oameni se amestecară şi răsunară în spaţiul închis.
Locke puse capăt luptei când împlântă un capăt curbat al arbaletei în tâmpla
bărbatului. Capul asasinului se răsuci, sângele ţâşni pe sticlă, şi el alunecă în
colţul coridorului, nemişcat.
Locke azvârli arbaleta, se întoarse pe călcâie şi alergă la Goangă.
Săgeata străpunsese gâtul băiatului la dreapta traheei, până în marginea
exterioară a gâtului, unde era împlântată până la penele-i rotunjite într-o băltoacă
de sânge întunecat ce se tot lăţea. Locke îngenunche şi îi luă capul în braţe,
pipăind după vârful săgeţii în ceafa lui Goangă. Un lichid cald şi alunecos i se
scurse pe mâini; îl putea simţi cum iese cu fiecare răsuflare întretăiată a băiatului.
Goangă îşi opri ochii holbaţi asupra lui.
— Iartă-mă, bălmăji Locke printre lacrimi. Să fiu al naibii, Goangă, e numai
vina mea. Am fi putut să fugim. Ar fi trebuit să fugim. Mândria mea... tu, Calo şi
Galdo. Săgeata aia ar fi trebuit să mă lovească pe mine.
— Mândria ta este îndreptăţită, murmură băiatul. Ticălos... Gentilom.
Locke apăsă cu degetele rana lui Goangă, închipuindu-şi că ar fi putut stăvili
cumva şuvoiul de sânge, însă băiatul ţipă, şi Locke îşi retrase degetele
tremurânde.
— Îndreptăţită, scuipă Goangă. Sângele începu să-i curgă prin colţul gurii. Nu
sunt şi eu... secund? Nu... ucenic. Un adevărat Ticălos Gentilom?
— Nu ai fost niciodată secund, Goangă. N-ai fost niciodată ucenic. Locke
suspină, încercă să dea la o parte părul băiatului şi se îngrozi când văzu urma
însângerată pe care o lăsase pe fruntea palidă a lui Goangă. Idiot mic şi viteaz ce
eşti! Ticălos mic, nesăbuit şi viteaz ce eşti! E numai vina mea, Goangă, te rog...
te rog spune-mi că-i numai vina mea.
— Nu, murmură Goangă. O, pe toţi zeii... doare... doare atât de mult...
Băiatul îşi dădu ultima suflare în braţele lui Locke. Nu mai scoase nici un
cuvânt.
Locke privi în sus. I se părea că tavanul din sticlă stranie care îi luminase
viaţa cu căldură atâta amar de vreme era bucuros să-i arate acum numai un roşu
întunecat: imaginea podelei pe care stătea cu trupul neînsufleţit al lui Goangă,
care încă îi sângera în braţe.
Ar mai fi rămas acolo cine ştie cât, cu mintea rătăcită de durere – însă Jean
gemu zgomotos în camera alăturată.
Locke îşi reveni, se cutremură şi aşeză jos capul lui Goangă, cât de uşor putu.
Se ridică în picioare, împleticindu-se, şi luă încă o dată de pe podea securea lui
Jean. Mişcările îi erau încete şi nesigure pe când reintră în Garderobă, înălţă
securea deasupra capului şi o coborî cu toată forţa sa asupra mâinii fermecate ce
zăcea între trupurile lui Calo şi Galdo.
Văpaia albastră şi palidă se stinse când tăişul securii muşcă din carnea uscată;
Jean icni zgomotos în spatele său, un semn încurajator, după socoteala lui Locke.
În mod sistematic şi maliţios, ciopârţi mâna în bucăţele. Despică pielea scorţoasă
şi oasele sfărâmicioase până când aţele negre cu care fusese scris numele lui Jean
fură dezlânate şi sclipirea albăstruie dispăru complet.
Rămase cu ochii la cei doi Sanza până îl auzi pe Jean mişcându-se în spatele
său.
— Of, Goangă. Of, la naiba! Bărbatul vânjos se ridică în picioare,
împleticindu-se, şi gemu. Iartă-mă, Locke. Pur şi simplu nu m-am putut... nu m-
am putut mişca!
— Nu-i nimic de iertat. Locke vorbi de parcă l-ar fi durut până şi sunetul
glasului său. A fost o capcană. Avea numele tău pe ea, chestia aia pe care a lăsat-
o magul. S-au gândit că o să te întorci.
— O... o mână retezată? O mână de om, cu numele meu cusut pe ea?
— Da.
— Strânsoarea Spânzuratului, zise Jean, uitându-se la fragmentele de carne şi
la trupurile celor doi Sanza. Am... am citit despre ele, când eram mai tânăr. Pe
toţi zeii!
— Şi uite-aşa scăpau frumuşel de tine, spuse Locke cu răceală. Nu mai
rămânea decât ca un asasin care se ascundea sus să coboare, să-l omoare pe
Goangă şi să te dea gata pe tine.
— Numai unul?
— Numai unul. Locke oftă. Jean. În odăile de sus. Gazul nostru de lampă... te
rog să-l aduci aici.
— Gazul de lampă?
— Adu-l pe tot, zise Locke. Grăbeşte-te.
Jean se opri în bucătărie, îngenunche şi închise pleoapele lui Goangă cu mâna
stângă. Îşi îngropă faţa în mâini şi se înfioră, fără să scoată vreun zgomot. Apoi
se ridică în picioare, împleticindu-se şi ştergându-şi lacrimile, şi fugi să
îndeplinească voia lui Locke.
Locke se întoarse încet în bucătărie, târând trupul lui Calo Sanza cu el. Puse
cadavrul lângă masă, îi împreună mâinile pe piept, îngenunche şi îl sărută pe
frunte.
Bărbatul din colţ gemu şi dădu din cap. Locke îl lovi o dată în faţă, apoi se
întoarse în Garderobă după trupul lui Galdo. Cât de curând, cei doi Sanza fură
aşezaţi ca lumea în mijlocul bucătăriei devastate, cu Goangă lângă ei. Neputând
să îndure privirea sticloasă din ochii prietenilor săi morţi, Locke îi înveli cu feţe
de masă scoase dintr-un bufet zdrobit.
— Vă făgăduiesc un prinos de moarte, fraţilor, şopti Locke după ce isprăvi.
Vă făgăduiesc un prinos care să le-atragă şi zeilor atenţia. Un prinos care să facă
duhurile tuturor Ducilor şi Capilor din Camorr să se simtă ca nişte sărăntoace.
Un prinos în sânge, aur şi foc. Vă jur asta pe Aza Guilla care ne strânge laolaltă,
pe Perelandro care ne-a adăpostit şi pe Paznicul Strâmb care-şi pune degetul pe
balanţă când ne sunt cântărite sufletele. Îi jur asta lui Lanţuri, care ne-a ţinut în
siguranţă. Iertaţi-mă, rogu-vă, că nu am izbutit să fac la fel.
Locke se sili să se ridice şi se întoarse la treabă.
Prin colţurile Garderobei erau azvârlite nişte straie vechi; Locke le adună,
împreună cu ce mai rămăsese din Cutia cu Măşti răsturnată: o mână de mustăţi
false, nişte bărbi false şi un pic de adeziv de scenă. Le aruncă pe toate în holul de
la intrarea vizuinii; apoi se uită în vistierie. Aşa cum bănuise, era complet goală.
Nici o monedă nu mai rămăsese în vreun puţ sau pe vreun raft. Fără îndoială că
dispăruseră şi sacii încărcaţi mai devreme în căruţă.
Adună cearşafuri şi pături din odăile de dormit din spatele vizuinii, apoi
pergament, cărţi şi hrisoave. Le aruncă pe toate într-o grămadă pe masă. După
aceea, se duse lângă asasinul trimis de Regele Cenuşiu, cu mâinile şi cu straiele
acoperite de sânge, şi aşteptă să se întoarcă Jean.

— Trezeşte-te, zise Locke. Ştiu că mă poţi auzi.

Asasinul trimis de Regele Cenuşiu clipi, scuipă sânge şi încercă să se împingă
şi mai în colţ cu picioarele. Locke îl privea de sus. Era o răsturnare ciudată a
ordinii fireşti a lucrurilor. Asasinul era vânjos, cu un cap mai înalt decât Locke,
iar Locke nu arăta deloc impresionant după tot ce se petrecuse în acea noapte.
Însă tot ce avea mai înfricoşător i se strânsese acum în ochi, şi aceştia îl fixau pe
asasin cu o ură aprinsă şi necruţătoare.
Jean stătea la câţiva paşi în spatele lui, cu un sac pe umeri şi cu securile
îndesate la brâu.
— Vrei să rămâi în viaţă? întrebă Locke.
Asasinul nu spuse nimic.
— A fost o întrebare simplă şi nu o s-o repet. Vrei să rămâi în viaţă?
— Eu... da, zise încet bărbatul.
— Atunci îmi face o deosebită plăcere să nu îţi fac pe plac. Locke îngenunche
lângă el, îşi vârî mâna în maiou şi scoase de acolo o desagă mică de piele
atârnată de o frânghie la gâtul său. Cândva, spuse el, când am crescut destul de
mare ca să pricep ce am făcut, mi-a fost ruşine că am ucis. Chiar şi după ce mi-
am plătit datoria, tot am purtat asta. Toţi anii ăştia, ca să ţin minte.
Trase desaga şi rupse frânghia. O deschise şi scoase un singur dinte de rechin.
Înşfăcă mâna dreaptă a asasinului, îi puse desaga şi dintele în palmă, apoi strânse
degetele rupte ale bărbatului peste ele. Asasinul se zvârcoli şi zbieră. Locke îl
pocni.
— Dar acum, continuă el, acum o să ucid din nou. O să mă pun pe omorât
până ce ultimul om al Regelui Cenuşiu o să crape. M-auzi, jigodie? O să îi fac
felul Magului-Juruit şi Regelui Cenuşiu şi dacă toate puterile Camorrului,
Karthainului şi ale Iadului însuşi se vor ridica împotriva mea, mie o să-mi fie
totuna – doar un şir mai lung de hoituri presărate între mine şi stăpânul tău.
— Eşti nebun, murmură asasinul. Nu te poţi pune cu Regele Cenuşiu.
— O, voi face chiar mai mult de-atât! Orice pune la cale, eu voi zădărnici.
Orice îşi doreşte, eu voi nimici. Nu va mai rămâne nici unul dintre motivele pe
care le-ai avut când ai venit aici ca să-mi omori prietenii. Toţi oamenii Regelui
Cenuşiu vor muri degeaba, începând cu tine.
Jean Tannen înaintă şi îl apucă pe asasin cu o mână, săltându-l în genunchi.
Jean îl târî în bucătărie, fără să dea atenţie rugăminţilor de îndurare ale
bărbatului. Asasinul fu azvârlit pe masă, lângă cele trei trupuri acoperite şi
grămada de pânză şi de hârtie, şi deveni conştient de mirosul greţos de gaz de
lampă.
Fără vreun cuvânt, Jean zdrobi genunchiul drept al asasinului cu bila unei
securi; omul urlă. Încă o izbitură rapidă îi sfărâmă rotula stângă, iar asasinul se
rostogoli ca să se apere de alte lovituri – dar nu mai căzu niciuna.
— Când o să-l vezi pe Paznicul Strâmb, zise Locke, răsucind ceva în mâini,
să-i spui că Locke Lamora bagă greu la cap, dar bagă bine. Şi când o să-mi vezi
prietenii, să le spui că mai sunt şi alţii ca tine pe drum!
Îşi desfăcu mâinile şi lăsă să cadă un obiect. Era o bucată de frânghie, cenuşie
ca un cărbune, cu filamente albe ieşindu-i dintr-un capăt. Feştilă alchimică. După
câteva momente de expunere la aer, firele albe făceau scânteie, aprinzând
frânghia cenuşie (care era mai grea şi ardea mai încet) în care erau înfăşurate.
Feştila căzu într-o băltoacă de gaz.
Locke şi Jean urcară prin trapa ascunsă în vechiul templu de piatră, trântind
chepengul cu zgomot în urma lor.
În vizuina de sticlă de sub ei începură să se înalţe flăcările.
Întâi flăcările, apoi ţipetele.
 INTERLUDIU: Povestea vechilor jucători de handbal

Handbalul este un joc therin, pe cât de preţuit de oamenii din oraşele-state de

la miazăzi, pe atât de dispreţuit de vadrani în regatul lor de la miazănoapte (deşi
vadranii de la miazăzi par să-l îndrăgească destul de mult). Cărturarii nu prea dau
crezare legendei conform căreia jocul îşi are originea în epoca Tronului Therin,
când împăratul nebun Sartirana s-ar fi distrat jucând popice cu capetele retezate
ale prizonierilor executaţi. Totuşi, ei nu exclud complet această variantă,
deoarece nu este prea înţelept să subestimezi excesele Tronului Therin fără să te
bazezi pe cele mai solide dovezi.
Handbalul este un sport dur pentru oameni duri, disputat între două echipe, pe
orice suprafaţă îndeajuns de plată care poate fi găsită. Mingea este un ghem
cauciucat din latex şi piele, lat de vreo cincisprezece centimetri. Terenul are între
douăzeci şi treizeci de stânjeni lungime, cu linii drepte marcate (de obicei, cu
creta) la ambele capete. Fiecare echipă încearcă să ducă mingea dincolo de linia
porţii adversarului. Mingea trebuie ţinută cu ambele mâini de jucători când
aleargă, păşesc sau plonjează dincolo de capătul terenului.
Mingea poate fi pasată liber de la un jucător la altul, dar nu trebuie atinsă cu
vreo parte a trupului mai jos de talie şi nu are voie să atingă pământul; în caz
contrar, posesia revine echipei adverse. Un arbitru neutru, denumit „Judecător―,
încearcă să pună în aplicare regulile jocului, cu mai mult sau mai puţin succes.
Meciurile sunt jucate câteodată între echipe care reprezintă întregi cartiere sau
insule din Camorr; iar beţia, pariurile şi încăierările din jurul acestor jocuri încep
mereu cu câteva zile înainte şi se sfârşesc când meciul nu mai este decât o
amintire. Într-adevăr, meciul este adeseori o insulă de calm relativ şi de
bunăvoinţă într-o mare de haos.

Se zice că odată, în timpul domniei primului Duce Andrakana, a fost aranjat

un meci între Cazan şi Cuprins-de-Flăcări. Un tânăr pescar, Markos, era socotit
drept cel mai bun handbalist din Cazan, în timp ce prietenul său cel mai bun,
Gervain, era privit drept cel mai bun şi mai corect Judecător de handbal din
întregul oraş. În mod firesc, Gervain a fost desemnat să arbitreze meciul.
 Meciul s-a disputat într-una dintre pieţele publice părăsite şi prăfuite din
cartierul Funinginea, cu o mie de spectatori nu foarte treji, care zbierau din toate
părţile şi se îngrămădeau în casele şi pe aleile părăginite care împrejmuiau piaţa.
Încleştarea fu aprigă, foarte strânsă pe tot parcursul ei. Spre final, Cazanul era în
urmă cu un punct, iar ultimele fire de nisip se scurgeau din clepsidra care măsura
timpul.
Markos, mugind mânios, luă mingea în mâini şi îşi croi drum printr-o întreagă
linie de apărători din Cuprins-de-Flăcări. Cu un ochi înnegrit, cu mâinile
învineţite, cu sângele curgându-i din coate şi din genunchi, se avântă disperat
spre linia porţii adverse în chiar ultima secundă a jocului.
Markos zăcea pe pietre, cu braţele întinse la maximum, cu mingea care
atingea, dar nu depăşea complet linia însemnată cu cretă. Gervain îi împinse în
lături pe jucătorii îngrămădiţi, se uită la Markos câteva secunde şi apoi spuse:
— Nu a depăşit linia. Nu se pune.
Răzmeriţa şi sărbătoarea care izbucniră după aceea nu se mai deosebiră una
de alta. Unii spun că Jachetele Galbene ar fi omorât o duzină de oameni ca s-o
înăbuşească; alţii spun că ar fi fost chiar vreo sută. Cel puţin trei Capa muriră
într-un mic război izbucnit din pricina pariurilor neonorate, iar Markos jură să nu
mai vorbească niciodată cu Gervain. Cei doi pescuiseră împreună pe aceeaşi
barcă de mici copii; acum tot Cazanul avertiză familia lui Gervain că vieţile lor
nu mai valorează nici cât o ceapă degerată dacă vreunul din ei mai pune vreodată
piciorul în cartier.
Anii trecură: întâi douăzeci, apoi treizeci, treizeci şi cinci. La cârma oraşului
se instală primul Duce Nicovante. Markos şi Gervain nu se mai văzură în tot
timpul ăsta. Gervain se duse în Jeresh pentru mulţi ani, şi acolo vâsli la galere şi
vână peştele-diavol pentru bani. În cele din urmă, făcându-i-se dor de casă, se
întoarse în Camorr. Ajuns la doc, fu uluit să vadă un bărbat care tocmai cobora
de pe o bărcuţă de pescuit – un bărbat la fel de îmbătrânit, cărunt şi bărbos ca el,
dar cu siguranţă nimeni altul decât vechiul său prieten Markos.
— Markos, strigă el. Markos, din Cazan! Markos! Zeii îmi surâd! Mă mai ţii
minte, nu-i aşa?
Markos se întoarse să îl privească pe călătorul din faţa lui; se holbă la el
câteva secunde. Apoi, fără nici cel mai mic avertisment, scoase de la cingătoare
un cuţit pescăresc şi îl împlântă până la plăsele în pântecele lui Gervain. Pe când
Gervain se uita în jos şocat, Markos îl împinse într-o parte, şi fostul Judecător de
handbal se scufundă în apa Golfului Camorr, de unde n-avea să mai iasă
niciodată.
— Pe naiba nu a depăşit linia, scuipă Markos.
 Verrarii, karthanii şi lashanii dau din cap cu înţeles când aud povestea asta. O
socotesc apocrifă, dar ea confirmă ceva ce ei pretind că ştiu în adâncul inimilor
lor: camorrenii sunt cu toţii nebuni de legat.
Camorrenii, pe de altă parte, o privesc ca pe o pildă preţioasă asupra delăsării
în chestiuni de răzbunare sau, atunci când cineva nu poate obţine satisfacţie
imediat, o pildă despre avantajele unei memorii sănătoase.
 CAPITOLUL UNSPREZECE

La curtea lui Capa Raza

Fură nevoiţi să şterpelească o altă bărcuţă, de vreme ce Locke scăpase de

prima cu atâta nepăsare. În oricare altă noapte, ar fi râs de situaţia asta.
„Împreună cu Goangă, Calo şi Galdo―, îşi spuse el.
Locke şi Jean plutiră spre sud, printre Strungi şi Mara Camorrazza, ghemuiţi
în nişte mantii culese de pe podeaua Garderobei, desprinşi de restul oraşului
cufundat în neguri. Luminile pâlpâitoare şi glasurile ce murmurau în depărtare i
se păreau lui Locke vestigii ale unei vieţi străine pe care o părăsise demult, nu
elemente ale oraşului în care trăise toată viaţa.
— Sunt un prost, mormăi el. Stătea întins pe copastie, suferind şi simţind
spasmele uscate ce i se înălţau iarăşi din adâncul stomacului greu încercat.
— Dacă mai zici asta o dată, interveni Jean, te arunc în apă şi trec cu barca
peste tine.
— Ar fi trebuit să fugim.
— Poate, spuse Jean. Dar poate că nu toate nenorocirile care ni s-au întâmplat
sunt urmări ale alegerilor tale, frate. Poate că asemenea năpaste se întâmplă
oricum, indiferent ce-am face noi. Poate că, dacă am fi fugit, Magul ăla Juruit ne-
ar fi vânat pe drum şi ne-ar fi împrăştiat oasele undeva între Camorr şi Talisham.
— Şi totuşi...
— Trăim, zise Jean, convingător. Trăim şi-i putem încă răzbuna. Ai făcut bine
să te descotoroseşti aşa de omul pe care-l trimisese Regele Cenuşiu în vizuină.
Întrebările care se impun acum sunt de ce şi ce urmează? Nu te mai purta de
parcă ai fi tras pe nas fum de Piatra-duhului. Am nevoie de isteţimea ta, Locke!
Am nevoie de Ghimpele din Camorr.
— Dă-mi de veste când îl găseşti. E doar un basm de adormit copiii.
— Ba nu, stă cu mine în barca asta, chiar acum. Dacă nu eşti tu, trebuie să
intri în pielea lui. Ghimpele este omul care îl poate învinge pe Regele Cenuşiu,
căci eu n-o pot face singur; atâta lucru ştiu şi eu. De ce ne-ar face una ca asta
Regele Cenuşiu? Ce are de câştigat din asta? Gândeşte-te, la naiba!
— Prea multe de ghicit, spuse Locke. Glasul său îşi recăpătă un pic din vlagă
pe când cugeta. Însă... dacă restrângem întrebarea... Ia în calcul mijloacele pe
care le are. Am văzut unul dintre oamenii lui sub templu; eu am mai văzut unul
când am fost răpit prima dată. Deci ştim că avea cel puţin doi oameni în slujba
sa, pe lângă Magul-Juruit.
— Aşa. Ţi s-a părut genul de om neatent?
— Nu. Locke îşi frecă mâinile. Nu, tot ce a făcut mi s-a părut la fel de
minuţios ca un mecanism automat verrari.
— Şi totuşi a trimis un singur om în vizuină.
— Da – cei doi Sanza erau deja morţi, pe mine mă credeau mort, tu ai nimerit
într-o altă capcană de-a Magului-Juruit, şi Goangă urma să-şi încaseze o săgeată
de arbaletă. Lucru meşteşugit. Făcut cu iuţeală şi cruzime.
— Dar de ce să nu trimită doi oameni? De ce nu trei? De ce să nu fie absolut
sigur că s-a rezolvat? Jean folosi vâsla ca să ţină barca pe loc împotriva
curentului. Nu-mi prea vine să cred că s-a lenevit deodată, tocmai în punctul
culminant al planului său.
— Poate, zise Locke, poate că... avea mare nevoie de toţi oamenii lui în altă
parte. Poate că se putea lipsi de un singur om. Locke rămase cu gura deschisă şi
izbi cu pumnul drept în palma mâinii stângi. Poate că nu noi eram punctul
culminant al planului său, la urma urmei.
— Atunci ce?
— Nu ce, cine. Locke se aşeză şi gemu, simţind că îi vâjâie capul. Pe cine a
atacat el lunile astea? Jean, Barsavi crede că Regele Cenuşiu este mort. Deci ce o
să facă în noaptea asta?
— O să... o să dea o petrecere. Cum obişnuia să facă în Ziua Schimbărilor. O
să sărbătorească.
— La Mormântul Plutitor, spuse Locke. O să lase uşile larg deschise, o să
aducă înăuntru butoaie – zeii să ne apere! –, butoaie adevărate, de data asta. O
să-şi cheme toată curtea. Toţi Oamenii Potriviţi, beţi la grămadă pe pasarelă şi pe
pontoanele din Resturi-de-lemn. Ca-n vremurile bune.
— Deci Regele Cenuşiu şi-a înscenat moartea ca să-l facă pe Barsavi să dea o
petrecere?
— Nu-i vorba de petrecere, îl întrerupse Locke. E vorba... de oameni. Toţi
Oamenii Potriviţi. Asta e; pe toţi zeii, asta e! Barsavi o să apară în noaptea asta
în faţa oamenilor săi pentru prima oară după luni întregi. Înţelegi? Toate găştile,
toţi garrista vor fi martori la orice se va petrece acolo.
— Şi cu ce îl ajută asta pe Regele Cenuşiu?
— Netrebnicului îi plac chestiile teatrale. Cred că Barsavi este într-un rahat
mare de tot. Vâsleşte, Jean! Du-mă în Cazan chiar acum. Pot trece singur în
Pustiu. Trebuie să ajung la Mormântul Plutitor, cât se poate de repede.
 — Ţi-ai pierdut minţile? Dacă Regele Cenuşiu şi oamenii lui colindă încă pe
străzi, o să te omoare pe loc. Iar dacă Barsavi te vede, nu uita că ar trebui să fii
aproape mort de deshidratare! Şi-aşa eşti aproape mort de la mai mult de-atât!
— Nu îl vor vedea pe Locke Lamora, spuse Locke, scotocind prin obiectele
pe care izbutise să le salveze din Cutia cu Măşti. Îşi duse o barbă falsă la faţă şi
rânji. O să am părul cărunt câteva zile, de vreme ce alifia de îndepărtare a
început deja să-şi facă efectul. O să dau cu nişte funingine şi o să-mi trag gluga,
şi voi fi un simplu slăbănog cu vânătăi pe toată faţa, care a venit să dea pe gât
vinul oferit gratis de Capa.
— Ar trebui să te odihneşti; ai mâncat o bătaie soră cu moartea. Eşti făcut
aproape zob. N-am vrut să spun că trebuie să te zoreşti chiar aşa.
— E drept că mă dor locuri pe care nici nu ştiam că le am, încuviinţă Locke,
ungându-şi bărbia cu pastă adezivă, cât se poate de grijuliu. Dar n-am ce face.
Asta-i tot ce ne-a mai rămas din arsenalul de deghizări; nu mai avem bani, nici
garderobă, templu sau prieteni. Iar tu mai ai la dispoziţie doar câteva ceasuri, în
cel mai fericit caz, să ne găseşti un loc unde să stăm înainte ca oamenii Regelui
Cenuşiu să se prindă că sunt cu unul în minus.
— Totuşi…
— Sunt pe jumătate cât tine, Jean. Nu mă poţi cocoloşi acum. Eu pot umbla
nevăzut; tu ai fi la fel de bătător la ochi precum soarele când răsare. Îţi sugerez să
găseşti un bordei în Funingine, să-l cureţi de şobolani şi să laşi câteva dintre
semnele noastre prin zonă. Mâzgăleşte cu nişte funingine pe ziduri. Te găsesc eu
după ce isprăvesc.
— Dar…
— Jean, tu ţi l-ai dorit pe Ghimpele din Camorr. Ei bine, iată-l. Locke îşi fixă
barba falsă pe faţă şi apăsă până când adezivul încetă să-l mai mănânce, semn că
se uscase. Du-mă până în Cazan şi lasă-mă acolo. O să se întâmple ceva la
Mormântul Plutitor şi trebuie să văd ce. Tot ce ne-a făcut nemernicul ăla se
rezumă la următoarele ceasuri – dacă nu cumva se întâmplă deja.

Se poate spune, din mai multe privinţe chiar, că Vencarlo Barsavi s-a întrecut
pe sine cu petrecerea pe care a dat-o pentru a sărbători izbânda asupra ucigaşului
fiicei sale.
Mormântul Plutitor fu deschis tuturor. Străjile rămaseră la posturi, dar
măsurile de siguranţă scăzură mult. Imense felinare alchimice fură căţărate sub
pavilioanele de mătase de pe punţile superioare ale galeonului ancorat în port;
acestea luminau Resturi-de-lemn sub cerul întunecat şi sclipeau ca nişte faruri
prin ceaţă.
Fură trimişi mesageri la Ultima Greşeală pentru mâncare şi vin. Taverna fu
golită iute de toate merindele, de majoritatea butoaielor şi de toţi clienţii. Aceştia
se revărsară spre Resturi-de-lemn, beţi sau treji, uniţi de aceeaşi curiozitate.
Străjile de pe chei îi cercetau din priviri pe oaspeţii care veneau puhoi, dar nu
făceau nimic altceva. Bărbaţii şi femeile care nu aveau arme prea evidente
ascunse sub haine erau lăsaţi să intre fără nici cea mai sumară verificare. Îmbătat
cu izbânda sa, Capa hotărâse să fie mărinimos în mai multe privinţe. Asta se
dovedi a fi în avantajul lui Locke; cu gluga trasă peste chip, cu barbă şi cât se
poate de murdar, se strecură înăuntru împreună cu o gloată imensă de pungaşi
gălăgioşi din Cazan care-şi croiau drum pe pasarela galeonului lui Barsavi,
luminat ca o galeră de agrement dintr-o poveste romantică despre paşii de la
Marea de Bronz.
Mormântul Plutitor era plin ochi cu bărbaţi şi femei. Capa Barsavi stătea pe
scaunul său înălţat, înconjurat de întregul său cerc de apropiaţi: fiii săi roşii la
faţă şi zbierând; cei mai puternici garrista care supravieţuiseră, gemenele
Berangias, tăcute şi cu ochii-n patru. Locke fu nevoit să împingă, să se îndese şi
să înjure ca să-şi facă drum până în inima fortăreţei. Se înghesui într-un ungher,
aproape de uşile principale ale sălii de bal, şi urmări de acolo tot ce se întâmpla,
durându-l toate cele şi stând incomod, dar fiind recunoscător că izbutise să îşi
găsească o poziţie bună.
Balcoanele dădeau pe dinafară cu duri din toate găştile camorrene – hărmălaia
creştea din ce în ce mai mult. Căldura era incredibilă, iar mirosul... Locke se
simţi strivit la perete de greutatea miasmelor. Lână jilavă şi bumbac îmbibat cu
sudoare, vin şi răsuflare încărcată cu vin, alifii de păr şi piele.
De-abia trecuse de primul ceas al dimineţii când Barsavi se ridică deodată de
pe scaunul lui şi înălţă o mână.
Atenţia se răspândi ca un val. Oamenii Potriviţi se înghiontiră unii pe alţii ca
să facă linişte şi arătară spre Capa. Haosul răsunător se stinse într-un murmur
domol în mai puţin de un minut. Barsavi dădu din cap cu recunoştinţă.
— Ne simţim bine, nădăjduiesc?
Drept răspuns izbucniră urale, aplauze şi bătut din picioare. Locke se întrebă
în sinea lui cât de înţelept era să faci asta în orice fel de corabie. Totuşi, avu grijă
să aplaude împreună cu gloata.
— E minunat să scapi de norul ăsta, nu-i aşa?
Alte urale; Locke se scărpină în barba sa temporară, acum leoarcă de sudoare.
Simţi deodată o durere ascuţită în stomac, chiar în locul de care pumnul unuia
dintre Barsavii cei tineri se ocupase îndeaproape. Căldura şi mirosul îi declanşau
nişte senzaţii ciudate şi supărătoare de greaţă în gâtlej, şi avusese deja parte de
asemenea senzaţii cât să-i ajungă tot restul vieţii. Tuşi cu greu în pumni şi se
rugă pentru câteva ceasuri de tărie.
Una din surorile Berangias se aplecă spre Capa şi îi şopti ceva la ureche, cu
podoabele ei din dinţi de rechin sclipind în lumina candelabrelor din sală. El
ascultă câteva secunde şi zâmbi.
— Cheryn îmi propune să le îngădui, ei şi surorii sale, să ne distreze, strigă el.
Ce ziceţi – le dau voie?
Uralele care urmară fură de două ori mai puternice (şi de două ori mai sincere,
în urechile lui Locke) decât orice auzise până atunci. Pereţii de lemn reverberară
cu zgomotul lor, iar Locke tresări.
— Să avem un Spectacol al colţilor, dară!
Urmară câteva minute de haos general. Zeci de oameni de-ai lui Barsavi îi
împinseră pe petrecăreţi înapoi, eliberând o zonă din centrul podelei, cu laturile
de vreo zece stânjeni. Petrecăreţii fură împinşi pe scări până ce balcoanele
scârţâiră sub greutatea lor; se dădură găuri de observaţie astfel încât cei de pe
puntea superioară să poată vedea ce se întâmplă jos. Locke fu înghesuit şi mai
abitir în cotlonul său.
Bărbaţi cu pari cu cârlige traseră stinghiile de lemn din podea, dezvăluind apa
întunecată a Golfului Camorr. Un fior de anticipaţie şi de teamă trecu prin
mulţime la gândul făpturilor ce înotau acolo jos. Printre altele, spiritele
neîmpăcate ale celor opt Coroane Pline, se gândi Locke.
Când fură îndepărtate şi ultimele stinghii din centrul podelei, aproape toţi cei
de faţă putură să vadă micile platforme pe care se sprijiniseră, nici una mai mare
de o palmă de om. Erau plasate la aproape doi metri una de cealaltă. Arena lui
Barsavi pentru micile lui spectacole private ale colţilor era o provocare pentru
orice contrarequialla, chiar şi pentru o pereche atât de experimentată precum
surorile Berangias.
Cheryn şi Raiza, extrem de pricepute în a tachina mulţimea, îşi dădeau jos
pieptarele din piele, apărătorile şi gulerele. Făcură asta cât se poate de tacticos, în
timp ce supuşii lui Capa vuiau aprobator, înălţau cupe şi pahare, ba în unele
cazuri chiar strigau propuneri improbabile.
Anjais se grăbi înainte cu un pacheţel de prafuri alchimice în mâini. Îi dădu
drumul în apă, apoi făcu un pas prudent în spate. Aceasta era „chemarea― – un
amestec puternic de substanţe care avea să trezească mânia unui rechin şi să o
întreţină pe toată durata întrecerii. Sângele vărsat în apă era de ajuns ca să
momească şi să înfurie un rechin, dar chemarea avea să-i întunece orice urmă de
raţiune – făcându-l să sară, să se zbată şi să se rostogolească spre femeile care
săltau dintr-o parte într-alta pe micile lor platforme.
 Surorile Berangias făcură un pas în faţă, până aproape de marginea bazinului
artificial, ţinând armele lor tradiţionale: securile cu dinte şi suliţele scurte. Anjais
şi Pachero stăteau în spatele lor, un pic la stânga; Capa rămăsese în picioare,
lângă scaunul lui, aplaudând cu un rânjet larg pe chip.
O aripioară neagră ieşi la suprafaţa bazinului; o coadă izbi apa. Se auzi un
pleoscăit scurt şi tensiunea din mulţime spori. Locke o putea simţi scăldându-l –
un amestec de patimă şi teamă, o senzaţie puternică şi animalică. Gloata se
dăduse îndărăt cam doi stânjeni de la marginea bazinului, însă cei din primele
rânduri încă tremurau nervos, iar câţiva încercau să-şi croiască drum mai în
spate, spre deliciul şi batjocura celor de lângă ei.
De fapt, rechinul nu avea cum să fie mai lung de doi metri; unii dintre cei
folosiţi la Sărbătoarea Schimburilor ajungeau la mărimi duble. Totuşi, un
asemenea peşte putea schilodi cu uşurinţă când sărea, iar dacă ar fi târât un om
sub apă, ei bine, mărimea propriu-zisă nu ar mai fi contat prea mult într-o astfel
de întrecere dezechilibrată.
Surorile Berangias îşi înălţară braţele, apoi se întoarseră în acelaşi timp către
Capa. Sora din dreapta îi făcu un semn. (Era oare Raiza ori Cheryn? Locke nu
fusese niciodată în stare să le deosebească. Şi la acest gând simţi un junghi în
inimă pentru cei doi Sanza.) Jucându-şi rolul cu măiestrie în faţa mulţimii,
Barsavi îşi ridică mâinile şi îşi privi curtenii; când aceştia îi scandară numele,
păşi între doamne şi primi de la ele câte un sărut pe obraz.
Apa se încreţi chiar în faţa celor trei; o umbră neagră şi suplă trecu pe lângă
marginea bazinului, apoi se scufundă până în adâncurile lipsite de lumină. Locke
putea simţi cum se opresc cinci sute de inimi şi cum se taie cinci sute de
răsuflări; propria concentrare păru să sporească şi prinse fiecare amănunt al
acelui moment de parcă ar fi încremenit în faţa lui, de la surâsul nerăbdător de pe
chipul rotund şi roşu al lui Barsavi până la reflecţia încreţită a luminii
candelabrului pe apă.
— Camorr! strigă sora Berangias din dreapta lui Capa. Din nou zgomotul
mulţimii se domoli, de data aceasta de parc-ar fi fost retezată o beregată uriaşă.
Cinci sute de perechi de ochi îi ţintuiră pe Capa şi pe bodyguarzii săi. Îi dedicăm
această moarte lui Capa Vencarlo Barsavi, stăpânul şi şeful nostru!
— O merită din plin, zise cealaltă.
Rechinul ţâşni din bazin chiar în faţa lor – o drăcovenie suplă şi întunecată, cu
ochi negri fără pleoape şi cu dinţi albi în gura căscată. O fântână de apă de peste
trei metri se înălţă odată cu el, iar bestia se dădu peste cap în aer, prăvălindu-se
înainte, prăvălindu-se...
Drept peste Capa Barsavi.
 Barsavi îşi ridică braţele ca să se protejeze; rechinul se prăbuşi cu gura larg
deschisă pe unul dintre acestea. Trupul vânjos al peştelui se izbi de podeaua din
lemn, doborându-l şi pe Barsavi. Fălcile acelea implacabile se strânseră, iar Capa
zbieră când sângele ţâşni chiar de sub umărul său drept, scurgându-se pe podea şi
în botul bont al rechinului.
Fiii săi îi săriră în ajutor. Sora Berangias din dreapta se uită la rechin, trecu
într-o poziţie de luptă, îşi înălţă securea sclipitoare şi o coborî cu toată forţa
trunchiului său.
Tăişul ei izbi capul lui Pachero Barsavi chiar deasupra urechii stângi;
ochelarii bărbatului zburară, şi el se împletici în faţă; ţeasta îi crăpă şi el muri
înainte ca genunchii să-i atingă puntea.
Mulţimea răcni şi se vânzoli, iar Locke se rugă Binefăcătorului să îl ţină
destul cât să priceapă orice urma să se mai petreacă.
Anjais rămase cu gura căscată privindu-şi tatăl care se zvârcolea pe jos şi
fratele răpus. Înainte să poată rosti un singur cuvânt măcar, cealaltă Berangias
păşi în spatele său, întinse o mână şi îi înfipse suliţa în bărbie, în vreme ce cu
cealaltă mână îi împlânta dintele securii sale în moalele capului. Bărbatul scuipă
sânge şi se prăvăli în faţă, neclintit.
Rechinul se zvârcoli şi îi sfâşie braţul drept lui Capa, în timp ce acesta urla şi
îi lovea botul până când mâna sa stângă începu să sângereze din pricina pielii
abrazive a fiarei. Cu o ultimă smucitură ce-ţi întorcea stomacul pe dos, rechinul
îi smulse de tot braţul drept şi alunecă înapoi în apă, lăsând în urma lui pe punte
o dâră lată şi roşie. Barsavi se rostogoli, cu sângele ţâşnindu-i din ciotul braţului,
holbându-se cu groază la cadavrele fiilor săi, fără să înţeleagă ce se petrecea.
Încercă să se ridice în picioare.
Una din surorile Berangias îl împinse la loc pe punte.
În spatele lui Capa se produse freamăt; câteva Mâini Înroşite se năpustiră în
faţă, cu armele scoase, urlând incoerent. Ceea ce se întâmplă apoi fu un adevărat
mister înceţoşat şi violent pentru privirea nepregătită a lui Locke, însă cele două
Berangias, pe jumătate despuiate, se ocupară de vreo şase bărbaţi în armuri cu o
brutalitate pe care ar fi invidiat-o până şi rechinul. Suliţele zburară, securile se
învârtiră, beregatele se deschiseră şi sângele ţâşni. Ultima Mână Înroşită se
prăbuşi pe punte, cu chipul ciopârţit şi stacojiu, la vreo cinci secunde după ce
primul dintre ei se năpustise înainte.
Acum începuseră încăierări în balcoane – Locke putea vedea oameni care-şi
croiau drum prin mulţime, oameni în mantii cenuşii, masive, înarmaţi cu arbalete
şi cu cuţite lungi. Unii dintre străjerii lui Barsavi se dădură înapoi, fără să facă
nimic; unii încercară să fugă; alţii fură surprinşi din spate de atacatorii în mantii
şi ucişi pe loc. Se auzi sunetul arbaletelor; săgeţile şuierară prin aer. Se auzi un
bang răsunător în stânga lui Locke. Uşile masive de la sala de bal se închiseseră,
de capul lor, la prima vedere, iar mecanismele automate dinăuntru se învârteau şi
păcăneau. Oamenii bubuiau în ele fără folos.
Unul dintre oamenii lui Barsavi îşi croi drum printr-o gloată de Oameni
Potriviţi îngroziţi care se împingeau şi înălţă o arbaletă către surorile Berangias,
care stăteau deasupra lui Capa ca nişte leoaice ce-şi păzesc prada. O dâră
întunecată se pogorî asupra lui din ungherele umbrite ale tavanului; se auzi un
ţipăt neomenesc şi săgeata se duse departe de ţintă, şuierând deasupra capetelor
celor două surori şi înfigându-se în peretele îndepărtat. Străjerul lovi mânios
forma cafenie, cu aripi lungi şi curbate, ce se înălţă iarăşi în aer, apoi îşi duse o
mână la gât, se clătină şi căzu lat la pământ.
— Rămâneţi pe loc, bubui un glas poruncitor şi sigur. Rămâneţi unde sunteţi
şi priviţi ce se întâmplă!
Porunca avu un efect mai puternic decât s-ar fi aşteptat Locke. Îşi simţi
propria teamă domolindu-se, iar orice imbold de a o lua la fugă dispăru. Urletele
şi zbieretele gloatei amuţiră; încetă şi bătutul în marile uşi; un calm straniu se
pogorî iute pe ceea ce, cu nici două minute mai devreme, fusese curtea
triumfătoare a lui Capa Barsavi.
Locke simţi cum i se face pielea ca de găină; schimbarea pe care o suferise
mulţimea nu era firească. Ba s-ar fi putut nici măcar să nu-şi fi dat seama de ea
dacă nu ar mai fi fost sub influenţa ei şi înainte. În aer plutea vrăjitoria. Tremură
fără să vrea. Pe toţi zeii, sper ca venirea mea aici să fi fost o idee bună, aşa cum
mi s-a părut.
Şi deodată Regele Cenuşiu se ivi printre ei.
Parcă ar fi păşit pe o uşă ce se deschisese de nicăieri, chiar lângă scaunul lui
Capa. Purta pelerină şi manta şi păşi cu siguranţa unui vânător peste cadavrele
Mâinilor Roşii. Şoimarul era lângă el, cu un pumn înmănuşat ridicat în aer.
Vestris i se aşeză pe mână, îşi strânse aripile şi ţipă triumfător. Se auziră icnete şi
murmure în mulţime.
— Nu veţi păţi nimic rău, zise Regele Cenuşiu. Am făcut deja tot răul pentru
care-am venit în noaptea asta.
Păşi între surorile Berangias şi se uită la Capa Barsavi, care se zvârcolea şi
gemea pe punte la picioarele sale.
— Salut, Vencarlo. Zeii să ne apere, dar cred că ţi-a fost şi mai bine! Apoi
Regele Cenuşiu îşi trase gluga, şi Locke văzu încă o dată ochii aceia intenşi,
trăsăturile aspre ale chipului, părul negru cu şuviţe cenuşii şi înfăţişarea zveltă şi
robustă. Rămase cu gura căscată, deoarece realiză ce nu-i dăduse pace la prima
sa întâlnire cu Regele Cenuşiu, acea stranie familiaritate.
 Toate piesele puzzle-ului se potriveau acum. Regele Cenuşiu stătea între
surorile Berangias, şi lui Locke îi era limpede acum că erau fraţi – aproape
tripleţi.

— Camorr, răcni Regele Cenuşiu, domnia familiei Barsavi s-a sfârşit!

Oamenii săi preluaseră controlul asupra mulţimii; erau cam vreo două duzini, pe
lângă surorile Berangias şi Şoimar. Degetele mâinii stângi a magului se chirceau,
se răsuceau şi se întindeau, şi el murmura pe când îşi rotea privirea prin încăpere.
Orice vrajă ar fi făcut, aceasta izbuti să liniştească mulţimea, dar nu încăpea
îndoială că şi cele trei inele negre vizibile la încheietura sa captaseră atenţia
petrecăreţilor.
— De fapt, familia Barsavi s-a sfârşit, zise Regele Cenuşiu. Nu mai ai fii sau
fiice, Vencarlo. Voiam să ştii, înainte să mori, că am eradicat boala pântecelui
tău de pe faţa pământului.
— În trecut, răcni el, m-aţi cunoscut drept Regele Cenuşiu. Ei bine, acum am
ieşit din umbră. Acel nume nu va mai fi rostit niciodată. De aici încolo, îmi
puteţi spune... Capa Raza.
Raza, se gândi Locke. Însemna „răzbunare― în Therina Tronului. Deloc
subtil.
Nu prea erau multe chestii subtile la Regele Cenuşiu, după cum aflase pe
propria piele şi spre propria mâhnire.
Capa Raza, cum îşi zicea acum, se aplecă deasupra lui Barsavi, care era slăbit
din pricina sângelui pierdut şi scâncea de durere. Raza se întinse şi luă inelul cu
pecete de pe mâna rămasă. Îl înălţă ca să îl poată vedea toată mulţimea, apoi şi-l
puse pe cel de-al patrulea deget al mâinii sale stângi.
— Vencarlo, am aşteptat atâţia ani să te văd astfel, spuse Capa Raza. Acum
copiii îţi sunt morţi, iar eu ţi-am preluat funcţia, împreună cu fortăreaţa şi
comoara ta. Orice moştenire nădăjduiai să laşi cuiva care să-ţi poarte numele se
află acum în mâinile mele. Te-am şters şi din istorie. Cum ţi se pare, cărturarule?
Ca pe o greşeală scrisă cu creta pe o tablă. Te-am şters.
— Îţi aminteşti moartea înceată a soţiei tale? Cum a avut ea încredere în
surorile Berangias până la sfârşit? Cum i-au adus ele mâncarea? Nu a murit de
tumori stomacale. A fost alchimie neagră. Am vrut să fac ceva care să-mi
ostoiască apetitul în toţi anii ăştia pe care mi i-am petrecut pregătindu-ţi moartea.
Capa Raza rânji cu voioşie drăcească. Nu-i aşa că s-a chinuit cam mult? Ei bine,
nu a fost voia zeilor, Vencarlo. Precum toţi ceilalţi pe care i-ai iubit, şi ea a murit
din cauza ta.
— De ce?
Glasul lui Barsavi era slab şi mic.
Capa Raza îngenunche lângă el, îi luă capul în mâini, aproape tandru, şi îi
şopti ceva la ureche, vreme de câteva momente lungi. Barsavi se uită la el când
isprăvi, cu gura căscată, cu ochii măriţi a neîncredere, iar Raza încuviinţă încet.
Îl apucă pe Barsavi de bărbile-i împletite şi îi dădu capul pe spate. Un stilet îi
alunecă din mâneca celeilalte mâini şi el îl împlântă până la plăsele în guşile lui
Vencarlo Barsavi. Acesta se zbătu slab, o singură dată.
Capa Raza se ridică în picioare, retrăgându-şi lama. Surorile Berangias îşi
înşfăcară fostul stăpân de revere şi îl împinseră în apa întunecată a golfului, care
îi primi cadavrul cu dragă inimă, la fel cum o făcuse şi în cazul victimelor şi al
duşmanilor săi, de-a lungul lungii sale domnii.
— Un singur Capa domneşte în Camorr, zise Raza, şi acum acel Capa sunt eu.
Acum sunt eu! Îşi înălţă stiletul însângerat deasupra capului şi privi prin
încăpere, de parcă ar fi poftit pe cineva să îl contrazică. Cum nu se întâmplă aşa
ceva, continuă: Intenţia mea nu este doar să îl îndepărtez pe Barsavi, ci să îl
înlocuiesc. Am motivele mele. Aşa că acum trebuie să mă înţeleg cu voi, cu toţi
Oamenii Potriviţi. Privi încet prin încăpere, cu braţele încrucişate la piept, cu
bărbia scoasă înainte ca un general cuceritor sculptat într-o statuie veche de
bronz. Trebuie să auziţi ce am de spus, şi apoi să luaţi o hotărâre.

— Nimic din ceea ce aţi realizat nu vă va fi luat, continuă el. Nimic din tot
ceea ce aţi obţinut prin trudă sau suferinţă nu va fi revocat. Admir aranjamentele
pe care le-a făcut Barsavi, chiar dacă l-am urât pe omul care le-a făcut. Deci iată
ce am de spus.
— Totul rămâne cum era şi înainte. Toţi garrista şi găştile lor vor controla
aceleaşi teritorii; vor plăti acelaşi tribut, în aceeaşi zi, o dată pe săptămână.
Pactul Secret rămâne în vigoare. Aşa cum încălcarea lui vă aducea moartea sub
domnia lui Barsavi, aşa vă va aduce moartea şi sub domnia mea.
— Voi prelua toate funcţiile şi puterile lui Barsavi. Voi prelua şi datoriile sale.
Aşa-i corect: să-i preiau datoriile şi responsabilităţile. Dacă este pe aici vreun om
care poate dovedi că Barsavi îi datora ceva, acum Capa Raza va avea aceeaşi
datorie faţă de el. Primul între asemenea oameni este Eymon Danzier... Ieşi în
faţă, Eymon!
 Urmară un murmur şi o vânzoleală în mulţime, undeva în dreapta lui Capa
Raza; după câteva momente, bărbatul slăbănog pe care Locke şi-l amintea atât de
bine de la Gaura Ecoului fu împins în faţă, cât se poate de îngrozit. Genunchii săi
osoşi mai că se ciocneau unul de celălalt.
— Eymon, linişteşte-te. Raza îşi întinse mâna stângă, cu palma îndreptată în
jos, cu degetele extinse, cum făcuse cândva Barsavi pentru toate persoanele
prezente acolo. Îngenunchează în faţa mea şi recunoaşte-mă drept Capa.
Tremurând, Eymon se lăsă într-un genunchi, luă mâna lui Raza şi sărută
inelul. Buzele sale se desprinseră, ude cu sângele lui Barsavi.
— Capa Raza, zise el, cu un glas aproape rugător.
— Ceea ce ai făcut la Gaura Ecoului a fost o dovadă de vitejie din partea ta,
Eymon. Puţini oameni ar fi făcut aşa ceva în locul tău. Barsavi a avut dreptate să
îţi făgăduiască mult pentru asta, iar eu voi onora acea făgăduinţă. Vei primi o
mie de coroane, un întreg apartament şi asemenea alinări încât oameni cu ani
lungi de viaţă înaintea lor s-ar ruga să fie în locul tău.
— Eu... eu... Lacrimile începuseră să curgă din ochii omului. Nu eram sigur
că veţi... vă mulţumesc, Capa Raza. Vă mulţumesc.
— Îţi doresc multă plăcere, pentru serviciul pe care mi l-ai făcut.
— Atunci... nu eraţi... nu eraţi dumneavoastră, la Gaura Ecoului, dacă îmi
îngăduiţi să întreb, Capa Raza.
— A, nu, Eymon. Raza râse, un sunet adânc şi plăcut. Nu, aia a fost doar o
nălucă.
Într-un cotlon îndepărtat din sala de bal a Mormântului Plutitor, acea nălucă
fumega în sinea sa, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii.
— În noaptea asta m-aţi văzut cu mâinile pline de sânge, răcni Raza, şi le-aţi
văzut deschizându-se cu ceea ce nădăjduiesc să fie percepută drept generozitate
sinceră. Nu sunt un om dificil; vreau să prosperăm împreună. Slujiţi-mă aşa cum
l-aţi slujit pe Barsavi şi aşa va fi. Vă întreb, garrista, cine mi se va supune şi îmi
va săruta inelul, recunoscându-mă drept Capa?
— Haita Romului, răcni o femeie scundă şi zveltă din primul rând al gloatei
strânse pe podeaua sălii de bal.
— Cuţitarii din Lumina-falsă, strigă un alt bărbat. Cuţitarii din Lumina-falsă
zic da!
N-are nici un sens, la naiba! se gândi Locke. Regele Cenuşiu le-a omorât
foştii garrista. Se joacă cumva cu el?
— Corciturile Înţelepte!
— Baronii din Cuprins-de-Flăcări.
— Ochii Vineţi.
 — Coroanele Pline, se auzi un alt glas şi un cor răsunător de aprobări.
Coroanele Pline sunt de partea lui Capa Raza!
Deodată, Locke vru să râdă în gura mare. Îşi duse o mână la gură şi prefăcu
zgomotul într-o tuse înăbuşită. Deodată, totul devenise limpede. Regele Cenuşiu
nu se mulţumise doar să le facă felul celor mai credincioşi garrista ai lui Barsavi.
Probabil că făcuse înţelegeri cu subordonaţii lor, mai înainte. Pe toţi zeii, în
încăpere fuseseră mai mulţi oameni de-ai Regelui Cenuşiu care nu purtau costum
decât cei care-l purtau... aşteptând să înceapă adevăratul spectacol al serii.
Vreo şase bărbaţi şi femei ieşiră în faţă şi îngenuncheară înaintea lui Raza la
marginea bazinului, unde rechinul nu mai arătase nici măcar o aripioară după ce
smulsese violent braţul lui Barsavi. Blestematul ăla de Mag-Juruit chiar se
pricepe la animale, se gândi Locke în sinea lui, cu mânie amestecată cu invidie.
Se trezi că se simte foarte mărunt în faţa fiecărei noi dovezi a măiestriei
Şoimarului.
Unul câte unul, garrista îngenuncheară şi îi jurară credinţă lui Capa,
sărutându-i inelul şi rostind „Capa Raza― cu un entuziasm sincer. Încă cinci
veniră să îngenuncheze imediat după aceea, sărind în barca câştigătorului,
aparent. Locke făcu o socoteală rapidă. Numai cu jurămintele pe care le primise
deja, Raza putea acum să se bizuie pe trei-patru sute de Oameni Potriviţi.
Puterile sale făţişe de a-şi impune legea crescuseră substanţial.
— Acum ne cunoaştem, deci, rosti Raza către întreaga mulţime. Ne-am
cunoscut şi îmi ştiţi intenţiile. Sunteţi liberi să vă întoarceţi la treburile voastre.
Şoimarul făcu câteva gesturi cu mâna liberă. Mecanismele automate din uşile
sălii zăngăniră în sens invers, şi uşile se deschiseră.
— Le dau trei nopţi celor nehotărâţi, răcni Capa Raza. Trei nopţi ca să vină
aici, să îngenuncheze şi să îmi jure credinţă cum i-au jurat lui Barsavi. Îmi doresc
din toată inima să fiu binevoitor, dar vă avertizez: nu-i deloc momentul să mă
mâniaţi. Aţi văzut cum lucrez; ştiţi că dispun de resurse care îi lipseau lui
Barsavi. Ştiţi că pot fi neîndurător când nu mi se împlineşte voia. Dacă nu sunteţi
mulţumiţi şi nu vreţi să slujiţi sub mine, dacă socotiţi că ar fi mai înţelept sau mai
palpitant să îmi staţi împotrivă, vă fac o singură sugestie: împachetaţi averea pe
care o aveţi şi plecaţi din oraş pe porţile de pe uscat. Dacă doriţi ca drumurile să
ni se despartă, nu veţi păţi nimic din partea oamenilor mei. Vreme de trei nopţi,
vă dau permisiunea şi cuvântul meu.
— După aceea, continuă el, coborând glasul, voi da exemplele de care va fi
nevoie. Plecaţi acum şi vorbiţi cu pezon-ii voştri. Vorbiţi cu prietenii voştri şi cu
ceilalţi garrista. Spuneţi-le ce v-am zis eu; spuneţi-le că vreau să îmi jure
credinţă.
 O parte din mulţime începu să se împrăştie spre uşi; alţii, ceva mai chibzuiţi,
pesemne, începură să se înşire în faţa lui Capa Raza. Fostul Rege Cenuşiu primi
jurămintele în inima însângerată a unui cerc de cadavre.
Locke aşteptă câteva minute până ce mulţimea se mai rări, până ce şuvoiul de
oameni încinşi şi puturoşi se reduse la câteva pâraie groase, şi apoi se îndreptă
către intrare. Îşi simţea picioarele la fel de grele precum capul; oboseala părea să
îl ajungă din urmă.
Pe podea erau răspândite cadavre, ici şi colo – străjerii lui Barsavi, cei
credincioşi. Locke îi putea vedea acum, când gloata continua să se subţieze.
Chiar lângă uşile înalte ale sălii zăcea Bernell, care îmbătrânise în slujba lui Capa
Barsavi. Avea beregata tăiată; zăcea într-o băltoacă de sânge, iar cuţitele sale de
luptă erau încă în teacă. Nu avusese timp să le scoată.
Locke oftă. Se opri o clipă în prag şi privi înapoi spre Capa Raza şi spre
Şoimar. Magul-Juruit păru să îl privească şi el, şi pentru o fracţiune de secundă
inima lui Locke bătu mai puternic, dar vrăjitorul nu zise şi nu făcu nimic.
Continuă pur şi simplu să supravegheze ritualul, în vreme ce noii supuşi ai lui
Capa Raza îi sărutau inelul. Vestris căscă, deschizându-şi puţin ciocul, de parcă
treburile celor făr’ de aripi o plictiseau de moarte. Locke se grăbi să iasă.
Toţi străjerii care îi vegheau pe petrecăreţi în timp ce aceştia părăseau
galeonul şi se înşirau pe pasarelă, îndreptându-se către chei, erau oamenii lui
Raza; nu se obosiseră să îndepărteze cadavrele întinse pe pământ la picioarele
lor. Unii se mulţumeau să-i privească cu răceală; alţii dădeau din cap prieteneşte.
Locke îi recunoscu pe câţiva dintre ei.
— Trei nopţi, doamnelor şi domnilor, trei nopţi, rosti unul. Spuneţi-le şi
prietenilor voştri. Sunteţi ai lui Capa Raza acum. Nu-i cazul să intraţi în panică;
faceţi doar cum aţi făcut mereu.
Deci acum avem şi nişte răspunsuri, îşi zise Locke în gând. Iartă-mă din nou,
Nazca. Nu aş fi putut face nimic chiar dacă aş fi avut curajul să încerc.
Se apucă de pântece, simţind iarăşi dureri, şi îşi târşâi picioarele, ţinându-şi
capul plecat. Nici un străjer nu îl învrednici cu o a doua privire pe acest cerşetor
bătrân, slăbănog, bărbos şi murdar; mai erau o mie ca el în Camorr, o mie de
rataţi, făr’ de nădejde ori gologani, toţi o apă şi-un pământ, la fundul multelor
niveluri de nefericire pe care lumea interlopă le oferea.
Şi-acum să mă ascund. Şi să urzesc un plan.
„Bucură-te cu ce ai furat în noaptea asta, nemernicule, îşi zise Locke în sinea
lui, după ce trecu de ultimul străjer al lui Raza. Bucură-te cât poţi – cu atât mai
mult o să savurez sentimentul de pierdere din ochii tăi când o să-ţi împlânt
pumnalul în inimă.―
 5

Însă gândurile de răzbunare te pot hrăni doar până la un punct. Durerile

ascuţite din stomac începură din nou, cam pe la jumătatea drumului său încet şi
singuratic către Cartierul Funinginii.
Stomacul îl durea, îl ardea şi îi ghiorăia. Noaptea părea să se întunece şi mai
tare în jurul său, iar zările înguste şi îndulcite de ceaţă ale oraşului se înclinau
ciudat, de parcă ar fi fost beat. Locke se clătină şi se apucă de piept, asudând şi
bălmăjind.
— A naibii Privire-pierdută! rosti un glas din întuneric. Probabil urmăreşte
dragoni, curcubeie şi comoara pierdută a Camorrului. Se auziră râsete, şi Locke
se împletici mai departe, nedorind să ajungă ţinta răutăţilor. Nu mai simţise
niciodată o asemenea osteneală. Era ca şi cum toată vlaga lui se prefăcuse în
scrum, licărind tot mai stins, răcindu-se şi devenind cenuşă cu fiecare secundă ce
trecea.
Funinginea, niciodată primitor, era o aglomerare drăcească de forme şi umbre
pentru privirea tot mai înceţoşată a lui Locke. Răsufla din greu şi era leoarcă de
sudoare. Se simţea ca şi cum cineva îi îndesa tot mai mult bumbac uscat în
spatele ochilor. Picioarele îi erau tot mai grele; le îmboldi înainte, câte-un pas
târşâit după altul, către beznă şi umbrele înalte şi zimţate ale clădirilor năruite.
Lucruri nevăzute se furişau prin noapte; privitori nevăzuţi murmurară la trecerea
lui.
— Ce... o, zeilor... trebuie... Jean, bălmăji el şi se prăbuşi lângă o bucată
masivă de zidărie, căzută şi împrăştiată prin umbrele prăfuite din spatele ei.
Locul mirosea a var, a focuri de vatră şi a urină. Nu mai avea forţă să se mai
ridice de pe jos. Jean, icni el încă o dată; apoi căzu lat, pierzându-şi cunoştinţa
chiar înainte să dea cu capul de pământ.

Luminile fură observate la cel de-al treilea ceas al dimineţii, cam la vreo milă
în larg, la miazăzi de Scursuri, unde un nucleu de întunecime mai intensă aluneca
pe apă, plutind în derivă, încet şi lipsit de graţie. Pânzele albe şi fantomatice ale
corabiei fluturau în briză pe când îşi croia drum către Vechiul Port; străjerii
plictisiţi din turnul cu trei caturi plasat chiar în vârful Acului de Miazăzi fură
primii care o zăriră.
— Marinari nepricepuţi, rosti străjerul mai tânăr, cu o lupă în mână.
 — Probabil verrari, bombăni celălalt, care tortura sistematic o bucată de fildeş
cu un cuţitaş de cioplit. Voia să obţină o terasă sculptată, aşa cum văzuse la
Templul lui Iono, în care basoreliefuri minunate şi reprezentări fantastice ale
înecaţilor luaţi de Patronul Apelor ce Înşfacă păreau că prind viaţă. În schimb,
ceea ce părea să realizeze semăna mai degrabă cu o bucată albă de rahat de câine,
în mărime naturală. Mai bine încredinţezi corabia unui beţivan orb şi fără mâini
decât unui verrar.
Nimic din ceea ce făcea vasul nu le mai atrase atenţia până când apărură
deodată luminile, iar strălucirea lor galbenă putu fi zărită pe suprafaţa întunecată
şi vălurită a apei.
— Lumini galbene, dom’ sergent, zise străjerul mai tânăr. Lumini galbene.
— Cum?! Bărbatul mai în vârstă lăsă jos bucata de fildeş, înşfăcă ocheanul
din mâinile tânărului şi se holbă îndelung la corabia ce se apropia. Rahat, chiar
sunt galbene!
— O corabie cu ciumaţi, murmură celălalt străjer. N-am mai văzut niciodată
una.
— Fie este o corabie cu ciumaţi, fie vreun poponar din Jerem care nu ştie
culorile cuvenite pentru luminile de acostare. Închise ocheanul şi se îndreptă spre
un cilindru de bronz, cocoţat pe marginea zidului vestic al postului de strajă şi
îndreptat spre turnurile luminate domol de pe ţărmul Cartierului Arsenalelor.
Bate clopotul, băiete! Bate naibii clopotul!
Străjerul cel tânăr se întinse în partea cealaltă a parapetului micului turn şi
apucă o funie ce atârna acolo. Începu să tragă de ea, bătând clopotul masiv din
bronz al postului, o repetare constantă a două trageri: ding-ding, ding-ding, ding-
ding.
O lumină albastră şi pâlpâitoare se aprinse într-unul dintre turnurile
Arsenalului. Sergentul de strajă acţionă mânerul cilindrului de bronz, manevrând
obloanele care ascundeau lumina globului alchimic extrem de puternic din
cilindru. Putea transmite mai multe mesaje simple către posturile din Arsenal;
acestea urmau să le transmită mai departe, către alţi ochi vigilenţi. Cu puţin
noroc, mesajul urma să ajungă la Palatul Răbdării sau chiar la Bătaia-Corbului în
mai puţin de două minute.
Trecu ceva timp; corabia cu ciumaţi se vedea tot mai aproape şi mai limpede.
— Haideţi, neghiobilor, bombăni sergentul de strajă. Treziţi-vă! Nu mai trage
clopotul ăla afurisit, băiete! Cred că am fost auziţi.
Prin oraşul învăluit de ceaţă se auziră fluierele ascuţite ale Străjii de
Carantină. Zgomotul acesta fu însoţit curând şi de sunetul tobelor: Un apel de
noapte al Jachetelor Galbene. Lumini albe şi strălucitoare prinseră viaţă în
turnurile Arsenalului, iar sergentul de strajă putu să vadă formele mărunte şi
negre ale oamenilor care alergau pe coastă.
— O, acum o s-avem ce vedea, bombăni el.
Apărură şi alte lumini, în nord-est; mici turnuri erau împrăştiate prin Acul de
Miazăzi şi Scursuri, supraveghind Vechiul Port, locul unde Camorrul trimitea
corăbiile cu ciumaţi, conform legii şi datinii. Fiecare turnuleţ avea înăuntru o
catapultă ce putea lovi oriunde în apă cu încărcături de douăzeci de kilograme de
pietre sau de ulei-de-foc. Locul unde acostau corăbiile cu ciumaţi se afla la o sută
cincizeci de stânjeni la sud de Scursuri, drept înainte peste şaizeci de stânjeni
marini, chiar în raza de bătaie a unei duzini de catapulte ce puteau scufunda sau
incendia orice în doar câteva minute.
O galeră aluneca prin poarta Arsenalului, între turnurile puternic luminate –
unul dintre vasele mici şi iuţi de patrulare numite „pescăruşi―, datorită formei de
aripă a ramelor. Un pescăruş avea douăzeci de rame pe o parte şi era vâslit de
optzeci de oameni plătiţi; pe punte se aflau patruzeci de spadasini, patruzeci de
arcaşi şi două aruncătoare masive de săgeţi numite scorpia. Nu transporta
merinde şi nu avea decât un singur catarg cu o pânză simplă şi strânsă. Singura
sa menire era să se apropie de orice navă ar fi ameninţat Camorrul şi să-i omoare
pe toţi oamenii de la bord, dacă nu îi erau ascultate avertismentele.
Bărci mai mici porniseră din capătul nordic al Acului de Miazăzi; piloţi din
port şi echipaje de Jachete Galbene, cu felinare roşii şi albe strălucind la prore.
De partea cealaltă a digului cel lung pescăruşul prindea viteză; şirurile de
rame graţioase se scufundau şi despicau spuma albă din marea cea neagră. Dâra
vălurită din spatele său se lărgea; sunetul tobei putea fi auzit răsunând peste apă,
împreună cu porunci răstite.
— Aproape, aproape, bombăni sergentul de strajă. O să fie la limită. Bietul
nenorocit nici nu navighează bine; s-ar putea să aibă nevoie de o piatră peste
bord ca să încetinească.
Câteva siluete mici şi întunecate puteau fi zărite mişcându-se pe fundalul
palid al pânzelor corabiei cu ciumaţi; prea puţine, pare-se, ca să le manevreze
cum se cuvine. Însă, când vasul alunecă în Vechiul Port, începu să dea semne că
încetineşte. Pânzele superioare fură coborâte, chiar dacă încet şi neîndemânatic.
Pânzele rămase fură strânse pentru a risipi vântul care împingea corabia. Slăbiră,
şi cu scârţâitul unor scripeţi de funii şi urmând nişte porunci muteşti, începură şi
ele să coboare spre punte.
— O, dar are nişte forme foarte elegante! se minună sergentul de strajă. Foarte
elegante forme.
— Ăla nu-i galion, rosti şi celălalt străjer.
 — Pare a fi unul dintre acele punţi-colorate construite în Emberlain; model-
fregată, pare-mi-se că le zice.
Corabia cu ciumaţi nu era neagră doar din pricina întunericului; era lăcuită cu
negru şi împodobită de la proră la pupă cu filigran din scoruş. Nu se vedea nici o
armă, nicăieri.
— Nordici ţicniţi. Până şi corăbiile trebuie să le facă negre. Însă arată al naibii
de bine; pun rămăşag că-i şi rapidă. Şi-n ce mai rahat a nimerit acum; o să fie
blocată în carantină săptămâni întregi. Bieţii nenorociţi o să fie bucuroşi să scape
cu viaţă măcar.
Pescăruşul ocoli vârful Acului de Miazăzi, cu ramele muşcând adânc din apă.
La lumina felinarelor galerei, cei doi străjeri putură să vadă că scorpia erau
încărcate şi pregătite; că arcaşii stăteau pe platformele lor înălţate cu arcuri în
mâini, jucându-se nervos cu ele.
Câteva minute mai târziu, pescăruşul opri lângă corabia neagră, care plutise
până la vreo patru sute de stânjeni de ţărm. Un ofiţer urcă pe rostrul lung al
pescăruşului şi duse o portavoce la gură.
— Numele vasului?
— Satisfaction, Emberlain, se auzi un strigăt drept răspuns.
— Ultimul port prin care aţi trecut?
— Jerem.
— Ce drăguţ! bombăni sergentul de strajă. Bieţii nenorociţi pot avea cam
orice.
— Ce încărcătură transportaţi? întrebă ofiţerul de pe pescăruş.
— Numai merindele corabiei; trebuia să luăm încărcătura din Ashmere.
— Echipajul?
— Şaizeci şi opt; douăzeci au murit deja.
— Deci aţi aprins luminile de ciumă de nevoie?
— Da, pentru numele zeilor! Nu ştim ce este. Oamenii ard cu febră. Căpitanul
este mort, iar doftorul a murit şi el ieri! Ajutaţi-ne, vă rugăm!
— Puteţi acosta în zona de carantină, strigă ofiţerul camorrean. Nu aveţi voie
să vă apropiaţi de ţărmul nostru la mai puţin de o sută cincizeci de stânjeni sau
veţi fi scufundaţi. Toate bărcile coborâte de voi vor fi scufundate sau incendiate.
Oricine încearcă să înoate la ţărm va fi doborât – asta în caz că trece de rechini.
— Vă rugăm, trimiteţi-ne un doftor! Trimiteţi-ne alchimişti, pentru numele
zeilor!
— Nu puteţi azvârli cadavrele peste bord, continuă ofiţerul. Trebuie să le
ţineţi la bord. Orice pachete sau obiecte trimise cumva către ţărm de pe vasul
vostru vor fi arse fără a fi examinate. Orice asemenea încercare va constitui un
motiv suficient pentru a vă incendia sau a vă scufunda. Aţi înţeles?
 — Da, dar vă rugăm, nu puteţi face nimic altceva?
— Puteţi avea parte de preoţi pe ţărm, şi puteţi primi apă proaspătă şi merinde
de pomană trimise pe funii de la docuri – acele funii urmând să fie trimise prin
bărci de pe ţărm şi tăiate după folosinţă, la nevoie.
— Şi nimic altceva?
— Nu aveţi voie să vă apropiaţi de ţărmul nostru (altminteri, veţi fi atacaţi),
dar puteţi face cale întoarsă şi pleca după bunul plac. Fie ca Aza Guilla şi Iono să
vă ajute la ceasul vostru de restrişte; mă voi ruga zeilor să se îndure de voi şi vă
doresc o mântuire iute în numele Ducelui Nicovante din Camorr.

Câteva minute mai târziu, corabia neagră şi zveltă ajunse în zona de carantină
cu pânzele strânse, cu luminile galbene sclipind deasupra apei negre din Vechiul
Port, şi acolo rămase, legănându-se încet în timp ce oraşul dormea cufundat în
ceţuri argintii.
 INTERLUDIU: Doamna Îndelungatei Tăceri

Jean Tannen intră în serviciul Zeiţei Morţii cam la jumătate de an după ce

Locke se întoarse din sejurul lui în ordinul preoţesc al Narăi, cu obişnuitele
instrucţiuni de a afla tot ce putea şi de a se întoarce apoi acasă după vreo cinci-
şase luni. Folosi numele fals Tavrin Callas, şi făcu o călătorie de peste o
săptămână la miazăzi de Camorr ca să ajungă la marele templu al lui Aza Guilla,
cunoscut drept Casa Revelaţiilor.
Spre deosebire de celelalte unsprezece (sau douăsprezece) ordine ale clerului
therin, slujitorii lui Aza Guilla îşi începeau iniţierea în acelaşi loc. Coastele înalte
de la miazăzi de Talisham se terminau în stânci imense şi abrupte de aproape o
sută cincizeci de metri lângă valurile Mării de Fier care se spărgeau de ele. Casa
Revelaţiilor era cioplită dintr-o astfel de stâncă, cu vedere spre mare, la o scară
ce amintea de lucrările Eldrenilor, dar realizată – treptat şi cu migală, într-un
proces continuu – numai şi numai cu ajutorul meşteşugurilor omeneşti.
Închipuiţi-vă nişte galerii adânci, dreptunghiulare, săpate drept în interiorul
stâncii şi legate între ele numai prin mijloace exterioare. Pentru a ajunge undeva
în Casa Revelaţiilor, trebuia să te aventurezi afară, pe pasarele, scări şi trepte
cioplite în piatră, indiferent de vreme sau de ceasul din zi. Balustradele de
siguranţă erau ceva de neînchipuit în Casa Revelaţiilor; iniţiaţi şi dascăli laolaltă
zoreau de colo-colo, pe lumină sau pe întuneric, pe ploaie sau pe vreme senină,
fără altă barieră între ei şi un picaj în mare decât propria încredere şi propriul
noroc.
Douăsprezece coloane înalte erau tăiate la vest de Casa Revelaţiilor, având în
vârf clopote din bronz; aceste tuburi de piatră cu o parte descoperită, înfipte vreo
doi metri în pământ şi înalte de aproape douăzeci şi cinci de metri, aveau
reazeme pentru mâini şi picioare cioplite în pereţii din spate. În zori şi în amurg,
iniţiaţii trebuiau să se cațere pe ele şi să se asigure că fiecare clopot bătea de
douăsprezece ori, câte o dată pentru fiecare dintre zeii panteonului. Zgomotul
clopotelor era oarecum neregulat; când i se părea că poate trece neobservat, Jean
bătea clopotul său de treisprezece ori.
Înainte de sfârşitul primei luni pe care Jean o petrecu în templu, trei iniţiaţi îşi
aflară sfârşitul în golul de dedesubt în încercarea lor de a îndeplini ritualul. Acest
număr i se păru surprinzător de mic, având în vedere câte dintre îndatoririle
cucernice ale noilor slujitori ai lui Aza Guilla (fără a mai pune la socoteală şi
arhitectura casei lor) erau gândite în aşa fel încât să încurajeze o întâlnire
prematură cu Zeiţa Morţii.
— Aici suntem preocupaţi de moarte sub cele două aspecte ale sale: Moartea-
ca-Trecere şi Moartea Veşnică, le spuse unul dintre lectorii lor, o preoteasă în
vârstă cu trei gulere împletite din argint la roba sa neagră. Moartea Veşnică este
regatul Preabunei Doamne; este un mister care nu ne este dat să-l înţelegem sau
să-l cuprindem cu mintea din această parte a vălului Doamnei. Astfel încât
Moartea-ca-Trecere rămâne singurul mijloc prin care putem ajunge la o mai
mare înţelegere a maiestăţii sale întunecate.
— Şederea voastră aici, în Casa Revelaţiilor, vă va aduce aproape de
Moartea-ca-Trecere cu nenumărate prilejuri, şi mai mult ca sigur unii dintre voi
vor păşi dincolo înainte să vi se desăvârşească iniţierea. Aceasta se poate
întâmpla în mai multe feluri: din neatenţia sau delăsarea voastră, din
vicisitudinile sorţii sau din voia de nepătruns a Preabunei Doamne înseşi. Ca
iniţiaţi ai Doamnei, veţi fi expuşi Morţii-ca-Trecere şi urmărilor ei cât veţi mai
trăi. Trebuie să vă obişnuiţi cu ea. Este natural ca trupul viu să se ferească din
calea morţii şi a gândurilor legate de moarte. Disciplina voastră trebuie să
înfrângă ceea ce este natural.

Întocmai ca şi în celelalte temple therine, iniţiaţii Primei Taine Interioare

trebuiau să îşi îmbunătăţească scrisul, calculatul şi retorica până la punctul în
care puteau accede la nivele mai înalte de studiu fără să distragă atenţia iniţiaţilor
mai avansaţi. Jean, având avantajul vârstei şi al pregătirii sale anterioare, fu
iniţiat în cea de-a Doua Taină Interioară la doar o lună şi jumătate de la sosirea sa
acolo.
— De-acum încolo vă veţi ascunde chipurile, le zise preotul care oficia
ceremonia. Nu veţi mai avea trăsături de băiat sau de fată, de bărbat sau de
femeie. Ordinul preoţesc al Preabunei Doamne are un singur chip, iar acel chip
este de nepătruns. Nu trebuie să fim percepuţi ca indivizi, ca simpli bărbaţi sau
simple femei. Funcţia pe care o deţin slujitorii Zeiţei Morţii trebuie să provoace
nelinişte, astfel încât cei cărora le predicăm să-şi formuleze gândurile către ea
aşa cum se cuvine.
Înfăţişarea Mâhnită era masca argintie a ordinului lui Aza Guilla; cea a
iniţiaţilor aducea în mod grosolan cu un chip de om, cu o scobitură aproximativă
pentru nas şi găuri pentru ochi şi gură. Preoţii aveau o emisferă uşor ovală dintr-
o plasă elegantă de mătase. Jean îşi puse Înfăţişarea Mâhnită, nerăbdător să
treacă la treabă şi să bage la cap alte secrete ale ordinului, numai ca să afle că
sarcinile sale nu se schimbaseră foarte mult faţă de vremea în care fusese iniţiat
al Primei Taine Interioare. Ducea în continuare mesaje, însemna pe hrisoave,
mătura podele, făcea curat în bucătării, gonea în sus şi în jos pe scările precare de
piatră de sub Clopotele celor Doisprezece, cu marea neprietenoasă izbindu-se
dedesubt şi cu vântul trăgându-i roba în toate părţile.
Doar că acum avea onoarea de a face toate aceste lucruri purtând masca de
argint, cu vederea periferică parţial blocată. Încă doi iniţiaţi în cea de-a Doua
Taină Interioară se prăbuşiră spre o întâlnire personală cu Moartea-ca-Trecere la
scurt timp după ce Jean urcase în rang.
Cam la o lună după aceea, Jean fu otrăvit pentru prima oară.

— Tot mai aproape, rosti preoteasa, al cărei glas părea înăbuşit şi îndepărtat.
Tot mai aproape de Moartea-ca-Trecere, până la marginea misterului – simţiţi
cum vi se răcesc mădularele. Simţiţi cum vă încetinesc gândurile. Simţiţi cum
bătăile inimii sunt tot mai leneşe. Umorile calde sunt zăgăzuite; flacăra vieţii se
stinge.
Le dăduse un soi de vin verde, o otravă pe care Jean nu putuse să o identifice;
toţi cei doisprezece iniţiaţi în cea de-a Doua Taină Interioară din clasa lui de
dimineaţă zăceau la pământ şi zvâcneau slab, măştile lor argintii îndreptate în
sus, deoarece nu îşi mai puteau mişca grumazul.
Instructoarea lor nu izbutise să le explice prea bine ce avea să facă vinul
înainte să le poruncească să-l bea. Jean bănuia că dorinţa iniţiaţilor din jurul său
de a dansa voios pe marginea Morţii-ca-Trecere rămânea încă mai mult teoretică
decât practică.
Păi sigur, uite cine le ştie pe toate, îşi zise în sinea lui în timp ce se minuna
cât de mult îl furnicau picioarele şi cât de departe şi le simţea. Paznicule
Strâmb... ordinul ăsta preoţesc este ţicnit. Dă-mi tărie să supravieţuiesc şi o să
mă întorc la Ticăloşii Gentilomi... acolo unde viaţa chiar are sens.
Da, acolo unde trăia într-o pivniţă secretă din Sticlă-străveche, sub un templu
putrezit, pretinzând că este preotul lui Perelandro în vreme ce lua lecţii de luptă
de la maestrul de arme personal al Ducelui. Poate că-s un pic îmbătat cu drogul
ăsta care îşi face de cap cu mine, chicoti Jean.
 Sunetul păru să răsune şi să reverbereze în sala de studiu cu tavan jos;
preoteasa se întoarse încet. Înfăţişarea Mâhnită îi ascundea adevărata expresie,
dar în mintea sa înceţoşată de drog Jean era sigur că îi putea simţi privirea
arzătoare.
— Vrei să ne împărtăşeşti ceva, Tavrin?
Nu se putu abţine; chicoti din nou. Otrava păru să facă haz pe seama inhibiţiei
sale muteşti pe care o simulase de când ajunsese în templu.
— Mi-am văzut părinţii murind în flăcări, zise el. Mi-am văzut pisicile
murind în flăcări. Ştii ce sunet scoate o pisică atunci când arde? Încă un chicot
blestemat; aproape că se înecă cu propriul scuipat, spre surprinderea sa. Am
privit şi n-am putut face nimic. Ştii unde să înjunghii un om ca să-i provoci
moartea acum sau peste un minut, sau peste un ceas? Eu ştiu. S-ar fi tăvălit pe
jos de râs, dacă şi-ar fi putut mişca mădularele; neputând face asta, se cutremură
şi îşi chirci degetele. Moarte lentă? Două sau trei zile de durere? Pot rezolva şi
asta. Ha! Moartea-ca-Trecere? Suntem vechi prieteni!
Masca preotesei îl fixă; îl privi vreme de câteva momente lungite de drog în
timp ce Jean gândea: Of, la naiba cu chestia asta, chiar că am făcut-o lată acum.
— Tavrin, rosti preoteasa, după ce trec efectele vinului de smarald, rămâi aici.
Vei vorbi cu Înaltul Proctor.
Jean rămase într-o stare de năuceală amestecată cu spaimă tot restul dimineţii.
Chicotele continuau să vină, întrepătrunse cu accese de scârbă de sine. Şi uite-
aşa s-a dus un anotimp întreg de trudă. Ce mai actor m-am dovedit a fi!
În acea noapte, spre surprinderea sa, i se confirmă că trecuse în cea de-a Treia
Taină Interioară a lui Aza Guilla.
— Ştiam eu că ne putem aştepta la lucruri excepţionale din partea ta, Callas, îi
zise Înaltul Proctor, un bătrân cocârjat al cărui glas şuiera din spatele Înfăţişării
sale Mâhnite. Mai întâi extraordinara sârguinţă de care ai dat dovadă în studiile
de zi cu zi şi rapiditatea cu care ai ajuns să stăpâneşti ritualurile externe. Acum o
viziune... o viziune în timpul primei tale Suferinţe. Eşti însemnat, însemnat! Un
orfan care a fost martor la moartea părinţilor săi... Ai fost sortit s-o slujeşti pe
Preabuna Doamnă.
— Care, ăă, sunt îndatoririle suplimentare ale unui iniţiat în cea de-a Treia
Taină Interioară?
— Suferinţa, desigur! zise Înaltul Proctor. O lună de Suferinţă; o lună de
explorare a Morţii-ca-Trecere. Vei mai bea o dată din vinul de smarald şi apoi
vei experimenta alte căi de a te apropia de momentul abrupt al îmbrăţişării
Doamnei. Vei spânzura de-o frânghie de mătase până vei fi aproape mort; vei fi
secat de sânge. Vei înghiţi şerpi şi vei înota în oceanul nopţii, acolo unde
sălăşluiesc mulţi slujitori de-ai Doamnei. Te invidiez, frăţioare! Te invidiez, nou-
născutule întru misterele noastre!
Jean fugi din Casa Revelaţiilor chiar în acea noapte.
Îşi împachetă desaga sărăcăcioasă cu lucruşoare şi dădu iama în bucătării
după de-ale gurii. Înainte să intre în Casa Revelaţiilor, îngropase o punguţă cu
bani sub o anumită bornă aflată cam la o milă de stânci, aproape de satul
Alinarea Tristeţii, care se îngrijea de nevoile lumeşti ale templului de pe stânci.
Acei bani aveau să îi ajungă pentru drumul de întoarcere în Camorr.
Mâzgăli un bilet şi îl lăsă pe pat, în noua sa chilie pe care o primise pentru
rangul său avansat:

VĂ SUNT RECUNOSCĂTOR PENTRU PRILEJUL OFERIT, DAR NU AM

MAI PUTUT AŞTEPTA.
AM ALES SĂ CAUT STAREA DE MOARTE VEŞNICĂ;
NU MĂ POT MULŢUMI CU NEÎNSEMNATELE MISTERE ALE MORŢII-
CA-TRECERE.
DOAMNA MĂ CHEAMĂ LA EA.

TAVRIN CALLAS

Se căţără pe treptele de piatră pentru ultima oară, pe când valurile se spărgeau

în întunericul de dedesubt; lucirea roşiatică a felinarelor alchimice de furtună îl
îndrumă până în vârful Casei Revelaţiilor, şi de acolo până pe culmea stâncilor,
unde se făcu nevăzut în noapte.

— La naiba, spuse Galdo, când Jean îşi isprăvi povestea. Mă bucur că am fost
trimis în Ordinul lui Sendovani.
În noaptea în care se întoarse Jean, după ce Părintele Lanţuri îl iscodi în
amănunţime în privinţa experienţelor sale din Casa Revelaţiilor, îi lăsă pe cei
patru băieţi să urce pe acoperiş cu halbe de lut pline cu bere camorreană caldă.
Stăteau sub stele şi sub norii argintii, sorbind din bere cu o nepăsare mult
exagerată. Savurau iluzia că ar fi bărbaţi, adunaţi laolaltă după bunul plac, cu
ceasurile nopţii la dispoziţie, ca să le petreacă aşa cum poftesc.
— Fără glumă acum, zise şi Calo. În Ordinul lui Gandolo primeam foietaje şi
bere o dată la două săptămâni, şi de fiecare Zi a Trândăviei câte un gologan pe
care să-l cheltuim cum doream. Ştiţi, în cinstea Patronului Banului şi al
Negoţului.
— Mie îmi place deosebit de mult ordinul preoţesc al Binefăcătorului,
interveni Locke, de vreme ce avem ca îndatoriri principale să stăm degeaba şi să
pretindem că Binefăcătorul nu există. Asta atunci când nu furăm una, alta.
— Bine zis, încuviinţă Galdo. Preoţia asta a morţilor este pentru neghiobi.
— Şi totuşi, întrebă Calo, nu te-ai gândit dacă nu cumva au dreptate? Sorbi
din bere înainte să continue: Dacă nu cumva chiar eşti sortit să o slujeşti pe
Preabuna Doamnă?
— Am avut mult timp să mă gândesc la asta pe drumul de întoarcere în
Camorr, spuse Jean. Şi cred că au dreptate. Poate nu aşa cum cred ei, totuşi.
— Ce vrei să zici?
Cei doi Sanza vorbiră deodată, cum se întâmpla deseori atunci când erau
cuprinşi amândoi de curiozitate pură.
Drept răspuns, Jean întinse mâna la spate şi scoase de sub tunică o singură
secure, un dar de la Don Maranzalla. Era simplă şi neîmpodobită, însă bine
întreţinută şi excelent cumpănită pentru cineva care nu ajunsese încă la
maturitate. Jean o aşeză pe pietrele acoperişului templului şi surâse.
— O, spuseră Calo şi Galdo.
 CARTEA a IV-a

IMPROVIZARE DISPERATĂ

„Arunc de parcă am luat foc.―

Mitch Williams
 CAPITOLUL DOISPREZECE

Preotul cel gras din Tal Verrar

Când se trezi, Locke zăcea pe spate şi privea o frescă ştearsă şi murdară

pictată pe tencuiala unui tavan. Fresca înfăţişa oameni lipsiţi de griji în robele
epocii Tronului Therin. Adunaţi în jurul unui butoi de vin, cu pocale în mâini şi
cu zâmbete pe chipuri. Locke gemu şi îşi închise ochii la loc.
— Şi iată-l, rosti un glas necunoscut, aşa cum am zis. Compresa a dat roade,
în cazul lui; o doftoriceală neobişnuit de bună pentru slăbirea canalelor trupului.
— Cine naiba mai eşti şi tu? Locke descoperi că era într-o dispoziţie profund
nediplomatică. Şi unde mă aflu?
— Eşti în siguranţă, dar nu aş putea spune că îţi merge prea bine. Jean Tannen
puse o mână pe umărul stâng al lui Locke şi îi surâse. De obicei foarte îngrijit,
acum era nebărbierit de câteva zile, iar chipul îi era brăzdat de praf. Iar nişte foşti
pacienţi de-ai renumitului Jupân Ibelius ar putea să mă contrazică în privinţa
siguranţei.
Jean îi făcu lui Locke nişte semne iuţi cu mâna: Suntem în siguranţă; vorbeşte
liber.
— Of, Jean, înţepăturile tale sunt un mod tare frumos de a mă răsplăti pentru
truda ultimelor zile. Glasul necunoscut părea să vină de la un bărbat plin ridat, cu
o înfăţişare ca de pasăre şi cu pielea asemenea unei feţe de masă maronii şi
ponosite. Ochii săi întunecaţi şi agitaţi îl priveau din spatele unor ochelari groşi,
cei mai groşi pe care îi văzuse Locke vreodată. Purta o tunică ponosită din
bumbac, stropită cu ceea ce ar fi putut fi sosuri uscate sau sânge uscat, sub o
jiletcă galbenă ca muştarul într-un stil care nu mai era la modă de douăzeci de
ani. Zulufii de păr creţ păreau să-i iasă direct din ceafă, acolo unde erau prinşi
într-o coadă. Ţi-am adus prietenul înapoi pe tărâmul simţurilor.
— Of, pentru numele lui Perelandro, Ibelius, nu-i ca şi cum ar fi avut o
săgeată înfiptă în creier. Avea nevoie de puţină odihnă, atât.
— Umorile sale calde erau la un nivel nespus de scăzut; canalele trupului său
erau complet secătuite de vlagă. Era palid, leşinat, învineţit, deshidratat şi
înfometat.
 — Ibelius? Locke încercă să se ridice în capul oaselor şi izbuti într-o oarecare
măsură, iar Jean îl prinse de umeri şi îl ajută până la capăt. Camera se învârti cu
el. Ibelius, vraciul din cartierul Apa-roşie?
Vracii erau corespondenţii medicali ai alchimiştilor negri; fără referinţe sau
un loc în breslele formale ale doftorilor, ei tratau rănile şi bolile Oamenilor-de-
încredere din Camorr. Un doftor veritabil ar putea să nu vadă cu ochi buni
tratarea unui pacient pentru o rană provocată de o secure la două jumătate
dimineaţa şi ar chema straja oraşului. Un vraci nu punea întrebări, atâta vreme
cât era plătit în avans.
Desigur, problema cu vracii era riscul pe care trebuiau să şi-l asume pacienţii
când venea vorba de abilităţile şi de referinţele lor. Unii dintre ei chiar erau foşti
tămăduitori cu pregătire, ajunşi la restrişte sau alungaţi din meseria lor pentru
delicte precum profanarea de morminte. Alţii erau simpli improvizatori, aplicând
cunoştinţe practice căpătate de-a lungul anilor în care s-au ocupat de rezultatele
încăierărilor din cârciumi sau ale jafurilor. Câţiva erau complet ţicniţi, criminali
sau – de-a dreptul fermecător – ambele.
— Colegii mei sunt vraci, pufni Ibelius. Eu sunt doftor, educat la Colegiu.
Propria ta întremare stă mărturie.
Locke îşi aruncă privirea prin cameră. Stătea întins (purtând numai un
material peste şale) pe un pat, într-un colţ a ceea ce era probabil o vilă părăsită
din Funingine. O perdea de pânză atârna deasupra singurei uşi a camerei; două
felinare alchimice alb-portocalii luminau tot locul. Locke îşi simţea gâtul uscat,
trupul încă îl durea şi în nări avea un iz destul de neplăcut, care nu era în
totalitate cauzat de duhoarea naturală a unui om nespălat. Un reziduu ciudat şi
translucid se exfolia de pe pântecele şi sternul său. Îl împunse cu degetele.
— Ce mai e şi rahatul ăsta de pe pieptul meu? întrebă Locke.
— Compresa, domnule. Compresa lui Varagnelli, ca să fiu mai precis, deşi
mă îndoiesc că sunteţi familiar cu subiectul. Am folosit-o pentru a concentra
energia tot mai scăzută din canalele corporale; ca să restrâng mişcarea umorilor
dumneavoastră calde în zona în care ar face cel mai mult bine – cu alte cuvinte,
pe abdomen. Nu voiam să vi se risipească energia.
— Şi ce era în ea?
— Compresa este un conglomerat patentat, însă esenţa funcţiei sale este
oferită de amestecul de ajutorul-grădinarului şi de terebentină.
— Ajutorul-grădinarului?
— Râme, explică Jean. Vrea să spună râme îngropate în terebentină.
— Şi l-ai lăsat să întindă aşa ceva pe trupul meu?
Locke gemu şi se prăbuşi la loc în pat.
 — Numai pe abdomen, domnule – pe abdomenul dumneavoastră greu
încercat.
— El este doftorul, zise Jean, eu mă pricep doar să frâng oameni; nu ştiu să-i
fac bine la loc.
— Că tot veni vorba... ce am păţit?
— Slăbire – o slăbire completă, aşa cum n-am mai văzut în viaţa mea. În timp
ce vorbea, Ibelius îl apucă pe Locke de încheietură şi îi luă pulsul. Jean mi-a spus
că aţi luat un vomitiv în seara Zilei Ducelui.
— Şi încă cum!
— Şi că nu aţi mai mâncat sau băut nimic după aceea. Că aţi fost prins, bătut
crunt şi aproape ucis prin scufundare într-un butoi cu urină de cal – extraordinar
de dezgustător, domnule, vă compătimesc! Şi că aţi fost rănit adânc în braţul
stâng; o rană care se închide chiar în timp ce vorbim, dar nu datorită chinurilor
prin care aţi trecut. Şi că aţi rămas activ toată seara, în ciuda rănilor şi a epuizării.
Şi că v-aţi urmat cursul până la capăt în cea mai mare grabă, fără o clipă de
odihnă, măcar.
— Sună oarecum familiar, da.
— Pur şi simplu aţi cedat, domnule. În termeni nespecialişti, trupul
dumneavoastră nu v-a mai îngăduit să îl împingeţi dincolo de limite.
Ibelius chicoti.
— De câtă vreme sunt aici?
— De două zile şi două nopţi, zise Jean.
— Cum?! Fir-aş al naibii! Şi-am fost inconştient tot timpul ăsta?
— Cam da, încuviinţă Jean. Te-am văzut căzând; eram la mai puţin de treizeci
de stânjeni distanţă, ghemuit într-o ascunzătoare. Mi-a luat câteva minute să îmi
dau seama de ce cerşetorul ăla bătrân şi bărbos mi se părea cunoscut.
— V-am mai şi sedat, ce-i drept, interveni Ibelius. Pentru binele
dumneavoastră.
— La naiba!
— Evident judecata mea a fost corectă, căci altfel nu v-aţi fi odihnit deloc. Şi
a înlesnit folosirea unor comprese destul de neplăcute pentru a vă reduce
umflăturile şi vânătăile de pe chip. Dacă aţi fi fost treaz, cu siguranţă v-aţi fi
plâns de miros.
— Îhhh, spuse Locke. Zi-mi măcar că ai ceva de băut la îndemână.
Jean îi dădu un burduf cu vin roşu; era cald, amar şi îndoit cu apă până la
punctul la care ajunsese mai mult roz decât roşu, însă Locke dădu pe gât
jumătate din el într-o serie de gâlgâituri nedemne.
— Cu grijă, domnule Lamora, cu grijă, interveni Ibelius. Mă tem că nu vă
cunoaşteţi prea bine propriile limite naturale. Fă-l să mănânce supa, Jean!
Trebuie să-şi recapete vigoarea animală, sau umorile sale vor scădea din nou.
Este mult prea slab pentru binele său; mai are puţin şi dă în anemie.
Locke devoră supa oferită (rechin fiert într-o tocană de lapte şi cartofi; fără
gust, îngheţată, departe de a fi proaspătă şi, în mod categoric, cea mai minunată
chestie pe care îşi aducea aminte s-o fi mâncat vreodată) şi apoi se întinse.
— Două zile, pe toţi zeii! Bănuiesc că nu am avut norocul ca, între timp, Capa
Raza să fi căzut pe scări şi să-şi fi frânt gâtul, nu?
— Da’ de unde, zise Jean. Este încă printre noi. El şi Magul lui Juruit. Au fost
foarte ocupaţi ăştia doi. S-ar putea să te intereseze să afli că Ticăloşii Gentilomi
sunt oficial proscrişi, iar eu sunt considerat singurul supravieţuitor al găştii, cu
un preţ de cinci sute de coroane pe capul meu pentru cine mă predă. De preferat
după ce nu mai respir.
— Hmmm, spuse Locke. Pot cuteza să vă întreb, Jupâne Ibelius, ce vă face să
staţi aici şi să mă ungeţi cu râme pentru binele meu, când oricare din noi doi este
cheia către favoarea financiară a lui Capa Raza?
— Îţi pot explica eu asta, interveni Jean. Se pare că mai era un Ibelius, care
lucra pentru Barsavi ca străjer la Mormântul Plutitor. Unul dintre oamenii
credincioşi lui Barsavi, ar trebui să adaug.
— A, rosti Locke. Condoleanţele mele, Jupâne Ibelius. Fratele dumitale?
— Fratele meu mai mic. Bietul idiot; i-am tot zis să-şi găsească o altă
meserie. Se pare că împărtăşim o mâhnire comună, mulţumită lui Capa Raza.
— Da, încuviinţă Locke. Da, Jupâne Ibelius. O să-l îngrop pe nenorocitul ăla
în glod mai adânc decât oricare om omorât vreodată, de la facerea lumii încoace.
— Ahhh, zise Ibelius. Aşa mi-a spus şi Jean. De aceea nici nu vă cer bani
pentru serviciile mele. Nu că vă dau prea multe şanse, dar oricare duşman de-al
lui Capa Raza este mai mult decât bine-venit în grija mea şi poate fi sigur de
discreţia mea.
— E cât se poate de cumsecade din partea dumneavoastră, zise Locke. În
cazul ăsta, dacă tot trebuie să fiu uns cu râme şi cu terebentină pe piept, mă bucur
că vă ocupaţi dumneavoastră de... ăă, treaba asta.
— Sluga dumneavoastră, domnule, spuse Ibelius.
— Ei bine, Jean, continuă Locke, se pare că avem o ascunzătoare, un doftor şi
pe noi doi. De ce alte bunuri mai dispunem?
— Păi, mai avem zece coroane, cincisprezece soloni şi cinci gologani, zise
Jean. Patul ăla pe care eşti întins tu. Ai mâncat vinul şi ai băut supa. Mai avem şi
Surorile Năbădăioase, bineînţeles. Câteva mantii, nişte cizme, hainele tale. Şi
toată tencuiala putrezită şi zidăria dărâmată pe care şi-ar putea-o dori careva.
— Doar atât?
 — Ar mai fi ceva. Jean ridică masca brodată de argint a unui preot de-al lui
Aza Guilla. Ajutorul şi alinarea Doamnei Îndelungatei Tăceri.
— Cum naiba ai izbutit una ca asta?
— Îndată după ce te-am lăsat la marginea Cazanului, spuse Jean, m-am
hotărât să mă întorc în Cartierul Templelor şi să mă fac folositor.

Focul din Casa lui Perelandro nu se stinsese încă atunci când Jean Tannen se
prăbuşi, pe jumătate dezbrăcat, la intrarea de serviciu a Casei lui Aza Guilla, la
vreo două pieţe distanţă de templul care le slujise drept casă Ticăloşilor
Gentilomi.
Sticla-străveche şi piatra nu puteau să ardă, fireşte, dar lucrurile dinăuntrul
Casei lui Perelandro erau cu totul altceva. Cu toată Sticla-străveche care reflecta
şi concentra arşiţa flăcărilor, tot ce se afla în vizuină urma să fie carbonizat până
ajungea scrum, iar dogoarea tot mai mare avea să rezolve şi lucrurile din templul
propriu-zis. O brigadă de Jachete Galbene cu găleţi se învârtea în jurul templului
de sus, neavând altceva de făcut decât să aştepte ca dogoarea şi oribilul fum
încărcat de moarte să înceteze să se mai reverse pe sub uşi.
Jean izbi cu pumnul în uşa de lemn zăvorâtă din spatele templului Zeiţei
Morţii şi se rugă la Paznicul Strâmb să îl ajute să-şi păstreze accentul verrar, pe
care îl exersase rareori în decursul ultimelor luni. Îngenunche, ca să pară şi mai
demn de milă.
După câteva minute, se auzi un păcănit şi uşa se deschise câţiva milimetri. Un
inițiat într-o robă neagră, neîmpodobită şi cu masca simplă de argint, care-i era
atât de familiară lui Jean, se uită la el.
— Numele meu este Tavrin Callas, rosti Jean. Am nevoie de ajutorul tău.
— Eşti pe moarte? întrebă iniţiatul. Nu putem face prea multe pentru cei
sănătoşi tun. Dacă ai nevoie de mâncare şi de ajutor, ţi-aş recomanda Casa lui
Perelandro, deşi se pare că sunt... ceva probleme acolo, în seara asta.
— Nu sunt pe moarte, dar am nevoie de mâncare şi de ajutor. Sunt un slujitor
devotat al Preabunei Doamne, un iniţiat al celei de-a Cincea Taine Interioare.
Jean îşi calculase cu grijă această minciună; cel de-al patrulea rang în ordinul
lui Aza Guilla era rezervat preoţilor. Cel de-al cincilea ar fi fost un nivel realist
pentru cineva însărcinat să transmită mesaje importante dintr-un oraş în altul.
Orice rang mai înalt l-ar fi obligat să aibă de-a face cu preoţi şi preotese de rang
superior, care ar fi trebuit să audă de el.
 — Am fost trimis din Tal Verrar în Jeresh cu treburi de-ale ordinului nostru,
însă corabia în care eram a fost capturată de bandiţi jeremiţi. Mi-au luat robele,
peceţile funcţiei, actele şi Înfăţişarea Mâhnită.
— Cum?! Iniţiatul, o fată, se aplecă şi îl ajută pe Jean să se ridice. Avea cam
un sfert din greutatea lui, astfel încât efortul în sine era puţin comic. Au cutezat
să se lege de un trimis al Doamnei?
— Jeremiţii nu cred în cei Doisprezece, surioară, zise Jean, care se lăsă ridicat
în genunchi. Ei se desfată chinuindu-i pe cei pioşi. Am fost înlănţuit de o vâslă
zile întregi. Noaptea trecută, galera care m-a capturat a ancorat în Golful Camorr;
am fost însărcinat cu golirea oalelor de noapte peste bord, în timp ce ofiţerii au
coborât pe ţărm să se desfrâneze. Am văzut în apă aripioarele Fraţilor noştri
Întunecaţi; m-am rugat Doamnei şi am profitat de prilej.
Unul dintre lucrurile pe care fraţii şi surorile lui Aza Guilla îl împărtăşeau
rareori străinilor (îndeosebi în Camorr) era credinţa lor că rechinii îi erau dragi
Zeiţei Morţii şi că venirile, plecările şi atacurile lor brutale şi bruşte reprezentau
însăşi esenţa firii Preabunei Doamne. Rechinii erau semne puternice pentru
ordinul preoţesc cu măşti argintii. Înaltul Proctor din Casa Revelaţiilor nu
glumise când îi sugerase lui Jean să înoate în ocean după lăsarea întunericului.
Se zicea că numai necredincioşii erau atacaţi în apele de sub Casa Revelaţiilor.
— Fraţii Întunecaţi, spuse iniţiata cu tot mai mare nerăbdare. Şi te-au ajutat să
scapi?
— Nu trebuie să te gândeşti la asta ca la un ajutor, zise Jean, deoarece
Doamna nu ajută, ci îngăduie. La fel şi Fraţii noştri Întunecaţi. Am sărit în apă şi
le-am simţit prezenţa în preajma mea; i-am simţit cum înoată pe sub picioarele
mele şi le-am văzut aripioarele cum taie suprafaţa apei. Piraţii mi-au strigat că
am luat-o razna; când i-au văzut pe Fraţi, s-au gândit că o să fiu devorat în
curând şi au pufnit în râs. Am râs şi eu – când m-am târât pe ţărm, nevătămat.
— Slăveşte-o pe Doamnă, frate.
— Aşa fac, am făcut şi voi face în continuare, zise Jean. Ea m-a izbăvit de
duşmani; ea mi-a dat o a doua şansă de a-mi duce misia la bun sfârşit. Du-mă la
intendentul templului tău, rogu-te! Lasă-mă să mă întâlnesc cu Părintele tău
Teolog. Am nevoie doar de o Înfăţişare, de robe şi de o chilie pentru câteva
nopţi, în timp ce îmi pun ordine în treburi.

— Nu ăsta era numele sub care ţi-ai făcut ucenicia acum nu ştiu câţi ani?
interveni Locke.
 — Ba da.
— Păi, şi nu vor trimite mesaje? Nu vor pune întrebări şi nu vor afla că Tavrin
Callas a fost împins de o curiozitate divină să se azvârle de pe-o stâncă?
— Sigur că aşa vor face, spuse Jean. Dar o să le ia câteva săptămâni ca să
trimită un mesaj şi să primească un răspuns... iar eu nu plănuiesc să păstrez
deghizarea asta atâta amar de vreme. În plus, o să se distreze şi ei un pic. Când
vor descoperi într-un sfârşit că Tavrin Callas ar trebui să fie mort, vor putea
proclama tot soiul de viziuni şi de miracole. O apariţie de dincolo de tărâmurile
umbrelor, cum s-ar zice.
— O apariţie direct din fundul unui mincinos fără de seamăn, pufni Locke.
Bine lucrat, Jean!
— Cred că ştiu doar cum să vorbesc cu preoţi morţi. Toţi suntem hărăziţi cu
câte ceva deosebit.
— Nu vă supăraţi, îi întrerupse Ibelius, dar este oare înţelept? Vreau să spun...
să vă grozăviţi cu robele preoţilor Zeiţei Morţii înseşi? Să o duceţi de nas pe... pe
Preabuna Doamnă?
Ibelius îşi duse ambele mâini la ochi, apoi la buze, pentru ca apoi să şi le
încrucişeze deasupra inimii.
— Dacă Preabuna Doamnă s-ar fi simţit jignită, ar fi avut o grămadă de ocazii
să mă facă zob pentru neobrăzarea mea, îi explică Jean.
— În plus, Jean şi cu mine slujim în ordinul Binefăcătorului, Părintele
Pretextelor Necesare, interveni şi Locke. Crezi în Paznicul Strâmb, Jupâne
Ibelius?
— Experienţa m-a învăţat că nu strică niciodată să-ţi pese. Nu aprind eu
lumânări şi nici nu dau de pomană, dar... nici nu-l vorbesc de rău pe Binefăcător.
— Ei bine, zise Locke, mentorul nostru ne-a spus cândva că iniţiaţii
Binefăcătorului au o imunitate surprinzătoare la orice consecinţe, când trebuie să
se dea drept membri ai altor ordine preoţeşti.
— Aş zice că se simt şi surprinzător de bine-veniţi, adăugă Jean. Iar în
împrejurările actuale, sunt puţine alte deghizări potrivite pentru un om de talia
mea.
— A, înţeleg unde baţi, Jean.
— Se pare că Zeiţa Morţii a fost foarte ocupată în ultimul timp cu mulţi alţi
oameni în afară de noi, spuse Locke. M-am trezit de tot, Jean, şi mi-e foarte bine,
Jupâne Ibelius. Nu-i nevoie să vă ridicaţi – sunt cât se poate de sigur că pulsul
meu este exact unde l-am lăsat, şi anume la încheietura mâinii. Ce altceva îmi
poţi spune, Jean?
— Situaţia este încordată şi sângeroasă, însă cred că Raza s-a descurcat.
Umblă vorba că toată gaşca noastră a pierit, în afară de mine, cu preţul ăla drăguţ
pe capul meu. Cică am fi refuzat să îi jurăm credinţă lui Raza şi am fi încercat să
ne luptăm în numele lui Barsavi, fiind răpuşi pe drept pe când făceam asta. Toţi
ceilalţi garrista i s-au supus; Raza nu a aşteptat trei zile până să lovească. Cei
mai recalcitranţi s-au trezit cu beregatele tăiate în noaptea asta; vreo cinci sau
şase dintre ei. S-a întâmplat acum câteva ceasuri.
— Pe toţi zeii! De unde ai aflat toate astea?
— Unele lucruri le-am aflat de la Ibelius, care se poate mişca destul de liber,
câtă vreme îşi ţine capul plecat. Altele – făcând-o pe preotul. S-a întâmplat să fiu
prin Resturi-de-lemn când o grămadă de oameni au avut nevoie, dintr-odată, de
rugăciuni de moarte.
— Deci Oamenii Potriviţi sunt la cheremul lui Raza.
— Eu aşa zic. Se obişnuiesc cu noua situaţie. Toată lumea e gata să scoată
cuţitele la cea mai mică pişcătură de ţânţar sau cădere de ac, dar i-a cam dat pe
brazdă. Îşi conduce operaţiunile tot din Mormântul Plutitor, întocmai ca Barsavi.
Îşi ţine majoritatea promisiunilor. E greu să te pui cu stabilitatea.
— Şi cum rămâne cu... cealaltă problemă a noastră? Locke făcu semnul de
mână convenit pentru Ghimpele din Camorr. Ai auzit ceva despre asta? Vreo, ăă,
crăpătură în faţadă?
— Nu, şopti Jean. Se pare că Raza s-a mulţumit să ne omoare ca pungaşi
mărunţi şi să lase lucrurile aşa.
Locke suspină uşurat.
— Însă se mai petrece ceva ciudat, continuă Jean. Raza a adunat azi-noapte
vreo şase bărbaţi şi femei, din toate găştile şi din districte diferite. I-a expus în
public ca fiind agenţi ai Păianjenului.
— Serios? Chiar crezi că erau sau e vreo altă urzeală blestemată de-a lui?
— Cred că e probabil să fi fost agenţi, zise Jean. Am făcut rost de numele lor
de la Ibelius şi am chibzuit îndelung; nu pare să fie nimic care să-i lege. Nimic
care să aibă vreo însemnătate pentru mine, cel puţin. Aşa deci... Raza le-a cruţat
vieţile, dar i-a surghiunit. Le-a spus că au o zi la dispoziţie să-şi pună ordine în
treburi şi să părăsească pentru totdeauna Camorrul.
— Interesant. Aş vrea să ştiu ce-a mai fost şi asta.
— Poate nimic, de data asta.
— Eh, ce plăcut ar fi...
— A, şi corabia cu ciumaţi, domnule Lamora! Ibelius vorbi cu nerăbdare. Un
vas cât se poate de ciudat. Jean a uitat s-o menţioneze până acum.
— Corabia cu ciumaţi?
— Un vas cu carenă neagră din Emberlain; o micuţă capodoperă. Al naibii de
frumos, şi doar ştii că eu de-abia dacă pot deosebi partea care intră în apă de
cealaltă. Jean se scărpină în bărbia nerasă înainte să continue: A tras în zona de
carantină chiar în noaptea în care Capa Raza i-a dat lui Capa Barsavi propria
lecţie cu dinţi.
— Asta-i o coincidenţă foarte interesantă.
— Nu-i aşa? Zeii chiar ţin mult la semnele pe care le trimit oamenilor. Cică ar
fi murit deja vreo douăzeci sau treizeci dintre cei de pe vas. Dar iată partea cu
adevărat ciudată: Capa Raza şi-a asumat responsabilitatea pentru aprovizionarea
caritabilă.
— Cum?!
— Da. Oamenii lui au grijă de tot ce se desfăşoară jos, la docuri; a plătit
Ordinului lui Sendovani pentru pâine şi carne. Ei ţin locul Ordinului lui
Perelandro de când... ştii tu.
— De ce naiba ar escorta oamenii lui mâncare şi apă jos la docuri?
— Şi eu am fost curios în privinţa asta, spuse Jean. Aşa că azi-noapte am
încercat să iscodesc şi eu un pic, în calitatea mea oficială de preot, mă-nţelegi. Şi
am aflat că pe vasul ăla nu ajunge doar mâncare şi apă.

Cea mai blândă ploaie cădea, aproape ca un sărut cald şi umed al cerului, în
noaptea Zilei Tronului – noaptea de după venirea la putere a lui Capa Raza. Un
preot neobişnuit de îndesat de-al lui Aza Guilla, cu robele sale fluturând în vânt,
privea corabia cu ciumaţi acostată în Golful Camorr. La lumina galbenă a
felinarelor corabiei părea că masca preotului luceşte bronz-aurie.
O bărcuţă ponosită se legăna în apa liniştită, lângă cel mai lung doc ce ieşea
din Scursuri; de barcă era prinsă o frânghie ce ducea la corabia cu ciumaţi.
Împlinirea, ancorată la cea mai mare distanţă la care se putea trage cu arcul, arăta
ciudat de scheletică, cu pânzele înfăşurate strâns. Pe puntea vasului se puteau
vedea câteva siluete, ici şi colo.
Pe doc, câţiva hamali voinici descărcau conţinutul unei cotigi trase de-un
măgar în bărcuţă, sub supravegherea a vreo şase oameni în mantii, evident
înarmaţi. Nu încăpea îndoială că toată operaţiunea putea fi urmărită cu ocheanul
din orice post de strajă din jurul Vechiului Port. Deşi majoritatea acestor posturi
aveau încă oameni înăuntru (ceea ce urma să se întâmple pe toată durata şederii
corabiei cu ciumaţi), nici unuia dintre aceştia nu îi păsa ce era trimis pe corabie,
atâta timp cât nu era trimis nimic îndărăt.
Jean, pe de altă parte, era foarte curios despre interesul subit pe care Capa
Raza părea să-l aibă pentru soarta bieţilor marinari din Emberlain.
 — Hei, mai bine întoarce-te şi mişcă-ţi fundul... O! Ăă, să-mi fie cu iertare,
Sfinţia Voastră!
Jean savură o clipă neliniştea evidentă de pe chipurile oamenilor care se
întoarseră la apropierea lui; păreau nişte tipi duri, bătăuşi încercaţi, foarte
obişnuiţi să provoace şi să îndure durerea. Însă la vederea Înfăţişării sale Mâhnite
arătau deodată cu toţii vinovaţi, ca nişte copii prinşi că dau târcoale prea aproape
de borcanul cu miere.
Nu recunoscu pe nici unul dintre ei; asta însemna că făceau parte, mai mult ca
sigur, din gaşca personală a lui Raza. Încercă să-i măsoare cu privirea, căutând
ceva nepotrivit sau neobişnuit care să le indice originea, dar nu găsi prea multe.
Purtau o grămadă de bijuterii; cercei, în mare parte – câte şapte sau opt pe
ureche, în cazul unei tinere. Asta era o modă mai degrabă marinărească decât
criminală, însă s-ar fi putut să nu aibă prea mare însemnătate.
— Am venit doar să mă rog, zise Jean, pentru mijlocirea Preabunei Doamne
faţă de nefericiţii aceia de pe apă. Nu mă băgaţi în seamă, continuaţi-vă treaba.
Jean îi încurajă întorcându-se oarecum cu spatele la trupa de muncitori; îşi
îndreptă privirea către corabie, ascultând foarte atent sunetele muncii ce se
desfăşura lângă el. Se auziră icnete de la ridicarea unor obiecte grele şi paşi;
scârţâitul unor scânduri ponosite şi roase de apă. Cotiga trasă de măgar părea să
fie plină cu săculeţi de mărimea unui burduf de vin de o pintă. În mare parte,
echipa îi mânuia cu băgare de seamă, dar după câteva minute…
— Blestema-te-ar zeii, Mazzik! Se auzi un zornăit şi un clinchet când unul
dintre saci căzu pe doc. Supraveghetorul muncitorilor îşi frecă mâinile imediat şi
se uită spre Jean. Eu, ăă... să-mi fie cu iertare, Sfinţia Voastră. Noi, ăă, am jurat...
am promis că vom, ăă, trimite aceste merinde în siguranţă pe corabia cu ciumaţi.
Jean se întoarse încet şi îl lăsă pe bărbat să suporte efectul complet al
înfăţişării sale lipsite de chip. Apoi încuviinţă, cât se poate de încet.
— Ceea ce faceţi este foarte cuviincios. Este un gest foarte milostiv din partea
stăpânului vostru să preia treaba pe care o face de obicei Ordinul lui Perelandro.
— Da, ăă... chiar e păcat de ce s-a întâmplat acolo. O adevărată, ăă, tragedie.
— Preabuna Doamnă îşi îngrijeşte grădina după voia ei, rosti Jean, şi culege
mugurii când pofteşte. Nu te mânia pe omul tău. Este firesc să nu fie în apele lui
în prezenţa a ceva atât de... neobişnuit.
— A, corabia cu ciumaţi, zise omul. Da, ne, ăăă, dă fiori tuturor.
— O să vă las să vă vedeţi de treabă, spuse Jean. Trimiteţi după noi la Casa
lui Aza Guilla dacă se întâmplă ca oamenii de pe navă să aibă nevoie de noi.
— Da... sigur. M-mulţumesc, Sfinţia Voastră.
Pe când Jean mergea încet pe doc, întorcându-se pe ţărm, echipa isprăvi de
încărcat bărcuţa care fu apoi desprinsă de la dana de acostare.
 — Trageţi, mugi unul dintre bărbaţii de la capătul docului.
Încet, frânghia se întinse şi apoi, când micile siluete negre de la bordul
Mulţumirii crescură ritmul trudei lor, barca începu să traverseze Vechiul Port,
îndreptându-se spre fregată cu destulă viteză, lăsând în urmă o dâră argintie pe
apa întunecată.
Jean o luă către nord, prin Scursuri, folosindu-se de mersul demn al unui preot
ca să-şi poată bate capul în voie cu întrebarea ce nu-i dădea pace.
Ce putea să facă o corabie plină de morţi şi de muribunzi cu saci de bani?

— Saci de bani? Eşti absolut sigur?

— Era metal rece de cheltuit, Locke. Poate îţi mai aduci aminte că am avut o
întreagă vistierie plină cu aşa ceva, până de curând. Aş spune că avem amândoi o
ureche receptivă pentru sunetul făcut de monede.
— Hmmm. Deci, dacă nu cumva Ducele s-a apucat să amestece coroane în
pâine de când am căzut eu la pat, merindele alea sunt la fel de milostive precum
firea mea blestemată.
— O să mai iscodesc, să văd dacă mai pot afla şi altceva.
— Bun, bun. Acum trebuie să mă salţi din patul ăsta şi să mă pun pe treabă.
— Domnule Lamora, strigă Ibelius, nu sunteţi deloc în măsură să coborâţi din
pat şi să umblaţi de colo-colo purtat numai de voinţă! Tocmai voinţa
dumneavoastră v-a adus în starea asta de moleşeală.
— Jupâne Ibelius, cu tot respectul de cuviinţă, acum că mi-am venit în fire,
dacă va trebui să mă târăsc prin oraş pe coate şi în genunchi ca să fac ceva
folositor împotriva lui Capa Raza, aşa o să-mi încep războiul.
Se săltă din pat şi încercă să stea în picioare; încă o dată, capul îi vâjâi,
genunchii i se îndoiră şi se prăbuşi la pământ.
— De acolo? zise Jean. Pare al naibii de incomod.
— Ibelius, spuse Locke, nu se poate aşa ceva! Trebuie să pot fi în stare să
umblu. Am nevoie de vlaga mea.
— Dragul meu domn Lamora, interveni Ibelius, întinzându-se ca să îl ajute pe
Locke să se ridice. Jean se duse în cealaltă parte, şi cei doi îl aşezară în curând
înapoi pe pat. Acum aflaţi că sunt lucruri foarte diferite, ceea ce cereţi şi ceea ce
constituţia dumneavoastră poate suporta. Of, de-aş fi primit barem câte un solon
pentru fiecare pacient care a venit la mine vorbindu-mi la fel ca dumneavoastră!
„Ibelius, am fumat prafuri jeremite vreme de douăzeci de ani şi acum îmi
sângerează gâtlejul; fă-mă bine! Ibelius, am băut şi m-am bătut toată noaptea, şi
mi s-a scos un ochi! Redă-mi vederea, la naiba!― Dar hai să nu zicem soloni, ci
măcar un baron de bronz pentru asemenea ieşiri... Şi tot m-aş putea retrage în
Lashain ca un adevărat gentilom!
— Nu-i pot face cine ştie ce rău lui Capa Raza cu faţa plantată în colbul
acestui bordei, zise Locke, sărindu-i iarăşi ţandăra.
— Atunci odihniţi-vă, domnule, odihniţi-vă, ripostă Ibelius, aprinzându-se şi
el în obraji. Aveţi măcar decenţa de a nu vă răţoi la mine din cauză că nu port
puterea zeilor în degete! Odihniţi-vă şi recăpătaţi-vă puterile. Mâine, când veţi
putea umbla în siguranţă, vă voi aduce din nou mâncare; un apetit redobândit va
fi un semn bine-venit. Cu mâncare şi cu odihnă veţi putea ajunge la un nivel
acceptabil de vigoare într-o zi-două. Nu vă puteţi aştepta să scăpaţi uşor de cele
prin care aţi trecut. Aveţi răbdare.
Locke oftă.
— Bine. Doar că... mă roade crunt gândul de a-i scurta domnia lui Capa Raza.
— Iar eu de-abia aştept să treceţi la treabă cât mai curând, domnule Lamora.
Ibelius îşi scoase ochelarii şi îi şterse de tunică. Dacă aş fi crezut că îl puteţi
răpune chiar acum, cu doar ceva mai multă vlagă decât o mâţă pe jumătate
înecată, păi v-aş pune într-un coş şi v-aş duce la el eu însumi. Dar nu-i cazul şi
nici o compresă din cărţile mele de doftoriceală nu ar izbuti să facă una ca asta.
— Ascultă-l pe jupânul Ibelius, Locke, şi nu te mai bosumfla. Jean îl bătu pe
umăr. Gândeşte-te la asta ca la un prilej de a-ţi antrena mintea. O să strâng ce
informaţii oi mai putea şi o să fiu braţul tău puternic. Tu numai dă-mi un plan ca
să îi pun piedică nemernicului şi să-l trimit în iad. Pentru Calo, Galdo şi Goangă.

Până în noaptea următoare, Locke se întremase îndeajuns ca să umble prin

cameră pe picioarele sale. Îşi simţea muşchii ca pe-o gelatină, iar mădularele sale
se mişcau de parcă ar fi fost controlate de la mare depărtare – precum nişte
mesaje transmise prin heliograf, pesemne, înainte să fie translatate în mişcările
articulaţiilor şi tendoanelor. Însă nu mai căzu când se ridică din pat, după ce
mâncase aproape jumătate de kilogram de cârnaţi fripţi împreună cu jumătate de
pâine unsă cu miere, căci Ibelius îi adusese mâncare după-amiaza târziu.
— Jupâne Ibelius, rosti Locke în timp ce doftorul îi lua pulsul pentru a
treisprezecea mia oară. Suntem cam de aceeaşi talie, noi doi. Ai cumva din
întâmplare nişte haine îngrijite? Cu pantaloni, jiletci şi alte acareturi bărbăteşti pe
potrivă?
 — A, zise Ibelius, am avut asemenea lucruri, de bine, de rău, însă mă tem...
mă tem că Jean nu v-a povestit tot...
— Pentru moment, Ibelius locuieşte aici, cu noi, spuse Jean. După colţ, într-o
altă cameră din conac.
— Camerele mele, unde îmi desfăşuram activitatea... Ibelius se încruntă, iar
lui Locke i se păru că ochelarii săi se înceţoşaseră uşor. Au fost arse, în
dimineaţa care a urmat venirii la putere a lui Raza. Cei ce aveau legături de sânge
cu oamenii lui Barsavi care au fost răpuşi... nu am fost încurajaţi să rămânem în
Camorr! Deja au avut loc câteva crime. Încă mai pot umbla în voie, dacă sunt
atent, însă... mi-am pierdut majoritatea lucrurilor elegante, puţinele pe care le
aveam. Şi pacienţii. Şi cărţile! Un motiv în plus pentru mine să îi doresc răul lui
Raza.
— La naiba! spuse Locke. Jupâne Ibelius, mă poţi lăsa singur cu Jean câteva
minute, rogu-te? Ceea ce avem de discutat este... ei bine, este cât se poate de
confidenţial, şi dintr-un motiv întemeiat. Să-mi fie cu iertare.
— Nu este cazul, domnule, nu este cazul. Ibelius se ridică de pe scaun şi îşi
scutură tencuiala de pe jachetă. O să mă ascund afară, până mă veţi chema
înapoi. Aerul nopţii va avea un efect înviorător asupra circulaţiei capilare; o să-
mi revigoreze complet umorile mele echilibrate.
După ce plecă, Locke îşi trecu degetele prin părul unsuros şi gemu.
— Pe toţi zeii, ce bine mi-ar prinde o baie; aş sta şi în ploaie jumătate de ceas.
Jean, avem nevoie de resurse ca să îl atacăm pe Raza. Nemernicul ne-a luat
patruzeci şi cinci de mii de coroane; am rămas numai cu zece. Trebuie să
repornesc afacerea Salvara, însă mă tem că s-a ales praful de ea, de vreme ce am
lipsit în ultimele câteva zile.
— Mă îndoiesc, zise Jean. Am cheltuit nişte bani în ziua dinaintea trezirii tale
pe un pic de hârtie şi cerneală. Le-am trimis celor doi Salvara un bilet prin curier,
din partea lui Graumann, spunându-le că eşti ocupat cu nişte treburi foarte
delicate vreo câteva zile şi s-ar putea să nu fii prin preajmă.
— Aşa ai făcut? Locke îl privi ca un om trimis la spânzurătoare care îşi
primeşte graţierea şi o pungă de galbeni în ultima clipă. Aşa ai făcut? Fii
binecuvântat, Jean! Te-aş pupa, dar eşti la fel de murdar ca mine.
Locke începu să se învârtă prin cameră furios sau, mă rog, pe cât de furios o
putea face, încă împleticindu-se şi zdruncinându-se. Ascuns în bordeiul ăsta
blestemat, rămas deodată fără toate avantajele pe care le luase de bune ani la
rând – fără pivniţă, fără vistierie plină, fără Garderobă, fără Cutie cu Măşti... fără
gaşcă. Raza îi luase totul.
Pus laolaltă cu banii din vistierie se afla un pachet de hârtii şi de chei,
înfăşurate într-o ţesătură impermeabilă. Acele hârtii erau actele conturilor de la
casa de bani Merragio pe numele lui Lukas Fehrwight, Evante Eccari şi ale
tuturor celorlalte identităţi false plantate acolo de Ticăloşii Gentilomi de-a lungul
anilor. În acele conturi erau sute de coroane, însă, fără acte, aceşti bani nu puteau
fi atinşi. De asemenea, în acel pachet se mai aflau şi cheile de la Apartamentul
Bompresului, din hanul Casa Tăvălită, rânduri suplimentare de haine pentru
Lukas Fehrwight erau puse frumos într-un şifonier de cedru – încuiate cu o cutie
cu mecanism automat pe care nici un spărgător nu ar fi putut să îl deschidă, chiar
de-ar fi fost de zece ori mai dibaci decât Locke.
— La naiba, zise Locke! Nu putem ajunge la nimic. Avem nevoie de bani, pe
care îi putem obţine de la familia Salvara, dar nu mă pot duce la ei îmbrăcat aşa.
Am nevoie de haine, de ulei de trandafiri, de acareturi. Fehrwight trebuie să arate
a Fehrwight, şi nu pot face asta cu zece coroane.
Într-adevăr, hainele şi accesoriile pe care le purtase când se deghizase în
negustorul vadran costau pe puţin patruzeci de coroane – nu era genul de sumă
de care putea face rost furând din buzunarele oamenilor de pe stradă. În plus,
prăvăliile puţinilor croitori care se ocupau de gusturile deosebit de rafinate erau
ca nişte cetăţui, în părţile cele mai bune ale oraşului, acolo unde Jachetele
Galbene patrulau nu în detaşamente, ci în batalioane.
— E al naibii de neplăcut! rosti Locke. Totul se reduce la haine. Haine, haine,
haine. Ce neajuns ridicol!
— Poţi folosi cele zece coroane, chiar dacă nu-i cine ştie cât. Arginţii ne
ajung ca să ne întreţinem mult timp de-acum înainte.
— Ei bine, tot e ceva, zise Locke. Se aşeză la loc pe pat şi rămase cu bărbia
sprijinită pe mâini. Sprâncenele şi gura îi erau lăsate, în aceeaşi expresie de
concentrare mâhnită pe care Jean i-o ştia de pe vremea când erau copii. După
câteva minute, Locke oftă şi se uită la Jean. În cazul ăsta, dacă o să fiu în stare să
mă mişc, cred că o să iau vreo şapte-opt coroane şi o să ies în oraş mâine.
— Ieşi în oraş? Ai un plan?
— Nu, spuse Locke. Nici măcar o urmă de plan. Nici cea mai mică idee. Rânji
slab. Dar nu aşa-mi încep oare cele mai bune urzeli? O să găsesc eu o portiţă,
cumva... şi apoi cred că voi fi nesăbuit.
 INTERLUDIU: Scamatorii de fier alb

În Camorr se spune că diferenţa dintre negoţul cinstit şi cel necinstit este că,
după ce un negustor cinstit ruinează pe cineva, nu are bunul-simţ să-i taie şi
beregata, ca să isprăvească treaba.
În unele privinţe, acesta este un deserviciu adus negustorilor, speculanţilor şi
cămătarilor din Şirul Mutrei-de-monedă, ale căror străduinţe de-a lungul
veacurilor au ajutat la scoaterea oraşelor-state therine (a tuturor, nu doar a
Camorrului) din cenuşa prăbuşirii Tronului Therin, către un nivel care să aducă a
prosperitate energică... măcar pentru câteva segmente norocoase din populaţia
therină.
Scara operaţiunilor din Şirul Mutrei-de-monedă i-ar face pe cei mai mulţi
dintre micii comercianţi să-şi piardă capul. Un negustor din Camorr poate muta
două pietre pe un abac; acte pecetluite sunt trimise apoi în Lashain, unde patru
galioane echipate cu trei sute de suflete întind pânzele şi pornesc spre portul cel
mai din miazănoapte al Emberlainului, cu calele pline de bunuri nemaipomenite.
Sute de caravane negustoreşti pleacă sau sosesc oriunde pe continent în orice
dimineaţă, în orice zi, toate consemnate şi asigurate de oameni bine îmbrăcaţi,
care ţes pânze comerciale peste mii de mile, în vreme ce îşi sorb ceaiul în
camerele din spate ale contabilităţilor.
Însă mai sunt şi bandiţi, anunţaţi să stea în anumite locuri, la anumite
momente, pentru a se asigura că o caravană sub flamura unui anumit comerciant
va dispărea înainte să ajungă la destinaţie.
Mai sunt şi conversaţii şoptite, neconsemnate în vreun proces-verbal oficial, şi
bani care trec dintr-o mână într-alta fără să fie menţionaţi în vreun registru. Mai
sunt şi asasini şi alchimişti negri, şi aranjamente nescrise făcute cu găştile. Mai
sunt şi dobânda cămătărească, frauda şi speculaţiile persoanelor din interior; mai
sunt şi alte sute de practici financiare, atât de iscusite şi de misterioase, încât nici
măcar nu există nume pentru ele – manipulări de monede şi de acte care i-ar face
până şi pe Magii-Juruiţi să se încline admirativ în faţa subtilităţii lor amăgitoare.
Negoţul înseamnă toate aceste lucruri, iar în Camorr, când cineva vorbeşte de
practici de afaceri cinstite sau necinstite, de comerţ la cea mai înaltă scară, un
nume îţi vine în minte mai presus şi înainte de toate: Meraggio.
Giancana Meraggio este al şaptelea din această familie care a deţinut şi a
operat contabilitatea vreme de aproape două veacuri şi jumătate. Dar nu
prenumele contează de fapt; a fost dintotdeauna Meraggio de la Meraggio, şi
atât. „Meraggio― a devenit o funcţie.
Familia Meraggio şi-a dobândit averea iniţială la trecerea bruscă în nefiinţă a
popularului Duce Stravoli din Camorr, care a murit de friguri în timp ce se afla
într-o vizită oficială în Tal Verrar. Nicola Meraggio, negustoreasă şi căpitan al
unui bric destul de rapid, a întrecut orice veste despre moartea Ducelui şi a ajuns
în Camorr, unde a cheltuit toţi gologanii pe care-i avea ca să cumpere şi să
controleze întregul stoc de crep negru de doliu al oraşului. După ce l-a revândut
la un preţ exorbitant, astfel încât funeraliile de stat să se poată desfăşura cu
demnitatea cuvenită, ea a băgat o parte din profit într-o cafenea mică de pe
bulevardul de la canal, ce avea să fie numit mai apoi (mulţumită îndeosebi
familiei sale) Şirul Mutrei-de-monedă.
Ca şi cum ar fi fost o manifestare exterioară a ambiţiilor familiei, clădirea nu
rămăsese niciodată la o anumită mărime prea multă vreme. Se extindea brusc, la
intervale neregulate, înghiţind structurile din preajmă, adăugând încăperi, caturi
şi galerii, întinzându-şi zidurile precum un pui de pasăre care îşi îndepărtează
încet din cuib rivalii neieşiţi din găoace.
Primii Meraggio şi-au clădit un nume ca negustori şi speculanţi activi; erau
oameni care susţineau sus şi tare că sunt capabili să stoarcă mai mult profit din
fondurile investitorilor decât orice alţi rivali. Cel de-al treilea Meraggio de
seamă, Ostavo Meraggio, a rămas celebru deoarece, în fiecare dimineaţă, trimitea
o barcă împodobită ţipător ca să arunce cincizeci de tyrini de aur în cea mai
adâncă parte a Golfului Camorr; a făcut asta vreme de un an, zi de zi, fără greş.
„Pot face asta şi la sfârşitul zilei tot voi avea un profit mai mare decât oricare alt
negustor―, se lăuda el.
Mai târziu, alţi Meraggio au schimbat profilul familiei, trecând de la investiţia
banilor la acumularea, numărarea, păzirea şi împrumutul acestora. Ei au fost
printre primii care şi-au dat seama ce averi stabile pot obţine dacă devin simpli
facilitatori ai negoţului, în loc de participanţi direcţi. Aşa se face că Meraggio stă
acum în inima unei reţele financiare vechi de veacuri, care formează venele şi
tendoanele oraşelor-state therine; semnătura sa pe o bucăţică de pergament poate
avea tot atâta greutate cât o oaste pe câmpul de luptă sau un escadron de corăbii
de război pe mare.
Astfel că nu degeaba se zice uneori că în Camorr există doi duci: Nicovante –
Ducele de Sticlă şi Meraggio – Ducele de Fier Alb.
 CAPITOLUL TREISPREZECE

Orhidee şi asasini

A doua zi, Locke Lamora stătea în faţa treptelor de la Contabilitatea

Meraggio, chiar când imensul ceas-cu-apă verrar din foaierul clădirii bătu cel de-
al zecelea ceas al dimineţii. Ploua cu soare; o ploaie plăcută şi caldă cădea sub un
cer în mare parte alb-albăstrui şi senin. Traficul de pe Via Camorrazza era la
apogeu, cu barje de mărfuri şi bărci de pasageri luptându-se pentru spaţiu pe apă,
cu genul de entuziasm rezervat de obicei manevrelor de pe câmpul de bătălie.
Una dintre coroanele lui Jean fusese cheltuită pentru ca Locke (care avea încă
părul cărunt şi o barbă falsă, de data asta un cioc) să facă rost de straie destul de
curate de curier sau copist. Deşi nu arăta nici pe departe a om înstărit, era totuşi
însăşi imaginea unui angajat respectabil.
Contabilitatea Meraggio era un hibrid de vreo patru caturi, în care puteai
regăsi toate toanele arhitecturale ale ultimelor două sute de ani; avea coloane,
ferestre boltite, faţade de piatră şi de lemn lăcuit şi galerii-salon exterioare, atât
decorative, cât şi funcţionale. Toate aceste galerii erau acoperite cu pavilioane de
mătase în culorile monedelor camorrene – bronz maroniu, aur gălbui, argint
cenuşiu şi alb lăptos. Chiar şi în afara clădirii puteau fi zăriţi vreo sută de Lukas
Fehrwight; o sută de oameni de afaceri în veşminte croite extravagant. Oricare
dintre ţinutele lor costa cam tot atât cât câştiga un artizan sau un muncitor
obişnuit în cinci ani.
Iar dacă Locke ar fi atins fie şi cu un deget neprietenos mâneca vreunei haine,
străjile de la Meraggio ar fi dat buzna afară precum albinele dintr-un stup
zgâlţâit. Ar fi fost o cursă între ei şi detaşamentele de străjeri care patrulau pe
această parte a canalului – câştigătorii urmau să aibă onoarea de a-i scoate
creierii prin urechi cu bastoanele lor.
Şapte coroane de fier alb, douăzeci de soloni de argint şi câţiva gologani
zornăiau în punga lui Locke. Era complet neînarmat. Avea numai o vagă idee
despre ceea ce avea să facă sau să spună dacă planul său foarte nesigur avea să
dea greş.
 — Paznicule Strâmb, şopti el, voi intra în această contabilitate şi voi ieşi de-
acolo cu tot ce-mi trebuie. Aş vrea să mă ajuţi. Şi, dacă nu-mi merge, ei bine, du-
te naibii! Oricum voi ieşi de-acolo cu tot ce-mi trebuie.
Cu capul înălţat, cu bărbia împinsă înainte, începu să urce treptele.

— Mesaj confidenţial pentru Koreander Previn, le zise el străjerilor de gardă

din foaier, pe când îşi trecea o mână prin păr ca să scuture o parte din apă. Erau
vreo trei, îmbrăcaţi în haine maronii de catifea, pantaloni negri şi cămăşi negre
de mătase; nasturii lor auriţi sclipeau, însă mânerele măciucilor şi cuţitelor lungi
de la cingătorile lor erau roase de-atâta folosinţă.
— Previn, Previn... mormăi unul dintre străjeri, în timp ce consulta un catastif
legat din piele. Hmmm... Galeria publică, cincizeci şi cinci. Nu văd nimic aici
care să menţioneze că nu primeşte vizite. Ştii unde trebuie să mergi?
— Am mai fost pe-aici, zise Locke.
— Bine. Străjerul puse la loc catastiful şi ridică o tăbliţă, care servea drept
suport de scris pentru pergamentul de pe ea; apoi luă o pană dintr-o călimară de
pe măsuţă. Numele şi cartierul?
— Tavrin Callas, zise Locke. Colţul de Miazănoapte.
— Ştii să scrii?
— Nu, domnule.
— Atunci fă un semn acolo.
Străjerul întinse tăbliţa, şi Locke mâzgăli un X mare şi negru lângă „TEVRIN
KALLUS―. Scrisul străjerului era mai îngrijit decât ortografia sa.
— Hai, intră, îl îndemnă el.
Catul principal al Contabilităţii Meraggio – galeria publică – era un câmp de
birouri şi de tejghele, de opt pe opt. La fiecare birou masiv se găseau un
negustor, un zaraf, un grefier, un copist sau alţi funcţionari; majoritatea având
clienţi care vorbeau de zor, aşteptau cu răbdare sau se certau înfocaţi. Bărbaţii şi
femeile din spatele acestor birouri le închiriau de la Meraggio; unii le luau în
fiecare zi a săptămânii, în vreme ce alţii nu îşi permiteau să le ia decât împreună
cu nişte parteneri. Lumina soarelui se revărsa în cameră prin lucarne lungi şi
curate; răpăitul uşor al ploii se amesteca discret cu hărmălaia furioasă a
afacerilor.
De fiecare parte se ridicau, până la tavan, patru nivele de galerii cu balustrade
din bronz. La adăpostul plăcut şi întunecat al acestor galerii se aflau cei mai
puternici, avuţi şi renumiţi oameni de afaceri. Lumea se referea la ei ca la
membri ai firmei Meraggio, deşi aceasta nu împărţea puterea cu ei, ci pur şi
simplu le acorda o listă lungă de privilegii care îi plasa deasupra (la propriu şi la
figurat) bărbaţilor şi femeilor care lucrau la catul principal.
În toate colţurile clădirii erau străjeri, relaxaţi, însă vigilenţi. Ici şi colo,
ospătari în jachete negre, pantaloni negri şi şorţuri lungi şi maronii se strecurau
prin mulţime. În spatele firmei Meraggio se afla o bucătărie imensă şi o pivniţă
de vinuri cu care s-ar fi putut mândri orice tavernă. Afacerile bărbaţilor şi
femeilor de la contabilitate erau adeseori prea presante pentru a le îngădui luxul
de a pleca sau de a comanda mâncare de afară. Unii dintre membrii privaţi
locuiau acolo, pentru orice situaţie, întorcându-se acasă numai ca să doarmă şi
să-şi schimbe hainele, şi asta doar pentru că Meraggio îşi închidea porţile puţin
după căderea Luminii-false.
Mergând cu o siguranţă de sine calmă, Locke îşi croi drum până la biroul
marcat cu „55― din galeria publică. Koreander Previn era un grefier care îi
ajutase pe cei doi Sanza să deschidă conturile perfect legitime ale lui Evante
Eccari, cu câţiva ani în urmă. Locke şi-l amintea ca fiind cam de aceeaşi talie cu
el; se rugă în gând ca omul să nu fi dezvoltat un gust pentru mâncarea grasă între
timp.
— Da, zise Previn, care din fericire rămăsese la fel de îngrijit ca întotdeauna,
cu ce vă pot ajuta?
Locke măsură din priviri haina deschisă în faţă şi croită larg pe care o purta
bărbatul; aceasta era de un verde-crud şi avea margini galben-aurii la mânecile
purpurii şi evazate. Omul avea ochi buni pentru croieli rafinate şi părea a fi orb
ca o statuie de bronz când venea vorba de culori.
— Jupâne Previn, spuse Locke, numele meu este Tavrin Callas şi am o
problemă cât se poate de deosebită, una pe care aţi putea să o rezolvaţi cu
uşurinţă, deşi trebuie să vă avertizez că nu vă intră deloc în atribuţii.
— Sunt un grefier, rosti Previn, şi timpul meu este de obicei foarte preţios
când am de-a face cu un client. Doriţi să deveniţi clientul meu?
— Ceea ce doresc eu, replică Locke, v-ar aduce în buzunare nu mai puţin de
cinci coroane, poate chiar în această după-amiază. Întinse o mână pe biroul lui
Previn şi, cu abilitate, făcu să apară acolo o coroană de fier alb; mai avea de
lucrat la tehnică, dar Previn părea că nu era familiar cu această abilitate, deoarece
sprâncenele i se ridicară.
— Înţeleg. Aveţi toată atenţia mea, Jupâne Callas, zise el.
— Bun, bun. Nădăjduiesc ca în curând să mă bucur şi de întreaga
dumneavoastră cooperare. Jupâne Previn, sunt un reprezentant al unei uniuni
comerciale pe care aş prefera să nu o numesc, cu tot respectul. Deşi sunt
camorrean din născare, trăiesc şi lucrez în Talisham. În această seară, am
programată o întrevedere cu câţiva oameni de contact foarte importanţi, printre
care un Don, pentru a discuta chestiunea de afaceri pe care am fost trimis să o
rezolv în Camorr. Eu, ăă... este cât se poate de stânjenitor, dar mă tem că am fost
victima unui furt destul de consistent.
— Un furt, Jupâne Callas? Ce vreţi să spuneţi?
— Garderoba mea, explică Locke. Toate hainele mele, cât şi toate bunurile
mele mi-au fost furate pe când dormeam. Cârciumarul, fir-ar el blestemat,
pretinde că nu poartă nici o vină pentru infracţiune şi insistă asupra faptului că
mi-aş fi lăsat uşa descuiată!
— Vă pot recomanda un avocat potrivit pentru acest caz. Previn deschise un
sertar al biroului şi începu să scotocească prin pergamentele dinăuntru. L-aţi
putea aduce pe cârciumar în faţa Curţii pentru Reclamaţii Comune de la Palatul
Răbdării; s-ar putea să dureze doar cinci-şase zile, dacă puteţi face rost de
mărturia unui ofiţer de gardă care să întărească varianta dumneavoastră. Iar eu
pot întocmi toate actele necesare ca să...
— Jupâne Previn, să-mi fie cu iertare. Ceea ce îmi spuneţi reprezintă un
demers foarte înţelept; în orice alte împrejurări, l-aş întreprinde cu drag şi v-aş
cere să întocmiţi toate documentele necesare. Dar nu am cinci-şase zile la
dispoziţie; mă tem că nu am mai mult de câteva ceasuri. Cina, domnule, este în
seara asta, aşa cum v-am zis.
— Hmmm, spuse Previn. Nu o puteţi reprograma? Cu siguranţă asociaţii
dumneavoastră vor înţelege situaţia, aflând strâmtoarea la care vă aflaţi.
— Of, de-aş putea numai... Însă, Jupâne Previn, cum o să mă înfăţişez eu în
faţa lor, cerându-le să îmi încredinţeze zeci de mii de coroane pentru afacerile
companiei mele, când lumea nu se poate bizui pe mine nici măcar să îmi păzesc
propria garderobă? Sunt... sunt foarte stânjenit. Mă tem că voi pierde această
afacere, că o voi lăsa să-mi scape printre degete. Donul de care este vorba, el...
este oarecum excentric. Mă tem că nu ar tolera o ciudăţenie de felul celei cu care
mă confrunt eu acum; mă tem că, dacă îl amân o dată, nu va mai dori să mă
întâlnească.
— Interesant, Jupâne Callas. Temerile dumneavoastră pot fi... îndreptăţite.
Bănuiesc că ştiţi mai bine să judecaţi firea asociaţilor dumneavoastră. Dar cu ce
vă pot fi de folos?
— Avem cam aceeaşi talie, Jupâne Previn, spuse Locke. Avem cam aceeaşi
talie şi apreciez subtilitatea de care aţi dat dovadă în alegerea croielii şi a
culorilor – aveţi un gust deosebit. De aceea vă propun să îmi împrumutaţi un set
de haine potrivite, cu toate acareturile şi accesoriile necesare. Vă voi da cinci
coroane drept garanţie pentru buna lor păstrare, iar după ce voi isprăvi treaba şi
vi le voi înapoia, puteţi păstra garanţia.
 — Dumneavoastră, ăă... doriţi să vă împrumut nişte haine?
— Da, Jupâne Previn, cu toate mulţumirile pentru înţelegerea dumneavoastră.
M-aţi ajuta nespus. Îndrăznesc să spun că nici compania mea nu v-ar rămâne
nerecunoscătoare.
— Hmmm... Previn închise sertarul biroului său şi îşi împreună degetele sub
bărbie, încruntându-se. Îmi propuneţi plata unei garanţii în valoare de un sfert
din hainele pe care vi le-aş împrumuta, dacă ar trebui să luaţi cina cu un Don. Cel
puţin un sfert.
— Vă, ăă, asigur, Jupâne Previn, că, dacă nu punem la socoteală acest furt
nefericit, eu m-am considerat întotdeauna drept întruchiparea precauţiei. Aş avea
grijă de hainele dumneavoastră ca şi cum viaţa mea ar depinde de asta – de fapt,
chiar aşa şi este. Dacă negocierile eşuează, este foarte probabil să rămân fără
slujbă.
— Este... cât se poate de neobişnuit, Jupâne Callas. Îmi cereţi un lucru foarte
ciudat. Pentru ce companie ziceaţi că lucraţi?
— Eu – mi-e jenă să spun, Jupâne Callas. De teamă că situaţia cu care mă
confrunt ar putea să se răsfrângă într-un mod nefericit şi asupra patronilor mei.
Eu încerc doar să-mi fac datoria, înţelegeţi?
— Înţeleg, înţeleg, şi totuşi cred că vă este clar că nici un om nu s-ar putea
socoti chibzuit dacă ar da unui străin treizeci de coroane în schimbul a cinci,
fără... ceva mai mult decât garanţii onorabile. Să-mi fie cu iertare, dar aşa stau
lucrurile.
— Fie, rosti Locke. Sunt angajat al Companiei Comerciale a Mării de Fier
Apusene, înregistrată în Tal Verrar.
— Compania Comercială a Mării de Fier... hmmm. Previn deschise un alt
sertar al biroului şi frunzări printr-un mic teanc de hârtii. Am aici Registrul
Meraggio pentru anul în curs. Cel de-al 78-lea An al lui Aza Guilla, şi totuşi...
Tal Verrar... nu există nici o menţiune a Companiei Comerciale a Mării de Fier
Apusene.
— Of, la naiba! Iar vechea problemă, zise Locke. Compania s-a constituit în
cea de-a doua lună a anului; este prea recentă pentru a fi menţionată deja. A fost
o adevărată pacoste, credeţi-mă.
— Jupâne Callas, îl întrerupse Previn, vă compătimesc, vă spun sincer, dar
această situaţie este... trebuie să mă iertaţi, domnule, dar această situaţie este prea
nefirească pentru liniştea mea sufletească. Mă tem că nu vă pot ajuta, însă mă rog
să găsiţi o modalitate de a vă împăca partenerii de afaceri.
— Jupâne Previn, vă rog, vă implor…
— Domnule, această întrevedere a luat sfârşit.
 — Înseamnă că sunt pierdut, spuse Locke. Nu mai am nici o speranţă. Vă
implor, domnule, să vă mai gândiţi...
— Sunt grefier, Jupâne Callas, nu croitor. Întrevederea a luat sfârşit; vă doresc
mult noroc şi o zi bună.
— Nimic din ceea ce aş putea spune nu v-ar putea face măcar să...
Previn ridică un clopoţel din bronz de pe marginea biroului său; îl sună de trei
ori şi străjile începură să se ivească din mulţime. Locke culese moneda de fier
alb de pe birou şi oftă.
— Escortaţi-l afară pe acest om, zise Previn când unul dintre străjerii de la
Meraggio puse o mână înmănuşată pe umărul lui Locke. Vă rog să îl trataţi cum
se cuvine.
— Bineînţeles, Jupâne Previn. Cât despre dumneavoastră... pe aici, domnule,
rosti străjerul, în timp ce Locke era săltat din scaun de nu mai puţin de trei
bărbaţi îndesaţi şi apoi însoţit cu entuziasm pe coridorul principal al galeriei
publice, afară din foaier şi înapoi pe trepte. Ploaia se oprise şi oraşul avea
mireasma proaspătă a aburului ce se înălţa din pietrele ude.
— Ar fi mai bine să nu te mai vedem pe-aici, îi spuse unul dintre străjeri. Trei
dintre ei stăteau acolo, uitându-se la el, în vreme ce oamenii de afaceri îşi croiau
drum pe scări în jurul său, nebăgându-l deloc în seamă. Nu acelaşi lucru se putea
spune însă şi despre Jachetele Galbene, care îl priveau cu interes.
— Rahat, bombăni el şi porni cu pas iute spre sud-vest. Avea să treacă unul
dintre podurile către Videnza, îşi zise el, şi să găsească unul dintre croitorii de
acolo.

Ceasul-cu-apă bătea ceasul amiezii când Locke se întoarse la baza treptelor

firmei Meraggio. Straiele deschise la culoare pe care le purtase „Tavrin Callas―
dispăruseră; Locke purta acum un pieptar întunecat din bumbac, pantaloni negri
ieftini şi colanţi negri; părul îi era ascuns sub o tichie de catifea neagră şi în loc
de cioc (care se dezlipise destul de greu – o dată şi-o dată tot o să se înveţe să
aibă la el, din obişnuinţă, alifie dizolvantă) acum purta o mustaţă subţire. Obrajii
îi erau roşii, iar hainele erau deja asudate în câteva locuri. Ţinea în mâini un
pergament (nescris) făcut sul şi îşi luă un accent talishan când păşi în foaier şi se
adresă străjilor.
— Am nevoie de un grefier, rosti Locke. Nu am stabilit nici o întrevedere,
nici nu am asociaţi aici; mă mulţumesc cu primul disponibil.
 — Grefier, deci? Străjerul familiar de la registru îşi consultă listele. Aţi putea
încerca la Daniella Montagu, în galeria publică, biroul şaisprezece. Sau poate...
Etienne Acalo, biroul treizeci şi şase. Oricum, aveţi acolo o zonă de aşteptare
împrejmuită.
— Sunteţi foarte drăguţ, zise Locke.
— Numele şi cartierul?
— Galdo Avrillaigne, spuse Locke. Sunt din Talisham.
— Ştiţi să scrieţi?
— Da, desigur, în afara cazurilor când nu mai ştiu, replică Locke.
Străjerul de la registru îl privi câteva secunde, până când unul dintre străjerii
din spatele lui Locke chicoti; pe chipul străjerului de la registru apărură
simptomele iluminării târzii, însă nu părea deloc amuzat.
— Semnaţi sau faceţi un semn aici, Jupâne Avrillaigne.
Locke acceptă pana întinsă şi făcu o semnătură cursivă şi complicată sub ceea
ce scrisese străjerul – „GALLDO AVRILLANE― – apoi făcu un semn prietenesc
cu capul şi intră în contabilitate.
Pentru a doua oară, Locke examină iute galeria publică, în timp ce simula o
năuceală blajină. În loc să se aşeze în zona de aşteptare, care era delimitată de
balustrade din bronz, el porni drept spre tânărul bine îmbrăcat din spatele
biroului douăzeci şi doi, care scria furios pe o bucată de pergament şi nu avea pe
moment nici un client care să îi distragă atenţia. Locke se aşeză pe scaunul din
faţa biroului său şi îşi drese glasul.
Bărbatul îşi ridică privirea către el; era un camorrean zvelt, cu părul castaniu
lins şi dat pe spate şi cu ochelari pe ochii mari şi susceptibili. Purta o haină crem
cu linii mov ca pruna vizibile la mâneci. Aceste linii se asortau cu tunica şi cu
vesta; panglicile încreţite de mătase erau mov-închis cu crem. Un pic cam
spilcuit, poate, iar bărbatul era mai înalt cu câţiva centimetri decât Locke, dar
asta era o dificultate pe care o putea depăşi destul de uşor.
— Nu vă supăraţi, rosti Locke pe tonul cel mai vioi şi sporovăitor de nu-sunt-
de-prin-partea-locului, ce aţi spune dacă v-aş propune să câştigaţi cinci coroane
albe până la sfârşitul acestei după-amiezi?
— Eu... asta... cinci... domnule, mă tem că nu vă înţeleg. Ce pot face pentru
dumneavoastră şi, de fapt, cine sunteţi?
— Mă numesc Galdo Avrillaigne, zise Locke. Sunt din Talisham.
— Nu mai spuneţi, replică bărbatul. Cinci coroane, ziceaţi? De obicei nu cer
atât de mult pentru serviciile mele, dar aş dori să aud ce aveţi în gând.
— Nu voi avea nevoie de serviciile dumneavoastră, spuse Locke. Nu de
serviciile dumneavoastră profesionale, vreau să zic, Jupâne...
 — Magris, Armand Magris, spuse bărbatul. Însă nu ştiţi cine sunt şi nici nu
doriţi…
— Fier alb, am zis. Locke scoase aceeaşi monedă pe care o pusese pe biroul
lui Koreander Previn cu două ceasuri mai înainte. Făcu în aşa fel încât aceasta
păru să răsară dintre degetele sale şi să rămână acolo; nu îşi dezvoltase niciodată
abilitatea fraţilor Sanza de a juca monedele pe degete. Cinci coroane de fier alb
pentru un fleac, chiar dacă unul mai neobişnuit.
— Cum adică neobişnuit?
— Am avut o serie de ghinioane, Jupâne Magris, îi explică Locke. Sunt
reprezentantul comercial al lui Strollo şi Fiii, cel mai de seamă cofetar din tot
Talishamul, furnizor de delicatese şi de dulciuri. Am venit cu o corabie din
Talisham pentru o întrevedere cu câţiva potenţiali clienţi din Camorr – clienţi de
vază, mă înţelegeţi. Doi Doni şi soţiile acestora, care se aşteaptă ca patronii mei
să le însufleţească cinele cu noi experienţe gustative.
— Doriţi să întocmesc actele unui potenţial parteneriat sau al unei vânzări?
— Nimic atât de simplu, Jupâne Magris, nimic atât de simplu. Vă rog să îmi
ascultaţi până la capăt necazul. Am fost trimis în Camorr pe mare, împreună cu o
seamă de pachete. Aceste pachete conţineau produse din zahăr spun de o calitate
şi de o delicateţe neîntrecute; delicatese pe care nici măcar renumiţii bucătari
camorreni nu şi le pot închipui. Bomboane cu miez din frişcă alchimică... tarte de
scorţişoară cu glazură de coniac Austershalin din Emberlain... minuni. Urma să
iau cina cu potenţialii noştri clienţi şi să am grijă să fie copleşiţi în mod
corespunzător de entuziasm în legătură cu măiestria patronilor mei. Sumele
despre care este vorba, dacă este să ne referim fie şi numai la aprovizionarea
pentru serbări şi festivaluri, ei bine... contractul este foarte important.
— Nici nu mă îndoiesc, spuse Magris. Pare a fi o îndeletnicire foarte plăcută.
— Aşa ar fi, în afară de o întâmplare nefericită, zise Locke. Corabia care m-a
adus aici, deşi iute precum ni se făgăduise, era infestată cu şobolani.
— Vai... sper că nu…
— Ba da, îl întrerupse Locke. Mărfurile mele. Excelentele mele mărfuri erau
depozitate în pachete destul de uşoare. Le ţineam cu mine, nu în cală; din păcate,
asta se pare că le-a înlesnit munca şobolanilor. Mi-au năpădit produsele cu
înfometare; tot ce transportam a fost distrus.
— Mă doare să aud de pierderea dumneavoastră, spuse Magris. Cu ce vă pot
fi de folos?
— Aveam marfa depozitată laolaltă cu hainele, explică Locke. Şi iată şi cel
din urmă aspect stânjenitor al situaţiei mele: de la ronţăituri şi, ăă, excremente,
dacă pot fi atât de nedelicat... garderoba mea a fost distrusă complet. M-am
îmbrăcat simplu pentru călătorie şi acum acesta este singurul set complet de
haine pe care îl mai am.
— Zeii să ne ferească, ce încurcătură! Are cumva patronul dumneavoastră
cont aici, la Meraggio? Aveţi credit astfel încât să puteţi retrage banii necesari
achiziţionării altor haine?
— Din păcate, nu, zise Locke. Ne-am gândit să ne facem cont; chiar eu insist
de multă vreme să-l facem. Dar momentan nu avem aşa ceva, iar invitaţia la cină
este pentru această seară şi este cât se poate de presantă; nespus de presantă, de
fapt. Deşi nu îmi pot prezenta produsele, pot măcar să mă prezint eu cu scuzele
de rigoare – nu doresc să jignesc pe nimeni. Unul dintre potenţialii noştri clienţi
este, ăă, un om foarte mofturos şi greu de mulţumit. Foarte mofturos şi greu de
mulţumit. Nu s-ar face să îi trag clapa complet. Nu încape îndoială că s-ar spune
apoi, în cercul său, că Strollo şi Fiii nu este o firmă de încredere. Plângerile nu s-
ar referi doar la produsele noastre, ci de-a dreptul la manierele noastre.
— Da, unii dintre Doni sunt... foarte conservatori în privinţa obiceiurilor. Şi
totuşi nu îmi dau seama cum vă pot fi de ajutor în toată povestea asta.
— Suntem cam de aceeaşi talie, domnule, cam de aceeaşi talie, din fericire.
Iar gustul dumneavoastră este de-a dreptul minunat, Jupâne Magris; parcă am fi
fraţi despărţiţi la naştere, atât de mult ne asemănăm când vine vorba de croieli şi
de culori. Sunteţi puţin mai înalt decât mine, dar cu siguranţă pot trece peste
acest impediment pentru câteva ceasuri. V-aş ruga, domnule, v-aş implora –
ajutaţi-mă împrumutându-mi un set de haine potrivit. Trebuie să iau cina cu nişte
Doni în seara asta; ajutaţi-mă să arăt cum se cuvine, astfel încât patronii mei să
îşi poată salva reputaţia din toată afacerea asta.
— Doriţi... doriţi să vă împrumut o haină, pantaloni, colanţi, pantofi şi toate
celelalte accesorii de trebuinţă?
— Întocmai, spuse Locke, cu făgăduinţa cât se poate de sinceră că voi avea
grijă de fiecare cusătură de parcă ar fi fost ultima de pe lume. Mai mult decât
atât, vă propun şi o garanţie de cinci coroane de fier alb; păstraţi-o până vă
înapoiez toate hainele, cât şi după aceea. Cu siguranţă că este leafa pe o lună sau
două, pentru un lucru atât de neînsemnat.
— Este, este... o sumă frumuşică. Totuşi, zise Magris, ca şi cum ar fi încercat
să îşi înăbuşe un surâs răutăcios, situaţia este... cam ciudată, după cum cred că vă
daţi seama.
— Vai, îmi dau seama, domnule, îmi dau seama. Nu pot să vă conving cumva
să aveţi milă de mine? Nu sunt prea mândru ca să vă implor, Jupâne Magris – la
mijloc e mai mult decât slujba mea. E vorba şi de reputaţia patronilor mei.
— Fără îndoială, spuse Magris. Fără îndoială. Păcat că şobolanii nu vorbesc
therina; pun rămăşag că ar depune o mărturie minunată.
 — Şase coroane de fier alb, plusă Locke. Mai mult de-atât nu mă ţine punga.
Vă implor, domnule...
— Chiţ-chiţ, continuă Magris. Chiţ-chiţ, ar zice ei. Şi ce mai şobolani graşi ar
fi după toată povestea asta; ce obrăznicături mici şi rotofeie. Ar depune mărturie
şi apoi ar implora să fie urcaţi iarăşi pe o corabie şi trimişi îndărăt în Talisham,
ca să îşi continue benchetuiala. Strollo şi Fiii ar putea avea angajaţi credincioşi
pe viaţă; deşi cam mici, ce-i drept.
— Jupâne Magris, asta este…
— Nu eşti din Talisham de fapt, nu-i aşa?
— Jupâne Magris, vă rog…
— Eşti unul dintre micile teste ale lui Meraggio, nu-i aşa? Aşa cum a fost
prinsă biata Willa, luna trecută. Magris nu îşi mai putea ţine în frâu voioşia; era
cât se poate de mulţumit de sine. Îl poţi informa pe bunul Jupân Meraggio că
demnitatea mea nu dispare la vederea unor monede din fier alb; nu i-aş dezonora
niciodată instituţia luând parte la un asemenea joc. Îi vei transmite, nădăjduiesc,
toate cele bune din partea mea?
Locke cunoscuse frustrarea cu multe alte ocazii, astfel încât îi fu destul de
uşor să-şi înăbuşe impulsul de a sări peste biroul lui Magris, ca să-l strângă de
gât. Oftând în sinea lui, îşi lăsă privirea să rătăcească prin cameră – dincolo de
una dintre galeriile de la al doilea nivel se afla însuşi Meraggio.
Giancana Meraggio purta o redingotă după moda zilei, largă şi deschisă, cu
mâneci evazate şi cu nasturi lustruiţi din argint. Haina, pantalonii şi cravatele
erau de un albastru-închis deosebit de plăcut, culoarea cerului chiar dinainte de
Lumina-falsă. Nu era nimic ostentativ, dar hainele erau elegante, bogate şi
subtile într-un fel care le scotea în evidenţă valoarea fără să deranjeze simţurile.
Sigur era Meraggio, căci pe partea dreaptă a hainei avea prinsă o orhidee – aceea
era singura cochetărie a lui Meraggio: o orhidee proaspătă culeasă în fiecare zi ca
să îi împodobească hainele.
Judecând după consilierii şi slujitorii care îl urmau îndeaproape, Locke estimă
că Meraggio era cam de aceeaşi talie şi înălţime cu el.
Planul păru să se înfiripe de nicăieri; trecu printre gândurile sale ca o trupă ce
se pregăteşte să abordeze o corabie. Într-o clipită, fu subjugat de el în vreme ce i
se desfăşura în faţa ochilor minţii, limpede ca mersul în linie dreaptă. Renunţă la
accentul talishan şi surâse către Magris.
— O, eşti prea isteţ pentru mine, Jupâne Magris. Mult prea isteţ. Felicitările
mele; ai avut toată dreptatea să refuzi. Şi nu te teme, îi voi raporta personal lui
Meraggio, chiar în acest moment. Perspicacitatea ta nu va trece neobservată.
Acum, te rog să mă scuzi...
 4

În spate la Meraggio se afla o intrare de serviciu care dădea spre o alee largă,
pe unde veneau livrările pentru cămări şi bucătării. Tot aici ieşeau în pauze
ospătarii. Cei de-abia angajaţi în slujba contabilităţii primeau răgazuri scurte, în
vreme ce membrii cu state vechi puteau avea la dispoziţie şi jumătate de ceas
pentru a se odihni şi a mânca între ture. Un singur străjer plictisit se rezema de
perete lângă uşa de serviciu, cu braţele încrucişate; prinse viaţă la apropierea lui
Locke.
— Ce treabă ai?
— Nici una, de fapt, zise Locke. Voiam numai să vorbesc cu unul dintre
ospătari, poate chiar cu unul dintre intendenţii bucătăriei.
— Aici nu-i parc public. Mai bine du-te şi te plimbă în altă parte.
— Fii şi tu înţelegător, spuse Locke. Într-una din mâini îi apăru un solon, ţinut
convenabil la îndemâna străjerului. Caut o slujbă, atâta tot. Vreau doar să
vorbesc cu câţiva ospătari şi intendenţi, bine? Cu cei care nu lucrează acum. Nu
o să le stau în cale celorlalţi.
— Păi, ai grijă să faci aşa. Străjerul strecură moneda de argint în buzunar. Şi
nu te întinde prea mult.
Înăuntru, chiar după intrarea de serviciu, camera de primire era neîmpodobită,
cu tavanul jos şi rău mirositoare. Vreo şase ospătari tăcuţi se rezemau de pereţi
sau umblau dintr-o parte în alta; unul sau doi sorbeau ceai, pe când ceilalţi
păreau să savureze simpla plăcere oferită de statul degeaba. Locke îi măsură iute
din ochi, îl alese pe cel mai apropiat de înălţimea şi talia lui şi păşi repede până la
om.
— Am nevoie de ajutorul tău, spuse el. Face cinci coroane şi nu o să ia mai
mult de câteva minute.
— Cine naiba mai eşti şi tu?
Locke apucă una din mâinile ospătarului şi strecură o coroană de fier alb în
ea. Omul îşi trase mâna, apoi se uită la ce avea în palmă. Ochii părură că
încearcă să-i sară din orbite.
— Pe alee, rosti Locke. Trebuie să vorbim.
— Pe toţi zeii, chiar că trebuie, zise omul, un bărbat cu faţă de buldog şi
început de chelie, cam de vreo treizeci şi ceva de ani.
— Lucrez pentru Duce, spuse Locke. Trebuie să îi transmit un mesaj lui
Meraggio, însă nu pot fi văzut în contabilitate îmbrăcat aşa cum sunt acum. Sunt
nişte... complicaţii.
 Locke vântură paginile goale de pergament către ospătar; acestea erau
înfăşurate într-un cilindru îngust.
— Eu, ăă, pot să duc chestia aia pentru tine, spuse ospătarul.
— Am ordine clare, îl întrerupse Locke. Trebuie să i le dau personal, nici mai
mult, nici mai puţin. Trebuie să intru în sala aia şi să nu dau de bănuit; am nevoie
de doar cinci minute. Aşa cum ţi-am zis, face cinci coroane. Metal rece şi bun de
cheltuit, chiar în după-amiaza asta. Trebuie să arăt ca un ospătar.
— Rahat, spuse ospătarul. De obicei avem nişte ţoale de schimb la
îndemână... haine negre şi câteva şorţuri. Aş putea să-ţi fac rost de aşa ceva, dar
astăzi e zi de spălat. Nu găseşti nimic de genul ăsta pe aici.
— Cum să nu! îl contrazise Locke. Porţi exact ceea ce îmi trebuie.
— Hei, stai puţin. Nu se poate...
Locke înşfăcă mâna ospătarului şi strecură încă patru coroane de fier alb în ea.
— Ai mai ţinut vreodată atâta bănet în mână?
— Slăviţi fie cei Doisprezece, nu! murmură omul. Îşi linse buzele, se uită la
Locke câteva secunde, apoi încuviinţă scurt. Ce trebuie să fac?
— Urmează-mă, spuse Locke. O să rezolvăm iute şi uşor.
— Am cam douăzeci de minute la dispoziţie, zise ospătarul. După care trebuie
să mă întorc în sală.
— După ce isprăvesc, nici nu o să mai conteze, replică Locke. Îi voi spune lui
Meraggio că ne-ai ajutat, pe amândoi; o să ieşi din încurcătură.
— Ăă, bine. Unde mergem?
— Chiar după colţ... Avem nevoie de un han.
Umbra Primitoare se afla în imediata apropiere a Contabilităţii Meraggio. Era
destul de curat, ieftin şi golit de articole de lux – genul de loc care găzduia
curieri, cărturari, scribi, slujitori şi funcţionari mărunţi, mai degrabă decât
oameni de afaceri importanţi. Locul era un pătrat cu două caturi, construit în
jurul unui spaţiu central deschis, după modelul unei vile din epoca Tronului
Therin. În centrul acestei curţi se afla un măslin înalt, cu frunze ce foşneau plăcut
în lumina soarelui.
— O cameră cu fereastră, doar pentru o zi, spuse Locke. Puse monedele pe
tejghea. Hangiul o luă grăbit înainte, cu cheia în mână, şi îi conduse pe cei doi la
o cameră de la al doilea cat marcată cu „9―.
Camera 9 avea două canapele care se puteau desface, o fereastră acoperită cu
hârtie uleiată, un mic şifonier şi nimic altceva. Proprietarul Umbrei Primitoare se
înclină la plecare şi îşi ţinu gura. La fel ca majoritatea hangiilor camorreni, orice
întrebări ar fi putut avea în legătură cu muşteriii săi sau cu treburile acestora
tindeau să dispară când arginţii se iveau pe tejghea.
— Cum te cheamă?
 Locke închise uşa camerei şi trase zăvorul.
— Benjavier, răspunse ospătarul. Eşti, ăă, sigur... că o să meargă aşa cum mi-
ai zis?
Drept răspuns, Locke îşi scoase punga cu bani şi o puse în mâna lui Benjavier.
— Mai sunt vreo două coroane înăuntru, în afara celor pe care le vei primi.
Plus ceva aur şi argint. Cuvântul meu este la fel de sigur ca banii ăştia şi poţi
păstra punga drept garanţie până mă întorc.
— Pe toţi zeii! exclamă Benjavier. Totul este... este cât se poate de ciudat. Mă
întreb ce oi fi făcut ca să merit asemenea noroc incredibil?
— Cei mai mulţi oameni nu fac nimic ca să merite ceea ce le aduc zeii în cale,
spuse Locke. Trecem la treabă?
— Da, da. Benjavier îşi dezlegă şorţul şi i-l azvârli lui Locke; începu apoi să
lucreze la jachetă şi la pantaloni. Locke îşi dădu jos tichia de catifea. Măi să fie,
păr cărunt – nu-ţi arăţi deloc anii... la faţă, vreau să spun.
— Am fost binecuvântat dintotdeauna cu trăsături tinereşti, replică Locke.
Mi-a fost de ceva folos în slujba Ducelui. O să am nevoie şi de pantofii tăi – ai
mei ar părea nelalocul lor sub toate chestiile astea elegante.
Mişcându-se iute, cei doi bărbaţi îşi scoaseră hainele şi le schimbară între ei
până când Locke rămase în mijlocul camerei, înveşmântat ca un ospătar de la
Meraggio, cu şorţul maroniu legat la brâu. Benjavier stătea întins pe unul din
paturi în maiou şi nădragi, plimbând punga cu monede zornăitoare dintr-o mână
în cealaltă.
— Ei bine? Cum arăt?
— Arăţi foarte fercheş, spuse Benjavier. O să te integrezi de minune.
— Bun. Cât despre tine, tu arăţi de-a dreptul bogat. Aşteaptă-mă aici cu uşa
încuiată; mă întorc repede. O să bat la uşă de cinci ori, ai înţeles?
— Sună bine.
Locke închise uşa în urma sa, se zori pe scări, traversă curtea şi ieşi iar în
stradă. Se întoarse pe ocolite la Meraggio, astfel încât să intre prin faţă şi să-l
evite pe străjerul de la intrarea de serviciu.
— Nu ar trebui să intri şi să ieşi pe aici, îi spuse străjerul de la registru, când
Locke dădu buzna în foaier, roşu la faţă şi leoarcă de sudoare.
— Ştiu, îmi pare rău. Locke flutură sulul nescris de pergament pe sub nasul
omului. Am fost trimis să aduc asta pentru unul dintre notari; unul din membrii
din galeria privată, trebuie să adaug.
— A, iartă-mă. Nu mai sta, atunci; du-te.
Locke intră în mulţimea din sala de la Meraggio pentru a treia oară,
recunoscător pentru numărul redus de priviri care zăboviră asupra lui în timp ce
trecu grăbit. Îşi croi drum cu agilitate printre oamenii îmbrăcaţi elegant şi se feri
din calea ospătarilor care duceau tăvi de argint acoperite – avu grijă să dea din
cap, cât se poate de familiar şi de prietenos, când trecu pe lângă ei. Peste câteva
momente, găsi ceea ce căuta: doi străjeri care se rezemau de un perete, cu
capetele apropiate şi adânciţi în conversaţie.
— Păreţi vioi, domnilor, zise Locke când ajunse în faţa lor; fiecare din ei era
mai solid cu cel puţin treizeci de kilograme decât el. Ştie vreunul din voi un om
pe nume Benjavier? Este unul dintre colegii mei ospătari.
— Îl ştiu din vedere, răspunse unul din străjeri.
— Este într-un rahat mare de tot, spuse Locke. Este la Umbra Primitoare şi
tocmai a dat greş la unul dintre testele lui Meraggio. Trebuie să îl aduc înapoi; şi
trebuie să vă iau pe voi doi ca să mă ajutaţi.
— Unul dintre testele lui Meraggio?
— Ştiţi voi, zise Locke. Cum i-a făcut lui Willa.
— A, ei. Funcţionara aia din sectorul public. Benjavier, ai spus? Ce a făcut?
— L-a vândut pe bătrân, şi Meraggio nu este mulţumit deloc. Ar trebui să
facem asta cât de curând şi să nu mai zăbovim.
— Ăă... sigur, sigur.
— Hai afară, pe ieşirea de serviciu.
Locke se plasă cu mare grijă, astfel încât să pară că merge încrezător pe lângă
străjeri, când de fapt îi urma prin bucătărie, pe coridoarele de serviciu şi, într-un
sfârşit, în camera de primire. Trecu înaintea lor şi cei doi străjeri îl urmară
îndeaproape când ieşi pe alee, făcându-i nonşalant cu mâna străjii de acolo.
Bărbatul nu dădu nici un semn că l-ar fi recunoscut; Locke văzuse deja cu ochii
lui cam o duzină de ospătari. Fără îndoială că un străin ar fi putut trece drept unul
dintre aceştia pentru o bucată de vreme, iar lui îi trebuia chiar mai puţin de-atât.
Câteva minute mai târziu, bătu puternic la uşa camerei 9 de la Umbra
Primitoare, de cinci ori. Benjavier întredeschise uşa, numai ca aceasta să fie
împinsă până la capăt de braţul ţeapăn al lui Locke, care avea ceva din maniera
folosită când i se prezentase drept „Nocturn― lui Don Salvara.
— A fost un test de loialitate, Benjavier, rosti Locke pe când intra furios în
cameră, cu privirea ca de gheaţă. Un test de loialitate. Şi ai dat-o în bară. Luaţi-l
şi ţineţi-l, băieţi!
Cei doi străjeri îl înhăţară pe ospătarul pe jumătate gol, care se holba la ei
şocat.
— Dar... dar eu nu am... dar ai zis…
— Treaba ta este să-i serveşti pe clienţii lui Meraggio şi să meriţi încrederea
domnului Meraggio. Treaba mea este să găsesc oameni care nu merită această
încredere şi să le vin de hac. Mi-ai vândut uniforma ta blestemată. Locke mătură
coroanele de fier alb şi punga de pe pat; lăsă monedele să cadă în săculeţul de
piele pe când continuă: Aş fi putut fi un hoţ. Aş fi putut fi un asasin. Şi tu m-ai fi
lăsat să ajung direct la domnul Meraggio, cu deghizarea perfectă.
— Dar tu... o, zeii să mă păzească, nu poţi vorbi serios, nu se poate întâmpla
aşa ceva!
— Oare oamenii ăştia ţi se par neserioşi? Îmi pare rău, Benjavier! Nu-i nimic
personal, însă ai luat o hotărâre foarte proastă. Locke deschise uşa. Bun, afară cu
el. Înapoi la Meraggio, cât puteţi de repede.
Benjavier se zbătu, mârâind şi strigând: „Nu, nu, nu puteţi, am fost credincios
toată...―
Locke îl înşfăcă de bărbie şi îl privi drept în ochi.
— Dacă opui rezistenţă, îi spuse el, dacă loveşti, zbieri sau continui să faci
scandal, chestiunea asta va ajunge mai sus de Meraggio, pricepi? Vom chema
straja. Vom pune să fii dus în lanţuri la Palatul Răbdării. Domnul Meraggio are
mulţi prieteni la Palatul Răbdării. Cazul tău ar putea să se rătăcească vreo câteva
luni bune. Ai putea ajunge să stai într-o cuşcă de păianjen şi să cugeţi la greşelile
tale până o să înceapă să cadă ploile de iarnă. M-am făcut înţeles?
— Da, suspină Benjavier. O, zeilor, îmi pare rău, îmi pare rău...
— Nu mie trebuie să-mi ceri iertare. Acum, aşa cum ziceam, hai să-l ducem
repede înapoi. Domnul Meraggio o să vrea să stea de vorbă cu el.
Locke îi conduse înapoi la contabilitate, în timp ce Benjavier suspina
resemnat. Locke intră în camera de primire, chiar pe lângă străjerul speriat de la
uşa de serviciu şi mugi.
— Goleşte camera asta. Acum!
Câţiva dintre ospătari păreau să fie pe punctul de a riposta, dar la vederea lui
Benjavier, îmbrăcat pe jumătate şi ţinut bine de cei doi străjeri, părură să renunţe
la asta şi să se convingă că ceva era în neregulă. Ieşiră în grabă din cameră, şi
Locke se întoarse către străji.
— Ţineţi-l aici, le zise el. Eu mă duc după domnul Meraggio; ne vom întoarce
în câteva momente. Camera asta trebuie să rămână neocupată până ne întoarcem.
Spuneţi-le ospătarilor să se odihnească în altă parte.
— Hei, ce se petrece?
Străjerul de la uşa de serviciu îşi vârî capul în camera de primire.
— Dacă ţii la slujba ta, spuse Locke, ţine-ţi ochii pe aleea aia şi nu mai lăsa pe
nimeni înăuntru. Meraggio o să ajungă aici în curând şi o să fie ţâfnos, aşa că e
mai bine să nu-i atragi atenţia.
— Cred că are dreptate, Laval, zise unul dintre străjerii care îl ţineau pe
Benjavier.
— Ăă... sigur, sigur.
Omul se făcu nevăzut.
 — Cât despre tine, continuă Locke, apropiindu-se de Benjavier, aşa cum ţi-am
zis, nu-i nimic personal. Pot să-ţi dau un mic sfat? Nu te juca. Nu îl poţi minţi pe
Meraggio. Nici unul dintre noi nu ar putea, nici în cea mai bună zi a noastră.
Mărturiseşte-i de îndată. Fii sincer până la capăt. M-ai înţeles?
— Da, scânci Benjavier. Da, vă rog, o să fac orice!
— Nu trebuie să faci nimic. Dar, dacă vrei ca domnul Meraggio să fie
milostiv sau înţelegător, atunci pe numele zeilor, mărturiseşte-i naibii şi fă-o
degrabă. Fără jocuri, ne-am înţeles?
— D-da, da, orice...
— O să mă întorc în curând, spuse Locke şi se răsuci pe călcâie, pornind spre
uşă. Pe când ieşea din camera de primire, îşi îngădui un scurt rânjet de plăcere;
străjerii care îl ţineau pe Benjavier păreau acum aproape la fel de înspăimântaţi
de el ca şi ospătarul. Era ciudat cât de uşor putea fi pretinsă autoritatea, folosind
câteva prosteli pompoase. Îşi croi drum prin pasajele de serviciu şi prin bucătării,
înapoi în sala publică.
— Nu vă supăraţi, îl întrebă Locke pe primul străjer care îi ieşi în cale. Îl
găsesc cumva pe domnul Meraggio în galeriile membrilor?
Locke flutură sulul nescris de pergament de parcă ar fi fost o chestiune ce nu
suporta amânare.
— Din câte ştiu, cred că este la cel de-al treilea nivel, primind rapoarte,
răspunse străjerul.
— Vă mulţumesc.
Locke urcă pe scările largi din fier negru ce duceau până la prima galerie a
membrilor, făcându-le un semn cu capul celor doi străjeri de la baza scărilor.
Uniforma sa părea o garanţie suficientă pentru accesul la galerii, dar ţinu
pergamentul la vedere, strâns cu ambele mâini, ca o asigurare suplimentară.
Cercetă cu privirea galeriile de la primul cat, nu văzu nici urmă de Meraggio şi
urcă mai departe.
Îl găsi pe Giancana Meraggio la al treilea cat, întocmai cum îi spusese
străjerul. Meraggio stătea şi se uita distrat la galeria publică, în timp ce asculta
doi contabili din spatele său care-i citeau cifre de pe tablete de ceară, cifre care
însemnau foarte puţin pentru Locke. Meraggio nu părea să aibă vreo gardă de
corp prin preajmă; era limpede că se simţea în siguranţă între hotarele regatului
său comercial. Cu atât mai bine. Locke păşi lângă el, savurând aroganţa gestului,
şi rămase pe loc, aşteptând să fie remarcat.
Contabilii şi câţiva membri din galerie începură să şuşotească; după câteva
secunde, Meraggio se întoarse şi îl ţintui pe Locke cu privirea sa pătrunzătoare ca
un felinar de furtună. Fu nevoie doar de un minut pentru ca privirea să treacă de
la iritare la suspiciune.
 — Tu nu lucrezi pentru mine, rosti Meraggio.
— Aduc salutări din partea lui Capa Raza al Camorrului, zise Locke, cu un
glas scăzut şi respectuos. Trebuie să vă aduc la cunoştinţă o chestiune foarte
gravă, domnule Meraggio.
Stăpânul contabilităţii se uită lung la el, apoi îşi scoase ochelarii şi îi îndesă
într-un buzunar al hainei.
— Deci este adevărat. Am auzit eu că Barsavi a avut soarta oricărui trup
pieritor. Şi acum stăpânul tău îşi trimite lacheul la mine. Ce drăguţ din partea lui.
Ce doreşte?
— Dorinţa lui se potriveşte cu interesul dumneavoastră, domnule Meraggio.
Sunt aici ca să vă salvez viaţa.
Meraggio pufni.
— Nu prea se poate spune că viaţa mea este în primejdie, bunul şi inadecvat
îmbrăcatul meu prieten. Asta-i casa mea şi oricare străjer de aici ţi-ar tăia coaiele
la primul cuvânt pe care l-aş rosti. Dacă aş fi în locul tău, aş începe prin a explica
de unde ai făcut rost de uniforma aia.
— Am cumpărat-o de la unul dintre ospătarii dumneavoastră, un om pe nume
Benjavier, zise Locke. Ştiam că este maleabil, deoarece face parte din complotul
prin care se urmăreşte eliminarea dumneavoastră.
— Ben? La naiba – ce dovadă ai?
— Am pus câţiva străjeri de-ai dumneavoastră să îl reţină la intrarea de
serviciu, aşa despuiat cum este acum.
— Cum adică ai pus câţiva străjeri de-ai mei să îl reţină? Cine naiba te crezi?
— Capa Raza mi-a dat sarcina de a vă salva viaţa, domnule Meraggio. V-am
expus situaţia aşa cum se înfăţişează ea. Cât despre cine sunt eu, ei bine, se
întâmplă să fiu salvatorul dumneavoastră.
— Străjerii şi ospătarii mei…
— Nu sunt de încredere, şuieră Locke. Sunteţi orb? Nu am cumpărat hainele
astea de la un negustor de haine la mâna a doua; am venit aici prin intrarea de
serviciu, am oferit câteva coroane, iar omul dumneavoastră, Benjavier, şi-a scos
uniforma uite-aşa! Locke pocni din degete. Străjerul dumneavoastră de la
intrarea de serviciu m-a strecurat înăuntru pentru mult mai puţin – pentru numai
un solon. Oamenii dumneavoastră nu sunt din piatră, domnule Meraggio; le
supraestimaţi loialitatea.
Meraggio se holbă la el, simţind cum îi urcă sângele în obraji; părea pe
punctul de a-l lovi pe Locke. În loc să facă asta, tuşi şi întinse mâinile în faţă, cu
palmele îndreptate în sus.
— Zi-mi ceea ce ai venit să-mi zici, rosti el. O să văd eu ce este de făcut după
aceea.
 — Contabilii dumneavoastră mă stânjenesc. Spuneţi-le să plece ca să putem
discuta între patru ochi.
— Nu-mi spune tu ce să fac în propria mea…
— Ba o să vă spun ce să faceţi, la naiba! scuipă Locke. Sunt afurisita
dumneavoastră de gardă de corp, domnule Meraggio. Sunteţi în pericol de
moarte; fiecare minut contează. Ştiţi deja că aveţi cel puţin un ospătar
compromis şi un străjer corupt; cât veţi mai continua să mă împiedicaţi să vă ţin
în viaţă?
— De ce îl interesează atât de mult pe Capa Raza siguranţa mea?
— Confortul dumneavoastră personal nu înseamnă nimic pentru el, explică
Locke. Siguranţa lui Meraggio, în schimb, este de o importanţă capitală. Pe
numele dumneavoastră s-a întocmit un contract de asasinare de către interese
comerciale verrari care doresc ca avuţia Camorrului să scadă. Raza a preluat
puterea acum patru zile; asasinarea dumneavoastră ar zgudui din temelii oraşul.
Păianjenul şi straja oraşului ar da iama printre oamenii lui Raza, în căutare de
răspunsuri. Pur şi simplu nu îşi poate permite ca dumneavoastră să păţiţi ceva.
Trebuie să păstreze stabilitatea în oraş, întocmai ca Ducele.
— Şi cum de ştie stăpânul tău de toate astea?
— Un cadou din partea zeilor, replică Locke. Au fost interceptate nişte
scrisori, în timp ce agenţii stăpânului meu investigau o cu totul altă problemă. Vă
rog, spuneţi-le contabililor să plece.
Meraggio cugetă câteva secunde, apoi mârâi şi le făcu semn slujitorilor săi să
plece, cu o mişcare nervoasă a încheieturii. Aceştia se traseră îndărăt, cu ochii
mari de mirare.
— Pe urmele dumneavoastră se află cineva foarte neplăcut, continuă Locke.
Treaba va fi dusă la capăt cu arbaleta; asasinul este lashan. Se pare că armele sale
au fost modificate de un Mag-Juruit karthan. Este al naibii de alunecos şi îşi
nimereşte ţinta aproape fără greş. Puteţi să vă simţiţi măgulit; suntem de părere
că a solicitat o recompensă de zece mii de coroane.
— E cam mult de digerat, Jupâne...
— Numele meu nu este important, îl întrerupse Locke. Veniţi cu mine în
camera de primire din spatele bucătăriilor. Puteţi vorbi chiar dumneavoastră cu
Benjavier.
— Camera de primire din spatele bucătăriilor? Meraggio se încruntă tare.
Până acum nu mi-ai oferit nici un motiv care să mă facă să cred că nu încerci
chiar tu să mă atragi acolo pentru vreo ticăloşie.
— Domnule Meraggio, zise Locke, purtaţi mătase şi bumbac, nu zale. V-aş fi
putut înjunghia deja de câteva minute. Dacă stăpânul meu v-ar fi vrut mort,
maţele dumneavoastră ar fi fost deja împrăştiate pe covor. Nu trebuie să-mi
mulţumiţi – nu trebuie nici măcar să vă placă de mine –, dar, pentru numele
zeilor, vă rog să înţelegeţi că mi s-a poruncit să vă păzesc şi că nimeni nu refuză
ordinele lui Capa din Camorr.
— Hmmm. O întrebare, dacă se poate. Este un om la fel de formidabil ca
Barsavi acest Capa Raza?
— Barsavi a murit plângând la picioarele lui, spuse Locke. Barsavi şi toţi
copiii lui. Puteţi să trageţi singur concluziile.
Meraggio îşi puse ochelarii la loc pe nas, îşi aranjă orhideea şi îşi puse mâinile
la spate.
— Vom merge în camera de primire, rosti el. După tine.

Atât Benjavier, cât şi străjile fură de-a dreptul îngroziţi când Meraggio dădu
buzna în camera de primire în spatele lui Locke; Locke înţelese că ei erau mult
mai obişnuiţi cu toanele lui decât el, şi probabil că ceea ce-i puteau citi pe chip
era ceva cât se poate de neplăcut.
— Benjavier, Benjavier, nu-mi vine să cred! rosti Meraggio. După tot ceea ce
am făcut pentru tine – după ce te-am luat la mine şi am rezolvat problema aia cu
căpitanul de pe fosta ta corabie... Nu am cuvinte!
— Îmi pare rău, domnule Meraggio, zise ospătarul, ai cărui obraji erau mai
uzi decât acoperişul înclinat al unei case pe timp de furtună. Îmi pare atât de rău,
nu am vrut să vă fac rău...
— Nu ai vrut să-mi faci rău? Este adevărat, ceea ce mi-a spus omul ăsta?
— Of, da, zeii să mă ierte, domnule Meraggio, este adevărat. E totul adevărat.
Îmi pare rău, îmi pare atât de rău... vă rog să mă credeţi…
— Taci din gură, luaţi-ar zeii văzul! Meraggio rămase cu gura căscată, ca un
om care tocmai fusese plesnit. Privi în jurul său de parcă ar fi văzut camera de
primire pentru prima oară, de parcă străjile în livrea ar fi fost nişte făpturi
nepământene. Păru a fi pe punctul de a se poticni şi de a cădea pe spate; însă nu
făcu decât să se întoarcă spre Locke, cu pumnii încleştaţi. Zi-mi tot ce ştii, mârâi
el. Iau zeii drept martori: toţi cei implicaţi în treaba asta o să afle măsura puterii
mele, o jur!
— Toate la timpul lor. Trebuie să supravieţuiţi zilei de azi. Aveţi apartamente
particulare deasupra galeriei de la al patrulea cat, nu-i aşa?
— Bineînţeles.
 — Haideţi acolo imediat, spuse Locke. Azvârliţi-l pe bietul nenorocit într-o
cămară; sunt sigur că veţi găsi una potrivită. Puteţi să vă ocupaţi de el după ce se
isprăveşte toată treaba asta. Pentru moment, timpul nu este de partea noastră.
Benjavier izbucni în hohote de plâns din nou, iar Meraggio încuviinţă, cu o
expresie scârbită.
— Puneţi-l pe Benjavier într-o cămară şi ferecaţi uşa. Voi doi, staţi de pază.
Iar tu…
Străjerul de la uşa de serviciu vârâse iarăşi capul de după colţ. Se înroşi tot la
faţă.
— Dacă mai laşi o singură persoană neautorizată, fie şi un copilaş, să intre pe
uşa aia astăzi, voi pune să ţi se taie coaiele şi să-ţi fie înlocuite cu cărbuni încinşi.
Ai înţeles?
— C-cât se poate de clar, d-domnule Meraggio, să trăiţi!
Meraggio se întoarse şi ieşi valvârtej din cameră. De data asta Locke era în
urma lui, grăbindu-se să ţină pasul cu el.

Apartamentele fortificate ale lui Giancana Meraggio erau pe potriva hainelor

omului: bogat mobilate în cea mai subtilă manieră. Era limpede că bărbatul
prefera să lase materialele şi măiestria să slujească drept ornamente principale.
Uşa din oţel armat se închise în urma lor, iar încuietoarea verrareană zornăi
când se fixă iar în lemn. Meraggio şi Locke erau singuri. Elegantul ceas-cu-apă
în miniatură de pe biroul lăcuit al lui Meraggio tocmai umplea bolul care marca
primul ceas al după-amiezii.
— Aşa, rosti Locke. Domnule Meraggio, nu mai puteţi ieşi în sală până ce nu
punem mâna pe asasin. Nu este sigur; ne aşteptăm ca atacul să se producă undeva
între primul şi cel de-al patrulea ceas al după-amiezii.
— Asta va provoca unele probleme, zise Meraggio. Am afaceri de care
trebuie să mă ocup; absenţa mea din sală va fi remarcată.
— Nu neapărat, îl contrazise Locke. Nu v-a trecut prin minte că suntem cam
de aceeaşi statură? Şi că un om, în umbrele uneia dintre galeriile superioare,
poate fi uşor luat drept altul?
— Îmi... îmi propuneţi vă daţi drept mine?
— În scrisorile pe care le-am interceptat, am primit o informaţie care este
nespus de avantajoasă pentru noi, îi explică Locke. Asasinul nu a primit o
descriere amănunţită a înfăţişării dumneavoastră. Mai degrabă a fost instruit să
tragă în singurul om din contabilitate care poartă o orhidee mare la pieptul
hainei. Dacă m-aş îmbrăca în hainele dumneavoastră şi aş sta în locul
dumneavoastră obişnuit din galerie, cu o orhidee prinsă la haină – ei bine,
săgeata aceea mă va viza pe mine.
— Îmi vine greu să cred că eşti atât de altruist încât să doreşti să îmi iei locul,
dacă acest asasin este atât de primejdios pe cum mi-ai povestit.
— Domnule Meraggio, să-mi fie cu iertare, dar este limpede că nu m-am făcut
înţeles, ripostă Locke. Dacă nu fac asta în numele dumneavoastră, stăpânul meu
mă va omorî oricum. În plus, sunt ceva mai iscusit decât vă închipuiţi, când vine
vorba să evit îmbrăţişarea Doamnei Îndelungatei Tăceri. În cele din urmă,
răsplata care mi-a fost făgăduită pentru îndeplinirea cu succes a acestei misiuni...
Ei bine, dacă aţi fi fost în pielea mea, aţi fi fost şi dumneavoastră dispus să
înfruntaţi o săgeată.
— Şi eu ce să fac, în timpul ăsta?
— Relaxaţi-vă în apartamentele dumneavoastră, zise Locke. Ţineţi uşile
ferecate. Distraţi-vă câteva ceasuri; nu cred că vom avea mult de aşteptat.
— Şi ce se întâmplă dacă asasinul apucă să tragă?
— Deşi este stânjenitor, spuse Locke, trebuie să recunosc că stăpânul meu
mai are cel puţin alţi şase oameni în sala contabilităţii astăzi – vă rog să nu vă
supăraţi. Unii dintre clienţii dumneavoastră nu sunt clienţi; sunt cei mai aprigi şi
duri flăcăi pe care îi are Capa Raza, oameni extrem de pricepuţi când vine vorba
de acţiuni rapide şi silenţioase. Când asasinul va trage, îl vor împresura. Prins
între ei şi străjile dumneavoastră, nici nu va şti ce l-a lovit.
— Şi dacă nu eşti pe cât de iute te crezi? Dacă săgeata ajunge la ţintă?
— Atunci voi muri, iar dumneavoastră veţi fi încă în viaţă, şi stăpânul meu va
fi mulţumit, răspunse Locke. Şi în meseria noastră se depun jurăminte, domnule
Meraggio. Îl slujesc pe Raza până la moarte. Deci ce aţi hotărât?

Locke Lamora ieşi din apartamentele lui Meraggio la unu şi jumătate,

îmbrăcat în cele mai elegante straie pe care le purtase vreodată – de la haină şi
vestă până la pantaloni. Acestea aveau albastrul-închis al văzduhului chiar
înainte de Lumina-falsă şi i se părea că i se potriveşte de minune culoarea.
Tunica albă de mătase era răcoroasă ca apa tomnatică de pârâu pe pielea lui; era
proaspăt scoasă din şifonierul lui Meraggio, precum colanţii, pantofii, cravatele
şi mănuşile. Părul îi era uns cu ulei de trandafiri şi dat pe spate; avea în buzunar
o sticluţă cu esenţa respectivă, cât şi o pungă cu tyrini de aur pe care o săltase din
sertarele garderobei lui Meraggio. Avea prinsă la piept orhideea lui Meraggio,
încă fragedă; avea o mireasmă plăcută, ca de zmeură.
Contabilii lui Meraggio fuseseră informaţi în legătură cu mascarada, alături de
câţiva dintre străjerii săi, aleşi pe sprânceană. Aceştia îi făcură semn cu capul lui
Locke, pe când umbla la cel de-al patrulea cat al galeriei membrilor, punându-şi
ochelarii lui Meraggio la ochi. O mare greşeală, după cum descoperi imediat;
lumea se înceţoşă în jurul său. Locke îşi blestemă neatenţia pe când îi vârî la loc
în haină – vechii ochelari purtaţi de Fehrwight erau falsuri, însă sigur că ochelarii
lui Meraggio erau făcuţi pentru ochii acestuia. Demn de ţinut minte.
Nonşalant, ca şi cum totul era parte din planul său, Locke se îndreptă spre
scările de fier negru şi coborî pe ele. De la distanţă, chiar semăna cu Meraggio
îndeajuns pentru ca nimeni să nu comenteze; când ajunse la parter, în galeria
publică, mări pasul destul de mult ca să scape doar cu câteva priviri curioase. Îşi
scoase orhideea de la piept şi o îndesă în buzunar când intră în bucătărie.
La intrarea de la cămară le făcu celor doi străjeri cu mâna şi arătă în spate,
peste umăr.
— Domnul Meraggio vrea ca voi doi să păziţi uşa din spate. Daţi-i o mână de
ajutor lui Laval. Nu intră nimeni, aşa cum v-a spus. Sub ameninţarea pedepsei
cu, ăă, cărbunii încinşi. L-aţi auzit pe bătrân. Trebuie să stau de vorbă cu
Benjavier.
Străjerii se uitară unul la celălalt şi încuviinţară; autoritatea închipuită pe care
o avea acum Locke asupra lor părea atât de solidă, încât bănuia că ar fi putut să
vină aici şi în lenjerie de damă şi ar fi primit acelaşi răspuns. Meraggio folosise
probabil în trecut câţiva agenţi speciali pentru a-şi pune ordine în treburi; nu
încăpea îndoială că Locke culegea roadele reputaţiei acestora.
Benjavier îşi ridică privirea când Locke intră în cămară şi închise uşa în urma
sa. Pe chip i se putea citi o uluială pură; fu atât de surprins când Locke îi azvârli
o pungă cu bani, încât săculeţul de piele îl lovi în ochi. Benjavier strigă şi căzu
lângă perete, cu ambele mâini peste faţă.
— Rahat, zise Locke. Iartă-mă; am crezut că o s-o prinzi.
— Ce mai vrei acum?
— Am venit să îmi cer scuze. Nu am timp să îţi explic; îmi pare rău că te-am
târât în toată povestea asta, dar am motivele mele şi anumite nevoi care trebuie
satisfăcute.
— Îţi pare rău că m-ai târât în toată povestea asta? Glasul lui Benjavier suna
spart; îşi trase nasul şi scuipă spre Locke. Despre ce naiba vorbeşti? Ce se
petrece? Ce crede domnul Meraggio că am făcut?
— Nu am timp să îţi recit poezia. Ţi-am pus şase coroane în punga aia; o parte
sunt în tyrini, ca să îi poţi folosi mai uşor. Viaţa ta nu va mai face doi bani dacă
rămâi în Camorr; ieşi pe porţile de pe uscat. Ia hainele mele de la Umbra
Primitoare; uite cheia.
De data asta, Benjavier prinse ce i se aruncă.
— Şi-acum... zise Locke. Fără alte blestemate de întrebări. O să te apuc de
ureche şi o să te târăsc afară, pe alee; tu să te prefaci speriat de moarte. După ce
dăm colţul şi nu ne mai vede nimeni, îţi voi da drumul. Dacă ţii cât de cât la viaţa
ta, tai-o la Umbra Primitoare, îmbracă-te şi dispari naibii din oraş. Du-te în
Talisham sau în Ashmere; în punga aia ai mai mult decât leafa ta pe un an. Ar
trebui să te descurci cumva.
— Dar nu…
— Plecăm acum sau te las aici să mori, i-o tăie Locke. Explicaţiile sunt un
lux; tu nu o să ai parte de ele. Îmi pare rău.
Un moment mai târziu, Locke îl târa pe ospătar de ureche în camera de
primire; această metodă era bine cunoscută de străjerii sau gărzile din oraş.
Benjavier se prefăcu foarte bine, tânguindu-se, plângând şi implorând să fie
cruţat; cei trei străjeri de la uşa de serviciu îl priviră fără compătimire, în timp ce
Locke îl târa prin faţa lor.
— Mă întorc în câteva minute, spuse Locke. Domnul Meraggio vrea să mai
schimb vreo două vorbe între patru ochi cu sărmanul nemernic.
— O, în numele zeilor, nu îl lăsaţi să mă ducă de-aici! strigă Benjavier. O să
mă rănească... vă rog!
Străjerii chicotiră când auziră asta, deşi cel care primise solonul de la Locke
nu părea la fel de voios precum ceilalţi doi. Locke îl târî pe Benjavier pe alee şi
după colţ; în momentul în care ieşiră din raza vizuală a celor trei străjeri, Locke îi
dădu drumul.
— Du-te, îi zise el. Fugi ca un apucat. Le dau cam vreo douăzeci de minute
până când îşi vor da seama ce dobitoci au fost şi apoi o să vină pe urma ta
detaşamente întregi. Du-te!
Benjavier se holbă la el, apoi îşi clătină capul şi porni împleticindu-se către
Umbra Primitoare. Locke se jucă cu unul din vârfurile mustăţii sale false în timp
ce se uita după ospătar, după care se întoarse şi se pierdu în mulţime. Soarele îşi
vărsa lumina şi dogoarea cu intensitatea obişnuită, iar Locke asuda puternic în
noile sale veşminte elegante, însă, pentru câteva momente, lăsă să i se înfiripe pe
chip un rânjet satisfăcut.
Porni spre nord, spre Parcul Doi Arginţi; în imediata apropiere a porţii de
miazăzi a parcului se afla o prăvălie de accesorii bărbăteşti şi, în diferite cartiere,
mai erau câţiva alchimişti negri care nu îl ştiau din vedere. Un pic de dizolvant
ca să scape de mustaţă şi ceva care să îi readucă nuanţa naturală a părului. Odată
ce punea mâna pe acele lucruri, avea să fie din nou Lukas Fehrwight, gata să îi
viziteze pe Salvara şi să îi mai uşureze de câteva mii de coroane.
 CAPITOLUL PAISPREZECE

Trei invitaţii

— O, Lukas! Surâsul lumină chipul Doñei Sofia când îl întâmpină la uşa

conacului Salvara. Lumina galbenă se revărsă dincolo de el, în noapte; era puţin
după al unsprezecelea ceas al serii. Locke se ascunsese pentru restul zilei care
urmase trebii de la Meraggio şi trimisese familiei Salvara un bilet prin curier,
informându-i că Fehrwight le va face o vizită târzie. Au trecut zile bune! Am
primit biletul lui Graumann, dar începuserăm să ne facem griji pentru afacerile
noastre – şi pentru tine, bineînţeles. Eşti teafăr?
— Doamnă Salvara, este o plăcere să vă văd din nou. Da, da... sunt teafăr şi
nevătămat, mulţumesc de întrebare. Am avut de-a face cu nişte personaje de
proastă reputaţie în ultima săptămână, însă totu-i spre bine; am făcut rost de o
corabie, cu tot cu încărcătură, şi putem începe expediţia chiar săptămâna viitoare.
Suntem foarte aproape să facem rost şi de a doua corabie.
— Ei bine, nu sta ca un curier pe trepte; intră, te rog. Conté! O să luăm nişte
aperitive. Ştiu, adu câteva portocale de-ale mele, din soiul cel nou. O să fim în
camera închisă.
— Desigur, doamnă. Conté îl privi pe Locke cu ochii mijiţi şi cu un surâs
răutăcios. Jupâne Fehrwight, nădăjduiesc că noaptea vă găseşte cât se poate de
sănătos.
— Sănătos tun, Conté.
— Minunat. Mă voi întoarce de îndată.
Aproape toate conacele camorrene aveau două saloane lângă holul de la
intrare; unul era numit „camera îndatoririlor―, unde se desfăşurau întâlnirile cu
străini şi alte afaceri formale. Era păstrată rece, imaculată şi mobilată scump;
până şi covoarele erau atât de curate, încât ai fi putut mânca de pe jos. „Camera
închisă―, în schimb, era menită cunoştinţelor apropiate şi de încredere, fiind de
obicei mobilată pentru un confort maxim, într-o manieră ce reflecta
personalitatea stăpânilor conacului.
Doña Sofia îl conduse în camera închisă a familiei, în care se găseau patru
fotolii căptuşite bine, cu spătare înalte ce imitau tronurile. Deşi majoritatea
saloanelor ar fi avut măsuţe lângă fiecare scaun, aceasta avea patru copăcei în
glastre, puţin mai înalţi decât scaunele lângă care se aflau. Copacii miroseau a
cardamon, o mireasmă care inunda camera.
Locke se uită mai îndeaproape la copăcei; nu erau puieţi, cum crezuse la
început. Erau miniaturi... cumva. Frunzele lor erau puţin mai mari decât o unghie
de-a sa; tulpinile nu erau mai groase decât un braţ de om, iar crengile se îngustau
până la grosimea degetelor. Fiecare dintre copăcei ţinea între ramurile sale
întortocheate un raft mic de lemn şi un felinar alchimic suspendat. Sofia le lovi
uşor, şi acestea prinseră viaţă, umplând odaia cu o lumină chihlimbarie şi cu
umbre verzui. Modelele proiectate de frunze pe pereţi erau fantastice şi
odihnitoare, în acelaşi timp. Locke trecu un deget printre frunzele delicate şi
subţiri ale celui mai apropiat copăcel.
— Măiestria dumneavoastră este incredibilă, Doña Sofia, zise el. Chiar şi
pentru cineva obişnuit cu munca Maeştrilor noştri Plantatori... Pe noi ne
interesează mai mult eficienţa şi profitul. Dumneavoastră, în schimb, aveţi talent
din abundenţă.
— Mulţumesc, Lukas. Te rog, stai jos! Reducerea structurii plantelor mai
mari este o artă veche, însă una pe care se întâmplă să o îndrăgesc în mod
deosebit, ca un soi de hobby. Şi, după cum vezi, nu am uitat nici de eficienţă.
Însă alta este marea minune din camera asta – văd că ai trecut la moda noastră
camorreană!
— A, asta? Ei bine, unul dintre croitorii dumneavoastră a socotit că îmi face
un hatâr; mi-a oferit un asemenea târg încât nu l-am putut refuza. Niciodată nu
am mai petrecut atâta timp în Camorr; am hotărât că ar fi cazul să încerc să mă
adaptez.
— Splendid!
— Da, într-adevăr, rosti Don Salvara, care tocmai intra în cameră, încheindu-
şi nasturii de la mâneci. Mult mai bine decât straiele alea negre de prizonier
vadran. Nu mă înţelege greşit – sunt cât se poate de potrivite pentru climatul
nordic, dar aici arată de parcă ar încerca să îl sugrume pe cel care le poartă. Şi
acum, Lukas, ce s-a mai petrecut cu banii pe care i-am cheltuit?
— Un galion este sigur al nostru, zise Locke. Am făcut rost de echipaj şi de o
marfă acceptabilă; voi supraveghea eu însumi încărcarea ei în zilele următoare.
Va fi gata de plecare săptămâna viitoare. Şi am o informaţie promiţătoare pentru
încă unul care să-l însoţească, gata în acelaşi interval.
— O „informaţie promiţătoare―, interveni Doña Sofia, nu este chiar totuna cu
„sigur al nostru―, dacă nu mă înşel.
— Nu vă înşelaţi, Doña Sofia. Locke suspină şi încercă să pară cât mai
stingherit de subiectul pe care urma să îl abordeze. Este o problemă... Căpitanul
celui de-al doilea vas este tentat să primească o ofertă de a transporta o
încărcătură specială până în Balinel – un drum destul de lung, dar pentru un preţ
convenabil. Aşa că nu s-a hotărât încă să îmi accepte oferta.
— Şi bănuiesc, spuse Don Lorenzo, aşezându-se lângă soţia sa, că ar putea fi
nevoie de câteva mii de coroane în plus ca să se hotărască, nu-i aşa?
— Mă tem că aşa stau lucrurile, bunul meu Don Salvara.
— Hmmm. Ei bine, putem vorbi despre asta imediat. Iată-l pe Conté; mi-ar
face mare plăcere să îţi prezint ultima realizare a soţiei mele.
Conté aducea trei boluri din argint pe un platou de bronz; fiecare bol avea
înăuntru o jumătate de portocală tăiată deja, astfel încât bucăţile de pulpă din
fruct puteau fi extrase cu nişte furculiţe mici. Conté aşeză un bol, o furculiţă şi
un şerveţel pe raftul din copăcelul din dreapta lui Locke. Cei doi Salvara îl
priviră cu nerăbdare, în vreme ce feliile lor de portocală le erau aşezate în faţă.
Locke se strădui din toate puterile să ascundă orice urmă de tulburare; luă
bolul într-o mână şi pescui o felie de portocală cu furculiţa. Când o băgă în gură,
fu surprins de căldura care-i pişcă limba şi i se răspândi prin gură. Fructul era
îmbibat cu ceva alcoolic.
— O, a fost scăldat într-o băutură, rosti el. Ceva foarte plăcut – un coniac de
portocale? Poate cu aromă de lămâie?
— Nu scăldat, Lukas, îl corectă Don Lorenzo cu un rânjet mânjesc ce părea
cât se poate de sincer. Portocalele acestea au fost servite în starea lor naturală.
Copacul Sofiei îşi prepară propria esenţă spirtoasă şi o amestecă în fruct.
— Sfinţi Dovlecei! exclamă Locke. Ce hibrid interesant! Din câte ştiu eu, aşa
ceva nu se făcuse cu citricele încă...
— Am ajuns la formula corectă abia acum câteva luni, iar unele dintre
primele plante nu erau bune de servit, explică Sofia. Însă acesta pare să se fi
dezvoltat binişor. Încă nişte generaţii de verificare şi voi fi încrezătoare în
scoaterea lor pe piaţă.
— Mi-ar plăcea să numesc soiul ăsta Sofia, zise Don Lorenzo. Portocala Sofia
din Camorr – o minune alchimică. Aceasta îi va face pe podgorenii din Tal
Verrar să-şi muşte pumnii de ciudă.
— În ceea ce mă priveşte, aş prefera să primească un alt nume, râse Sofia,
lovind jucăuş încheietura soţului ei.
— Maeştrii Plantatori vă vor socoti la fel de minunată precum portocalele
dumneavoastră, doamnă, spuse Locke. Este întocmai cum credeam: poate că se
vor ivi mai multe oportunităţi în parteneriatul nostru decât prevăzusem la
început. Felul în care păreţi să faceţi maleabile toate lucrurile verzi care vă
înconjoară... Îndrăznesc să spun că profilul Casei de bel Auster ar putea fi
modelat în veacul care vine mai mult de atingerea dumneavoastră decât de
tradiţiile noastre străvechi din Emberlain.
 — Mă măguleşti, Jupâne Fehrwight, zise Doña. Dar hai să nu vorbim de blana
ursului din pădure.
— Într-adevăr, încuviinţă Don Lorenzo. Şi dacă tot ai adus vorba de asta, hai
să ne întoarcem la afaceri. Lukas, mă tem că am o veste proastă pentru tine.
Proastă şi destul de stânjenitoare. Am avut... unele probleme zilele acestea. Unul
dintre datornicii mei din susul fluviului nu şi-a plătit o poliţă mare; unele dintre
evaluările mele s-au dovedit a fi mult prea optimiste. Mai pe scurt, nu prea mai
avem bani lichizi pe moment, aşa cum am fi nădăjduit. Capacitatea noastră de a
mai investi câteva mii de coroane în proiectul nostru comun este mai mult decât
îndoielnică.
— O, spuse Locke. Într-adevăr, aceasta este... este, aşa cum aţi zis, o veste
proastă.
Îşi strecură o altă felie de portocală în gură şi înghiţi licoarea dulce, folosind-o
ca un stimul artificial pentru a-şi ridica colţurile gurii în sus, contrar înclinaţiei
naturale.

Pe ţărmul Scursurilor, un preot de-al lui Aza Guilla se furişa din umbră-n
umbră, mişcându-se cu o graţie înceată şi răbdătoare, ce nu se potrivea deloc cu
talia sa.
Negurile erau subţiri în seara asta, iar arşiţa jilavă a nopţii de vară – deosebit
de apăsătoare. Pâraie de sudoare se scurgeau pe chipul lui Jean, sub împletitura
argintie a Înfăţişării sale Mâhnite. Tradiţia camorreană spunea că săptămânile de
dinaintea miezului verii şi a Zilei Schimbărilor erau mereu cele mai fierbinţi din
an. Pe apă licăreau deja familiarele felinare galbene; se auzeau strigăte şi
pleoscăituri, pe când oamenii de la bordul Mulţumirii descărcau încă o barcă
plină cu „provizii caritabile―.
Jean se îndoia că ar mai fi putut afla multe despre chestiile care ajungeau pe
acele bărci fără să facă ceva mai direct, cum ar fi fost să atace una dintre echipele
de hamali – ceea ce nu era cazul. Aşa că în seara asta se hotărâse să-şi
concentreze atenţia pe un anumit depozit, aflat cam la o stradă depărtare de
docuri.
Scursurile nu erau încă la fel de dărăpănate precum Funinginea, însă spre asta
se îndreptau. Clădirile se prăbuşeau sau se înclinau la tot pasul; întreaga zonă
părea să se cufunde într-un soi de mlaştină de lemn putrezit şi cărămizi
sfărâmate. Cu fiecare an care trecea, umezeala mânca tot mai mult din mortarul
dintre pietrele cartierului, iar afacerile legale îşi luau tălpăşiţa şi tot mai multe
cadavre începeau să iasă la iveală, de-abia ascunse sub mormane de gunoaie sau
nici măcar atât.
În timp ce dădea târcoale înveşmântat în robele sale negre, Jean observase
cum trupe de-ale lui Raza veniseră şi plecaseră de la depozit câteva nopţi la rând.
Structura era părăsită, dar nu de nelocuit, aşa cum erau clădirile prăbuşite din
vecinătate. Jean observase lumini aprinse la ferestre până aproape în zori, şi
grupuri de muncitori care veneau şi plecau cu saci grei pe umeri, şi chiar o cotigă
sau două.
Însă nu şi în această noapte. Depozitul fusese ca un muşuroi înainte, iar în
noaptea asta era întunecat şi tăcut. În noaptea asta, părea să-l ademenească, astfel
încât, pe când Locke lua ceaiul cu nobilimea, Jean îşi propuse să-şi bage nasul în
afacerile lui Capa Raza.
Erau diverse metode de a face aşa ceva, metode care cereau răbdare, vigilenţă
şi foarte mult mers tiptil. Dădu târcoale de câteva ori pe strada pe care se afla
depozitul, evitând orice contact cu oricine de acolo şi furişându-se în orice cotlon
întunecat i se ivea în cale. Cu suficientă umbră la dispoziţie, chiar şi un om de
talia lui Jean se putea face nevăzut, iar pasul său era cât se poate de uşor.
Dădu târcoale şi se prelinse, dădu târcoale şi se prelinse; spre satisfacţia lui,
observă că nici unul dintre acoperişurile clădirilor din apropiere nu adăposteau
iscoade ascunse şi că nici pe străzi nu erau supraveghetori. Desigur, îşi spuse el
în gând, în timp ce se lipea de peretele de miazăzi al depozitului, s-ar putea doar
să fie mai pricepuţi decât mine.
— Aza Guilla, ai grijă de mine, murmură el pe când se furişa spre una dintre
uşile depozitului. Dacă nu îmi surâzi în noaptea asta, nu voi mai putea să
înapoiez masca şi robele acestea elegante slujitorilor tăi. Este doar o observaţie,
pe care o fac cu smerenie.
Uşa nu avea lacăt; de fapt, era uşor întredeschisă. Jean îşi puse iar masca, apoi
îşi trecu securile în mâna dreaptă şi le împinse pe mâneca robei. Voia să le aibă
la îndemână, dar fără să fie văzute, în caz că ar fi dat peste cineva care ar fi fost
impresionat de veşmintele sale.
Uşa scârţâi uşor, şi el intră în depozit, lipit de peretele de lângă uşă, privind şi
ascultând. Era întuneric beznă; nu se zăreau decât sclipirile împletiturii de argint
a măştii lui. În aer plutea un miros ciudat, în afară de cel aşteptat, de praf şi lemn
putrezit – ceva ca metalul ars.
Îşi menţinu poziţia, nemişcat, străduindu-se câteva minute lungi să prindă
vreun zgomot. Dar nu se auzea nimic în afara scârţâitului şi suspinului îndepărtat
al corăbiilor ancorate şi de sunetul făcut de Vântul Spânzuratului, departe pe
mare. Întinse mâna stângă sub robă şi scoase un glob alchimic, foarte asemănător
cu cel pe care îl purtase sub Gaura Ecoului. Îl scutură de câteva ori, repede, şi
acesta se aprinse.
La lumina albă şi palidă a globului văzu că depozitul era un spaţiu larg
deschis. Un morman de pereţi despărţitori prăbuşiţi şi putreziţi lângă zidul dat cu
smoală ar fi putut servi drept birou cândva. Podeaua era acoperită cu un strat
gros de praf, iar ici şi colo, prin unghere, se vedeau grămezi de dărâmături, unele
sub prelate.
Jean ajustă cu atenţie poziţia globului, ţinându-l strâns lipit de trup, astfel
încât să arunce lumina doar în faţa sa. Aceasta avea să-l ajute să rămână nevăzut;
nu intenţiona să petreacă mai mult de câteva minute iscodind pe-aici.
În timp ce mergea încet spre capătul de miazănoapte al depozitului, simţi un
alt miros neobişnuit, unul care îi făcu pielea ca de găină – ceva fusese abandonat
aici şi lăsat să putrezească. Carne, poate... dar mirosul era dulceag şi greţos. Jean
se temu de ceea ce avea să descopere chiar înainte să dea peste cadavre.
Erau patru, azvârlite sub o prelată grea în colţul nord-estic al clădirii – trei
bărbaţi şi o femeie. Erau destul de vânjoşi, îmbrăcaţi în maiouri şi nădragi, cu
cizme grele şi mănuşi de piele. Asta îl nedumeri pe Jean până zări tatuajele de pe
braţele lor. Era o tradiţie pentru calfele de meşteşugari, în Camorr, să îşi
însemneze mâinile sau braţele cu un simbol de-al meseriei lor. Respirând pe gură
pentru a evita duhoarea, Jean răsuci cadavrele până fu sigur în privinţa
simbolurilor.
Cineva omorâse doi sticlari şi doi aurari. Trei cadavre aveau urme clare de
înjunghiere, iar cel de-al patrulea, femeia... ea avea două umflături purpurii pe
unul din obrajii feţei sale golite de sânge şi albe precum ceara.
Jean oftă şi trase la loc prelata peste cadavre. Pe când făcea asta, ochiul său
prinse o scânteiere de lumină pe podea. Îngenunche şi culese o bucăţică de sticlă,
un soi de picătură turtită. Arăta ca şi cum ar fi atins pământul într-o stare topită şi
s-ar fi răcit acolo. O rotire scurtă a globului de lumină îi arătă câteva duzini de
asemenea bucăţele împrăştiate prin praful de lângă prelată.
— Aza Guilla, şopti Jean, am furat aceste robe, dar oamenii ăştia nu au nici o
vină pentru asta. Dacă numai eu le pot rosti rugăciunea de trecere, te rog să îi
judeci cu blândeţe, pentru amărăciunea morţii lor şi pentru umilinţa locului lor de
veci. Paznicule Strâmb, dacă ai putea întări cumva ruga mea, ţi-aş fi foarte
recunoscător.
Se auzi un scârţâit când uşile de pe peretele de miazănoapte al clădirii fură
date la o parte. Jean dădu să sară în picioare, dar se răzgândi; nu încăpea îndoială
că lumina sa fusese deja zărită şi era mai bine să joace rolul respectabilului preot
al lui Aza Guilla. Îşi ţinu securile în mâneca dreaptă.
 Ultimii oameni la care s-ar fi aşteptat să intre pe uşa de la miazănoapte a
depozitului erau surorile Berangias.
Cheryn şi Raiza purtau mantii impermeabile, însă glugile erau date pe spate şi
inelele din dinţi de rechin sclipeau la lumina globului lui Jean. Cele două surori
aveau şi ele globuri luminoase. Le scuturară, şi în depozit se aprinse o strălucire
orbitoare şi roşie, de parcă femeile ar fi ţinut flăcări în căuşul palmelor.
— Preotule iscoditor, rosti una din surori. Bună seara!
— Nu-i chiar genul de loc pe unde cei din ordinul tău să dea târcoale fără
invitaţie, completă cealaltă.
— Ordinul meu se îngrijeşte de moarte, în toate formele ei şi peste tot. Jean
arătă către prelată cu globul său luminos. Un act mârşav a fost comis aici; tocmai
rosteam o rugăciune de trecere, aşa cum se cuvine pentru toate sufletele înainte
să treacă în îndelungata tăcere.
— O, un act mârşav! Să îl lăsăm să-şi vadă de treabă, Cheryn?
— Nu, zise Raiza, căci treaba lui s-a suprapus în mod foarte ciudat cu a
noastră, în ultimele câteva nopţi, nu-i aşa?
— Ai dreptate, soră. Dacă şi-ar fi băgat nasul o dată sau de două ori, mai
treacă-meargă. Dar preotul ăsta a fost insistent.
— Nefiresc de insistent. Surorile Berangias se îndreptau încet spre el, cu
expresiile unor pisici ce se pregăteau să atace un şoarece şchiop. Pe docurile
noastre, şi acum şi prin depozite...
— Îndrăzniţi să insinuaţi că aveţi de gând să puneţi beţe în roate unui trimis
de-al Doamnei Îndelungatei Tăceri? spuse Jean. Al lui Aza Guilla, Zeiţa Morţii?
— Mă tem că asta-i meseria noastră – să punem beţe în roate, răspunse sora
din dreapta. Am lăsat uşa deschisă, în caz că vrei să-ţi vâri capul înăuntru.
— Am nădăjduit că nu vei putea rezista ispitei.
— Şi ştim şi noi câte ceva despre Preabuna Doamnă.
— Deşi noi o slujim puţin mai direct decât tine.
Îndată ce rosti asta, lumina roşie scânteie pe oţelul gol; surorile scoseseră săbii
curbate, lungi cât braţul – dinţii-hoţilor, întocmai cum îi arătase Maranzalla cu
atâţia ani în urmă. Gemenele Berangias continuară să se apropie tacticos.
— Ei bine, dacă tot am trecut de politeţuri, doamnelor, îngăduiţi-mi să renunţ
la mascaradă, zise Jean. Îşi lăsă globul luminos pe podea, se întinse, îşi dădu
gluga neagră pe spate şi îşi scoase masca.
— Tannen! exclamă sora din dreapta. Măi să fie! Deci nu ai fugit pe Poartea
Vicontelui, la urma urmei. Surorile Berangias se opriră, holbându-se la el.
Apoi începură să se rotească prin stânga lui, mişcându-se la unison, cu graţie,
dându-şi mai mult spaţiu de acţiune.
 — Dar ştiu că ai tupeu, o completă cealaltă. Să te dai drept preot de-al lui Aza
Guilla...
— Poftim? Păi, tocmai aveaţi de gând să omorâţi un preot de-al lui Aza
Guilla!
— Da, dar se pare că ne-ai salvat de la asemenea blasfemie, nu-i aşa?
— Este cât se poate de convenabil, rosti cealaltă soră. Nu am visat niciodată
că ar putea fi atât de uşor.
— O, orice ar fi, vă asigur că n-o să fie uşor, replică Jean.
— Ţi-a plăcut trebuşoara noastră din pivniţa aia de sticlă? Acum vorbea sora
din stânga. Cei doi prieteni ai tăi, gemenii Sanza. Gemeni lucraţi de gemene,
aceleaşi răni la gât, aceeaşi poziţie pe podea. Ni s-a părut potrivit.
— Potrivit? Jean simţi cum îl cuprinde un nou val de mânie, apăsându-i ceafa.
Scrâşni din dinţi. Ascultă la mine, târfo! Chiar mă întrebam cum o să mă simt
când va veni şi clipa asta şi trebuie să spun că mă voi simţi al naibii de bine!
Surorile Berangias îşi dădură jos mantiile cu mişcări aproape identice; în
vreme ce pânza impermeabilă cădea pe podea, îşi azvârliră globurile luminoase
şi îşi scoaseră şi celelalte tăişuri. Două surori; patru cuţite. Îl ţintuiră pe Jean cu
privirea în lumina alb-roşie şi se ghemuiră, aşa cum o făcuseră de o sută de ori
înaintea mulţimilor ce răcneau la Sărbătoarea Schimburilor. Aşa cum o făcuseră
de o sută de ori în faţa victimelor care cereau iertare la curtea lui Capa Barsavi.
— Surori Năbădăioase, rosti Jean, lăsând să-i cadă în mână securile ascunse
în mâneca dreaptă, aş vrea să faceţi cunoştinţă cu Surorile Năbădăioase.

— Dar nu pune prea mult la suflet, Lukas, zise Doña Sofia, pe când lăsa
portocala scobită înapoi pe raft. Mai avem câteva remedii posibile.
— S-ar putea să fi rămas fără fondurile necesare pentru numai câteva zile,
confirmă Don Lorenzo. Mai am şi alte surse la care pot apela; sunt nobili care ar
putea să mă împrumute cu câteva mii. Am şi unele servicii la care pot cere
răsplata.
— Asta... asta este o uşurare, domniile voastre, o adevărată uşurare. Mă bucur
să aud că... problema dumneavoastră nu ne va nărui planul. Şi nu aş numi-o
stânjenitoare, nu, în nici un caz. Dacă e cineva care să înţeleagă ce înseamnă
greutăţile financiare, ei bine, aceasta este Casa de bel Auster.
— Voi vorbi cu câteva dintre posibilele mele surse de împrumut în
următoarea Zi a Trândăviei – care este în acelaşi timp şi Ziua Schimbărilor,
bineînţeles. Ai fost vreodată la vreo sărbătorire formală a festivalului, Lukas?
 — Mă tem că nu, Don Lorenzo. Nu am mai fost până acum în Camorr în
miezul verii.
— Serios? Doña Sofia ridică din sprâncene către soţul ei. Ce ar fi să îl aducem
cu noi pe Lukas la serbarea Ducelui?
— O idee excelentă! Don Lorenzo zâmbi radios spre Locke. Lukas, de vreme
ce oricum nu putem pleca până nu facem rost de câteva mii de coroane în plus,
ce ar fi să ne însoţeşti ca oaspete? Toţi nobilii din Camorr vor fi acolo; toţi
oamenii importanţi din oraşul de jos…
— Cel puţin cei care sunt în graţiile Ducelui pe moment, îl întrerupse Doña
Sofia.
— Desigur, încuviinţă Lorenzo. Vino cu noi. Serbarea va fi ţinută la Bătaia-
Corbului; este singura zi din an când Ducele îşi deschide porţile turnului.
— Domniile voastre, este... o cinste neaşteptată. Dar, deşi mă tem să vă refuz
ospitalitatea, mă tem la fel de mult că asta s-ar putea să încetinească munca pe
care o duc în numele dumneavoastră.
— Of, haide, Lukas, rosti Lorenzo. Este de azi în patru zile; ai zis că vei
supraveghea încărcarea primului galion în zilele astea. Ia o pauză de la
îndeletnicirile tale şi vino cu noi să savurezi o oportunitate foarte rară. Sofia îţi
poate arăta împrejurimile, în timp ce eu voi căuta să fac rost de împrumuturile
necesare de la ceilalţi nobili. Cu acei bani în mână, ar trebui să fim în stare să
pornim peste numai câteva zile, nu-i aşa? Presupunând că ne-ai prezentat toate
complicaţiile posibile, desigur...
— Da, domnule Salvara, problema celui de-al doilea galion este singura
complicaţie pe care o mai întâmpinăm în afară de, ăă, lipsa dumneavoastră de
bani. Şi, în orice caz, chiar şi marfa pentru Balinel nu va ajunge în oraş până
săptămâna viitoare. Norocul şi Dovleceii se pare că sunt iarăşi de partea noastră.
— Deci rămâne stabilit? Doña Sofia îşi luă soţul de mână şi zâmbi. Vei fi
oaspetele nostru la Bătaia-Corbului?
— Este socotită drept o onoare, mărturisi Donul, să aduci un oaspete
neobişnuit şi interesant la sărbătoarea Ducelui. Aşa că suntem nerăbdători să te
avem cu noi din mai multe motive.
— Dacă vă va face plăcere... zise Locke. Mă tem că nu prea sunt genul
petrecăreţ, dar o noapte tot îmi pot lăsa munca la o parte ca să particip.
— Nu o să-ţi pară rău, Lukas, spuse Doña Sofia. Sunt convinsă că ne vom
aminti cu toţii cu mare plăcere de serbarea, asta când vom fi pe mare.
 4

În multe privinţe, doi reprezintă cel mai rău număr posibil de adversari într-o
luptă corp la corp; era aproape cu neputinţă să îi faci să se înghesuie şi să se
încurce unul pe celălalt, mai ales dacă aveau experienţă la munca în echipă. Şi
dacă era cineva în tot Camorrul care să se priceapă la lupta în tandem, acestea
erau surorile Berangias.
Jean îşi cântări puţinele avantaje, în timp ce îşi răsuci securile şi aşteptă ca
una din surori să facă prima mişcare. Le văzuse în acţiune de cel puţin de o
duzină de ori, la Sărbătoarea Schimburilor şi în Mormântul Plutitor. S-ar fi putut
să nu îl ajute prea mult, de vreme ce se întâmpla să nu fie rechin, dar tot era ceva.
— Am auzit că ai fi bun, chipurile, zise sora din stânga şi, îndată ce rosti asta,
sora din dreapta ţâşni în faţă, ţinând un cuţit în gardă şi celălalt pregătit de
înjunghiat.
Jean se feri de săritura ei, îi blocă un cuţit cu securea stângă şi i-o îndreptă pe
cealaltă spre ochi. Cel de-al doilea tăiş era deja acolo; securea se respinse din
mânerul ţintat. Era pe cât de iute se temuse el. Fie; lovi spre genunchiul ei stâng,
un truc uşor pe care îl folosise ca să sfărâme o duzină de rotule de-a lungul
anilor.
Cumva, ea intui lovitura şi o pară cu piciorul. Lovitura o nimeri în gambă,
dezechilibrând-o, fără însă să provoace pagube. Jean îşi desprinse securile ca să
lovească acolo unde ar fi trebuit să cadă ea, dar căzătura în lateral a femeii se
transformă într-un vârtej; se învârti pe şoldul stâng mai repede decât o putu
urmări el cu privirea şi piciorul ei drept se roti într-un arc înceţoşat. Îl izbi în
frunte, chiar deasupra ochilor, şi întreaga lui lume se cutremură.
Chasson. Evident. Începea să urască stilul ăsta de luptă.
Se împletici îndărăt; numai instinctul antrenat îl salvă de ceea ce urmă – o
lovitură directă, care ar fi trebuit să îi treacă prin coşul pieptului şi să îi împlânte
tăişul până în plăsele. Îşi răsuci securile în jos şi spre interior – o manevră pe
care Don Maranzalla o numise în glumă „cleştii crabului―; îi agăţă tăişul cu
securea din mâna dreaptă şi îl smuci într-o parte. Asta chiar o surprinse – Jean
profită de ezitarea ei de o frântură de secundă şi o izbi cu vârful celeilalte securi
în baza gâtului. Nu avusese timp să se balanseze cum trebuie, dar tot izbuti o
lovitură sănătoasă. Ea se împletici înapoi, tuşind, lăsându-i iarăşi câţiva metri de
spaţiu. El se dădu îndărăt încă un metru; peretele depozitului se înălţa în spatele
său. La lupta de aproape, cuţitele ei erau mult mai potrivite decât armele lui.
Avea nevoie de spaţiu ca să-şi poată balansa securile.
 Sora Berangias din stânga ţâşni înainte când cealaltă se retrase, iar Jean înjură
în barbă. Fiind cu spatele la perete, nu îl puteau ataca din ambele părţi, dar nici
nu putea fugi – şi ele puteau ataca pe rând, una retrăgându-se pentru a-şi trage
sufletul, pe când cealaltă continua să îl obosească.
Simţi cum îşi pierde iarăşi cumpătul. Mugind, îşi azvârli ambele securi spre
noua adversară. Asta o luă prin surprindere. Se feri cu o viteză pe măsura celei a
surorii sale, iar armele îi vâjâiră pe la urechi, una din ele ciuntindu-i puţin din
păr. Însă Jean nu fusese pe potriva aruncării sale uşoare; se năpusti asupra ei, cu
mâinile întinse – mâinile goale aveau să îi fie mai de folos împotriva dinţilor-
hoţilor când adversara va fi destul de aproape ca s-o poată săruta. Sora din faţa
lui îşi întinse din nou tăişurile, crezând că îi va putea veni iute de hac, însă era
foarte uşor să îi subestimezi viteza lui Jean dacă nu îl mai văzuseşi niciodată de
aproape. O înşfăcă de braţe cu mâinile. Folosindu-şi din plin forţa şi mărimea, i
le trase în părţi brutal; aşa cum se aşteptase, ea îşi ridică unul din picioare ca să îi
aplice o lovitură dureroasă.
Înfigându-şi degetele în muşchii puternici ai braţelor ei, ţinându-i tăişurile
către exterior, smuci cât putu de tare. Ea zbură spre el şi, cu un zgomot care
răsună în depozit, nasul ei întâlni fruntea lui Jean. Sângele cald ţâşni; îi pătase
robele, dar el nădăjduia că Aza Guilla va ierta această mică ofensă. Înainte ca
adversara să îşi poată reveni, Jean îi dădu drumul, îi prinse toată faţa într-una din
palme şi o împinse cu toată puterea de la şold, ca un aruncător la jocurile
Tronului Therin din vechime. Ea fu proiectată în sora ei, care de-abia izbuti să îşi
ferească tăişurile la timp pentru a evita să îşi spintece propria soră, iar gemenele
Berangias se prăvăliră peste mormanul de cadavre acoperite cu prelata.
Jean fugi până în centrul depozitului, unde securile sale zăceau în praf. Le
culese de pe jos, le învârti o dată şi îşi desfăcu iute clema care îi prindea roba la
guler. În vreme ce surorile îşi veneau în fire, Jean îşi scoase roba şi o lăsă să cadă
pe podea.
Gemenele Berangias înaintară din nou spre el, cam la trei metri una de alta,
iar acum arătau de-a dreptul supărate. Pe toţi zeii, îşi zise Jean în gând, cei mai
mulţi oameni ar socoti un nas spart drept un semn că e cazul s-o ia la sănătoasa.
Însă surorile continuau să se apropie de el, cu răutatea sclipindu-le în ochii negri.
Strania lumină alb-roşie era acum în spatele lor şi părea să le învăluie cu o văpaie
grozavă, pe când îşi întindeau tăişurile, gata să îl atace din nou.
Măcar acum avea spaţiu de manevră.
Fără să schimbe vreo vorbă între ele, surorile Berangias se năpustiră spre el,
cu cele patru cuţite lucind. De data asta, tocmai profesionalismul lor îl salvă pe
Jean. Ştiu dinainte că una din ele va fenta şi cealaltă va lovi. Sora din stânga, cea
cu nasul spart, atacă cu o fracţiune de secundă înaintea celei din dreapta. Cu
securea din mâna stângă ţinută drept gardă, el păşi drept în calea celei din stânga.
Cealaltă soră, cu ochii măriţi de surprindere, se năpusti asupra locului din care
Jean tocmai plecase, iar el îşi balansă securea din mâna dreaptă, într-un arc făcut
cu dosul mâinii, cu greutatea înainte, şi o izbi drept în creştet. Se auzi un trosnet
umed şi ea se prăvăli la podea, cuţitele căzându-i din degetele neînsufleţite.
Sora rămasă zbieră şi abia atunci îşi dădu seama Jean de greşeala comisă; o
fentă poate deveni din nou o lovitură mortală, cu foarte puţin efort. Tăişurile ei se
pogorâră asupra lui chiar când îşi ridica iarăşi securea din mâna dreaptă; prinse şi
devie unul dintre ele cu aceasta, dar celălalt îi despică partea dreaptă, chiar sub
coaste, trecând prin piele, grăsime şi muşchi. Icni, şi ea îl lovi în stomac,
clătinându-l serios. Se prăvăli pe spate.
Ea fu deasupra lui îndată, cu sângele şiroindu-i pe faţă şi pe gât şi cu ochii
plini cu o ură arzătoare. Chiar când se pogora asupra sa, el izbi cu amândouă
picioarele. Lovitura îi scoase tot aerul din plămâni şi o proiectă înapoi, dar el
simţi o durere ascuţită în bicepsul drept şi o linie de foc păru să erupă în coapsa
lui stângă. La naiba, îşi ţinuse tăişurile în el când o împinsese! Îi lăsase o
despicătură zimţată de-a lungul coapsei, numai şi numai cu ajutorul lui. Gemu.
Toată povestea asta trebuia să se isprăvească iute sau sângele pe care îl pierdea
avea să îi fie fatal, mai degrabă decât tăişurile surorii rămase.
Aceasta era deja înapoi în picioare; pe toţi zeii, iute mai era! Jean se săltă în
genunchi, simţind o durere sfâşietoare de-a lungul coastelor din partea dreaptă.
Putea simţi o umezeală caldă şiroindu-i în jos pe abdomen şi pe picioare;
umezeala aceea era timpul care se scurgea pentru el. Ea se năpusti din nou asupra
lui; lumina roşie luci pe oţel şi Jean făcu ultima sa mişcare.
Nu îşi simţea braţul drept destul de viguros pentru o aruncare cumsecade, aşa
că pur şi simplu împinse cu şiretenie securea din mâna dreaptă spre faţa ei.
Viteza cu care făcuse asta nu era suficientă pentru a o răni şi nicidecum pentru a
o ucide, însă ea tresări pentru o secundă şi asta fu de ajuns. Jean răsuci într-o
parte securea din mâna stângă şi o împlântă în genunchiul ei drept; acesta cedă
cu cel mai satisfăcător trosnet pe care îşi aducea aminte să-l fi auzit vreodată. Ea
se clătină; o smucitură bruscă şi o răsucire cu dosul mâinii şi tăişul muşcă adânc
din rotula celuilalt genunchi. Tăişurile ei se pogorâră asupra lui, iar el se azvârli
într-o parte. Oţelul îi vâjâi pe la ureche, pe când cea care îl mânuia se prăbuşea la
podea, nemaiputându-se sprijini pe picioare. Ea zbieră din nou.
Jean se rostogoli spre dreapta de câteva ori – o hotărâre înţeleaptă. Când se
ridică în picioare, clătinându-se şi ţinându-se de partea dreaptă, observă că sora
rămasă se târa către el, încă strângând unul dintre cuţite în mâna dreaptă.
— Sângerezi rău, Tannen. Nu mai apuci dimineaţa, ticălos nenorocit!
 — Vrei să zici Ticălos Gentilom, o corectă el. Sunt şanse să ai dreptate. Dar
ştii ceva? Calo şi Galdo Sanza îşi râd de tine acum, târfă!
Îşi înălţă braţul stâng şi azvârli securea rămasă, o aruncătură sănătoasă de data
asta, cu toată forţa şi ura pe care le strânsese în el. Securea se împlântă chiar între
ochii surorii Berangias rămase. Cu cea mai incredibilă expresie de surprindere pe
chip, aceasta căzu cu faţa la pământ şi se lăbărţă ca o păpuşă din cârpe.
Jean nu pierdu vremea stând pe gânduri. Îşi recuperă securile şi îşi puse pe
umeri mantia uneia din surori, trăgându-şi gluga. Capul îi vâjâia; recunoştea
toate semnele pierderii de sânge, pe care avusese ghinionul să o mai încerce pe
pielea lui şi în trecut.
Lăsând cadavrele surorilor Berangias în lumina globurilor luminoase căzute,
porni împleticindu-se prin noapte. Trebuia să evite Cazanul, unde putea oricând
să intre în bucluc, şi o luă drept înainte, trecând prin Resturi-de-lemn la
miazănoapte. Dacă putea ajunge până la bordeiul din Funingine, Ibelius urma să
fie acolo şi urma să aibă vreun atu în mânecă.
Totuşi, dacă lipitoarea de câine încerca măcar să folosească vreo compresă pe
el, Jean i-ar fi rupt degetele.

În solariul ei din vârful Turnului Sticlei-de-Chihlimbar, Doña Vorchenza îşi

petrecea ceasul de la miezul nopţii în scaunul ei preferat, frunzărind informaţiile
din acea seară. Primise rapoarte despre sfada produsă de venirea la putere a
Regelui Cenuşiu în locul lui Barsavi; alţi hoţi găsiţi prin clădiri părăsite cu
beregatele tăiate. Vorchenza clătină din cap; încurcătura asta era ultimul lucru de
care avea nevoie acum, când toată afacerea cu Ghimpele se apropia de sfârşit.
Raza identificase şi surghiunise şase dintre iscoadele pe care ea le infiltrase în
găşti; ăsta era un lucru supărător în sinea lui. Nici unul dintre ei nu ştiuse de
existenţa celorlalţi, ca agenţi. Aşa că fie agenţii ei erau mai neîndemânatici decât
îi crezuse ea, fie Raza fusese un observator extraordinar de bun. Fie era o
scurgere de informaţii la un nivel mult peste cel al iscoadelor de pe stradă.
La naiba! Şi de ce îi surghiunise în loc să îi ucidă pe loc? Încerca oare să nu o
supere? Dacă era aşa, nu-i mersese. Era timpul să îi trimită un mesaj cât se poate
de clar – să îl cheme pe acest Capa Raza la o întâlnire cu Stephen, cu patruzeci-
cincizeci de Jachete Negre de faţă, care să-i întărească argumentele.
Încuietorile complicate de la uşa solariului păcăniră şi uşa se deschise. Nu se
aştepta ca Stephen să se întoarcă în seara asta; ce coincidenţă fericită! Putea să îi
împărtăşească punctul ei de vedere în privinţa problemei cu Raza.
 Bărbatul care intră în solariu nu era Stephen Reynart.
Era un bărbat robust, tras la faţă şi cu ochi negri; părul său negru era
încărunţit la tâmple şi el păşi în cea mai intimă odaie a ei de parcă acolo îi era
locul. Purta o haină cenuşie, pantaloni cenuşii, colanţi cenuşii şi pantofi cenuşii;
mănuşile şi jiletca îi erau tot cenuşii, numai eşarfele de mătase legate nepăsător
peste piept erau colorate; mai bine zis, sângerii.
Inima Doñei Vorchenza îi bubuia; îşi duse o mână la piept şi se holbă la nou-
venit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Nu numai că intrusul izbutise să deschidă
uşa fără să ia săgeata de arbaletă în plin, dar mai era un om în spatele lui – un
bărbat mai tânăr, cu ochi strălucitori şi cu început de chelie, îmbrăcat tot în
cenuşiu, singura deosebire fiind la mâneci, care erau stacojii.
— Cine naiba mai sunteţi şi voi? mugi ea şi, pentru o clipă, glasul ei slăbit de
vreme îşi recăpătă o parte din vigoarea de altădată. Se ridică de pe scaun, cu
pumnii încleştaţi. Cum aţi ajuns aici?
— Suntem slujitorii dumneavoastră, doamnă Vorchenza; slujitorii
dumneavoastră care au venit să vă aducă omagiul, în sfârşit. Trebuie să ne iertaţi
pentru lipsa de politeţe de care am dat dovadă până acum; am fost destul de
ocupat cu treburile din regatul meu, în ultima vreme.
— Vorbiţi de parcă ar trebui să vă cunosc, domnule. V-am întrebat care vă
este numele.
— Am mai multe nume, rosti bărbatul mai în vârstă, dar acum mi se zice
Capa Raza. Acesta este partenerul meu, care îşi spune Şoimarul. Cât despre felul
în care am ajuns în solariul dumneavoastră minunat...
Îi făcu un semn Şoimarului, care întinse mâna stângă spre Doña Vorchenza.
Mâneca hainei alunecă, dezvăluind trei linii negre şi groase tatuate la încheietură.
— Zeii să ne apere! murmură Vorchenza. Un Mag-Juruit.
— Întocmai, spuse Capa Raza, şi vă cer din nou iertare, însă abilităţile sale
păreau a fi singura cale de a mă asigura că slujitorii dumneavoastră ne vor aduce
până aici sus şi singura cale de a mă asigura că putem intra în sanctuarul
dumneavoastră fără să vă deranjăm înainte.
— Dar acum m-aţi deranjat, scuipă ea. Ce vă aduce aici?
— A sosit timpul ca partenerul meu şi cu mine să purtăm o discuţie cu
Păianjenul Ducelui, zise Raza.
— Despre ce vorbiţi? Acesta este turnul meu; în afară de slujitorii mei, nu mai
este nimeni altcineva aici.
— Adevărat, rosti Capa Raza, de aceea nici nu este cazul să mai păstraţi
şarada în faţa noastră, doamnă.
— Vă înşelaţi grav, spuse Doña Vorchenza cu răceală şi sânge rece.
 — Dosarele acelea din spatele dumneavoastră... ce conţin oare? Reţete?
Biletele de lângă scaunul dumneavoastră – oare Stephen Reynart vă dă rapoarte
regulate despre croielile şi culorile rochiilor de anul ăsta, îndată ce sunt
descărcate la docuri? Haideţi, doamnă! Am mijloace foarte neobişnuite de a
strânge informaţii şi nu sunt nerod. Dacă veţi continua să vă prefaceţi, o să socot
asta drept o jignire voită.
— Iar eu socot prezenţa dumneavoastră aici drept nedorită şi cu nimic mai
prejos ca jignire, zise Doña Vorchenza, după o clipă de gândire.
— V-am supărat şi îmi cer iertare pentru asta, rosti Raza. Însă aveţi vreun
mijloc de a vă putea întări această supărare şi cu forţă? Slujitorii dumneavoastră
dorm duşi; Reynart şi toţi ceilalţi Nocturni sunt altundeva, vârându-şi nasul în
treburile mele. Sunteţi singură cu noi, Doña Vorchenza, deci ce-ar fi să vorbiţi
politicos? Am venit să fiu politicos şi să vorbesc serios.
Ea îl privi ţintă câteva momente, cu răceală, apoi flutură o mână către unul
dintre fotoliile solariului.
— Luaţi loc, Jupâne Răzbunare. Mă tem că nu am un scaun confortabil şi
pentru partenerul dumitale.
— Nu-i nimic, spuse Şoimarul. Îmi plac foarte mult scrinurile. Se aşeză în
spatele micului scrin de lângă uşă, pe când Raza străbătu camera şi se aşeză în
faţa Doñei Vorchenza.
— Hmmm. Răzbunare, într-adevăr. Şi, aţi avut parte de ea?
— Da, zise Capa Raza, voios. Găsesc că este tot ceea ce auzisem că ar fi.
— Îi purtai pică lui Capa Barsavi?
— Ha! Pică, da. S-ar putea spune că acesta este motivul pentru care am pus să
îi fie ucişi fiii chiar sub ochii lui şi pentru care l-am aruncat apoi la rechinii ce îi
erau atât de dragi.
— O poveste mai veche între voi?
— Am visat la nimicirea lui Vencarlo Barsavi vreme de douăzeci de ani, rosti
Raza. Şi acum am izbutit-o şi i-am luat locul. Îmi pare rău dacă toată această
poveste v-a provocat... neplăceri. E singurul lucru pentru care îmi pare rău.
— Barsavi nu a fost un om bun, spuse Vorchenza. A fost un criminal fără
scrupule. Dar îl ducea capul; pricepea multe lucruri pe care ceilalţi Capa nu le
pricepuseră. Aranjamentul pe care îl făcusem cu el era avantajos pentru ambele
părţi.
— Şi ar fi păcat să îl pierdem, încuviinţă Raza. Admir foarte mult Pactul
Secret, Doña Vorchenza. Admiraţia mea pentru el nu trebuie amestecată cu ura
mea pentru Barsavi. Aş dori ca aranjamentul să continue neschimbat. Am dat
ordine pentru a mă asigura de asta, chiar din noaptea în care i-am luat locul lui
Barsavi.
 — Aşa am auzit şi eu de la agenţii mei, rosti Doña Vorchenza. Dar trebuie să
mărturisesc că mi-aş fi dorit să o aud din gura dumitale mai devreme.
— Întârzierea mea a fost inevitabilă, zise Raza. Însă iată-ne acum; manierele
mele lasă de dorit, trebuie să recunosc. Îngăduiţi-mi să mă revanşez.
— Cum aşa?
— Aş dori din toată inima să mă bucur de prilejul de a participa la serbarea
Ducelui din Ziua Schimbărilor; sunt capabil să mă îmbrac şi să mă port foarte
cuviincios. Aş putea fi prezentat drept un domn cu resurse independente – vă
asigur, nimeni nu mă va recunoaşte pe Bătaia-Corbului. Am privit către aceste
turnuri în copilăria mea. Aş dori să îmi prezint omagiul nobililor din Camorr
măcar o dată. Nu aş veni fără daruri; am plănuit ceva deosebit de generos.
— Cred că cereţi prea mult, spuse încet Doña Vorchenza. Lumile noastre nu
sunt menite să se întâlnească, Capa Raza; eu nu vin la serbările hoţilor dumitale.
— Dar agenţii dumneavoastră vin, rosti el voios.
— Veneau, mai bine zis. Spune-mi, de ce ai poruncit să fie surghiuniţi?
Pedeapsa pentru trădare printre de-alde voi este moartea. Deci de ce nu li s-au
tăiat beregatele?
— Aţi fi preferat să îi omor, Doña Vorchenza?
— În nici un caz. Dar sunt curioasă să aflu motivele dumitale.
— În ce mă priveşte, cred că au fost destul de clare. Am nevoie de o anumită
măsură de siguranţă; pur şi simplu nu vă mai pot lăsa agenţii să mă calce pe
călcâie, cum făcea Barsavi. Bineînţeles, nu voiam să vă supăr mai mult decât era
necesar, aşa că m-am gândit să-i las în viaţă, în semn de prietenie.
— Hmmm.
— Doña Vorchenza, rosti Raza, am toată încrederea că veţi începe îndată să
plantaţi noi agenţi în rândurile oamenilor mei. De-abia aştept; fie ca cel mai
subtil intrigant să câştige. Însă ne-am îndepărtat de la punctul principal al
discuţiei.
— Capa Raza, spuse Doña, nu păreţi a fi genul de om care are nevoie să fie
tratat cu delicateţe pentru a nu-i fi rănite sentimentele, aşa că voi fi directă.
Înţeleg ca noi doi să avem o relaţie constructivă, în ideea de a păstra Pactul
Secret pentru binele întregului Camorr. Sunt chiar de acord să ne întâlnim aici,
dacă trebuie, atâta vreme cât veniţi cu invitaţie şi cu escorta de cuviinţă. Însă pur
şi simplu nu pot aduce un om de condiţia dumitale în prezenţa Ducelui.
— Vai, mă dezamăgiţi, zise Capa Raza. Şi totuşi pe Giancana Meraggio îl
poate primi drept oaspete, nu-i aşa? Un om care a folosit serviciile înaintaşului
meu în nenumărate ocazii? Şi mulţi alţi magnaţi din comerţ şi finanţe care au
profitat de aranjamentele făcute cu găştile lui Barsavi? Pactul Secret îmbogăţeşte
toţi nobilii din Camorr; ca s-o spunem drept, eu sunt slujitorul lor. Prin
îngăduinţa mea le intră bani în buzunare. Sunt oare o fiinţă atât de necioplită
încât să nu pot sta o vreme lângă mesele cu aperitive şi să mă bucur de
priveliştea situaţiei? Să mă plimb prin Grădina Cerului şi să îmi satisfac
curiozitatea?
— Capa Raza, rosti Doña Vorchenza, să ştiţi că trageţi de nişte sfori ale
conştiinţei mele care nu vor ceda; nu sunt Păianjenul Ducelui pentru că am o
inimă bună. Nu vreau să vă jignesc, v-o jur, dar hai să vă pun problema astfel:
sunteţi Capa de o săptămână numai. De-abia am început să îmi formez o părere
despre dumneavoastră. Sunteţi încă un străin, domnule; dacă veţi cârmui un an
de-acum înainte, dacă menţineţi ordinea printre Oamenii Potriviţi şi dacă păstraţi
Pactul Secret – ei bine, poate că atunci mă voi gândi mai serios la ceea ce îmi
propuneţi acum.
— Deci aşa stau lucrurile...
— Aşa stau lucrurile – pe moment.
— Vai, spuse Capa Raza. Acest refuz mă doare mai mult decât vă puteţi da
seama; am daruri pe care pur şi simplu nu pot aştepta un an ca să le dezvălui
tuturor nobililor acestui frumos oraş. Cu toate scuzele de rigoare, trebuie să vă
refuz refuzul.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Şoimare...
Magul-Juruit se ridică de la scrinul Doñei Vorchenza; luase o pană în mâini şi
întinsese unul dintre pergamentele ei în faţa sa.
— Doña Vorchenza, zise el în timp ce scria cu un scris îndrăzneţ, rotunjit;
Angiavesta Vorchenza, nu-i aşa? Ce nume frumos... cât de frumos şi de
adevărat...
Firul argintiu se unduia în mâna sa stângă; degetele sale zburară şi pe pagină
începu să se ivească o lucire albastră-argintie; ANGIAVESTA VORCHENZA
stătea conturat în acea văpaie şi, în partea cealaltă a camerei, Doña gemu şi se
apucă cu mâinile de cap.
— Îmi pare rău că trebuie să insist cu mijloace mai puţin prietenoase, Doña
Vorchenza, rosti Capa Raza, însă chiar nu înţelegeţi că ar fi spre marele avantaj
al Ducelui să mă aibă drept oaspete? Sunt sigur că nu aţi vrea să îl văduviţi de
acele daruri pe care i le-aş pune la picioare, cu tot respectul cuvenit.
— Eu... nu pot spune...
— Da, o întrerupse Şoimarul. O, da, aţi fi încântată să acceptaţi această idee;
să vă asiguraţi că la serbarea de Ziua Schimbărilor este invitat şi Capa Raza, în
cel mai cordial spirit al prieteniei.
Cuvintele de pe pergamentul din mâinile sale luciră mai intens.
 — Capa Raza, zise Doña Vorchenza încet, desigur... trebuie... să acceptaţi
ospitalitatea Ducelui.
— Nu veţi primi un refuz, continuă Şoimarul. Capa Raza trebuie să vă accepte
invitaţia; pur şi simplu nu vă veţi mulţumi cu un refuz.
— Nu voi... accepta un nu... drept răspuns.
— Iar eu nu vă voi refuza, rosti Raza. Este foarte binevoitor din partea
dumneavoastră, Doña Vorchenza. Foarte binevoitor. Şi darurile mele? Am patru
sculpturi splendide pe care aş dori să le dăruiesc Ducelui. Nu va fi nevoie să îl
deranjăm; oamenii mei le pot lăsa undeva la serbare, cu cooperarea
dumneavoastră. I le putem arăta când va fi mai puţin ocupat.
— Ce drăguţ, spuse Şoimarul. Vi se pare o sugestie excelentă.
— Nimic... nu mi-ar face mai multă plăcere... Capa Raza. Este foarte...
generos din partea dumitale.
— Da, chiar aşa este, încuviinţă Capa Raza. Şi drept.
Chicoti, apoi se ridică de pe scaun şi îi făcu semn Şoimarului.
— Doña Vorchenza, zise Magul-Juruit, această discuţie v-a făcut mare
plăcere. Veţi fi nerăbdătoare să îl vedeţi pe Capa Raza în Ziua Schimbărilor şi să
îl ajutaţi în orice fel posibil să îşi aducă darurile sale importante în Bătaia-
Corbului.
Împături pergamentul şi îl strecură într-unul dintre buzunarele jiletcii, apoi
făcu câteva gesturi cu firul său argintiu.
Doña Vorchenza clipi de câteva şi trase adânc aer în piept.
— Capa Raza, rosti ea, chiar trebuie să plecaţi? Discuţia noastră din această
seară a fost o distracţie plăcută.
— În ceea ce mă priveşte, găsesc că aţi fost cea mai fermecătoare dintre
gazde, doamnă Vorchenza. Făcu o plecăciune adâncă, scoţând piciorul drept în
faţă în cel mai curtenesc gest posibil. Însă treburile ne presează pe toţi; trebuie să
mă întorc la ele şi să vă las să vă ocupaţi de ale dumneavoastră.
— Cum spui tu, dragul meu.
Dădu să se ridice, dar el îi făcu semn să rămână jos.
— Nu, nu; nu vă deranjaţi pentru noi. Ne putem găsi şi singuri drumul înapoi
prin minunatul dumneavoastră turn; vă rog să vă întoarceţi la ceea ce făceaţi
înainte să vă întrerup.
— Vai, dar nu a fost nici o întrerupere, spuse Doña Vorchenza. Te voi vedea
deci în Ziua Schimbărilor? Vei accepta invitaţia?
— Da, rosti Capa Raza. Se întoarse şi îi surâse înainte să iasă pe uşa
solariului. Vă accept invitaţia cu dragă inimă. Şi ne vom vedea în Ziua
Schimbărilor, la Bătaia-Corbului.
 INTERLUDIU: Fiicele Camorrului

Prima revoluţie adevărată din istoria criminalităţii camorrene s-a produs cu

mult înaintea lui Capa Barsavi. De fapt, i-a precedat cu aproape cincizeci de ani
venirea la putere şi a fost o urmare directă a oricărei lipse de stăpânire de sine din
partea unui codoş pe nume Trevor Necioplitul Vargas.
Trevor Necioplitul avea o mulţime de alte porecle, majoritatea folosite numai
în micul său stabiliment de târfe; dacă ai fi zis despre el că era un ţicnit beţivan şi
sângeros, ar fi însemnat să răneşti sentimentele celor mai beţivani şi sângeroşi
ţicniţi. Aşa cum se întâmpla adesea, el reprezenta un pericol mai mare pentru
propriile târfe decât clienţii acestora, pe care îi tapau de gologani şi de arginţi.
Singura protecţie pe care le-o oferea de fapt era protecţia faţă de pumnii lui, pe
care îi putea împărţi în stânga şi-n dreapta dacă nu primea aproape toţi banii pe
care acestea îi câştigau din munca lor.
Într-o noapte, o târfă de care profita exagerat de mult nu mai dori să ia parte la
distracţia lui de seară preferată, care însemna să i-o sugă în timp ce o trăgea de
păr până aceasta ţipa de durere. Fără să-şi dea seama, femeia scoase pumnalul
din corsaj; îl împlântă în stânga bărbăţiei acestuia, la încheietura coapsei, şi tăie
spre dreapta. Ce urmă după aceea? Nespus de mult sânge şi ţipete, dar strădaniile
lui Trevor de a lupta, mai întâi, şi apoi de a fugi fură stânjenite de repeziciunea
cu care i se scurgea viaţa printre picioare. (Fosta) lui târfă îl doborî la pământ şi
se aşeză pe spatele lui pentru a-l împiedica să se târască afară din cameră.
Vigoarea lui se isprăvi şi muri în scurt timp, fără a fie jelit de careva.
În noaptea următoare, Capa lui Trevor trimise un alt bărbat care să preia
îndatoririle acestuia. Femeile din fostul stabiliment al lui Trevor îl întâmpinară
cu chipuri zâmbitoare şi îi oferiră ocazia de a testa serviciile lor gratis. Deoarece
omul avea o grămăjoară de cărămizi sfărâmate în loc de creier, acceptă. Odată
dezbrăcat şi despărţit de armele sale, fu înjunghiat din mai multe direcţii deodată.
Asta îi atrase atenţia fostului Capa al lui Trevor. Noaptea următoare, trimise cinci
sau şase bărbaţi ca să se ocupe de situaţie.
Însă un lucru ciudat se petrecu: alte două-trei grupuri de târfe se
descotorosiseră de codoşii lor; şi acest nucleu tot mai mare de femei puse
stăpânire pe un bordel din nordul Laţului, care deveni cartierul lor general. Astfel
încât oamenii lui Capa nu dădură peste şase-şapte târfe speriate, aşa cum li se
spusese, ci peste aproape două duzini de femei mânioase, care socotiseră de
cuviinţă să se înarmeze de toţi banii pe care îi putuseră strânge.
 Arbaletele compensează, îndeosebi la distanţe mici şi dacă se mai adaugă şi
avantajul surprizei. Acei cinci-şase bărbaţi nu au mai fost văzuţi niciodată.
Şi astfel începu războiul de-a binelea. Acei Capa care-şi pierduseră codoşi şi
târfe încercară să remedieze situaţia, în vreme ce numărul femeilor care se
alăturau răzmeriţei creştea pe zi ce trecea. Acestea angajară alte găşti pentru
propria protecţie; stabiliră propriile reguli la casele de toleranţă şi începură să-şi
câştige traiul din ele. Serviciile pe care le ofereau, în camere confortabile şi bine
pregătite, erau cu mult superioare celor care puteau fi obţinute de la găştile de
târfe conduse încă de bărbaţi, astfel încât potenţialii clienţi începură să încline
balanţa financiară în favoarea doamnelor.
Târfele din Camorr se strânseseră pur şi simplu într-o breaslă; la mai puţin de
un an de la moartea lui Trevor Necioplitul, ultimii codoşi care încă mai ţineau
morţiş să practice această îndeletnicire fură convinşi (câteodată, cu preţul vieţii)
să găsească noi mijloace de a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele.
Curse foarte mult sânge. Duzini întregi de târfe fură ucise cu sălbăticie şi
câteva dintre bordelurile lor arse din temelii. Însă pentru fiecare doamnă a nopţii
răpusă, câţiva oameni de-ai capilor camorreni îşi aflau sfârşitul. Doamnele
plăteau dinte pentru dinte cu aceeaşi răutate ca oricare Capa din istoria
Camorrului. În cele din urmă, armistiţiul tensionat deveni un aranjament stabil şi
avantajos pentru ambele părţi.
Târfele din oraş se împărţiră pe cale amiabilă în două grupuri, cu teritorii
delimitate clar. Dochistele ocupau partea vestică a Camorrului, în timp ce Crinii
Asociaţi controlau estul; şi ambele organizaţii se amestecau confortabil în Laţ,
unde afacerile mergeau din plin. Continuară să prospere; îşi angajară trupe
proprii, în loc să mai închirieze asasini de la alte găşti. Deşi nu se putea spune că
duceau vieţi de huzur, având în vedere natura meseriei lor, măcar acum erau
stăpânele propriilor afaceri şi libere să le impună clienţilor anumite reguli de
conduită.
Astfel întemeiară şi menţinură un duopol şi, în schimbul făgăduinţei că nu se
vor amesteca în alte activităţi criminale, îşi asigurară dreptul de a zdrobi fără
milă orice tentativă de a codoşi femei care ieşeau din sfera de influenţă a celor
două găşti. Fireşte, unii bărbaţi nu urmară îndeaproape regulile instituite de
femei; încercară să îşi bruscheze târfele, să nu le plătească serviciile sau să nu
ţină seama de standardele impuse de doamne în ceea ce privea curăţenia şi beţia.
Aceştia îşi primiră lecţii grele. Aşa cum mulţi bărbaţi aflară pe propria piele că
este imposibil să intimidezi pe cineva când o femeie mânioasă îţi ţine mădularul
între dinţi şi alta un stilet la rinichi.
Când Vencarlo Barsavi îşi răpuse adversarii şi veni la putere drept singurul
Capa din Camorr, nici măcar el nu cuteză să tulbure echilibrul care se dezvoltase
între găştile tradiţionale şi cele două bresle de târfe. Se întâlni cu reprezentantele
Dochistelor şi ale Crinilor; le îngădui să-şi păstreze statutul cvasiautonom, iar ele
acceptară să-i plătească tribut regulat pentru asistenţa sa – un tribut, ca procent al
profitului, mult mai scăzut decât al celorlalţi Oameni Potriviţi din Camorr.
Barsavi înţelesese ceva ce prea mulţi bărbaţi din oraş nu băgaseră la cap; o
idee pe care o întări peste ani, când le luă pe surorile Berangias drept protecţii
principale. El fusese îndeajuns de înţelept ca să înţeleagă că femeile camorrene
puteau fi subestimate numai cu mare primejdie pentru sănătatea cuiva.
 CAPITOLUL CINCISPREZECE

Muşcătura de Păianjen

— Mă puteţi asigura că vă veţi îngriji mai bine decât aţi făcut-o până acum
sau că prietenul dumneavoastră Jean s-a mai liniştit în ultima săptămână? întrebă
Ibelius.
— Jupâne Ibelius, dumneata ne eşti doftor, nu mamă, răspunse Locke. Şi aşa
cum v-am zis deja de o grămadă de ori în după-amiaza aceasta, sunt cât se poate
de pregătit – în trup şi spirit – pentru treaba asta de la Bătaia-Corbului. Sunt
întruchiparea precauţiei.
— Vai, domnule, dacă aşa stau lucrurile, nădăjduiesc să nu dau niciodată
peste întruchiparea nesăbuinţei.
— Ibelius, lasă-l în pace, mugi Jean; îl dădăceşti fără să ai măcar buna-
cuviinţă să te căsătoreşti cu el înainte.
Jean stătea pe pat, răvăşit şi destul de neîngrijit; întunecimea firelor care îi
acopereau chipul îi scotea şi mai mult în evidenţă paloarea nefirească. Rănile
sale fuseseră aproape fatale. O fâşie mare de pânză era legată peste pieptul său
dezgolit şi bandaje asemănătoare erau înfăşurate pe picior, chiar sub nădragi, şi
pe partea de sus a braţului.
— Aceşti doftori sunt foarte buni la casa omului, rosti Locke, aranjându-şi
mânecile hainei (fostă a lui Meraggio), dar cred că data viitoare ar trebui să
plătim ceva mai mult şi să luăm varianta tăcută, Jean.
— Şi atunci vă veţi putea îngriji singuri rănile, domnule, şi vă veţi putea
aplica propriile comprese, deşi îndrăznesc să spun că v-ar fi mai simplu şi mai
iute să vă săpaţi mormintele şi să vă odihniţi în ele până la trecerea inevitabilă
într-o stare mult mai liniştită a materiei!
— Jupâne Ibelius, zise Locke, apucându-l pe bătrân de braţe, Jean şi cu mine
suntem mai mult decât recunoscători pentru ajutorul dumitale; cred că am fi
amândoi morţi fără intervenţia dumitale. Am de gând să te răsplătesc pentru
timpul pe care l-ai petrecut cu noi în bordeiul ăsta; mă aştept să obţin câteva mii
de coroane în scurt timp. O parte din banii aceştia îţi aparţin; vei putea duce o
nouă viaţă departe de locul ăsta, cu buzunarele pline. Iar restul va fi folosit ca să-
l băgăm pe Capa Raza în pământ. Curaj! Uite ce le-a făcut Jean surorilor sale.
 — O ispravă pe care nu mai sunt în stare s-o repet, spuse Jean. Ai grijă de
tine, Locke; dacă lucrurile merg rău diseară, eu n-o să pot veni să te salvez.
— Deşi nu mă îndoiesc că vei încerca, bombăni Ibelius.
— Nu-ţi face griji, Jean. N-o să fie altceva decât o seară obişnuită cu Ducele
şi cu toată curtea sa, adunată într-un turn de sticlă la două sute de metri în
văzduh. Ce ar putea să meargă rău?
— Sarcasmul tău pare rostit cam cu jumătate de gură, zise Jean. De-abia
aştepţi asta, nu-i aşa?
— Sigur că da, Jean. Lanţuri nu ar mai putea de voioşie dacă ar fi în viaţă; îl
voi interpreta pe Lukas Fehrwight în faţa Ducelui însuşi, fără a mai pune la
socoteală toţi ceilalţi nobili pe care-i ştim. Familia de Marres, familia Feluccia,
bătrânul Javarriz... Slăvit fie Paznicul Strâmb, o să fie un spectacol pe cinste.
Asta în caz că sunt în formă. Apoi... bani în buzunarele noastre. Şi apoi...
răzbunare.
— Când eşti aşteptat la conacul Salvara?
— La al treilea ceas al după-amiezii, ceea ce înseamnă că nu mai am timp de
pierdut. Jean, Ibelius... cum arăt?
— Cu greu l-aş mai recunoaşte omul pe care l-am întins pe acel pat acum
câteva zile, spuse Ibelius. Mărturisesc că aveţi un grad surprinzător de abilitate
profesională; nu mi-aş fi închipuit ceva de genul acestei imitări practicate de
dumneavoastră.
— Acesta este avantajul nostru, Jupâne Ibelius, rosti Jean. Foarte puţini îşi pot
închipui aşa ceva. Pari pregătit pentru diseară, Jupâne Fehrwight. Acum, o s-o iei
pe drumul cel lung spre Isla Durona, nu-i aşa?
— Da, pe toţi zeii! Sunt nebun doar într-o anumită măsură. Voi merge spre
nord prin cimitire şi în sus, prin Liniştii; mă aştept să nu dau de nimeni odată ce
ies din Funingine.
Pe când vorbea, în ciuda căldurii toropitoare, îşi puse pe umeri mantaua
impermeabilă pe care o adusese Jean înapoi de la întâlnirea sa cu surorile
Berangias. Urma să îi ascundă straiele elegante până ce avea să ajungă pe Dealul
Şoaptelor. Un om îmbrăcat în costum de seară ar fi atras prea multă atenţie din
partea unora dintre cei care se strecurau prin locurile întunecate ale Funinginii.
— Bun, deci plec la Bătaia-Corbului, zise Locke. Ne vedem mai târziu, Jean;
odihneşte-te. Jupâne Ibelius, acordă-i lui Jean atenţia dumitale mămoasă;
nădăjduiesc să mă întorc cu veşti foarte bune.
— Voi fi mulţumit dacă vă veţi mai întoarce, spuse Ibelius.
 2

Miezul verii; Ziua Schimbărilor, cea de-a şaptesprezecea zi din Parthis în cel
de-al 78-lea An al lui Aza Guilla, aşa cum este trecută ea în calendarul therin. În
Ziua Schimbărilor, cetatea Camorrului o lua razna.
Sărbătoarea Schimbărilor ocupa iazul larg şi circular al pieţei, însă acesta era
mai mic şi mai zimţat decât Sărbătorile lunare obişnuite. În centru se afla un
teren de handbal plutitor format din mai multe barje plate puse cap la cap. Echipe
de oameni de rând îşi aleseseră culorile dintr-un butoi; strânşi la întâmplare, într-
un echilibru precar, se împingeau beţi unii în alţii în timp ce o mulţime formată
numai din oameni de rând ovaţiona de pe margini. Când înscria o echipă, o
luntre cu un butoi de bere trăgea lângă teren şi le împărţea jucătorilor din acea
echipă câte o halbă. Bineînţeles, meciurile deveneau mai sălbatice şi mai
nesportive pe măsură ce trecea timpul; destui jucători fură azvârliţi în apă, de
unde o trupă de Jachete Galbene (care altminteri nici nu se gândea să intervină) îi
pescuia cu răbdare.
Oamenii de rând puneau stăpânire pe Camorrul de Jos în Ziua Schimbărilor.
Organizau picnicuri rătăcitoare, ducând după ei butoaie de bere şi burdufuri de
vin. Puhoaie de petrecăreţi se întâlneau, se înghionteau, se uneau şi se
despărţeau; din înaltul văzduhului, zeii ar fi putut vedea cum oamenii circulau în
neorânduială pe străzile oraşului precum sângele din venele unui beţiv.
În Laţ, afacerile mergeau din plin. Sărbătoarea atrăgea marinari şi vizitatori de
pe ţărmuri străine ca o scurgere; câteva ceasuri de ospitalitate camorreană, şi
oaspeţii petrecăreţi nu mai erau în stare să-şi deosebească fundul de timpan.
Puţine corăbii aveau să plece din port a doua zi; puţine urmau să mai aibă
oamenii capabili să ridice măcar o flamură, darămite o pânză.
În Cazan, în Strungi şi în Scursuri, oamenii lui Capa Raza sărbătoreau
generozitatea noului lor conducător. La porunca lui, duzini întregi de butoaie cu
vin roşu şi ieftin fuseseră aduse. Membrii găştilor prea sărace sau prea leneşe ca
să se deplaseze până la răspântiile ticăloşiei care era Laţul beau până cădeau laţi
în prag. Garrista lui Raza trecură cu coşuri prin cartierele în care se înstăpânise,
împărţind pâine oricui cerea. Se dovedi că fiecare bucată avea înăuntru un
gologan sau un argint şi când aceste daruri ascunse fură dezvăluite (cu preţul
unor dinţi rupţi), nici o pâine nu mai scăpă de prăduire la miazăzi de Cartierul
Templelor.
Mormântul Plutitor al lui Raza fu deschis vizitatorilor; câţiva garrista de-ai
săi şi găştile acestora se distrară cu un joc de cărţi care ajunse la proporţii epice;
la apogeul său, patruzeci şi cinci de bărbaţi şi de femei se sfădeau, împărţeau
cărţi, beau şi zbierau unii la ceilalţi pe podeaua de deasupra apelor întunecate ale
Pustiului – apele care îl înghiţiseră pe Capa Barsavi împreună cu întreaga sa
familie.
Raza nu era de găsit; Raza avea treabă la miazănoapte în acea seară şi nu mai
zisese nimănui (în afara apropiaţilor săi din cercul original de slujitori) că va fi la
curtea Ducelui, privindu-i de sus din înălţimea Turnului Bătaia-Corbului.
În Cartierul Templelor, Ziua Schimbărilor era sărbătorită cu ceva mai multă
rezervare. Preoţii şi iniţiaţii fiecărui templu făceau schimb cu cei ai altui templu
într-un ciclu veşnic schimbător. Robele negre ale casei lui Aza Guilla oficiau un
ritual grandios pe treptele Templului lui Iono; slujitorii Părintelui Apelor care
Înşfacă procedau la fel la templul acestora. Dama Elliza şi Azri, Morgante şi
Nara, Gandolo şi Sendovani; toate delegaţiile clericale ardeau lumânări şi îşi
înălţau cântecele către cer înaintea unui altar diferit, apoi mergeau mai departe.
Câteva binecuvântări suplimentare erau oferite la Casa arsă a lui Perelandro,
acolo unde un singur bătrân în robele albe ale Patronului celor Oropsiţi de
Soartă, chemat de curând din Ashmere, cugeta asupra rămăşiţelor templului care
îi fusese dat în grijă. Nu avea nici cea mai vagă idee despre cum să-şi înceapă
raportul către clericul-şef al lui Perelandro privind ruina pe care o găsise în
pivniţa din Sticlă-străveche – despre existenţa căreia nu fusese informat în
prealabil.
În Colţul de Miazănoapte şi Cotul Izvorului, cupluri de tineri înstăriţi se
îndreptau spre Parcul Doi Arginţi, unde se credea că poartă noroc să faci
dragoste în ajunul miezului de vară. Se zicea că orice act consumat acolo înainte
de Lumina-falsă urma să îi aducă cuplului tot ceea ce îşi dorea mai mult: un
copil. Acesta era un bonus plăcut, dacă era adevărat, însă pentru moment
majoritatea celor ascunşi printre potecile de piatră sfărâmată şi tufele foşnitoare
se doreau doar unul pe celălalt.
Pe apele Vechiului Port, fregata Mulţumirea plutea ancorată, cu flamurile
galbene fluturând pe catarge, cu felinarele galbene aprinse chiar şi la lumina
zilei. O duzină de siluete se mişcau pe punte, pregătind pe furiş corabia pentru
acţiune pe timp de noapte. Arbaletele erau depozitate lângă catarge, acoperite cu
prelate de pânză. Plase împotriva abordajului erau întinse sub balustradele punţii
superioare a vasului, pregătite pentru o desfăşurare rapidă şi ascunse vederii.
Găleţi de nisip erau dispuse pentru stingerea flăcărilor; dacă motoarele de pe
ţărm se porneau, unele dintre ele aveau să arunce cu foc alchimic, împotriva
căruia apa nu ar fi fost de nici un folos.
În cala întunecată de sub puntea superioară a corabiei încă vreo trei duzini de
oameni mâncau o masă consistentă, ca să aibă burţile pline când venea timpul să
treacă la acţiune. Nu era nici un invalid printre ei; nici măcar vreun bolnav de
friguri.

La poalele Sălaşului-Corbului, casa şi palatul Ducelui Nicovante din Camorr,

o sută de trăsuri erau parcate într-o spirală la baza turnului. Patru sute de vizitii şi
de străji în livrea se învârteau de colo-colo, savurând aperitivele aduse de oameni
grăbiţi care purtau culorile Ducelui. Urmau să aştepte acolo toată noaptea să le
coboare stăpânii. Ziua Schimbărilor era singura zi din an când aproape toţi
nobilii din Camorr – toţi micii nobili din insulele Alcegrante şi toate cele Cinci
Familii din turnurile de sticlă – aveau să fie îngrămădiţi laolaltă într-un singur
loc, unde să bea, să petreacă, să uneltească, să urzească, să complimenteze sau să
jignească sub privirea îmbătrânită a Ducelui. În fiecare an, generaţia viitoare de
conducători ai Camorrului vedea cum vechea gardă mai încărunţeşte puţin; în
fiecare an, plecăciunile şi reverenţele deveneau şi mai exagerate. În fiecare an,
murmurele dindărătul mâinilor erau şi mai pline de venin. Nicovante domnise
poate prea mult.
Şase cabine trase cu scripeţi deserveau Bătaia-Corbului; se ridicau şi coborau,
într-un du-te-vino permanent. Cu fiecare cabină nouă care se deschidea scârţâind
în vârful turnului, un nou puhoi de oameni în straie colorate şi rochii sofisticate
se revărsa pe terasa de îmbarcare, unde se amesteca cu potopul de nobili şi de
linguşitori, samsari de putere şi aspiranţi, negustori, gură-cască, beţivi şi
prădători de la Curte. Soarele dogorea deasupra acestei adunături cu toată puterea
sa; domnii şi doamnele Camorrului păreau că stau pe un lac de argint topit, în
vârful unui stâlp de foc alb.
Aerul se vălurea din pricina arşiţei în timp ce cuşca de fier în care se aflau
Locke Lamora şi cei doi Salvara se opri cu o zdruncinătură în mecanismele de
închidere de la marginea terasei ducale.

— Sfinţi Dovlecei, rosti Locke, nu am mai văzut aşa ceva în viaţa mea! Nu
am mai fost niciodată la o asemenea înălţime; pe Mâinile de Sub Ape, nu am mai
fost niciodată atât de sus în societate! Domnule şi doamnă Salvara, iertaţi-mă
dacă mă agăţ de dumneavoastră ca un om pe cale să se înece.
— Sofia şi cu mine venim aici de mici copii, zise Lorenzo. În fiecare an, în
aceeaşi zi. Este copleşitor numai în primele zece-unsprezece dăţi când îl vezi,
crede-mă.
— Va trebui să vă cred pe cuvânt, domnia voastră.
 Însoţitori în livrea neagră-argintie, cu şiruri de nasturi argintii sclipind în
lumina soarelui, ţinură uşa deschisă pentru ca Locke şi cei doi Salvara să poată
coborî pe terasa de îmbarcare. O trupă de Jachete Negre trecu pe lângă ei, în
costum de gală, cu spadele prinse în teci gravate cu argint pe care le ţineau prinse
peste umăr. Ostaşii purtau căciuli de blană, înalte şi negre, cu blazonul Ducatului
Camorr deasupra ochilor. Locke se cutremură numai gândindu-se cât de neplăcut
trebuia să fie să mărşăluieşti în arşiţa soarelui ore în şir. Deja începuse să asude
în hainele sale, însă el şi gazdele sale se puteau retrage la adăpostul turnului
oricând pofteau.
— Don Lorenzo şi Doña Sofia? Familia Salvara?
Bărbatul care se apropia de ei dintr-o parte a mulţimii era foarte înalt şi lat în
umeri; era mai înalt cu un cap decât majoritatea camorrenilor de faţă, iar
trăsăturile sale colţuroase şi părul său nespus de bălai erau caracteristice celui
mai vechi şi mai curat sânge vadran. Omul ăsta se trăgea din nord-estul
îndepărtat, din Astrath sau Vintila, inima Regatului celor Şapte Dovlecei. În mod
ciudat, era îmbrăcat în negrul Companiei Sticla-nopţii, având la guler însemnele
argintii ale unui căpitan, iar glasul său nu avea nici cea mai mică urmă de accent,
fiind cel al unui camorrean de neam.
— Nimeni alţii, rosti Don Lorenzo.
— Sluga dumneavoastră, domnule şi doamnă. Numele meu este Stephen
Reynart; cred că Doña Vorchenza v-a povestit despre mine.
— A, bineînţeles! Doña Sofia îşi întinse mâna; Reynart făcu o plecăciune
adâncă, cu piciorul drept în faţă, îi luă mâna şi sărută aerul chiar deasupra ei.
Sunt încântată să vă cunosc în sfârşit, Căpitane Reynart. Cum se simte draga de
Doña Vorchenza în această după-amiază?
— Croşetează, doamna mea, spuse Reynart cu un rânjet care ţinea de o glumă
ştiută doar de ei. A pus stăpânire pe una dintre odăile Ducelui; ştiţi bine că nu îi
plac adunările mari şi gălăgioase.
— Trebuie să o găsesc, neapărat, zise Sofia. Aş fi încântată să o văd.
— Sunt sigur că şi dumneaei simte la fel, doamnă. Dar pe cine avem aici?
Este oare Jupân Fehrwight, negustorul din Emberlain pe care mi s-a spus că îl
veţi aduce? Reynart făcu încă o plecăciune, doar din cap de data asta, şi rosti
într-o vadrană cu accent puternic: Fie ca Dovleceii să conducă fără griji şi mările
să fie liniştite, Jupâne Fehrwight!
— Fie ca Mâinile de Sub Valuri să vă poarte spre noroc! replică Locke în
vadrana lui mult mai curată, surprins de-a binelea. Trecu din nou la therină de
dragul politeţii: Unul dintre compatrioţii mei, Căpitane Reynart? În slujba
Ducelui din Camorr? Ce interesant!
 — Da, sigur că sunt de obârşie vadrană, dar părinţii mei au murit când eu
eram încă un prunc, într-o misiune comercială în acest oraş, zise Reynart. Am
fost înfiat şi crescut de Doña Vorchenza, Contesa Sticlei-de-Chihlimbar – turnul
acela auriu de acolo. Ea nu a avut copii. Deşi nu îi pot moşteni titlul şi
proprietăţile, mi s-a îngăduit să slujesc în Compania Sticla-nopţii.
— Uimitor! Trebuie să recunosc, arătaţi de-a dreptul impresionant – sunteţi
imaginea însăşi a Regilor din Dovlecei. Bag mâna în foc că Ducele este încântat
să vă aibă în slujba lui.
— Sper din tot sufletul că aşa stau lucrurile, Jupâne Fehrwight. Însă veniţi; vă
reţin. Să-mi fie cu iertare, domnule şi doamnă Salvara; nu reprezint cine ştie ce
subiect de conversaţie. Permiteţi-mi să vă conduc în turn.
— Sigur că da, rosti Sofia. Se aplecă la urechea lui Locke şi şopti: Doña
Vorchenza este o doamnă în vârstă foarte drăguţă, ca un fel de bunică pentru
toate doamnele de pe Alcegrante. Este arbitrul tuturor bârfelor, s-ar putea spune.
Nu se simte prea bine – este din ce în ce mai distantă cu trecerea timpului –, dar
nouă încă ne este apropiată. Nădăjduiesc să ai prilejul de a face cunoştinţă cu ea.
— De-abia aştept, doamnă Salvara.
Reynart îi introduse în templul Sălaşul-Corbului, iar priveliştea care i se
înfăţişă lui Locke îl lăsă cu gura căscată.
De afară, Bătaia-Corbului era argintiu-mat. Dinăuntru, cel puţin la nivelele pe
care putea să le vadă, era aproape transparent. O pâclă ca un fum părea să prindă
viaţă în sticlă, blocând lumina orbitoare a soarelui, reducându-l la un simplu cerc
alb care putea văzut cu uşurinţă cu ochiul liber. Însă în toate celelalte privinţe
lăsa să se întrevadă priveliştea de afară de parcă nici nu era acolo. Ţinutul
deluros şi Angevinul cel larg se aflau la nord, în vreme ce toate insulele din
oraşul de jos se întindeau ca nişte ilustraţii pe o hartă la sud. Locke putea chiar să
întrezărească formele subţiri şi negre ale catargelor corăbiilor ce se clătinau
dincolo de marginea sudică a oraşului. Simţi cum i se face stomacul ghem de la
senzaţia de vertij.
La nivelul imediat superior al turnului începea Grădina Cerului; se zicea că ar
fi o sută de tone de pământ mănos în ghivecele şi jgheaburile de pe acoperiş.
Vrejurile de viţă-de-vie atârnau în părţi; tufe bine îngrijite şi copaci în mărime
naturală creşteau în vârful turnului – un crâng rotund în miniatură. În crengile
unuia dintre acei copaci, îndreptat spre miazăzi, către Marea de Fier, se afla un
scaun de lemn care era socotit drept cel mai înalt punct din Camorr la care putea
ajunge cineva întreg la minte. Grădina Cerului era plină cu copii; acolo erau
lăsaţi cei mai tineri dintre nobili să se distreze în timp ce părinţii lor erau prezenţi
la curtea de sub picioarele lor.
 Sala în care se aflau nu acoperea întreaga lăţime de peste treizeci de metri a
turnului; era o emisferă, acoperind numai jumătatea nordică din diametrul
turnului. Locke apucă o balustradă din marginea sudică a sălii şi privi în jos; sub
ei se întindeau alte patru galerii emisferice, aflate la vreo şapte metri una de
cealaltă şi pline cu bărbaţi şi femei. Simţi cum îl cuprinde iarăşi ameţeala.
Privind de la o înălţime de peste douăzeci şi cinci de metri, cu latura transparentă
a turnului şi cu priveliştea copleşitoare dinspre miazăzi în faţa ochilor, se simţi
ca şi cum lumea se clătina pe axă. Când Don Salvara îi puse mâna pe umăr, îşi
mai reveni puţin.
— Ai rău de Bătaia-Corbului, Lukas, râse Donul. Ai îmbrăţişat balustrada aia
de parcă ţi-ar fi iubită. Hai să serveşti nişte aperitive; cu timpul, ochii tăi se vor
adapta cu priveliştea asta şi totul ţi se va părea firesc.
— O, domnule Salvara, de-ar fi aşa! Însă voi fi bucuros să vizitez mesele de
banchet.
Donul îl conduse printr-o îmbulzeală de mătăsuri, bumbac, caşmir şi blănuri
rare, înclinând din cap şi făcând cu mâna, ici şi colo. Sofia se făcuse nevăzută,
împreună cu Reynart.
Mesele de banchet (mai bine zis mesele cu aperitive, căci gustările uşoare de
la o asemenea serbare puteau rivaliza cu felurile principale din orice altă ocazie)
erau acoperite cu feţe de masă cu margini argintii şi erau lungi de vreo
şaptesprezece metri. Bucătarii din Breaslă – maeştrii celor Opt Arte Frumoase
ale Camorrului – stăteau drepţi în robele lor ceremoniale, crem-gălbui, şi cu
tichiile lor negre de cărturari prinse cu şnururi aurii ce le treceau pe după urechi.
Fiecare bucătar, bărbat sau femeie, avea tatuaje negre complicate la opt dintre
degetele mâinilor; fiecare gravură reprezenta stăpânirea uneia dintre cele Opt
Clase Gastronomice.
La un capăt al meselor de banchet se aflau deserturile (Cea de-a Cincea Artă
Frumoasă): prăjituri cu cremă de cireşe învelite în cochilii de frunze aurii care
puteau fi mâncate cu totul; tarte de scorţişoară lipite migălos cu miere în forme
de corăbii, o întreagă flotă de mici vase cu pânze de marţipan alb şi cu stafide
drept echipaj. Mai erau şi pere scobite pe dinăuntru şi umplute cu bucăţi de
pepene de fluviu sau cu creme de coniac; şi pepeni de fluviu decojiţi, cu cojile
verzi date la o parte pentru a dezvălui pulpa rozalie din interior. Fiecare faţetă
rozalie expusă era sculptată în blazonul Camorrului şi globuri alchimice aflate în
pepeni le făceau să lucească cu o lumină rozalie îmbietoare.
La celălalt capăt al mesei se aflau cărnurile. Pe fiecare platou de argint se
găsea câte o phantasmavola: un Fel de Mâncare Imposibil, un animal închipuit
format prin alăturarea a două jumătăţi de făpturi diferite în timpul preparării şi a
gătirii. Locke văzu un mistreţ fript cu cap de somon, aşezat pe o grămăjoară de
icre negre. Lângă el se afla un cap de porc, cu un măr în gură, şi cu corpul unui
clapon fript. Totul era acoperit cu sos de caramel maroniu şi cu curmale, iar
Locke cedă în faţa ghiorăitului din stomac. Lăsă unul dintre bucătari să îi taie o
bucată de porc/clapon, pe care o mâncă dintr-o farfurie de argint cu o furculiţă de
argint: i se desprinse în gură, untul şi celelalte arome făcându-i capul să vâjâie.
Nu mai gustase ceva atât de minunat de câteva săptămâni bune şi ştia că ar fi fost
nevoie de toată măiestria lui, cât şi de ajutorul fraţilor Sanza, în cea mai bună
formă a lor, pentru a pregăti ceva atât de rafinat în vechea lor pivniţă de sticlă.
Însă acest gând răpi o parte din savoarea mâncării şi el isprăvi iute.
Capul de tăuraş cu trup de caracatiţă... pe acesta se mulţumi să îl evite.
În centrul meselor de banchet se găsea gloria care încununa acest nivel, cel
puţin. Era o subtilitate complet lipsită de subtilitate, de peste douăzeci şi cinci de
metri lungime: o sculptură comestibilă a cetăţii Camorrului. Insulele erau
momiţe coapte de viţel pe mici platforme de metal înălţate; canalele dintre
platforme erau umplute cu o licoare albăstruie turnată în cupe de către un bucătar
din partea dreaptă a dioramei. Fiecare pod important din oraş era reprezentat
printr-o replică din zahăr cristalizat; fiecare punct de referinţă făcut din Sticlă-
străveche era reprodus în miniatură, de la Turnul Năruit de la miazăzi până la
Casa Trandafirilor de Sticlă şi la cele Cinci Turnuri ce se înălţau deasupra
tuturor. Locke se uită mai de-aproape. Era chiar şi un mic galion din ciocolată
glazurată, puţin mai mare decât o migdală, plutind pe nişte Resturi-de-lemn din
budincă maronie.
— Cum te simţi, Lukas?
Don Salvara apăruse din nou lângă el, cu paharul de vin în mână; un slujitor
îmbrăcat în negru luă farfuria goală dintre degetele lui Locke chiar când acesta se
întorsese să îi răspundă Donului.
— Sunt copleşit, rosti Locke, fără să exagereze prea mult. Nu aveam nici cea
mai mică idee la ce să mă aştept. Pe Dovlecei, poate că-i mai bine că nu îmi
formasem o idee dinainte. Cred că şi curtea Regelui Dovleceilor este la fel; nu
îmi vine în minte alt loc cu care s-ar putea compara ce văd eu aici.
— Ne onorezi oraşul cu gândurile tale de bine, zise Lorenzo. Sunt foarte
bucuros că te-ai hotărât să ne însoţeşti; tocmai am sporovăit cu câţiva nobili. O
să port o discuţie serioasă cu unul dintre ei, cam peste un ceas; cred că voi putea
face rost de vreo trei mii de coroane. Nu îmi place s-o recunosc, dar este destul
de maleabil şi ţine foarte mult la mine.
— Lukas, strigă Doña Sofia când reapăru cu Reynart după ea, îţi arată
Lorenzo ca lumea împrejurimile sau ba?
 — Doamnă Salvara, sunt de-a dreptul uluit de toată această serbare;
îndrăznesc să spun că soţul dumneavoastră m-ar putea lăsa să stau într-un colţ,
cu degetul în gură, şi tot s-ar chema că m-aş distra cum se cade toată seara.
— Nu aş face aşa ceva, bineînţeles, râse Donul Salvara. Tocmai ce-am vorbit
cu Don Bellarigio, draga mea; este aici cu sculptorul acela pe care l-a finanţat în
ultimele luni, flăcăul acela lashan cu un singur ochi.
O echipă de slujitori în livrea trecu pe lângă ei, patru bărbaţi care duceau ceva
greu pe o targă de lemn între ei. Obiectul era un fel de sculptură din aur şi sticlă
– o piramidă strălucitoare purtând blazonul Camorrului; trebuie să fi avut
felinare alchimice înăuntru, căci sticla lucea cu o minunată nuanţă portocalie. Pe
când o privea Locke, culoarea se preschimbă în verde, apoi în albastru, apoi în
alb, pentru a reveni în cele din urmă la portocaliu.
— O, ce frumos! Era limpede că Doña Sofia iubea toate lucrurile alchimice.
Nuanţele ce se schimbă! O, ce precise trebuie să fie ajustările; ce mi-ar mai
plăcea să arunc o privire înăuntru! Spune-mi, oare lashanul Donului Bellarigio
poate să îmi sculpteze şi mie aşa ceva?
Alte trei echipe duceau încă trei sculpturi pe lângă ei; fiecare dintre ele trecea
printr-un model diferit de culori schimbătoare.
— Nu ştiu, zise Reynart. Sunt daruri pentru Duce din partea unui... oaspete
mai puţin obişnuit. Superiorii mei şi-au dat acordul în ceea ce le priveşte; este
adevărat că arată minunat.
Locke se întoarse spre masa de banchet şi se trezi la doi metri de Giancana
Meraggio, care avea o orhidee la piept, o farfurie de argint cu fructe într-o mână
şi o tânără superbă într-o rochie roşie la celălalt braţ. Privirea lui Meraggio trecu
peste Locke, apoi se întoarse la el; ochii săi pătrunzători îl ţintuiră, şi-i ţintuiră
mai ales hainele. Zaraful-şef deschise gura, păru să se răzgândească, apoi o
deschise din nou.
— Domnule, rosti Meraggio cu răceală în glas, să-mi fie cu iertare, dar…
— Măi să fie, domnul Meraggio!
Don Salvara păşi lângă el. La vederea unui Don, Meraggio îşi închise iarăşi
gura şi făcu o plecăciune politicoasă, dar nu foarte adâncă.
— Don Salvara, zise Meraggio, şi încântătoarea Doña Sofia. Ce plăcere să vă
văd pe amândoi! Salutări şi ţie, Căpitane Reynart. Îl concedie pe înaltul vadran
din discuţie cu o întoarcere a capului şi îl privi din nou pe Locke.
— Domnule Meraggio, spuse Locke. Vai, ce coincidenţă norocoasă! Este o
adevărată plăcere să vă întâlnesc în sfârşit; v-am căutat de multe ori la
contabilitate şi mă tem că nu am avut niciodată prilejul de a-mi prezenta
omagiile aşa cum se cuvine.
— Serios? Ei bine, tocmai voiam să vă întreb... cine sunteţi, domnule?
 — Domnule Meraggio, rosti Don Salvara, permiteţi-mi să vi-l prezint pe
Lukas Fehrwight, negustor din Emberlain, slujitor al Casei de bel Auster. A venit
aici să discute despre importul unei anumite cantităţi de bere; vreau să văd cum
se descurcă acele soiuri din Emberlain când trebuie să concureze cu ce-avem noi
mai bun. Lukas, acesta este stimatul Giancana Meraggio, stăpânul contabilităţii
ce îi poartă numele, cunoscut drept Ducele Fierului alb, şi pe bună dreptate.
Toată lumea financiară se învârte în jurul său precum constelaţiile de pe cer.
— Sluga dumneavoastră, domnule, zise Locke.
— Din Emberlain? Din Casa de bel Auster?
— Da, spuse şi Doña Sofia, este prezent la serbare ca oaspete al nostru.
— Domnule Meraggio, interveni Locke, sper să nu trag concluzii pripite, dar
nu cumva vă place croiala hainei mele? Şi materialul?
— O întrebare nimerită, căci amândouă mi se par ciudat de familiare,
încuviinţă Meraggio, încruntat.
— Chiar aşa şi trebuie, spuse Locke. La sfatul familiei Salvara, am făcut rost
de un singur costum croit după moda camorreană. I-am cerut croitorului să
aleagă croiala preferată de cel mai bun gust din tot oraşul. Şi la cine să se
gândească dacă nu la dumneavoastră, domnule? Acest costum este croit după
gustul dumneavoastră! Sper că nu vă voi părea îndrăzneţ dacă voi mărturisi că
mi se pare nespus de confortabil.
— A, nu, rosti Meraggio, părând groaznic de confuz. A, nu. Nu sunteţi deloc
îndrăzneţ – mă măguliţi, domnule, mă măguliţi. Eu, ăă... nu mă simt tocmai bine;
de la căldură, mă-nţelegeţi. Cred că o să mă duc să iau nişte punch din
subtilitatea aceea. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, Jupâne Fehrwight. Cu voia
dumneavoastră, Doña Sofia, Don Lorenzo.
Meraggio se îndepărtă, uitându-se înapoi peste umăr la Locke şi scuturând din
cap. O, Paznicule Strâmb, îşi zise Locke în gând, tare pezevenghi mai eşti!
— Lukas, spuse Doña Sofia, ai mâncat destul pentru moment?
— Cred că mi-a ajuns, doamnă.
— Bun! Ce ar fi să o căutăm împreună pe Doña Vorchenza? Se ascunde într-
una dintre galerii, aplecată asupra împletiturii ei. Dacă este lucidă azi, o să-ţi
placă la nebunie de ea, îţi garantez.
— Doña Vorchenza, zise Reynart, este în cel mai nordic apartament din
galeria de vest, la două caturi mai jos. Ştiţi locul de care vorbesc?
— A, da, rosti Sofia. Deci ce spui, Lukas? Hai să îi aducem omagiul nostru;
Lorenzo poate să mai umble pe-aici şi să se ocupe de treburile importante care ne
presează.
— Nu am pierdut din vedere asta, dragă, zise Don Lorenzo, cu falsă iritare.
Jupâne Fehrwight, în ceea ce mă priveşte, nădăjduiesc ca bătrâna Donă să
vorbească therina în seara asta; altfel s-ar putea să te trezeşti prezentat unei statui
de piatră. Sau poate că se poartă aşa numai când sunt eu de faţă.
— Aş vrea să pot spune că este doar un moft, domnule Salvara, interveni
Reynart. O să mai umblu şi eu pe-aici străduindă-mă să par ocupat. Transmiteţi-i
Doñei Vorchenza toată dragostea mea, doamnă Sofia.
— Bineînţeles, Căpitane. Vii, Lukas?
Doña îl conduse spre una dintre largile scări din Sticlă-străveche, o scară cu
balustrade din lemn lăcuit. Felinare alchimice luceau discret în cadrele lor
împodobite de la capătul treptelor; aveau să arate splendid după lăsarea
întunericului. Sala era la fel cu cea de deasupra; încă o masă de banchet de vreo
şaptesprezece metri, plină cu delicatese şi cu tot soiul de minuni, şi încă una
dintre acele piramide din sticlă şi aur, frumoase şi ciudate, aşezată lângă ea.
Ciudat, gândi Locke.
— Doamnă Salvara, rosti el, zâmbind şi arătând spre piramidă, poate că aţi
putea convinge câţiva slujitori să vă împrumute una dintre acele sculpturi când
plecaţi şi să aruncaţi o privire înăuntru?
— O, Lukas, de-aş putea – dar nu îi răsplăteşti ospitalitatea Ducelui
împrumutându-i decoraţiunile dintr-un moft. Haide, trebuie să coborâm la nivelul
următor. Lukas? Lukas, ce s-a întâmplat?
Locke încremenise, uitându-se drept la scara ce ducea la nivelul inferior.
Cineva tocmai urca pe ea – un bărbat zvelt şi bine făcut, într-o haină cenuşie, cu
mănuşi cenuşii şi cu pantaloni cenuşii. Jacheta şi pălăria sa în patru colţuri erau
negre, panglicile de la gât erau stacojii, iar pe mâna stângă purta un inel foarte
familiar peste pielea mănuşii: inelul lui Barsavi, perla neagră a lui Capa din
Camorr.
Locke Lamora dădu ochi în ochi cu Capa Raza, simţind cum îi bate inima ca
toba unei galere de război. Stăpânul lumii interlope din Camorr se opri, năucit; o
uluială completă i se citi pe chip – o expresie care îl încântă pe Locke până în
adâncul sufletului. Apoi pentru o clipă fulgerătoare se putu observa ura; Raza
scrâşni din dinţi şi cutele de pe chip i se încordară. În cele din urmă, păru să îşi
recapete stăpânirea de sine. Răsuci un baston elegant din scoruş negru lăcuit şi cu
mâner auriu, îl puse sub braţul stâng şi păşi nonşalant către Locke şi Doña Sofia.

— Cu siguranţă trebuie să fiţi o Doña din Camorr, rosti Capa Raza; nu cred că
am avut plăcerea să vă cunosc, doamnă dragă.
 Îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune perfectă, cu piciorul drept în faţa celui
stâng.
— Sunt Doña Sofia Salvara, de pe Isla Durona, zise ea. Îşi întinse mâna; el o
luă şi sărută aerul de deasupra ei.
— Sluga dumneavoastră, doamnă Salvara. Eu sunt Luciano Anatolius; sunt
încântat, doamnă, încântat. Şi însoţitorul dumneavoastră? Ne-am întâlnit cumva?
— Nu prea cred, domnule, spuse Locke. E ciudat, căci îmi păreţi cunoscut,
dar sunt sigur că mi-aş aduce aminte dacă ne-am fi întâlnit înainte.
— Jupâne Anatolius, acesta este Lukas Fehrwight, negustor din Emberlain,
din Casa de bel Auster, rosti Sofia. Oaspetele meu personal la serbarea Ducelui.
— Negustor din Emberlain? Salutări, domnule; trebuie să fiţi foarte
descurcăreţ ca să ajungeţi până aici, în asemenea cercuri înalte.
— Fac şi eu ce pot, domnule, fac şi eu ce pot. Am nişte prieteni neobişnuit de
buni în Camorr; îmi aduc deseori cele mai neaşteptate avantaje.
— Nici nu mă îndoiesc. Casa de bel Auster, carevasăzică? Renumiţii
negustori de băuturi alcoolice? Ce drăguţ! Şi mie îmi plac astfel de licori. Ca să
spun drept, prefer să le cumpăr cu butoiul.
— Serios, domnule? Locke surâse. Păi, tocmai asta-i specialitatea firmei
noastre; o grămadă de lucruri minunate şi surprinzătoare ies din butoaiele
noastre. Ne mândrim cu faptul că satisfacem întotdeauna clienţii – că le oferim
produse pe măsură. Dinte pentru dinte, dacă mă-nţelegeţi.
— Vă înţeleg, zise Capa Raza, cu un zâmbet sinistru pe chip. O filosofie de
afaceri admirabilă; una pe gustul meu.
— A, sigur că da! exclamă Locke. Îmi amintesc acum de ce îmi păreţi
cunoscut, Jupâne Anatolius. Nu cumva aveţi o soră? Poate chiar două? Mi se
pare că le-am întâlnit la un moment dat – asemănarea este izbitoare.
— Nu, rosti Capa Raza, încruntat, mă tem că vă înşelaţi; eu nu am surori.
Doña Sofia, Jupâne Fehrwight, mi-a făcut deosebită plăcere să vă întâlnesc, dar
mă tem că am treabă în altă parte; vă doresc amândurora distracţie plăcută la
serbarea din această seară!
Locke întinse mâna şi surâse nevinovat, cu prietenie.
— Este întotdeauna o plăcere să cunosc oameni noi, Jupâne Anatolius. Poate
ne vom mai întâlni.
Capa Raza privi mâna întinsă de Locke, apoi păru să-şi recapete cumpătul; nu
ar fi putut refuza o asemenea politeţe fără să provoace o mare agitaţie. Mâna sa
puternică îi prinse braţul lui Locke, iar Locke răspunse la fel. Degetele celeilalte
mâini a lui Locke tresăriră; dacă nu ar fi avut stiletul ascuns cât se poate de
inoportun într-o cizmă, ar fi fost nespus de tentat să îl folosească.
 — Sunteţi foarte bun, Jupâne Fehrwight, dar mă îndoiesc, zise Capa Raza cu
un chip inexpresiv.
— Dacă am învăţat câte ceva despre oraşul ăsta, Jupâne Anatolius, rosti
Locke, ei bine, am învăţat că este plin de surprize. Să aveţi o seară bună!
— Mulţumesc, la fel şi dumneata, negustorule din Emberlain, spuse Raza.
Intră iute în mulţime; Locke îl privi până dispăru din vedere. Raza se întoarse
o dată, şi privirile li se încrucişară din nou, iar apoi Capa se făcu nevăzut pe
scările către nivelul superior, cu pulpanele hainei cenuşii fluturându-i în urmă.
— Lukas, rosti Doña Sofia, mi-a scăpat mie ceva?
— Să vă scape ceva? Locke zâmbi iarăşi cu zâmbetul nevinovat al lui
Fehrwight. Nu cred, doamnă. Doar că omul acela semăna cu cineva pe care l-am
cunoscut cândva.
— Un prieten din Emberlain?
— A, nu, zise Locke. Nu un prieten. Iar omul de care vorbesc este mort –
foarte, foarte mort. Dându-şi seama că îşi încleştase dinţii, se relaxă şi continuă:
Mergem să o căutăm pe Doña Vorchenza, doamnă?
— A, da, spuse Sofia. Da, hai să ne continuăm drumul. Urmează-mă. Îl
conduse pe scările pe care urcase Raza, până la o altă galerie ticsită cu lume bună
– „sânge albastru şi sânge auriu―, cum i-ar fi numit Părintele Lanţuri. În loc de o
masă de banchet, la acest nivel se afla un bar – treisprezece metri de scoruş
lustruit la care serveau două duzini de bărbaţi şi de femei, toţi purtând livreaua
Ducelui. În spatele lor, pe mese şi în rafturi, se înălţau mii şi mii de sticle.
Felinare alchimice fuseseră aşezate în spatele lor, scăldând galeria în fâşii
multicolore. Imense piramide de cupe de vin şi de halbe de bere erau rânduite în
părţile barului, în spatele unor cordoane de catifea; un gest neprofesionist ar fi
făcut să se sfărâme pe jos cristale în valoare de sute de coroane. Jachete Negre
stăteau drepţi lângă piramidele de sticlă, pentru mai multă siguranţă. Şi pentru că
tot veni vorba de piramide – încă una dintre acele minunate sculpturi piramidale
fusese aşezată aici, la câţiva paşi în dreapta barului, în spatele unui cordon de
catifea.
Doña Sofia îl duse spre vest, dincolo de bar şi de şirul lung de nobili care
aşteptau să primească o porţie din curajul lichid preferat; era limpede că unii
dintre ei aveau deja probleme cu delicata artă a statului în picioare. Pe peretele
vestic al galeriei se găsea o uşă masivă din scoruş cu pecetea argintie a
blazonului personal al Ducelui Nicovante. Doña Sofia deschise această uşă şi îl
conduse printr-un holişor curbat, luminat de strălucirea argintie şi discretă a
felinarelor alchimice. În acest hol dădeau trei uşi, iar Doña Sofia îl duse la cea
din capătul îndepărtat, lângă ceea ce Locke bănuia a fi peretele nordic al turnului.
 — Şi-acum, zise Doña Sofia, cu un rânjet, fie dăm de Doña Vorchenza, fie
dăm peste nişte tineri care fac ceva necuviincios... Întredeschise uşa şi aruncă o
privire înăuntru, apoi îl trase pe Locke de mânecă. E totul în regulă, şopti ea. Am
găsit-o.
Locke şi Sofia aveau în faţa ochilor o cameră aproape pătrată cu un perete
exterior uşor curbat; spre deosebire de galeriile publice, suprafaţa de Sticlă-
străveche din această parte a turnului era opacă. Pe peretele nordic era o singură
fereastră, al cărei oblon din lemn şedea întredeschis pentru a lăsa să pătrundă
lumina soarelui şi aerul cald al după-amiezii.
În cameră era un singur scaun de lemn, cu spătar înalt, iar în el se afla o
singură bătrână cocoşată; era aplecată deasupra unor croşete sclipitoare, complet
absorbită de obiectul neidentificabil ce îi atârna din poală. Câteva ghemuri de
lână neagră zăceau la picioarele ei. Era îmbrăcată excentric, cu o haină neagră
bărbătească şi cu o pereche de pantaloni mov-închis precum cei purtaţi în mod
tradiţional de ofiţerii de cavalerie; micii ei conduri negri se curbau la vârfuri, de
parcă ar fi fost desprinşi dintr-un basm. Părea să aibă ochii limpezi îndărătul
ochelarilor în formă de semilună, dar nu şi-i ridică din împletitura ei când Doña
Sofia îl conduse pe Locke până în mijlocul camerei.
— Doña Vorchenza? Sofia îşi drese glasul şi vorbi mai tare: Sunt Sofia,
doamnă... Am adus pe cineva cu care să faceţi cunoştinţă.
Snick-snick, se auzi de la croşetele Doñei Vorchenza, snick-snick. Însă ochii
tot nu se ridicară.
— Doña Angiavesta Vorchenza, îi zise Sofia lui Locke, contesa văduvă a
Sticlei-de-Chihlimbar. Ea, ăă... are momente, oftă Sofia. Pot să te rog să rămâi cu
ea o clipă? Mă duc până la bar; îi place destul de mult vinul alb. Poate că un
pahar o va aduce în simţiri.
— Sigur că da, Doña Sofia, spuse Locke voios. Va fi onoarea mea să stau cu
contesa. Aduceţi-i ce credeţi de cuviinţă.
— Vrei să îţi aduc şi ţie ceva, Lukas?
— O, nu, sunteţi prea amabilă, doamnă. O să iau ceva mai târziu, poate.
Sofia încuviinţă şi se retrase din cameră, închizând uşa cu un păcănit în urma
ei. Locke făcu câţiva paşi, cu mâinile la spate.
Snick-snick, continuară croşetele, snick-snick. Locke ridică din sprâncene.
Obiectul ce se revărsa din acele croşete rămânea un mister perfect. Poate că nu
era încă gata. Oftă, mai făcu câţiva paşi şi se întoarse să privească pe fereastră.
Dealurile verzi-maronii se întindeau în zarea curbată de la miazănoapte de
oraş; Locke putea să vadă liniile maronii ale drumurilor, acoperişurile colorate
ale micilor clădiri şi cenuşiul-albăstrui al Angevinului, toate pierzându-se în
pâcla dogoritoare şi în depărtare. Soarele învăluia totul într-o lumină albă şi
fierbinte; nu era nici urmă de vreun nor.
Simţi deodată o durere cruntă şi înţepătoare în partea stângă a cefei.
Locke se răsuci şi duse mâna la locul dureros; simţi un pic de umezeală sub
degete. Doña Angiavesta Vorchenza, contesa văduvă a Sticlei-de-Chihlimbar,
stătea în faţa lui, scoţând croşeta de împletit pe care tocmai i-o înfipsese în ceafă.
Acum ochii îi erau plini de viaţă îndărătul acelor ochelari în formă de semilună,
şi un zâmbet înflorise prin reţeaua de riduri de pe chipul ei sfrijit.
— Gaaaaaaaaaaaah-owwwwww! Îşi frecă gâtul şi îşi păstră accentul vadran cu
mare dificultate. Ce naiba a mai fost şi asta?
— Salcia-durerii, Jupâne Ghimpe, rosti Doña Vorchenza. Otrava copacului de
salcia-durerii, de care sunt sigură că ai auzit. Mai ai doar câteva minute de trăit...
şi mi-ar plăcea foarte mult să ţi le petreci vorbind cu mine.

— M-aţi... m-aţi...
— Înjunghiat în gât. Da, ei bine, trebuie să mărturisesc că a fost o plăcere,
dragul meu. Ce pot să spun? Ne-ai pus pe fugă, nu glumă!
— Dar... dar... Doña Vorchenza, nu înţeleg. Cu ce v-am supărat?
— Poţi renunţa la accentul vadran. Este excelent, însă mă tem că nu vei izbuti
să-ţi faci micul spectacol de data asta, Jupâne Ghimpe.
Locke oftă şi se frecă la ochi.
— Doña Vorchenza, dacă croşeta aceea chiar este otrăvită, de ce naiba ar mai
trebui să-mi bat gura de pomană?
— În sfârşit, o întrebare rezonabilă. Întinse mâna în partea din faţă a tunicii şi
scoase un mic flacon de sticlă, cu capac din argint. În schimbul cooperării tale,
sunt gata să îţi ofer antidotul. Desigur, te vei preda fără să opui rezistenţă. Te afli
la câteva sute de metri în aer şi toţi Nocturnii mei sunt aici, pe post de servitori.
Ai fi tratat ca ultimul om dacă ai încerca să fugi mai departe de trei metri de
holul acela.
— Nocturni... dumitale... Vreţi să spuneţi... Cred că glumiţi. Dumneavoastră
sunteţi Păianjenul?
— Da, zise ea, şi îţi jur pe toţi zeii că mă simt excelent pentru că pot în sfârşit
să mărturisesc asta cuiva care poate aprecia.
— Dar, rosti Locke, Păianjenul este... sau cel puţin credeam că Păianjenul
este…
 — Un bărbat? Tu şi întreg oraşul, Jupâne Ghimpe. Presupunerile celorlalţi mi
s-au părut dintotdeauna cea mai bună deghizare cu putinţă – nu eşti de acord?
— Hmmm...
Locke chicoti morocănos. O amorţeală furnicătoare i se întindea în jurul rănii;
deci nu era doar în mintea lui! Prins în propriul laţ, Doña Vorchenza.
— Trebuie să fii sclipitor, Jupâne Ghimpe, spuse Doña Vorchenza. Nu încape
îndoială; să izbuteşti ce ai izbutit tu, să-mi pui oamenii să caute cai verzi pe
pereţi în ultimii ani... Zeii îmi sunt martori când spun că mi-aş dori să nu fiu
nevoită să te azvârl într-o colivie. Poate că vom ajunge la o înţelegere după ce ţi-
oi lăsa câţiva ani de gândire. Trebuie să fie o senzaţie foarte nouă şi foarte stranie
să fii prins într-o asemenea capcană.
— O, nu. Locke oftă şi se luă cu mâinile de cap. Îmi pare rău să vă
dezamăgesc, Doña Vorchenza, însă lista oamenilor care nu m-au întrecut în
isteţime pare să se micşoreze cu fiecare clipă ce trece.
— Ei bine, rosti Doña Vorchenza, asta nu are cum să fie plăcut. Dar hai, cred
că te simţi deja destul de ciudat; cred că te clatini pe picioare. Spune da. Spune-
mi unde sunt banii pe care i-ai furat şi poate că o să mai scad din anii ăia pe care
îi vei petrece în Palatul Răbdării. Dă-mi numele complicilor tăi şi sunt convinsă
că vom ajunge la o înţelegere.
— Doña Vorchenza, zise Locke cu greutate, nu am complici şi, chiar dacă aş
fi avut, în nici un caz nu v-aş spune unde se află.
— Şi Graumann?
— Graumann este un mercenar, rosti Locke. El chiar crede că sunt negustor
din Emberlain.
— Şi acei aşa-zişi bandiţi de pe aleea de lângă Templul Apelor Prielnice?
— Tot mercenari, fugiţi de multă vreme înapoi în Talisham.
— Şi falşii Nocturni, cei care au vizitat familia Salvara?
— Homunculi, spuse Locke. Îmi ies din fund când e lună plină; sunt o
adevărată bătaie de cap, de câţiva ani încoace.
— Of, Jupâne Ghimpe... salcia-durerii îţi va pune lacăt la gura aia bogată. Nu
trebuie să dai în vileag totul chiar acum; doar predă-te ca să îţi pot da acest
flacon, şi ne vom putea continua discuţia în nişte împrejurări ceva mai plăcute.
Locke o privi îndelung pe Doña Vorchenza; se uită în ochii aceia îmbătrâniţi
şi citi acolo satisfacţia evidentă, iar mâna i se strânse instinctiv într-un pumn.
Poate că Doña Vorchenza se obişnuise atât de mult cu aura ei de privilegiu încât
uitase de diferenţa de vârstă dintre ei; sau poate că pur şi simplu nu îşi închipuise
niciodată că un bărbat de un asemenea rafinament aparent, fie el şi un infractor,
ar putea face ceea ce făcu Locke în acel moment.
 O pocni drept în gură, o dreaptă răsucită ce ar fi fost comică împotriva unei
femei mai tinere şi mai zdravene. Însă lovitura fu suficientă pentru a-i da capul
pe spate Doñei Vorchenza; ochii i se rostogoliră în cap şi genunchii îi cedară.
Locke o prinse în timp ce cădea, şterpelindu-i cu atenţie flaconul dintre degete pe
când făcea asta. O urcă iarăşi în scaunul ei, apoi desfăcu flaconul şi îl dădu pe
gât. Lichidul călduţ avea gust de lămâie; îl înghiţi hulpav şi azvârli flaconul gol.
După aceea, lucrând în cea mai mare grabă, îşi scoase haina şi o folosi ca să o
lege pe Doña Vorchenza de scaun, înnodând mânecile de câteva ori la spate.
Ea gemu, cu bărbia căzută în piept; Locke o bătu pe umăr. Dintr-un impuls, îşi
trecu mâinile iute (şi cât se poate de politicos) prin jiletca ei; mormăi satisfăcut
când dădu peste o punguţă de mătase ce zornăia cu monede.
— Nu-i chiar ceea ce speram, rosti el, dar să zicem că suntem chit pentru o
nenorocită de croşetă înfiptă în gât, hmmm?
Locke se ridică şi începu să umble de colo-colo câteva momente. Se întoarse
către Doña Vorchenza, îngenunche în faţa ei şi spuse:
— Doamnă, mă doare că sunt nevoit să tratez pe cineva ca dumneavoastră atât
de grosolan; adevărul este că vă admir foarte mult şi în orice altă situaţie aş fi
fost foarte curios să aflu unde am dat-o în bară, mai exact, şi ce m-a dat de gol.
Însă trebuie să recunoaşteţi că aş fi nebun dacă aş accepta să vă însoţesc; Palatul
Răbdării pur şi simplu nu reprezintă o variantă. Aşa că vă mulţumesc pentru o
după-amiază foarte interesantă şi vă rog să le transmiteţi salutările mele Donului
şi Doñei Salvara.
Acestea fiind spuse, dădu oblonul la o parte şi ieşi pe fereastră. Dacă priveai
mai îndeaproape exteriorul Bătăii-Corbului, puteai observa că este acoperit cu
neregularităţi: mici scobituri şi praguri ce înconjurau turnul la fiecare nivel.
Locke păşi pe un prag îngust de vreo cincisprezece centimetri; se lipi cu burta de
sticla caldă a turnului şi aşteptă ca zvâcnetul sângelui din tâmple să nu mai bată
precum bubuiturile pumnilor unui zdrahon. Dar asta nu se întâmplă şi el oftă.
— Sunt regele idioţilor, bombăni el, al tuturor nenorociţilor de idioţi din
întreaga lume.
Vântul călduţ îi vâjâi în spate când păşi spre dreapta; pragul se lăţi câteva
clipe mai târziu şi el găsi o scobitură în care să-şi vâre mâna. Prinzând curaj şi
ştiind că nu este în pericol imediat de a cădea, Locke aruncă o privire peste umăr
şi o regretă de îndată.
Turnul de sticlă oferea un strat izolant între privitor şi privelişte; odată ce
ieşeai din el, ţi se părea că toată lumea se prăvăleşte într-un arc imens. Nu se afla
la două sute de metri în văzduh, ci la trei sute, la trei mii, la trei sute de mii – un
număr inimaginabil de metri pe care numai zeii îşi permiteau să o sfideze. Îşi
strânse puternic ochii şi se apucă de peretele de sticlă de parcă ar fi putut să se
facă totuna cu el, precum mortarul între pietre. Porcul şi claponul din stomac
erau nerăbdători să iasă de-acolo într-un şuvoi de vomă; îşi simţea gâtlejul pe
punctul de a le satisface cererea.
Pe toţi zeii, îşi zise el în gând, mă întreb dacă sunt pe una dintre secţiunile
transparente ale turnului. Cred că arăt al naibii de haios.
Deasupra se auzi un scârţâit; el îşi ridică privirea şi rămase cu gura căscată.
Una dintre cuştile liftului se îndrepta către el; avea să fie pe aceeaşi parte a
turnului şi să treacă aproximativ la un metru de locul în care se afla el.
Era gol.
— Paznicule Strâmb, şopti Locke, o s-o fac şi pe asta, dar îţi cer un singur
lucru: fă-mă să uit, la naiba! Fură-mi amintirea asta din cap. Şi nu o să mai urc
niciodată la mai mult de un metru de pământ cât oi mai trăi. Îţi jur!
Cabina scârţâia tot mai aproape; întâi la trei metri de el, apoi la doi şi apoi
fundul cabinei fu la nivelul ochilor săi. Trăgând adânc aer în piept, cu răsuflarea
întretăiată şi panicată, Locke se întoarse până ajunse cu spatele lipit de sticla
turnului. Atât cerul, cât şi lumea de sub picioarele sale păreau prea vaste ca să le
poată cuprinde cu privirea; ferească zeii, nici nu voia să se gândească la ele.
Cabina trecu pe lângă el; gratiile ei erau chiar acolo, la un metru distanţă, la peste
cincizeci de etaje înălţime.
Urlă şi se împinse cu putere de peretele de sticlă al turnului. Când se lovi de
gratiile de fier ale cabinei, se agăţă de ele cu disperarea unei pisici care se agaţă
de o creangă; cabina se clătină într-o parte şi în cealaltă, iar Locke se strădui din
toate puterile să ignore lucrurile incredibile pe care această clătinare le producea
cerului şi întregii zări. Uşa cuştii – trebuia să descuie uşa cabinei.
Lucrând cu mâini care îi tremurau de parcă aerul ar fi fost îngheţat, Locke
dădu la o parte zăvorul de la uşa cabinei şi o deschise. Apoi îşi făcu vânt cu
băgare de seamă şi trecu de colţ, din exterior în interior, şi cu o ultimă senzaţie
de groaznică ameţeală se întinse şi trânti uşa în urma sa. Se aşeză pe podeaua
cabinei, trăgând cu nesaţ aer în piept, tremurând de uşurare şi din pricina
efectelor otrăvii.
— Of, mormăi el. Ei bine, a fost al naibii de înspăimântător!
O cabină plină cu oaspeţi nobili urca la vreo şapte metri în dreapta sa; bărbaţii
şi femeile din cabină îl priviră curioşi, iar el le făcu semn cu mâna.
Se temu ca nu cumva cabina să se oprească înainte de a ajunge jos şi să
înceapă să urce îndărăt; hotărî ca, în acest caz, să îşi încerce norocul la Palatul
Răbdării. Însă cabina continuă să coboare până la pământ; pesemne că
Vorchenza era încă legată de scaun, imobilizată. Locke se ridică în picioare când
cabina atinse pământul; oamenii în livrea care deschiseră uşa îl priviră cu ochi
holbaţi de mirare.
 — Iertaţi-mă, îl întrebă unul dintre ei, dar aţi fost... aţi... aţi fost în cabina asta
de când a părăsit platforma de îmbarcare?
— Bineînţeles, rosti Locke. Silueta aceea pe care aţi văzut-o, ţâşnind de pe
turn? Pasăre. Cea mai mare pasăre pe care aţi văzut-o vreodată. M-am speriat al
naibii de tare, să vă spun drept. Nu vă supăraţi, trăsurile acelea sunt de închiriat?
— Mergeţi la şirul dinspre exterior, zise lacheul, şi căutaţi-le pe cele cu
steaguri şi felinare albe.
— Vă rămân recunoscător. Locke scotoci iute prin conţinutul pungii de bani a
Doñei Vorchenza; înăuntru era o cantitate satisfăcătoare de galbeni şi de arginţi.
Le azvârli câte un solon oamenilor în livrea de lângă cuşcă în timp ce ieşea din
ea. Deci a fost o pasăre, da?
— Da, domnule, rosti celălalt bărbat scoţându-şi pălăria neagră de pe cap. Cea
mai mare pasăre pe care am văzut-o vreodată.

Trăsura închiriată îl lăsă la Dealul Şoaptelor; plăti foarte bine – genul de „uită
că ai făcut cursa asta― – şi apoi porni prin Funingine de capul lui. Era cam pe la
al şaselea ceas al serii când ajunse înapoi la bordei, dând buzna pe uşa cu
draperie şi răcnind:
— Jean, avem o problemă a naibii de mare…
Şoimarul stătea în centrul odăii, rânjind la Locke, cu mâna strânsă în faţa sa.
Locke înregistră într-o fracţiune de secundă întregul tablou care i se înfăţişa:
Ibelius zăcând nemişcat lângă peretele îndepărtat şi Jean prăbuşit la picioarele
Magului-Juruit, zvârcolindu-se de durere.
Vestris stătea cocoţată pe umărul stăpânului său; îl ţintui cu ochii săi negri-
aurii, apoi îşi căscă ciocul şi ţipă triumfător. Locke tresări când o auzi.
— O, da, Jupâne Lamora, zise Şoimarul. Da, chiar aş spune că aveţi o
problemă a naibii de mare.
 INTERLUDIU: Tronul în scrum

Therim Pel fusese cândva numit Giuvaierul Eldrenilor; era cel mai mare şi
mai impresionant dintre oraşele lăsate de acea seminţie dispărută în negura
timpului oamenilor care au pus stăpânire pe ţinuturile lor mult după ce ei n-au
mai fost.
Therim Pel se afla la izvoarele fluviului Angevin, acolo unde apele acestuia se
revărsau într-un şuvoi înspumat din munţi; se afla sub măreţia lor stâncoasă şi
era înconjurat de câmpuri mănoase cale de două zile de mers călare, în toate
direcţiile. Toamna, acele câmpuri se unduiau sub povara grânelor chihlimbarii;
un dar demn de o cetate de scaun, aşa cum era Therim Pel.
Toate oraşele de la miazăzi se supuneau Tronului Therin. Inginerii imperiului
construiseră zeci de mii de kilometri de drumuri ca să lege aceste oraşe între ele.
Generalii imperiului conduceau trupele care prindeau bandiţii de pe ele şi păstrau
garnizoane în oraşele mai mici şi în sate ca să asigure fluxul neîntrerupt al
negoţului şi al scrisorilor dintr-un capăt al imperiului în celălalt – de la Marea de
Fier până la Marea de Bronz.
Karthain şi Lashain, Nessek şi Talisham, Espara şi Ashmere, Iridain şi
Camorr, Balinel şi Issara; toate aceste puternice oraşe-state erau cârmuite de
Duci care îşi primeau coroanele de argint din mâinile împăratului însuşi; puţinii
Duci rămaşi în ziua de azi or fi având ei mare putere, dar sunt autoproclamaţi;
liniile genealogice nobile datând până în vremea Tronului Therin au fost retezate
de mult.
Tronul Therin a intrat în declin când au apărut vadranii de la miazănoapte. Un
popor al mării năvălitor, aceştia au pus stăpânire pe protectoratele Tronului din
jumătatea nordică a continentului; au numit cele şapte mari râuri care se vărsau
în marea nordică cei Şapte Dovlecei Sfinţi, şi au descurajat eforturile Tronului de
a-şi redobândi teritoriul zdrobind toate oştile trimise la miazănoapte. Slăbit,
Tronul Therin nu a mai putut depune un efort susţinut şi astfel a fost micşorat.
Micşorat, dar nu distrus.
A fost nevoie de Magii-Juruiţi din Karthain ca să se ajungă la asta. Magii-
Juruiţi de-abia se formaseră în oraşul Karthain; începuseră să-şi extindă sfera de
influenţă a breslei lor deosebite şi mortale şi în alte oraşe, şi nu dădeau semne că
ar lua în seamă cererile tot mai mânioase ale împăratului din Therim Pel. Acesta
insista ca ei să-şi înceteze activităţile, iar ei i-au răspuns cu o scrisoare scurtă în
care înşirau preţurile pentru care Augusta Sa Maiestate le putea folosi serviciile.
Împăratul şi-a trimis atunci propriul cerc regal de vrăjitori; au fost omorâţi până
la ultimul. În acest caz, împăratul şi-a strâns legiunile şi a pornit spre Karthain,
jurând să-i răpună toţi vrăjitorii care pretindeau titlul de Mag-Juruit.
Declaraţia de război a împăratului puse la grea încercare regulile noii bresle,
care ameninţase în public cu represalii cumplite împotriva oricui ar fi cutezat să
le facă rău.
În timpul marşului către Karthain, oştenii împăratului izbutiră să omoare cam
o duzină. Patru sute de Magi-Juruiţi dădură piept cu legiunile imperiale chiar la
răsărit de Karthain; vrăjitorii binevoiseră să iasă la luptă în câmp deschis. În mai
puţin de două ceasuri, o treime din forţele împăratului fuseseră măcelărite.
Neguri ciudate se înălţau din pământ, dându-le manevrele peste cap; năluci şi
fantasme îi chinuiau. Săgeţile se opreau în văzduh şi cădeau la pământ sau erau
azvârlite înapoi asupra arcaşilor ce le trăseseră. Camarazii se luptau între ei,
înnebuniţi şi induşi în eroare de vrăjitoriile care puneau stăpânire pe acţiunile
oamenilor de parcă aceştia nu ar fi fost altceva decât simple marionete. Împăratul
însuşi fu sfârtecat de garda sa personală. Se spune că n-a mai rămas din el nici o
bucată mai mare de-un deget care să fie arsă pe rug mai apoi. Imperiul suferi o
înfrângere zdrobitoare – generalii rămaşi se împrăştiară care încotro, iar oştenii
fugiră cât îi ţineau picioarele ca să ducă vestea în Therim Pel.
Însă lucrurile nu se sfârşiră aici. Conclavul Magilor-Juruiţi hotărî să-şi pună în
aplicare regulile şi să o facă de asemenea manieră încât întreaga lume să se
cutremure la simplul gând de a-i mai supăra, câtă vreme vor mai avea oamenii
amintiri.
Se răzbunară asupra oraşului Therim Pel.
Furtuna de foc pe care o invocară fu oricum, numai naturală nu. Patru sute de
magi, lucrând împreună, aprinseră în inima imperiului ceva ce istoricii încă se
tem să descrie. Se zice că flăcările erau albe ca miezul stelelor; coloanele de fum
negru puteau fi văzute de departe, din adânca Mare de Fier, din Camorrul de la
răsărit şi chiar la miazănoapte, din Vintila, capitala tânărului Regat al celor Şapte
Dovlecei.
Chiar şi această invocare hidoasă nu putu să deterioreze Sticla-străveche;
acele structuri din oraş care erau clădite prin meşteşugul Eldrenilor scăpară cu
bine. Însă toate celelalte fură înghiţite de flăcări; lemnul, piatra, metalul,
mortarul, hârtia şi făpturile. Toate clădirile oraşului, întreaga cultură şi toată
populaţia oraşului care nu putu scăpa cu fuga înainte ca magii să-şi înceapă
lucrarea, toate fură prefăcute într-un pustiu de cenuşă – un pustiu de treizeci de
centimetri grosime peste o cicatrice neagră făcută pe faţa pământului.
Acea cenuşă se învârtejea în aerul fierbinte la picioarele singurului obiect
făcut de mâna omului pe care magii îl păstraseră voit: tronul imperial. Acel scaun
se află şi în ziua de azi, în oraşul bântuit Therim Pel, înconjurat de un câmp de
cenuşă pe care timpul şi ploile l-au preschimbat într-un soi de asfalt negru.
Nimic nu mai creşte în Therim Pel; nici un om cu capul pe umeri nu mai pune
piciorul pe locul acelui monument al hotărârii Magilor-Juruiţi din Karthain.
Ei au fost cei care au năruit Tronul Therin cu acel foc nepământesc; ei au
azvârlit oraşele-state de la miazăzi într-un veac de războaie şi de vrajbă, în timp
ce Regatul celor Şapte Dovlecei devenea tot mai puternic la miazănoapte.
Aceasta este imaginea care le vine în minte oamenilor când se gândesc să
supere un Mag-Juruit – imaginea unui scaun gol într-o mare uscată şi pustiită.
 CAPITOLUL ŞAISPREZECE

Dreptatea este roşie

Şoimarul îşi mişcă degetele, iar Locke Lamora căzu în genunchi, simţind cum
o durere foarte familiară îi cuprinde oasele. Se prăvăli pe podeaua bordeiului,
lângă Jean.
— Ce plăcere îmi face să văd că ai supravieţuit micului nostru aranjament de
la Gaura Ecoului, rosti vrăjitorul. Sunt impresionat. Chiar punându-ţi la socoteală
reputaţia, îmi închipuisem că am fost prea isteţi pentru tine. Chiar în după-
amiaza asta credeam că îl caut doar pe Jean Tannen; dar am dat peste ceva mult
mai plăcut.
— Eşti un animal nenorocit şi sadic, scuipă Locke.
— Nu, zise Magul-Juruit. Pur şi simplu mă supun ordinelor clinetului meu,
care mă plăteşte. Şi am primit ordine să mă asigur că ucigaşul surorilor clientului
meu are parte de o moarte lentă. Şoimarul îşi trosni degetele. Pe tine te consider
un cadou picat din cer.
Locke ţipă şi se întinse spre Magul-Juruit, impunându-şi asta în ciuda durerii
copleşitoare, însă Şoimarul mormăi ceva în barbă şi intensitatea senzaţiilor
exasperante şi înţepătoare păru să se înzecească. Locke se prăbuşi pe spate şi
încercă să respire, dar muşchii spatelui şi cei de sub plămâni păreau tari ca piatra.
Când Magul-Juruit îl eliberă din strânsoare, Locke se tăvăli pe jos, icnind.
Odaia se învârtea în jurul lui.
— Este foarte ciudat cum dovada izbânzilor noastre poate deveni unealta
nimicirii noastre, spuse Şoimarul. Jean Tannen, spre exemplu, pesemne că eşti
un luptător excelent de vreme ce ai izbutit să le faci de petrecanie surorilor
clientului meu, deşi văd că ai avut şi tu de suferit de pe urma lor. Şi acum iată
cum te lovesc ele de pe tărâmul umbrelor. Se pot trage foarte multe concluzii
când cineva de genul meu pune mâna pe rămăşiţele materiale ale unui om – cum
ar fi coji de unghii. Şuviţe de păr. Sânge pe lama unui cuţit.
Jean gemu, neputând să vorbească din pricina durerii.
— O, da, rosti Şoimarul. Am fost foarte surprins să constat la cine m-a dus
sângele acela. Dacă aş fi fost în locul tău, m-aş fi urcat în prima caravană şi aş fi
fugit în cealaltă parte a continentului. Poate că ai fi fost lăsat în pace.
 — Ticăloşii Gentilomi nu se lasă la nevoie unul pe altul, nici nu fug când au
de plătit nişte poliţe, şuieră Locke.
— Aşa este, zise Magul-Juruit. Şi de-aia mor la picioarele mele în bordeie
mizere precum acesta.
Vestris îşi luă zborul de pe umărul lui şi se duse în alt colţ al camerei,
privindu-l pe Locke cu ură şi dând din cap agitat. Şoimarul băgă o mână în haină
şi scoase un sul de pergament, o pană şi o sticluţă cu cerneală. Desfăcu sticluţa şi
o aşeză pe pat; înmuie pana şi îi zâmbi lui Locke.
— Jean Tannen, rosti el. Ce nume simplu; uşor de scris. Chiar mai uşor decât
a fost să-l cos.
Pana îi lunecă pe pergament; scrise cu bucle mari, iar zâmbetul i se lăţi cu
fiecare literă. După ce isprăvi, firul argintiu îi apăru de după degetele mâinii
stângi şi el începu să le mişte într-un ritm aproape hipnotic. O lucire argintie şi
palidă se înălţă de pe pagina din mâinile sale, scoţându-i în evidenţă curbele
chipului.
— Jean Tannen, spuse el. Ridică-te, Jean Tannen. Vreau să faci ceva.
Cutremurându-se, Jean se ridică, mai întâi în genunchi, apoi în picioare.
Rămase în faţa Şoimarului; în ceea ce-l privea, Locke încă nu putea să se mişte.
— Jean Tannen, continuă Magul-Juruit, ridică-ţi securile. Nimic nu ţi-ar face
mai multă plăcere în clipa asta decât să-ţi ridici securile.
Jean băgă mâna sub pat şi apucă Surorile Năbădăioase; le luă cu amândouă
mâinile şi colţurile gurii i se ridicară.
— Îţi place să le foloseşti, nu-i aşa, Jean? Şoimarul mişcă firele argintii din
mâna stângă. Îţi place să simţi cum muşcă din carne. Îţi place să vezi cum
ţâşneşte sângele. O, da... nu-ţi face griji. Vreau să faci ceva cu ele.
Şoimarul arătă spre Locke cu foaia de hârtie în mâna dreaptă.
— Omoară-l pe Locke Lamora, spuse el.
Jean se înfioră; făcu un pas către Locke, apoi şovăi. Se încruntă şi închise
ochii.
— Îţi rostesc numele dat, Jean Tannen, stărui Magul-Juruit. Îţi rostesc numele
dat, numele adevărat, numele spiritului. Îţi rostesc numele. Omoară-l pe Locke
Lamora. Ridică-ţi securile şi omoară-l pe Locke Lamora.
Jean făcu încă un pas poticnit spre Locke; îşi ridică încet securile. Păru să-şi
încleşteze dinţii. O lacrimă se rostogoli din ochiul său drept; trase adânc aer în
piept, apoi mai făcu un pas. Suspină şi înălţă Surorile Năbădăioase deasupra
capului.
— Nu, zise Şoimarul. O, nu. Stai. Dă-te înapoi.
Jean se supuse, dându-se înapoi cam cu un metru faţă de Locke, care înălţă
rugăciuni mute de uşurare, amestecate cu teamă pentru ce ar putea urma.
 — Jean este cam milos, rosti Şoimarul, dar tu eşti adevăratul molâu, nu-i aşa?
Tu eşti cel care mă ruga să-i fac orice, numai să-i las prietenii în pace; tu eşti cel
care a intrat în butoi cu buzele strânse, deşi ai fi putut să-ţi trădezi prietenii şi să
scapi cu viaţă, poate. Ştiu cum vom face. Jean Tannen, lasă jos securile.
Surorile Năbădăioase izbiră podeaua cu un zgomot sec şi puternic, săriră şi
ajunseră chiar sub ochii lui Locke. O clipă mai târziu, Magul-Juruit vorbea în
graiul său vrăjitoresc şi mişca firele din mâna sa stângă; Jean ţipă şi căzu la
pământ, tremurând slab.
— Ar fi mult mai bine, cred, dacă tu l-ai omorî pe Jean, Jupâne Lamora, zise
Şoimarul.
Vestris ţipă către Locke; sunetul avea tonul ciudat al râsului.
O, băga-mi-aş! îşi spuse Locke. Zeii să ne ferească!
— Bineînţeles, continuă Şoimarul, ştim deja că numele tău de familie este
fals. Dar mie nu-mi trebuie un nume complet; chiar şi un fragment dintr-un nume
adevărat va fi de ajuns. O să vezi, Locke. O să vezi, îţi promit. Firele argintii
dispăruseră; înmuie din nou vârful penei şi scrise la repezeală pe pergament.
— Da, zise el. Da. Te poţi mişca din nou. Şi, în timp ce vorbea, chiar asta se
întâmplă; paralizia se ridică şi Locke îşi chirci degetele aşa de încercare. Magul-
Juruit mai învârti o dată firul argintiu; Locke simţi cum ceva ciudat părea să se
formeze în aerul din jurul său, un soi de presiune, şi pergamentul luci din nou.
— Şi-acum, spuse Şoimarul. Îţi rostesc numele, Locke. Îţi rostesc numele dat,
numele adevărat, numele spiritului. Îţi rostesc numele, Locke. Ridică-te. Ridică-
te şi ia securile lui Jean Tannen. Ridică-te şi omoară-l pe Jean Tannen.
Locke se împinse până ajunse în genunchi şi se sprijini o clipă în mâini.
— Omoară-l pe Jean Tannen.
Tremurând, întinse mâna după una din securile lui Jean şi se târî înainte
ţinând-o strâns în mâna dreaptă. Avea răsuflarea întretăiată; Jean Tannen zăcea la
picioarele Magului-Juruit, la un metru şi ceva depărtare, cu faţa în molozul din
bordei.
— Omoară-l pe Jean Tannen.
Locke se opri la picioarele Şoimarului şi îşi întoarse încet capul ca să îl
privească pe Jean. Unul din ochii vlăjganului era deschis, fără să clipească; se
putea citi o groază neprefăcută în el. Buzele lui Jean tremurau fără folos,
străduindu-se să articuleze cuvinte.
Locke se împinse şi ridică securea; mugi nearticulat.
Izbi cu bila cea grea; lovitura nimeri drept între picioarele Şoimarului. Firul
argintiu şi pergamentul zburară din mâinile Magului-Juruit când acesta icni şi se
prăbuşi în faţă, ţinându-se de vintre.
 Locke se roti către dreapta, aşteptând să fie atacat imediat de şoimul-scorpion
însă, spre surprinderea lui, pasărea căzuse de pe cornişa pe care se cocoţase şi se
zbătea pe podeaua bordeiului, bătând zadarnic din aripi, scoţând pe cioc o serie
de ţipete pe jumătate înăbuşite.
Locke arboră cel mai crud zâmbet din viaţa sa în timp ce se ridica în picioare.
— Aşa, deci? îi rânji fioros Magului-Juruit pe când ridica încet securea, cu
bila în jos. Vezi ce vede şi ea? Fiecare simte ce simte şi celălalt?
Vorbele îi aduseră o senzaţie caldă de exaltare, dar fură cât pe ce să îl coste
scump; Şoimarul izbuti să se concetreze îndeajuns pentru a rosti o singură silabă
şi a-şi chirci degetele în gheare. Locke căscă gura şi se poticni îndărăt, gata-gata
să scape securea. Era ca şi cum un pumnal încins îi fusese împlântat prin ambii
rinichi; durerea sfârâitoare îl împiedica să reacţioneze sau măcar să gândească
limpede.
Şoimarul încercă să se ridice, dar Jean Tannen se rostogoli deodată către el şi
întinse o mână, înşfăcându-l de revere. Vlăjganul smuci cu putere şi Şoimarul
căzu iar pe podeaua bordeiului, cu faţa în jos. Durerea din măruntaiele lui Locke
încetă, iar Vestris ţipă încă o dată de pe podea, de lângă picioarele sale. Nu mai
pierdu nici o clipă.
Repezi securea cu o izbitură ca de baros, sfărâmând aripa stângă a lui Vestris
cu un trosnet sec.
Şoimarul răcni şi se zvârcoli, smucindu-se destul de tare încât să scape din
prinsoarea lui Jean pentru câteva secunde. Îşi apucă braţul stâng şi urlă, cu ochii
măriţi din pricina şocului. Locke îl pocni în faţă, cu putere, şi Magul-Juruit se
rostogoli în praf, scuipând sângele care-i ţâşnise pe nas.
— Am o singură întrebare, jigodie netrebnică şi arogantă ce eşti, zise Locke.
Recunosc că partea cu Lamora este uşor de depistat; adevărul este că nu ştiam
cum se traduce când am luat numele ăsta. L-am împrumutat de la un bătrân
vânzător de cârnaţi care a fost bun cu mine cândva, în Cuprins-de-Flăcări, înainte
de molimă. Mi-a plăcut cum sună, atât. Însă de unde şi până unde, continuă el
încet, ai mai scos-o şi pe asta cum că Locke este prenumele care mi-a fost dat la
naştere?
Înălţă securea din nou, o întoarse astfel încât tăişul să fie în jos, şi apoi lovi cu
toată puterea, retezând capul lui Vestris de trup.
Sunetul ţipetelor brusc întrerupte ale păsării răsunară şi se amestecară cu
urletele Şoimarului, care se apucă de cap şi dădu din picioare cu sălbăticie.
Strigătele sale erau nebunie pură şi momentul în care încetară şi el îşi pierdu
cunoştinţa, hohotind, reprezentă o adevărată uşurare pentru urechile lui Locke şi
Jean.
 2

Şoimarul din Karthain se trezi zăcând lat la pământ, cu braţele şi picioarele

depărtate, ţintuite de podeaua plină de praf a bordeiului. În aer plutea mirosul de
sânge – sângele lui Vestris. Închise ochii şi începu să plângă.
— Este legat fedeleş, jupâne Lamora, zise Ibelius. Când vraciul îşi revenise
din vraja aruncată asupra lui de Magul-Juruit, fusese foarte nerăbdător să ajute la
legarea karthanului. Împreună cu Jean, culesese toţi ţăruşii de metal din cealaltă
parte a structurii; îi bătuseră în podea şi Magul-Juruit era prins de ei cu fâşii
rupte din aşternuturile de pat, legate strâns în jurul încheieturilor şi al gleznelor.
Fâşii mai mici fuseseră legate în jurul degetelor, depărtându-le şi imobilizându-
le.
— Bun, spuse Locke.
Jean Tannen stătea pe pat, privindu-l pe Magul-Juruit cu ochi umbriţi şi
nepăsători. Locke stătea la picioarele vrăjitorului, uitându-se la el cu o ură
nemascată. O flacără plăpândă ardea într-un borcan de sticlă; Ibelius se ghemui
lângă el, încingând un pumnal deasupra. Fumul subţire şi maroniu se înălţa spre
tavan.
— Sunteţi nebuni dacă aveţi de gând să mă omorâţi, rosti Şoimarul, printre
sughiţuri. Confraţii mei mă vor răzbuna; gândiţi-vă la consecinţe!
— O, n-am de gând să te omor, replică Locke. Vreau doar să jucăm un mic
joc pe care-mi place să-l numesc „răcneşti de durere până îmi răspunzi naibii la
întrebări―.
— Faceţi ce vreţi, spuse Şoimarul. Codul ordinului meu îmi interzice să
trădez un client.
— A, păi nu mai lucrezi pentru clientul tău, tâmpitule, zise Locke. N-o să mai
lucrezi pentru el în vecii vecilor.
— E gata, Jupâne Lamora, rosti Ibelius.
Magul-Juruit îşi încordă gâtul şi privi spre Ibelius. Înghiţi în sec şi îşi linse
buzele, cu ochii umezi şi injectaţi săgetând prin odaie.
— Ce-ai păţit? Locke întinse mâna şi luă cu grijă pumnalul din mâna
vraciului; lama roşiatică lucea. Ţi-e teamă de foc? De ce? Locke rânji cu o
expresie complet lipsită de umor. Focul este singurul lucru care o să te împiedice
să sângerezi până mori.
Jean se ridică de pe pat şi se lăsă cu genunchii pe braţul stâng al Şoimarului. Îl
apăsă pe încheietură şi Locke veni încet să stea lângă el, cu securea într-o mână
şi cu cuţitul strălucitor în cealaltă.
 — Încuviinţez întru totul, în teorie, zise Ibelius, dar când vine vorba de pus în
practică, cred că o să... mă lipsesc.
— Sigur că da, Jupâne Ibelius, rosti Locke.
Draperia foşni şi vraciul plecă.
— Şi-acum, continuă Locke, sunt de acord că ar fi o idee proastă să te
omorâm. Dar când te voi lăsa să te târăşti înapoi în Karthain, în cele din urmă, o
să ajungi acolo ca un biet obiect de studiu. O să le reaminteşti confraţilor tăi
cocoloşiţi, sadici şi încrezuţi ce li se poate întâmpla când se pun cu prietenii unui
camorrean.
Tăişul securii lui Jean şuieră, retezând degetul mic de la mâna stângă a
Magulul-Juruit. Şoimarul zbieră.
— Ăsta-i pentru Nazca, spuse Locke. Ţi-aduci aminte de Nazca? Repezi tăişul
din nou; inelarul de la mâna stângă se rostogoli în praf şi sângele ţâşni.
— Ăsta-i pentru Calo, continuă Locke.
Încă o lovitură şi urmă degetul mijlociu. Şoimarul se zvârcoli în legături,
smucindu-şi capul în părţi de durere.
— Şi Galdo. Îţi sunt cunoscute numele astea, Jupâne Mag-Juruit? Notele de
subsol din nenorocitul tău de contract? Căci mie îmi sunt teribil de cunoscute. Ei,
şi-acum... degetul care urmează – ăsta este pentru Goangă. De fapt, Goangă ar fi
trebuit să fie probabil degetul mic, dar la naiba! Securea căzu din nou; arătătorul
de la mâna stângă a Şoimarului se alătură semenilor săi în surghiunul însângerat.
— Iar restul, încheie Locke, restul degetelor sunt pentru mine şi Jean.

Fu o muncă anevoioasă; fură nevoiţi să reîncingă pumnalul de câteva ori

pentru a cauteriza toate rănile. Şoimarul tremura de durere când isprăviră; ţinea
ochii închişi şi dinţii încleştaţi. Aerul din odaia închisă duhnea a carne arsă şi a
sânge opărit.
— Şi-acum, zise Locke, stând pe pieptul Şoimarului. Acum e timpul să
vorbim.
— Nu pot, murmură Magul-Juruit. Nu pot... trăda secretele clientului meu.
— Păi, nu mai ai nici un client, replică Locke. Nu-l mai slujeşti pe Capa Raza;
el a angajat un Mag-Juruit, nu o ciudăţenie fără degete cu o pasăre moartă drept
prieten nedespărţit. Când ţi-am retezat degetele, am retezat şi legăturile pe care le
mai aveai cu Raza. Cel puţin aşa văd eu lucrurile.
— Du-te naibii! scuipă Şoimarul.
 — O, bun. Văd că nu se poate cu frumosul. Locke zâmbi din nou şi îi azvârli
lui Jean pumnalul care acum se răcise; acesta îl puse încă o dată deasupra flăcării
şi începu să-l încingă. Dacă ai fi un om obişnuit, te-aş ameninţa că-ţi tai boaşele
acum. Aş face tot soiul de glume nesărate despre eunuci; dar cred că ai putea
îndura asta. Nu eşti un om obişnuit. Cred că singurul lucru pe care ţi-l pot lua
ştiind că te va durea cu adevărat, până în adâncul inimii, rămâne limba.
Magul-Juruit se holbă la el, cu buzele tremurânde.
— Te rog, croncăni el răguşit, ai milă, pentru numele zeilor! Ai milă. Am avut
un contract. Nu făceam decât să mi-l respect.
— Când contractul ăla i-a inclus pe prietenii mei, atunci ai întrecut măsura,
rosti Locke.
— Te rog, murmură Şoimarul.
— Nu, spuse Locke, o voi tăia; o voi cauteriza până te vei zvârcoli acolo unde
zaci. O să te amuţesc – cred că ai putea fi încă în stare să mai faci ceva vrăji şi
fără degete, dar fără limbă...?
— Nu! Te rog!
— Atunci vorbeşte, zise Locke. Spune-mi ce vreau să ştiu.
— O, zeilor, hohoti Şoimarul, zeilor, iertaţi-mă! Întreabă. Întreabă-mă ce vrei
să ştii.
— Dacă te prind că minţi, îl avertiză Locke, întâi îţi tai testiculele, şi-apoi
limba. Să nu care cumva să-mi încerci răbdarea. De ce ne-a vrut morţi Capa
Raza?
— Pentru bani, murmură Şoimarul. Pentru vistieria aia a voastră; am dat de ea
la început, când vă urmăream. Voia să vă folosească doar ca să-i distrageţi
atenţia lui Capa Barsavi; când am descoperit câţi bani furaserăţi deja, a vrut să
vi-i ia – ca să mă plătească. Încă aproape o lună în care l-aş fi slujit. Ca să-l ajut
să-şi termine treburile aici, în oraş.
— Mi-ai omorât prietenii, scrâşni Locke, şi ai încercat să ne omori pe Jean şi
pe mine pentru metalul din vistieria noastră?
— Păreaţi genul de oameni care poartă pică, tuşi Şoimarul. Nu că-i ciudat?
Ne-am gândit că ar fi mai bine pentru noi dacă v-am omorî pe toţi.
— V-aţi gândit bine, încuviinţă Locke. Şi-acum Capa Raza, Regele Cenuşiu
sau cum naiba l-o mai fi chemând.
— Anatolius.
— Ăsta-i numele lui adevărat? Luciano Anatolius?
— Da. De unde-l ştii?
— Du-te naibii, Şoimare, tu trebuie să-mi răspunzi la întrebări. Anatolius. Ce
treabă avea el cu Barsavi?
— Pactul Secret, rosti Magul-Juruit.
 — Ce-i cu el?
— Pactul Secret nu a fost obţinut fără vărsare de sânge... şi fără dificultăţi.
Era un negustor destul de puternic, care a avut resursele necesare pentru a afla ce
puseseră la cale Barsavi şi Păianjenul Ducelui; neavând sânge nobil, s-a cam
supărat că este exclus.
— Şi... Barsavi l-a omorât? întrebă Locke.
— Da. Avram Anatolius, un negustor din Cotul Izvorului. Barsavi i-a ucis –
pe el, pe soţia lui şi pe cei trei copii mai mici: Lavin, Ariana şi Maurin. Însă cei
trei copii mai mari au scăpat cu una dintre cameristele stăpânului. Ea i-a ocrotit,
pretinzând că erau copiii săi. I-a dus în siguranţă, în Talisham.
— Luciano, zise Locke. Luciano, Cheryn şi Raiza.
— Da... fiul cel mare şi surorile gemene. Au fost destul de mistuiţi de gândul
răzbunării, Jupâne Lamora. Pe lângă ei, tu eşti un amator. Au petrecut douăzeci
şi doi de ani pregătindu-se pentru evenimentele din ultimele două luni; Cheryn şi
Raiza s-au întors acum opt ani, sub un nume fals; şi-au clădit reputaţia de
contrarequiallae şi au ajuns cele mai credincioase slujitoare ale lui Barsavi. În
ceea ce-l priveşte pe Luciano... el a plecat pe mare, ca să se antreneze în arta
conducerii şi ca să strângă o avere. O avere cu care să cumpere serviciile unui
Mag-Juruit.
— Capa Raza a fost căpitan de navă comercială?
— Nu, nu... a fost corsar, îl corectă Şoimarul. Nu genul de idiot cu care ai de-
a face pe Marea de Bronz; a operat în tăcere, eficient şi profesionist. Lovea rar,
dar lovea bine; a luat încărcături preţioase de pe galeoanele din Emberlain. A
scufundat corăbiile şi nu a lăsat pe nimeni în viaţă care să-i dezvăluie numele.
— La naiba, rosti Jean. La naiba; el este căpitanul Împlinirii?
— Da, aşa-zisa corabie cu ciumaţi, chicoti Şoimarul. E ciudat cât de uşor poţi
ţine oamenii departe de corabia ta când vrei asta cu tot dinadinsul, nu-i aşa?
— Îşi trimite averea pe corabie, mascând-o drept „provizii caritabile―, spuse
Jean. Cred că sunt toţi banii pe care i-a furat de la noi, plus tot ce a luat de la
Capa Barsavi.
— Da, zise Magul-Juruit cu tristeţe. Numai că acum banii ăia aparţin
ordinului meu, pentru serviciile prestate.
— Mai vedem noi. Şi acum? L-am văzut pe stăpânul tău Anatolius la Sălaşul
Corbului acum câteva ceasuri; ce naiba mai crede că face?
— Hmmm... Magul-Juruit rămase tăcut câteva momente; Locke îl împunse în
gât cu securea lui Jean, şi el surâse ciudat. Ai de gând să îl omori, Lamora?
— Ila justicca vei cala, rosti Locke.
 — Vorbeşti o Therină a Tronului acceptabilă, spuse Magul-Juruit, dar ai o
pronunţie de rahat. Într-adevăr, „dreptatea este roşie―. Deci îl vrei, mai presus de
orice? Vrei să ţipe sub cuţitul tău?
— N-aş zice nu, pentru început.
Pe neaşteptate, Şoimarul îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs – un sunet
ascuţit, un pic isteric. Pieptul i se zgudui de veselie, şi lacrimi proaspete începură
să-i curgă din ochi.
— Ce-i?! Locke îl împunse din nou cu securea. Încetează să te mai porţi ca un
descreierat şi dă-mi răspunsul pe care ţi l-am cerut.
— O să-ţi dau vreo două, spuse Şoimarul, şi o să-ţi dau şi de ales. Oricum ar
fi, o să te îndurereze. Cât este ceasul?
— Ce naiba te interesează pe tine?
— Îţi voi dezvălui totul; te rog, spune-mi doar cât e ceasul.
— Aş zice că este cam şapte şi jumătate, interveni Jean. Magul-Juruit începu
iarăşi să chicotească. Pe chipul său sălbatic înflori un zâmbet incredibil de
beatific pentru cineva care tocmai îşi pierduse toate degetele.
— Ce naiba mai e şi asta? Scuipă un răspuns adevărat sau rămâi şi fără
altceva.
— Anatolius trebuie să fie la Mormântul Plutitor, rosti Şoimarul. O să aibă o
barcă pregătită în spatele galeonului; poate ajunge la ea prin una dintre trapele lui
Barsavi. La căderea Luminii-false, Împlinirea va ridica ancora şi va pleca în larg;
o va lua spre răsărit, mai întâi, trecând prin capătul sudic al Resturilor-de-Lemn,
unde dă spre ocean. Echipajul lui din oraş s-a strecurat deja pe corabie, câte unul-
doi deodată, în barca cu provizii. Ca şobolanii care fug de pe un vas pe punctul
de a se scufunda. El o să rămână până la capăt; ăsta-i stilul lui. Ultimul care
pleacă din faţa primejdiei. Îl vor lua când trec la miazăzi de Resturi.
— Echipajul lui din oraş, îngăimă Locke. Vrei să spui „oamenii Regelui
Cenuşiu―, cei care l-au ajutat de la bun început?
— Da, zise Magul-Juruit. Dacă îţi coordonezi bine mişcările... o să-l ai numai
pentru tine, sau barem aproape, înainte să plece cu barca.
— Păi, asta nu mă îndurerează prea tare, spuse Locke. Gândul ăsta îmi face
plăcere.
— Da, dar mai e ceva. Împlinirea pleacă în larg chiar când va fi pusă în
aplicare cealaltă parte a planului lui Anatolius.
— Cealaltă parte?
— Gândeşte-te, Lamora. Nu se poate să fii atât de greu de cap; Barsavi l-a
omorât pe Avram Anatolius, însă cine a îngăduit să se întâmple una ca asta?
Cine a fost complice?
— Vorchenza, murmură Locke. Doña Vorchenza, Păianjenul Ducelui.
 — Da, rosti Şoimarul. Şi în spatele ei, omul care i-a acordat autoritatea să ia
asemenea decizii?
— Ducele Nicovante.
— O, da, şopti vrăjitorul, de-a dreptul înfierbântat de subiect. O, da. Şi nu
doar el. Cine a avut de câştigat de pe urma Pactului Secret? Pe cine a ocrotit
aranjamentul, pe spatele oamenilor precum Avram Anatolius?
— Nobilimea.
— Întocmai. Nobilii din Camorr. Şi Anatolius îi vrea.
— „Îi vrea―? Pe cine-anume?
— Păi, pe toţi, Jupâne Lamora.
— Cum naiba se mai poate şi una ca asta?
— Sculpturile. Patru sculpturi neobişnuite oferite în dar Ducelui. Plasate în
momentul de faţă în puncte diferite din Sălaşul Corbului.
— Sculpturile? Le-am văzut – aur şi sticlă, cu lumini alchimice schimbătoare.
Opera ta?
— Nu, nu-s opera mea, zise Şoimarul. Nu-i stilul meu de lucru. Luminile
alchimice sunt doar de formă; sunt frumoase, bănuiesc. Dar rămâne foarte mult
loc înăuntrul acelor lucruri pentru adevărata surpriză.
— Ce, mai exact?
— Fitile alchimice, spuse Şoimarul. Fixate să aprindă, la un anumit moment,
mici şomoioage de ulei-de-foc.
— Dar n-are cum să fie doar atât.
— O, nu, Jupâne Lamora. Vrăjitorul rânji acum de-a binelea. Înainte să mă
angajeze, Anatolius şi-a cheltuit o parte din averea sa considerabilă pentru a face
rost de cantităţi imense dintr-o anumită substanţă rară.
— Gata cu jocurile, Şoimare – despre ce naiba vorbeşti?
— Piatra-duhului.
Locke rămase tăcut pentru un lung moment; clătină din cap de parcă ar fi
încercat să şi-l limpezească.
— Cred că glumeşti...
— Sute de kilograme, continuă Şoimarul, împărţite în cele patru sculpturi.
Toţi nobilii din Camorr vor fi îngrămădiţi în acele galerii la căderea Luminii-
false; Ducele, Păianjenul, împreună cu toate rudele, cu toţi prietenii, slujitorii şi
moştenitorii lor. Ce ştii despre fumul de Piatra-duhului, Jupâne Lamora? Este
puţin mai uşor decât aerul. O să se ridice până va umple toate nivelele de la
serbarea Ducelui; o să treacă prin gurile de aerisire de pe acoperiş şi o să umple
Grădina Cerului, unde se joacă toţi copii, chiar în timp ce vorbim noi. Cei care se
află pe platforma de îmbarcare s-ar putea să scape... deşi mă îndoiesc.
— La căderea Luminii-false, rosti Locke cu glas pierdut.
 — Da, şuieră vrăjitorul. Aşa că acum ai de ales, Jupâne Lamora. La căderea
Luminii-false, omul pe care vrei să-l omori mai mult decât orice altceva pe
lumea asta va fi singur pe Mormântul Plutitor, pentru puţin timp. Şi tot la
căderea Luminii-false, şase sute de oameni vor suferi o soartă mai rea decât
moartea în vârful Sălaşul Corbului. Prietenul tău Jean pare a fi într-o stare
jalnică; mă îndoiesc că te poate ajuta cu vreuna dintre sarcini. Astfel încât
alegerea îţi aparţine. Îţi doresc s-o savurezi.
Locke se ridică şi îi azvârli securea lui Jean.
— Nu-i nici o alegere, scrâşni el din dinţi. Blestema-te-ar zeii, Şoimare, nu-i
nici o alegere.
— Te duci la Sălaşul Corbului, zise Jean.
— Sigur că mă duc.
— Distracţie plăcută, rosti Şoimarul, mai ales că trebuie să convingi străjerii
şi nobilimea de sinceritatea ta; Doña Vorchenza însăşi este convinsă că
sculpturile sunt cât se poate de inofensive.
— Ei bine, spuse Locke, rânjind sălbatic şi scărpinându-se în cap, sunt destul
de popular prin Sălaşul Corbului în clipa de faţă; s-ar putea să se bucure că mă
văd.
— Şi cum crezi că mai ieşi de-acolo? întrebă Jean.
— Nu ştiu, recunoscu Locke. Nu am nici cea mai vagă idee; este o stare de
lucruri care mi-a fost de ajutor în trecut. Gata, trebuie să fug. Jean, pentru numele
zeilor, ascunde-te lângă Mormântul Plutitor, dar nu îndrăzni să intri acolo; nu
eşti deloc în stare să te lupţi.
Locke se întoarse către Magul-Juruit.
— Capa Raza – cum se descurcă cu sabia?
— E mortal, surâse Şoimarul.
— Ei bine, uite cum stă treaba, Jean. O să încerc să fac tot ce-mi stă în puteri
la Sălaşul Corbului; o să încerc să intru în Mormântul Plutitor cumva. Dacă
întârzii, întârzii; îl vom urmări pe Raza şi l-om găsi noi altundeva. Însă, dacă nu
întârzii, dacă îl găsesc încă acolo...
— Locke, cred că glumeşti. Măcar lasă-mă să vin cu tine. Dacă Raza este cât
de cât priceput cu sabia, o să te bată de-o să faci pe tine.
— Gata cu discuţiile, Jean; eşti rănit prea tare ca să fii de cine ştie ce folos. Eu
sunt în formă şi e limpede că-s ţicnit. Orice se poate întâmpla. Însă trebuie să
plec, acum. Locke îl îmbrăţişă pe Jean, porni spre uşă, apoi se întoarse. Taie-i
limba nemernicului ăstuia.
— Dar mi-ai făgăduit! urlă Şoimarul. Mi-ai făgăduit!
— Nu ţi-am făgăduit nimic. Prietenilor mei morţi, în schimb – lor le-am
făgăduit ceva şi am de gând să mă ţin de cuvânt.
 Locke se răsuci şi ieşi prin draperie; în spatele său, Jean punea din nou cuţitul
deasupra flăcării. Răcnetele Şoimarului îl urmăriră până în capătul străzii
presărate cu dărâmături, şi apoi se pierdură în distanţă când se întoarse către
miazănoapte şi începu să alerge spre Dealul Şoaptelor.

Trecuse binişor de-al optulea ceas al serii când Locke puse iarăşi piciorul pe
lespezile de sub cele Cinci Turnuri. Drumul spre miazănoapte fusese plin de
peripeţii. Dacă punea la socoteală bandele de petrecăreţi beţi cu simţurile (şi
bunul-simţ) spulberate, cât şi străjerii de la posturile de gardă din Alcegrante
(Locke izbuti în cele din urmă să îi convingă că era notar şi că mergea la
miazănoapte pentru a se întâlni cu o cunoştinţă de-a sa ce pleca de la serbarea
Ducelui; le strecură şi un mic „cadou de miezul verii― – nişte tyrini de aur dintr-o
mică rezervă ascunsă în mânecă), trebuia să se considere norocos că ajunsese la
destinaţie. Lumina-falsă avea să se înalţe cam peste o oră şi-un sfert; cerul
începuse deja să se înroşească la apus şi să se întunece la răsărit.
Îşi croi drum printre şirurile de trăsuri înghesuite. Caii tropăiau şi nechezau;
mulţi dintre ei se uşuraseră pe minunatul caldarâm al celei mai mari curţi din
Camorr. Locke pufni: caii nu erau motoare-cu-apă verrare, să fie lăsaţi de decor
până ce oamenii aveau iarăşi nevoie de ei. Lachei, străjeri şi slujitori se
amestecau în grupuri, împărţind mâncare şi uitându-se la cele Cinci Turnuri,
acolo unde măreţia asfinţitului ce se apropia picta culori ciudate şi proaspete pe
zidurile din Sticlă-străveche.
Locke era atât de preocupat să se gândească la ce avea să le spună oamenilor
de la lifturi încât nici nu-l văzu pe Conté, până când bărbatul înalt şi vânjos nu îi
încolăci o mână în jurul gâtului şi nu-i îndesă un cuţit lung în spate.
— Măi să fie, ia te uită – Jupânul Fehrwight, rosti acesta. Zeii sunt milostivi.
Nu spune nimic, doar vino cu mine.
Conté îl conduse sau mai bine zis îl împinse până la o trăsură din apropiere;
Locke o recunoscu ca fiind cea în care venise la serbare împreună cu Sofia şi cu
Lorenzo. Era o cabină închisă, neagră şi lăcuită cu o fereastră pe partea opusă
uşii; perdelele de la fereastră erau lăsate, iar obloanele erau trase.
Locke fu azvârlit pe una dintre banchetele căptuşite din trăsură; Conté zăvorî
uşa în urma sa şi se aşeză pe bancheta din faţă, cu cuţitul la îndemână.
— Conté, te rog, rosti Locke, fără să se mai obosească măcar să păstreze
accentul lui Fehrwight. Trebuie neapărat să intru în Sălaşul Corbului; toţi cei
dinăuntru sunt în pericol de moarte.
 Locke nu ştiuse că un om poate lovi atât de tare stând jos; Conté se sprijini cu
mâna liberă de scaun şi îi arătă că se poate. Cizma grea a gardianului îl trimise
înapoi în colţul său de trăsură; Locke îşi muşcă limba până la sânge. Capul îi
zăngăni când dădu de pereţii din lemn.
— Unde sunt banii, nemernicule?
— Mi-au fost luaţi.
— Nu prea cred. Şaisprezece mii cinci sute de coroane?
— Nu chiar; uiţi de costurile suplimentare: mesele, distracţia de la
Sărbătoarea…
Cizma lui Conté îl izbi din nou şi Locke fu proiectat în colţul opus al trăsurii.
— Dă-o naibii de treabă, Conté! Nu-i am! Mi-au fost luaţi! Şi oricum, nu asta
contează acum.
— Lasă-mă să-ţi explic ceva, Jupâne Lukas-fir-ai-al-naibii-de-Fehrwight. Am
fost la Dealul Poarta-zeilor; eram chiar mai tânăr decât eşti tu acum.
— Bravo ţie, dar nu-mi pas... zise Locke şi îşi mai luă încă o cizmă în faţă
pentru asta.
— Am fost la Dealul Poarta-zeilor, continuă Conté, deşi eram mult prea tânăr,
cel mai speriat de bombe şi nepriceput suliţaş pe care îl avea Ducele Nicovante
în harababura aia. Eram în rahat până la gât; trupa noastră intrase în rahat până la
gât, prinşi între verrari şi cavaleria Contelui Nebun. Cavaleria noastră se
retrăsese; poziţia pe care o ocupam era atacată din toate părţile. Nobilii
camorreni plecaseră şi ne lăsaseră de izbelişte – cu o singură excepţie.
— Este cea mai irelevantă chestie pe care am auzit-o, spuse Locke,
îndreptându-se spre uşă; Conté îşi ridică încet cuţitul şi îl convinse să se aşeze la
loc.
— Baronul Ilandro Salvara, continuă el, a luptat până când a căzut calul sub
el; a luptat până a fost rănit de patru ori şi au trebuit să îl ia de picioare şi să îl
târască de pe câmpul de bătălie. Toţi ceilalţi nobili ne-au tratat ca pe nişte
gunoaie; Salvara a fost cât pe ce să moară încercând să ne salveze. Când am
plecat din serviciul Ducelui, am intrat în straja oraşului câţiva ani; când s-a
împuţit treaba şi acolo, am cerşit o audienţă la bătrânul Don Salvara şi i-am zis
că l-am văzut la Dealul Poarta-zeilor. I-am zis că mi-a salvat viaţa şi că îl voi
sluji până la moarte, dacă mă primeşte. Şi m-a primit. La moartea lui, am hotărât
să rămân şi să îl slujesc mai departe pe Lorenzo. Numai încearcă să te mişti către
uşa aia şi o să-ţi mai temperez eu din entuziasm cu cuţitul ăsta.
— Cât îl priveşte pe Lorenzo, continuă Conté cu mândrie nemascată, el este
un om de afaceri mai dibaci decât tatăl său. Dar este făcut din acelaşi aluat; a
venit pe aleea aia cu spada în mână, deşi nu te ştia, crezând că eşti atacat pe
bune, de bandiţi adevăraţi care îţi vor răul. Eşti mândru de asta, pişăcios
nenorocit? Eşti mândru de ce i-ai făcut omului ăstuia care a încercat să-ţi salveze
nenorocita aia de viaţă?
— Fac şi eu ce pot, Conté, rosti Locke cu o amărăciune care îl surprinse şi pe
el. Fac şi eu ce pot. E cumva Lorenzo vreun sfânt de-al lui Perelandro? E doar un
nobil din Camorr; profită şi el de Pactul Secret. Stră-străbunicul lui probabil că a
tăiat beregata cuiva ca să pună mâna pe un titlu nobiliar; Lorenzo trage foloase
de pe urma asta zi de zi. Sunt oameni în Cazan care-şi fac ceai din cenuşă şi pişat
în timp ce Lorenzo şi Sofia te pun pe tine să le decojeşti strugurii şi să le ştergi
bărbiile. Nu-mi spune tu mie ce am făcut. Trebuie să intru în Sălaşul Corbului –
acum.
— Dacă nu începi să-mi zici unde sunt banii, îl întrerupse Conté, o să-ţi dau
atâtea şuturi în fund încât toate bucăţile de rahat pe care o să le scoţi de acum
încolo o să aibă urma afurisitei mele de tălpi imprimată pe ele.
— Conté, rosti Locke, toţi cei din Sălaşul Corbului sunt în primejdie. Trebuie
să urc înapoi acolo.
— Nu te cred, spuse Conté. Nu te-aş crede nici dacă mi-ai zice că mă cheamă
Conté. Nu te-aş crede nici dacă mi-ai zice că focul este fierbinte şi apa-i udă.
Orice-ai vrea, nu primeşti.
— Conté, te rog, nu pot să scap de-acolo. Toţi blestemaţii de Nocturni din
oraş sunt acolo sus; Păianjenul este acolo; Compania Sticla-nopţii e acolo. Trei
sute de nobili camorreni sunt acolo! Eu sunt neînarmat; târăşte-mă acolo chiar tu.
Dar pentru numele blestemaţilor de zei, du-mă acolo! Dacă nu ajung sus înainte
de Lumina-falsă, o să fie prea târziu.
— Prea târziu pentru ce?
— N-am timp să-ţi explic; n-ai decât să mă asculţi când i-oi explica
Vorchenzei şi o să pricepi totul.
— De ce naiba trebuie să vorbeşti cu baba aia leşinată? îl întrebă Conté.
— Greşeala mea, rosti Locke. Se pare că eu ştiu ceva mai multe decât tine.
Uite, nu mai pot pierde vremea de pomană. Te rog, te rog, te implor! Nu sunt
Lukas Fehrwight; sunt un blestemat de hoţ. Leagă-mă, pune-mi cuţitul la gât; nu-
mi pasă ce condiţii pui. Te rog numai să mă duci înapoi în Sălaşul Corbului; nu-
mi pasă cum. Tu îmi spui cum.
— Care-i numele tău adevărat?
— Ce mai contează?
— Scuipă-l, zise Conté, şi poate că te leg, chem nişte străjeri şi încerc să te
duc înapoi în Sălaşul Corbului.
— Numele meu este Tavrin Callas, spuse Locke cu un oftat de resemnare.
Conté îl privi cu asprime o clipă, apoi mormăi:
 — Foarte bine, Jupâne Callas. Întinde mâinile şi să nu care cumva să te prind
că mişti; o să te leg atât de strâns că o să te doară, te asigur. Apoi putem face o
plimbare.

Lângă platformele liftului se aflau oşteni din Sticla-nopţii cărora li se zisese

cum arată Locke; fireşte, aceştia fură încântaţi când Conté îl târî cu mâinile
legate în faţă. Urcară din nou; Locke, cu Conté în spatele său şi cu câte o Jachetă
Neagră ţinându-l de braţe.
— Vă rog, duceţi-mă la Doña Vorchenza, rosti Locke. Dacă nu o puteţi găsi,
vă rog să-l găsiţi pe unul din soţii Salvara. Sau măcar un căpitan din compania
voastră pe nume Reynart.
— Tacă-ţi fleanca! se răsti una dintre Jachetele Negre. Te ducem unde te-om
duce.
Cuşca se opri în mecanismul de blocare de pe terasa de îmbarcare; o mulţime
învălmăşită de nobili şi oaspeţii lor îşi întoarseră atenţia către Locke când acesta
apăru între cei trei bărbaţi. Chiar când trecură pragul primei galerii din turn,
căpitanul Reynart se nimeri prin preajmă, ţinând în mână o farfurie de prăjiturele
în formă de corăbii. Ochii i se măriră; luă o ultimă înghiţitură de pânză din
marţipan, se şterse la gură şi împinse tacâmul în braţele unui ospătar care trecea
pe-acolo, fiind cât pe ce să-l dărâme pe acesta.
— Slavă zeilor, unde l-aţi găsit? întrebă el.
— Nu l-am găsit noi, domnule, zise una dintre Jachetele Negre. Omul din
spatele nostru ne-a spus că este în slujba domnului şi-a doamnei Salvara.
— L-am prins lângă trăsuri, zise Conté.
— Minunat, spuse Reynart. Duceţi-l un nivel mai jos, în aripa răsăriteană de
apartamente. Este o cămară goală acolo, fără ferestre. Scotociţi-i prin buzunare,
dezbrăcaţi-l până la izmene şi azvârliţi-l înăuntru. Doi străjeri, tot timpul. Îl
scoatem de-acolo după miezul nopţii, când începe să se împrăştie lumea.
— Reynart, nu poţi face asta! strigă Locke, zbătându-se în zadar să scape din
strânsoarea oamenilor care îl ţineau. Am venit înapoi de bunăvoie. De bunăvoie,
înţelegi? Toţi cei de-aici sunt în primejdie. Ştii despre treburile mamei tale
adoptive? Trebuie să vorbesc cu Vorchenza!
— Am fost avertizat să dezvolt un auz selectiv când am de-a face cu tine.
Reynart le făcu un semn Jachetelor Negre. În cămară, acum!
— Reynart, nu! Sculpturile, Reynart! Uită-te în nenorocitele alea de sculpturi!
 Locke zbiera; oaspeţii şi nobilii urmăreau totul cu interes, astfel încât Reynart
îi acoperi gura cu o mână. Din mulţime se iviră şi alte Jachete Negre.
— Dacă mai faci gălăgie, rosti Reynart, domnii şi doamnele de aici o să vadă
şi ceva sânge.
Îşi trase mâna înapoi.
— Ştiu cine este, Reynart! Ştiu cine este Vorchenza. O să zbier în gura mare,
să se audă în toate galeriile; o să mă zbat şi-o să urlu când o să mă luaţi pe sus,
dar înainte să mă duceţi de-aici, toată lumea va şti! Şi-acum, verifică
blestematele alea de sculpturi, te rog!
— Ce-i cu sculpturile?
— Au ceva în ele, la naiba! E un complot. Sunt de la Capa Raza.
— Au fost un dar pentru Duce, zise Reynart. Superiorii mei le-au verificat
personal.
— Superiorilor tăi li s-a spălat creierul, replică Locke. Capa Raza a apelat la
serviciile unui Mag-Juruit. Am văzut ce poate face minţii cuiva.
— E ridicol, rosti Reynart. Nu-mi vine să cred că te las să născoceşti o altă
poveste de-adormit copiii. Duceţi-l jos, însă mai întâi staţi să-i pun un căluş.
Reynart culese un şerveţel de pe tava unui ospătar din apropiere şi începu să îl
mototolească.
— Reynart, te rog, du-mă la Vorchenza. De ce naiba m-aş fi întors dacă nu ar
fi fost ceva important? Toţi cei de-aici o să moară dacă mă azvârli în cămara aia.
Sunt legat şi păzit; te rog, du-mă la Vorchenza.
Stephen îl privi cu răceală, apoi lăsă şerveţelul jos. Ridică un deget în faţa lui
Locke.
— Fie. Te voi duce să o vezi pe Doña. Dar, dacă mai scoţi un cuvinţel pe
drum, îţi pun căluş, te bat până leşini şi te bag în cămară. Ai priceput?
Locke dădu din cap, viguros.
Reynart făcu semn şi altor Jachete Negre să se alăture alaiului; Locke fu
condus prin galerie şi coborî trei rânduri de scări cu şase oşteni de o parte şi de
alta şi cu Conté rotindu-şi privirea chiar în spatele lui. Reynart îl conduse înapoi
pe acelaşi coridor şi în aceeaşi încăpere unde o întâlnise pentru prima oară pe
Doña Vorchenza. Aceasta stătea în jilţul ei, cu împletitura lăsată deoparte la
picioarele ei, ţinând la gură un pansament umed în vreme ce Doña Salvara era
îngenuncheată lângă ea. Don Salvara stătea la fereastră, cu un picior sprijinit de
pervaz; toţi trei părură foarte surprinşi când Reynart îl împinse pe Locke în
cameră înaintea lui.
— Camera asta e închisă, le spuse Reynart străjerilor. Îmi pare rău, asta e
valabil şi pentru tine, îi spuse lui Conté când acesta dădu să intre.
 — Stephen, lasă-l înăuntru pe slujitorul familiei Salvara, rosti Doña
Vorchenza. Deja ştie mare parte din poveste; n-are decât să afle şi restul.
Conte intră, se înclină în faţa Vorchenzei şi îl înşfăcă pe Locke de braţul drept
în timp ce Reynart încuia uşa în urma lor. Cei doi Salvara se uitară urât la Locke.
— Bună, Sofia. Salut, Lorenzo. Ce bine să vă revăd! spuse Locke cu vocea lui
autentică.
Doña Vorchenza se ridică din jilţ, străbătu distanţa dintre ea şi Locke din doi
paşi şi îl plesni peste gură cu dosul palmei. Capul i se întoarse într-o parte şi
Locke simţi înţepături de durere de-a lungul gâtului.
— Au! Ce naiba v-a apucat acuma?
— Aveam de plătit o poliţă, Jupâne Ghimpe.
— Dumneavoastră mi-aţi înfipt o afurisită de andrea otrăvită în gât!
— Pentru că o meritai din plin.
— Oi fi meri...
Reynart îl înşfăcă de umărul stâng, îl răsuci cu faţa spre el şi îi trânti un pumn
în falcă. Vorchenza era destul de impresionantă pentru talia şi vârsta ei, însă
Reynart chiar lovea ca lumea. Încăperea dispăru pentru câteva secunde; când îi
reveni vederea, Locke zăcea în colţul camerei, într-o rână. Nişte fierari mititei
loveau în nicovale plasate cât se poate de incomod deasupra ochilor săi; Locke se
întrebă cum de ajunseseră acolo.
— Ţi-am spus că Doña Vorchenza este mama mea adoptivă, îi zise Reynart.
— Oh, dar vai, chicoti Conté. Asta da petrecere selectă!
— Şi-a pus vreunul dintre voi întrebarea de ce naiba m-am întors până la
Sălaşul Corbului după ce eram deja bun plecat? rosti Locke, ridicându-se cu greu
de pe jos.
— Ai sărit de pe unul dintre pragurile exterioare şi ai luat unul dintre lifturile
care coborau, nu-i aşa? îl întrebă Doña Vorchenza.
— Da, pentru că, vedeţi, celelalte căi de-a ajunge jos îmi puneau în pericol
sănătatea.
— Vezi, Stephen, ţi-am zis eu.
— Nu-i vorba că nu am crezut că se poate, dar nu voiam să îmi închipui că ar
face cineva una ca asta, zise vadranul.
— Stephen nu este foarte încântat de înălţimi, spuse Vorchenza.
— În cazul acesta, este un om foarte înţelept, zise Locke. Dar vă rog să mă
ascultaţi. M-am întors să vă avertizez în legătură cu sculpturile acelea. Capa
Raza v-a dat patru sculpturi. Toată lumea din turnul acesta se află într-o
primejdie cumplită din pricina lor.
— Sculpturi? Doña Vorchenza se holbă uimită la el. Un domn a lăsat patru
sculpturi din aur şi sticlă în dar pentru Duce. Îşi întoarse privirea spre Stephen.
Sunt sigură că oamenii Ducelui le-au verificat conţinutul şi le-au aprobat. N-am
de unde să ştiu; eu am fost consultată în toată treaba asta numai ca o favoare
pentru unii nobili.
— Aşa mi s-a spus şi mie de către superiori, încuviinţă Reynart.
— Încetaţi odată cu asta, îi întrerupse Locke. Dumneavoastră sunteţi
Păianjenul. Eu sunt Ghimpele din Camorr. V-aţi întâlnit cu Capa Raza? Aţi
întâlnit un Mag-Juruit care îşi spune Şoimarul? V-au vorbit despre sculpturi?
Donul şi Doña Salvara se holbau la Doña Vorchenza; bătrâna se bâlbîi şi tuşi
ceremonios.
— Hopa, nu le-aţi spus Sofiei şi lui Lorenzo? Aţi folosit povestea aia veche cu
prietenul unui prieten? Îmi pare rău, dar eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră
ca Păianjen. La înălţarea Luminii-false, toată lumea din Sălaşul Corbului a
mierlit-o!
— Ştiam eu, spuse Sofia. Ştiam! Îşi apucă soţul de braţ şi-l strânse atât de tare
încât acesta tresări. Nu ţi-am zis?
— Eu tot nu sunt sigur, spuse Lorenzo.
— Nu, oftă Doña Vorchenza, Sofia are dreptate. Eu sunt Păianjenul Ducelui.
Acestea fiind spuse, dacă scăpaţi vreo vorbă în legătură cu asta, se va ajunge la
beregate tăiate.
Conté o privi cu surprindere şi cu un soi de aprobare ciudată în ochi; Locke se
ridică cu greu în picioare.
— În ceea ce priveşte sculpturile, le-am verificat personal, zise Doña
Vorchenza. Sunt un dar pentru Duce.
— Este un complot, spuse Locke. Sunt o capcană. Deschideţi-o pe oricare şi
veţi vedea! Capa Raza are de gând să-i distrugă pe toţi cei din acest turn –
bărbaţi, femei şi copii laolaltă. E mai rău decât dacă v-ar omorî.
— Capa Raza a fost cât se poate de manierat, spuse Doña Vorchenza, a fost
cât se poate de decent în acceptarea invitaţiei mele de a ni se alătura în seara asta,
chiar şi pentru scurt timp. Asta e doar o altă născocire de-a ta, menită să te
avantajeze cumva.
— A, păi cred şi eu, zise Locke, cum să nu! M-am întors aici după ce
scăpasem şi m-am lăsat legat şi târât încoace de întreaga companie Sticla-nopţii
într-adins! Şi acuma sunteţi la cheremul meu. Sculpturile sunt pline cu Piatra-
duhului, Vorchenza! Piatra-duhului!!!
— Piatra-duhului? repetă Sofia îngrozită. De unde ştii?
— Nu are cum să ştie, spuse Vorchenza. Minte! Sculpturile sunt inofensive.
— Deschideţi una dintre ele, spuse Locke. Soluţia la cearta asta e simplă:
deschideţi o sculptură. Vor lua foc la înălţarea Luminii-false.
 — Sculpturile acelea sunt proprietatea Ducelui şi valorează mii de coroane,
argumentă Vorchenza. Nu vor fi distruse din capriciul unui infractor notoriu.
— Mii de coroane pe de-o parte, sute de vieţi pe de alta, zise Locke. Toţi
nobilii din Camorr vor ajunge nişte neghiobi cu bale la gură, nu pricepeţi? Vă
puteţi închipui cum vor arăta copiii din grădină când vor avea ochii albi ai unui
cal Îmblânzit? Aşa vom ajunge toţi cei de-aici, urlă el. Îmblânziţi. Porcăria aia ne
va devora sufletele.
— Chiar ar strica să verificăm? întrebă Reynart.
Locke îl privi recunoscător.
— Nu, n-ar strica, Reynart. Chiar te rog.
Doña Vorchenza îşi masă tâmplele.
— Asta-i chiar anapoda, zise ea. Stephen, du-l pe omul acesta într-un loc
sigur până se termină serbarea. O cameră fără ferestre, te rog.
— Doña Vorchenza, zise Locke, ce vă spune numele de Avram Anatolius?
Ea îl privi cu răceală.
— Nu aş putea spune. Ce-ţi închipui tu că ar trebui să-mi spună?
— Capa Barsavi l-a omorât pe Avram Anatolius acum douăzeci şi doi de ani,
zise Locke. Şi dumneavoastră aţi ştiut de asta. Ştiaţi că reprezintă o ameninţare
pentru Pactul Secret.
— Nu înţeleg ce relevanţă are asta, zise Doña Vorchenza. Dacă nu taci acum,
voi avea grijă să fii redus la tăcere.
— Anatolius a avut un fiu, continuă Locke, disperat, pe când Stephen se
îndrepta spre el. Un fiu care a scăpat cu viaţă, Doña Vorchenza. Luciano
Anatolius. Luciano este Capa Raza. Luciano s-a răzbunat pe Barsavi pentru
uciderea părinţilor şi a fraţilor săi – acum vrea să se răzbune şi pe
dumneavoastră! Pe dumneavoastră şi pe ceilalţi nobili.
— Nu, spuse Doña Vorchenza, atingându-şi iarăşi capul. Nu, nu se poate. Am
petrecut nişte clipe foarte plăcute în compania lui Capa Raza. Nu pot să cred că
ar face aşa ceva.
— Şoimarul, o întrerupse Locke. Vă aduceţi aminte de Şoimar?
— Partenerul lui Raza, zise Vorchenza cu mintea aiurea. Şi... şi el a fost o
companie plăcută. Un tânăr liniştit şi cuviincios.
— V-a făcut ceva, Doña Vorchenza, spuse Locke. L-am mai văzut făcând
asta, cu ochii mei. V-a rostit numele adevărat? A scris ceva pe o bucăţică de
pergament?
— Eu... nu pot... este... Doña Vorchenza se cutremură; ridurile de pe chipul ei
se curbară spre interior, de parcă ar fi durut-o ceva. Trebuie să îl invit pe Capa
Raza... Ar fi nepoliticos să nu îl invit la... la serbare...
Se prăbuşi în jilţ şi ţipă.
 Lorenzo şi Sofia îi săriră în ajutor; Reynart îl apucă pe Locke de vestă şi îl
izbi de peretele de la miazănoapte. Picioarele lui Locke rămaseră suspendate la
vreo treizeci de centimetri deasupra podelei.
— Ce i-ai făcut? mugi Reynart.
— Nimic, icni Locke. Un Mag-Juruit a aruncat o vrajă asupra ei! Gândeşte-te,
omule – se comportă normal în privinţa acestor sculpturi? Nemernicul i-a făcut
ceva la cap.
— Stephen, lasă-l jos pe Ghimpe, rosti Doña Vorchenza cu glas răguşit. Are
dreptate. Are dreptate... Raza şi Şoimarul... E ca şi cum am uitat, cumva. Nu
aveam de gând să accept cererea lui Raza. Şi-atunci Şoimarul a făcut ceva la
scrin, şi eu... eu...
Se ridică din nou, ajutată de Sofia.
— Luciano Anatolius, ai zis. Capa Raza este fiul lui Avram Anatolius? Dar
cum se poate să ştii aşa ceva?
— Ştiu pentru că l-am legat pe Magul-Juruit de podea acum un ceas sau două,
rosti Locke în timp ce Reynart îl lăsa jos. I-am tăiat degetele ca să-l fac să
vorbească şi după ce a mărturisit tot ce voiam să aud, am pus să i se taie
nenorocita aia de limbă şi să-i fie cauterizat ciotul.
Toţi cei din cameră se holbară la el.
— L-am mai făcut şi tâmpit, pe deasupra, adăugă Locke. Nu i-a plăcut.
— Mai bine mori decât să ucizi un Mag-Juruit, zise Doña Vorchenza.
— A, păi nu-i mort. Pur şi simplu îi pare al naibii de rău.
Doña Vorchenza clătină din cap.
— Stephen, sculpturile. Parcă este una la catul ăsta, nu-i aşa? Lângă bar?
— Da, spuse Reynart, îndepărtându-se de uşă. Ce altceva mai ştii despre ele,
Ghimpe?
— Au înăuntru fitile alchimice, explică Locke. Şi şomoioage îmbibate în ulei-
de-foc. La înălţarea Luminii-false, uleiul-de-foc se va aprinde; tot turnul ăsta se
va umple cu fum de Piatra-duhului. Iar Anatolius va pleca pe mare, râzându-şi de
noi.
— Acest Luciano Anatolius, interveni Sofia, este cel pe care l-am întâlnit pe
scări?
— Unul şi acelaşi, confirmă Locke. Luciano Anatolius, cunoscut şi drept
Capa Raza, cunoscut şi ca Regele Cenuşiu.
— Dacă într-adevăr chestiile alea sunt alchimice, ar fi mai bine să mă ocup eu
de ele, rosti Sofia.
— Dacă este atât de periculos, vin şi eu cu tine, zise Lorenzo.
— Şi eu, sări Conté.
 — Minunat! Putem merge cu toţii! O să ne distrăm! Locke îşi flutură mâinile
către uşă. Numai grăbiţi-vă odată!!
Conté îl apucă de braţ şi îl împinse în coada alaiului; Reynart şi Vorchenza
mergeau în faţă, croindu-şi drum printre Jachete Negre nedumerite. Reynart le
făcu acestora semn să îl urmeze. Ieşiră din coridor şi ajunseră înapoi în galeria
principală.
— De cealaltă parte a barului, lângă pahare, le arătă Locke. În spatele unuia
dintre cordoanele acelea de catifea, cred.
Mulţimea de petrecăreţi roşii la faţă se dădu la o parte din calea ciudatului alai
care trecea prin galerie. Reynart se duse la Jacheta Neagră ce stătea lângă
piramida sclipitoare de cupe de vin.
— Capătul acesta al barului este închis temporar. Ocupă-te de asta, îi zise el.
Întorcându-se spre ceilalţi oşteni, continuă: Împrejmuiţi zona asta, vreo cinci-
şase metri în toate părţile. Nu lăsaţi pe nimeni altcineva să se apropie, în numele
Ducelui.
Doña Sofia se strecură pe sub cordonul de catifea şi se lăsă pe vine lângă
piramida sculptată, care avea cam un metru înălţime. Luminile blânde continuau
să sclipească şi să-şi schimbe culoarea în spatele geamurilor de sticlă de pe
laturile sale.
— Căpitane Reynart, spuse ea, aveai o pereche de mănuşi la cingătoare, dacă-
mi amintesc eu bine. Mi le poţi împrumuta?
Reynart îi dădu o pereche de mănuşi negre de piele, iar ea şi le puse pe mâini.
— Nu-i indicat să îţi asumi prea multe riscuri. Otrăvurile de contact sunt joacă
de copii, rosti ea dusă pe gânduri pe când îşi trecea degetele peste suprafaţa
sculpturii, uitându-se îndeaproape la ea. Se foi de câteva ori, încruntându-se tot
mai mult cu fiecare nouă examinare. Nu se vede nici o fisură în carcasă, zise ea,
ridicându-se. Nici măcar o crăpătură; e făcută cu mare măiestrie. Dacă
dispozitivul este conceput în aşa fel încât să scoată fum, nu-mi pot închipui pe
unde va ieşi acesta. Ciocăni cu degetul înmănuşat într-unul dintre geamurile de
sticlă. Doar dacă nu cumva... ciocăni din nou în geam. Asta-i ceea ce noi numim
sticlă ornamentală; este subţire şi fragilă. Nu este folosită de obicei în sculpturi,
iar noi nu o folosim niciodată în laborator, fiindcă nu poate rezista la temperaturi
ridicate... Îşi răsuci capul către Locke; părul blond-castaniu se împrăştie în jurul
capului ei ca o aură. Spuneai că sunt şomoioage îmbibate în ulei-de-foc în
dispozitivul ăsta?
— Aşa mi-a spus cineva care ţinea foarte mult să nu-şi piardă limba, replică
el.
 — Atunci se poate, rosti ea. Uleiul-de-foc poate genera o temperatură foarte
ridicată în interiorul unui recipient metalic. Sticla s-ar sparge – sticla s-ar sparge
şi fumul ar ieşi! Căpitane, scoate-ţi spada, te rog. Aş vrea să o folosesc.
Ascunzându-şi neliniştea, Reynart îşi scoase spada şi i-o înmână, cu mânerul
înainte. Ea cercetă capătul argintiu al armei, dădu din cap, mulţumită, şi îl folosi
ca să zdrobească sticla. Aceasta se sparse cu un clinchet ascuţit. Ea răsuci spada
şi îi folosi lama ca să îndepărteze cioburile zimţate de pe marginea geamului,
apoi i-o dădu înapoi lui Reynart. Din mulţime se auziră murmure şi exclamaţii;
oamenii lui Reynart, răsfiraţi într-un arc de cerc, de-abia puteau ţine în frâu
lumea.
— Ai grijă, Sofia, şopti Don Lorenzo.
— Nu învăţa un marinar cum să arunce ancora, mormăi ea în timp ce se uita
prin geam, care avea vreo douăzeci de centimetri la bază, îngustându-se uşor spre
vârf. Întinse o mână înmănuşată înăuntru şi atinse una dintre luminile alchimice
schimbătoare; răsuci din încheietură şi o scoase de-acolo.
— Nici măcar nu-i prinsă de ceva, spuse ea, aşezând-o pe podea, lângă ea. O,
ferească-ne zeii! murmură ea în vreme ce se uita iarăşi prin geam fără ca lumina
să-i mai stea în cale. Îşi duse mâna la gură şi se trase îndărăt, tremurând.
Doña Vorchenza se duse direct la ea.
— Ei bine?
— Este Piatra-duhului, zise Doña Salvara, scârbită. Toată chestia aia este
plină cu aşa ceva; îl pot vedea acolo şi pot simţi mirosul pulberii. Se cutremură,
ca şi cum un păianjen mare i-ar fi tăiat calea. Ce-i în sculptura asta e de ajuns
pentru tot turnul. Capa Raza ăsta al tău a vrut să fie sigur.
Doña Vorchenza se uită pe geam la priveliştea din nordul Camorrului; cerul
era evident mai întunecat decât în momentul în care Locke fusese târât pe lângă
bar pentru cea de-a doua sa vizită la Doña Vorchenza.
— Sofia, rosti Contesa, ce poţi face cu lucrurile astea? Poţi să le împiedici să
ia foc?
— Nu cred, spuse Doña Salvara. Nu am putut vedea fitilele alchimice;
probabil sunt băgate sub Piatra-duhului. În plus, există şi posibilitatea să ia foc
dacă umblu la ele. Încercarea de dezactivare ar putea fi la fel de rea ca şi cum le-
aş lăsa să ardă, pur şi simplu.
— Trebuie să le scoatem din turn, interveni Reynart.
— Nu, îl contrazise Sofia. Fumul de Piatra-duhului se ridică; este mai uşor
decât aerul. Mă îndoiesc că le putem duce destul de departe până la căderea
Luminii-false. Dacă iau foc la baza Sălaşul Corbului, tot vom sta într-o coloană
de fum care se va înălţa. Cel mai bine ar fi să le scufundăm; Piatra-duhului
devine inofensivă la contactul cu apa, după câteva minute. Uleiul-de-foc tot ar
arde, însă fumul alb nu s-ar mai înălţa. De-am putea numai să le azvârlim în
Angevin!
— Nu putem, spuse Vorchenza, dar le putem arunca în cisterna din Grădina
Cerului; are trei metri adâncime şi cinci metri lăţime. E de-ajuns?
— Da! Acum mai trebuie să le şi urcăm acolo.
— Stephen..., rosti Doña Vorchenza, însă Căpitanul Reynart i-o luase înainte.
— Doamnelor şi domnilor, tună Reynart din toţi rărunchii. Avem nevoie de
cooperarea dumneavoastră, în numele Ducelui Nicovante. Sticla-nopţii, la mine;
am nevoie de cale liberă până la scări, doamnelor şi domnilor. Cu toate scuzele
de rigoare, nu voi fi deloc blând cu cei care ne vor sta în cale. Trebuie să scoatem
blestemăţiile astea din galerii şi să le ducem până la Grădina Cerului, zise
Reynart. Îl apucă de umăr pe unul din oamenii săi. Fugi până la terasa de
îmbarcare şi găseşte-l pe locotenentul Razelin. Spune-i să elibereze Grădina
Cerului, din porunca mea. Spune-i că nu vreau să mai găsesc picior de copil
acolo peste cinci minute. Va şti el ce-i de făcut. Faceţi asta acum, şi ne-om cere
scuze mai încolo.
— Eliberaţi-mi mâinile, interveni Locke. Chestiile alea sunt grele; n-oi fi eu
prea vânjos, dar vă pot ajuta.
Doña Vorchenza îl cercetă cu privirea.
— De ce te-ai întors să ne avertizezi, Jupâne Ghimpe? De ce n-ai încercat pur
şi simplu să scapi?
— Eu sunt hoţ, Doña Vorchenza, rosti el încet. Sunt hoţ, poate chiar şi ucigaş,
dar asta-i prea de tot. În plus, am de gând să îl omor pe Raza. Dacă voia să facă
asta, eu trebuia să îl împiedic. Asta-i tot.
Întinse mâinile şi ea încuviinţă încet.
— Ne poţi ajuta, dar trebuie să stăm de vorbă după aceea.
— Da, trebuie – trag nădejde că fără andrele, de data asta. Conté, fii drăguţ şi
scapă-mă de frânghiile astea.
Gardianul uscăţiv îi tăie legăturile lui Locke cu unul din cuţitele sale.
— Dacă încerci să faci vreo şmecherie, mârâi el, te-arunc în cisternă şi îi pun
să trântească sculpturile peste tine.
Locke, Conté, Reynart, Don Salvara şi câteva Jachete Negre îngenuncheară ca
să urnească sculptura; Sofia privi câteva secunde, încruntată, apoi îşi făcu loc
lângă soţul ei şi puse şi ea umărul la treabă.
— Eu mă duc să-l găsesc pe Duce, zise Vorchenza. Voi avea grijă să afle ceea
ce se întâmplă. Porni în grabă prin galerie.
— Hai că nu-i aşa grea, dacă suntem opt, spuse Reynart; dar o să fie al naibii
de greu pe scări. Avem ceva trepte de urcat.
 Opintindu-se cu toţii, urcară sculptura pe un rând de scări. Alte Jachete Negre
aşteptau la acel nivel.
— Găsiţi toate sculpturile astea, răcni Reynart. Opt oameni la fiecare dintre
ele! Găsiţi-le şi duceţi-le sus, în Grădina Cerului. În numele Ducelui, îmbrânciţi
pe oricine vă aţine calea – şi, pentru numele zeilor, nu care cumva să le scăpaţi!
În curând, mai multe grupuri de oşteni se opinteau, înjurând, să ducă
sculpturile în urma grupului lui Reynart. Locke gâfâia şi asuda; nici ceilalţi de
lângă el nu o duceau mai bine.
— Ce se întâmplă dacă una din chestiile astea ia foc în braţele noastre?
mormăi una dintre Jachetele Negre.
— Mai întâi ne va arde mâinile, răspunse Sofia, cu faţa aprinsă de osteneală.
Apoi vom cădea cu toţii fără simţire, după nici şase paşi, după care vom fi
Îmblânziţi. Şi apoi ne vom simţi tare aiurea, nu-i aşa?
Până la ultima galerie şi dincolo de ea; lăsară serbarea în urmă. Străjerii şi
slujitorii se dădeau la o parte din calea lor când treceau prin coridoarele de
serviciu. În vârful Sălaşul Corbului, o scară largă de marmură şerpuia până la
Grădina Cerului, învârtindu-se printre pereţii fumurii şi transparenţi de la
exterior. Întregul Camorr se rotea în jurul lor în timp ce urcau, nivel după nivel.
Soarele era cât o jumătate de medalion, coborând la apus, sub orizontul curbat.
Forme întunecate şi ciudate atârnau deasupra; Locke trebui să le privească
îndelung înainte să-şi dea seama că erau viţele ce atârnau din Grădina Cerului,
legănându-se în bătaia vântului.
Zeci de copii alergau pe lângă ei, ţipând, fugăriţi de Jachete Negre şi dojeniţi
de servitori. Scara dădea în grădina de pe acoperiş, care era de fapt o pădure în
miniatură. Măslini, portocali şi hibrizi alchimici cu frunze foşnitoare ca de
smarald se unduiau în bătaia vântului cald sub cerul purpuriu, fără nori.
— Unde-i blestemata aia de cisternă? întrebă Locke. N-am mai fost niciodată
aici.
— În marginea estică a grădinii, îi arătă Lorenzo. Mă jucam pe aici, când
eram mic.
Sub lujerii atârnaţi ai unei sălcii plângătoare găsiră cisterna – un iaz circular,
de vreo trei metri lăţime, aşa cum promisese Doña Vorchenza. Fără să mai stea
pe gânduri, împinseră sculptura în apă; aceasta căzu cu un pleoscăit şi două
Jachete Negre fură udate din cap până-n picioare. Obiectul se scufundă cu
repeziciune, lăsând o dâră lăptoasă în urmă, şi se opri pe fundul cisternei cu un
zăngănit puternic.
Una câte una, celelalte trei sculpturi fură azvârlite peste prima, până ce toate
patru ajunseră sub suprafaţa de-acum lăptoasă a apei, iar Jachetele Negre
umplură Grădina Cerului.
 — Şi-acum ce facem? gâfâi Locke.
— Acum ar trebui să plecăm de pe acoperiş, zise Doña Sofia. E o cantitate
mult prea mare de Piatra-duhului; n-aş vrea să fie careva prin apropiere, chiar şi
cu ea sub apă. Nu mai devreme de câteva ceasuri.
Toată lumea de pe acoperiş fu mai mult decât bucuroasă să îi urmeze sfatul.

Lumina-falsă de-abia începuse să se înalţe când Doña Vorchenza îi adună pe

toţi în galeria cea mai de sus a Sălaşului Corbului. Fuioarele scânteietoare de
culoare fantomatică ridicându-se din turnurile din Sticlă-străveche puteau fi
zărite prin uşa înaltă de la platforma de îmbarcare. Peste tot în jur era zarvă;
Jachetele Negre alergau de colo-colo, cerându-le scuze Donilor şi Doñelor peste
care dădeau.
— Războiul e ca şi pornit, spuse ea când cei doi Salvara, Locke, Conté şi
Reynart se adunară în jurul ei. Să-ncerce aşa ceva! Zeii să ne apere şi păzească!
Nicovante îşi adună trupele din Sticla-nopţii, Stephen, vei avea o noapte
încărcată.
— Şi Nocturnii? întrebă el.
— Scoate-i pe toţi de-aici, zise Vorchenza, iute şi fără zarvă. Strânge-i la
Palatul Răbdării; să fie gata de luptă. Îi voi arunca în luptă când va crede
Nicovante că vor fi de cel mai mare ajutor.
— Jupâne Ghimpe, rosti ea, îţi suntem recunoscători pentru ce ai făcut; îţi va
spăla din păcate. Însă rolul tău în povestea asta a luat sfârşit; voi pune să fii dus
la Turnul Sticlei-de-Chihlimbar, sub escortă. Eşti ostatic, dar ţi-ai câştigat nişte
circumstanţe atenuante.
— Da’ de unde! spuse Locke. Îmi datoraţi mult mai mult. Raza e al meu.
— Raza, zise Doña Vorchenza, este acum cel mai vânat om din tot Camorrul;
Ducele are de gând să-l zdrobească aşa cum zdrobeşti un gândac. Domeniile îi
vor fi invadate şi Mormântul Plutitor va fi spulberat.
— Idioţilor! strigă Locke. Raza nu îi comandă pe Oamenii-de-încredere, doar
îi foloseşte! Mormântul Plutitor este gol; Raza scapă chiar acum, cât vorbim noi.
Nu a vrut să fie Capa din Camorr; a vrut numai să se folosească de poziţia asta ca
să ajungă la Barsavi şi să radă nobilimea din Camorr.
— Cum de ştii atâtea despre treburile lui Raza, Jupâne Ghimpe?
— Raza m-a silit să-l ajut să-l păcălească pe Capa Barsavi, pe vremea când
Raza îşi spunea încă Regele Cenuşiu. Urma să mă lase în pace după asta, dar m-a
tras pe sfoară. Mi-a omorât trei prieteni şi mi-a luat banii.
 — Ţi-a luat banii? zise Don Lorenzo, încleştându-şi mâna într-un pumn.
Îndrăznesc să spun că ai vrut să zici că mi-a luat banii!
— Da, încuviinţă Locke. Plus tot ceea ce luasem de la Doña de Marre, de la
Don Javarriz şi de la familia Feluccia. Peste patruzeci de mii de coroane – o
avere. Raza mi-a furat-o; n-am minţit când v-am spus că nu o mai am.
— Atunci nu mai ai nimic important cu care să te târguieşti, rosti Doña
Vorchenza.
— Am zis că nu o mai am, nu că nu ştiu unde se află, o întrerupse Locke.
Raza a amestecat-o cu averea lui Barsavi şi e gata să fugă cu ea din oraş. Avea de
gând să îl plătească pe Magul-Juruit cu ea.
— Atunci spune-ne unde este, replică Doña Vorchenza.
— Raza e al meu, zise Locke. Mă trimiteţi jos şi îmi daţi drumul. Raza mi-a
omorât trei prieteni şi am de gând să-i scot inima din piept; aş da toţi banii din
Camorr pentru un astfel de prilej.
— Oamenii sunt spânzuraţi în oraşul ăsta după ce fură câţiva arginţi şi tu vrei
să-ţi dăm drumul după ce ai furat zeci de mii de coroane? rosti Doña Vorchenza.
Nu prea cred.
— E momentul adevărului, Doña Vorchenza, spuse Locke. Vă vreţi banii
înapoi? Eu vă pot spune unde sunt; o să vă dau exact locul în care-i găsiţi,
împreună cu averea lui Barsavi, care bănuiesc că-i măricică. Tot ce vreau în
schimb este să mi-l lăsaţi pe Raza; îmi daţi drumul şi eu îl omor pe omul care a
încercat să vă nimicească, pe dumneavoastră şi pe toţi ceilalţi nobili. Fiţi
rezonabilă! Acum că ştiţi cu toţii cum arăt şi cum vorbesc, nu se mai pune
problema să mă întorc la vechile mele năravuri, cel puţin nu aici, în Camorr.
— Presupui prea multe!
— Oare Păianjenul din Camorr a fost cel care l-a împiedicat pe Capa Raza să
umple Sălaşul Corbului cu destulă Piatra-duhului ca să Îmblânzească tot
afurisitul ăsta de oraş? Nu, ci Ghimpele din Camorr, foarte mulţumesc. Toţi
oamenii de aici – bărbaţi, femei şi copii laolaltă – sunt în viaţă numai pentru că
am eu sufletul bun, nu pentru că v-aţi fi făcut dumneavoastră meseria. Îmi eşti
datoare, Vorchenza. Îmi eşti datoare, pe onoarea dumitale. Dă-mi-l pe Raza şi n-
ai decât să păstrezi banii.
Ea îi aruncă o privire care ar fi îngheţat şi apa.
— Pe onoarea mea, Jupâne Ghimpe, rosti într-un sfârşit, pentru serviciile
aduse Ducelui şi tuturor nobililor: îţi voi da drumul şi, dacă ajungi înaintea
noastră la Raza, e al tău, deşi, dacă nu vei izbuti, mie n-o să-mi pară rău. Şi dacă
îţi vei relua îndeletnicirile, iar drumurile ni se vor încrucişa din nou, voi pune să
fii executat fără judecată.
 — Mi se pare corect. Voi avea nevoie de o sabie, zise Locke. Aproape că
uitasem.
Spre surprinderea lui, căpitanul Reynart îşi desfăcu spada de la cingătoare şi i-
o dădu lui Locke.
— Varsă nişte sânge cu ea, îi spuse el. Cu complimentele mele de rigoare.
— Ei bine, rosti Doña Vorchenza în vreme ce Locke îşi prindea spada la brâu,
peste excelenţii pantaloni albaştri ai lui Meraggio. Şi-acum banii. Unde sunt?
— La nord de Colţii Camorrului, se găsesc trei barje cu rahat în docurile
particulare. Ştiţi despre ce vorbesc; ele strâng toate gunoaiele şi excrementele din
oraş şi le duc pe câmpurile de la miazănoapte.
— Desigur, zise Doña Vorchenza.
— Raza şi-a ascuns averea pe una dintre ele, spuse Locke. În cufere de lemn
înfăşurate în straturi de tifon, din motive evidente. După ce se furişează afară din
Camorr, plănuieşte întâlnirea cu barja la miazănoapte şi să descarce comoara. E
toată acolo, sub grămezile acelea de rahat – să-mi fie cu iertare.
— E ridicol, rosti Doña Vorchenza.
— Nu am zis că o să vă placă răspunsul meu, replică Locke. Dar gândiţi-vă şi
dumneavoastră. Care este ultimul loc în care ar vrea să caute cineva un depozit
secret de bani?
— Hmmm... Şi pe care barjă sunt?
— Nu ştiu, zise Locke. Ştiu doar că este pe una dintre cele trei.
Vorchenza se uită spre Reynart.
— Păi, de-aia s-au gândit zeii să inventeze recruţii, spuse căpitanul.
— Rahat! zise Locke, înghiţând în sec. Gândeşte-te bine, îşi spuse el în sinea
lui. Gândeşte-te foarte bine. Doña Vorchenza, asta nu-i totul.
— Despre ce vorbeşti?
— Bărci, barje, scăpare. M-am tot gândit. Şoimarul a făcut tot felul de glume
ciudate când era sub cuţitul meu. Mă tachina cu ceva; până acum nu am avut
prilejul să-mi dau seama cu ce. Corabia aceea cu ciumaţi. Împlinirea; trebuie să
o scufundaţi.
— De ce, mă rog?
— Îi aparţine lui Anatolius, explică Locke. Dacă e să ne luăm după Şoimar,
Anatolius a fost pirat pe Marea de Fier Alb, unde şi-a strâns averea care-i trebuia
ca să poată angaja un Mag-Juruit şi să se întoarcă în Camorr pentru răzbunare.
Împlinirea este corabia lui. Însă Anatolius nu are de gând să fugă cu ea – el va
părăsi oraşul pe la miazănoapte, urcând pe Angevin.
— Carevasăzică...?
— Şoimarul a tot scăpat aluzii despre un plan de rezervă, rosti Locke. Corabia
aceea cu ciumaţi reprezintă planul de rezervă. Nu este plină cu cadavre, Doña
Vorchenza. Are un echipaj însemnat – oameni care au supravieţuit expunerii la
Şoapta Neagră, cam ca vătafii Ducelui. Un echipaj însemnat şi cala plină cu
animale – capre, oi, măgari. Credeam că Şoimarul încearcă doar să fie nesimţit...
dar gândiţi-vă puţin...
— Animalele pot transmite Şoapta, zise Reynart.
— Da, spuse Locke. Nu le omoară, însă ne-o pot transmite nouă. Scufundaţi
corabia aia nenorocită, Doña Vorchenza. Asta-i cealaltă lovitură a lui Raza. Dacă
descoperă că nu a izbutit să nimicească nobilii, s-ar putea să încerce să se
răzbune pe tot oraşul. Ar fi ultima lui şansă.
— Dar asta-i... o nebunie! murmură Doña Vorchenza, pe jumătate convinsă.
— Anatolius a încercat deja să nimicească toată nobilimea din Camorr,
inclusiv copiii. Este nebun, Contesă. Cât de bine credeţi că va reacţiona când va
fi frustrat? Oamenii lui nu trebuie decât să eşueze cu corabia pe chei şi să dea
drumul animalelor. Dacă apucă să scape, s-ar putea să nu îi opriţi la timp. Sau
poate că vor azvârli câteva oi în oraş, cu catapulta. Scufundaţi corabia aia
nenorocită.
— Jupâne Ghimpe, rosti Doña Vorchenza, ai un suflet neobişnuit de bun
pentru un hoţ cu apetitul dumitale.
— Îl slujesc cu credinţă pe Cel de-a Treisprezecelea Făr’ de Nume, pe
Paznicul Strâmb, pe Binefăcător, explică Locke. Sunt preot. Nu i-am salvat pe
oamenii din turnul acesta doar ca să văd cum moare întregul meu oraş. De dragul
bunei-cuviinţe, Doña Vorchenza, de dragul bunei-cuviinţe, scufundaţi corabia aia
blestemată. Vă implor!
Ea îl privi peste ramele ochelarilor săi în formă de semilună, apoi se întoarse
spre Reynart.
— Căpitane, zise ea încet, du-te la felinarul din Colţii Camorrului, de pe
platforma de îmbarcare. Trimite mesaje luminoase în Arsenal şi-n Scursuri. Îşi
împături mâinile pe burtă şi oftă. La porunca mea şi în numele Ducelui
Nicovante, scufundă Împlinirea şi omoară toţi supravieţuitorii care încearcă să
ajungă la ţărm.
Locke oftă uşurat.
— Vă mulţumesc, Doña Vorchenza. Şi-acum… liftul meu?
— Liftul dumitale, Jupâne Ghimpe. Chiar scrânşnise din dinţi pentru o
secundă. Aşa cum am făgăduit. Îţi voi pregăti unul fără zăbavă. Dacă zeii vor
binevoi să ţi-l dea pe Capa Raza înainte să-l găsească oamenii mei... fie să îţi dea
şi tăria necesară.
— O să vă duc dorul, Doña Vorchenza, spuse Locke. Şi dumneavoastră,
domnule şi doamnă Salvara – îmi cer iertare că v-am băgat aproape toată averea
în rahat. Sper că putem rămâne prieteni.
 — Dacă mai pui piciorul în casa noastră vreodată, te transform în exponat de
laborator permanent, replică Sofia.

Lumina albastră clipea de pe platforma de îmbarcare de la Sălaşul Corbului;

chiar şi pe fundalul licăritor şi schimbător al Luminii-false era îndeajuns de clară
pentru a putea fi văzută la postul de retransmisie de pe Palatul Răbdării. În
câteva momente, obloanele se ridicară şi se coborâră cu repeziciune peste
felinarele de semnalizare; mesajul trecu prin văzduh pe deasupra capetelor a mii
de petrecăreţi şi ajunse la destinaţii.
— Pe toţi zeii! exclamă sergentul de strajă din vârful turnului Acul de la
Miazăzi, clipind ca să vadă mai bine, întrebându-se dacă a numărat bine undele
de semnalizare.
Strecură sub scaun burduful de vin neautorizat de Ziua Schimbărilor, cu un
aer vinovat.
— Dom’ sergent, zise camaradul său mai tânăr, corabia aia pune la cale ceva
suspect.
În largul Vechiului Port, Împlinirea se întorcea încet spre babord; marinarii
de-abia puteau fi zăriţi deasupra vergelor de pe catargul principal şi de pe
arborele trinchet, pregătindu-se să desfacă pânzele. Zeci de siluete întunecate şi
mai mici se mişcau pe punte, luminate atât de strălucirea felinarelor galbene, cât
şi de luciul orbitor al Luminii-false.
— Ridică ancora, domnule. Se pregăteşte să iasă în larg – de unde-au apărut
toţi oamenii ăia? spuse străjerul mai tânăr.
— Nu ştiu, răspunse sergentul, dar s-a dat semnalul. Zeii să aibă milă, o să
scufunde corabia cu lumini galbene.
Repere de lumină portocalie strălucitoare începură să se ivească la marginea
Scursurii; toate micile turnuri de apărare aveau felinare de urgenţă folosite pentru
a semnaliza în momentul în care erau gata de acţiune. Tobele începură să bată în
Arsenal şi fluierele să se audă din partea cealaltă a oraşului, deasupra
murmurului jos şi răsunător al mulţimilor care sărbătoreau Ziua Schimbării.
Unul dintre dispozitivele de pe ţărmul Scursurilor îşi azvârli proiectilul cu un
bubuit răsunător. Bolovanul trecu prin văzduh ca o umbră înceţoşată; îşi rată
ţinta cu câţiva metri şi înălţă o fântână albă la tribordul fregatei.
Următorul dispozitiv care trase aruncă un arc de foc alb-portocaliu ce păru să
atârne în cer, un stindard hipnotic de lumină arzătoare. Străjerii din Acul de la
Miazăzi priviră uluiţi cum acesta pică drept pe puntea fregatei Împlinirea,
împroşcând lujere fierbinţi în toate direcţiile. Oamenii alergau înfriguraţi pe
punte, unii dintre ei vizibil în flăcări. Unul se aruncă peste marginea vasului,
plonjând în apă precum un tăciune încins azvârlit într-o băltoacă.
— Zeii să ne apere şi să ne păzească! Ăla-i ulei-de-foc, zise străjerul cel tânăr.
N-o să se oprească nici măcar acolo jos.
— Păi, până şi rechinilor le place carnea gătită, chicoti sergentul. Bieţii
nenorociţi!
Un bolovan se izbi de latura fregatei, sfărâmând balustradele din lemn şi
răspândind aşchii peste tot. Oamenii începură să se agite, să ţipe şi să cadă pe
punte; focul se înălţa spre pânze şi pe velatura navei, în ciuda eforturilor
disperate ale echipajului de pe Împlinirea de a-l ţine în frâu cu nisip. Încă un
butoi aprins explodă lângă dunetă; bărbaţii şi femeile de la cârmă fură învăluiţi
de o aură clocotitoare de văpaie albă. Nici măcar nu avură timp să ţipe.
Bolovanii se prăvăliră asupra corabiei şi sfâşiară puţinele sale pânze ce
fluturau în vânt; focuri izbucniră, scăpate de sub control, la proră, la pupă şi la
mijloc. Degete portocalii, roşii şi albe dansau pe punţi şi se ridicau în văzduh,
alături de fum de diverse culori. Sub focul a zece catapulte, fregata neînarmată şi
aproape nemişcată nu avu nici o şansă. La cinci minute de la semnalul trimis de
pe Sălaşul Corbului, Împlinirea era un rug – un munte de flăcări alb-roşii ce se
înălţau din apa care se vălurea precum o oglindă roşie sub cala corabiei
muribunde.
Arcaşii îşi ocupară locurile, gata să doboare oricare supravieţuitor care ar fi
încercat să înoate spre ţărm, dar nu mai era cazul. Focul, apa şi făpturile care
dădeau târcoale prin adâncurile portului îşi făcuseră treaba cu prisosinţă, aşa că
nu mai era nevoie de săgeţi.

Luciano Anatolius, Regele Cenuşiu, Capa din Camorr, ultimul supravieţuitor

al familiei sale, stătea singur pe puntea superioară a Mormântului Plutitor, sub
pavilionul de mătase fluturând în bătaia Vântului Spânzuratului, sub cerul
întunecat care reflecta tremurul straniu al Luminii-false, şi se uita cum îi arde
corabia.
Privi către apus cu flăcările roşii lucindu-i în ochi şi nici nu clipi măcar; privi
la miazănoapte, spre turnul strălucitor Sălaşul Corbului, unde puteau fi zărite
lumini roşii şi albastre şi de unde nu se ridica spre cer nici un nor de fum alb şi
palid.
 Stătea singur pe puntea Mormântului Plutitor, fără să plângă, deşi îşi dorea
asta din toată inima, în acea clipă.
Cheryn şi Raiza nu ar fi plâns. Mama şi tata nu ar fi plâns. Nici nu plânseseră,
când oamenii lui Barsavi le dărâmaseră uşa în toiul nopţii, când tatăl său murise
încercând să-i apere îndeajuns ca Gisella să-i poată strecura pe uşa din spate pe el
şi pe micuţele gemene.
Împlinirea îi ardea în faţa ochilor, însă în mintea sa avea iar 13 ani şi alerga
prin grădinile întunecate, împleticindu-se prin poteci familiare, cu crengi
biciuindu-i faţa şi cu lacrimi şiroindu-i pe obraji. În conacul din spatele său
cuţitele se ridicau şi coborau; un copilaş plângea după mămica lui – apoi plânsul
încetă brusc.
— Nu vom uita niciodată, rostise Raiza, în cala întunecată a corabiei care îi
dusese în Talisham. Nu vom uita niciodată, nu-i aşa, Luciano?
Mâna ei micuţă se încleştase în mâna lui; Cheryn dormea şi se foia în partea
cealaltă, murmurând şi strigând în somn.
— Nu vom uita niciodată, replicase el. Şi ne vom întoarce. Vă făgăduiesc, ne
vom întoarce într-o bună zi.
Stătea pe puntea fortăreţei lui Barsavi, în Camorr, şi nu putea face absolut
nimic în vreme ce corabia lui înroşea apele Vechiului Port cu sângele morţilor de
pe ea.
— Capa Raza?
În spatele său se auzi un glas şovăielnic; un bărbat urcă prin hol din galeriile
de dedesubt. Unul din gaşca Haita Romului, dacă era să se ia după cercul
extravagant de jucători care se formase în camera tronului. Se întoarse încet.
— Capa Raza, tocmai a sosit asta... unul dintre Cuţitarii din Lumina-falsă,
Înălţimea Voastră. A spus că un om din Funingine i-a dat un tyrin şi i-a zis să v-o
aducă de îndată.
Bărbatul întinse un săculeţ din pânză groasă; pe acesta era scris cu cu litere
negre şi butucănoase „RAZA― – cerneala părea să fie încă proaspătă.
Luciano luă bocceaua şi îi făcu semn bărbatului să plece; Haita Romului fugi
spre hol şi dispăru acolo, deloc încântat de ceea ce văzuse în ochii stăpânului său.
Capa din Camorr deschise bocceaua şi se trezi în faţa trupului unui şoim-
scorpion – un şoim-scorpion fără cap, mai exact. Întoarse bocceaua cu fundul în
sus şi lăsă conţinutul să cadă; capul şi stârvul lui Vestris se loviră de scândurile
de lemn. O bucată de pergament împăturită şi pătată de sânge căzu odată cu ele.
O prinse şi o deschise:

SUNTEM PE DRUM.
 Luciano privi îndelung biletul. Poate cinci secunde; poate cinci minute. Apoi
îl mototoli în mâini şi îl lăsă să cadă. Biletul ajunse pe punte şi se rostogoli lângă
ochii holbaţi şi sticloşi ai lui Vestris.
Dacă erau pe drum, erau pe drum. Avea să-i rămână destulă vreme să scape
după ce se ocupa de această ultimă datorie personală.
Coborî prin hol în galeria de dedesubt, în lumina şi zgomotul petrecerii aflate
în toi. Mirosul de fum şi de băutură îmbâcsea aerul; podeaua scârţâi sub cizmele
sale când coborî în grabă scările.
Bărbaţii şi femeile îşi ridicară privirile din cărţile de joc şi de la zaruri când
trecu pe lângă ei. Unii îi făcură cu mâna, îi dădură bineţe sau i se închinară
respectuos; nimeni nu primi vreun răspuns. Capa Raza trânti uşa de la
apartamentele sale particulare (foste ale lui Barsavi) şi dispăru înăuntru câteva
minute.
Când ieşi, era îmbrăcat în straiele sale de Rege Cenuşiu, în vechea sa jiletcă şi
vechii săi pantaloni din piele cenuşiu-pâcloasă, încălţat cu cizmele sale din piele
cenuşie de rechin şi cu catarame uzate din argint, cu mănuşile sale de spadasin
roase la încheieturile degetelor, cu mantia cenuşie şi cu mantaua cu gluga
ridicată. Pulpanele mantiei îi fâlfâiră în urmă când trecu printre ei; luminile din
Mormântul Plutitor luciră pe oţelul spadei sale scoase din teacă.
Petrecerea încetă într-o clipită.
— Afară, zise el. Ieşiţi afară şi ţineţi-vă departe. Lăsaţi uşile deschise. Nu
vreau să fie picior de străjer! Ieşiţi afară cât încă mai aveţi ocazia.
Cărţile de joc căzură pe podea; zarurile zornăiră pe lemn. Bărbaţi şi femei
laolaltă săriră în picioare, trăgându-şi cu ei tovarăşii beţi. Sticlele se rostogoliră
şi vinul se vărsă pe măsură ce retragerea devenea generalizată. În mai puţin de un
minut, Regele Cenuşiu rămase singur în inima Mormântului Plutitor.
Se îndreptă încet către un mănunchi de frânghii argintii care atârnau din tavan
la tribordul vechiului galeon. Trase de una dintre acestea şi luminile albe ale
candelabrului se stinseră; trase de alta şi perdelele de la ferestrele înalte ale
încăperii se dădură în părţi, îngăduind nopţii să pătrundă în sala tronului. Smuci
de o a treia frânghie şi se aprinseră globuri alchimice în nişe întunecate din
pereţi; inima fortăreţei din lemn se preschimbă într-o peşteră de lumină de un
roşu-aprins.
Se aşeză pe tron cu spada pe genunchi, iar lumina îi făcu ochii să licărească în
nuanţe roşietice în umbra glugii.
Se aşeză pe tron şi aşteptă ca ultimii doi Ticăloşi Gentilomi să-l găsească.
 9

La zece şi jumătate seara, Locke Lamora intră în sala tronului şi se opri cu

mâna pe spadă, privindu-l ţintă pe Regele Cenuşiu, aşezat la treizeci de stânjeni
depărtare în camera sa de audienţe, acum tăcută. Locke răsufla din greu, şi nu
numai din pricina drumului spre miazăzi; acoperise mare parte din distanţă călare
pe un cal furat.
Senzaţia pe care i-o dădea mânerul spadei lui Reynart era deopotrivă euforică
şi înspăimântătoare. Ştia că ar fi fost probabil dezavantajat într-o luptă dreaptă,
dar i se urcase sângele la cap. Cuteza să-şi închipuie că mânia, iuţeala şi nădejdea
îl pot ajuta în ceea ce avea să urmeze. Îşi drese glasul.
— Rege Cenuşiu, rosti el.
— Ghimpe din Camorr.
— Sunt mulţumit, spuse Locke. Am crezut că ai plecat deja. O, dar îmi pare
rău... chiar îţi trebuia fregata aia, nu-i aşa? Am pus-o pe buna mea prietenă,
Contesa Sticlei-de-Chihlimbar, s-o trimită la fundul nenorocitului de golf.
— Fapta asta îşi va pierde din savoare în câteva minute, te asigur, zise Regele
Cenuşiu cu un glas istovit. Unde este Jean Tannen?
— E pe drum, rosti Locke. E pe drum.
Locke păşi înainte încet, înjumătăţind distanţa care-i despărţea.
— L-am avertizat pe Şoimar să nu se joace cu Tannen, spuse Regele Cenuşiu.
Se pare că nu mi-a ascultat avertismentul. Vă felicit pentru rezistenţa voastră
ieşită din comun, dar mă tem că vă voi face un serviciu omorându-vă înainte ca
Magii-Juruiţi să se poată răzbuna.
— Asta deoarece presupui că Şoimarul este mort, îl întrerupse Locke. Este
încă în viaţă, numai că nu va mai, ăă, cânta la nici un fel de instrument muzical
cât o mai trăi.
— Interesant. Cum ai făcut toate astea, mă întreb? De ce nu binevoieşte Zeiţa
Morţii să-ţi stingă lumânarea vieţii? Aş dori să ştiu.
— La naiba cu dorinţele tale! De ce ai procedat aşa, Luciano? De ce nu ai
încercat să te înţelegi cu noi? Am fi putut ajunge la un compromis.
— „Am fi putut―, zise Regele Cenuşiu. Nu era loc de „am fi putut―, Lamora.
Aveam şi eu nevoile mele. Tu aveai ce-mi trebuia şi erai prea primejdios ca să te
las în viaţă după aceea. Ceea ce mi-ai dovedit mai apoi, cu vârf şi îndesat.
— Dar ai fi putut să te mulţumeşti doar cu jaful, interveni Locke. Aş fi dat
orice numai să-i ţin în viaţă pe Calo, Galdo şi Goangă. Ţi-aş fi dat toţi banii...
dacă ai fi pus aşa problema!
— Ce hoţ nu luptă ca să păstreze ce a dobândit?
 — Unul care are ceva mai bun de-atât, rosti Locke. Pentru noi conta mai mult
furtul în sine decât păstrarea banilor; dacă ne-am fi mulţumit să-i păstrăm, am fi
găsit noi ceva de făcut cu atâta bănet!
— Uşor de spus acum, privind înapoi. Regele Cenuşiu oftă. Ai fi vorbit cu
totul altfel dacă ar mai fi fost încă în viaţă.
— Noi furam de la nobili, tâmpitule! Furam numai de la ei. Dintre toţi
oamenii pe care ţi-ai găsit să-i tragi pe sfoară... Ai ajutat nobilimea când ai
încercat să te descotoroseşti de noi. Le-ai făcut un afurisit de cadou tocmai
oamenilor pe care îi urai.
— Tu îi uşurai de bani, Jupâne Lamora, având deosebită grijă ca nu cumva să-
i omori în timp ce făceai asta. Ce vrei... să te aplaud? Să te consider camarad de
arme? Mereu vor fi mai mulţi bani, Lamora. Furtul nu era de ajuns ca să îi înveţe
minte... după cum meritau.
— Cum ai putut s-o faci, Luciano? Cum a putut un om care a pierdut ce ai
pierdut tu, care simţea ce simţeai tu pentru Barsavi, să-mi facă la fel mie?
— La fel? Regele Cenuşiu sări în picioare; avea spada în mână. La fel? Oare
părinţii tăi au fost ucişi în paturile lor pentru a proteja o minciună, Jupâne
Lamora? Oare frăţiorii tăi au fost trecuţi prin foc şi sabie ca să nu crească mari şi
să se răzbune? Hoţule! Tu nu ştii ce înseamnă crima cu adevărat.
— Am pierdut trei fraţi din pricina ta, spuse Locke. Am fost cât pe ce să pierd
patru. Nu era nevoie să faci asta. După ce ai crezut că ai isprăvit cu mine, ai
încercat să omori câteva sute. Copii, Luciano, copii – născuţi la ani buni după ce
Barsavi ţi-a omorât părinţii. Trebuie să fie al naibii de plăcut să fii atât de
făţarnic; după cum văd eu lucrurile, aş zice că ai luat-o de-a dreptul razna.
— Erau ocrotiţi de Pactul Secret, rosti Regele Cenuşiu. Erau paraziţi, vinovaţi
fie şi doar pentru că s-au născut. Ţine-ţi pentru tine argumentele, preotule! Nu
crezi că mi-am pus şi eu probleme în prea multe nopţi ca să le mai ţin socoteala,
în ultimii douăzeci şi doi de ani?
Regele Cenuşiu făcu un pas în faţă, ridicând vârful spadei către Locke.
— Dacă mi-ar sta în putere, aş băga tot oraşul ăsta în pământ şi aş scrie
numele celor din familia mea în cenuşă, spuse el.
— Ila justicca vei cala, murmură Locke.
Păşi din nou înainte, până când între ei nu mai rămaseră nici măcar doi metri.
Scoase spada lui Reynart din teacă şi se puse în gardă.
— Dreptatea este roşie. Regele Cenuşiu se postă înaintea lui Locke, cu
genunchii îndoiţi, cu tăişul spadei spre podea, în poziţia pe care spadasinii
camorreni o numeau „lupul la pândă―. Într-adevăr.
Locke lovi înainte ca Regele Cenuşiu să termine de vorbit; pentru o fracţiune
de secundă, oţelul lăsă o dâră în aer între cei doi oameni când ţâşni. Regele
Cenuşiu pară lovitura lui Locke cu forte-ul spadei, şi ripostă cu o viteză mai mult
decât egală cu cea a lui Locke. Lamora evită să fie spintecat numai printr-un salt
nedemn îndărăt; ateriză pe vine, luxându-şi mâna stângă pentru a nu ajunge cu
fundul în sus pe lemnul tare al punţii.
Cu grijă, Locke se roti în direcţia în care îl proiectase căzătura, ridicându-se
numai puţin de pe vine. În mâna stângă îi apăru un pumnal, ca prin minune; îl
răsuci de câteva ori.
— Hmm, zise Regele Cenuşiu. Doar nu vrei să lupţi în stilul verrar. Şcoala aia
mi se pare insipidă.
— Fă cum pofteşti. Locke mişcă uşor din pumnal, sugestiv. Voi încerca să nu-
ţi murdăresc mantia cu prea mult sânge.
Cu un oftat teatral, Regele Cenuşiu scoase unul din cele două pumnale cu
mâner îngust pe care le avea la brâu şi îl întinse în aşa fel încât tăişurile să se
desfacă în faţa lui ca nişte fălci. Apoi făcu două salturi exagerate înainte.
Locke îşi coborî privirea la picioarele Regelui Cenuşiu pentru o fracţiune de
secundă, dându-şi seama aproape prea târziu că tocmai ăsta fusese şi planul. Se
răsuci iute spre dreapta şi de-abia izbuti să pareze cu pumnalul; lovitura Regelui
Cenuşiu alunecă şi spintecă aerul la câţiva centimetri de umărul său stâng.
Riposta sa fu blocată de pumnalul Regelui Cenuşiu, care parcă o aşteptase. Din
nou, Anatolius era mult prea iute pentru el.
Vreme de câteva secunde disperate, cei doi oameni rămaseră încleştaţi.
Lamele lor desenau năluci argintii prin aer – încrucişări şi descrucişări, atacuri
simultane şi manevre de disimulare, înaintări şi parări. Locke nu rămânea în
bătaia tăieturilor mai lungi şi mai viguroase pe care le dădea Regele Cenuşiu, în
timp ce acesta intercepta şi respingea fiecare ripostă de-a lui Locke cu maximă
precizie. În cele din urmă, se despărţiră şi rămaseră gâfâind, privindu-se cu ura
resemnată şi neînduplecată a unor câini de luptă.
— Hmmm, rosti Regele Cenuşiu, o revelaţie.
Împunse aproape întâmplător cu spada; Locke sări îndărăt încă o dată şi pară
slab, vârf la vârf, ca un băietan aflat în prima sa săptămână de antrenament.
Ochii Regelui Cenuşiu licăriră.
— Chiar că revelator! Din nou, o împunsătură întâmplătoare; din nou, Locke
sări îndărăt. Nu prea te pricepi la asta, nu-i aşa?
— Ar fi spre avantajul meu dacă te-aş face să crezi asta, nu?
Regele Cenuşiu râse de-a binelea când auzi asta.
— O, nu. Nu, nu, nu. Cu un gest hotărât, îşi aruncă pelerina şi mantaua la
podea. Un rânjet sălbatic îi brăzda adânc chipul sfrijit prea devreme. Gata cu
cacealmalele! Gata cu jocurile!
 Şi apoi se năpusti asupra lui Locke cu o brutalitate ce nu semăna cu nimic din
ceea ce-şi putea aduce aminte Locke. În spatele spadei sale erau douăzeci de ani
de experienţă şi douăzeci de ani de ură neostoită. O părticică detaşată din mintea
lui Locke înregistra indiferentă propria inadecvare în timp ce para lovitură după
lovitură, urmărind împunsăturile fantomatice cu ochii şi cu mâinile pe când
oţelul Regelui Cenuşiu străpungea materialul şi carnea.
O dată, de două ori, de trei ori – printre răsuflări, tăişul Regelui Cenuşiu
şuieră şi muşcă din încheietura stângă, braţul şi bicepsul lui Locke.
Surprinderea rece fu mai puternică pentru Locke decât durerea provocată de
împunsături; apoi sângele cald începu să curgă prin pielea leoarcă de sudoare,
gâdilându-l drăceşte, iar un val de greaţă se ridică din adâncul stomacului. Scăpă
pumnalul din mâna stângă, roşu cu sângele cui nu trebuia.
— În sfârşit, am ajuns într-o situaţie din care nu te mai poţi fofila, Jupâne
Lamora. Regele Cenuşiu scutură sângele lui Locke de pe vârful spadei sale şi
privi cum acesta se împrăştie pe puntea de lemn, într-un arc de cerc. Adio.
Şi-apoi începu să se mişte din nou, iar în lumina rubinie a globurilor
alchimice lama spadei sale scânteie cu reflexe stacojii.
— Aza Guilla, murmură Locke, lasă-mă să le fac dreptate prietenilor mei
răpuşi. Lasă-mă să vărs sânge pentru morţile fraţilor mei!
Cu glasul pierzându-i-se într-un răcnet, împunse, rată, împunse din nou,
punându-şi toată ura şi frica disperată în fiecare lovitură, mânuind tăişul mai iute
decât oricând altcândva în viaţa sa, şi totuşi Regele Cenuşiu îi intercepta şi îi
respingea fiecare împunsătură; şi totuşi Regele Cenuşiu se ferea din calea
loviturilor lui Locke de parcă s-ar fi luptat cu un copil.
— Se pare că diferenţa esenţială dintre noi, Jupâne Lamora, spuse Regele
Cenuşiu între lovituri, este că eu chiar ştiam ce fac când am ales să rămân şi să te
înfrunt pentru ultima oară.
— Nu, icni Locke, diferenţa dintre noi este că eu voi avea parte de răzbunare.
O durere rece izbucni în umărul stâng al lui Locke, şi acesta se holbă îngrozit
la tăişul Regelui Cenuşiu ce-i intrase vreo opt centimetri în carne, chiar deasupra
inimii. Regele Cenuşiu îl răsuci cu cruzime, răzuindu-i osul când îşi scoase
spada, iar senzaţia îl făcu pe Locke să se prăbuşească în genunchi, sprijinindu-se
din instinct pe braţul stâng, nefolositor.
Însă şi instinctul îl trădă de data aceasta; căzu cu mâna pe podeaua tare a
punţii, cu palma în sus, chircită nefiresc sub greutatea braţului, şi cu un trosnet
cumplit încheietura sa stângă se rupse. Era prea şocat ca să zbiere. O fracţiune de
secundă mai târziu, Regele Cenuşiu îl izbi cu sălbăticie în cap, iar lumea lui
Locke se preschimbă într-un caleidoscop de agonie, zvârcolindu-se de durere, pe
când lacrimi usturătoare îi umpleau ochii. Spada lui Reynart zăngăni pe punte.
 Locke era conştient de lemnul care-l apăsa la spate. Era conştient şi de
sângele care-i înceţoşa privirea. Era conştient şi de inelele strălucitoare şi
fierbinţi de durere care radiau din încheietura sa zdrobită, şi de agonia jilavă şi
unsuroasă a găurii din articulaţia umărului. Însă, mai presus de orice, era
conştient de propria ruşine, de propria spaimă de eşec şi de marea povară a celor
trei prieteni morţi care zăceau nerăzbunaţi şi fără a-şi afla liniştea deoarece
Locke Lamora pierduse.
Trase în piept o gură mare de aer, aprinzând noi văpăi de durere în piept şi la
spate, dar de data aceasta era o singură durere, o singură senzaţie înroşită care îl
ridică de la podea. Mugind fără vreo urmă de raţiune în glas, îşi strânse
genunchii la piept şi se azvârli înainte, încercând să-l placheze la stomac pe
Regele Cenuşiu.
Lovitura de moarte care se îndrepta spre inima lui Locke îl nimeri în braţul
stâng; dată cu întreaga ferocitate a Regelui Cenuşiu, străpunse braţul firav al lui
Locke şi ieşi pe partea cealaltă. Înnebunit de durere, Locke împinse braţul înainte
şi-n sus pe când Regele Cenuşiu încerca să se retragă; tăişurile spadei sale
hăcuiră carnea lui Locke, dar rămaseră înfipte şi continuară să taie ca un
fierăstrău pe când cei doi bărbaţi se luptau.
Pumnalul Regelui Cenuşiu răsări în faţa ochilor lui Locke; instinctul animalic
îl împinse pe Locke să atace cu ultima armă disponibilă. Îşi înfipse dinţii în
primele trei degete ale mâinii Regelui Cenuşiu, acolo unde acestea ţineau
mânerul; simţi gustul sângelui şi osul cu vârful dinţilor. Regele Cenuşiu zbieră şi
scăpă pumnalul într-o parte; acesta lovi umărul stâng al lui Locke înainte să
aterizeze cu un zornăit pe punte. Regele Cenuşiu îşi eliberă mâna, iar Locke
scuipă spre el pielea şi sângele.
— Dă-te bătut! răcni Regele Cenuşiu, pocnindu-l pe Locke în cap, apoi peste
nas. Cu braţul său drept, încă teafăr, Locke se întinse către pumnalul din teaca
Regelui Cenuşiu. Acesta îl plesni peste mână, râzând. Nu poţi câştiga! Nu poţi
câştiga, Lamora! Cu fiecare nou îndemn, Regele Cenuşiu prăvălea nenumărate
lovituri asupra lui Locke, care se apucase cu disperare de el, aşa cum s-ar apuca
un om pe punctul de a se îneca de un buştean plutitor. Regele Cenuşiu râse cu
sălbăticie pe când îi căra pumni în cap lui Locke, lovindu-l în urechi, în frunte şi
în umeri, izbindu-l intenţionat în rana deschisă. Nu... poţi... să mă baţi!
— Nu trebuie să te bat, murmură Locke, rânjind nebuneşte către Regele
Cenuşiu, cu chipul brăzdat de sânge şi lacrimi, cu nasul spart şi cu buzele
crăpate, cu privirea înceţoşată şi mărginită de întuneric. Nu trebuie să te bat,
nemernicule! Trebuie doar să te ţin aici... până ajunge Jean.
 Auzind una ca asta, Regele Cenuşiu deveni de-a dreptul disperat, revărsând
asupra lui Locke un potop de lovituri, însă acesta nu le dădu atenţie, râzând cu
răgete nebuneşti.
— Trebuie doar să te ţin aici... până ajunge... Jean!
Şuierând cu furie, Regele Cenuşiu se eliberă din strânsoarea lui Locke
îndeajuns ca să se întindă după pumnalul din teacă. În vreme ce îşi smulgea
mâna stângă din dreapta lui Locke, Lamora lăsă să-i scape din mânecă în palmă
un tyrin de aur; cu o răsucire disperată a încheieturii, azvârli moneda peste
peretele din spatele Regelui Cenuşiu, cu un zornăit răsunător.
— Iată-l, nemernicule! răcni Locke, împroşcând cu sânge cămaşa Regelui
Cenuşiu. Jean! Ajută-mă!
Şi Regele Cenuşiu se întoarse, târându-l şi pe Locke după el; se întoarse de
frica lui Jean Tannen înainte să îşi dea seama că Locke minte; se întoarse pentru
exact jumătatea de secundă pe care ar fi cerşit-o Locke din partea oricărui zeu i-
ar fi ascultat rugăciunea. Se întoarse pentru jumătatea de secundă care valora cât
toată viaţa lui Locke.
Se întoarse exact cât îi trebui lui Locke Lamora să îşi strecoare braţul drept în
jurul brâului Regelui Cenuşiu, să scoată pumnalul din teaca de-acolo şi să îl
înfigă cu un strigăt final de durere şi de triumf în spatele acestuia, chiar în
dreapta coloanei.
Spatele Regelui Cenuşiu se arcui, iar gura îi rămase căscată, icnind cu
spasmele îngheţate ale şocului; împinse cu ambele mâini capul lui Locke, de
parcă dacă ar fi izbutit să îl dea jos de pe el pe bărbatul mai mărunt ar fi scăpat şi
de rană, dar Locke se ţinu strâns şi murmură cu un glas imposibil de calm:
— Calo Sanza. Fratele şi prietenul meu.
Regele Cenuşiu căzu pe spate şi Locke îi scoase cuţitul, chiar înainte să atingă
podeaua. Apoi se aruncă asupra lui. Ridică din nou pumnalul şi îl înfipse în
pieptul Regelui Cenuşiu, chiar sub coaste. Sângele ţâşni, şi Regele Cenuşiu dădu
din mâini, gemând. Glasul lui Locke se ridică pe când împlânta cuţitul tot mai
adânc:
— Galdo Sanza, fratele şi prietenul meu.
Cu un ultim efort convulsiv, Regele Cenuşiu scuipă sânge cald şi arămiu în
faţa lui Locke şi înşfăcă pumnalul înfipt în pieptul său; Locke ripostă cu ajutorul
părţii drepte, nefolositoare, îndepărtând mâinile Regelui Cenuşiu. Hohotind,
Locke smulse pumnalul din pieptul acestuia, îl ridică cu un braţ drept groaznic
de tremurat, şi îl împlântă în gâtlejul Regelui Cenuşiu. Îi tăie beregata până când
îi reteză pe jumătate gâtul, şi şuvoaie mari de sânge se revărsară pe punte. Regele
Cenuşiu se cutremură pentru ultima oară şi muri, ţintuindu-l pe Locke cu ochii
albi şi lărgiţi.
 — Goangă, murmură Locke. Numele său adevărat era Bertilion Gadek.
Ucenicul meu. Fratele meu. Şi prietenul meu.
Puterile îl lăsară şi alunecă peste cadavrul Regelui Cenuşiu.
— Prietenul meu.
Însă omul de sub el nu spuse nimic, iar Locke era cât se poate de conştient de
liniştea din pieptul de sub urechile sale, de inima care ar fi trebuit să bată sub
obrajii săi, şi începu să plângă – hohote lungi şi sălbatice care îi zguduiau tot
trupul, provocând noi valuri de agonie nervilor şi muşchilor săi şi-aşa chinuiţi.
Înnebunit de tristeţe, de izbândă, de pâcla roşiatică a durerii şi de alte o sută de
sentimente pentru care nu avea nume, rămase întins deasupra cadavrului celui
mai mare vrăjmaş al său şi plânse ca un copil, lăsând lacrimile sărate să se
amestece cu sângele cald care acoperea trupul Regelui Cenuşiu.
Rămase întins acolo, tremurând în lumina felinarelor roşii, singur cu triumful
său, incapabil să se mişte şi sângerând de moarte.

10

Jean dădu peste el un minut sau două mai târziu; bărbatul cel vânjos îl răsuci
pe Locke şi îl dădu la o parte de pe cadavrul Regelui Cenuşiu, făcându-şi
prietenul pe jumătate conştient să scoată un urlet sincer de durere.
— O, ferească-ne zeii, strigă Jean. O, ferească-ne zeii, idiotul naibii, afurisit
ce eşti! Apăsă pieptul şi gâtul lui Locke cu mâinile ca şi cum ar fi putut pur şi
simplu să îi bage sângele la loc în trup. De ce n-ai putut aştepta? De ce nu m-ai
putut aştepta şi pe mine?
Locke se holbă ameţit la Jean, cu gura rotunjindu-i-se într-un mic O de grijă.
— Jean, murmură el cu gravitate, ai... alergat. Nu erai în... stare să lupţi.
Regele Cenuşiu... a fost atât de amabil. Nu l-am putut refuza.
Jean râse zgomotos, fără să vrea.
— Fir-ai al naibii, Locke Lamora! I-am trimis un mesaj. M-am gândit că o să-
l facă să mai stea un pic prin preajmă.
— Fii binecuvântat. Totuşi... i-am venit eu de hac. I-am venit de hac şi i-am
ars corabia.
— Deci asta s-a întâmplat, rosti Jean cu blândeţe. Am văzut. Mă uitam la foc
din cealaltă parte a Resturilor-de-Lemn; te-am văzut intrând în Mormântul
Plutitor de parcă ar fi fost al tău, şi am venit în fugă, cât de repede am putut. Dar
tu nici n-aveai nevoie de mine.
— A, nu... Locke înghiţi, strâmbându-se la gustul propriului sânge. M-am
folosit straşnic... de reputaţia ta.
 Jean nu zise nimic când auzi asta, iar lumina îndepărtată din privirea sa îl
înfioră pe Locke mai mult decât orice altceva.
— Deci asta-i răzbunarea, bălmăji el.
— Asta e, murmură Jean.
După câteva secunde, lacrimi proaspete umplură ochii lui Locke şi el şi-i
închise, dând din cap.
— Este de rahat.
— Este.
— Trebuie să mă laşi aici.
Auzind asta, Jean se trase îndărăt pe genunchi de parcă ar fi fost plesnit.
— Cum?!
— Lasă-mă, Jean. O să mor... în câteva minute. Nu o să scoată nimic de la
mine. Tu încă poţi scăpa. Te rog... lasă-mă.
Chipul lui Jean se înroşi puternic – un roşu care se putea vedea chiar şi la
lumina globurilor alchimice –, iar sprâncenele i se arcuiră, şi fiecare rid de pe
faţă i se încordă atât de tare încât Locke găsi energia necesară pentru a se alarma.
Jean îşi încleştă fălcile; dinţii îi scrâşniră şi pomeţii îi ieşiră în evidenţă, precum
nişte muchii stâncoase sub poleiala grăsimii.
— La drăcia asta chiar nu mă aşteptam din partea ta, şuieră într-un sfârşit cu
cel mai potolit şi ucigător glas pe care-l auzise Locke în viaţa lui.
— Am făcut o greşeală, Jean! Locke croncăni disperat. Nu eram pe măsura
lui. Mi-a făcut felul înainte să mă pot fofila şi din asta. Făgăduieşte-mi numai...
făgăduieşte-mi că, dacă o găseşti vreodată pe Sabetha, îi vei…
— N-ai decât s-o găseşti singur, debilule, după ce scăpăm naibii de-aici!
— Jean! Locke se apucă slab de reverul hainei lui Jean, cu mâna sa teafără.
Iartă-mă, am dat-o în bară. Te rog, nu sta aici să te prindă; Jachetele Negre vor
sosi în curând. Nu aş putea îndura să văd cum te saltă. Te rog să mă laşi. Nu pot
merge.
— Idiotule, murmură Jean, ştergându-şi lacrimile fierbinţi cu mâna sa teafără.
Nu va fi nevoie.
Lucrând cu greutate, dar cu repeziciune, Jean luă mantia Regelui Cenuşiu şi
şi-o legă de gât, improvizând un bandaj la braţul drept. Pe acesta îl strecură pe
sub genunchii lui Locke şi opintindu-se, izbuti să îl salte pe bărbatul mai mărunt
la pieptul său. Locke gemu.
— Nu te mai smiorcăi atâta, ţâncule, şuieră Jean în timp ce pornea înapoi de-a
lungul docului. Sigur mai ai vreo jumătate de halbă de sânge undeva prin tine.
Însă Locke îşi ieşise deja de-a binelea din simţiri, fie de la durere, fie de la
sângele pierdut, Jean nu îşi dădea seama, iar pielea sa era atât de străvezie încât
părea făcut din sticlă. Ochii îi rămăseseră deschişi, dar fără să mai vadă ceva, iar
gura îi era căscată, lăsând în urmă o dâră de sânge şi de salivă.
Gâfâind şi tremurând, nebăgând în seamă durerea sfâşietoare provocată de
propriile răni, Jean se întoarse şi începu să alerge cât îl ţineau picioarele.
Trupul Regelui Cenuşiu zăcea uitat pe punte, în spatele său, iar lumina roşie
strălucea într-o sală pustie.
 INTERLUDIU: O mică profeţie

Părintele Lanţuri stătea pe acoperişul Casei lui Perelandro, privindu-l de sus

pe puştiul de paisprezece ani, nemaipomenit de încrezut, în care se preschimbase
micuţul orfan pe care îl cumpărase cu atâţia ani în urmă de la Făuritorul-de-Hoţi
din Dealul Umbrelor.
— Într-o bună zi, Locke Lamora, spuse el, într-o bună zi o să o dai în bară atât
de grozav, atât de ambiţios şi atât de copleşitor, încât cerul se va lumina, lunile
se vor învârti, iar zeii înşişi vor azvârli cu comete, într-o veselie. Sper numai să
apuc să văd ziua aceea.
— O, fii serios, replică Locke. N-ai să vezi aşa ceva.
 EPILOG

Lumina-falsă

Era a optsprezecea Parthis, în cel de-al 78-lea An al lui Aza Guilla; vară
camorreană umedă. Tot oraşul era mahmur; la fel şi cerul.
O ploaie caldă cădea în falduri, împroşcând şi aburind în luciul Luminii-false.
Apa prindea licărul Luminii-false precum straturile unor oglinzi schimbătoare şi
translucide şi forma în văzduh opere de artă care durau câteva fracţiuni de
secundă; însă oamenii tot o blestemau, pentru că le uda creştetele.
— Dom’ sergent! Dom’ sergent Vidrik!
Bărbatul care zbiera în faţa postului lui Vidrik, din capătul sudic al Strungilor,
era tot un străjer; Vidrik îşi scoase chipul sfrijit şi îmbătrânit pe fereastra de
lângă uşa cocioabei şi fu răsplătit cu un şuvoi de apă pe frunte. Deasupra se auzi
bubuitul unui tunet.
— Ce-i, băiete?
Străjerul se apropie din ploaie; era Constanzo, flăcăul cel nou de-abia
transferat din Colţul de Miazănoapte. Ducea un măgar Îmblânzit; în spatele
măgarului se afla o cotigă descoperită, cu alţi doi străjeri în jachete galbene în
urma ei. Aceştia stăteau zgribuliţi în mantiile lor, arătând cât se poate de
nefericiţi, ceea ce însemna că erau oameni cu capul pe umeri.
— Am găsit ceva, dom’ sergent, zise Constanzo. Ceva destul de aiurea.
Echipe de Jachete Galbene şi Negre scotociseră prin tot sudul Camorrului
începând cu noaptea trecută; circulau zvonuri despre un soi de tentativă de
asasinat la Sălaşul Corbului. Numai zeii puteau şti ce credea Păianjenul că ar
trebui să găsească oamenii săi care întorceau şi ultima pietricică din Scursuri şi
din Funingine, însă Vidrik era obişnuit să nu audă niciodată motivele.
— Explică-mi ce înţelegi prin „destul de aiurea―, zbieră el pe când îşi punea
propria manta şi-şi trăgea gluga. Ieşi în ploaie şi se duse la cotigă, făcându-le
semn celor doi oameni din spatele acesteia. Unul din ei îi azvârli doi baroni pe
care-i datora după jocul de zaruri de săptămâna trecută.
— Aruncaţi o privire, spuse Constanzo, dând la o parte pătura udă care
acoperea încărcătura din cotigă. Sub ea se afla un bărbat, tinerel şi foarte livid, cu
început de chelie şi cu chipul neras. Era destul de bine îmbrăcat, cu o mantie
cenuşie cu mâneci roşii. Aceasta era împroşcată cu sânge.
Bărbatul era în viaţă, dar zăcea în cotigă ţinându-se de obraji cu mâinile sale
fără degete şi se holba la Vidrik fără vreo urmă de înţelegere raţională în priviri.
— Mahhhhhh, gemu el când simţi ploaia pe creştet, mwaaaaaaaaah!
Limba îi fusese tăiată; o cicatrice întunecată acoperea ciotul rămas în fundul
gurii, şi din ea se scurgea sânge.
— Maaaaaaaaaaaaaaaaaaah!
— Măreţule Perelandro! exclamă Vidrik, spune-mi că nu văd bine ce are la
încheieturi.
— Este un Mag-Juruit, dom’ sergent, zise Constanzo. Este sau, mai bine zis, a
fost.
Aruncă pătura udă leoarcă înapoi peste faţa bărbatului şi băgă mâna în mantie.
— Mai e ceva. Vă arăt înăuntru?
Vidrik îl conduse pe Constanzo înapoi în cocioabă; cei doi bărbaţi îşi dădură
glugile jos fără să se mai obosească să-şi scoată mantiile. Constanzo scoase o
bucată împăturită de pergament.
— L-am găsit pe tipul ăsta legat pe o podea din Funingine, explică el. E al
naibii de ciudat. Avea pergamentul ăsta pe piept.
Vidrik îl luă, îl desfăcu şi citi:

ÎN ATENŢIA PERSONALĂ A PĂIANJENULUI DUCELUI

A SE RETURNA ÎN KARTHAIN

— Zeii să ne ferească, şopti el. Un Mag-Juruit karthan adevărat! Nu cred că o

să le recomande prietenilor săi Camorrul.
— Ce facem cu el, dom’ sergent?
Vidrik oftă, împături scrisoarea şi i-o dădu înapoi lui Constanzo.
— Dăm vorbă mai departe, băiete, zise el. Dăm vorbă mai departe pe
afurisitul de lanţ ierarhic şi uităm că am văzut aşa ceva vreodată. Îl ducem la
Palatul Răbdării şi lăsăm pe altcineva să-şi bată capul cu el.

Lumina-falsă licări pe apele încreţite de ploaie din Golful Camorr în timp ce

Doña Angiavesta Vorchenza, Contesa văduvă din Turnul Sticlei-de-Chihlimbar,
stătea pe doc, zgribulită, într-o pelerină cu margini îmblănite, pe când echipe de
oameni cu pari de lemn scormoneau printr-o barjă plină cu rahat înmuiat de
ploaie sub ea. Duhoarea îţi muta nasul din loc.
— Să-mi fie cu iertare, doamnă, rosti sergentul din stânga ei. Suntem siguri că
nu este nimic pe celelalte două barje, şi o scormonim pe asta de şase ceasuri. Mă
îndoiesc că vom găsi ceva. Desigur, ne vom da silinţa în continuare.
Doña Vorchenza oftă adânc şi se întoarse ca să privească în caleaşca de pe
docul din spatele ei, trasă de patru armăsari negri şi încadrată de lumini
alchimice în culorile Vorchenzei. Uşa era deschisă; Donul şi Doña Salvara
stăteau înăuntru, uitându-se la ea, împreună cu căpitanul Reynart. Le făcu semn.
Reynart fu primul care ajunse lângă ea; ca de obicei, nu purta mantie şi îndura
ploaia necruţătoare cu un stoicism îndărătnic. Cei doi Salvara erau mult mai
protejaţi de potop; pe deasupra, Lorenzo ţinea şi o umbrelă din mătase ca să o
apere de ploaie pe soţia sa.
— Lăsaţi-mă să ghicesc, spuse Reynart. Sunt pline cu rahat.
— Mă tem că da, rosti Doña Vorchenza. Îţi mulţumesc pentru timpul acordat,
sergent; eşti liber. Poţi să-ţi retragi şi oamenii de pe barjă; nu cred că vom mai
avea nevoie de ei.
Pe când Jachetele Galbene, mult uşurate, se încolonau şi porneau de-a lungul
docului, ţinând cu grijă pe umeri parii de lemn, Doña Vorchenza păru să se
cutremure şi icni. Se apucă cu mâinile de faţă şi se aplecă înainte.
— Doña Vorchenza, strigă Sofia, grăbindu-se să o prindă de umeri.
Când se adunară cu toţii în jurul ei, ea se îndreptă brusc de şale şi râse pe
înfundate, trăgând aer în piept printre chicote de râs. Se cutremura toată; pumnii
ei micuţi loveau aerul din faţa sa.
— O, pe toţi zeii, icni ea. Aşa ceva e prea de tot.
— Ce-i? Doña Vorchenza, ce s-a întâmplat?
Reynart o apucă de braţ şi se uită la ea.
— Banii, Stephen. Chicoti. Banii nu au fost niciodată aici. Nemernicul ăla
mic ne-a pus să scormonim prin barjele cu rahat doar ca să se distreze. Banii erau
la bordul Împlinirii.
— Cum aţi ajuns la concluzia asta?
— Nu e limpede? E izbitor de limpede. Mă izbeşte din toate părţile.
Binecuvântată şi blestemată să fie claritatea înţelegerii întârziate. Capa Raza a
ajutat cu contribuţiile caritabile către corabia cu ciumaţi, corect?
— Corect.
— Nu din cine ştie ce milostenie! Ci pentru că avea nevoie de un mijloc prin
care să-şi transporte averea pe fregată!
— Pe o corabie cu ciumaţi? zise Doña Sofia. Păi, nu l-ar fi ajutat prea mult.
 — Ba l-ar fi ajutat, dacă nu era nici o molimă, spuse Doña Vorchenza.
Molima a fost o minciună.
— Însă de ce a ţinut morţiş Lukas să scufundăm vasul? întrebă Don Lorenzo.
De ciudă? Dacă nu-i putea lua el, să n-aibă nimeni parte de ei?
— Îl chema Callas, dragă Lorenzo – Tavrin Callas.
— Nu contează, dragă, zise Lorenzo. Patruzeci şi cinci de mii de coroane,
plus averea pe care o mai avea şi Barsavi. Sunt o grămadă de bani ca să te
descotoroseşti de ei pentru totdeauna.
— Da, rosti Doña Vorchenza. Şi ne-a spus şi de ce o face, chiar în faţă ne-a
spus-o. Fir-aş a naibii, că proastă am mai fost!
— Mă tem că vorbesc în numele tuturor celor de faţă când spun că nu vă
înţeleg, interveni Doña Sofia.
— Ghimpele a zis că este preotul celui de-al Treisprezecelea, explică
Vorchenza. Erezia celui de-al Treisprezecelea, Făr’ de Nume, Paznicul Strâmb,
zeul hoţilor şi-al răufăcătorilor. „În numele buneicuviinţe―, a spus el. „În numele
bunei-cuviinţe.― A zis-o intenţionat.
Râse din nou, muşcându-şi degetele ca să se oprească.
— Of, pe toţi zeii! Anatolius i-a ucis trei prieteni. Deci nu pricepeţi? Nu era
nici o primejdie la bordul vasului; nu voia să-l scufundăm ca să salvăm
Camorrul. Era un prinos adus morţilor, Stephen, un prinos adus morţilor!
Reynart se plesni peste frunte; săriră stropi de apă.
— Da, spuse Doña Vorchenza. Iar eu am scufundat-o pentru el, în şaizeci de
stânjeni marini de apă infestată cu rechini, cât se poate de drăguţ.
— Deci... interveni Don Lorenzo, toţi banii noştri sunt la o sută douăzeci de
metri sub apă, pe fundul Vechiului Port?
— Mă tem că da, rosti Doña Vorchenza.
— Ăă... şi ce-i de făcut acum?
Doña Vorchenza oftă şi rămase pe gânduri câteva momente.
— Mai întâi, zise ea când îşi ridică iarăşi privirile spre cei doi Salvara, toate
adevărurile din spatele acestei afaceri vor fi declarate secrete de stat ale
Ducatului Camorr; sunteţi obligaţi să respectaţi tăcerea cu privire la ele.
Ghimpele din Camorr este un mit; banii pe care chipurile i-ar fi furat n-au existat
niciodată; Păianjenul Ducelui nu s-a interesat niciodată în mod oficial de
chestiunea asta.
— Însă i-au spus lui Lorenzo că acesta-i şi modul în care Ghimpele îşi asigură
discreţia! izbucni Doña Sofia. Când s-au furişat în casa noastră îmbrăcaţi în
Nocturni!
 — Da, încuviinţă soţul ei, unul dintre falşii Nocturni a insistat asupra faptului
că Ghimpele mizează pe stinghereala victimelor sale pentru a-şi păstra furturile
ascunse de alte potenţiale victime, şi nu cred că partea asta era o minciună.
— Sunt sigură că nu era, zise Doña Vorchenza. Şi totuşi tocmai asta vom
face. Cu timpul, veţi ajunge să înţelegeţi că un stat ca al nostru nu îşi poate
permite să ofere o asemenea dovadă de slăbiciune de dragul onestităţii; Ducele
Nicovante m-a însărcinat cu păstrarea siguranţei, nu a conştiinţei sale.
Cei doi Salvara o priviră fix, fără să spună nimic.
— O, dar nu mai staţi aşa posomorâţi! continuă ea. Pedeapsa voastră pentru
implicarea în această harababură nici n-a început încă. Veniţi cu mine în Sticla-
de-Chihlimbar ca să vorbim despre penalizare.
— Pedeapsa noastră, Doña Vorchenza? rosti Lorenzo cu înflăcărare. Pedeapsa
noastră a însemnat aproape şaptesprezece mii de coroane! Nu am fost pedepsiţi
îndeajuns?
— Nici pe departe, zise Doña Vorchenza. Am hotărât cine va moşteni titlul de
Contesă a Sticlei-de-Chihlimbar când îmi va suna ceasul. Se opri un moment
înainte să continue. Sau, mai bine zis, Contele şi Contesa Sticlei-de-Chihlimbar.
— Cum?!
Sofia chiţăi ca o fetiţă de opt ani. O fetiţă de opt ani deosebit de chiţăită,
foarte obişnuită să chiţăie zgomotos.
— Nu-i o binecuvântare, spuse Doña Vorchenza. Vine cu o datorie.
— Cred că glumiţi, rosti Don Lorenzo. Sunt vreo douăzeci de familii pe
Alcegrante mult mai sus-puse şi de neam mai ales decât a noastră; Ducele nu ne
va acorda niciodată domeniul Sticlei-de-Chihlimbar înaintea lor.
— Cred că îl cunosc pe Nicovante ceva mai bine decât tine, tinere, replică
Doña Vorchenza. Şi cred că moştenirea este a mea să o las cui vreau.
— Însă... datoria, insistă Doña Salvara. Doar nu vă referiţi la...
— Ba cum să nu, Sofia. Eu n-o să trăiesc veşnic. De fiecare dată când mă
trezesc cu o afacere de-asta în poală, îmi aduc aminte subit că nici nu-mi doresc
să trăiesc veşnic. N-are decât să joace altcineva rolul Păianjenului; am amăgit pe
toată lumea în toţi aceşti ani lăsându-i să creadă că funcţia era deţinută de un
bărbat. Hai să-i amăgim în continuare trecând-o în seama a doi oameni.
Îl luă pe Reynart de braţ şi îi îngădui să o ajute să meargă spre caleaşcă.
— Îl veţi avea şi pe Stephen să vă ajute şi să vă conducă operaţiunea; el va
sluji drept legătură între voi şi Nocturni. Aveţi amândoi o isteţime maleabilă, de
un nivel acceptabil. În câţiva ani, sunt sigură că vă pot modela într-o formă
apropiată cu ceea ce am în minte.
— Şi apoi? întrebă Doña Sofia.
 — Şi apoi, draga mea, toate aceste crize blestemate vor cădea în sarcina
voastră. Doña Vorchenza oftă. Păcatele vechi nu vor fi niciodată îngropate atât
de adânc încât să nu se poată ridica la suprafaţă când te-aştepţi mai puţin. Şi veţi
plăti pentru binele Camorrului cu moneda propriei conştiinţe, an de an, până
când veţi ajunge la fundul sacului.

— Jupâne Lamora, strigă Ibelius, aşa ceva este de neacceptat!

În Lumina-falsă, marea era un câmp unduitor de cenuşiu şi de verde; valurile
se rostogoleau şi se spărgeau în jurul galeonului Câştigul de Aur, care se îndrepta
spre Talisham şi apoi mai departe spre Tal Verrar, unul din singurele două vase
care părăsiseră Camorrul în acea seară. Vântul vâjâia în pânzele bătrânei nave,
iar marinarii în pelerine se foiau dintr-o parte în alta a punţii, înălţând rugăciuni
mormăite către Iono, Patronul Apelor ce Înşfacă.
Locke Lamora stătea întins pe o grămadă de lăzi acoperite cu prelate, la pupa
înălţată a galeonului, înfăşurat în pături, pânze şi prelate, ca un cârnat. Nu i se
vedea decât chipul nefiresc de palid (şi foarte vânăt), ieşind de sub straturile
protectoare. Jean Tannen stătea lângă el, apărat de ploaie, dar nu imobilizat.
— Jupâne Ibelius, rosti Locke cu un glas slăbit, nazalizând puţin din pricina
nasului spart, de fiecare dată când am plecat din Camorr, am făcut-o pe uscat.
Asta-i ceva nou pentru mine... am vrut să-l mai văd pentru ultima oară.
— Te afli în pragul morţii, Jupâne Lamora, zise Ibelius. Este o nesăbuinţă din
partea dumitale să te zbengui pe punte pe o asemenea vreme.
— Ibelius, spuse Jean, dacă ceea ce face Locke se cheamă zbenguială,
înseamnă că orice cadavru ar putea face pe acrobatul. Ne poţi da pace o clipă?
— Şi să îl scutesc de îngrijirea care l-a menţinut în viaţă în ultima zi? Sigur că
da, tinerii mei domni... bucuraţi-vă de priveliştea mării, şi n-are decât să vă stea
în gât!
Ibelius porni de-a lungul punţii mişcătoare, clătinându-se într-o parte sau alta,
în mod clar neobişnuit cu viaţa pe mare.
Camorrul se pierdea în zarea din urma lor, dispărând treptat dincolo de
perdelele mişcătoare de ploaie. Lumina-falsă se ridica din oraşul de jos ca o aură
deasupra valurilor; cele Cinci Turnuri străluceau fantomatic sub cerurile
învolburate. Dâra lăsată de galeon părea să sclipească fosforescent – o Lumină-
falsă învârtejită în sine.
Stăteau la pupă şi priveau cum zarea întunecată înghite oraşul din spatele lor.
 — Iartă-mă, Locke, zise Jean. Iartă-mă că nu ţi-am putut fi de mai mult folos
la sfârşit.
— Ce naiba tot vorbeşti acolo? Le-ai omorât pe Cheryn şi pe Raiza; eu n-aş fi
putut izbuti niciodată aşa ceva. M-ai scos din Mormântul Plutitor. M-ai târât
înapoi la Ibelius ca să-mi întindă încă o nenorocită de compresă pe trup. Pentru
ce îţi ceri iertare – în afară de compresă?
— Îţi sunt o povară, insistă el. Numele meu. Mi-am folosit numele adevărat
toată viaţa, fără să-mi treacă prin cap că asta s-ar putea întoarce împotriva mea.
— Ce, Magul-Juruit? O, pe toţi zeii, Jean! Ia-ţi un nume fals, oriunde om
ajunge. Tavrin Callas mi se pare potrivit. Lasă-l pe ticălos să răsară la tot locul;
ordinul lui Aza Guilla va avea o sumedenie de minuni pe care să le valorifice.
— Am încercat să te omor, Locke. Iartă-mă... N-am putut face nimic în
privinţa asta.
— Nu ai încercat să mă omori, Jean. Şoimarul a încercat. Tu nu puteai face
nimic în privinţa asta. Zeii să ne apere şi să ne păzească, eu am braţul spintecat şi
umărul străpuns şi tu stai acolo şi boceşti. Ajunge!
În norii de deasupra se auzi bubuitul tunetului, iar de pe puntea din faţă a
corabiei răsunară ordine răstite.
— Jean, continuă Locke, eşti un prieten mai minunat decât mi-aş fi putut
închipui înainte să te întâlnesc; mi-ai salvat viaţa de nenumărate ori. Aş muri mai
degrabă decât să te pierd. Şi nu spun asta doar pentru că numai pe tine te mai am.
Jean rămase tăcut câteva minute; priviră spre miazănoapte, în largul Mării de
Fier, pe când petele albe de spumă se izbeau între ele tot mai înverşunat.
— Iartă-mă, spuse Jean. M-a luat gura pe dinainte. Îţi mulţumesc, Locke.
— Păi, înveseleşte-te. Barem tu ai mai multă libertate de mişcare decât un
nenorocit de mormoloc pe uscat. Uită-te la micul meu castel din pânză.
Locke oftă.
— Deci asta înseamnă să câştigi, zise el.
— Într-adevăr, replică Jean.
— Ducă-se, rosti Locke.
Petrecură alte câteva minute în tăcere şi-n ploaie.
— Locke, spuse în cele din urmă Jean, şovăielnic.
— Da?
— Dacă nu te superi... care este numele tău adevărat?
— Of, pe toţi zeii! surâse Locke slab. Nu mai poate avea omul nici un secret?
— Tu-l ştii pe-al meu...
— Da, dar tu nu-l ai decât pe ăla, oricum.
— Nu-i corect.
— Of, fie, spuse Locke. Treci încoace.
 Jean se împletici până la grămada de lăzi pe care zăcea Locke, se aplecă şi îşi
puse urechea la gura acestuia. Locke şopti cinci silabe, iar Jean se holbă.
— Ştii, murmură el, parcă aş prefera Locke în loc de asta.
— Mie-mi spui...
Galeonul îşi continuă drumul spre miazăzi înaintea vântului vijeliei, iar
ultimele câteva licăriri ale Luminii-false se stinseră în spatele lor. Luminile se
cufundară în întuneric, şi ei plecară de-a binelea, iar ploaia mătură suprafaţa
mării ca un zid.
 Glosar

Bocceaua Ştrengarului: săculeţ greu, purtat pe sub haine (dar niciodată

direct pe piele) şi umplut cu praf de ardei iute şi cu alte substanţe produse prin
alchimie neagră.
Capa: şef; căpetenia lumii interlope din Camorr, în prezent Capa Barsavi.
Ceaprazul: orice armă albă de dimensiuni reduse (precum un pumnal sau un
stilet).
Ciorditor: hoţ de buzunare, de obicei unul neexperimentat sau
neîndemânatic.
Contabilitatea Meraggio: centrul economic al oraşului, unul dintre cele mai
importante puncte comerciale şi financiare de pe continent.
Crinii Asociaţi: una dintre cele două bresle ale prostituatelor din Camorr.
Discuţie calmă: încăierare; luptă serioasă, dar fără intenţia de a-ţi omorî
adversarul.
Discuţie serioasă: luptă purtată cu arme şi cu intenţia de a-ţi omorî
adversarul.
Distanţa: independenţa; un hoţ care „obţine distanţa― primeşte o anumită
autonomie din partea lui Capa, semn că este socotit demn de încredere.
Dochistele: una dintre cele două bresle ale prostituatelor din Camorr.
Doftor: medic.
Don: formulă de adresare folosită pentru nobilimea din Camorr (Dona pentru
femei).
Finnicker: contabil, cel care ţine catastifele.
Hoţ-de-barcă: hoţ specializat în furtul bărcilor.
Jachetele Galbene: straja (poliţia) oraşului Camorr.
Jachetele Negre: armata regulată a Ducelui din Camorr, compusă din oşteni
de nădejde, căliţi în luptă.
Lecţii cu colţi: să fii dat la rechini, să fii azvârlit în Golful Camorrului.
Lumina-falsă: perioadă de semiobscuritate între apusul soarelui şi lăsarea
completă a nopţii în Camorr, când lumina prinsă de-a lungul zilei în Sticla-
străveche continuă să se înalţe.
Momitor: hoţ (de obicei, ucenic) care creează diversiuni.
Mormântul Plutitor: navă dezafectată transformată într-o fortăreaţă
plutitoare de către Capa Vencarlo Barsavi, stăpânul absolut al lumii interlope din
Camorr.
 Muşuroiul: regatul hoţilor şi cerşetorilor orfani care trăiesc în reţeaua de
tunele de sub cel mai vechi cimitir din Camorr. Găştile din Camorr îşi
împrospătează trupele cu recruţi proveniţi din Muşuroi după ce aceştia sunt căliţi
aici câţiva ani.
Nocturnii: poliţia secretă a Ducelui din Camorr.
Oamenii Potriviţi: hoţi, pungaşi, membrii lumii interlope.
Palatul Răbdării: sediul străjii din Camorr, cât şi al poliţiei secrete a
Ducelui, cunoscuţi şi drept Nocturni.
Piatra-duhului: substanţă albă şi cretoasă, care nu se formează în mod
natural, ci numai în combinaţie cu tunelele căptuşite cu sticlă despre care se
crede că au fost părăsite de Eldreni. În stare solidă, Piatra-duhului nu are gust, nu
are aproape nici un miros şi este inertă. În stare gazoasă, în schimb, Piatra-
duhului arde însăşi personalitatea. Victimele rămân în viaţă, dar nu mai sunt
interesate de absolut nimic.
Privirea-pierdută: un narcotic lichid care se picură în ochi.
Spectacol cu colţi: competiţie de gladiatori în care se înfruntă femei şi
rechini; specifică oraşului-stat Camorr.
Sticla-străveche: substanţă misterioasă ce nu poate fi alterată în nici un fel de
oameni, lăsată în urma lor de Eldreni.
Ultima Greşeală: speluncă frecventată de infractorii din Camorr, aflată la
parterul unui mic turn în care Ticăloşii Gentilomi au închiriat un rând de odăi.
Vântul Spânzuratului: vântul care suflă noaptea dinspre oraş înspre Marea
de Fier.
 Camorr-ul este un oraş-stat aflat la gura de vărsare a fluviului Angevin în
Marea de Fier. Oraşul se remarcă prin cele cinci turnuri din Sticlă-străveche,
fiecare având peste o sută de metri înălţime. Aceste turnuri au fost clădite de
către Eldreni, strania civilizaţie care a dispărut în mod misterios şi violent cu
vreo opt sute de ani înainte de acţiunea descrisă în carte. Toate oraşele
importante de pe continent sunt clădite pe ruinele oraşelor Eldrene.
Fiecare dinte cele cinci turnuri este controlat de câte una dintre cele mai
puternice familii nobile din Camorr. Aceste turnuri se numesc: Capcana-Zorilor,
Suliţa Neagră, Luneta-de-Chihlimbar, Straja Apusului şi Bătaia Corbului.
Ultimul este şi reşedinţa Ducelui Nicovante, cârmuitorul oraşului. Mica nobilime
ocupă dealurile Alcegrante aflate la umbra turnurilor.
 Mulţumiri

Am avut mare noroc atunci când această carte a fost aleasă spre publicare.
Sunt profund îndatorat lui Simon Spanton, Gillian Redfearn, Krystyna
Kujawinska, Hannah Whitaker şi Susan Howe de la Orion Books, şi nu în
ultimul rând lui Anne Groell de la Bantam şi, bineînţeles, lui Deanna Hoak.
E nevoie de multă muncă pentru a domoli înfumurarea unui tânăr autor. Nu
puteam avea susţinători mai răbdători şi mai generoşi decât părinţii mei, Jill şi
Tom Lynch, şi nimic n-ar fi fost la fel fără ajutorul online al atoateştiutorilor:
Gabe Chouinard, Matthew Woodring Stover, Kage Baker, Bob Urell, Summer
Brooks, M. Lynn Booker, Chris Billett, Gabriel Mesa, Alex Berman, Clucky,
Nate Blumenfeld, Ilya Popov, Ariel şi toţi ceilalţi, inclusiv cititorii şi jucătorii lui
Deads Not Words.
Mulţumiri şi prietenilor de aici şi de departe – Jason McCray, Darren
Wieland, Cleo McAdams, Jayson Stevens, Peg Kerr, Philip Shill, Bradford
Walker, J.H. Frank, Jason Sartin, Abra Staffin-Wiebe, Sammi şi Louis, Mike şi
Becky, Brisget şi Joe, Annie şi Josiah, Erik şi Aman, Mike şi Laura, Paul,
Adrian, Ben şi Jenny Rose, Aaron, Jesse, Chris şi Ren, Andy Nelson, şi nu în
ultimul rând, Rose Miller, care nu are încă vârsta potrivită, dar noi închidem
ochii şi o acceptăm.

New Richmond, Winsconsin

16 septembrie 2005
 Scott Lynch

PIRAŢII MĂRILOR ROŞII

Cartea a doua a seriei
Ticălosul Gentilom

Traducere din limba engleză

Bogdan Olteanu

Scott Lynch Red Seas under Red Skies 2007

RAO 2012
 PROLOG

O CONVERSAŢIE ÎNCORDATĂ
1

Locke Lamora stătea pe cheiul din Tal Verrar, cu suflul fierbinte al unei
corăbii arzând în spate şi cu înţepătura rece a vârfului unei săgeţi pe gâtul său.
Rânji, străduindu-se să-şi ţină propria arbaletă îndreptată spre ochiul stâng al
adversarului său; erau atât de aproape unul de celălalt încât s-ar fi împroşcat cu
sânge dacă ar fi apăsat trăgaciul în acelaşi timp.
— Fii rezonabil, rosti omul din faţa sa. Broboane de sudoare alunecau lăsând
urme vizibile pe obrajii şi fruntea înnegrite de funingine. Ţine cont de
dezavantajele situaţiei în care te afli.
Locke pufni.
— Dacă n-ai cumva ochii făcuţi din fier, poţi vedea şi tu că dezavantajul este
reciproc. Ce părere ai, Jean?
Stăteau faţă în faţă pe chei, Locke lângă Jean, atacatorii lor unul lângă
celălalt. Jean şi adversarul său erau nas în nas, cu arbaletele încordate; patru
săgeţi de metal rece stăteau încordate, gata de tragere, la o palmă de capetele a
patru bărbaţi cât se poate de nervoşi. Nici unul dintre ei nu ar fi putut rata la
distanţa asta, nici dacă ar fi intervenit toţi zeii din ceruri sau de sub pământ.
— Se pare că suntem toţi patru în rahat până la boaşe, încuviinţă Jean.
Pe apa din spatele lor, bătrânul galeon gemea şi scârţâia din toate
încheieturile, pe măsură ce flăcările duduitoare îi mistuiau măruntaiele. Pe câteva
sute de metri în jur, noaptea se prefăcuse în zi; carena era vârstată de dârele albe-
portocalii ale încheieturilor ce plesneau. Fumul ţâşnea prin crăpăturile infernale
în mici erupţii negre, ultimele răsuflări înfiorate ale unei uriaşe fiare de lemn ce
sfârşea în chinuri. Cei patru bărbaţi stăteau chiar la capătul cheiului, nefiresc de
singuri în mijlocul luminii şi zgomotului ce atrăsese atenţia întregului oraş.
— Lasă arma jos, în numele zeilor, zise adversarul lui Locke. Am primit ordin
să nu vă omorâm decât dacă n-avem încotro.
— Daaa… Sunt sigur că ne-ai şi mărturisi dacă lucrurile ar sta altfel, spuse
Locke. Zâmbetul i se lăţi pe chip. Îmi pare rău, dar nu-mi stă în fire să mă încred
în oameni care îndreaptă arme spre beregata mea.
— O să înceapă să-ţi tremure mâna cu mult înaintea mea.
 — Lasă că-mi sprijin vârful săgeţii de nasul tău când obosesc. Cine v-a trimis
după noi? Cu cât vă plătesc? Avem şi noi bani; se poate ajunge la o învoială
mulţumitoare.
— Drept să-ţi spun, eu ştiu cine i-a trimis, interveni Jean.
— Serios?
Locke aruncă o privire către Jean înainte de a-şi lipi iar ochii de adversar.
— Şi s-a căzut la o învoială, dar nu aş numi-o mulţumitoare.
— Ăă… Jean, mi-e teamă că m-ai pierdut pe drum.
— Nu. Jean ridică o mână, cu palma desfăcută, către omul din faţa lui, apoi,
încet şi cu băgare de seamă, îşi mută ţinta spre stânga… până ce arbaleta sa
ajunse să ţintească spre capul lui Locke. Tu m-ai pierdut pe mine, Locke!
— Jean, rosti Locke şi rânjetul îi dispăru de pe chip, nu-i deloc amuzant.
— Sunt de acord. Dă-mi arma.
— Jean…
— Dă-o încoace. Uşor. Hei, tu de colo, eşti idiot cumva? Ia-ţi chestia aia din
faţa mea şi ţinteşte-o spre el. Fostul adversar al lui Jean îşi linse nervos buzele,
dar nu se clinti. Jean scrâşni din dinţi. Uite ce-i, maimuţă cu minte de burete, eu
îţi uşurez munca. Îndreaptă-ţi arbaleta către blestematul meu de partener, ca să ne
putem căra de pe cheiul ăsta!
— Jean, aş spune că întorsătura pe care par să o ia lucrurile nu e prea fericită,
interveni Locke şi ar fi continuat dacă adversarul lui Jean nu ar fi ales tocmai
acel moment ca să-i urmeze sfatul.
Locke avu deodată senzaţia că sudoarea i se revarsă pe faţă, de parcă
umezeala trădătoare încerca să-şi ia tălpăşiţa înainte să se întâmple ceva şi mai
rău.
— Aşa. Trei contra unu. Jean scuipă pe chei, arătând cu mâna sa liberă către
cei doi agresori. Nu mi-ai lăsat de ales, aşa că a trebuit să fac un târg cu cel care
i-a angajat pe aceşti domni, înainte să întindem pânzele… la naiba, e numai vina
ta. Îmi pare rău. Credeam că o să mă contacteze înainte să sară pe noi. Acum dă
arma încoace.
— Jean, ce naiba crezi că…
— Nici să nu-ncerci. Să n-aud o vorbă. Nu încerca să mă păcăleşti; te cunosc
prea bine ca să te las să vorbeşti. Taci, Locke! Ia degetul de pe trăgaci şi dă arma
încoace!
Locke se holbă la vârful oţelit al săgeţii lui Jean, cu gura căscată a
neîncredere. Totul în jur păru să dispară în spatele acelui mic punct scânteietor,
însufleţit de reflexia infernului de flăcări din dana din spatele său. Jean i-ar fi
făcut un semn cu mâna dacă ar fi minţit. De ce naiba nu-i făcea semn cu mâna
odată?
 — Nu-mi vine să cred, şopti el. E imposibil.
— Îţi spun pentru ultima oară, Locke. Jean scrâşni din dinţi şi-l ţinti calm pe
Locke direct între ochi. Ia-ţi degetul de pe trăgaci şi dă blestemata aia de armă.
Imediat!
 CARTEA I

CĂRŢILE DIN MÂNĂ

„Dacă trebuie să joci, stabileşte de la început trei lucruri: regulile jocului,

miza şi momentul în care ieşi din joc‖.

Proverb chinezesc
 CAPITOLUL UNU

Jocuri mărunte

Jocul se numea Caruselul Hazardului, miza era cam jumătate din averea pe
care o strânseseră în întreaga lume, şi, ca s-o spunem drept, Locke Lamora şi
Jean Tannen erau bătuţi ca două covoare prăfuite.
— Ultima strigare pentru a cincea mână, anunţă crupierul cu jachetă de
catifea, de pe podiumul aflat de cealaltă parte a mesei rotunde. Domnii doresc să
primească alte cărţi?
— Nu, nu… domnii doresc să se sfătuiască, rosti Locke, aplecându-se spre
stânga ca să-şi ducă gura la urechea lui Jean. Îşi coborî vocea până la o şoaptă:
Ce ai în mână?
— Un deşert pârjolit, murmură Jean, ridicându-şi ca din întâmplare mâna
dreaptă ca să-şi acopere gura. Tu ce ai?
— Un pustiu de-amarnică dezamăgire.
— Rahat!
— Oare nu ne-am făcut rugăciunile săptămâna asta? Să fi tras unul din noi
vreun vânt într-un templu sau ceva de genul ăsta?
— Credeam că pierderile făceau parte din plan.
— Chiar fac. Doar că mă aşteptam să opunem ceva mai multă rezistenţă.
Crupierul tuşi reţinut în mâna stângă, echivalentul unei scatoalce pentru
Locke şi Jean la masa de joc. Locke se îndepărtă de Jean, bătu uşor cu cărţile în
suprafaţa lăcuită a mesei şi afişă cel mai ştiu-eu-ce-fac rânjet pe care-l putu
invoca din arsenalul său facial. Oftă în sinea sa, aruncând o privire la grămada
voluminoasă de piese de lemn, care era pe cale să facă scurta călătorie dinspre
centrul mesei către stiva adversă.
— Desigur, spuse el, suntem pregătiţi să ne înfruntăm soarta cu stoicism
eroic, demn de pomenirea istoricilor şi a poeţilor.
Crupierul încuviinţă.
— Doamnele şi domnii deopotrivă refuză ultima strigare. Cărţile pe masă.
Urmă un vârtej de cărţi amestecate şi aruncate când cei patru jucători îşi
aranjară ultima mână şi o aşezară pe masă cu faţa în jos.
— Foarte bine, rosti crupierul. Întoarceţi-le şi arătaţi-le.
 Cei şaizeci-şaptezeci de pierde-vară bogaţi din Tal Verrar, care umpluseră
spaţiul din spatele lor ca să urmărească fiecare pas al umilirii lui Locke şi Jean,
se aplecară în faţă ca unul, nerăbdători să vadă cât de strâmtoraţi vor fi de data
asta.

Tal Verrar, Trandafirul Zeilor, aflat la capătul apusean a ceea ce therinii

socotesc a fi lumea civilizată.
Dacă ai putea rămâne suspendat la o mie de metri deasupra celui mai înalt
turn din Tal Verrar sau dacă ai putea pluti acolo în cercuri domoale, precum
neamurile de pescăruşi care năpădesc crăpăturile şi acoperişurile oraşului, ai
înţelege că acest loc îşi trage străvechea poreclă de la uriaşele sale insule
întunecate. Acestea par să se desfacă din inima oraşului, ca nişte semiluni tot mai
mari, precum petalele stilizate ale unui trandafir din mozaicul vreunui artist.
Nu sunt naturale, nu cum este continentul ce se conturează la câteva mile spre
nord-est. Continentul se crapă sub bătaia vântului şi-a vremii, arătându-şi vârsta.
Insulele Tal Verrar sunt neatinse de vreme, sunt poate chiar dincolo de atingerea
vremii… sunt făcute din sticla neagră a Eldrenilor, în cantităţi neînchipuit de
mari, legate între ele şi străbătute de pasaje acoperite cu straturi de piatră şi
mizerie, din care se înalţă oraşul oamenilor.
Acest Trandafir al Zeilor este înconjurat de un recif artificial, un cerc întrerupt
cu un diametru de cinci kilometri, care face umbre sub valurile umbrite. Marea
de Bronz se domoleşte când dă de acest zid ascuns, lăsând să treacă vase pe care
flutură stindardele a o sută de regate şi stăpâniri. Catargele şi vergile lor ca o
pădure, punctată de albul velelor strânse, la mii de metri sub picioarele tale.
Dacă ţi-ai putea întoarce privirea către insula apuseană a oraşului, ai vedea că
suprafaţa sa formează, pe partea dinspre continent, pereţi negri ca smoala,
cufundaţi la peste o sută de metri sub clipocitul domol al valurilor portului… o
reţea de docuri de lemn, prinse de baza stâncilor. Partea dinspre mare a insulei
este dispusă în terase, pe toată lungimea sa. Şase terase late şi întinse aşezate una
deasupra celeilalte, mărginite fiind, cu excepţia celei mai înalte, de faleze
domoale de cincisprezece metri înălţime.
Cel mai sudic cartier al acestei insule se numeşte Treptele de Aur… cele şase
niveluri ale sale sunt ticsite cu cârciumi, săli de jocuri, cluburi private, bordeluri
şi arene de luptă. Pentru oraşele-state Therine, Treptele de Aur sunt capitala
jocurilor de noroc, un loc în care bărbaţi şi femei îşi pot arunca banii pe orice,
începând de la cele mai nevinovate năravuri şi până la cele mai nelegiuite crime.
Ca un semn mărinimos de ospitalitate, autorităţile din Tal Verrar au decretat că
nici un străin aflat pe Treptele de Aur nu poate fi aruncat în sclavie. Drept
urmare, sunt puţine alte locuri la apus de Camorr unde să fii mai în siguranţă, în
cazul în care, străin fiind, ţi-ai băut minţile şi ai adormit prin şanţuri şi grădini.
Există o stratificare rigidă pe Treptele de Aur; cu cât urci mai mult, cu atât
calitatea aşezământului creşte, odată cu mărimea, numărul şi vehemenţa străjilor
de la uşi. Treptele de Aur sunt încununate de o duzină de conace în stil baroc,
clădite din piatră veche şi scoruş, îmbrăcate în bogăţia verde-umedă a grădinilor
tunse şi a pădurilor miniaturale.
Acestea sunt „casele de noroc de calitate‖… cluburi exclusive în care bărbaţii
şi femeile cu stare pot să joace cât îi ţine punga. Veacuri întregi, aceste case au
fost centre neoficiale ale puterii, locuri în care nobili, birocraţi, negustori,
căpitani de corăbii, legaţi şi iscoade se adunau ca să-şi joace averile, atât
personale, cât şi politice.
Orice tip de distracţie este posibil în aceste case. Musafiri de vază sosesc la
cheiurile special rezervate de la baza stâncilor din portul interior şi sunt îmbarcaţi
la bordul unor nacele trase în sus de către mecanisme cu apă, din cupru
strălucitor. În felul acesta, evită rampele înguste, sinuoase şi aglomerate care
deservesc primele cinci Trepte pe partea cu marea. Există chiar şi o pajişte pentru
dueluri publice… o întindere largă de gazon bine întreţinut, aflată chiar în centrul
celei mai înalte terase, astfel încât minţile să nu aibă timp să se limpezească
atunci când sângele clocoteşte în vine.
Casele de calitate sunt sfinte. Un obicei mai vechi şi mai bine împământenit
decât legea le interzice oştenilor sau conetabililor să calce pe-aici, afară doar de
cazul în care trebuie pedepsite cele mai mârşave crime. Sunt invidiate de întreg
continentul: nici un club străin, oricât de luxos sau de exclusivist, nu poate reda
întru totul atmosfera specială a unei adevărate case de noroc verrari. Şi toate,
până la una, sunt puse în umbră de Turnul Păcatului.
Înalt de aproape cincizeci de metri, Turnul Păcatului ţâşneşte către cer la
capătul de miazăzi al celei mai înalte terase a Treptelor, aflată la peste optzeci de
metri deasupra portului. Turnul Păcatului este un turn de Sticlă-străveche, cu
sclipiri de mărgăritar negru. Un balcon larg, împodobit cu felinare alchimice, dă
ocol tuturor celor nouă caturi ale sale. Noaptea, Turnul Păcatului este o
constelaţie de lumini stacojii şi albastre-vineţii, culorile stemei Tal Verrar-ului.
Turnul Păcatului este cea mai exclusivistă, cea mai renumită şi cel mai bine
păzită casă de noroc din lume, deschisă de la asfinţit şi până în zori pentru cei
destul de puternici, bogaţi sau frumoşi ca să treacă de toanele străjerilor. Fiecare
etaj superior îl întrece pe cel de sub el în lux, exclusivism şi gradul de risc al
jocurilor permise. Accesul la caturile superioare poate fi dobândit doar printr-o
bună reputaţie, printr-un comportament plăcut şi printr-un joc impecabil. Unii
aspiranţi îşi petrec ani întregi din viaţă şi mii de solari încercând să atragă atenţia
stăpânului Turnului Păcatului, a cărui autoritate feroce, în poziţia sa unică, a
făcut din el cel mai puternic arbitru al favorurilor sociale din istoria oraşului.
Codul de conduită al Turnului Păcatului este nescris, dar la fel de strict
precum cel al unui cult religios. Regula de bază şi de necontestat… cine e prins
că trişează aici e un om mort. Dacă însuşi arhontele din Tal Verrar ar fi prins cu
o carte în mânecă, nici zeii nu l-ar putea scăpa de pedeapsă. La fiecare câteva
luni, slujitorii din turn descoperă câte o excepţie de la regulă, şi uite-aşa mai
moare cineva în caleaşca sa din pricina unei supradoze alchimice sau „alunecă‖
în mod tragic de la balconul celui de-al nouălea cat, zdrobindu-se de caldarâmul
rece şi tare din curtea Turnului Păcatului.
Locke Lamora şi Jean Tannen avuseseră nevoie de doi ani şi de un set
complet nou de identităţi false pentru a-şi croi drum spre cel de-al cincilea etaj,
trişând cu grijă.
De fapt, ei trişează chiar în acest moment, încercând din răsputeri să ţină pasul
cu nişte adversare care nu au deloc nevoie să procedeze la fel.

— Doamnele au o chintă de Turnuri şi una de Spade, completate cu Pecetea

Soarelui, rosti crupierul. Domnii au o chintă de Cupe şi o mână amestecată,
completată cu un cinci de Cupe. A cincea mână aparţine doamnelor.
Locke îşi muşcă interiorul obrazului, în timp ce un ropot de aplauze vibră în
aerul cald din încăpere. Până acum, doamnele câştigaseră patru dintre cele cinci
mâini, iar mulţimea abia catadicsise să bage în seamă singura victorie a lui Locke
şi a lui Jean.
— Fir-ar să fie, rosti Jean, cu surpriză prefăcută.
Locke se întoarse către adversarul din dreapta sa. Maracosa Durenna era o
femeie zveltă, trecută binişor de treizeci de ani, cu tenul închis şi cu părul bogat,
de culoarea fumului ce iese din uleiul aprins; câteva cicatrice se puteau vedea pe
gâtul şi braţele sale. În mâna dreaptă ţinea o ţigară subţire, neagră, înfăşurată în
fir de aur, iar pe chip îi flutura un surâs reţinut, de mulţumire detaşată. Era
limpede că jocul nu o solicita prea mult.
Folosind o mică greblă cu coada lungă, cu un gest sec, crupierul împinse către
doamne micuţul morman de jetoane de lemn pierdute de Locke şi Jean, apoi, cu
aceeaşi greblă, trase spre el toate cărţile; jucătorilor le era strict interzis să atingă
cărţile după ce crupierul cerea ca acestea să fie date pe faţă.
 — Ei bine, doamnă Durenna, zise Locke, felicitările mele pentru starea din ce
în ce mai robustă a finanţelor dumneavoastră. Punga dumneavoastră pare
singurul lucru care creşte mai repede decât iminenta mea mahmureală.
Locke îşi plimbă unul dintre jetoane pe degetele mâinii drepte. Micul disc de
lemn valora cinci solari, cam cât simbria pe opt luni a unui muncitor de rând.
— Condoleanţele mele pentru ghinionul care pare să se ţină scai de
dumneavoastră, domnule Kosta!
Doamna Durenna trase prelung din ţigară, apoi suflă încet un fuior de fum
care rămase suspendat în aerul dintre Locke şi Jean, dar suficient de departe ca să
evite o insultă făţişă. Locke ajunsese să-şi dea seama că ea folosea fumul de
ţigară pe post de strat péti, „micuţul ei joc‖… un manierism civilizat de ochii
lumii, care avea în realitate scopul de a-i distrage sau enerva pe adversarii de la
masa de joc, împingându-i să greşească. Jean plănuise să-şi folosească propria
ţigară în acelaşi scop, însă Durenna ţintea mai bine.
— Nu se poate vorbi despre ghinion în prezenţa unor adversare atât de
încântătoare precum dumneavoastră, spuse Locke.
— Mai-mai că-mi vine să admir un om care poate minţi cu atâta farmec, în
timp ce este uşurat de toţi banii pe care-i are, interveni partenera Durennei,
aşezată la dreapta acesteia, între ea şi crupier.
Izmila Corvaleur era aproape de talia lui Jean, vânjoasă şi rumenă la faţă,
înzestrată cu rotunjimi prodigioase în toate locurile în care o femeie poate fi
rotundă. Era atrăgătoare, fără doar şi poate, însă inteligenţa care-i sclipea în
privire era tăioasă şi dispreţuitoare. Locke recunoscuse în ea un chef de harţă
reţinut, tipic unui bătăuş de cartier… un apetit sporit pentru dispute dure.
Corvaleur ciugulea încontinuu dintr-o cutie poleită în argint plină cu cireşe date
prin pudră de ciocolată, lingându-şi zgomotos degetele după fiecare trufanda
mâncată. Propriul ei strat péti, desigur.
„E făcută pentru Caruselul Hazardului‖, se gândi Locke. Are un cap făcut
pentru jocul de cărţi şi un corp capabil să facă faţă singurei pedepse prevăzute de
joc în cazul pierderii unei mâini.
— Abatere, rosti crupierul.
De pe podiumul său, el porni mecanismul ce rotea caruselul. Acesta, aflat în
centrul mesei, era compus din cadre circulare de bronz care conţineau, şir lângă
şir, minuscule flacoane de sticlă, fiecare sigilat în argint. Caruselul se învârti sub
lumina blândă a felinarelor din sala de joc, până când deveni un amestec
continuu de linii de argint şi bronz, apoi se auzi un clinchet de mecanisme sub
masă, zornăitul mai multor recipiente minuscule de sticlă groasă ciocnindu-se
între ele, şi caruselul scuipă afară două flacoane. Acestea se rostogoliră în
direcţia lui Locke şi Jean şi zăngăniră când loviră marginea uşor ridicată a mesei.
 Caruselul Hazardului era un joc pentru două echipe de câte doi; era un joc
costisitor, căci mecanismul automat al caruselului se dovedea a fi scump. La
sfârşitul fiecărei mâini, învinşii primeau două flacoane, alese la întâmplare, din
imensa rezervă de sticluţe a caruselului; acestea conţineau băuturi spirtoase
amestecate cu uleiuri dulci şi cu suc de fructe pentru a le masca tăria. Cărţile erau
numai un aspect al jocului. Sub efectul crescând al micilor flacoane diabolice,
jucătorii trebuiau să-şi păstreze şi concentrarea. Jocul se încheia doar atunci când
unul dintre jucători se îmbăta mult prea tare pentru a mai putea continua.
În mod normal, la acest joc nu se putea trişa. Turnul Păcatului se ocupa de
întreţinerea mecanismului şi de pregătirea flacoanelor; micile căpăcele de argint
erau strânse bine şi sigilate cu ceară. Jucătorii nu aveau voie să atingă caruselul
sau flacoanele altui jucător, sub ameninţarea imediată a „abaterii‖. Până şi
bomboanele de ciocolată şi ţigările jucătorilor erau furnizate de casă. Locke şi
Jean ar fi putut chiar să-i refuze doamnei Corvaleur plăcerea deosebită oferită de
bomboane, însă asta ar fi fost o idee proastă, din mai multe motive.
— Ei bine, zise Jean destupând pecetea micuţei sale libaţii, asta-i în cinstea
fermecătorilor păgubaşi, în cazul ăsta.
— Măcar de-am şti unde să dăm de vreunul, adăugă Locke, şi amândoi dădură
băuturile pe gât. Poţiunea pe care o bău Locke îi încălzi gâtul cu aroma sa de
prune… era una dintre cele tari.
Oftă şi puse flaconul jos, în faţa lui. Patru flacoane la unul, şi asta începuse să
se simtă; îşi dădea seama din felul în care îşi simţea concentrarea deşirându-i-se
pe la margini.
În timp ce crupierul amestecă şi împărţi cărţile pentru următoarea mână,
doamna Durenna trase alt fum lung, satisfăcut din ţigara ei şi scutură scrumul
într-un vas din aur masiv, aşezat pe un piedestal îndărătul mâinii sale drepte, apoi
suflă pe nas două fuioare de fum leneşe şi fixă caruselul din spatele unui văl
cenuşiu. „Durenna era un prădător natural, care pândea ascuns confortabil în
spatele camuflajului său‖, gândi Locke. Informaţiile sale spuneau că, de puţină
vreme, Durenna devenise speculant pe piaţa mărfurilor care circulau între
zidurile oraşului. Înainte, comandase un echipaj de corsari, vânând şi
scufundând, de-a lungul şi de-a latul mărilor, corăbiile negustorilor de sclavi
jeremiţi. Nu se alesese cu cicatricele acelea bându-şi ceaiul în salonul cuiva.
Ar fi fost un mare, mare ghinion dacă o femeie ca ea îşi dădea seama că,
pentru a câştiga jocul, Locke şi Jean apelau la ceea ce lui Locke îi plăcea să
numească „metode discrete şi neortodoxe‖; la naiba, ar fi fost de preferat să
piardă pur şi simplu în vechiul stil clasic sau să fie prinşi că trişează de către
servitorii din Turnul Păcatului. Măcar ei ar fi fost nişte călăi rapizi şi eficienţi. La
urma urmei, trebuiau să supravegheze o casă de jocuri foarte aglomerată.
 — Aşteaptă o clipă, îi spuse doamna Corvaleur crupierului, întrerupând şirul
gândurilor lui Locke. Mara, domnii au avut parte de mai multe mâini proaste,
într-adevăr. Nu s-ar cuveni oare să le acordăm o pauză?
Locke îşi ascunse emoţia subită; perechea care conducea la Caruselul
Hazardului putea oferi adversarilor o pauză scurtă, însă un asemenea gest de
curtoazie era extrem de rar, deoarece le acorda învinşilor momente preţioase în
care să-şi revină de pe urma efectelor băuturilor spirtoase consumate. Încerca
oare Corvaleur să mascheze propria mahmureală?
— Domnii au fost nevoiţi să se obosească destul de mult pentru noi, tot
numărând şi împingând spre noi jetoanele acelea. Durenna trase un fum, apoi
suflă. Domnilor, ne-aţi face o mare onoare dacă aţi accepta o scurtă pauză, pentru
a vă înviora şi a vă reveni.
Aaa… Locke zâmbi, împreunându-şi mâinile pe masă. Deci ăsta era jocul…
faci spectacol şi arăţi cât de puţin le pasă cu adevărat doamnelor de adversarii
lor, cât de sigure sunt de victoria lor. Acesta era un duel al etichetei, iar Durenna
executase echivalentul unei fandări direct la beregată. Un refuz direct ar fi fost
teribil; Locke şi Jean trebuiau să pareze cât se poate de delicat.
— Ce ne-ar putea înviora mai mult decât să continuăm jocul într-o asemenea
companie aleasă? zise Jean.
— Sunteţi mult prea amabil, domnule De Ferra, răspunse doamna Durenna.
Însă vreţi să se spună că am fost lipsite de suflet? Dumneavoastră nu ne-aţi
refuzat nici un moft. Făcu un semn cu ţigara spre bomboanele doamnei
Corvaleur. Ne-aţi refuza oare dorinţa de a vă întoarce favoarea?
— Nu v-am refuza nimic, doamnă, şi totuşi am prefera să vă îndeplinim
dorinţa cea mare, care v-a făcut să vă deranjaţi până aici astă-seară… dorinţa de
a juca.
— Mai avem multe mâini de jucat, adăugă Locke, şi ne-ar îndurera nespus să
ştim că le-am supărat în vreun fel pe doamne.
Se uită ţintă în ochii crupierului pe când rosti aceste cuvinte.
— Până acum nu ne-aţi supărat, rosti cu glas suav doamna Corvaleur.
Stânjenit, Locke îşi dădu seama că atenţia mulţimii era îndreptată asupra
acestui schimb de replici. El şi cu Jean provocaseră cele două femei, socotite
drept cele mai bune jucătoare de Caruselul Hazardului din Tal Verrar, şi un
număr însemnat de spectatori se îngrămădiseră la celelalte mese de la cel de-al
cincilea cat al Turnul Păcatului. În mod normal, aceste mese găzduiau propriile
jocuri, însă, printr-o înţelegere nerostită între casă şi clienţi, orice altă activitate
din salon încetase pe durata măcelului.
— Prea bine, spuse Durenna. În ceea ce ne priveşte, nu avem nimic împotrivă
să continuăm. Cine ştie? Poate chiar vi se întoarce norocul.
 Locke se strădui să-şi ascundă uşurarea în momentul în care ea încetă acest
mic joc; la urma urmei, ea chiar se aştepta să-i bată măr şi să-i stoarcă de bani,
asemenea unui bucătar care scutură gângăniile dintr-o pungă cu faină.
— A şasea mână, zise crupierul. Miza iniţială este de zece solari.
În timp ce fiecare jucător împingea spre centrul mesei două jetoane de lemn,
crupierul împărţi câte trei cărţi de jucător.
Doamna Corvaleur termină de mâncat încă o cireaşă dată prin ciocolată şi se
linse pe degete. Înainte să-şi atingă cărţile, Jean îşi strecură iute degetele de la
mâna stângă sub reverul hainei şi le mişcă, de parcă s-ar fi scărpinat. După
câteva secunde, Locke făcu acelaşi lucru. Locke surprinse privirea doamnei
Durenna şi o văzu cum îşi dă ochii peste cap. Semnalele între parteneri erau
admise, însă era de preferat puţin mai multă subtilitate.
Durenna, Locke şi Jean se uitară la cărţi aproape simultan; Corvaleur se mişcă
puţin mai greu, cu degetele-i încă umede. Chicoti încetişor. Să fi fost oare noroc
sau strat péti? Durenna părea nespus de mulţumită, însă Locke nu avea nici o
îndoială că ea îşi păstra aceeaşi expresie chiar şi în somn. Chipul lui Jean nu
trăda nimic, iar în ceea ce îl privea, Locke afişă un rânjet subţire, deşi cărţile sale
de deschidere nu făceau doi bani.
În cealaltă parte a încăperii, un rând de scări spiralate, cu balustrade de bronz,
păzite de un slujitor vânjos, ducea până la etajul şase, dând într-un soi de galerie,
la un moment dat. O mişcare de-abia întrezărită în această galerie îi atrase atenţia
lui Locke; pe jumătate ascunsă în umbră se afla o siluetă zveltă, îmbrăcată
elegant. Lumina caldă şi aurie a felinarelor din cameră se răsfrângea într-o
pereche de ochelari, iar Locke simţi un fior înfrigurat trecându-i pe şira spinării.
Să fi fost oare adevărat? Locke încercă să tragă cu ochiul la silueta din umbră,
în timp ce se prefăcea că se concentrează asupra cărţilor sale. Lumina din
ochelarii aceia nu tremură, nici nu-şi schimbă direcţia… omul chiar urmărea ce
se întâmpla la masa lor.
Perfect. În sfârşit, el şi Jean atrăseseră (sau agăţaseră, şi tot ar fi profitat de
şansa asta, pe toţi zeii!) atenţia omului care-şi avea biroul la etajul nouă…
stăpânul Turnului Păcatului, căpetenia secretă a tâlharilor din Tal Verrar, un om
care ţinea sub o mână de fier atât lumea furtişagurilor, cât şi pe cea a luxului. În
Camorr i s-ar fi spus capa, însă aici el nu-şi luase nici un alt titlu pe lângă
numele său.
Requin.
Locke îşi drese glasul, îşi întoarse privirea spre masa de joc şi se pregăti să
piardă cu graţie încă o mână. Pe apele întunecate de afară se putea auzi ecoul
îndepărtat al clopotelor de pe corăbii anunţând cel de-al zecelea ceas al serii.
 4

— A optsprezecea mână, anunţă crupierul. Miza iniţială va fi de zece solari.

Locke fu nevoit să dea la o parte cele unsprezece flacoane din faţa sa, cu o mână
tremurândă, pentru a împinge intrarea către centrul mesei. Doamna Durenna,
neclintită ca o corabie andocată, fuma a patra ţigară din acea seară. Doamna
Corvaleur părea să se clatine în scaun; nu era oare mai roşie în obraji decât de
obicei? Locke încercă pe cât posibil să nu se holbeze prea stăruitor în momentul
în care ea plasă miza iniţială; poate că acest clătinat era provocat de propria beţie
iminentă. Era aproape miezul nopţii şi aerul încărcat cu fum al încăperii
aglomerate îi înţepa ochii şi gâtul lui Locke, de parcă ar fi fost făcut din lână.
Crupierul, la fel de impasibil şi ager… părea să fie chiar mai mecanic decât
caruselul… aruncă trei cărţi spre Locke. Locke îşi trecu degetele pe sub pulpana
hainei, apoi trase cu ochiul la cărţi şi scoase un „Ahhhh-ha‖, pe un ton de plăcere
plină de interes. Cărţile sale erau o constelaţie uluitoare de nimicuri; cea mai
proastă mână pe care o avusese până atunci. Locke clipi şi îşi miji ochii,
întrebându-se dacă nu cumva alcoolul îi masca un rând de cărţi decente, însă
vai!… când se concentră din nou, tot doi bani făceau.
Doamnele fuseseră obligate să bea după ultima tură, însă, dacă Jean, prin cine
ştie ce minune, nu ascundea o mână excelentă în stânga lui Locke, erau şanse
mari ca în curând încă un flacon să se rostogolească voios până la mâna
tremurândă a lui Locke.
Optsprezece mâini, îşi zise Locke, în care pierduseră deja nouă sute optzeci de
solari. Mintea sa, bine îmbibată cu tăriile Turnului Păcatului, începu să
rătăcească printre calcule. Cam atât valora un rând de haine dintre cele mai bune
pentru o persoană sus-pusă. Sau o micuţă corabie. Sau o casă foarte mare. Sau
cât câştiga într-o viaţă un meşteşugar cinstit, un zidar, de exemplu. Oare jucase
vreodată rolul unui zidar?
— Prima strigare, rosti crupierul, aducându-l cu picioarele pe pământ.
— O carte, spuse Jean. Crupierul îi dădu o carte; Jean trase cu ochiul la ea,
dădu din cap aprobator şi împinse încă un jeton de lemn către mijlocul mesei.
Plusez.
— Merg, zise doamna Durenna. Împinse două jetoane din grămada ei
considerabilă. Îi arăt partenerei.
Îi arătă două cărţi din mână doamnei Corvaleur, care nu-şi putu înăbuşi un
surâs.
— O carte, spuse Locke. Crupierul îi dădu o carte şi el ridică un colţ cât să
vadă ce era. Doiul de Cupe, care făcea fix cât un rahat de câine bolnav în situaţia
lor. Se sili să zâmbească. Plusez, rosti el, împingând două jetoane înainte. Mă
simt norocos.
Toţi ochii se îndreptară nerăbdători spre doamna Corvaleur, care pescui încă o
cireaşă dată prin ciocolată din rezerva ei tot mai redusă, o trosni în gură şi apoi
îşi linse repede degetele.
— O-ho, făcu ea, uitându-se la cărţi şi bătând darabana pe masă cu degetele
sale lipicioase. O… ho… ho… Mara, este… cea mai ciudată…
Şi-apoi se prăvăli în faţă, trântindu-şi capul pe grămada mare de jetoane de pe
masă. Cărţile sale se împrăştiară pe masă, cu faţa în sus, iar ea încercă să le
prindă şi să le acopere, fără sorţi de izbândă.
— Izmila, zise doamna Durenna, cu o urmă de teamă în glas. Izmila!
Se întinse spre partenera ei şi o apucă de umerii săi laţi, scuturând-o bine.
— ’Zmila, bălmăji doamna Corvaleur cu o voce somnoroasă şi smiorcăită.
Limba îi ieşi, iar bucăţi de ciocolată şi de cireşe i se scurseră pe piesele de cinci
solari. Mmmmmmilllaaaaaaaaa. Foaaaarte… ciudat… cea mai ciudată…
— Este rândul doamnei Corvaleur. Crupierul nu-şi putu ascunde surprinderea
din voce. Doamna Corvaleur trebuie să spună ce face.
— Izmila! Concentrează-te! şopti doamna Durenna, pe un ton agitat.
— Sunt… cărţi… mormăi Corvaleur. Ai grijă, Mara. Atât… de multe… cărţi.
Pe masă.
Apoi adăugă:
— Blemble… na… fia… ga.
Şi apoi îşi pierdu cunoştinţa.
— Abatere finală, zise crupierul după câteva secunde.
Cu grebla sa, adună toate jetoanele doamnei Durenna, făcând un calcul rapid.
Locke şi Jean aveau să ia tot ce era pe masă. Pericolul pierderii a o mie de solari,
care se contura deja la orizont, tocmai se transformase într-un câştig de aceeaşi
mărime, iar Locke oftă uşurat.
Crupierul privi către doamna Corvaleur, care îşi folosea fisele de lemn pe post
de pernă, şi tuşi în mână.
— Domnilor, rosti el, casa vă va, ăă, oferi piese de aceeaşi valoare în locul…
celor încă folosite.
— Desigur, încuviinţă Jean, mângâind încet grămăjoara de jetoane ale
Durennei care se înălţa acum în faţa sa.
În mulţimea din spatele lor, Locke putu auzi strigăte de uluială, consternare şi
surprindere. Un ropot firav de aplauze se auzi în cele din urmă din partea
spectatorilor mai mărinimoşi, pierind însă iute. Erau puţin stânjeniţi, mai degrabă
decât entuziasmaţi, să vadă o personalitate precum doamna Corvaleur cedând
după numai şase pahare.
 — Hmmm, făcu doamna Durenna, stingându-şi ţigara în recipientul de aur şi
ridicându-se în picioare. Îşi îndreptă în mod ostentativ jacheta… din brocart şi
catifea neagră, ornată cu butoni de platină şi cu fireturi de argint, valorând cât o
bună parte din tot ceea ce pariase în acea seară. Domnule Kosta, domnule De
Ferra… se pare că trebuie să ne recunoaştem înfrânte.
— Dar în nici un caz întrecute la joc, adăugă Locke, adunându-şi rămăşiţele
judecăţii sale făcute praf pentru a produce un ultim zâmbet şiret şi fermecător.
Aproape că ne veniserăţi… ăă, de hac.
— Da, se-nvârte totul în jurul meu, completă Jean, ale cărui mâini erau la fel
de sigure ca ale unui bijutier, precum fuseseră pe întreg parcursul jocului.
— Domnilor, vă sunt recunoscătoare pentru compania dumneavoastră
antrenantă, rosti doamna Durenna pe un ton care lăsa să se înţeleagă exact
contrariul. Poate mai facem un joc săptămâna aceasta? Trebuie să ne acordaţi
şansa de a ne lua revanşa, fără îndoială; aşa se cuvine.
— Nimic nu ne-ar face mai mare plăcere, spuse Jean, iar Locke încuviinţă
viguros, ceea ce făcu ca întregul său craniu să fie străbătut de junghiuri
dureroase.
Auzind asta, doamna Durenna îşi întinse mâna cu răceală şi le îngădui celor
doi să sărute aerul de deasupra. După ce făcură acest lucru, de parcă s-ar fi supus
unui şarpe deosebit de irascibil, patru dintre oamenii lui Requin se iviră pentru a
o duce pe doamna Corvaleur, care acum sforăia, într-un loc mai potrivit.
— Zău, cred că-i al naibii de plictisitor să ne urmăreşti cum încercăm să ne
băgăm sub masă unii pe ceilalţi noapte de noapte, zise Jean.
Îi azvârli crupierului o piesă de cinci solari; se obişnuia să se lase omului de la
masă un mic bacşiş.
— Nu cred, domnule. Cum doriţi să primiţi restul?
— Ce rest? zâmbi Jean. Ţine-l pentru tine.
Crupierul lăsă să se întrezărească o urmă de emoţie pentru a doua oară în acea
seară; deşi o ducea relativ bine din punct de vedere material, un jeton ca acela
valora cât jumătate din salariul său anual. Îşi înăbuşi un icnet când Locke îi mai
azvârli o duzină.
— Şansa este o doamnă care preferă să treacă de la unul la altul, spuse Locke.
Cumpără-ţi o casă, dacă vrei. Mi-e cam greu să socotesc acum.
— Zeii să vă ocrotească… mii de mulţumiri, domnilor! Crupierul aruncă o
privire în jur şi apoi şopti: Doamnele acelea nu pierd prea des, să ştiţi. De fapt,
este prima oară când le văd înfrânte.
— Orice victorie are preţul ei, zise Locke. Capul meu cred că îl va plăti când
mă voi trezi mâine.
Doamna Corvaleur fu transportată cu băgare de seamă pe scări, iar doamna
Durenna îi urmă pe oamenii care o duceau pe partenera ei de joc, fără să-i piardă
din ochi. Mulţimea se împrăştie; puţinii spectatori care rămaseră la mesele lor
cerură crupieri, aperitive şi pachete de cărţi pentru propriile jocuri de noroc.
Locke şi Jean îşi strânseră jetoanele (unele noi, neacoperite de salivă, care le
fuseseră aduse cu repeziciune de către servitori pentru a le înlocui pe cele ale
doamnei Corvaleur) în obişnuitele cutii de lemn, căptuşite cu catifea, şi îşi croiră
drum spre scări.
— Felicitări, domnilor! îi întâmpină omul care stătea de strajă la scara ce
ducea spre cel de-al şaselea cat.
Clinchetul paharelor şi murmurul conversaţiilor se putea auzi ajungând la ei
de sus, înăbuşit.
— Mulţumim, spuse Locke. Ceva a cedat în doamna Corvaleur, mă tem, cu
numai o mână sau două înainte să păţesc eu asta.
El şi Jean coborâră treptele care împrejmuiau zidul exterior al Turnului
Păcatului. Purtau straie alese, de oameni respectabili, după ultima modă de vară
din Tal Verrar. Locke (care îşi vopsise părul cu substanţe alchimice, dându-i o
nuanţă de blond nisipiu) purta un surtuc cafeniu-deschis, încins la brâu, şi
pantaloni evazaţi, până la genunchi; mânecile sale triple, uriaşe erau căptuşite în
portocaliu şi negru şi ornate cu butoni de aur. Nu purta vestă; doar o tunică
leoarcă de sudoare, din cea mai scumpă mătase, sub eşarfa largă şi neagră de la
gât. Jean era îmbrăcat asemănător, deşi surtucul său avea culoarea albastră-
cenuşie a mării sub un cer înnorat, iar pântecele îi era prins cu o cingătoare lată şi
neagră precum firele de păr scurte şi buclate din barbă.
Coborâră etaj după etaj, croindu-şi drum printre persoane de vază… printre
regine ale negoţului verrari, la braţ cu însoţitorii lor de ambe sexe, pe post de
animale de companie. Printre bărbaţii şi femeile care îşi cumpăraseră titluri
nobiliare în Lashain, privindu-i printre cărţi de joc şi carafe de vin pe donii şi
donele din Camorr; printre comandanţii de navă vadrani, în hainele lor negre şi
strâmte, cu trăsăturile lor ascuţite şi palide acoperite de bronz precum nişte măşti.
Locke recunoscu cel puţin doi Priori, membri ai consiliului de negustori care
conducea Tal Verrar-ul, cel puţin teoretic. După toate aparenţele, adâncimea
buzunarului era cel mai important criteriu în selecţia membrilor.
Zarurile se rostogoleau şi paharele se ciocneau; petrecăreţii râdeau, tuşeau,
blestemau şi suspinau. Fuioare de fum pluteau alene prin aerul cald, purtând atât
parfumuri şi miresme de vin, sudoare şi fripturi, cât şi, sporadic, aroma răşinoasă
a drogurilor alchimice.
Locke văzuse înainte palate şi vile în toată regula; Turnul Păcatului, aşa
opulent cum era, nu întrecea cu mult în dichis casele în care mulţi dintre oamenii
prezenţi aici aveau să se întoarcă după ce se isprăvea noaptea. Adevăratul farmec
al Turnului venea din exclusivitatea sa capricioasă; era de-ajuns să refuzi ceva
unui număr mare de oameni şi, mai devreme sau mai târziu, acel ceva avea să fie
învăluit de o aură de mister mai deasă decât ceaţa.
La capătul parterului se afla o gheretă din lemn masiv, deservită de câţiva
servitori nefiresc de vânjoşi şi ferită de ochii lumii. Din fericire, nu era coadă. Cu
un pic cam mult zgomot, Locke trânti cutia cu jetoane pe tejgheaua de sub
singurul geam al gheretei.
— Trece totul în contul meu.
— Cu plăcere, domnule Kosta, zise casierul-şef, luând cutia. Leocanto Kosta,
negustor speculant din Talisham, era bine cunoscut în acest regat al vinului,
fumurilor şi pariurilor. Casierul transformă iute grămada de jetoane a lui Locke
în simple semne într-un registru. După victoria lor asupra Durennei şi a lui
Corvaleur, chiar şi scăzând bacşişul lăsat crupierului, partea lui Locke din câştig
se apropia de cinci sute de solari.
— Înţeleg că este cazul să vă felicit, domnule De Ferra, rosti servitorul când
Locke se dădu înapoi pentru a-i permite lui Jean să se apropie de tejghea cu
propria cutie.
Jerome De Ferra, de asemenea din Talisham, era bunul prieten al lui
Leocanto. Semănau ca două picături de apă.
Deodată, Locke simţi o mână pe umărul stâng. Se răsuci cu grijă şi se trezi în
faţa unei femei cu părul creţ şi negru, în straie alese, în aceleaşi culori cu ale
slujitorilor din Turnul Păcatului. Jumătate din chipul ei era sublim… cealaltă
jumătate era acoperită cu o mască din piele cafenie, încreţită de parcă ar fi suferit
arsuri crunte. Când surâse, partea vătămată a buzelor sale nu se mişcă. Locke avu
senzaţia că o femeie vie se zbătea să iasă de sub o statuie necizelată de lut.
Selendri, majordomul lui Requin.
Mâna pe care i-o aşezase pe umăr (stânga, de pe partea arsă) nu era naturală.
Era un simulacru din bronz masiv şi sclipi uşor la lumina felinarului când şi-o
retrase.
— Casa vă felicită, rosti ea cu un glas şoptit şi înfiorător, atât pentru bunele
maniere, cât şi pentru norocul deosebit, şi doreşte ca dumneavoastră şi domnul
De Ferra să aflaţi că sunteţi bine-veniţi la cel de-al şaselea cat, în caz că vreţi să
profitaţi de acest privilegiu.
Zâmbetul lui Locke fu cât se poate de sincer.
— Mii de mulţumiri, din partea mea şi a partenerului meu, zise el cu
volubilitatea unui om cherchelit. Consideraţia binevoitoare a casei este nespus de
măgulitoare, bineînţeles.
Ea dădu din cap aprobator, dar neutru, apoi se furişă înapoi în mulţime la fel
de iute pe cât venise. Oamenii începură să ridice apreciativ din sprâncene, ici şi
colo: din câte ştia Locke, puţini dintre musafirii lui Requin erau înştiinţaţi de
către Selendri însăşi când statutul lor social creştea.
— Se pare că suntem la mare căutare, dragul meu Jerome, spuse el pe când îşi
croiau drum prin mulţime către uşa de la intrare.
— Pentru moment, observă Jean.
— Domnul De Ferra, îi întâmpină radios uşierul, şi domnul Kosta. Doriţi să
vă chem o trăsură?
— Mersi, nu-i nevoie, zise Locke. Cred că o să cad lat dacă nu mă răcoresc
puţin în aerul nopţii. O să mergem pe jos.
— Prea bine, domnule.
Cu precizie ostăşească, patru slujitori deschiseră uşile pentru ca Locke şi Jean
să poată trece. Cei doi hoţi coborâră cu grijă un rând de trepte de piatră, acoperite
cu un covor roşu de catifea. Covorul era aruncat la gunoi şi înlocuit în fiecare
noapte. Drept urmare, doar în Tal Verrar putea cineva să vadă nenumăraţi
cerşetori dormind pe mormane de zdrenţe de catifea roşie.
Panorama îţi tăia răsuflarea; în dreapta lor, forma de semilună a insulei se
putea zări dincolo de contururile celorlalte case de noroc. Miazănoaptea era ceva
mai întunecată decât strălucirea ca de nimb a Treptelor de Aur. Dincolo de
oraş… la miazăzi, apus şi miazănoapte… Marea de Bronz sclipea într-un argintiu
fosforescent, luminată de cele trei luni de pe cerul fără nori. Ici şi colo pânzele
unor corăbii îndepărtate se înălţau fantomatice pe fundalul de argint-viu.
Locke putea privi în jos, spre stânga, şi să vadă acoperişurile aşezate în trepte
de pe cele cinci terase inferioare ale insulei, o panoramă care îi dădea ameţeli în
ciuda caldarâmului solid de sub picioare. De jur împrejur se auzea murmurul
desfătărilor oamenilor şi zăngănitul făcut de trăsurile trase de cai pe pavaj; cel
puţin o duzină se deplasau ori aşteptau de-a lungul bulevardului drept de la cel
de-al şaselea nivel. Deasupra, Turnul Păcatului se înălţa în întunericul lăptos de
la strălucirea felinarelor alchimice, precum o lumânare menită să atragă atenţia
zeilor.
— Iar acum, dragul meu pesimist de meserie, rosti Locke pe când se
îndepărtau de Turnul Păcatului şi căpătau oarecare intimitate, negustorul meu de
griji, izvorul meu neostoit de îndoieli şi de batjocuri… ce mai ai de spus?
— O, mai nimic, negreşit, jupâne Kosta. Mi-e atât de greu să gândesc, aşa
uluit cum sunt de geniul sublim al planului dumitale.
— Mi se pare că tonul tău aduce puţin a sarcasm.
— Ferească-ne zeii! se apără Jean. Mă jigneşti! Nespusele tale virtuţi
infracţionale au triumfat din nou, la fel de inevitabil precum mareea. Mă arunc la
picioarele tale şi îţi cerşesc iertarea păcatelor. Geniul tău este însuşi sufletul
lumii.
 — Şi-acum îţi…
— Măcar de-ar fi fost un lepros la îndemână, îl întrerupse Jean, ca să-l poţi
atinge şi să-l tămăduieşti miraculos.
— Eh, invidia te face să scoţi toate prostiile astea pe gură!
— Se prea poate, zise Jean. De fapt, ne-am îmbogăţit în mod substanţial, nu
am fost prinşi, nici omorâţi, suntem şi mai renumiţi şi am ajuns la nivelul
următor. Trebuie să recunosc că am greşit când ţi-am spus că-i un plan prostesc.
— Chiar aşa? Hhmm… Locke îşi strecură mâna sub pulpana hainei în timp ce
vorbea. Căci eu unul trebuie să recunosc că a fost un plan prostesc. Al naibii de
nesăbuit! Încă un pahar băut, şi s-ar fi isprăvit cu mine. De fapt sunt cât se poate
de surprins că ne-a ieşit.
Dibui cu mâna pe sub haină câteva momente, apoi scoase o perniţă de lână
mare cam cât un deget. Un norişor de praf se ridică din lână când Locke o
strecură într-unul dintre buzunarele sale exterioare, iar el îşi şterse cu vigoare
mâinile de mâneci în timp ce mergeau.
— Aproape că am pierdut este doar un alt fel de-a spune că în sfârşit am
câştigat, observă Jean.
— Şi totuşi, băuturile alea spirtoase aproape că m-au dat gata. Data viitoare
când o să mai fiu atât de optimist în privinţa abilităţilor mele, rectifică-mi, te rog,
părerea cu o secure înfiptă în ţeastă.
— O să ţi-o rectific cu două, bucuros…
Doamna Izmila Corvaleur fusese cea care făcuse ca planul lor să fie viabil.
Doamna Corvaleur, care se întâlnise faţă-n faţă cu „Leocanto Kosta‖ la o masă
de joc, cu câteva săptămâni înainte, şi care avea un obicei pe care te puteai bizui,
şi anume acela de a mânca bomboane cu degetele pentru a-şi enerva adversarii
când juca.
La Caruselul Hazardului chiar nu se putea trişa prin mijloacele tradiţionale.
Nici unul dintre servitorii lui Requin nu ar fi măsluit un pachet de cărţi, nici într-
o mie de ani, nici măcar în schimbul unui ducat, iar jucătorii nu puteau nici să
umble la carusel, nici să aleagă un flacon în locul altuia, nici să servească un
anumit flacon altcuiva. Cum toate aceste mijloace de a strecura în corpul altui
jucător o substanţă străină erau astfel prevenite, singura posibilitate rămânea ca
un jucător să se drogheze singur şi voit, prin doze mici luate în mod discret şi
neortodox. O substanţă introdusă prin mijloace care ar fi depăşit până şi cea mai
cruntă paranoia.
Cum ar fi un praf narcotic presărat pe cărţile de joc în cantităţi foarte mici de
către Locke şi Jean, care apoi treceau treptat de la un jucător la altul până
ajungeau la o femeie care-şi lingea mereu degetele în timp ce juca.
Bela paranella era un praf alchimic incolor şi lipsit de gust, cunoscut şi sub
numele de „prietenul nopţii‖. Era foarte popular în rândul oamenilor bogaţi care
aveau o fire mai agitată şi care îl luau pentru un somn adânc şi odihnitor. Când
era amestecată cu alcool, bela paranella devenea extrem de eficientă în cantităţi
minuscule; cele două substanţe erau tot atât de complementare precum focul şi
pergamentul uscat. Ar fi fost folosită în mare măsură în scopuri criminale dacă
nu ar fi valorat de douăzeci de ori cât greutatea sa în fier alb.
— Pe toţi zeii, ai fi zis că femeia aia e o galeră de război, se minună Locke.
Probabil că a început să ia praf pe degete de pe la a treia sau a patra mână… cred
că am fi omorât vreo doi mistreţi în călduri cu mai puţin de-atât.
— Măcar am obţinut ce-am vrut, spuse Jean, scoţându-şi propria rezervă de
praf de sub haină. Stătu o clipă pe gânduri, apoi dădu din umeri şi o strecură într-
un buzunar.
— Aşa este… şi l-am văzut! exclamă Locke. Requin. A stat pe scări şi ne-a
urmărit vreme îndelungată, pe la jumătatea jocului. Sigur i-am trezit interesul.
Ramificaţiile incitante ale acestui lucru îl ajutară pe Locke să-şi mai limpezească
puţin gândurile. Ce altă explicaţie poate fi pentru faptul că a trimis-o pe Selendri
în persoană să ne mângâie pe creştet?
— Hai să presupunem că ai dreptate. Ce facem acum? Vrei să continuăm la
fel de agresiv, cum spuneai înainte, sau vrei să luăm lucrurile mai uşor? Să mai
jucăm câteva săptămâni la caturile cinci şi şase?
— Câteva săptămâni? Nici în ruptul capului! Sunt deja doi ani de când
pierdem vremea prin oraşul ăsta blestemat; dacă am reuşit în sfârşit să-i crăpăm
carapacea lui Requin, cred că ar fi timpul să punem mâna pe marele premiu.
— Ai de gând să treci la acţiune chiar mâine-noapte, nu-i aşa?
— I-am stârnit curiozitatea. Hai să batem fierul cât e cald.
— Cred că eşti aşa impulsiv din cauza băuturii.
— Nu. Băutura mă face să văd dublu; zeii m-au făcut aşa impulsiv.
— Hei, voi, cei de-acolo, se auzi o voce venind de undeva din faţa lor, pe
stradă. Staţi aşa!
Locke se încordă.
— Poftim?
Un tânăr verrari, cu un aer chinuit şi cu plete negre şi lungi, îşi întinsese
mâinile înainte, cu palmele îndreptate către Locke şi Jean. Un grup mic de
oameni bine îmbrăcaţi părea să se fi strâns lângă el, la marginea unei peluze
îngrijite pe care Locke o recunoscu ca fiind o pajişte pentru dueluri.
— Opriţi-vă, domnilor, vă rog! îi avertiză tânărul. Mă tem că este o încăierare
şi s-ar putea să se ajungă la săgeţi trase. Pot să vă rog să aşteptaţi o clipă?
— A. A-ha.
Locke şi Jean se relaxară în acelaşi timp. Când se ajungea la un duel cu
arbalete, eticheta şi bunul-simţ cereau să aştepţi lângă terenul pentru dueluri până
se trăgea. Astfel, nici unul dintre adversari nu era distras de vreo mişcare de pe
fundal, nici nu exista riscul de a înfige din greşeală o săgeată în vreun trecător.
Pajiştea pentru dueluri avea cam patruzeci de yarzi lungime şi douăzeci
lăţime, fiind luminată la fiecare dintre cele patru colţuri de felinare albe atârnate
de un cadru negru de fier. Cei doi adversari stăteau în mijlocul pajiştii împreună
cu secunzii lor, iar umbrele lor cenuşii şi palide se încrucişau la mijloc. În ceea
ce-l privea, pe Locke nu prea îl trăgea inima să urmărească duelul, însă trebuia să
ţină cont de faptul că el juca rolul lui Leocanto Kosta, un om de viaţă, nepăsător
când venea vorba de doi străini care încercau să se străpungă cu arbaletele.
Împreună cu Jean, se înghesui printre spectatori cât putu de discret; o mulţime
asemănătoare se formase de cealaltă parte a pajiştii.
Unul dintre bărbaţii care se duelau era foarte tânăr, îmbrăcat în haine largi şi
scumpe după ultima modă; purta ochelari, iar părul îi atârna până la umeri în
bucle bine îngrijite.
Rivalul său, în jachetă roşie, era mult mai în vârstă, puţin adus de umeri şi
trecut de prima tinereţe. Părea totuşi destul de activ şi de hotărât cât să reprezinte
o ameninţare serioasă. Cei doi ţineau în mâini câte o arbaletă uşoară… ceea ce
hoţii din Camorr ar fi numit o „arbaletă de alee‖.
— Domnilor, rosti secundul tânărului. Vă rog. Oare chiar nu mai este loc de
înţelegere?
— Doar dacă domnul din Lashain îşi retrage cuvintele grele, adăugă tânărul
duelist. În glasul său ascuţit se putea distinge nervozitatea: Aş fi extrem de
mulţumit, chiar şi cu cea mai măruntă recunoaştere…
— Nu, nu mai e loc de-aşa ceva, îl întrerupse bărbatul din spatele duelistului
mai vârstnic. Domnia Sa nu obişnuieşte să-şi ceară scuze pentru enunţarea unor
fapte limpezi ca lumina zilei.
— … cu cea mai măruntă recunoaştere, continuă tânărul duelist, pe un ton
disperat, că incidentul a fost o neînţelegere nefericită şi că nu trebuie…
— Dacă ar mai catadicsi să îţi vorbească vreodată, rosti secundul duelistului
mai vârstnic, Domnia Sa ar mai observa şi că schiauni ca o căţea, şi te-ar întreba
dacă eşti în stare să şi muşti asemenea ei.
Duelistul cel tânăr rămase fără grai câteva secunde, apoi făcu un gest obscen
cu mâna sa liberă către cei doi bărbaţi mai în vârstă.
— Sunt obligat, spuse secundul său, sunt, ăă, obligat… să recunosc că nu
poate fi loc de înţelegere. Domnilor, treceţi… spate în spate.
Cei doi adversari porniră unul spre celălalt… bărbatul mai în vârstă cu mers
apăsat, cel tânăr cu paşi şovăielnici… şi se întoarseră cu spatele unul la celălalt.
— Veţi face zece paşi, zise secundul tânărului, cu amărăciune resemnată. Veţi
aştepta semnalul meu şi apoi vă veţi întoarce şi veţi trage.
Numără încet paşii; la fel de încet, cei doi adversari se îndepărtară unul de
celălalt. Se putea vedea cu ochiul liber că tânărul tremura foarte tare. Locke simţi
un ghem de tensiune neobişnuită strângându-i stomacul. La naiba, de când
ajunsese aşa slab de înger? Doar pentru ca ar fi preferat să nu urmărească aşa
ceva, asta nu însemna că ar fi trebuit să-i fie teamă să o facă… şi totuşi senzaţia
aceea din stomac nu părea să ia seama la gândurile ce-i treceau prin minte.
— … Nouă… zece. Nu vă mişcaţi, rosti secundul tânărului. Nu vă mişcaţi…
Întoarceţi-vă şi trageţi!
Tânărul se răsuci primul, cu chipul schimonosit de groază; întinse mâna
dreaptă şi trase. Un şuierat ascuţit se auzi pe pajişte. Adversarul său nici nu se
clinti când săgeata vâjâi prin aer, trecându-i la mai bine de o palmă pe deasupra
capului.
Bărbatul în jachetă roşie se răsuci mult mai încet, cu ochii lucindu-i şi cu
chipul încruntat. Tânărul său adversar îl ţintui cu privirea câteva clipe, de parcă
ar fi încercat să-şi cheme săgeata îndărăt precum o pasăre dresată. Se cutremură,
îşi lăsă în jos arbaleta şi apoi o azvârli pe iarbă. Rămase nemişcat, cu mâinile în
şold, respirând sacadat şi zgomotos.
Adversarul său îl privi scurt, apoi pufni un „te-a luat naiba!‖ şi înălţă arbaleta
cu amândouă mâinile. Lovitura sa fu impecabilă; se auzi un trosnet sec şi tânărul
duelist se prăbuşi cu o săgeată împlântată în centrul pieptului. Căzu pe spate,
apucându-se de surtuc şi de tunică, scuipând sânge negru. Vreo şase spectatori se
repeziră spre el, iar o tânără într-o rochie argintie de seară căzu în genunchi şi
ţipă.
— O să ne întoarcem la timp pentru cină, spuse duelistul cel vârstnic, fără a se
adresa cuiva anume.
Îşi azvârli propria arbaletă la pământ, nepăsător, şi porni cu paşi apăsaţi spre
una dintre casele de noroc din apropiere, cu secundul lângă el.
— În numele lui Perelandro, zise Locke, uitând pentru o clipă că este
Leocanto Kosta şi gândind cu voce tare. Ce mod de-a rezolva lucrurile…
— Vă deranjează, domnule?
O tânără încântătoare, îmbrăcată cu o rochie de mătase neagră, se uita la
Locke cu ochi pătrunzători şi tulburători. Nu avea mai mult de optsprezece-
nouăsprezece ani.
— Înţeleg că unele dispute nu pot fi rezolvate decât cu armele, se băgă în
vorbă Jean, părând să-şi fi dat seama că Locke era încă puţin prea ameţit. Dar să
stai aşa în faţa unei săgeţi de arbaletă mi se pare o prostie. Spadele mi se par mult
mai potrivite pentru a-ţi pune la încercare iscusinţa.
— Spadele sunt plictisitoare; tot acel du-te-vino, şi arareori vezi o lovitură
directă şi mortală, ripostă tânăra. Săgeţile sunt iuţi, curate şi milostive. Poţi să
hăcuieşti pe cineva cu spada toată noaptea fără să-l omori.
— Mă tem că trebuie să-ţi dau dreptate, mormăi Locke.
Femeia ridică din sprâncene, dar nu mai spuse nimic; o clipă mai târziu se
pierdu în mulţimea care se împrăştia.
Murmurul mulţumit al nopţii… râsul şi sporovăiala grupuleţelor de bărbaţi şi
de femei care flirtau la lumina stelelor… încetase cât timp ţinuse duelul, însă
acum se înălţa din nou. Femeia în rochie argintie lovi iarba cu pumnii, plângând
în hohote, în vreme ce mulţimea din jurul duelistului răpus păru să se răsfire
deodată. Era limpede că săgeata îşi făcuse treaba.
— Iute, curat şi milostiv, îngână Locke. Zevzecii!
Jean oftă.
— N-avem noi dreptul să facem asemenea observaţii, de vreme ce e foarte
posibil ca pe mormintele noastre să scrie „zevzeci blestemaţi‖.
— Am avut motivele mele să fac ce am făcut, şi tu le-ai avut pe-ale tale.
— Sunt convins că dueliştii aceia au gândit la fel.
— Hai să plecăm naibii de-aici, zise Locke. Hai să mă răcoresc puţin şi să ne
întoarcem la han pe jos. Pe toţi zeii, mă simt bătrân şi ursuz. Văd lucruri de-astea
şi mă întreb dacă şi eu eram la fel de nesăbuit când eram de vârsta acelui băiat.
— Erai chiar mai rău, spuse Jean. Aşa ai fost până de curând. Probabil, încă
mai eşti.

Melancolia lui Locke se risipi încet, odată cu aburii beţiei, pe când îşi croiau
drum dincolo de Treptele de Aur, spre Marea Galerie de la nord-est. Artiştii
(artistele? făpturile?) Eldreni care clădiseră Tal Verrar-ul acoperiseră întregul
cartier cu un acoperiş deschis din Sticlă-străveche ce cobora de la al şaselea nivel
până în mare, la baza insulei apusene, lăsând cel puţin nouă metri descoperiţi sub
el de jur împrejur. Coloane ciudate şi strâmbe de sticlă se înălţau la intervale
neregulate, semănând cu nişte lujere căţărătoare şi desfrunzite de viţă cioplite în
gheaţă. Tavanul de sticlă al Galeriei avea cel puţin o mie de yarzi de la un capăt
la celălalt.
Dincolo de Marea Galerie, la nivelele inferioare ale insulei, se afla Cartierul
Mobil: terase descoperite în care celor mai nevoiaşi locuitori li se îngăduia să-şi
ridice cocioabele improvizate şi orice alte adăposturi îşi puteau clădi din
vechituri. Singura problemă era că orice vânt mai puternic de la miazănoapte,
îndeosebi în iernile ploioase, dădea totul peste cap.
 ***
În mod sadic, Savrola… cartierul vecin, aflat la sud-est de Cartierul Mobil…
era o enclavă luxoasă de emigranţi, plină cu străini care aveau bani de cheltuit.
Acolo găseai cele mai bune hanuri, inclusiv cel pe care Locke şi Jean îl foloseau
momentan drept reşedinţă pentru identităţile lor false. Savrola era despărţită de
Cartierul Mobil prin ziduri mari de piatră şi era străbătută mereu de patrule de
poliţie verrari şi de lefegii.
În timpul zilei, Marea Galerie era ocupată de piaţa din Tal Verrar. O mie de
negustori îşi instalau tarabele acolo în fiecare dimineaţă, şi tot mai rămânea loc
pentru încă vreo cinci mii, dacă oraşul ar fi crescut într-atât de mult. Oaspeţii
găzduiţi în Savrola care nu călătoreau cu barca erau obligaţi, printr-o coincidenţă
vicleană, să străbată piaţa de la un capăt la celălalt pentru a ajunge la Treptele de
Aur.
Un vânt se pornise din răsărit, suflând dinspre continent, peste insulele de
sticlă şi în Galerie. Paşii lui Locke şi ai lui Jean răsunau în întunericul spaţiului
întins şi gol; felinarele blânde de pe unii dintre stâlpii de sticlă proiectau insuliţe
neuniforme de lumină. Resturi şi gunoaie le zburau printre picioare, împreună cu
fuioare de fum aduse de la focuri nevăzute. Unii negustori îşi puneau rubedeniile
să doarmă în locuri potrivite toată noaptea… ca să nu mai amintim de vagabonzii
din Cartierul Mobil care-şi căutau un locşor potrivit şi liniştit în umbrele Galeriei
pustii. Patrulele mărşăluiau printre nivelurile Galeriei de mai multe ori pe noapte,
dar momentan nu se zărea nici una.
— Ce pustiu straniu devine locul ăsta după lăsarea întunericului, rosti Jean.
Nu pot băga mâna-n foc dacă îmi displace sau dacă m-a vrăjit.
— Probabil că ai fi şi mai puţin atras de-a doua variantă dacă nu ai avea o
pereche de securi îndesate sub surtuc.
— Mmm.
Merseră pentru alte câteva minute. Locke îşi masă pântecele şi bombăni:
— Jean… nu cumva ţi-e foame?
— Ba da, de obicei mi-este. De ce? Ai nevoie de ceva mai mult balast pentru
toată băutura aia?
— Cred că ar fi o idee bună, da. La naiba cu caruselul ăla! Dacă mai pierdeam
o mână, cred că o ceream în căsătorie pe blestemata aia de bestie fumătoare. Asta
dacă nu cădeam pur şi simplu din scaun înainte.
— În cazul ăsta, hai să dăm o raită prin Piaţa de Noapte.
La ultimul nivel al Marii Galerii, spre capătul nord-estic al cartierului
acoperit, Locke zări atât pâlpâirea focurilor improvizate şi a felinarelor, cât şi
umbrele unor oameni. Negoţul nu se oprea niciodată cu adevărat în Tal Verrar;
cu mii de oameni venind şi plecând de la Treptele de Aur, se învârteau destui
bani pe-acolo pentru ca vreo douăzeci de vânzători nocturni să revendice un loc
în fiecare noapte, după lăsarea întunericului. Piaţa de Noapte reprezenta o mare
oportunitate şi era întotdeauna mai excentrică decât corespondenta ei din timpul
zilei.
Pe măsură ce Locke şi Jean se apropiau tacticos de bazar cu adierea nopţii
suflându-le în faţă, o panoramă excelentă a portului interior cu pădurea sa
întunecată de catarge li se înfăţişă înaintea ochilor. Dincolo de ea, celelalte insule
ale oraşului zăceau cufundate în somn, punctate ici şi colo cu picături de lumină
în loc de strălucirea risipitoare a Treptelor de Aur. În inima oraşului, cele trei
insule în formă de semiluni ale Marilor Bresle (Alchimiştii, Meşteşugarii şi
Negustorii) se încolăceau la baza înaltei şi stâncoasei Castellana ca nişte fiare
adormite, iar în vârful Castellanei se desluşea, ca un deal de piatră înfipt într-o
câmpie de vile, conturul neclar al Mon Magisteriei, cetăţuia arhontelui.
Teoretic, Tal Verrar era condus de Priori, însă în realitate o parte însemnată
din acea putere era deţinută de omul care locuia în acel palat, căpetenia militară a
oraşului. Funcţia de arhonte fusese creată ca urmare a umilinţelor suferite de Tal
Verrar la începutul Războiului de O Mie de Zile împotriva Camorr-ului, cu
scopul de a lua puterea de comandă asupra armatei şi a flotei din mâinile
consiliilor de negustori mereu puşi pe sfadă. Însă problema care apărea când
creai dictatori militari, îşi zise Locke, era aceea că nu mai puteai scăpa de ei după
ce trecea criza. Primul arhonte „refuzase‖ să se retragă, iar urmaşul său era chiar
mai interesat să se amestece în chestiunile cetăţeneşti. În afara bastioanelor de
frivolitate bine străjuite, cum erau Treptele de Aur şi a refugiilor de emigranţi de
felul Savrolei, neînţelegerile dintre arhonte şi Priori făceau ca situaţia în oraş să
fie mereu pe muchie de cuţit.
***
— Domnilor! se auzi o voce din stânga, întrerupând şirul gândurilor lui
Locke. Stimaţi domni! O plimbare prin Marea Galerie nu poate fi savurată pe
deplin fără o gustare. Locke şi Jean ajunseseră la marginea Pieţei de Noapte; nu
se mai vedeau alţi clienţi prin preajmă, şi cam o duzină de negustori îşi
întorseseră chipurile către ei, scrutându-i cu privirea din interiorul micilor cercuri
făcute de foc sau de lumina felinarelor.
Primul verrari care încerca să le atragă atenţia era un bătrân ciung, cu părul
lung şi alb împletit până la brâu. Le flutură în faţă un polonic de lemn, arătând
spre patru butoiaşe aşezate pe o tejghea mobilă, care aducea foarte mult cu o
roabă răsturnată.
— Ce vinzi?
— Delicateţe de pe masa lui Iono însuşi, cele mai alese gustări pe care le are
marea de oferit. Ochi de rechin în saramură; proaspăt scoşi. Crustă crocantă,
umori moi, sucuri dulci.
— Ochi de rechin? În nici un caz! Locke se strâmbă. N-ai şi carne mai
obişnuită? Ficat? Branhii? O plăcintă de branhii ar fi bine-venită.
— Branhii? Domnule, branhiile nu au nici pe departe calităţile ochilor; ochii
sunt cei care tonifică muşchii, apără împotriva holerei şi întăresc mecanismele
necesare unui bărbat pentru îndeplinirea anumitor, ăă, sarcini conjugale.
— N-am nevoie de întărirea nici unor mecanisme în această privinţă, spuse
Locke. Şi mă tem că stomacul meu este mult prea răvăşit pentru a îndura
splendoarea ochilor de rechin în aceste clipe.
— Mare păcat, domnule! Pentru binele dumneavoastră, îmi doresc să vă fi
putut oferi nişte branhii, dar nu am decât ochi şi nimic altceva. Totuşi, am mai
multe soiuri… rechini coasă, rechini-lup, văduv albastru…
— Trebuie să te refuzăm, prietene, rosti Jean şi trecu mai departe, împreună
cu Locke.
— Fructe, Domniile Voastre? Următorul negustor era o femeie tânără şi
zveltă, bine ascunsă sub o redingotă crem cu câteva mărimi peste măsura ei;
purta şi o pălărie în patru colţuri cu un mic glob alchimic atârnat de un lanţ,
aninat chiar deasupra umărului stâng. Avea în grijă mai multe coşuri împletite.
Fructe alchimice, hibrizi proaspeţi. Aţi văzut vreodată Portocala Sofia din
Camorr? Îşi produce singură tăria, foarte dulce şi puternică.
— Ne… ştim, zise Locke. Şi chiar nu-mi stă gândul la tărie acum. Îmi poţi
recomanda ceva pentru un stomac răvăşit?
— Pere, domnule. Oamenii nu ar mai cunoaşte neplăcerea unui stomac răvăşit
dacă ar fi destul de chibzuiţi încât să mănânce câteva pere pe zi. Luă un coş, plin
pe jumătate, şi i-l întinse. Locke cercetă perele, care păreau destul de tari şi de
proaspete, şi alese trei. Cinci centire, spuse vânzătoarea.
— Un volani, adică? Locke se prefăcu revoltat. Nici măcar dacă târfa
preferată a arhontelui le-ar ţine între picioare şi m-ar momi cu ele. O centiră este
prea mult pentru toate trei.
— Cu o centiră n-aţi putea cumpăra nici cotoarele. Măcar nu pierd bani dacă
las la patru.
— Ar fi un act suprem de milă din partea mea să-ţi dau două centire, rosti
Locke. Norocul tău că dau pe dinafară de mărinimie; ţi-i fac practic cadou.
— Două centire ar fi o insultă pentru bărbaţii şi femeile care au cultivat aceste
pere, în serele de pe Semiluna Mâinilor-negre. Dar cred că ne putem înţelege la
trei, nu-i aşa?
— Trei, încuviinţă Locke cu un surâs. Nu am mai fost jefuit până acum în Tal
Verrar, dar sunt destul de flămând ca să îţi acord această onoare.
Îi dădu două pere lui Jean, fără să se uite, în timp ce scotocea prin buzunarele
hainei după gologani. Când îi aruncă vânzătoarei trei monede, aceasta îşi înclină
capul.
— O seară bună, jupâne Lamora!
Locke îngheţă şi o ţintui cu privirea.
— Poftim?
— V-am urat să aveţi parte de o seară bună, Domnia Voastră; atâta tot.
— Nu ai…
— Nu am ce?
— Ăă, nimic. Locke oftă agitat. Am băut cam mult, atâta tot. O seară bună şi
dumitale.
Porniră mai departe, iar Locke muşcă din para sa. Era tocmai bună, nici prea
tare şi uscată, nici prea coaptă şi lipicioasă.
— Jean, rosti el printre înghiţituri, ai auzit ce mi-a zis femeia aia?
— Mă tem că nu am auzit nimic în afară de ţipătul de moarte al acestei pere
nefericite. I-auzi: „Nuuu, nu mă mânca, te rog, nuuu…‖ Jean mâncase deja o
pară până la cotor; Locke privi cum îl trosneşte în gură, cum îl mestecă zgomotos
şi îl înghite, scuipând doar codiţa.
— Pe cei treisprezece! exclamă Locke. Chiar trebuie să faci asta?
— Îmi plac cotoarele, se apără Jean, bosumflat. Toate bucăţelele alea
crocante.
— Caprele mănâncă blestematele alea de bucăţele crocante!
— Nu eşti maică-mea.
— Aici ai dreptate. Maică-ta era urâtă. Of, nu te mai uita aşa la mine! Hai,
mănâncă-ţi şi celălalt cotor; e învelit într-o pară zemoasă şi bună.
— Dar ce-a zis femeia?
— A zis… of, la naiba, n-a zis nimic. Sunt eu cherchelit, atâta tot.
— Felinare alchimice, domnilor? Un bărbat bărbos îşi întinse braţul către ei;
cel puţin jumătate de duzină de felinare prinse în cadre ornamentale şi poleite
atârnau de el. Doi domni aşa bine îmbrăcaţi ca dumneavoastră nu ar trebui să
umble fără lumină; numai salahorii orbecăie pe întuneric! Nu găsiţi felinare mai
bune în toată Galeria, fie noapte sau zi.
Jean îl dădu la o parte pe om, în timp ce el şi Locke isprăveau de mâncat
perele. Locke azvârli nepăsător cotorul peste umăr, iar Jean îl trosni pe al său în
gură, asigurându-se că Locke se uită la el când face asta.
— Mmmmmm, mormăi el cu gura pe jumătate plină, delicios! Dar tu n-ai de
unde să ştii; nici tu şi nici ceilalţi laşi în ale gusturilor alese.
— Domnilor. Scorpioni?
Asta îi făcu pe Locke şi pe Jean să se oprească brusc. Cel care le vorbise era
un bărbat chel, înveşmântat într-o mantie, cu pielea cafenie specifică locuitorilor
de pe insulele Okanti; omul era la câteva mii de kilometri distanţă de casă. Dinţii
săi albi şi bine îngrijiţi sclipiră în întuneric când zâmbi şi se aplecă deasupra
mărfii sale. Avea dedesubt o duzină de cuşti mici de lemn; înăuntrul acestora se
puteau distinge mişcându-se nişte forme întunecate.
— Scorpioni? Scorpioni adevăraţi? Vii? Locke se aplecă pentru a vedea mai
bine cuştile, rămânând totuşi la distanţă. Pentru ce naiba?
— A, înseamnă că sunteţi noi prin aceste părţi! Omul vorbea therina cu un pic
de accent. Multă lume de la Marea de Bronz este foarte familiarizată cu
scorpionii cenuşii de stâncă. Sunteţi karthani? Camorreni?
— Talishani, răspunse Jean. Deci ăştia sunt scorpioni cenuşii de stâncă, de pe
meleagurile astea?
— De pe continent, replică negustorul. Iar întrebuinţarea lor de bază este una,
ăă, recreativă.
— Recreativă? Sunt animale de companie?
— A, nu, nu chiar. Înţepătura, înţelegeţi… înţepătura scorpionului cenuşiu de
stâncă este foarte complexă. Mai întâi simţi o durere ascuţită şi arzătoare, aşa
cum te-ai şi aştepta, de altfel. Însă după câteva minute urmează o moleşeală
plăcută, un fel de febră plină de vise. Nu este foarte diferită de unele prafuri
fumate de jeremiţi. După câteva înţepături, trupul se obişnuieşte cu senzaţia.
Durerea scade în intensitate, iar visele devin mai profunde.
— Uluitor!
— E ceva banal, de fapt, rosti negustorul. Sunt destui oameni în Tal Verrar
care ţin unul la îndemână, chiar dacă nu recunosc asta în public. Efectul este
plăcut, precum cel oferit de o tărie, însă mult mai puţin costisitor.
— Hmmm… Locke se scărpină în barbă. Totuşi, n-a trebuit niciodată să mă
înjunghii cu o sticlă de vin. Nu cumva este un şiretlic, o distracţie pe seama
străinilor creduli?
Zâmbetul negustorului se lăţi pe chip. Îşi întinse braţul drept şi îşi trase
mâneca mantiei; pielea întunecată de pe antebraţul său zvelt era presărată cu mici
cicatrice rotunde.
— Nu aş oferi niciodată un produs pentru care nu aş fi pregătit să stau chezaş.
— Admirabil, spuse Locke. Şi fascinant, dar… poate că-i mai bine ca anumite
obiceiuri din Tal Verrar să rămână neexplorate.
— Faceţi cum credeţi de cuviinţă. Încă zâmbind, bărbatul îşi trase mâneca la
loc şi îşi împreună mâinile la piept. La urma urmei, şoimii-scorpioni nu v-au fost
niciodată pe plac, jupâne Lamora.
Locke simţi deodată o presiune ca de gheaţă în piept. Aruncă o privire spre
Jean şi văzu că bărbatul vânjos se încordase brusc.
Străduindu-se din toate puterile să-şi păstreze sângele-rece, Locke îşi drese
glasul:
— Ce-ai spus?
— Poftim? Negustorul clipi cât se poate de sincer. N-am făcut decât să vă
urez o noapte bună, domnilor!
— Da, desigur. Locke îl mai ţintui cu privirea câteva clipe, după care se dădu
înapoi, se răsuci pe călcâie şi începu să meargă mai departe prin Piaţa de Noapte.
Jean îl urmă de îndată. Ai auzit şi tu, şopti Locke.
— Foarte limpede, recunoscu Jean. Mă întreb pentru cine lucrează prietenul
nostru, negustorul de scorpioni.
— Nu-i doar el, murmură Locke. Şi vânzătoarea de fructe mi-a spus
„Lamora‖. Tu nu ai auzit, dar a spus-o foarte clar.
— Rahat! Vrei să ne întoarcem şi să-l înşfăcăm pe unul din ei?
— Încotro, jupâne Lamora?
Locke aproape că dădu peste vânzătoarea de vârstă mijlocie care le aţinuse
calea dinspre dreapta; izbuti în ultimul moment să-şi oprească stiletul lung de
cincisprezece centimetri de la a-i aluneca în palmă. Jean îşi duse o mână la spate,
sub haină.
— Cred că mă confundaţi, doamnă, rosti Locke. Numele meu este Leocanto
Kosta.
Femeia nu se mai apropie de ei; se mulţumi să zâmbească şi să chicotească:
— Lamora… Locke Lamora.
— Jean Tannen, spuse negustorul de scorpioni, care ieşise de după micuţa sa
masă încropită din cuşti.
Şi alţi negustori se îndreptau încet către Locke şi Jean, holbându-se la ei.
— Se pare că este o, ăă, neînţelegere la mijloc, zise Jean. Îşi scoase mâna
dreaptă de sub haină; Locke ştia din experienţă că Jean ţinea deja în palmă
mânerul uneia dintre securi, restul fiind ascuns sub mânecă.
— Nici o neînţelegere, spuse negustorul de scorpioni.
— Ghimpele din Camorr… rosti o fetiţă care le tăiase calea, împiedicându-i
să se îndrepte spre partea din Marea Galerie ce dădea în Savrola.
— Ghimpele din Camorr… zise şi femeia de vârstă mijlocie.
— Ticăloşii Gentilomi, spuse negustorul de scorpioni. Departe de casă.
Locke privi în jur, cu inima bubuindu-i în piept. Pricepând că nu mai era loc
de discreţie, lăsă stiletul să-i alunece între degetele străbătute de furnicături. Se
părea că toţi negustorii din Piaţa de Noapte se concentrau asupra lor; erau
înconjuraţi, iar negustorii strângeau încet cercul din jurul lor. Aruncau umbre
lungi şi întunecate pe caldarâmul de la picioarele lui Locke şi-ale lui Jean. Să i se
fi năzărit oare lui Locke sau o parte dintre lumini se stinseseră? Galeria de
Noapte părea deja mai întunecată… la naiba, o parte dintre felinare chiar se
stingeau în faţa lor!
— Pân-aici!
Jean lăsă să i se vadă securea din mâna dreaptă; el şi Locke se puseră spate în
spate.
— Nici un pas mai aproape, strigă Locke. Opriţi circul sau o să se lase cu
vărsare de sânge!
— S-a lăsat deja cu vărsare de sânge… rosti fetiţa.
— Locke Lamora… îngână un cor de glasuri stinse în jurul lor.
— S-a lăsat deja cu vărsare de sânge, Locke Lamora, repetă şi femeia de
vârstă mijlocie.
Ultimele felinare alchimice de la marginea Pieţei de Noapte se stinseră;
ultimele focuri fumegară, iar Locke şi Jean rămaseră în faţa cercului de negustori
numai la lumina palidă ce venea dinspre portul interior şi la pâlpâitul straniu al
felinarelor din Galeria imensă şi pustie, mult prea depărtate pentru a-i încălzi cu
ceva.
Fetiţa făcu încă un pas către ei, cu privirea cenuşie şi fixă.
— Jupâne Lamora, jupâne Tannen, spuse ea cu glas limpede şi domol,
Şoimarul din Karthain vă transmite salutările sale.

Locke se holbă la fetiţă, cu gura căscată. Ea alunecă spre ei ca o nălucă, până

ajunse la numai doi paşi. Locke se simţi oarecum caraghios la gândul că
ameninţă cu stiletul o fetiţă de nici măcar un metru înălţime, însă ea zâmbi rece
în întuneric şi răutatea din spatele acelui zâmbet îl făcu să strângă şi mai tare
mânerul cuţitului. Fetiţa îşi mângâie bărbia.
— Deşi nu poate vorbi, zise ea.
— Deşi nu poate vorbi în numele său… repetă corul negustorilor, acum
neclintiţi în întuneric.
— Deşi a înnebunit, continuă fata, întinzându-şi mâinile încet către Locke şi
Jean, cu palmele înainte.
— A înnebunit până peste poate… şopti corul.
— Încă mai are prieteni, încheie fata. Iar prietenii săi nu uită.
Jean se mişcă lângă Locke şi deodată ambele sale securi îi alunecară în mâini,
cu tăişurile de oţel înnegrit sclipind în noapte.
— Oamenii ăştia sunt doar nişte păpuşi. Magii-Juruiţi trebuie să fie pe-
aproape, şuieră el.
— Arătaţi-vă, laşi nenorociţi ce sunteţi! rosti Locke, uitându-se la fată.
 — Ne arătăm puterea, îi răspunse ea.
— Ce vreţi mai mult? şopti corul în cercul neregulat, cu ochii goi ca nişte
iazuri limpezi.
— Ce mai vrei să vezi, jupâne Lamora?
Fetiţa mimă o reverenţă sinistră.
— Orice aţi avea de gând, zise Locke, lăsaţi-i în pace pe oamenii ăştia!
Vorbiţi doar cu noi, la naiba! Nu vrem să-i rănim pe oamenii ăştia.
— Desigur, jupâne Lamora…
— Desigur… şopti corul.
— Desigur, tocmai asta-i şi ideea, continuă fata. Aşa că trebuie să ascultaţi ce
avem de spus.
— Atunci spuneţi naibii ce-aveţi de spus!
— Trebuie să daţi socoteală, zise fata.
— Să daţi socoteală pentru Şoimar, repetă corul.
— Trebuie să daţi socoteală. Amândoi.
— Dintre toate… duceţi-vă naibii! ţipă Locke. Am dat socoteală pentru
Şoimar. Socoteala noastră a însemnat zece degete pierdute şi o limbă, pentru trei
prieteni morţi. L-aţi primit înapoi viu, ceea ce oricum a fost mai mult decât
merita!
— Nu sunteţi voi în măsură să judecaţi, şuieră fata.
— … Să-i judecaţi pe magii din Karthain… murmură corul.
— Nu sunteţi voi în măsură să judecaţi, nici să credeţi că puteţi cuprinde cu
gândul legile noastre, spuse fata.
— Toată lumea ştie că uciderea unui Mag-Juruit se pedepseşte cu moartea,
rosti Jean. Asta, şi nimic altceva. L-am lăsat în viaţă şi ne-am ostenit să vi-l
trimitem înapoi. Afacerea s-a încheiat, în ceea ce ne priveşte. Dacă voiaţi ceva
mai mult de-atât, ar fi trebuit să ne trimiteţi o scrisoare.
— O, asta nu ţine de afaceri, zise fata.
— Ci este ceva personal, rosti corul.
— Personal, repetă fata. Sângele unui frate a fost vărsat; nu putem lăsa aşa
ceva fără răspuns.
— Nenorociţii naibii! spuse Locke. Chiar vă credeţi nişte zei, nu-i aşa? Nu l-
am jefuit pe Şoimar pe o alee ca să-i luăm punga. A participat la uciderea
prietenilor mei! Nu-mi pare rău că a înnebunit şi nici nu îmi pare rău pentru voi!
Omorâţi-ne şi vedeţi-vă de treabă sau ştergeţi-o şi lăsaţi-i pe oamenii ăştia în
pace.
— Nu, zise negustorul de scorpioni.
Un cor şoptit de „nu‖-uri se auzi de jur împrejur.
— Laşilor! Nemernicilor! Jean îndreptă una din securi către fetiţă pe când
vorbea. Nu ne speriaţi voi cu bâlciul ăsta improvizat!
— Dacă ne siliţi, rosti Locke, o să ne luptăm cu ce arme putem, până o să vă
trimitem îndărăt în Karthain. Şi voi sângeraţi, ca oricine altcineva. Aşa că tot ce
puteţi face este să ne omorâţi.
— Nu, chicoti fata.
— Putem să facem ceva şi mai rău, spuse vânzătoarea de fructe.
— Vă putem lăsa să trăiţi, zise negustorul de scorpioni.
— Să trăiţi în nesiguranţă, continuă fata.
— În nesiguranţă… repetă corul de negustori dându-se înapoi şi lărgind
cercul.
— Supravegheaţi, rosti fata.
— Urmăriţi, îngână corul.
— Acum aşteptaţi, zise fata. Continuaţi cu jocurile voastre mărunte, goniţi
după averile voastre meschine…
— Şi aşteptaţi, şopti corul. Aşteptaţi răspunsul nostru.
— Aşteptaţi vremea noastră.
— Putem ajunge la voi oricând şi nu vă pierdem niciodată din vedere, spuse
fetiţa.
— Niciodată, îngânară şi ceilalţi, împrăştiindu-se treptat pe la tarabele lor,
înapoi în poziţiile pe care le avuseseră cu câteva minute mai devreme.
— Veţi da de necaz, rosti fetiţa, îndepărtându-se. În numele Şoimarului din
Karthain.
Locke şi Jean nu ziseră nimic, pe când negustorii din jurul lor îşi reluară
locurile în Piaţa de Noapte, iar felinarele şi focurile improvizate se aprinseră
treptat şi inundară toată zona cu lumina lor caldă. Şi-apoi se isprăvi totul;
negustorii îşi recăpătară atitudinile de interes flămând sau plictiseală atentă, iar
zarva conversaţiilor se ridică din nou în jurul lor. Locke şi Jean îşi ascunseră
iarăşi armele, înainte să fie observate de cineva.
— Pe toţi zeii! spuse Jean, tremurând vizibil.
— Mă simt deodată de parcă nu aş fi băut îndeajuns la caruselul ăla blestemat,
îngăimă Locke. Avea privirea înceţoşată; îşi duse mâna la obraji şi fu surprins să
dea peste lacrimi. Ticăloşii, murmură el. Copii. Fandosiţi nemernici şi laşi ce
sunt…
— Da, încuviinţă Jean.
Locke şi Jean îşi reluară drumul, aruncând priviri temătoare împrejur. Fetiţa
care vorbise cel mai mult în numele Magilor-Juruiţi stătea acum lângă un bătrân,
sortând coşuleţe cu smochine uscate sub supravegherea acestuia. Le zâmbi timid
când trecură pe lângă ea.
— Îi urăsc, şopti Locke. Urăsc toată tărăşenia asta. Chiar crezi că ne-au
pregătit ceva sau a fost doar o farsă?
— Cred că funcţionează oricum, oftă Jean. Pe toţi zeii! Strat péti. Dăm înapoi
sau continuăm cu pariurile? În cel mai rău caz, avem câteva mii de solari în
registrele din Turn. Am putea să-i încasăm, să luăm o corabie şi să plecăm până
mâine la prânz.
— Încotro?
— Încotro vedem cu ochii.
— Nu scapi aşa uşor de nenorociţii ăştia; nu dacă ţi-au pus gând rău.
— Da, dar…
— La naiba cu Karthain! Locke îşi încleştă pumnii. Ştii, cred că înţeleg. Cred
că înţeleg cum putea Regele Cenuşiu să simtă ce simţea. Nici măcar n-am fost
acolo, dar aş putea zdrobi Karthain-ul, să-l ard până la temelii, să las marea să-l
înghită… Aş face-o. Zeii să mă ajute, aş face-o.
Jean se opri deodată.
— Mai este… şi altă problemă, Locke. Să mă ierte zeii…
— Ce anume?
— Chiar dacă tu rămâi… eu nu ar trebui să stau. Ar trebui să plec, cât mai
departe de tine posibil.
— Ce naiba mai este şi prostia asta?
— Îmi ştiu numele! Jean îl înşfăcă pe Locke de umeri, iar Locke tresări;
strânsoarea aceea ca de menghină nu-i prindea deloc bine vechii sale răni de sub
clavicula stângă. Jean îşi dădu imediat seama de greşeală şi slăbi strânsoarea,
însă glasul său îşi păstră tonul insistent: Numele adevărat, şi îl pot folosi. Mă pot
transforma într-o păpuşă, ca pe bieţii oameni de mai devreme. Sunt o ameninţare
pentru tine cât timp îţi rămân în preajmă.
— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie că îţi ştiu ei numele! Ai înnebunit?
— Nu, dar tu eşti încă beat şi nu gândeşti limpede.
— Ba bine că nu! Vrei să pleci?
— Nu! Pe toţi zeii, nu, în nici un caz! Dar…
— Taci chiar în clipa asta dacă ştii ce-i bine pentru tine.
— Trebuie să înţelegi că eşti în pericol!
— Sigur că sunt în pericol. Sunt muritor. Jean, zeii te îndrăgesc, n-am de gând
să te gonesc şi nici n-o să te las să pleci de capul tău! I-am pierdut pe Calo,
Galdo şi Bug. Dacă te gonesc, o să pierd şi ultimul prieten pe care-l mai am pe
lume. Cine o să aibă de câştigat atunci, Jean? Cine o să fie ocrotit atunci?
Umerii lui Jean se aplecară şi Locke simţi deodată momentul de trecere de la
beţia tot mai vagă la mahmureala năucitoare. Gemu.
— Jean, nu voi înceta niciodată să mă simt groaznic, pentru ceea ce ai pătimit
din pricina mea în Vel Virazzo. Nici nu voi uita vreodată cum ai rămas cu mine
când ar fi trebuit să-mi legi greutăţi de glezne şi să mă azvârli în golf. Zeii îmi
sunt martori că nu îmi va fi niciodată mai bine fără tine. Nu îmi pasă câţi Magi-
Juruiţi îţi ştiu afurisitul ăla de nume.
— Mi-aş dori să pot fi sigur că ştii ce spui.
— Asta-i viaţa noastră, zise Locke. Asta-i schema noastră, în care am investit
doi ani. Acolo-i averea noastră, care aşteaptă să fie furată din Turnul Păcatului.
Acolo sunt toate speranţele noastre pentru viitor. Aşa că la naiba cu Karthain!
Dacă vor să ne omoare, n-avem cum să-i oprim. Deci ce altceva putem face? Nu
o să-mi sară inima din piept la fiecare umbră de frica acestor ticăloşi. Tot înainte!
Împreună.
Majoritatea oamenilor din Piaţa de Noapte băgaseră de seamă intensitatea
conversaţiei dintre Locke şi Jean, astfel încât renunţaseră să îi mai asalteze cu
mărfuri. Însă unul dintre ultimii negustori de la marginea nordică a Pieţei de
Noapte fie era mai puţin sensibil, fie era mai disperat să vândă ceva îi strigă:
— Flecuşteţe cioplite, domnilor? Ceva pentru femeile sau copiii din viaţa
dumneavoastră? Ceva meşteşugit din Oraşul Meşteşugurilor? Omul avea zeci de
jucărioare exotice înşirate pe o ladă răsturnată. Haina sa zdrenţuită, lungă şi
cafenie era vătuită pe interior cu petice în culori ţipătoare… portocaliu, mov,
fireturi de argint, galben-muştar. Bălăbăni o figurină din lemn pictat… un ostaş
înarmat cu o suliţă, atârnat cu patru sfori de mâna sa stângă… şi, din câteva
mişcări de degete, făcu figurina să împungă un duşman imaginar. O marionetă?
O păpuşică, drept suvenir din Tal Verrar?
Jean se holbă la el câteva secunde înainte să-i răspundă.
— Aş alege orice altceva ca suvenir din Tal Verrar, mai puţin o păpuşă, spuse
el încet.
Locke şi Jean nu-şi mai ziseră nimic. Simţindu-şi inima strânsă de-o durere pe
măsura celei ce-i cuprinsese capul, Locke îl urmă pe vlăjgan, ieşind din Marea
Galerie şi intrând în Savrola, nerăbdător să ajungă în spatele zidurilor înalte şi-al
uşilor ferecate, oricât de puţină alinare le-ar fi adus şi asta.
 REMINISCENŢĂ 1

Capa din Vel Virazzo

Locke Lamora sosise în Vel Virazzo cu vreo doi ani înainte, dorindu-şi să
moară, iar Jean Tannen fusese cât pe ce să-i îndeplinească dorinţa.
Vel Virazzo este un port de apă adâncă, aflat la vreo sută cincizeci de
kilometri sud-est de Tal Verrar, cioplit în stâncile înalte şi pietroase care domină
coasta continentală de la Marea de Bronz. Un oraş de vreo opt-nouă mii de
suflete, acesta este unul dintre statele cenuşii, tributare verrarilor, cârmuit de un
guvernator numit direct de către arhonte.
Un şir de turle înguste din Sticlă-străveche se înalţă la şaizeci de metri din
apă, în imediata apropiere a coastei, un alt vestigiu Eldren al cărui scop rămâne
enigmatic pe o coastă înţesată cu minuni părăsite. Pilonii de sticlă sprijină
platforme de cinci metri folosite acum ca faruri şi lăsate în grija infractorilor
mărunţi. Aceştia sunt puşi să se caţăre în vârful lor pe scări de frânghie ce atârnă
de piloni. Odată ce fac asta, oamenii îşi saltă cu vinciul merindele şi se pregătesc
pentru câteva săptămâni de surghiun, îngrijindu-se de felinarele alchimice roşii,
mari cât nişte colibe. Nu toţi cei care coboară de acolo mai sunt întregi la minte,
iar unii nici nu mai rămân în viaţă destul cât să coboare de-acolo.
Cu doi ani înainte de acea partidă decisivă de la Caruselul Hazardului, un
galeon greoi se îndrepta spre Vel Virazzo sub strălucirea roşiatică a luminilor de
lângă ţărm. Oamenii căţăraţi pe vergile galeonului le făcură cu mâna siluetelor
singuratice de pe piloni, cumva în milă, dar şi în bătaie de joc. Soarele fusese
înghiţit de nori groşi în zarea apuseană, iar o lumină blândă şi tot mai stinsă se
întindea pe apă sub primele stele ale serii.
O adiere caldă şi umedă sufla dinspre ţărm către mare şi mici fuioare de ceaţă
păreau să se scurgă din stâncile cenuşii aflate pe ambele părţi ale bătrânului oraş-
port. Pânzele îngălbenite ale galeonului fură strânse şi acesta se pregăti să lase
ancora la vreo opt sute de metri de ţărm. O luntre de la căpitănia portului ieşi în
întâmpinarea galeonului, cu felinarele-i verzi şi albe legănându-se la proră în
ritmul celor opt vâslaşi care se opinteau.
— Numele vasului?
Căpitanul portului se ridică lângă felinarele de la proră şi strigă printr-o
portavoce de la treizeci de yarzi depărtare.
— Răsplata de Aur din Tal Verrar, veni răspunsul de pe puntea galeonului.
— Vreţi să intraţi în port?
— Nu! Avem doar pasageri, pe care o să-i trimitem cu barca.
Cabina de jos de la pupa Răsplăţii de Aur duhnea a sudoare şi-a boleşniţă.
Jean Tannen de-abia se întorsese de pe puntea superioară şi îşi pierduse răbdarea
pentru duhoarea de-aici, ceea ce îi accentua toanele proaste în care se afla. Îi
azvârli o tunică albastră şi peticită lui Locke şi îşi împreună braţele.
— La naiba, am ajuns! rosti el. O să coborâm, în sfârşit, de pe corabia asta
blestemată şi o să avem iar pământ sigur sub picioare. Pune afurisita aia de
tunică pe tine; tocmai se lasă la apă o barcă.
Locke scutură cu mâna dreaptă tunica şi se încruntă. Stătea pe marginea unui
prici, având pe el doar nădragii, şi era mai slab şi mai murdar ca niciodată, din
câte-şi putea aminti Jean. I se vedeau coastele pe sub pielea pământie, ca nişte
scânduri ieşind din carena unei corăbii nefinisate. Părul îi era slinos şi negru, o
claie lungă şi neîngrijită, şi o barbă măruntă şi ţepoasă îi încadrau faţa.
Antebraţul său stâng era străbătut de urmele roşietice şi sclipitoare ale unor
răni de-abia cicatrizate; pe braţul stâng se vedea crusta unei împunsături, iar
încheietura îi era bandajată cu o pânză murdară. Mâna stângă era acoperită cu
nenumărate vânătăi. Un bandaj decolorat îi acoperea parţial o rană urâtă la
umărul stâng, la numai câteva degete deasupra inimii. În cele trei săptămâni
petrecute pe mare, obrajii, buzele şi nasul spart al lui Locke se mai dezumflaseră,
însă tot mai arăta de parcă ar fi încercat să sărute un catâr îndărătnic. Ba chiar în
mod repetat.
— Îmi dai şi mie o mână de ajutor?
— Nu, te poţi descurca şi singur. Ar fi trebuit să exersezi săptămâna asta, să te
pregăteşti. N-o să pot fi mereu prin preajmă să te dădăcesc ca o doică fermecată.
— Lasă-mă să-ţi înfig o blestemată de spadă prin umăr şi să te zgândăresc cu
ea, şi după aia mai vedem noi cât de nerăbdător vei fi să exersezi.
— Mi-am luat şi eu partea de lovituri la viaţa mea, smiorcăitul naibii care eşti,
şi chiar am exersat apoi. Jean îşi ridică tunica; deasupra curbei mult reduse a
pântecelui său cândva impunător se vedea o cicatrice proaspătă şi vineţie a unei
tăieturi ce-i străbătea coastele. Nu îmi pasă cât de mult te doare; trebuie să faci
mişcare, altfel rănile o să se vindece ca un harmuz strâmt, şi-atunci o să vezi tu
cum dai de dracu’.
— Da, mi-ai tot zis. Locke azvârli cămaşa pe podea, lângă picioarele sale
dezgolite. Însă, dacă tunica asta nu prinde viaţă sau dacă nu faci tu onorurile,
cred că mă voi urca pe barcă la bustul gol.
— Soarele asfinţeşte. Chiar dacă-i vară, o să fie destul de răcoare afară. Dar,
dacă ţii neapărat să faci pe prostul, fie cum zici tu.
— Eşti un nenorocit, Jean!
— Dacă erai teafăr, îţi spărgeam nasul din nou pentru ce-ai zis acum,
smiorcăitul…
— Domnilor? Glasul înăbuşit al unei femei din echipaj se auzi prin uşă, urmat
de un ciocănit puternic. Barca este gata, cu complimentele căpitanului.
— Mulţumim, zbieră Jean. Îşi trecu o mână prin păr şi oftă. Îmi poţi spune şi
mie de ce mi-am bătut capul să te salvez? Mai bine luam cu mine hoitul Regelui
Cenuşiu. Cred că ar fi fost un tovarăş mai plăcut.
— Te rog, rosti Locke cu convingere, dând din braţul său teafăr. Ne putem
înţelege cumva. Eu o să trag cu braţul ăsta nevătămat şi tu te ocupi de partea
rănită. Dă-mă jos de pe corabia asta şi o să încep să exersez.
— De-abia aştept, zise Jean şi, după o clipă de ezitare, se aplecă şi ridică
tunica.

Jean fu ceva mai răbdător câteva zile după ce scăpară din lumea jilavă,
legănată şi urât mirositoare a galeonului; chiar şi pentru clienţii care plăteau
călătoriile lungi pe mare aduceau mai degrabă a condamnare la temniţă grea
decât a vacanţă.
Cu bruma lor de volani de argint (schimbaţi din soloni camorreni la o rată
exorbitantă de către ofiţerul secund de pe Răsplata de Aur, care le spusese că
oricum era de preferat aşa decât să fie tâlhăriţi de zarafii oraşului), el şi Locke îşi
închiriară o odaie la cel de-al treilea cat al Felinarului de Argint, un han vechi şi
ponosit de la malul mării.
Jean se apucă de îndată să-şi asigure o sursă de venit. Dacă lumea interlopă
din Camorr fusese precum un lac adânc, cea din Vel Virazzo era un heleşteu
stătut. Nu-i luă mult să se prindă care erau cele mai importante găşti de pe docuri
şi ce relaţii erau între ele. Vel Virazzo nu era prea bine organizat şi nici nu avea
un mai-mare peste cei mari care să strice lucrurile. După câteva nopţi de băut în
toate speluncile potrivite, ştia exact pe cine să abordeze.
Îşi spuneau Şmecherii de Bronz şi stăteau pitiţi într-o tăbăcărie părăsită de pe
docurile din estul oraşului, unde marea se izbea de pilonii cheiurilor putrezite
care nu mai fuseseră folosite în scopuri cinstite de douăzeci de ani. Noaptea erau
o echipă activă de pungaşi, tâlhari şi hoţi de buzunare. Ziua dormeau, jucau
zaruri şi beau aproape tot ce câştigau. Pe la vreo două după-amiaza, într-o zi
însorită şi senină, Jean le trânti uşa de perete (deşi aceasta de-abia se ţinea în
ţâţâni şi nici nu era încuiată).
Erau cam o duzină în vechea tăbăcărie, tineri cu vârste între cincisprezece şi
douăzeci şi ceva de ani. Cam astea erau limitele de vârstă pentru o gaşcă măruntă
de bătăuşi. Cei care dormeau fură treziţi de tovarăşii lor, când Jean înaintă
tacticos până în centrul încăperii.
— Bună ziua! Se înclină uşor, apoi îşi întinse braţele larg. Cine este cel mai
mare şi mai tare nemernic de-aici? Cine-i cel mai tare bătăuş dintre Şmecherii de
Bronz?
După câteva secunde de tăcere şi priviri surprinse, un tânăr oarecum îndesat,
ras pe cap şi cu nasul strâmb, sări de pe o scară pe podeaua prăfuită. Băiatul se
duse până la Jean şi rânji superior:
— Îl ai în faţă.
Jean dădu din cap, zâmbi, apoi şfichiui cu braţele înainte încât palmele sale
făcute căuş trosniră urechile băiatului. Acesta se împletici, iar Jean îl înşfăcă de
cap, prinzându-l strâns cu degetele de ţeastă. Trase în jos capul mardeiaşului şi îl
lovi cu genunchiul… o dată, de două ori, de trei ori. Când capul băiatului se lovi
de rotula lui Jean pentru a treia oară, acesta îi dădu drumul, iar mardeiaşul căzu
lat pe podeaua tăbăcăriei, nesimţitor precum o halcă de pastramă rece.
— Greşit, rosti Jean, fără măcar să răsufle mai greu. Eu sunt cel mai tare
nemernic de-aici. Eu sunt cel mai tare bătăuş dintre Şmecherii de Bronz.
— Tu nu faci parte din gaşcă, nenorocitule! strigă un alt băiat, cu o expresie
de nelinişte uimită pe chip.
— Hai să-l omorâm pe rahatul ăsta!
Un al treilea băiat, purtând pe cap o pălărie ponosită în patru colţuri şi nişte
lănţişoare făcute de mână din oscioare, ţâşni spre Jean cu un stilet în mâna
dreaptă. Când încercă să-l împungă, Jean se trase înapoi, îl prinse pe băiat de
încheietură şi îl pocni în faţă cu celălalt pumn. În timp ce băiatul scuipa sânge şi
încerca să-şi şteargă lacrimile de durere, Jean îl lovi în vintre, apoi îi trase
picioarele de sub el. Ca prin minune, stiletul băiatului apăru în mâna stângă a lui
Jean, şi el îl răsuci încet între degete.
— Sunt sigur că puteţi face şi voi un calcul simplu, băieţi, zise el. Unu plus
unu înseamnă să nu vă puneţi cu mine.
Băiatul care se năpustise asupra lui cu cuţitul icni şi apoi vomită.
— Hai să vorbim de taxe. Jean merse de-a lungul peretelui tăbăcăriei,
dărâmând câteva sticle goale de vin; erau zeci de sticle împrăştiate pe-acolo. Se
pare că faceţi destui bani cât să mâncaţi şi să beţi, băieţi; asta-i bine. Eu o să iau
patruzeci la sută din ce câştigaţi; în bani. Nu vreau bunuri. O să îmi plătiţi taxele
o dată la două zile, începând de azi. Hai, să vă văd pungile şi buzunarele!
— S-o crezi tu!
 Jean se îndreptă spre băiatul care vorbise; tânărul stătea sprijinit de peretele
îndepărtat al tăbăcăriei, cu braţele încrucişate.
— Nu-ţi place? Hai, loveşte-mă!
— Ăă…
— Ce, nu ţi se pare corect? Îţi câştigi pâinea tâlhărindu-i pe oameni, nu? Hai
să-ţi văd pumnul, flăcăule.
— Ăă…
Jean îl înhăţă, îl învârti, îl apucă de gât şi de nădragi şi îl izbi de câteva ori cu
capul de lemnul gros al peretelui exterior al tăbăcăriei. Băiatul căzu la pământ cu
o bufnitură surdă când îi dădu Jean drumul; nu mai fu în stare să riposteze când
Jean îi scotoci prin tunică şi scoase de-acolo o punguţă de piele.
— Ţi se adaugă o penalizare pentru că mi-ai stricat zidul tăbăcăriei cu capul
tău tare, spuse Jean. Goli punga într-a sa, apoi o azvârli înapoi băiatului. Şi-
acum, treceţi toţi încoace şi aliniaţi-vă. Alinierea! Patru zecimi nu-i atât de mult.
Fiţi cinstiţi; altminteri, cred că vă daţi şi singuri seama ce-o să vă fac.
— Cine naiba mai eşti şi tu? îl întrebă pe Jean primul băiat care se apropie de
el cu bani.
— Puteţi să-mi spuneţi…
Abia dădu Jean să zică ceva că băiatul şi scoase un pumnal cu cealaltă mână,
aruncă banii şi se năpusti asupra lui. Vlăjganul împinse braţul întins al băiatului
mult spre exterior, îndoindu-l aproape pe jumătate, şi-l izbi cu umărul drept în
stomac. Îl ridică apoi pe umăr, fără pic de efort, şi îl aruncă pe spate, încât băiatul
lovi podeaua tăbăcăriei cu faţa în jos. Acesta sfârşi zvârcolindu-se de durere
lângă ultimul Şmecher care îl atacase pe Jean.
— … Callas. Tavrin Callas, mai exact. Jean surâse. A fost o idee bună să mă
ataci când vorbeam. Apreciez asta. Jean făcu câţiva paşi în spate, blocând uşa.
Însă mi se pare că această noţiune filosofică subtilă despre care încerc să vă
vorbesc nu-i de nasul vostru. Chiar trebuie să vă bat pe toţi ca să pricepeţi?
Se auzi un cor de mormăieli şi un număr considerabil de băieţi scuturară din
cap, oarecum în silă.
— Bine. Jecmăneala decurse mult mai lin după aceea; Jean sfârşi prin a
strânge o sumă frumuşică, suficientă pentru a le asigura şederea la han încă o
săptămână. Eu am plecat. Odihniţi-vă şi munciţi bine la noapte. O să mă întorc
mâine, tot pe la vreo două după-amiaza. O să vă explic atunci cum vor sta
lucrurile acum că eu sunt noul şef al Şmecherilor de Bronz.
 3

Bineînţeles, se înarmară cu toţii şi a doua zi, la două după-amiaza, îl aşteptau

la pândă pe Jean.
Spre surprinderea lor, acesta intră în vechea tăbăcărie cu o poliţistă din Vel
Virazzo lângă el. Femeia era înaltă şi musculoasă, înveşmântată cu un surtuc de
culoarea prunei, căptuşit cu zale uşoare de fier; avea epoleţi de aramă pe umeri,
iar părul castaniu şi lung îi era prins cu inele de aramă într-o coadă strânsă de
spadasin. Alţi patru poliţişti ocupară poziţii chiar lângă uşă; purtau straie
asemănătoare, dar mai aveau pe deasupra şi bastoane lungi şi lăcuite, cât şi
scuturi solide din lemn ţinute pe spate.
— Salut, flăcăi! zise Jean. Peste tot prin încăpere, pumnalele, stiletele, sticlele
sparte şi ciomegele se făcură nevăzute. Sunt sigur că o recunoaşteţi pe prefecta
Levasto şi pe oamenii săi.
— Băieţi, rosti prefecta pe nepusă masă, vârându-şi degetele în cingătoarea sa
de piele.
Dintre toţi poliţiştii, era singura care purta un hanger într-o teacă simplă şi
neagră.
— Prefecta Levasto, continuă Jean, este o femeie chibzuită şi are în subordine
oameni la fel de chibzuiţi. Întâmplarea face ca lor să le placă banii, pe care eu li-i
ofer acum drept răsplată pentru munca grea şi plictisitoare pe care o prestează.
Aşa că, dacă întâmplarea va face ca eu să păţesc ceva, ei bine, vă daţi şi voi
seama că ei vor pierde o nouă sursă de venit la care ţin foarte mult.
— Ar fi cumplit, rosti prefecta.
— Şi ar avea urmări, completă Jean.
Prefecta apăsă cu unul din bocanci o sticlă goală de vin, până ce aceasta se
sfărâmă sub călcâiul ei.
— Cumplit, repetă ea, oftând.
— Ştiu că sunteţi băieţi isteţi, zise Jean. Şi sunt convins că vizita prefectei v-a
făcut plăcere.
— N-aş dori să fiu nevoită să mai vin o dată, spuse Levasto, rânjind.
Se întoarse încet şi ieşi agale pe uşă. Zgomotul brigăzii sale se pierdu curând
în depărtare.
Şmecherii de Bronz se uitară la Jean posaci. Băieţii aflaţi cel mai aproape de
uşă, cu mâinile la spate, erau tocmai cei care încă mai aveau vânătăile negre şi
verzi de la prima lor întâlnire.
— De ce naiba ne faci una ca asta? bombăni unul dintre ei.
— Băieţi, nu mă socotiţi duşmanul vostru. Chiar dacă nu vă vine să credeţi,
veţi ajunge să apreciaţi ceea ce pot face eu pentru voi. Acum tăceţi din gură şi
ascultaţi-mă. Mai întâi, rosti Jean, ridicându-şi vocea ca să poată fi auzit de toţi,
aş vrea să vă spun că este de-a dreptul deprimant să văd cât timp aţi stat degeaba,
fără să mituiţi straja oraşului. Au fost atât de bucuroşi când le-am făcut oferta…
Ca nişte căţeluşi trişti şi nebăgaţi în seamă.
Jean purta o vestă lungă şi neagră peste o tunică albă şi pătată. Duse mâna
dreaptă la spate şi o vârî sub vestă.
— Însă tot e bine că primul vostru gând a fost să mă omorâţi, continuă el. Hai
să mai vedem o dată jucăriile alea. Haideţi, arătaţi-mi-le!
Temători, băieţii scoaseră din nou armele şi Jean le inspectă dintr-o privire.
— Mmmm… Ceaprazuri, sticle sparte, nişte beţe, o ghioagă… Băieţi,
greşeala voastră este că voi socotiţi toate astea ca fiind o ameninţare. Vă înşelaţi.
Toate astea nu-s decât jigniri.
Începu să se mişte chiar înainte să rostească ultimele cuvinte; mâna sa stângă
se strecură sub vestă lângă mâna dreaptă. Apoi ambele braţe ţâşniră pe
neaşteptate, şi Jean gemu când îşi azvârli securile peste cap.
Pe peretele opus atârnau de nişte cârlige două burdufuri de vin, pe jumătate
pline; ambele plesniră şi din ele ţâşni un vin verrari, roşu şi ieftin, împroşcându-i
pe băieţii din apropiere. Securile lui Jean nimeriseră burdufurile drept în centru şi
se înfipseseră în lemnul din spatele acestora fără să vibreze.
— Uite, asta zic şi eu ameninţare, rosti el, trosnindu-şi degetele. Şi de-aia
lucraţi voi acum pentru mine. Mai este cineva care vrea să comenteze?
Băieţii aflaţi cel mai aproape de burdufuri se traseră înapoi când Jean veni şi
îşi smulse securile din perete.
— Aşa mă gândeam şi eu. Dar nu mi-o luaţi în nume de rău, continuă el. O să
vă fie şi vouă de folos. Un şef trebuie să apere ce-i al său dacă vrea să rămână
şef. Dacă mai încearcă altcineva în afara mea să vă bruscheze, daţi-mi de ştire şi
le fac eu o vizită. Asta-i treaba mea.
A doua zi, Şmecherii de Bronz se aliniară fără prea mare tragere de inimă ca
să-şi plătească taxele. Ultimul băiat din rând mormăi când puse gologanii în
mâinile lui Jean:
— Ai spus că o să ne ajuţi dacă ne supără cineva. Câţiva Şmecheri au fost
bumbăciţi dimineaţă de către Mânecile Negre, în partea de miazănoapte a
oraşului.
Jean dădu din cap cu înţelepciune şi îşi strecură prada în buzunarul hainei.
Noaptea următoare, după ce întrebă în dreapta şi-n stânga, intră agale într-o
speluncă din partea de miazănoapte a oraşului, pe nume Semnul Potirului-plin-
ochi. Crâşma era într-adevăr plină ochi, dar cu bătăuşi, vreo şapte-opt, toţi cu
pânze negre şi murdare legate la mânecile jachetelor şi tunicilor. Erau singurii
muşterii şi îşi ridicară suspicioşi privirile când Jean închise uşa în urma sa şi
trase zăvorul de lemn.
— Bună seara! Zâmbi şi îşi trosni încheieturile degetelor. Sunt curios: cine
este cel mai mare şi mai tare nemernic din Mânecile Negre?
A doua zi, când îşi colectă taxele de la Şmecherii de Bronz, degetele de la
mâna dreaptă îi erau învineţite şi înfăşurate cu un bandaj. Pentru prima oară,
majoritatea băieţilor fură bucuroşi să plătească. Câţiva chiar începură să-i spună
„Tav‖.

Însă Locke nu-şi respectă făgăduiala şi nu făcu exerciţii.

Locke îşi porţiona rezerva tot mai subţire de bani pentru vin; otrava sa
preferată era o poşircă deosebit de ieftină de prin partea locului. Mai degrabă
mov decât roşu, cu un buchet ca răşina, aroma sa umplu în curând odaia pe care
o împărţea cu Jean la Felinarul de Argint. Locke îl bea constant, „pentru a
înăbuşi durerea‖; Jean observă într-o seară că durerea sa probabil creşte pe
măsură ce treceau zilele, căci burdufurile şi sticlele se înmulţeau în mod
proporţional. Se certară… sau, mai bine zis, cearta reizbucni… şi Jean o şterse în
noapte, nu pentru prima şi nici pentru ultima oară.
În acele prime zile petrecute în Vel Virazzo, Locke se bălăbănea pe scări până
în sala cea mare a hanului în unele nopţi, unde făcea câteva partide de cărţi cu
unii dintre muşterii, fără prea mare chef. Îi înşela plictisit, cu ajutorul trucurilor
şi al mişcărilor iuţi de degete pe care le putea izbuti folosindu-se de o singură
mână teafără. În curând începură să-l ocolească, din pricina trucurilor sale şi a
felului său morocănos de-a fi, aşa că se retrase la cel de-al treilea cat ca să bea
singur, în tăcere. Mâncarea şi curăţenia rămaseră doar nişte noţiuni vagi. Jean
aduse un vraci ca să examineze rănile lui Locke, însă Locke îl alungă pe om cu o
serie de înjurături care-l făcură pe Jean (al cărui limbaj putea fi destul de colorat
ca să işte un foc dintr-o scândură udă) să roşească.
— Nu-i dau defel de urmă prietenului dumitale, zise omul. Se pare că a fost
mâncat de una dintre maimuţele slabe şi lipsite de păr din insulele Okanti; tot ce
face este să răcnească la mine. Ce s-a întâmplat cu ultimul vraci care l-a
consultat?
— L-am lăsat în Talisham, spuse Jean. Mă tem că atitudinea prietenului meu
l-a făcut să pună capăt călătoriei mult mai devreme.
— Ei bine, şi eu aş fi făcut la fel. Renunţ la onorariu şi vă compătimesc.
Păstraţi-vă arginţii… veţi avea nevoie de ei ca să cumpăraţi vin. Sau otravă.
 Din ce în ce mai mult, Jean se trezi că îşi petrece timpul cu Şmecherii de
Bronz pentru a-l evita pe Locke. Trecu o săptămână, apoi încă una. „Tavrin
Callas‖ devenea un personaj tot mai cunoscut şi mai respectat în frăţia pungaşilor
din Vel Virazzo. Certurile sale cu Locke deveniră tot mai repetitive, tot mai
frustrante, tot mai absurde. Din instinct, Jean recunoştea curba descendentă a
văicărelii în stadiu terminal, însă nu-şi închipuise niciodată că va fi nevoit să-l
scoată pe Locke (tocmai pe el, dintre toţi oamenii!) din ghearele acesteia. Prefera
să evite această problemă antrenându-i pe Şmecheri.
La început, le dădu doar câteva ponturi… cum să folosească semnale simple
de mână când sunt înconjuraţi de străini, cum să creeze diversiuni înainte să fure
din buzunarele oamenilor, cum să deosebească nestematele adevărate de aluat şi
să evite astfel să se păcălească. Inevitabil, începu să primească rugăminţi
stăruitoare, dar respectuoase să „le arate şi lor un lucru-două‖ din trucurile de
care se folosise pentru a doborî patru Şmecheri. Primii care îi cerură asta fură
tocmai cei patru tipi doborâţi.
O săptămână mai târziu, lucrurile începură să meargă ca pe roate. Vreo şase
băieţi se rostogoleau în praful tăbăcăriei, în timp ce Jean le explica noţiunile
elementare… efectul de pârghie, iniţiativa, atenţia la amănuntele din jur.
Alternând mila şi cruzimea, începu să-şi exemplifice trucurile care îl ţinuseră în
viaţă în timp ce îşi apăra principiile cu pumnii şi cu securile.
Sub influenţa lui Jean, băieţii începură să se intereseze mai mult de starea în
care se afla vechea lor tăbăcărie. Îi încurajă să o vadă ca pe un sediu central, care
necesita unele ajustări. Aşa apărură felinarele alchimice, atârnate de grinzi.
Geamurile sparte fură acoperite cu hârtie nouă, iar găurile fură astupate cu
scânduri şi paie curate, înălţate până la tavan. Băieţii furară perne, tapiţerii ieftine
şi rafturi mobile.
— Găsiţi-mi o vatră, zise Jean. Furaţi una mare şi vă învăţ să gătiţi. Nu-s
bucătari mai pricepuţi decât camorrenii; până şi hoţii sunt bucătari acolo. Am ani
de experienţă în spate.
Îşi aruncă privirea împrejur, măsurând tăbăcăria tot mai bine întreţinută şi
gaşca tot mai energică de tineri hoţi care locuiau acolo, şi îşi spuse, melancolic:
„Toţi am avut‖.
Încercase să îi trezească interesul lui Locke în proiectul său legat de
Şmecherii de Bronz, însă fusese respins. Mai încercă o dată în acea noapte,
povestindu-i despre prada tot mai mare strânsă zilnic, despre sediul lor, despre
ponturile şi antrenamentele pe care li le dădea. Locke îl privi îndelung, aşezat pe
pat şi ţinând în mâini un pahar ciobit pe jumătate, plin cu vin.
— Hhmmm, rosti el în cele din urmă. Ei bine, văd că ţi-ai găsit înlocuitorii.
Jean fu atât de uluit încât nu răspunse. Locke îşi goli paharul şi continuă, cu
glasul lipsit de vlagă şi de voioşie:
— Nu ţi-a luat mult. Te-ai mişcat chiar mai repede decât mă aşteptam. O
gaşcă nouă, o vizuină nouă. Nu una de sticlă, dar cred că poţi rezolva şi problema
asta dacă îţi dai silinţa îndeajuns. Aşa că iată-te, făcând pe Părintele Lanţuri,
aprinzând focul sub ibricul ăla cu bălegar vesel încă o dată.
Jean sări în partea cealaltă a camerei şi zbură paharul gol din mâna lui Locke;
acesta se făcu ţăndări când lovi peretele şi împroşcă jumătate din odaie cu fărâme
sclipitoare, însă Locke nici nu clipi măcar. În schimb, se lăsă pe pernele sale
pătate de sudoare şi oftă.
— Ai făcut rost de gemeni? Şi de-o nouă Sabetha? De cineva în locul meu?
— Du-te naibii! Jean îşi încleştă pumnii până când simţi sângele cald şi
alunecos curgându-i pe sub unghii. Du-te naibii, Locke! Nu ţi-am salvat
nenorocita aia de viaţă ca să stai îmbufnat în nenorocita asta de cocioabă şi să te
porţi de parcă tu ai fi ăla care-a inventat suferinţa. Nu eşti atât de special, fir-ai al
naibii!
— Şi atunci de ce m-ai salvat, sfinte Jean?
— Dintre toate afurisitele de întrebări prosteşti…
— De ce? Locke se ridică în capul oaselor şi îşi flutură pumnii spre Jean,
ameninţător; efectul ar fi fost comic, însă privirea sa era ucigătoare. Ţi-am spus
să mă laşi! Ce, trebuie să-ţi fiu recunoscător pentru asta? Pentru blestemata asta
de cameră?
— Nu eu am redus întreaga ta lume la camera asta. Tu ai făcut-o.
— Pentru asta m-ai salvat? Trei săptămâni de rău de mare, şi acum Vel
Virazzo, fundătura Tal Verrar-ului? Toată chestia asta pare un banc de-al zeilor,
şi eu sunt poanta. Era mai bine dacă muream odată cu Regele Cenuşiu. Ţi-am zis
să mă laşi naibii acolo! Şi mi-e dor de ei, rosti el, cu glas şoptit. Of, zeilor, mi-e
dor de ei! E vina mea că au murit. Nu pot… nu pot îndura…
— Nici să nu îndrăzneşti, mârâi Jean.
Îl împunse puternic în piept pe Locke. Acesta căzu pe spate în pat şi se izbi de
peretele camerei atât de tare încât obloanele de la ferestre zăngăniră.
— Nici să nu îndrăzneşti să îi foloseşti pe post de scuză pentru ce îţi faci cu
mâna ta! Nici să nu îndrăzneşti.
Fără să mai spună altceva, Jean se răsuci pe călcâie, ieşi pe uşă şi o trânti în
urma sa.

Locke se prăbuşi pe pat, se luă cu mâinile de cap şi ascultă scârţâitul paşilor

lui Jean îndepărtându-se.
Spre surprinderea sa, scârţâitul reveni câteva minute mai târziu, auzindu-se tot
mai tare. Jean trânti uşa la perete, cu faţa încruntată, şi se duse drept la Locke cu
o găleată mare de apă în mâini. Fără vreun avertisment, azvârli apa pe Locke,
care rămase cu gura căscată de surprindere şi căzu iar pe spate, lovindu-se de
perete. Îşi scutură capul ca un câine şi îşi dădu părul ud din ochi.
— Jean, ai luat-o raz…
— Aveai nevoie de-o baie, îl întrerupse Jean. Erai acoperit din cap până-n
picioare cu lacrimi de la atâta autocompătimire.
Aruncă găleata jos şi începu să răscolească prin cameră, culegând toate
sticlele şi burdufurile care mai conţineau încă vin. Isprăvi până ca Locke să-şi
dea seama ce făcea; înhăţă apoi punga cu bani a lui Locke de pe măsuţa din
cameră şi azvârli un pacheţel subţire din piele în locul ei.
— Hei, Jean, Jean, nu poţi… aia-i a mea!
— Înainte era „a noastră‖, rosti Jean cu răceală. Îmi plăcea mai mult atunci.
Când Locke încercă să sară iar din pat, Jean îl împinse înapoi fără prea mare
efort, apoi ieşi valvârtej din odaie şi închise uşa în urma sa. Se auzi un păcănit
ciudat şi apoi se lăsă liniştea… nu se mai auzea nici măcar scârţâitul podelei.
Jean aştepta chiar în faţa uşii.
Mârâind, Locke străbătu camera şi încercă să deschidă uşa, însă aceasta
rămase nemişcată în cadrul ei. Se încruntă nedumerit şi mai trase de ea de câteva
ori. Zăvorul era pe partea lui şi nu era tras.
— Este foarte ciudat, rosti Jean din cealaltă parte a uşii, faptul că odăile de la
Felinarul de Argint pot fi încuiate pe dinafară cu o cheie specială pe care o are
doar hangiul. În caz că vrea să pună la păstrare un oaspete greu de controlat până
vine straja, mă-nţelegi?
— Jean, deschide nenorocita asta de uşă!
— Nu. Deschide-o tu.
— Nu pot! Chiar tu ai spus că ai singura cheie specială!
— Locke Lamora pe care îl ştiam eu te-ar fi scuipat între ochi, zise Jean.
Preotul Paznicului Strâmb. Garrista al Ticăloşilor Gentilomi. Elevul Părintelui
Lanţuri. Fratele lui Calo, Galdo şi al lui Goangă! Spune-mi, ce-ar zice Sabetha
dacă te-ar vedea aşa?
— Ti… ticălosule! Deschide uşa!
— Uită-te la tine, Locke. Eşti jalnic. Deschide-o singur.
— Tu. Ai. Nenorocitaaiadecheie.
— Ştii cum să spargi un lacăt, nu? Ţi-am lăsat nişte şperacle pe masă. Dacă
mai vrei vin, descurcă-te singur cu uşa.
— Fiu de căţea ce eşti!
 — Maică-mea a fost o sfântă, zise Jean. Cea mai scumpă nestemată de care a
avut vreodată parte Camorr-ul. Oraşul ăla nu o merita. Eu pot aştepta toată
noaptea aici, să ştii. Mi-e uşor. Am tot vinul şi toţi banii tăi.
— Aaaaaaaaaaah!
Locke înşfăcă micuţa desagă de piele de pe masă; îşi mişcă degetele de la
mâna dreaptă şi teafără şi îşi privi mâna stângă cu neîncredere; încheietura sa
fracturată se vindeca, dar încă îl durea încontinuu.
Se aplecă deasupra mecanismului de închidere al uşii, se încruntă şi se-apucă
de treabă. Fu surprins să vadă cât de puţin timp trecu până când începură să-l
doară muşchii spatelui din cauza poziţiei incomode în care stătea. Se opri cât să
tragă scaunul din cameră spre el şi să se aşeze în timp ce lucra.
Pe când şperaclele sale zornăiau în zăvor şi îşi muşca limba de concentrare,
auzi un scârţâit puternic dincolo de uşă şi o serie de bufnituri puternice.
— Jean?
— Tot aici sunt, Locke, se auzi glasul lui Jean, acum voios. Pe toţi zeii, văd
că-ţi ia ceva vreme. Of, îmi pare rău… măcar te-ai apucat de treabă?
— După ce deschid uşa asta, eşti mort, Jean!
— După ce deschizi uşa aia? În cazul ăsta mai am mulţi ani de trăit.
Locke se concentră şi mai tare, intrând în ritmul pe care îl deprinsese în
copilărie, după ceasuri lungi şi chinuitoare… mişcând şperaclele uşor, căutând să
simtă ceva. Scârţâiturile şi bufniturile alea blestemate începuseră să se audă iar
de cealaltă parte a uşii! Ce naiba mai făcea Jean acum? Locke închise ochii şi
încercă să ignore complet hărmălaia… încercă să reducă lumea la mesajul pe
care şperaclele îl transmiteau către degete.
***
Mecanismul cedă. Locke se ridică din scaun, împleticindu-se, triumfător şi
furios, şi smuci de uşă.
Jean se făcuse nevăzut, iar coridorul îngust din faţa odăii era ticsit cu lăzi şi
butoaie de lemn dintr-un perete în celălalt… un obstacol de netrecut, cam la un
metru de faţa lui Locke.
— Jean, ce naiba mai e şi asta?
— Îmi pare rău, Locke. Era limpede că Jean se afla de cealaltă parte a
peretelui improvizat. Am împrumutat câteva lucruri din cămara hangiului, iar
nişte băieţi pe care i-ai înşelat la cărţi săptămâna trecută m-au ajutat să le urc
aici.
Locke împinse peretele cu umărul, dar acesta nu se urni; probabil că Jean se
sprijinea cu întreaga sa greutate de el. Se auzi un cor de râsete înfundate de
undeva de cealaltă parte, pesemne că de jos, din sala cea mare. Locke scrâşni din
dinţi şi izbi cu latul palmei într-un butoi.
 — Ce naiba te-a apucat, Jean? De ce faci scandal, fir-ai al naibii?
— Nu fac. Săptămâna trecută i-am spus hangiului că eşti un don camorrean
care călătoreşte incognito, încercând să-şi revină dintr-un acces de nebunie.
Chiar acum i-am lăsat o grămadă de arginţi pe bar. Ţi-aduci aminte de arginţi,
nu-i aşa? Cum obişnuiam să-i furăm de la oameni, pe vremea când încă erai un
tovarăş plăcut?
— Toată tărăşenia asta a încetat să mă amuze, Jean! Dă-mi înapoi blestematul
ăla de vin!
— Blestemat, într-adevăr. Şi mă tem că, dacă-l vrei, va trebui să cobori pe
fereastră ca să-l iei.
Locke se dădu cu un pas înapoi şi se holbă la peretele improvizat, năucit.
— Jean, doar nu vorbeşti serios.
— N-am vorbit niciodată mai serios.
— Du-te naibii. Du-te naibii! Nu pot coborî pe afurisita aia de fereastră.
Încheietura mea…
— Te-ai luptat cu Regele Cenuşiu cu un braţ aproape smuls. Ai coborât de la
o fereastră aflată la 150 de metri înălţime, din Bătaia Corbului. Şi uită-te la tine
acum: la trei caturi deasupra pământului, neajutorat ca un pisoi într-un butoi cu
grăsime. Smiorcăitule! Fricosule!
— Încerci să mă provoci intenţionat!
— Pe bune? făcu Jean. Măi, ce minte brici ai!
Locke se întoarse în cameră, spumegând. Ţintui cu privirea obloanele de la
fereastră, îşi muşcă limba şi se repezi iar în peretele lui Jean.
— Te rog, lasă-mă să ies, rosti el, cât de calm putu. Gata, am băgat la cap ce
trebuia.
— Eh, aş folosi un vârf de oţel înnegrit ca să-ţi bag la cap ce trebuia, numai de
l-aş avea la îndemână, spuse Jean. De ce vorbeşti cu mine când ar trebui să
cobori pe fereastră?
— Fir-ai al naibii!
Întors în cameră, Locke se plimbă ca un leu în cuşcă. Îşi mişcă braţele, de
probă; tăieturile de la braţul drept îl dureau, iar rana adâncă de la umăr încă îl
chinuia crunt. Încheietura sa stângă şi strivită părea că l-ar fi putut ajuta. Cu toată
durerea… îşi strânse degetele de la mâna stângă într-un pumn, se holbă la ele şi-
apoi se uită la fereastră cu ochii mijiţi.
— La naiba, spuse el. Ţi-arăt eu ţie, fiu de negustor de mătăsuri afurisit ce
eşti!
Locke sfâşie aşternuturile, înnodând capetele cearşafurilor şi-ale păturilor,
simţind junghiurile pricinuite de răni. Durerea părea să-l facă să se mişte şi mai
repede. Strânse ultimul nod, deschise obloanele şi azvârli frânghia improvizată
pe fereastră. Legă capătul din mâinile sale de pat. Nu era o piesă de mobilier prea
rezistentă, numai că nici el nu cântărea cine ştie cât.
Ieşi pe fereastră.
Vel Virazzo era un oraş vechi şi cu clădiri joase; aşa cum se legăna el acolo,
la trei etaje deasupra străzii uşor înceţoşate, Locke putu să observe câteva
frânturi din el. Clădiri ponosite, cu acoperişul neted, din piatră şi mortar… pânze
strânse pe catarge negre în port… lumina albă a lunii sclipind pe apa
întunecată… lumini roşietice arzând în vârful pilonilor de sticlă, într-un şir ce se
pierdea în zare. Locke închise ochii, apucă strâns cearşafurile şi îşi muşcă limba
ca să nu vomite.
Cel mai uşor ar fi fost să-şi dea pur şi simplu drumul; făcu asta, cu poticneli,
lăsându-şi palmele să se încingă pe cearşafuri şi pături înainte de a se opri. Trei
metri… şase… îşi găsi un echilibru precar pe pervazul ferestrei de la sala cea
mare a hanului şi trase câteva guri adânci de aer în piept înainte să continue.
Chiar dacă era o noapte caldă, începea să i se facă frig din pricina sudorii.
Ultimul capăt al ultimului cearşaf se oprea la vreo doi metri deasupra
pământului; Locke coborî cât putu de mult şi-apoi îşi dădu drumul. Lovi
caldarâmul cu călcâiele şi se pomeni cu Jean Tannen în faţă, aşteptându-l deja
acolo cu o mantie cenuşie şi ieftină în mâini. Înainte ca Locke să poată reacţiona,
Jean îi aruncă mantia pe umeri.
— Fiu de căţea ce eşti, izbucni Locke, strângând mantia în jurul său cu
ambele mâini. Suflet de năpârcă, fiu spurcat de căţea ce eşti! Sper să te muşte un
rechin de boaşe!
— Dar vai, jupâne Lamora, ia te uită, zise Jean. Spargi lacăte, cobori pe
ferestre. De parcă ai fi fost hoţ cândva.
— Eu comiteam fărădelegi care se pedepsesc cu închisoarea când tu încă
sugeai la sânul maică-tii!
— Iar eu am comis fărădelegi care se pedepsesc cu spânzurătoarea când tu
stăteai în odaie, îmbufnat, bându-ţi amarul şi irosindu-ţi talentul.
— Sunt cel mai bun hoţ din Vel Virazzo, mârâi Locke, beat, adormit sau
treaz, şi o ştii al naibii de bine.
— A fost o vreme când poate aş fi crezut şi asta, zise Jean. Însă pe omul acela
îl ştiu din Camorr, şi nu îl mai am alături de ceva timp.
— Fir-ai al naibii cu faţa ta pocită! zbieră Locke şi îl lovi pe Jean cu pumnul
în stomac. Mai degrabă surprins decât rănit, Jean îl împinse tare. Locke zbură pe
spate, cu mantia fluturându-i pe măsură ce încerca să-şi menţină echilibrul…
până se ciocni de un om care mergea pe stradă.
— Ai grijă pe unde mergi, la naiba! Străinul, un bărbat de vârstă mijlocie,
purtând un surtuc lung şi portocaliu şi straiele îngrijite ale unui funcţionar public
sau juridic, se luptă câteva secunde cu Locke, care se agăţase de el ca să nu cadă.
— Mii de scuze, zise Locke. Mii de scuze, domnule. Doar purtam o discuţie
cu prietenul meu; e numai vina mea.
— Ba bine că nu! rosti străinul, izbutind în cele din urmă să-l desprindă pe
Locke de pulpanele hainei sale şi împingându-l de lângă el. Îţi duhneşte
răsuflarea ca un butoi cu vin! Camorrean afurisit…
Locke aşteptă până ce omul ajunse la vreo zece-cincisprezece yarzi depărtare,
apoi se răsuci spre Jean, legănând în aer o punguţă neagră din piele. Aceasta
zornăi cu sunetul unei cantităţi apreciabile de monede.
— Ha! Ce mai ai de spus acum, hmmm?
— Ce să spun? A fost joacă de copii. Nu-i mare lucru.
— Joacă de copii? Să mori în chinuri, Jean, aia a fost…
— Eşti vai de capul tău, îl întrerupse Jean. Eşti mai soios decât un orfan din
Dealul Umbrelor. Ai slăbit, deşi nu-mi dau seama cum. Nu ai exersat şi nici nu ai
lăsat pe altcineva să-ţi oblojească rănile. Te-ai ascuns într-o odaie, aşteptând să te
faci bine de la sine, şi eşti beat de două săptămâni încoace. Nu mai eşti ce-ai fost,
şi-i numai vina ta.
— Aşa deci. Locke se încruntă la Jean, îşi strecură punga în buzunarul tunicii
şi îşi aranjă mantia pe umeri. Vrei o demonstraţie. Bine. Du-te înăuntru, dă jos
peretele ăla caraghios şi aşteaptă-mă în cameră. Mă întorc peste câteva ceasuri.
— Eu…
Însă Locke îşi trăsese deja gluga peste cap, se întorsese şi pornise în josul
străzii, în noaptea caldă din Vel Virazzo.

Jean dădu jos bariera de pe holul celui de-al treilea cat, îi mai lăsă hangiului
câteva monede (din punga lui Locke) şi se foi de colo colo prin odaie, lăsând
aerul stătut, duhnind a alcool, să iasă pe fereastra deschisă. Gândindu-se mai
bine, coborî până la bar şi se întoarse cu o carafă cu apă.
Mergea dintr-o parte în alta prin cameră, îngrijorat, când, după vreo patru
ceasuri, Locke se năpusti înăuntru, un pic după ora trei dimineaţa. Trânti un coş
din nuiele pe masă, îşi scoase mantia, înşfăcă găleata pe care Jean o folosise ca
să-l ude leoarcă şi vomită zgomotos în ea.
— Îmi cer scuze, mormăi el după ce isprăvi. Era roşu la faţă şi răsufla sacadat,
la fel de ud ca atunci când plecase, numai că de sudoare, de data aceasta. Nu a
trecut încă efectul vinului… şi aproape că nu mai aveam aer.
Jean îi dădu carafa, iar Locke sorbi din ea hulpav, ca un cal adăpându-se din
jgheab. Nu mai spuse nimic vreme de câteva secunde, apoi păru să observe brusc
mâna lui Jean pe umărul său şi se trase îndărăt.
— Şi acum, iată-ne, rosti el pe nerăsuflate. Vezi ce se întâmplă când mă
provoci? Cred că va trebui să fugim din oraş.
— Ce… ce-ai făcut?
Locke smulse capacul coşului; acesta era genul de coş folosit de obicei de
către negustori pentru a transporta cantităţi mici de marfă până la piaţă şi înapoi.
Înăuntru se putea vedea un amestec nemaipomenit de mărunţişuri, iar Locke
începu să le înşire pe măsură ce le scotea şi i le arăta lui Jean.
— Ce-i asta? O, dar vai! este un morman de pungi… una-două-trei-patru,
toate şterpelite de la domni respectabili în plină stradă. Uite şi-un cuţit, două
sticle de vin, o halbă de bere din cositor… un pic ciobită, dar metalul este bun. O
broşă, trei ace de aur, doi cercei… cercei, jupâne Tannen, şterpeliţi chiar de la
ureche, şi aş vrea să te văd pe tine încercând una ca asta. Uite şi-o bucăţică
drăguţă de mătase, o cutie cu bomboane, două pâini… d-alea crocante, coapte cu
toate condimentele care-ţi plac ţie. Şi acum, special pentru lămurirea unui anumit
pesimist şi nenorocit ce tulbură liniştea oamenilor, dar pe care nu-l vom numi…
Locke întinse un colier sclipitor, o fâşie împletită din aur şi argint de care
atârna un medalion greu din aur, bătută cu safire ce reprezentau un mugure
înflorit stilizat. Micul grup de pietre străluci ca un foc albăstrui chiar şi la lumina
slabă a singurei lămpi din odaie.
— Asta-i chiar drăguţ, rosti Jean, uitând pentru o clipă de supărare. Pe-ăsta nu
l-ai înhăţat de pe stradă.
— Nu, recunoscu Locke, înainte să mai ia o gură de apă călduţă din carafă. L-
am luat de la gâtul ibovnicei guvernatorului.
— Nu vorbeşti serios!
— În conacul guvernatorului.
— Dintre toate…
— În patul guvernatorului.
— Descreierat blestemat ce eşti!
— Cu guvernatorul adormit lângă ea.
Liniştea nopţii fu sfâşiată de sunetul ascuţit şi îndepărtat al unui fluier,
semnalul tradiţional de alarmă al străjilor de pretutindeni. Câteva clipe mai
târziu, se auziră şi alte fluiere.
— Se prea poate să fi fost puţin cam îndrăzneţ, rosti Locke, cu un rânjet sfios.
Jean se aşeză pe pat şi îşi trecu mâinile prin păr.
— Locke, mi-am petrecut ultimele câteva săptămâni făurindu-i o reputaţie lui
Tavrin Callas, drept cel mai mare şi mai strălucitor lucru cu care a avut de-a face
jalnica adunătură de Oameni Potriviţi din oraşul ăsta! Când straja o să înceapă să
pună întrebări, cineva o să-i îndrume spre mine… şi altcineva o să spună cât timp
petrec eu aici, cu tine… şi dacă vindem pe sub mână bucăţica aia de metal într-
un loc atât de mic…
— După cum spuneam, cred că va trebui să fugim din oraş.
— Să fugim din oraş? Jean sări în picioare şi îndreptă un deget acuzator către
Locke. Ai dat peste cap tot ce am trudit săptămânile astea! I-am antrenat pe
Şmecheri – semnale, trucuri, momire, luptă, tot tacâmul! Voiam să… voiam să-i
învăţ să gătească!
— Oooh, dar văd că aveai intenţii serioase! Să înţeleg că aveai de gând să-i
ceri în căsătorie în curând?
— La naiba, chiar aveam intenţii serioase! Am clădit ceva! Eu lucram când tu
pierdeai vremea pe-aici, smiorcăindu-te şi plângându-ţi de milă.
— Tu eşti cel care mi-a dat foc la nădragi ca să vadă cum dansez. Uite că am
dansat, şi cred că am demonstrat ce era de demonstrat. Acum îţi ceri scuze sau
nu?
— Să-mi cer scuze? Tu ai fost cel nesuferit în tot timpul ăsta, netrebnicule!
Bucură-te că te las să trăieşti! Toată truda mea…
— Capa din Vel Virazzo? Aşa te vedeai, Jean? Un alt Barsavi?
— Un alt orice, ripostă Jean. Sunt şi lucruri mai rele de-atât pe lume… Capa
Lamora, de exemplu, Stăpânul Unei Odăi Împuţite. Nu vreau să fiu o manta de
vreme rea, Locke! Sunt un hoţ cinstit şi voi face tot ce-mi stă în puteri ca să ne
asigurăm un acoperiş deasupra capului!
— Atunci hai să mergem undeva şi să revenim la ceva cu adevărat rentabil,
zise Locke. Vrei muncă cinstită de pungaş? Fie. Hai să prindem un peşte de-ăla
mare, cum făceam în Camorr. Voiai să mă vezi furând, hai atunci să ieşim la
furat!
— Dar Tavrin Callas…
— A mai murit şi înainte, îl întrerupse Locke. A căutat să pătrundă tainele lui
Aza Guilla, nu-i aşa? Lasă-l s-o mai facă o dată.
— La naiba! Jean se duse la fereastră şi aruncă o privire afară; sunetul
fluierelor se auzea din mai multe direcţii. S-ar putea să ne ia câteva zile bune
până să găsim o cabină disponibilă pe-o corabie, iar pe uscat nu putem ieşi de-
aici cu ce-ai furat tu acolo… o să verifice toată lumea la porţi, cam o săptămână-
două de-acum înainte.
— Jean, acum mă dezamăgeşti tu pe mine, rosti Locke. Porţi? Corăbii? Uiţi că
vorbim despre noi. Noi putem fugi cu o vacă vie pe sub nasul poliţiştilor din
oraşul ăsta, ziua-n amiaza mare. Ba chiar fără haine pe noi.
— Locke? Locke Lamora? Jean se frecă la ochi cu mişcări exagerate. Vai, dar
unde-ai fost săptămânile astea? Şi eu care credeam că am împărţit camera cu un
ticălos egoist, care…
— Bine, îl întrerupse Locke. Fie. Ha. Mda, poate că merit scatoalca asta. Dar
vorbesc serios, o să fie floare la ureche să scăpăm de-aici. Du-te la hangiu.
Trezeşte-l şi dă-i nişte arginţi… am o grămadă în pungile alea. Sunt un don
camorrean trăsnit, nu? Spune-i că mi s-a pus pata. Fă-mi rost de nişte pânză
murdară, de mere, o vatră şi un ceainic de fier negru, plin cu apă.
— Mere? Jean îşi scărpină barba. Mere? Adică… şiretlicul cu piureul de
mere?
— Întocmai, spuse Locke. Fă-mi rost de toate alea ca să mă pot apuca de fiert,
şi o să fim plecaţi de-aici până-n zorii zilei.
— Ha. Jean deschise uşa, ieşi pe hol şi se întoarse încă o dată înainte să plece
de tot. Îmi retrag o parte din cuvinte, făcu el. S-ar putea să mai fii totuşi
nemernicul ăla mincinos, înşelător, necinstit, lacom, hrăpăreţ, uneltitor şi
furăcios pe care-l ştiam.
— Mersi, spuse Locke.

Burniţa răpăia încet în jurul lor când ieşiră pe poarta de nord din Vel Virazzo,
câteva ceasuri mai târziu. Răsăritul se vedea ca o dungă apoasă şi gălbuie în
zarea de est, pe sub norii de cărbune împinşi de vânt. Oştenii cu jachete mov îi
priviră cu scârbă de pe zidul de cincisprezece metri care înconjura oraşul; poarta
masivă de lemn a cetăţii se trânti în urma lor, de parcă ar fi fost bucuroasă că
scapă de ei.
Locke şi Jean erau îmbrăcaţi amândoi în mantii zdrenţăroase şi înfăşuraţi în
bucăţi de bandaje făcute dintr-o duzină de cearşafuri şi haine sfâşiate. Un strat
subţire de piure de mere fierte, cald încă, înmuiase o parte dintre „bandajele‖ de
pe braţe şi piepturi şi era aplicat din belşug pe feţe. Era scârbos să umbli cu un
strat de-aşa ceva pe piele, însă nu găseai deghizare mai bună ca asta nicăieri pe
lume.
Uscăciunea era o boală dureroasă şi incurabilă, iar cei atinşi de ea erau
respinşi mai ceva decât leproşii. Dacă Locke şi Jean s-ar fi apropiat astfel de
zidurile din Vel Virazzo, venind din afară, nu ar fi fost lăsaţi nici în ruptul
capului să intre. Cum ei ieşeau din oraş, pe străji nu le interesa cum de izbutiseră
să intre acolo; aproape că se călcaseră în picioare în graba lor de a-i vedea
plecaţi.
Zona mărginaşă a oraşului arăta destul de deprimant: câteva clădiri dărăpănate
cu unul sau două caturi, ornate ici şi colo cu turnurile morilor de vânt
improvizate care erau folosite pe aceste meleaguri pentru acţionarea foalelor, în
locul forjelor şi cuptoarelor. Fumul desena câteva dâre cenuşii şi ondulate în
aerul umed de deasupra lor, iar în depărtare se auzeau tunete înfundate. Dincolo
de oraş, acolo unde caldarâmul drumului de pe vremea vechiului Tron Therin se
preschimba într-o potecă bătătorită şi noroioasă, Locke putea vedea cum se
întinde stepa, întreruptă ici şi colo de crevase stâncoase şi de mormane de
grohotiş.
Monedele lor… cât şi toate celelalte bunuri mărunte care meritau luate la
drum… erau îngrămădite într-o mică desagă legată pe sub straiele lui Jean, acolo
unde nici un străjer nu ar fi cutezat să caute, nici măcar dacă vreun ofiţer ar fi stat
cu sabia scoasă în spatele lui şi l-ar fi ameninţat cu moartea.
— Pe toţi zeii, bombăni Locke pe când îşi târau picioarele pe lângă drum, sunt
tot mai ostenit şi nu mai pot gândi limpede. Chiar că m-am lăsat pe tânjală.
— Ei bine, zise Jean, o să ai parte de ceva exerciţiu zilele următoare, fie că-ţi
place sau nu. Cum îţi sunt rănile?
— Mă mănâncă, spuse Locke. Terciul ăsta blestemat nu le prieşte deloc,
bănuiesc. Şi totuşi nu mai este la fel de rău ca înainte. Cele câteva ceasuri de
mişcare mi-au prins bine.
— Când vine vorba de asemenea lucruri, tare înţelept mai este Jean Tannen,
făcu Jean. Mult mai înţelept decât majoritatea; mai ales faţă de majoritatea celor
numiţi Lamora.
— Tacă-ţi fleanca aia grasă, urâtă şi evident mai înţeleaptă, spuse Locke.
Mmmm. Uită-te la idioţii ăia cum fug de noi mâncând pământul.
— Tu n-ai face la fel dacă ai vedea doi uscaţi adevăraţi pe marginea
drumului?
— Eh. Ba cred că da. La naiba şi cu picioarele astea, că tare mă mai dor.
— Hai să ne îndepărtăm câţiva kilometri de oraş şi om găsi apoi un loc de
odihnă. După câteva leghe putem să renunţăm la terciul ăsta şi să ne dăm iarăşi
drept călători respectabili. Te-ai gândit încotro vrei să mergem?
— Păi, credeam că-i destul de limpede, zise Locke. Orăşelele astea sunt
pentru papă-lapte. Noi vrem aur şi fier alb, nu gologani. Hai să mergem în Tal
Verrar. Sigur vom da de ceva interesant acolo.
— Mmm. Tal Verrar. Măcar e aproape.
— Camorrenii au în spate o istorie lungă, glorioasă şi plină de izbânzi în faţa
bieţilor lor veri verrari, aşa că… spre Tal Verrar, spuse Locke. Şi spre glorie.
Mai merseră puţin sub perdeaua fină a burniţei de dimineaţă. Şi spre băi.
 CAPITOLUL DOI

Requin

Deşi văzu că Jean era la fel de neliniştit ca şi el după experienţa lor din Piaţa
de Noapte, Locke nu mai aduse vorba despre ea. Aveau o treabă de făcut, aşa că
în zori erau deja în picioare.
Momentul în care se sfârşea ziua de muncă pentru oamenii cinstiţi din Tal
Verrar reprezenta începutul activităţii lor. La început, fusese ciudat să se
obişnuiască cu ritmul unui oraş în care soarele pur şi simplu cobora sub orizont
în fiecare noapte, precum victima neajutorată a unui criminal, fără strălucirea
Luminii-false care să-i marcheze trecerea. Însă Tal Verrar fusese clădit conform
altor gusturi sau trebuinţe decât Camorr, iar Sticla-străveche de-aici oglindea pur
şi simplu văzduhul, fără a luci cu lumină proprie.
Apartamentul lor din Vila Candessa era opulent şi spaţios; la un preţ de cinci
volani pe noapte nici nu te aşteptai să fie altfel. Fereastra lor, aflată la cel de-al
patrulea cat, dădea spre o curte pavată în care trăsurile, echipate cu felinare şi
străjuite de mercenari călare, veneau şi plecau cu huruit răsunător.
— Magi-Juruiţi, bombăni Jean, legându-şi eşarfa de la gât în faţa unei oglinzi.
Nu o să angajez un ticălos de-ăla nici măcar să-mi încălzească ceaiul, şi de-aş
ajunge să fiu mai bogat decât ducele din Camorr.
— Nu-i o idee rea, zise Locke, care se îmbrăcase deja şi acum îşi sorbea
cafeaua. O zi întreagă de somn făcuse minuni pentru capul său. Dacă am fi mai
bogaţi decât ducele din Camorr, am putea angaja o trupă de Magi căreia să-i
poruncim să dispară pe-o nenorocită de insulă, undeva.
— Mmm. Nu cred că zeii au făcut vreo insulă destul de părăsită pentru
gusturile mele.
Jean isprăvi de legat eşarfa cu o mână şi o întinse pe cealaltă spre micul dejun.
Unul dintre serviciile mai neobişnuite pe care le oferea Vila Candessa oaspeţilor
cazaţi aici pe termen lung era reprezentat de „prăjiturile portret‖… mici
simulacre glazurate, făcute după chipul şi asemănarea oaspeţilor de către
sculptorul-patiser al hanului, care fusese instruit în Camorr. Pe o tavă de argint
de lângă oglindă, un Locke mic din turtă dulce (cu ochi din stafide şi cu păr
blond din unt de migdale) stătea alături de un Jean mai rotofei, cu părul şi barba
din ciocolată amară. Picioarele prăjiturii Jean deja lipseau.
Câteva clipe mai târziu, Jean scutura ultimele firimituri de pe surtuc.
— Vai, bieţii de Locke şi Jean.
— Au fost mistuiţi, zise Locke.
— Chiar mi-aş dori să pot fi acolo şi să prind momentul în care o să vorbeşti
cu Requin şi cu Selendri.
— Hmmm. Pot spera că vei fi încă în Tal Verrar când o să isprăvesc?
Încercă să mai îndulcească întrebarea cu un surâs, dar nu izbuti decât în parte.
— Ştii că n-o să plec nicăieri, spuse Jean. Tot nu sunt sigur că-i o idee bună,
dar ştii că nu o să plec.
— Ştiu. Îmi pare rău. Îşi termină de băut cafeaua şi puse ceaşca jos. Şi
oricum, discuţia mea cu Requin nu o să fie chiar atât de interesantă.
— Prostii. Am auzit rânjetul din glasul tău. Unii oameni rânjesc când
isprăvesc ce-au de făcut; tu rânjeşti ca un idiot înainte să te-apuci de treabă.
— Rânjesc? Nu, sunt impasibil ca un hoit. Doar că de-abia aştept să termin
odată. Mă plictiseşte. Mă aştept să fie o întâlnire neinteresantă.
— Întâlnire neinteresantă pe naiba! Nu după ce-o să te duci ţintă la doamna cu
mâna de-aramă şi o să-i spui: „Scuzaţi-mă, doamnă, dar…‖

— Am trişat, zise Locke. Constant. La fiecare partidă pe care am jucat-o de

când am venit prima oară la Turnul Păcatului împreună cu partenerul meu, acum
doi ani.
Era ciudat să fie ţintuit de privirea pătrunzătoare a lui Selendri; ochiul ei stâng
nu era altceva decât o scobitură întunecată, pe jumătate acoperită de o peliculă
translucidă ce fusese cândva o pleoapă. Ochiul celălalt, teafăr, făcea treaba
amândurora şi era al naibii de supărător!
— Sunteţi surdă, doamnă? La toate jocurile. Am trişat. De sus până jos, prin
tot Turnul ăsta nemaipomenit, am trişat la fiecare cat, ducându-i de nas pe ceilalţi
jucători.
— Mă întreb, rosti ea cu glasu-i şoptit şi seducător, dacă ai idee ce înseamnă
cu adevărat să-mi spui una ca asta, jupâne Kosta. Eşti beat?
— Sunt treaz ca un prunc.
— Te-a pus cineva să faci asta?
— Sunt cât se poate de serios, zise Locke. În ceea ce priveşte motivele mele,
le voi dezvălui stăpânului tău. Între patru ochi.
Cel de-al şaselea cat al Turnului Păcatului era cufundat în tăcere. Locke şi
Selendri erau singuri, cu patru oameni de-ai lui Requin, în uniforme, aşteptând la
vreo şase metri distanţă. Era mult prea devreme pentru ca toată clientela selectă
de la acest nivel să-şi fi terminat migraţia înceată şi voioasă de la niveluri mai
însufleţite.
În centrul celui de-al şaselea cat se afla o sculptură înaltă, încastrată într-un
cilindru făcut din Sticlă-străveche transparentă. Deşi sticla nu putea fi prelucrată
prin mijloacele pe care le aveau oamenii, milioane de fragmente aruncate şi de
bucăţi modelate erau împrăştiate prin lume, unele dintre acestea putând fi folosite
de către oameni în diverse scopuri. Câteva oraşe aveau chiar bresle care adunau
aceste bucăţi de Sticlă-străveche, capabile să satisfacă nevoi mai deosebite în
schimbul unor preţuri piperate.
În interiorul cilindrului se afla ceva ce Locke putea descrie doar ca fiind o
cascadă de gologani… era sculptura unei cascade stâncoase, mai înaltă decât un
om, iar stâncile erau făcute numai din volani de argint şi „apa‖ era un şuvoi
continuu de centire de cupru ce curgeau cu miile. Zornăitul din spatele geamului
izolat acustic trebuie să fi fost asurzitor, însă pentru cei aflaţi de cealaltă parte a
sticlei spectacolul se desfăşura în linişte totală. Un mecanism din podea capta
şuvoiul de monede şi îl trimitea înapoi pe „stâncile‖ de argint. Era excentric şi
hipnotic în acelaşi timp. Locke nu mai întâlnise până acum pe nimeni care să
decoreze o cameră cu un morman de bani… la propriu.
— Stăpân? Presupui că aş avea unul.
— Ştii că mă refer la Requin.
— El ar fi primul care ţi-ar respinge presupunerea. În mod violent.
— Atunci o audienţă între patru ochi ne va da ocazia să lămurim câteva
neînţelegeri care s-au iscat.
— O, Requin va ţine neapărat să-ţi vorbească… mai ales între patru ochi.
Selendri pocni de două ori din degetele mâinii drepte şi cei patru slujitori îl
înconjurară pe Locke. Selendri arătă în sus; doi dintre ei îl înşfăcară de braţe şi îl
conduseră în sus pe scări. Selendri îi urmă, la câţiva paşi în spate.
Cel de-al şaptelea cat era dominat de o altă sculptură încastrată într-o formă şi
mai mare de Sticlă-străveche. Aceasta părea să reprezinte un arhipelag de insule
vulcanice, clădite tot din volani de argint, şi plutind într-o mare de solari de aur.
Un şuvoi bolborositor de galbeni se revărsa din piscurile de argint până în
„oceanul‖ înspumat şi scânteietor. Străjile lui Requin mergeau într-un ritm mult
prea alert pentru ca Locke să poată observa şi alte detalii ale sculpturii sau ale
încăperii; trecură de alţi doi slujitori în uniformă, care stăteau în capul scărilor şi
urcară la următorul nivel.
În inima celui de-al optulea cat se afla o a treia privelişte încastrată în sticlă,
cea mai mare de până acum. Locke clipi de câteva ori şi îşi înăbuşi un chicotit de
admiraţie.
Era o sculptură stilizată reprezentând Tal Verrar-ul, cu insulele de argint
cuibărite într-o mare de galbeni. Deasupra machetei oraşului, încălecându-l ca un
zeu, se putea zări sculptura de marmură în mărime naturală a unui om pe care
Locke îl recunoscu de îndată. Statuia, asemenea omului pe care îl înfăţişa, avea
pomeţii rotunjiţi care dădeau chipului îngust un aer de voioşie… cât şi o bărbie
rotundă şi proeminentă, ochi mari şi urechi ce păreau a fi fost fixate în cap la
unghiuri drepte. Requin, ale cărui trăsături semănau destul de mult cu cele ale
unei marionete încropite la repezeală de un păpuşar scos din fire.
Braţele statuii erau larg deschise şi din mânecile evazate de piatră se revărsau
încontinuu şuvoaie de galbeni deasupra oraşului de dedesubt.
Neputându-şi desprinde ochii de la o asemenea privelişte, Locke fu cât pe ce
să se împiedice, însă fu susţinut de slujitorii care aleseră tocmai acel moment
pentru a-şi intensifica strânsoarea. În capătul scărilor de la cel de-al optulea cat
se afla o uşă dublă din lemn lăcuit. Selendri trecu pe lângă Locke şi slujitori. În
stânga uşii se vedea un mic panou de argint în perete; Selendri îşi strecură mâna
de bronz înăuntru, o fixă într-un soi de mecanism şi apoi o răsuci pe jumătate
spre stânga. Se auzi un zornăit de mecanisme automate în perete, şi uşa se
întredeschise.
— Percheziţionaţi-l, rosti ea, fără să se mai întoarcă spre ei şi făcându-se
nevăzută dincolo de uşă.
Locke fu iute dezbrăcat de haină; apoi împuns, scotocit, verificat şi palpat
mult mai amănunţit decât fusese la ultima sa vizită la bordel. Stiletul său din
mânecă (un accesoriu cât se poate de obişnuit pentru un om de vază) fu
confiscat, punga sa fu deşertată, pantofii îi fură scoşi din picioare, iar unul dintre
slujitori chiar îi trecu mâinile prin păr. După ce se isprăvi toată această operaţie,
Locke (descălţat, fără haină şi oarecum ciufulit) fu împins destul de brutal pe uşa
prin care dispăruse Selendri.
Dincolo de această uşă se afla un spaţiu întunecat, nu cu mult mai mare decât
un dulap de haine. O scară de fier negru, în spirală, destul de lată cât să încapă pe
ea o persoană, se înălţa de la podea până la un pătrat de lumină galbenă şi
domoală. Locke urcă treptele şi ajunse în biroul lui Requin.
Încăperea ocupa în întregime cel de-al nouălea cat al Turnului Păcatului; o
porţiune de lângă peretele opus, despărţită prin perdele de mătase, slujea probabil
drept dormitor. Pe peretele din dreapta era o uşă care dădea spre balcon,
acoperită cu un cadru glisant de plasă. Locke putea vedea prin ea o panoramă
largă şi întunecată a Tal Verrar-ului, ceea ce însemna că uşa era la răsărit.
Aşa cum auzise, toţi ceilalţi pereţi ai biroului erau decoraţi din belşug cu
picturi în ulei… aproape douăzeci de tablouri, la periferia vizibilă a camerei, în
rame din lemn poleit, lucrate cu migală… capodopere din perioada târzie a
Tronului Therin, când aproape toţi nobilii de la curtea imperială ţinuseră în lesa
patronajului un pictor sau un sculptor, fălindu-se cu ei de parcă ar fi fost nişte
animale de companie. Locke nu avea pregătirea necesară pentru a le deosebi pe
unele de celelalte, însă se zvonea că pe pereţii lui Requin erau două Morestras şi
un Ventathis. Aceşti doi artişti… împreună cu toate schiţele, manualele şi
ucenicii lor… pieriseră cu veacuri în urmă în furtuna de foc ce mistuise oraşul
imperial Therim Pel.
Selendri stătea lângă un birou mare de lemn de culoarea cafelei rafinate,
înţesat cu cărţi, hârtii şi mecanisme automate în miniatură. În spatele biroului se
vedea un scaun, iar Locke putu observa resturile unei cine… un soi de peşte pe o
farfurie din fier alb şi o sticlă pe jumătate goală de vin auriu.
Selendri atinse cu mâna sa teafără simulacrul de bronz şi se auzi un păcănit
scurt. Mâna se deschise precum petalele unei flori sclipitoare. Degetele se
retraseră în încheietură şi dezvăluiră o pereche de tăişuri din oţel înnegrit, lungi
de cincisprezece centimetri, ascunse până atunci în interiorul mâinii. Selendri le
flutură ca pe o gheară, făcându-i semn lui Locke să rămână în picioare în faţa
biroului.
— Domnule Kosta. Glasul veni de undeva din spatele lui, din spaţiul mărginit
de perdelele de mătase. Ce plăcere! Selendri îmi spune că ţi-ai manifestat
interesul în a fi ucis.
— Nici pomeneală, domnule! Nu am făcut decât să îi spun asistentei
dumneavoastră că eu şi partenerul meu am trişat în permanenţă la jocurile pe
care le-am disputat în Turnul Păcatului. De vreo doi ani încoace.
— La toate jocurile, rosti Selendri. Ai zis că ai trişat la toate jocurile.
— A, păi suna mai impresionant aşa, făcu Locke, ridicând din umeri. Să
spunem, mai degrabă, la aproape toate jocurile.
— Omul ăsta este un măscărici, şopti Selendri.
— O, nu, zise Locke. Sau, mă rog, poate că doar ocazional. Însă nu acum.
Locke auzi paşi pe parchetul camerei, tot mai aproape de el.
— Ai venit aici din pricina unui pariu, rosti Requin, acum mult mai aproape.
— Nu… cel puţin nu genul de pariu la care vă gândiţi dumneavoastră.
Requin îl ocoli pe Locke şi se opri în faţa sa, cu mâinile la spate, ţintuindu-l
cu privirea lui pătrunzătoare. Bărbatul era de-a dreptul geamănul statuii de la
nivelul imediat inferior; cu vreo câteva kilograme în plus, cu şuviţele de păr
aspru şi cenuşiu ca oţelul ceva mai rare. Redingota sa strâmtă era din catifea
neagră, bătută, iar mâinile îi erau acoperite cu mănuşi din piele cafenie. Purta
ochelari, iar Locke fu surprins să vadă că licărirea pe care o luase drept lumină
reflectată în noaptea precedentă era de fapt impregnată în lentile. Acestea
scânteiau într-un portocaliu translucid, dând ochilor mari din spatele lor o nuanţă
demonică. Vreun şiretlic alchimic nou şi costisitor de care Locke nu mai auzise,
neîndoielnic.
— Ai băut ceva neobişnuit astă-seară, jupâne Kosta? Vreun vin ieşit din
comun, poate?
— N-am pus strop de băutură în gură, fără a pune la socoteală apa.
Requin se mişcă în spatele biroului, luă o furculiţă de argint, împunse cu ea o
bucăţică albă de peşte şi o îndreptă spre Locke.
— Deci, dacă ar fi să te cred, dumneata ai trişat aici timp de doi ani şi, dincolo
de imposibilitatea unei asemenea pretenţii, vrei acum să mi te predai pur şi
simplu. Ceva mustrări de conştiinţă?
— Nici pe departe.
— O dorinţă arzătoare de a te sinucide într-un mod mai complicat?
— Am de gând să ies cu viaţă din acest birou.
— A, păi nu ai fi chiar mort până să te izbeşti de caldarâmul aflat la nouă
etaje mai jos.
— Poate că voi izbuti să vă conving că vă sunt de mai mare folos viu şi
nevătămat.
Requin îşi mestecă peştele înainte să vorbească din nou:
— Şi cum ai trişat, jupâne Kosta?
— Cu ajutorul degetelor mele iuţi, în mare parte.
— Serios? Pot recunoaşte degetele unui trişor dintr-o singură privire. Ia să
vedem mâna dumitale dreaptă.
Requin îşi întinse mâna stângă, înmănuşată, iar Locke îşi îndreptă propria
mână către el, şovăielnic, de parcă s-ar fi aşteptat să dea mâna cu el.
Requin înşfăcă mâna dreaptă a lui Locke deasupra încheieturii şi o trânti pe
birou… însă, în loc de izbitura surdă la care se aştepta Locke, mâna sa activă un
soi de panou camuflat şi alunecă printr-o deschizătură chiar sub tăblia biroului.
Se auzi păcănitul sec al unui mecanism automat şi simţi o presiune rece
încleştându-i încheietura. Locke se smuci îndărăt, însă biroul îi înghiţise mâna
precum fălcile neînduplecate ale unei fiare. Cele două gheare de oţel ale lui
Selendri se întoarseră spre el, făcându-l să înlemnească.
— Uite-aşa. Mâini, mâini, mâini. Îşi bagă stăpânii în aşa bucluc, jupâne
Kosta… Selendri şi cu mine ştim foarte bine asta.
Requin se întoarse către peretele din spatele biroului său şi trase la o parte o
placă de lemn lăcuit, dezvăluind un raft lung şi subţire ascuns în perete.
Înăuntru se aflau zeci de borcane de sticlă, sigilate, fiecare conţinând ceva
întunecat şi veştejit. Păianjeni morţi? Nu, îşi dădu Locke seama… mâini de
oameni. Retezate, uscate şi păstrate pe post de trofee, cu inelele încă sclipind pe
multe dintre degetele chircite şi stafidite.
***
— Înainte să ajungem la partea inevitabilă, asta facem de obicei, zise Requin
pe un ton de conversaţie amicală. Mâna dreaptă, pa-pa. Totul se rezumă acum la
un procedeu foarte simplu şi eficient. Înainte aveam covoare aici, dar sângele ăla
blestemat făcea prea multă mizerie.
— Foarte chibzuit din partea dumneavoastră. Locke simţi cum i se scurge
încet pe frunte o singură picătură de sudoare. Sunt pe cât se poate de uluit şi de
copleşit, după cum bănuiesc că aţi şi nădăjduit. Acum pot să-mi primesc mâna
înapoi?
— În starea ei originală? Mă îndoiesc. Dar, dacă-mi răspunzi la câteva
întrebări, mai vedem. Acum… cu ajutorul degetelor iuţi, spui dumneata. Să-mi
fie cu iertare, însă oamenii mei sunt experţi în a depista trişori.
— Sunt convins că oamenii dumneavoastră au cele mai bune intenţii. Locke
îngenunche în faţa biroului, în cea mai confortabilă poziţie posibilă, şi surâse.
Însă eu pot juca pe degete o pisică vie, o pot strecura într-un pachet de 56 de cărţi
şi o pot scoate la loc după bunul meu plac. Ceilalţi jucători s-ar putea plânge de
zgomot, dar nu ar ghici de unde vine asta.
— Atunci, pune-mi o pisică vie pe birou.
— Era, ăă, o figură de stil mai colorată. Mă tem că pisicile vii nu sunt la modă
ca accesorii de seară pentru domnii din Tal Verrar, cel puţin nu în acest anotimp.
— Păcat. Dar nu mă miră. Am mai avut parte de oameni morţi, îngenunchind
acolo unde te afli dumneata acum şi oferindu-mi figuri de stil colorate şi nimic
altceva.
Locke oftă.
— Băieţii dumneavoastră mi-au luat haina şi pantofii şi, dacă m-ar fi
percheziţionat mai amănunţit decât au făcut-o, probabil că mi-ar fi pipăit ficatul
pe dinăuntru. Dar ce-o fi asta?
Îşi scutură mâneca stângă şi îşi ridică mâna ca să arate pachetul de cărţi ce
apăruse de nicăieri.
Selendri puse tăişurile la beregata lui Locke, însă Requin o opri cu un zâmbet
pe faţă.
— Greu de crezut că mă poate ucide cu un pachet de cărţi, draga mea. Nu-i
rău, jupâne Kosta!
— Şi-acum să vedem, zise Locke. Întinse braţul într-o parte, ţinând strâns
pachetul între degetul mare şi celelalte patru degete. Dintr-o răsucire a
încheieturii şi o smucitură a degetului mare, tăie pachetul în două. Începu să-şi
întindă şi să-şi strângă degetele, crescând constant ritmul până ce acestea se
mişcară precum un păianjen luând lecţii de scrimă. Tăiat şi amestecat, tăiat şi
amestecat… tăie pachetul şi îl strânse la loc de vreo zece ori, cel puţin. Apoi,
dintr-o singură mişcare, îl trânti pe birou şi îl întinse într-un semicerc lung,
deranjând câteva dintre mărunţişurile lui Requin.
— Alegeţi-vă o carte, spuse Locke. Una care vă place. Uitaţi-vă la ea, dar nu
mi-o arătaţi.
Requin făcu precum i se spusese. În timp ce se uita la cartea pe care o alesese,
Locke strânse restul pachetului tot dintr-o singură mişcare; le amestecă şi le tăie
încă o dată, apoi împărţi pachetul şi lăsă doar jumătate pe birou.
— Acum puneţi cartea pe care aţi ales-o deasupra acelei jumătăţi de pachet. Şi
ţineţi minte ce era.
După ce Requin înapoie cartea, Locke trânti cealaltă jumătate a pachetului
peste ea. Luând tot pachetul în mâna stângă, îl mai tăie şi îl mai amestecă de
cinci ori, apoi lăsă cartea de deasupra… patru de Cupe… pe biroul lui Requin şi
zâmbi.
— Stăpâne al Turnului Păcatului, asta este cartea dumneavoastră.
— Nu, rosti Requin, cu un surâs zeflemitor.
— Rahat! Locke întoarse următoarea carte din pachet, Pecetea Soarelui.
Aha… ştiam eu că este undeva pe-aici.
— Nu, zise Requin.
— La naiba! spuse Locke şi începu să întoarcă la repezeală cărţile din pachet.
Opt de Turnuri? Trei de Turnuri? Trei de Cupe? Pecetea celor Doisprezece Zei?
Cinci de Spade? Rahat. Stăpâna Florilor?
Requin dădu din cap la fiecare carte.
— Hhmm. Scuzaţi-mă puţin. Locke puse pachetul de cărţi pe biroul lui
Requin, apoi scotoci cu mâna stângă pe sub mâneca dreaptă. După câteva
secunde, îşi trase mâneca până deasupra cotului şi o prinse acolo. Deodată, un alt
pachet de cărţi se ivi în mâna sa stângă.
— Ia să vedem… Şapte de Spade? Trei de Turnuri? Nu, l-am zis deja pe-
ăsta… Doi de Cupe? Şase de Cupe? Trei de Flori? La naiba, la naiba! Nici
pachetul ăsta nu-i bun.
Locke aşeză cel de-al doilea pachet lângă primul, pe biroul lui Requin, păru să
se scarpine undeva sub cingătoarea neagră şi subţire de deasupra pantalonilor şi
scoase apoi un al treilea pachet de cărţi. Rânji la Requin şi ridică din sprâncene.
— Trucul ăsta ar ieşi şi mai bine dacă m-aş putea folosi de mâna dreaptă.
— De ce? Văd că te descurci foarte bine şi fără ea.
Locke oftă şi întoarse prima carte din noul pachet pe grămada tot mai mare de
cărţi de pe birou.
— Nouă de Cupe! Pare cunoscut?
Requin râse şi dădu din cap. Locke aşeză cel de-al treilea pachet lângă cele
aflate deja pe biroul lui Requin, se ridică şi mai scoase unul de undeva de lângă
pantaloni.
— Însă sunt sigur că oamenii dumneavoastră ar şti dacă eu aş ascunde patru
pachete de cărţi, de vreme ce sunt experţi în observarea lor la un om fără jachetă
şi pantofi… staţi puţin, am zis patru? Cred că am numărat greşit…
Scoase un al cincilea pachet de undeva de sub tunica sa de mătase şi îl puse
lângă micul turn de cărţi ce se înălţa tot mai şubred pe marginea biroului.
— Sigur nu aş fi putut ascunde cinci pachete de cărţi de străjile
dumneavoastră, domnule Requin. Cinci ar fi de-a dreptul ridicol. Şi totuşi, iată-
le… deşi mă tem că aici trebuie să mă opresc. Ar trebui să le scot dintr-un loc
neplăcut, dacă aş mai avea şi altele. Şi mă tem că nu am cartea pe care aţi ales-o.
Dar staţi puţin… ştiu unde aş putea să o găsesc…
Se întinse peste biroul lui Requin, împinse sticla de vin la o parte şi păru să
culeagă o carte de sub ea.
— Cartea dumneavoastră, rosti el, învârtind-o între degetele de la mâna
stângă. Zece de Spade.
— Măi să fie, râse Requin, arătându-şi dinţii îngălbeniţi pe sub lentilele
portocalii ale ochelarilor. Prea bine, prea bine. Şi cu o singură mână. Însă chiar
de-ar fi să admit că poţi realiza asemenea trucuri, încontinuu, în faţa oamenilor
mei şi-a celorlalţi oaspeţi… dumneata şi jupânul De Ferra aţi petrecut foarte mult
timp la jocuri care sunt mult mai atent controlate decât partidele de cărţi.
— Vă pot spune cum am trişat şi-acolo. Numai daţi-mi drumul.
— De ce aş renunţa la un avantaj clar?
— Atunci, schimbaţi-l pentru a obţine altul. Eliberaţi-mi mâna dreaptă, rosti
Locke, punând în glas şi ultimul strop de sinceritate şi de pasiune pe care-l avea
în el, şi vă voi spune de ce nu trebuie să vă mai încredeţi în actualul sistem de
securitate din Turnul Păcatului.
Requin îl ţintui cu privirea, îşi strânse degetele înmănuşate şi îi făcu un semn
cu capul lui Selendri, în cele din urmă. Aceasta îşi retrase tăişurile… deşi
continua să le aţintească spre Locke… şi apăsă un întrerupător din spatele
biroului. Locke fu deodată liber să se ridice iar în picioare, frecându-şi
încheietura dreaptă.
— Vă mulţumesc, zise el cu o vervă de-a dreptul fermecătoare, într-adevăr, nu
am jucat doar la partidele de cărţi. Dar ce jocuri am evitat oare, în mod
conştiincios? Roşii-şi-Negre. Numără până la Douăzeci. Dorinţa Preafrumoasei
Fecioare. Toate jocurile la care un oaspete trebuie să joace împotriva Turnului
Păcatului, în loc să înfrunte un alt oaspete. Jocuri concepute în mod matematic să
ofere casei un avantaj substanţial.
— E greu să faci profit altfel, jupâne Kosta.
 — Da. Şi complet nefolositor scopurilor unui trişor ca mine; mie îmi trebuie
un om în carne şi oase, pe care să-l păcălesc. Nu-mi pasă câte mecanisme
automate şi câţi crupieri puneţi dumneavoastră, într-un joc între oaspeţi,
înşelătoria găseşte mereu o cale, la fel de sigur precum apa ce pătrunde prin
îmbinările unei corăbii.
— Alte vorbe îndrăzneţe, spuse Requin. Admir volubilitatea celor
condamnaţi, jupâne Kosta, însă ştim prea bine amândoi că nu poţi trişa defel la,
să zicem, Caruselul Hazardului, în afara unei complicităţi între cei patru
participanţi, ceea ce nu ar avea nici o noimă.
— Adevărat. Caruselul şi cărţile nu pot fi măsluite, cel puţin nu aici, în turnul
dumneavoastră. Însă, când nu poţi înşela la joc, nu-ţi rămâne decât să-i înşeli pe
jucători. Ştiţi ce este bela paranella?
— Un somnifer. Alchimie costisitoare.
— Da. Fără culoare, fără gust şi cu efect îndoit când este luată cu băuturi tari.
Jerome şi cu mine ne-am prăfuit degetele cu aşa ceva înainte să atingem cărţile în
timpul partidei de aseară. Doamna Corvaleur are un obicei bine-cunoscut de a
mânca şi de a se linge pe degete în timp ce joacă. Mai devreme sau mai târziu,
era limpede că drogul avea să o adoarmă.
— Măi să fie! Requin părea de-a dreptul uluit. Selendri, ştii ceva despre
treaba asta?
— Pot confirma obiceiul lui Corvaleur, cel puţin, şopti ea. Pare a fi metoda ei
preferată de a-şi enerva adversarii.
— Ceea ce a şi făcut, încuviinţă Locke. A fost o adevărată plăcere să o vedem
cum îşi face singură felul.
— Să zicem că povestea ta este cât de cât plauzibilă, rosti Requin. Chiar mă
mirase… leşinul subit al Izmilei.
— Într-adevăr. Femeia aia este clădită ca o corabie făcută din Sticlă-
străveche. Jerome şi cu mine goliserăm mai multe flacoane decât ea; iar cele pe
care le băuse nu i-ar fi îmbătat nici măcar genele, dacă nu ar fi intervenit praful.
— Posibil. Dar hai să vorbim şi despre alte jocuri. Alianţe Oarbe?
O partidă de Alianţe Oarbe se disputa la o masă rotundă, cu margini înalte în
faţa mâinilor fiecărui jucător, special concepute pentru ca toată lumea (mai puţin
persoana din faţă, tocmai partenerul său) să vadă măcar o parte din cărţile sale.
Fiecare participant, fără să scoată o vorbă, ţinea sub piciorul său drept piciorul
stâng al persoanei din dreapta, de jur împrejurul mesei, astfel încât nici un
jucător nu putea transmite semnale pe sub masă partenerului de joc. Partenerii
erau astfel obligaţi să joace bazându-se numai pe instinct şi pe deducţii disperate,
neputându-se vedea, auzi sau atinge unul pe celălalt.
— O joacă de copii. Jerome şi cu mine am comandat nişte cizme speciale, cu
tălpi de fier pe sub căptuşeală. Ne-am putut scoate cu grijă picioarele din ele, iar
fierul a oferit în continuare senzaţia unui picior încălţat persoanei de lângă noi.
Putem transmite cărţi întregi prin codul pe care îl avem. A mai dominat cineva
jocul atât de autoritar cum am făcut-o noi?
— Doar nu vorbeşti serios…
— Vă pot arăta cizmele.
— Mda… într-adevăr, păreaţi să aveţi un noroc ieşit din comun. Dar cum
rămâne cu biliardul? Aţi repurtat o victorie celebră în faţa Lordului Landreval.
Cum aţi fi putut aranja şi asta? Casa oferă toate bilele, tacurile şi serviciile.
— Da, aşa că aceste trei lucruri nu puteau fi aranjate. I-am dat zece solari
doftorului Lordului Landreval ca să-mi spună cu ce probleme medicale se
confruntă. Se pare că este alergic la lămâi. Jerome şi cu mine ne-am frecat gâtul,
obrajii şi mâinile cu bucăţi de lămâie în fiecare seară, înainte să jucăm cu el, şi
am folosit alte arome pentru a ascunde mirosul. După jumătate de ceas în
preajma noastră se umfla atât de tare că de-abia mai vedea. Cred că nici până
acum nu şi-a dat seama care era problema.
— Vrei să spui că aţi câştigat o mie de solari cu câteva bucăţele de lămâie?
Aiurea!
— Desigur, aveţi dreptate. L-am rugat frumos să-mi împrumute o mie de
solari, iar el s-a oferit să se lase umilit în public la jocul său preferat din
bunătatea inimii sale.
— Hmmm…
— Cât de des a pierdut Landreval înainte să dea de mine şi de Jerome? O dată
la cincizeci de jocuri?
— Lămâi. Să fiu al naibii!
— Da. Când nu poţi înşela la joc, ar fi bine să găseşti un mijloc de a-l înşela
pe jucător. Cu ceva informaţii şi pregătiri, nu-i nici un jucător în turnul
dumneavoastră pe care Jerome şi cu mine să nu îl putem juca pe degete ca pe-o
păpuşă. La naiba, cineva cu talentele mele, care ar şti destul despre mine, ar
putea probabil să mă ducă de nas cu uşurinţă.
— Este o poveste frumoasă, jupâne Kosta. Requin se întinse peste birou şi
sorbi din vin. Presupun că aş putea crede măcar o parte din ce susţii, aşa, de
dragul discuţiei. Am bănuit eu că dumneata şi prietenul dumitale sunteţi
negustori speculanţi cam tot atât cât sunt şi eu, însă în turnul meu puteţi pretinde
că sunteţi duci sau dragoni cu trei capete, cât timp aveţi referinţele cuvenite. Iar
dumneata chiar le aveai înainte să intri în biroul meu în seara asta. Ceea ce ne
aduce la cea mai importantă întrebare a serii… de ce naiba ai venit să-mi spui
asta?
— Trebuia să vă captez atenţia.
 — Deja mi-o captaseşi.
— Îmi trebuia mai mult de-atât. Trebuia să vă fac să-mi înţelegeţi abilităţile şi
înclinaţiile.
— Ai obţinut şi asta, în măsura în care îţi accept povestea. Şi ce crezi
dumneata că o să obţii cu asta?
— O ocazie să spun ceea ce am de spus în speranţa că vă va intra bine în cap.
— Cum?
— N-am venit aici ca să îţi tapez muşteriii de câteva mii de solari, Requin! A
fost distractiv, dar nu ăsta a fost scopul meu principal.
Locke îşi întinse mâinile în lături şi surâse spăsit.
— Am fost angajat să îţi sparg vistieria, îndată ce găsesc o cale de a şterpeli
tot ce-i în ea de sub nasul tău.

Requin clipi.
— Imposibil!
— Inevitabil.
— Acum nu-i vorba de scamatorii sau de lămâi, jupâne Kosta. Ce vrei să
spui?
— Încep să mă doară picioarele, zise Locke. Şi am gâtlejul oarecum uscat.
Requin se uită la el, apoi ridică din umeri.
— Selendri. Un scaun pentru jupân Kosta. Şi un pahar.
Încruntându-se, Selendri se întoarse şi luă un scaun de lemn întunecat şi
măiestrit, cu o pernă subţire de piele, de la locul său de lângă perete. Îl lăsă în
spatele lui Locke, iar el se aşeză cu un zâmbet pe faţă. Apoi scotoci în spatele său
câteva clipe şi se întoarse cu un pocal de cleştar, pe care i-l dădu lui Requin. El
luă sticla de vin şi vărsă un şuvoi generos de lichid roşu în pocal. Lichid roşu?
Locke clipi… şi apoi se destinse. Kameleona, vinul schimbător, desigur. Unul
dintre sutele de soiuri alchimice faimoase din Tal Verrar. Requin îi trecu pocalul,
apoi se aşeză pe birou cu braţele încrucişate.
— În sănătatea ta! zise Requin. O să aibă nevoie de tot ajutorul din lume.
Locke sorbi îndelung din vinul cald şi îşi îngădui câteva secunde de meditaţie.
Se minună de felul în care gustul caiselor se preschimba în buchetul mai intens al
unei tarte de mere la jumătatea înghiţiturii. Numai sorbitura aceea făcea douăzeci
de volani, dacă preţurile tăriilor rămăseseră aşa cum le ştia. Făcu un semn
aprobator şi apreciativ către Requin, care flutură din mână cu nonşalanţă.
— Jupâne Kosta, nu se poate să-ţi fi scăpat din vedere faptul că vistieria mea
este cel mai bine apărată din Tal Verrar… cel mai bine păzit loc din tot oraşul, de
fapt, chiar punând la socoteală camerele personale ale arhontelui însuşi. Requin
trase de pielea strâmtă a mănuşii drepte cu degetele de la mâna stângă. Sau că
este încastrată într-o structură de Sticlă-străveche pură, la care se poate ajunge
doar trecând de mai multe nivele de mecanisme metalurgice şi automate care
sunt, dacă-mi permiţi să mă periez singur, fără pereche. Sau că jumătate din
consiliul Priorilor are o încredere atât de mare în ea, încât să-şi depună acolo o
mare parte din averile personale.
— Desigur, spuse Locke. Vă felicit în privinţa clientelei demne de laudă. Însă
uşile vistieriei sunt protejate de mecanisme, iar aceste mecanisme sunt operate de
oameni. Ceea ce încuie un om descuie altul, mai devreme sau mai târziu.
— Repet, e imposibil.
— Iar eu vă corectez din nou. Dificil. „Dificil‖ şi „imposibil‖ sunt două
concepte înrudite, deseori confundate între ele, dar care de fapt au foarte puţine
în comun.
— Ai mai multe şanse să aduci pe lume un hipopotam viu decât şansele pe
care le are cel mai bun hoţ în viaţă să treacă de cordonul din jurul vistieriei mele,
rosti Requin. Dar deja devine caraghios… am putea sta aici toată noaptea
măsurându-ne bărbăţiile. Eu zic că a mea e lungă de cinci coţi, tu susţii că a ta
are şase coţi şi mai şi scuipă flăcări. Hai să ne întoarcem la discuţia cu adevărat
importantă. Dumneata ai recunoscut că mecanismele de la jocurile mele nu pot fi
înşelate. Vistieria mea este cel mai sigur dintre aceste mecanisme; oare să fiu
chiar eu persoana aceea în carne şi oase pe care ai de gând să o păcăleşti?
— Se prea poate ca această discuţie să însemne totodată că îmi iau gândul de
la aşa ceva.
— Ce-are a face înşelarea oaspeţilor mei cu încercarea de a-mi sparge
vistieria?
— Iniţial, am jucat doar ca să ne pierdem în mulţime şi ca să ascundem felul
în care vă urmăream fiecare mişcare. Însă timpul trecea şi nu avansam deloc.
Partea cu înşelătoria a fost o simplă diversiune, ca să facem jocurile mai
interesante.
— Casa mea te plictiseşte?
— Jerome şi cu mine suntem hoţi. Am măsluit cărţi şi-am şutit mărfuri din
răsărit până în apus, de-aici până-n Camorr şi-napoi, ani întregi. Învârtitul
ruletelor alături de cei înstăriţi este distractiv doar pentru o vreme şi, cum nu
avansam mai deloc cu spargerea, a trebuit să găsim o cale de a ne distra cumva.
— Spargerea. Da, ai zis că aţi fost tocmiţi să veniţi aici. Dezvoltă-ţi ideea.
— Partenerul meu şi cu mine am fost trimişi aici ca iscoade; suntem parte
dintr-un plan foarte bine pus la punct. E cineva acolo care vrea să-ţi golească
vistieria. Nu doar să o spargă, ci să o jefuiască. Să ia toată mierea şi să lase în
urmă fagurele gol.
— Cineva?
— Cineva. Nu am nici cea mai mică idee cine; Jerome şi cu mine avem de-a
face numai cu interpuşi. Toate încercările noastre de a afla cine-i în spatele
acestei trebuşoare s-au dovedit a fi în zadar. Angajatorul nostru şi-a păstrat
anonimatul în toţi aceşti doi ani.
— Ţi se întâmplă des să lucrezi pentru angajatori anonimi, jupâne Kosta?
— Numai dacă mă plătesc cu mormane de galbeni. Şi vă asigur că omul
despre care vorbesc ne-a plătit foarte bine.
Requin rămase în spatele biroului său, îşi scoase ochelarii şi îşi frecă ochii cu
mâinile sale înmănuşate.
— Ce mai e şi cu jocul ăsta, jupâne Kosta? De unde atâta bunăvoinţă ca să-mi
mărturiseşti toate astea?
— M-am săturat până în gât de angajatorul nostru. M-am săturat până în gât
de tovărăşia lui Jerome. Tal Verrar-ul este pe gustul meu şi vreau să mă aranjez
şi eu mai bine.
— Vrei să trădezi?
— Dacă ţineţi să-i spuneţi aşa, da.
— Şi ce-aş avea eu de câştigat din toată treaba asta, mă rog?
— În primul rând, o cale de-a lucra împotriva angajatorului meu. Jerome şi cu
mine nu suntem singurii oameni implicaţi. Noi ne ocupăm de vistierie, şi-atâta
tot. Informaţiile pe care le strângem despre operaţiunile tale sunt transmise mai
departe. Ei se aşteaptă ca noi să găsim o modalitate de a-ţi sparge puşculiţa şi
apoi au şi alte planuri pentru tine.
— Continuă.
— Celălalt avantaj ar fi reciproc. Vreau o slujbă. M-am săturat să fug dintr-un
oraş într-altul în goana după lucru. Vreau să mă stabilesc în Tal Verrar, să-mi
găsesc o casă, poate şi o nevastă. După ce te ajut cu angajatorul meu, vreau să
lucrez pentru tine, aici.
— Pe post de animator, poate?
— Ai nevoie de un şef de sală, Requin. Zi-mi drept, mai eşti la fel de
mulţumit de securitatea de-aici cum erai înainte să urc eu pe scări? Ştiu cum să
trişez la fiecare joc la care se poate trişa aici şi, dacă nu aş fi fost mai ager decât
oamenii tăi, până acum aş fi fost mort. Cine crezi că ar fi mai potrivit să se
asigure că musafirii dumitale joacă cinstit?
— Cererea ta este… logică. Graba cu care cauţi să te lepezi de angajatorul
tău… nu prea. Nu ţi-e teamă că o să se răzbune?
— Nu şi dacă te ajut să ne pui pe amândoi la adăpost. Marea problemă constă
în identificarea sa. Îi poţi veni de hac oricui pe lumea asta, odată ce afli cu cine ai
de-a face. Dumneata ai toate găştile din Tal Verrar la degetul mic, iar Priorii
ascultă de dumneata. Sunt sigur că te-ai descurca dacă ţi-am da nişte nume.
— Cum rămâne cu partenerul tău, jupânul De Ferra?
— Am făcut o echipă bună, zise Locke. Însă ne-am certat, nu demult, într-o
chestiune extrem de personală. El crede că ofensa i-a fost iertată; te asigur că nu-
i deloc aşa. Vreau să fiu chit cu el după ce ne ocupăm de angajator. Vreau să ştie,
înainte să moară, că eu l-am înfundat. Dacă se poate, aş vrea să-l omor chiar eu.
Asta şi slujba sunt tot ceea ce cer.
— Mmm. Ce părere ai despre toate astea, Selendri?
— Unele taine arată mai bine cu beregata tăiată, şopti ea.
— S-ar putea să te temi că am de gând să te înlocuiesc, spuse Locke. Te
asigur că atunci când am zis şef de sală chiar asta am avut în minte. Nu umblu
după slujba ta.
— Pe care oricum nu ai putea-o obţine, jupâne Kosta, chiar dacă ai umbla
după ea.
Requin îşi trecu degetele pe braţul drept al lui Selendri şi îi strânse mâna
nevătămată.
— Îţi admir îndrăzneala doar până la un punct.
— Iertaţi-mă, amândoi. Nu am vrut să mă aventurez în presupuneri. Selendri,
mă crezi sau nu, dar îţi dau dreptate. În poziţia ta, ar putea părea o mişcare
înţeleaptă să scapi de mine. Tainele sunt periculoase pentru oamenii din breasla
noastră. Iar eu nu mai sunt mulţumit cu taina care-l înconjoară pe angajatorul
nostru. Îmi doresc o viaţă mai predictibilă. Am fost cât se poate de deschis când
am spus ce cer şi ce am de oferit.
— Şi în schimb, zise Requin, eu primesc indicii despre o presupusă
ameninţare la adresa unei vistierii pe care am întărit-o tocmai ca să fie
impenetrabilă.
— Acum câteva minute, erai la fel de sigur şi în privinţa oamenilor tai, şi a
abilităţii lor de a-i depista pe trişori.
— Ai trecut oare de măsurile de securitate care-mi ocrotesc vistieria pe-atât
de conştiincios pe cât susţii că mi-ai păcălit crupierii, jupâne Kosta? Ai reuşit
barem să treci de ele, cât de cât?
— Nu îmi trebuie decât puţin timp, spuse Locke. O să găsesc eu o cale, mai
devreme sau mai târziu. Nu mă dau bătut pentru că este prea greu; mă dau bătut
pentru că aşa vreau eu. Dar nu-i nevoie să mă crezi pe cuvânt; vezi ce am făcut în
ultima vreme, eu şi cu Jerome. Întreabă în stânga şi-n dreapta şi vezi ce am făcut
în oraş în ultimii doi ani. Avem câteva realizări care s-ar putea să-ţi deschidă
ochii.
 — Aşa voi face, rosti Requin. Între timp, ce mă fac eu cu tine?
— Nimic extraordinar, zise Locke. Întreabă în stânga şi-n dreapta. Stai cu un
ochi pe mine şi pe Jerome. Lasă-ne să jucăm la turnul dumitale în continuare…
îţi făgăduiesc să joc mai cinstit, cel puţin pentru următoarele câteva zile. Dă-mi
timp să îmi pun la cale planurile şi să adun ce informaţii pot despre angajatorul
meu anonim.
— Să te las să pleci de-aici viu şi nevătămat? De ce nu te-aş ţine undeva, la
loc sigur, şi între timp să îmi ostoiesc curiozitatea în privinţa ta?
— Dacă mă iei în serios îndeajuns cât să îmi cântăreşti bine oferta, spuse
Locke, atunci înseamnă că iei în serios şi potenţiala ameninţare din partea
angajatorului meu. Dacă îşi dă seama cumva că am fost compromis, s-ar putea ca
Jerome şi cu mine să fim puşi pe liber. Şi uite-aşa o să dai cu piciorul unei ocazii
bune.
— Mai bine zis nu-mi vei mai fi de folos. Îmi ceri o mare dovadă de încredere
tocmai dumneata, un om care se oferă să-şi trădeze şi să-şi omoare partenerul de
afaceri.
— Dumneata ţii baierile pungii mele, întocmai cum biroul dumitale îmi
prinsese mâna. Toţi banii pe care îi am aici, în Tal Verrar, îi ţin la Turnul
Păcatului. Poţi întreba de numele meu la orice casă de bani din oraş şi-o să vezi
că nu apare nicăieri. Îţi acord de bunăvoie acest avantaj asupra mea.
— Un om care poartă duşmănie, o duşmănie serioasă, ar putea să dea naibii
tot fierul alb din lume pentru un singur prilej de-a îşi atinge adevărata ţintă,
jupâne Kosta. Am fost acea ţintă de prea multe ori pentru a uita asta.
— Nu sunt bătut în cap, rosti Locke, luând înapoi unul dintre pachetele de
cărţi de pe biroul lui Requin. Le amestecă de câteva ori fără să se uite la ele.
Jerome m-a jignit fără motiv. Dacă mă plăteşti bine şi te porţi frumos cu mine,
nu-ţi voi da niciodată motiv de nemulţumire.
Locke trase cartea de deasupra, o întoarse şi o aşeză cu faţa în sus lângă
resturile cinei lui Requin. Era Stăpânul de Turnuri.
— Eu am ales în mod voit să trec de partea dumitale, dacă mă primeşti. Fă un
rămăşag, jupâne Requin! Sorţii îţi surâd.
Requin îşi scoase ochelarii din buzunarul hainei şi îi puse iar la ochi. Păru să
se concentreze asupra cărţii; o vreme, nimeni nu scoase o vorbă. Locke sorbi
încet din paharul cu vin, care acum era bleu şi avea gust de ienupăr.
— De ce, lăsând orice altceva la o parte, ţi-aş îngădui eu să încalci regula de
căpătâi a turnului meu după bunul tău plac, fără să păţeşti nimic? zise Requin în
cele din urmă.
— Doar pentru că îmi închipui că trişorii sunt de obicei descoperiţi de
oamenii dumitale sub ochii celorlalţi oaspeţi, spuse Locke, străduindu-se să pară
cât mai sincer şi pocăit cu putinţă. Tot ce am mărturisit va rămâne între aceşti
patru pereţi. Selendri nu le-a zis nici măcar slujitorilor care ne-au însoţit de ce
sunt adus aici.
Requin oftă, apoi scoase un solar de aur din surtucul său stacojiu şi îl aşeză
deasupra Stăpânului de Turnuri de pe masă.
— O să pariez o sumă modestă, pentru început, rosti el. Dacă faci ceva
neobişnuit sau îngrijorător, nu vei supravieţui destul ca să apuci să te gândeşti de
două ori. La cel mai mic semn că povestea ta a fost o minciună, o să pun să ţi se
toarne sticlă topită pe gâtlej.
— Ăă… mi se pare corect.
— Câţi bani aveţi pe răbojul de-aici?
— Ceva mai mult de trei mii de solari.
— Două mii nu mai sunt ai voştri. Vor rămâne pe răboj pentru ca jupânul De
Ferra să nu intre la bănuieli, dar o să dau ordin ca aceşti bani să nu poată fi
retraşi. Consideră-l un avertisment: regulile mele nu pot fi încălcate decât cu voia
mea.
— Au! Presupun că ar trebui să fiu recunoscător. Adică, chiar sunt. Vă
mulţumesc.
— Mergi pe coji de nucă pe lângă mine, jupâne Kosta! Păşeşte cu grijă!
— Deci pot pleca? Şi pot socoti că sunt în slujba dumitale?
— Poţi pleca. Şi poţi socoti că te tolerez. Vom vorbi din nou după ce aflu mai
multe despre trecutul dumitale. Selendri te va însoţi înapoi la primul cat. Şi-acum
dispari de-aici!
Cu un aer de uşoară dezamăgire, Selendri îşi strânse degetele de aramă ale
mâinii sale artificiale, până când aceasta reveni la forma ei iniţială şi tăişurile se
făcură nevăzute. Făcu un semn cu mâna spre scări şi căutătura pe care i-o aruncă
îi lăsă de înţeles cam câtă răbdare ar avea ea cu el dacă răbdarea lui Requin şi-ar
atinge limitele.

Jean Tannen citea într-un separeu de la Bolta Poleită, un club de pe cea de-a
doua terasă a Savrolei, la numai câteva străzi mai jos de Vila Candessa. Bolta era
un labirint de separeuri din lemn întunecat, bine capitonate cu piele, pentru
confortul muşteriilor care doreau un grad sporit de intimitate. Chelnerii, purtând
şorţuri de piele şi bonete roşii, nu aveau voie să vorbească, răspunzând tuturor
cererilor adresate de clienţi printr-o înclinare sau scuturare a capului.
Cina lui Jean, ţipar-de-piatră afumat în sos de coniac de caramel, zăcea
ciopârţită în bucăţele şi împrăştiată precum resturile unei bătălii. Îşi croia încet
drum prin desert, un roi de libelule din marţipan, cu aripi de zahăr tos ce licăreau
în lumina domoală a lumânărilor din separeu.
Jean era cufundat în lectura unui exemplar legat în piele din Tragedia celor
Zece Trădători Cinstiţi de Lucarno şi nu îl observă pe Locke până când acesta nu
se aşeză de cealaltă parte a mesei.
— Leocanto! M-ai speriat.
— Jerome. Amândoi vorbeau cu glas şoptit. Chiar erai agitat, nu-i aşa? Cu
nasul într-o carte ca să nu o iei razna. Unele lucruri nu se schimbă.
— Nu eram agitat. Eram doar îngrijorat, în limitele normalului.
— Nu aveai de ce.
— Deci s-a făcut? M-ai trădat cu succes?
— Te-am trădat. Eşti vândut. Un om mort.
— Minunat! Şi atitudinea lui?
— Precaută. Cum e mai bine, zic eu. Dacă ar fi fost prea entuziasmat, mi-aş fi
făcut griji, iar dacă nu ar fi fost entuziasmat deloc, ei bine… Locke îşi înfipse un
cuţit invizibil în piept şi îl răsuci de câteva ori. Ce-i ăsta? Ţipar afumat?
— Serveşte-te. E umplut cu caise şi cu ceapă galbenă. Nu-i chiar pe gustul
meu.
Locke apucă furculiţa lui Jean şi luă câteva îmbucături din ţipar; după toate
aparenţele, aprecia umplutura mai mult decât Jean.
— Se pare că o să pierdem două treimi din ce avem în cont, zise el după ce
luă câteva îmbucături. O taxă pe trişat, ca să îmi amintesc pe viitor că nu trebuie
să profit prea mult de răbdarea lui Requin.
— Păi, nu-i ca şi cum ne aşteptam să ieşim din oraş cu banii din conturile
alea. Ar fi fost plăcut dacă i-am mai fi avut câteva săptămâni, măcar.
— Într-adevăr. Însă mă tem că alternativa ar fi fost o operaţie pe birou, fie că
aveam nevoie de o mână amputată sau nu. Ce citeşti?
Jean îi arătă titlul şi Locke se făcu că vomită.
— Lucarno? De ce întotdeauna Lucarno? Îl târăşti după tine, oriunde mergi,
cu tot cu blestematele lui de romane cavalereşti. O să ţi se moleşească de tot
creierul de la poveştile alea siropoase. O să ajungi mai pregătit să îngrijeşti flori
de grădină decât să duci la bun sfârşit escrocherii.
— Las’ că o să îţi critic şi eu lecturile, jupâne Kosta, de îndată ce-o să te văd
citind, replică Jean.
— Am citit la viaţa mea!
— Istorie şi biografii, în mare parte cele recomandate de Lanţuri.
— Şi ce-i în neregulă cu aceste genuri, mă rog?
— În ce priveşte istoria, trăim în ruinele sale. Cât despre biografii, trăim cu
urmările tuturor deciziilor luate în ele. Nu le citesc niciodată de plăcere. E ca şi
cum ai cerceta amănunţit o hartă după ce ai ajuns la destinaţie.
— Dar romanele cavalereşti nu sunt adevărate şi nici n-au fost vreodată. Asta
nu le răpeşte un pic din savoare?
— Ce alegere interesantă de cuvinte! „Nu sunt adevărate şi nici n-au fost
vreodată.‖ Oare este vreun gen literar mai potrivit pentru oamenii cu meseria
noastră? De ce te împotriveşti atât de aprig ficţiunii, când noi ne câştigăm pâinea
cu ajutorul ei?
— Trăiesc în lumea reală, zise Locke, şi metodele mele sunt desprinse din
lumea reală. Aşa cum spui tu, sunt o meserie. O chestie practică, nu un moft
romantic.
Jean lăsă cartea din mână şi bătu uşor în copertă.
— Spre aşa ceva ne îndreptăm noi, Ghimpe… sau tu, barem. Dacă ne cauţi
prin cărţi de istorie, o să ne găseşti prin note de subsol. Caută-ne prin legende şi
s-ar putea să ne găseşti în centrul atenţiei.
— Prezentaţi exagerat, mai bine zis. Fals. Ridicaţi în slăvi sau călcaţi în
picioare. Adevărul despre îndeletnicirile noastre va muri odată cu noi şi nimeni
altcineva nu va avea habar despre ce-am făcut.
— Mai bine aşa decât anonimatul! Mi-aduc aminte că într-o vreme îţi plăcea
teatrul. Piesele, cel puţin.
— Da. Locke îşi împreună mâinile pe masă şi îşi coborî glasul şi mai mult:
Ştii bine ce s-a ales de asta.
— Iartă-mă, rosti Jean cu un oftat. Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine
înainte să aduc din nou în discuţie acel subiect roşcat.
Un chelner se ivi în uşa micului separeu, privindu-l stăruitor pe Locke.
— A, nu, zise acesta, punând furculiţa lui Jean la loc pe farfuria cu ţipar.
Nimic pentru mine. Eu aştept numai ca prietenul meu să-şi isprăvească viespile
în zahăr candel.
— Libelule. Jean o trosni pe ultima în gură, o înghiţi aproape întreagă şi îşi
îndesă cartea sub haină. Adu-mi nota, ca să ne socotim.
Chelnerul îşi înclină uşor capul, luă tacâmurile folosite de pe masă şi lăsă în
loc o bucăţică de hârtie prinsă de o tăbliţă din lemn.
— Ei bine, spuse Locke în timp ce Jean număra gologanii din pungă, nu mai
avem nimic stabilit în seara asta. Nu încape îndoială că Requin ne ia chiar acum
la ochi. Cred că s-ar cuveni să ne relaxăm o noapte sau două, ca să nu îl supărăm.
— Minunat, rosti Jean. Ce-ar fi să hoinărim puţin, poate chiar să luăm o barcă
până la Galeriile de Smarald? Au cafenele acolo şi muzică. Oare lui Leo şi lui
Jerome le stă în fire să se cherchelească niţel şi să fugărească dansatoare din
cârciumi?
 — Jerome poate răpune câtă bere doreşte şi le poate necăji pe dansatoarele din
cârciumi până ne-o goni soarele pe la casele noastre. Leo va sta şi va urmări
spectacolul.
— Şi poate că se va juca de-a „uite umbra! unde-i umbra?‖ cu oamenii lui
Requin?
— Poate. La naiba, îmi doresc să-l mai fi avut pe Goangă cu noi, să pândească
pe acoperişuri. Ne-ar fi prins bine nişte ochi acolo sus; nu poţi avea încredere în
nimeni în oraşul ăsta.
— Eu îmi doresc să-l mai fi avut pe Goangă cu noi, şi-atât, rosti Jean cu un
oftat.
Îşi croiră drum până la foaierul clubului, sporovăind încet despre afaceri
închipuite între jupânii Kosta şi De Ferra, improvizând tot soiul de nimicuri
pentru urechile curioase. Imediat după miezul nopţii, ajunseră în liniştea
ordonată dintre zidurile înalte ale Savrolei. Locul era curat şi se simţea mâna
omului: nu tu neisprăviţi pe-aici, nici sânge pe alei, nici pişat prin şanţuri.
Străzile din cărămidă cenuşie erau bine luminate de felinare argintii în cadre
legănate din fier; tot cartierul părea încadrat de lumina puternică a lunii, deşi
cerul nopţii era acoperit cu un strat înalt de nori întunecaţi.
Femeia îi aştepta în umbrele din stânga lui Locke. Îşi potrivi pasul cu al lui
când o luară în josul străzii. Unul dintre stiletele din mânecile lui Locke îi
alunecă în palmă înainte să-şi poată înfrâna reflexul, însă ea rămase la jumătate
de stânjen în spate, cu mâinile la spate. Era tinerică, scundă şi zveltă, cu părul
negru prins într-o coadă lungă. Purta o haină întunecată, cât de cât elegantă, şi o
pălărie în patru colţuri, cu o eşarfă lungă şi cenuşie de mătase care-i atârna în
urmă pe când mergea, precum flamura unei corăbii.
— Leocanto Kosta, rosti ea cu un glas plăcut şi calm. Ştiu că tu şi prietenul
tău sunteţi înarmaţi. Hai să nu facem lucrurile mai grele decât e cazul.
— Ce vreţi să spuneţi, doamnă?
— Dacă faci o mişcare cu pumnalul din mână, o să te trezeşti cu o săgeată
înfiptă în gât. Spune-i prietenului tău să-şi ţină securile sub haină. Hai să mergem
mai departe.
Jean începu să-şi mişte mâna stângă pe sub haină; Locke îl prinse cu dreapta
şi clătină din cap. Nu erau singuri pe stradă; oamenii se zoreau, fiecare în treaba
sa, însă unii dintre ei îi ţintuiau cu privirile pe cei doi prieteni. Unii dintre ei
stăteau neclintiţi pe alei umbrite, purtând mantii neobişnuit de groase pentru acel
anotimp.
— Rahat, bombăni Jean. Acoperişurile.
Locke aruncă o privire scurtă în sus. Deasupra străzii, pe acoperişurile
clădirilor de trei sau patru etaje, se puteau întrezări siluetele a cel puţin doi
bărbaţi mişcându-se odată cu ei, purtând obiecte subţiri şi curbate în mâini.
Arcuri.
— Se pare că ne-aţi prins la înghesuială, doamnă, spuse Locke, strecurându-şi
stiletul într-un buzunar al hainei şi arătându-i mâna goală. Cărui fapt îi datorăm
plăcerea atenţiei dumneavoastră?
— Cineva doreşte să poarte o discuţie cu voi.
— E limpede că a ştiut unde să ne găsească. De ce nu ne-a însoţit la cină?
— Discuţiile ar trebui să fie între patru ochi, nu crezi?
— Oare v-a trimis un om dintr-un turn înalt?
Femeia surâse, dar nu zise nimic. O clipă mai târziu, le făcu semn înainte.
— La următoarea cotitură, faceţi stânga. O să vedeţi o uşă deschisă, în prima
clădire din dreapta. Intraţi acolo. Urmaţi instrucţiunile.
Într-adevăr, uşa făgăduită îi aştepta imediat după următoarea intersecţie, un
dreptunghi de lumină galbenă, dublat de un altul pe pământ.
Femeia intră prima. Locke, conştient de prezenţa a cel puţin patru sau cinci
pândari pe lângă arcaşii de pe acoperişuri, oftă şi îi făcu un semn iute cu mâna lui
Jean… uşurel, uşurel.
Locul arăta ca o prăvălie, nefolosită, dar în stare bună. Mai erau şase oameni
în încăpere, bărbaţi şi femei cu pieptare argintii de piele ce se sprijineau de
pereţi. Patru dintre ei aveau arbalete încărcate, care înăbuşiră iute orice tentativă
de rezistenţă i-ar fi trecut prin cap lui Locke. Nici măcar Jean nu putea spera să
echilibreze situaţia.
Unul dintre arbaletrieri închise încet uşa, iar femeia care îi condusese aici pe
Locke şi pe Jean se întoarse. Mantia i se dădu la o parte şi Locke putu vedea că şi
ea purta o armură din piele tăbăcită. Întinse mâinile spre ei.
— Armele! spuse ea pe un ton politicos, dar poruncitor. Uşurel.
Când Locke şi Jean priviră unul către celălalt, ea pufni în râs.
— Nu fiţi proşti, domnilor! Dacă voiam să vă omorâm, aţi fi fost deja ţintuiţi
de perete. Voi avea grijă de bunurile dumneavoastră.
Încet, resemnat, Locke scoase cele două stilete din haină, iar Jean îl imită,
scoţând cele două securi şi nu mai puţin de trei pumnale.
— Îmi plac oamenii care pleacă pregătiţi la drum, zise femeia. Dădu armele
unuia dintre bărbaţii din spatele ei şi scoase două glugi din pânză uşoară de sub
haină. Le azvârli lui Locke şi lui Jean.
— Puneţi-le pe cap, vă rog! Apoi putem purcede la drum.
— De ce? Jean îşi mirosi bănuitor gluga, iar Locke îl imită. Pânza părea să fie
curată.
— E pentru protecţia voastră. Chiar vreţi să fiţi văzuţi duşi pe stradă cu străji?
— Nu prea, rosti Locke. Încruntându-se, îşi trase gluga pe cap şi descoperi că
totul în jur era cufundat în beznă.
Se auzi sunetul unor paşi şi foşnetul hainelor. Mâini vânjoase îi apucară
braţele lui Locke şi i le strânseră la spate. O clipă mai târziu, simţi cum i se leagă
ceva în jurul încheieturilor. Auzi lângă el un oarecare freamăt şi câteva
mormăieli nervoase; pesemne că de Jean se ocupaseră mai mulţi oameni.
— Aşa, se auzi glasul femeii, acum din spatele lui Locke. Şi-acum, în pas
alergător. Nu trebuie să vă temeţi că o să cădeţi; veţi fi ajutaţi.
Prin „ajutaţi‖ era clar că voia să spună că vor fi prinşi de braţe şi duşi astfel.
Locke simţi mâini care îi strângeau bicepşii şi îşi drese glasul:
— Unde mergem?
— O să facem o plimbare cu barca, jupâne Kosta, spuse femeia. Nu mai
puneţi întrebări, fiindcă nu vă voi răspunde. Hai să mergem!
Se auzi un scârţâit când uşa fu deschisă din nou şi o senzaţie scurtă de
ameţeală când fu împins şi direcţionat de oamenii care-l ţineau. Şi-apoi ieşiră
iarăşi în noaptea umedă şi caldă din Tal Verrar, iar Locke simţi cum sudoarea
începe să i se scurgă pe frunte.
 REMINISCENŢĂ 2

Planuri bine puse la punct

— Rahat, zise Locke când pachetul de cărţi i se împrăştie din mâna rănită.
Jean se dădu la o parte din calea viscolului de hârtii ce se împrăştiară în toată
trăsura.
— Încearcă din nou, spuse Jean. Poate că a optsprezecea oară va fi cu noroc.
— Şi eram atât de priceput la amestecatul cărţilor cu o singură mână… Locke
începu să culeagă cărţile şi să le reorganizeze într-o grămadă ordonată. Fac
prinsoare că m-aş descurca mai bine decât Calo şi Galdo. La naiba, ce mă mai
doare mâna!
— Ştiu că te-am cam forţat să exersezi, dar îţi ieşiseşi din mână înainte să
capeţi rănile alea. Ai răbdare.
Ploaia mocănească răpăia în jurul trăsurii negre de lux care sălta pe drumul
vechi, din vremea Tronului Therin, printre dealurile de la est de coasta Tal
Verrar-ului. O femeie cocoşată, între două vârste, trăgea hăţurile celor şase cai,
cu gluga mantiei trasă peste cap pentru a-i feri pipa care mocnea încet. Doi
străjeri se zgribuleau nefericiţi pe scara din spate, prinşi la brâu cu chingi late din
piele.
Jean frunzărea un teanc de însemnări, dând paginile de pergament înainte şi
înapoi, mormăind în barbă. Ploaia izbea cu putere partea dreaptă a cabinei
închise, însă ferestruica din stânga rămăsese deschisă, plasa şi obloanele de piele
fiind trase în lături pentru a lăsa să intre aerul cald şi umed cu aroma câmpurilor
cu bălegar şi smârcurilor sărate. Un mic glob alchimic, aşezat pe locul capitonat
de lângă Jean, asigura lumină pentru citit. Trecuseră două săptămâni de când
plecaseră din Vel Virazzo şi acum se aflau la câteva sute bune de kilometri spre
nord-vest, fără să mai fie nevoiţi a se mânji cu terci de mere pentru a se deplasa
nestingheriţi.
— Uite ce-am aflat de la sursele mele, rosti Jean când Locke isprăvi de adunat
cărţile. Requin are vreo patruzeci şi ceva de ani. E născut în Tal Verrar, dar
vorbeşte un pic de vadrană şi se zice că ar fi un as în therina Tronului. Este
colecţionar de artă, înnebunit după pictorii şi sculptorii din ultimii ani ai
imperiului. Nimeni nu ştie ce a făcut până acum douăzeci de ani. Se pare că a
câştigat Turnul Păcatului după un pariu şi l-a azvârlit pe fostul proprietar pe
fereastră.
— Şi se are bine cu Priorii?
— Cu majoritatea lor, da.
— Ai idee cam cât bănet are în vistierie?
— După o estimare moderată, trebuie să aibă măcar destul cât să plătească
pierderile casei. Nu şi-ar putea permite să se facă de râs în această privinţă… aşa
că vreo cincizeci de mii de solari tot trebuie să fie. La asta se adaugă atât averea
personală, cât şi mărfurile şi averile multor oameni. E adevărat că nu plăteşte
dobânzi mari precum alte case de bani, dar nici nu ţine balanţe contabile pentru
perceptorat. Se zice că ar avea un singur catastif, ascuns pe cine ştie unde, de
care se ocupă personal. Toate astea sunt zvonuri, desigur.
— Acei cincizeci de mii nu acoperă decât fondurile casei, nu-i aşa? Deci cam
la cât crezi că se ridică valoarea totală a conţinutului vistieriei?
— E ca şi cum aş ghici în cărţi fără să le văd, măcar, însă aş spune… trei sute
de mii? Trei sute cincizeci?
— Pare rezonabil.
— Păi, amănuntele care ţin de vistierie în sine sunt mult mai sigure. Se pare
că pe Requin nu-l deranjează să lase să răsufle unele lucruri. Consideră că asta îi
descurajează pe hoţi.
— Aşa se întâmplă mereu, nu?
— În cazul de faţă, s-ar putea să aibă un motiv temeinic. Ascultă. Turnul
Păcatului are aproape treizeci de stânjeni înălţime şi este un cilindru gros făurit
din Sticlă-străveche. Ştii despre ce vorbesc, că doar acum vreo două luni ai
încercat să sari de pe un turn de ăsta. Mai coboară vreo treizeci de metri într-un
deal de sticlă. Are o uşă la nivelul străzii şi o alta la vistieria de sub turn. Una
singură. Nu tu tunele secrete ori intrări lăturalnice. Solul este Sticlă-străveche
pură; nu poţi săpa prin el nici într-o mie de ani.
— Mmmm-hmmm.
— Requin are în permanenţă cel puţin patru oameni la fiecare etaj, plus zecile
de străji de la mesele de joc, crupieri şi chelneri. La etajul trei se află un foaier
unde mai ţine ascunşi şi alţii. Aşa că închipuie-ţi: cel puţin cincizeci sau şaizeci
de slujitori credincioşi la datorie, plus încă douăzeci sau treizeci pe care îi poate
chema la nevoie. Unde mai pui că sunt şi nişte brute cu toţii. Îi place să-şi aleagă
oamenii dintre foşti ostaşi, mercenari, hoţi şi alţii asemenea. Le dă slujbe uşoare
Oamenilor Potriviţi pentru treburi bine duse la capăt şi îi plăteşte de parcă ar fi
copiii lui răsfăţaţi. În plus, umblă poveşti despre crupieri care îşi primesc leafa pe
un an din bacşişul vreunui nobil norocos într-o noapte sau două. E puţin probabil
să poată fi mituit cineva de-acolo.
 — Mmmm-hmmm.
— Are trei rânduri de uşi la vistierie, toate din lemn de scoruş îmbrăcat în fier,
de vreo zece centimetri grosime. Se zice că ultimul rând de uşi este întărit cu oţel
înnegrit, aşa că, şi dacă ai avea la dispoziţie o săptămână întreagă pentru a le
ciopârţi pe primele două, tot nu ai putea trece de a treia. Toate sunt prevăzute cu
mecanisme automate, cele mai bune şi mai costisitoare produse verrari, modele
personalizate făurite de maeştrii din Breasla Meşteşugarilor. Ordinele sunt mereu
aceleaşi: nici un rând de uşi nu se deschide dacă nu este el de faţă; el
supraveghează personal toate depunerile şi retragerile. Deschide uşile de cel mult
două ori pe zi. În spatele primului rând de uşi se află cam patru sau opt străjeri,
în odăi cu paturi de campanie, mâncare şi apă. Pot rezista acolo şi o săptămână,
dacă sunt asediaţi.
— Mmmm-hmmm.
— Rândurile de uşi din interior nu se deschid decât cu o cheie pe care o ţine
mereu la gât. Uşile de la exterior nu se deschid decât cu o cheie pe care i-o dă
doar majordomului său. Aşa că ai avea nevoie de amândouă ca să treci de uşi.
— Mmmm-hmmm.
— Iar capcanele… sunt de-a dreptul demente sau cel puţin aşa umblă vorba.
Plăci false, contragreutăţi, arbalete fixate în pereţi şi în tavane. Otrăvuri care
acţionează la cea mai mică atingere, jeturi de acid, încăperi pline cu şerpi sau
păianjeni veninoşi… Un tip mi-a spus chiar că înainte de ultima uşă e o cameră
care se umple cu un nor de praf de orhidee-înăbuşitoare şi, în timp ce mori
sufocat, colac peste pupăză mai cade şi o bucată de feştilă care aprinde toată
drăcia aia de te face scrum. Asta aşa, ca pedeapsă pentru ofensă.
— Mmmm-hmmm.
— Unde mai pui că vistieria interioară este străjuită de un dragon şi de
cincizeci de femei goale înarmate cu suliţe otrăvite, toate gata să-şi dea viaţa
pentru Requin. Toate roşcate.
— Pe-asta ai scornit-o tu, Jean!
— Voiam să văd dacă eşti atent. Oricum, ce vreau eu să zic este că poate să
aibă şi un milion de solari acolo, îndesaţi în saci tocmai buni de cărat. Tind să
cred că această vistierie nu poate fi spartă, asta dacă nu cumva nu ai la dispoziţie
trei sute de oşteni, şase sau şapte căruţe şi o echipă de meşteri meşteşugari despre
care nu mi-ai zis.
— Întocmai.
— Deci ai la dispoziţie trei sute de oşteni, şase sau şapte căruţe şi o echipă de
meşteri meşteşugari despre care nu mi-ai zis?
— Nu, nu ne avem la dispoziţie decât pe noi, pungile noastre de bani, trăsura
asta şi un pachet de cărţi. Încercă o manevră complicată cu cărţile, şi acestea îi
zburară iar din mână, împrăştiindu-se pe scaunul celălalt. Of, lua-o-ar naiba de
treabă!
— Atunci, dacă mă pot repeta, Prinţ al Scamatoriei, poate că n-ar fi rău să
luăm în considerare o altă ţintă din Tal Verrar…
— Nu cred că ar fi o mişcare înţeleaptă. Tal Verrar-ul nu are o aristocraţie
plină de gogomani pe care să-i ducem noi de nas. Arhontele este un despot
militar ţinut încă în frâu… poate interpreta legile după cum socoteşte de cuviinţă,
aşa că aş prefera să nu-l călcăm pe bătături. Sfatul Priorilor este format din
negustori de rând, care sunt al naibii de greu de înşelat. Sunt o grămadă de
muşterii pentru lovituri mărunte, dar, dacă vrem să dăm marea lovitură, Requin
este cea mai potrivită ţintă. El are exact ce ne trebuie, exact acolo de unde putem
lua.
— Şi totuşi, vistieria lui…
— Stai să-ţi spun ce-o să facem în privinţa vistieriei lui, îl întrerupse Locke.
Locke vorbi câteva minute, adunându-şi cărţile din pachet, schiţându-şi
planul, în linii mari. Sprâncenele lui Jean se arcuiră, fiind cât pe ce să-şi ia
zborul.
— … Şi cu asta basta. Ce mai zici acum, Jean?
— Să fiu al naibii! S-ar putea să meargă. Dacă…
— Dacă?
— Eşti sigur că mai ţii minte cum să foloseşti chingile de căţărare? Eu mi-am
cam pierdut exerciţiul.
— Păi, o să avem destul timp la dispoziţie ca să exersăm, nu-i aşa?
— Să sperăm. Hmmm. Şi o să avem nevoie de un dulgher. Unul din afara Tal
Verrar-ului, bineînţeles.
— Putem să ne interesăm şi de asta după ce punem un ban deoparte.
Jean oftă şi toată zeflemeaua se scurse din el ca vinul dintr-un burduf găurit.
— Cred că… singura problemă rămâne… La naiba!
— Ce?
— Eu, ăă… of, la naiba! Ai de gând să mă laşi de izbelişte din nou? Sau pot
să am încredere în tine?
— Să ai încredere? Jean, doar nu… La naiba, convinge-te singur! Ce-am tot
făcut? Am exersat, am urzit… şi mi-am cerut iertare încontinuu! Îmi pare rău,
Jean, chiar îmi pare rău! Vel Virazzo a fost o scăpare. Mi-e dor de Calo, Galdo şi
de Goangă.
— Şi mie mi-e dor, dar…
— Ştiu. Am lăsat tristeţea să mă doboare. Am fost al naibii de egoist şi ştiu
cât de greu trebuie să-ţi fi fost şi ţie. Am spus nişte chestii prosteşti. Însă
credeam că m-ai iertat. Să fi înţeles oare greşit? Glasul lui Locke se înăspri: Să
înţeleg că iertarea ta e într-un permanent du-te-vino?
— Hei, nu-i corect! Numai că…
— Numai că… ce? Sunt eu deosebit, Jean? Sunt singurul nostru punct slab?
M-am îndoit eu vreodată de aptitudinile tale? Te-am tratat eu vreodată ca pe-un
copil? Nu eşti maică-mea, la naiba, şi în nici un caz nu eşti Lanţuri. Nu putem
lucra în echipă dacă ai de gând să mă judeci aşa.
Se holbară unul la celălalt, străduindu-se să păstreze o atitudine de indignare
detaşată, fără însă a izbuti. Atmosfera din micuţa cabină deveni mohorâtă, iar
Jean se întoarse şi se uită posac pe geam câteva clipe, în timp ce Locke amesteca
mâhnit cărţile. Încercă încă o dată să le mai taie cu o singură mână şi nici unul
dintre ei nu păru surprins când un vifor de cărţi acoperi scaunul de lângă Jean.
— Îmi pare rău, rosti Locke pe când cărţile cădeau primprejur. Iar am dat cu
bâta-n baltă. Of, pe toţi zeii, când oare am descoperit cât de uşor este să fim cruzi
unul cu celălalt?
— Ai dreptate, încuviinţă Jean. Nu sunt Lanţuri şi în nici un caz nu sunt
maică-ta. Nu ar trebui să te tot împing de la spate.
— Ba ar trebui. M-ai împins de pe galionul ăla şi m-ai împins afară din Vel
Virazzo. Ai avut dreptate. M-am purtat îngrozitor şi pot să înţeleg dacă încă ai…
îndoieli în privinţa mea. Am fost atât de copleşit de ceea ce pierdusem, încât am
uitat ce mai aveam încă. Mă bucur că încă îţi mai pasă de mine îndeajuns încât să
mă iei la şuturi atunci când o merit.
— Eu, ăă, uite… şi mie îmi pare rău. Eu doar…
— La naiba, nu mă mai întrerupe când îmi fac autocritica atât de smerit! Mi-e
ruşine de felul în care m-am purtat în Vel Virazzo. Mi-am bătut joc de toate cele
prin care am trecut împreună. Promit să mă comport mai frumos. Te-ai mai
liniştit acum?
— Da. Da, m-am liniştit.
Jean începu să adune cărţile împrăştiate şi umbra unui surâs îi flutură pe chip.
Locke se aşeză la locul lui şi se frecă la ochi.
— Pe toţi zeii! Ne trebuie o ţintă, Jean. Ne trebuie o lovitură. Ne trebuie
cineva pe care să-l „lucrăm‖ în echipă. Nu-ţi dai seama? Nu-i vorba doar de ce
am putea şterpeli de la Requin. Vreau să fim iar noi doi împotriva lumii, trăind
pe muchie de cuţit, ca în vremurile bune. Să nu mai fie loc de dat cu presupusul,
mă-nţelegi?
— Fiindcă suntem mereu la un pas de-o moarte cumplită şi sângeroasă, vrei
să spui.
— Întocmai. Ca-n vremurile bune.
— Planul ăsta s-ar putea să ne ia cam un an, spuse Jean, încet. Poate chiar doi.
— Pentru o lovitură atât de interesantă, sunt gata să pierd un an sau doi. Ai
alte treburi presante de care nu ştiu eu?
Jean scutură din cap, îi dădu cărţile pe care le strânsese şi se întoarse la
teancul de însemnări cu o expresie profund îngândurată. Locke urmă conturul
pachetului de cărţi cu degetele de la mâna stângă, pe care o simţea mai
nefolositoare decât cleştii unui rac. Putea simţi mâncărimile de la cicatricele încă
proaspete de sub tunica sa de bumbac… cicatrice atât de întinse, încât părea ca şi
cum toată partea sa stângă fusese încropită din zdrenţe. La naiba, era gata să se
vindece acum! Era gata să-şi recapete vechea sa agilitate lipsită de griji. Îşi
închipuia că se simte ca un om de două ori mai în vârstă. Încercă încă o dată să
amestece cărţile cu o singură mână, iar pachetul i se împrăştie în mâini. Măcar nu
se mai răspândise în toate părţile de data asta. Să fi început oare să se descurce
mai bine?
Rămaseră tăcuţi câteva minute.
În cele din urmă, trăsura trecu de un ultim dâmb şi Locke se trezi deodată în
faţa unor câmpuri verzi şi îngrijite, ce coborau spre stâncile ţărmului aflat la vreo
opt-nouă kilometri distanţă. Pete cenuşii, albe şi negre punctau peisajul,
îngroşându-se în zare, acolo unde partea dinspre uscat a Tal Verrar-ului se
îmbina cu marginile stâncilor. Zona de coastă a oraşului părea strivită sub ploaie;
perdele mari şi argintii de stropi o măturau dintr-o parte în alta, pierzându-se în
zare şi acoperind insulele alcătuind Tal Verrar-ul. Fulgerele scânteiau în
depărtare, albastre şi albe, iar tunetele răsunau până la ei, peste câmpuri.
— Am ajuns, zise Locke.
— Coasta, rosti Jean fără să-şi ridice privirea. Ar fi bine să găsim un han când
ajungem acolo; o să fie mare bătaie de cap să găsim o barcă spre insule pe-o
asemenea vreme.
— Cine vom fi, odată ajunşi acolo?
Jean îşi ridică privirea şi îşi muşcă buza înainte să înhaţe momeala vechiului
lor joc.
— Hai să nu mai fim camorreni o vreme. Camorr-ul nu ne-a adus decât belele
în ultimul timp.
— Talishani?
— Sună bine. Jean îşi ajustă uşor glasul, adăugând accentul slab, dar
caracteristic, din Talisham: Necunoscutul Anonim din Talisham şi asociatul său,
Anonimul Necunoscut, tot din Talisham.
— Ce nume am lăsat în registrele de la Meraggio?
— Păi, Lukas Fehrwight şi Evante Eccari ies din discuţie de la bun început.
Chiar dacă statul nu a confiscat acele conturi, tot vor fi puse sub urmărire. Crezi
că Păianjenul nu se va zburli dacă află că acţionăm în Tal Verrar?
— Ba da, spuse Locke. Din ce-mi aduc eu aminte… Jerome De Ferra,
Leocanto Kosta şi Milo Voralin.
— Am deschis chiar eu contul pe numele lui Milo Voralin. Se presupune că
este vadran. Cred că am putea să-l ţinem ca rezervă.
— Doar atât ne-a mai rămas? Trei conturi utilizabile?
— Din păcate, da. Însă oricum e mai mult decât ce primesc cei mai mulţi hoţi.
Eu o să fiu Jerome.
— În cazul ăsta, eu o să fiu Leocanto. Ce facem noi în Tal Verrar, Jerome?
— Suntem… tocmiţi de o contesă Lashani. Are de gând să cumpere o casă de
vară în Tal Verrar şi am venit să-i găsim una.
— Hmmm. S-ar putea să ţină povestea asta câteva luni, dar, după ce vedem
toate proprietăţile disponibile, ce facem? Unde mai pui că-i şi o grămadă de
treabă de făcut, dacă nu vrem să se afle de la bun început că minţim de îngheaţă
apele. Ce-ar fi să ne dăm drept… negustori speculanţi?
— Negustori speculanţi. E bine. Asta nu înseamnă absolut nimic.
— Exact. Dacă pierdem vremea jucând cărţi prin case de noroc, ei bine, nu
facem decât să aşteptăm o conjunctură mai prielnică pe piaţă.
— Sau suntem atât de buni în ceea ce facem încât nici nu mai trebuie să
muncim.
— Ia uite! Scenariul se scrie singur. Cum ne-am întâlnit şi de cât timp lucrăm
împreună?
— Ne-am întâlnit acum cinci ani. Jean se scărpină în barbă. Într-o călătorie pe
mare. Am devenit parteneri de afaceri din pură plictiseală. De atunci suntem
nedespărţiţi.
— Atâta doar că eu plănuiesc să te omor.
— Da, dar eu nu ştiu nimic. Tovarăş de chef! Nu bănuiesc nimic.
— Nerodule! De-abia aştept să văd cum o încasezi.
— Şi prada? Să presupunem că izbutim să-i câştigăm încrederea lui Requin,
să ne descurcăm cum trebuie şi să scăpăm din oraş teferi şi nevătămaţi… nu ne-
am gândit ce facem după aceea.
— O să fim nişte hoţi bătrâni, Jean. Locke îşi miji ochii şi încercă să
întrezărească amănuntele peisajului măturat de ploaie, pe când trăsura dădea
ultimul cot în drumul lung şi drept spre Tal Verrar. Hoţi bătrâni de douăzeci şi
şapte sau poate douăzeci şi opt de ani, când om isprăvi şi treaba asta. Nu ştiu.
Ce-ai zice dacă ai ajunge viconte?
— Lashain, murmură Jean. Să cumpărăm nişte titluri, vrei să zici? Să ne
stabilim acolo pentru totdeauna?
— Nu aş merge chiar atât de departe. Însă, din ce-am auzit ultima oară,
titlurile mai modeste se vindeau cu vreo zece mii de solari, iar cele mai acătării
cu cincisprezece sau douăzeci. Aş spune să ne asigurăm o casă şi o oarecare
influenţă. Am putea face orice ne dorim de-acolo. Să punem la cale şi alte
lovituri. Să îmbătrânim în confort.
— Să ieşim la pensie?
— Nu putem juca teatru pe vecie, Jean. Cred că-ţi dai seama de asta. Mai
devreme sau mai târziu, va trebui să ne schimbăm modul de-a înfăptui nelegiuiri.
Hai să stoarcem o pradă grasă din locul ăsta şi apoi să o investim în ceva
folositor. Să clădim ceva din nou. Ce-o veni dup-aia… ei bine, putem să ne
batem capul cu asta când o să fie cazul.
— Vicontele Necunoscutul Anonim din Lashain… şi vecinul său, Vicontele
Anonimul Necunoscut. Mda, cred că puteam da şi de mai rău.
— Fii sigur de asta… Jerome. Deci eşti de acord?
— Sigur că da, Leocanto. Ştii bine. Poate că după încă doi ani de furtişaguri
cinstite o să mă bată gândul să ies la pensie. M-aş putea întoarce la mătăsuri şi
negoţ, ca ai mei… poate chiar să caut o parte dintre vechii lor parteneri, dacă mi-
i mai aduc bine aminte.
— Cred că Tal Verrar o să ne priască, rosti Locke. Este un oraş nou-nouţ. N-
am mai lucrat niciodată aici şi nici el n-a mai avut de-a face cu noi. Nu ne ştie
nimeni; nimeni nu se aşteaptă la de-alde noi. O să ne putem mişca complet
nestingheriţi.
Trăsura continuă să huruie prin ploaie, zgâlţâindu-se când trecea peste petice
unde pietrele roase de vreme ale drumului de pe timpul Tronului Therin fuseseră
curăţate de straturile protectoare de praf. Fulgerul lumină cerul în depărtare, însă
vălul cenuşiu se învârtejea între uscat şi mare şi imensa formă a Tal Verrar-ului
le rămase ascunsă, când intrară în el pentru prima oară.
— Mai-mai că-ţi dau dreptate, Locke. Chiar cred că ne trebuie o lovitură. Jean
îşi puse însemnările în poală şi îşi trosni degetele. Pe toţi zeii, o să fie bine să fim
iarăşi pe picioare. O să fie bine să fim iarăşi noi prădătorii.
 CAPITOLUL TREI

O primire caldă

Încăperea era un cub de cărămidă cu latura de vreo doi metri şi jumătate. Era
cufundată în beznă şi o căldură uscată ca de saună emana din pereţii mult prea
încinşi pentru a putea fi atinşi mai mult de câteva secunde. Locke şi Jean asudau
înăuntru de ceva vreme; trecuseră câteva ceasuri, probabil.
— Of. Locke avea glasul spart. El şi Jean stăteau spate în spate în întuneric,
sprijinindu-se unul de celălalt, cu hainele împăturite sub ei. Locke izbi cu
călcâiele în pietrele din podea, pentru a nu ştiu câta oară. La naiba! zbieră el.
Daţi-ne drumul. Am priceput ideea!
— Ce idee ar mai fi şi aia? gâfâi Jean.
— Nu ştiu. Locke tuşi. Nu-mi pasă. Orice-ar fi, am priceput, nu crezi?

Când le fură scoase glugile de pe cap, simţiră o mare uşurare… pentru vreo
două bătăi de inimă.
La început, fusese un interval interminabil pe care îl petrecuseră
împiedicându-se în întunericul înăbuşitor, traşi şi mânaţi de la spate de nişte
temniceri ce păreau să se zorească. Apoi urmă o călătorie cu barca; Locke putea
simţi mirosul sărat şi cald al negurilor înălţându-se din portul oraşului, în vreme
ce puntea se legăna încet sub el şi vâslele scârţâiau ritmic în lăcaşurile lor.
În cele din urmă se isprăvi şi asta; barca se zgâlţâi când cineva se ridică în
picioare şi se foi puţin. Vâslele fură trase şi un glas necunoscut ceru o prăjină.
Câteva clipe mai târziu, barca se ciocni de ceva şi braţe vânjoase îl ridicară pe
Locke în picioare. După ce fu ajutat să treacă din barcă pe o suprafaţă solidă de
piatră, gluga îi fu smulsă deodată de pe cap. Privi în jur, clipi în lumina puternică
şi bâigui: „O, rahat!‖
În inima Tal Verrar-ului, între cele trei insule-semilună ale Marilor Bresle se
află Castellana, moşia fortificată a ducilor din Tal Verrar, cu veacuri în urmă.
Acum că oraşul se descotorosise de vechea aristocraţie, Castellana cea acoperită
de conace devenise sediul unui soi nou de oameni cu stare… Priorii din Sfat, cei
care se îmbogăţiseră pe cont propriu şi acei meşteri meşteşugari ale căror poziţii
sociale necesitau cea mai ostentativă etalare a puterii de cheltuială.
În chiar inima Castellanei, străjuit de un şanţ de apărare precum un canion din
Sticlă-străveche, se afla Mon Magisteria, palatul arhontelui… o realizare
impunătoare a oamenilor ţâşnind din măreţia nepământeană. O buruiană elegantă
de piatră ce creştea într-o grădină de sticlă.
Locke şi Jean fuseseră aduşi chiar la poalele sale. Locke bănuia că se aflau în
spaţiul gol care despărţea Mon Magisteria de insula dimprejur; în jurul lor se
înălţa o peşteră cu un milion de faţete din Sticlă-străveche întunecată, iar
văzduhul părţii superioare a insulei se putea vedea la vreo 15-20 de metri
deasupra. Canalul pe care venise barca era întortocheat spre stânga, iar sunetul
apei era acoperit de un vuiet îndepărtat, fără vreo cauză vizibilă.
La baza insulei pe care se afla Mon Magisteria era un debarcader lat de piatră,
cu câteva bărci legate de el, inclusiv o barjă ceremonială cu pavilioane de mătase
şi cu lemnărie aurită. Atârnate de stâlpi de fier, felinare alchimice albastre
umpleau spaţiul cu lumină şi în spatele acelor stâlpi vreo zece oşteni stăteau în
poziţie de drepţi. Chiar dacă o privire iute aruncată în sus nu i-ar fi dezvăluit lui
Locke identitatea persoanei care pusese mâna pe ei, acei oşteni nu ar mai fi lăsat
nici o urmă de îndoială.
Purtau pieptare şi pantaloni de un albastru-închis, cu apărători negre la braţe,
veste şi cizme din piele neagră, toate gravate cu modele în relief din bronz
strălucitor. Aveau glugi lăsate, la baza gâtului, iar chipurile le erau acoperite cu
măşti ovale din bronz lustruit, fără trăsături. Şiruri de găuri minuscule le
îngăduiau să vadă şi să respire, însă de la depărtare orice urmă de umanitate era
ştearsă: oştenii păreau nişte sculpturi fără chip, aduse la viaţă.
Ochii Arhontelui.
— Iată-vă deci, jupâne Kosta, jupâne De Ferra. Femeia care îi reţinuse pe
Locke şi pe Jean păşi între ei pe debarcader şi îi luă de coate, surâzând de parcă
ar fi ieşit în oraş, la un dineu. Nu-i aşa că ăsta-i un loc mai potrivit pentru o
discuţie între patru ochi?
— Ce am făcut ca să justifice felul în care am fost aduşi aici? zise Jean.
— Nu pe mine trebuie să mă întrebaţi, replică femeia, împingându-i uşor
înainte. Eu nu trebuie decât să găsesc şi să aduc.
Le dădu drumul chiar în faţa primului rând de ostaşi. Expresiile lor neliniştite
se reflectau în cele zece măşti strălucitoare de bronz.
— Şi uneori, adăugă femeia, întorcându-se la barcă, atunci când oaspeţii nu
mai ies de-aici, eu trebuie să uit că i-am văzut vreodată la faţă.
Ochii Arhontelui se mişcară ca din senin; Locke şi Jean fură încercuiţi şi luaţi
în primire de mai mulţi oşteni. Unul dintre aceştia vorbi… tot o femeie, cu glasul
răsunându-i ameninţător:
— Vom urca. Nu trebuie să opuneţi rezistenţă şi nici să vorbiţi.
— Sau ce? făcu Locke.
Ochiul care vorbise păşi spre Jean fără şovăială şi îl lovi în stomac. Vlăjganul
icni surprins şi se schimonosi de durere, în vreme ce femeia se întoarse către
Locke.
— Dacă vreunul din voi ne face probleme, am primit ordin să-l pedepsim pe
celălalt. Aţi priceput?
Locke scrâşni din dinţi şi încuviinţă.
Un şir de trepte late, în zigzag, urcau de la debarcader; sticla de dedesubt era
aspră precum cărămida. Oştenii arhontelui îi conduseră pe cei doi pe lângă pereţi
sclipitori, până când simţiră iarăşi pe feţe briza jilavă a nopţii.
Ieşiră în spaţiul delimitat de hăul de sticlă. O baracă a străjii se afla pe acea
parte a râpei de nouă metri, lângă un pod mobil care era ridicat în aer momentan
şi fixat într-un cadru masiv din lemn. Locke presupuse că aceasta era calea
obişnuită de acces în domeniul arhontelui.
Mon Magisteria era o cetăţuie ducală în adevăratul stil al Tronului Therin,
având pe puţin cincisprezece etaje în înălţime şi fiind lată de trei-patru ori pe-
atât. Strat după strat de parapete crenelate se înălţau, alcătuite din pietre negre şi
plate ce păreau să absoarbă artezienele de lumină proiectate de zecile de felinare
aprinse la temelia castelului. Apeducte în formă de coloane înconjurau zidurile şi
turnurile la fiecare nivel, iar şuvoaie ornamentale de apă se revărsau din statui
reprezentând dragoni şi monştri marini, plasate în colţurile cetăţuii.
Ochii arhontelui îi conduseră pe Locke şi pe Jean spre partea din faţă a
palatului, coborând pe o potecă lată, acoperită cu pietriş alb. De o parte şi de
cealaltă a potecii se aflau peluze verzi şi luxuriante, delimitate de nişte borduri
ornamentale din piatră care făceau peluzele să semene cu nişte insule. Alţi
străjeri purtând robe albastre, armuri negre şi măşti de bronz stăteau neclintiţi
lângă potecă, ţinând în mâini halebarde din oţel înnegrit cu luminiţe alchimice
încrustate în cozile de lemn.
Chiar dacă majoritatea castelelor au la intrare o poartă principală, Mon
Magisteria avea în loc o cascadă năvalnică, mai lată decât poteca pe care se aflau
ei; aceasta era sursa vuietului pe care îl auzise Locke răsunând de pe
debarcaderul de dedesubt. Mai multe şuvoaie de apă se prăvăleau din
deschizături imense şi întunecate, înşirate de-a lungul zidului castelului. Acestea
se întretăiau şi cădeau într-un şanţ învolburat de la baza clădirii, un şanţ chiar
mai lat decât canionul cu margini de sticlă care separa terenul castelului de restul
Castellanei.
Un pod uşor arcuit dispărea în cascada albă şi înspumată cam la jumătatea
distanţei deasupra şanţului. O ceaţă caldă se înălţa în jurul lor pe măsură ce se
apropiau de capătul podului, iar Locke putu vedea acum că acesta avea un soi de
firidă tăiată în el, coborând drept în centru. Lângă pod se afla un palan cu lanţ de
fier, ce atârna din vârful unui stâlp îngust de piatră. Ofiţerul întinse mâna şi trase
de trei ori de lanţ.
O clipă mai târziu, se auzi un zornăit metalic dinspre pod. O formă întunecată
se contură dincolo de perdeaua de apă a cascadei, se mări şi apoi ţâşni spre ei,
într-o aură de ceaţă şi de stropi de apă. Era o cabină uriaşă din lemn, cu schelet
metalic, înaltă de cinci metri şi lată cât podul. Huruind, alunecă prin lăcaşul
scobit în pod, până se opri cu un scârţâit de metal pe metal chiar în faţa lor. Uşile
se dădură în lături spre ei, deschise dinăuntru de doi servitori în surtuce
bleumarin cu tivuri argintii.
Locke şi Jean fură împinşi în încăpătorul mijloc de transport ce avea geamuri
pe partea dinspre castel. Locke nu putea vedea nimic prin ele, în afara apei
năvalnice. Cascada răpăia pe acoperiş; zgomotul te făcea să crezi că eşti într-o
trăsură care goneşte prin vijelie.
După ce Locke, Jean şi Ochii care-i însoţeau intrară în cabină, servitorii
închiseră uşile. Unul din ei trase de un lanţ fixat în peretele din dreapta şi cabina
începu să urce înapoi, hurducându-se şi huruind. Când trecură prin cascadă,
Locke estimă că aceasta avea vreo cinci-şase metri în lungime. Un om neprotejat
nu ar fi putut trece nicidecum de ea deoarece ar fi fost azvârlit în şanţ, ceea ce
probabil că se şi intenţionase.
Unde mai pui că era şi o modalitate nemaipomenită de a te grozăvi.
În curând trecură de cealaltă parte a cascadelor. Locke putu vedea că erau
traşi într-o imensă sală emisferică, cu peretele curbat şi cu tavanul de vreo nouă
metri înălţime. Candelabre alchimice luminau sala în argintiu, alb şi auriu, astfel
încât locul sclipea asemenea unei vistierii prin prismele făcute de geamurile
acoperite cu apă. Când cabina se opri, servitorii acţionară nişte zăvoare nevăzute
pentru a deschide ferestrele din faţă, precum o uriaşă uşă dublă.
Locke şi Jean fură împinşi afară din cabină, însă ceva mai blând decât înainte.
Pietrele de la picioarele lor erau alunecoase din pricina apei, aşa că urmară
exemplul străjerilor şi păşiră cu băgare de seamă. Cascada vui în spatele lor încă
o clipă, apoi o imensă uşă dublă se trânti dincolo de cabină şi vuietul asurzitor se
pierdu într-un ecou înfundat.
Într-o firidă din stânga lui Locke, se putea zări un fel de motor cu apă. Câţiva
oameni stăteau în faţa cilindrilor sclipitori din bronz, operând pârghii prinse de
maşinării mecanice ale căror întrebuinţări erau dincolo de puterea de închipuire a
lui Locke. Lanţuri masive de fier dispăreau în găuri întunecate din podea, chiar
lângă puţul prin care urcase imensa cabină de lemn. Jean îşi suci şi el capul ca să
observe mai îndeaproape această ciudăţenie, însă, odată trecuţi de primejdia
reprezentată de pietrele alunecoase, oştenii renunţară la orice urmă de îngăduinţă
şi începură iarăşi să-i împingă pe cei doi hoţi în ritm de marş.
Trecură în mare viteză prin sala de la intrare, destul de mare şi de încăpătoare
pentru a găzdui mai multe baluri în acelaşi timp. Sala nu avea ferestre care să se
deschidă în afară, ci privelişti artificiale din vitralii, luminate dinăuntru. Fiecare
fereastră părea să fie copia stilizată a imaginii care s-ar fi putut zări printr-o
gaură tăiată în piatră: clădiri şi conace albe, ceruri întunecate, terasele insulelor
de dincolo de port, zeci de pânze în docul principal.
Locke şi Jean fură conduşi printr-o sală laterală, de-a lungul unor trepte şi
apoi printr-o altă sală, trecând pe lângă străjeri în tunici albastre, în poziţie de
drepţi. Locke nu era sigur dacă doar i se părea sau pe chipurile acestora chiar se
întipărise o expresie mai mult decât respectuoasă când măştile de bronz ale
Ochilor trecură pe lângă ei. Nu mai avu timp să se gândească, deoarece se opriră
brusc înainte să ajungă la destinaţie. Pe un coridor plin cu uşi de lemn rămaseră
în faţa uneia făcute din metal.
Un Ochi păşi în faţă, descuie uşa şi o dădu la o parte. Odaia de dincolo de uşă
era mică şi întunecată. Oştenii desfăcură cu repeziciune legăturile de la mâinile
lui Locke şi ale lui Jean şi îi îmbrânciră în cămăruţă.
— Hei, aşteptaţi o… rosti Locke, însă uşa se trânti în spatele lor şi rămaseră în
beznă completă.
— În numele lui Perelandro! exclamă Jean. El şi Locke pierdură câteva
secunde împiedicându-se unul de celălalt, înainte să-şi recapete echilibrul şi o
oarecare urmă de demnitate. Cum naiba am reuşit să atragem atenţia acestor
nemernici?
— Nu ştiu, Jerome. Locke accentuă uşor pseudonimul. Dar s-ar putea ca
pereţii să aibă urechi. Hei! Nemernicilor! Nu trebuie să vă temeţi! Ne purtăm
exemplar când suntem întemniţaţi atât de politicos.
Locke se împletici spre locul în care îşi amintea că se afla cel mai apropiat
perete şi începu să lovească în el cu pumnii. Descoperi că peretele era din
cărămidă.
— La naiba! bombăni el, oblojindu-şi degetele zdrelite.
— Ciudat, spuse Jean.
— Ce anume?
— Nu ştiu sigur.
— Ce-i?
— Mi se pare mie sau a început să se încălzească aici?
 3

Timpul se scurse cu iuţeala unei nopţi de nesomn.

Locke vedea culorile scăpărând şi unduindu-se în întuneric şi, cu toate că o
parte din el ştia că nu erau adevărate, acea parte îşi pierdea tot mai mult din
hotărâre cu fiecare minut care trecea. Dogoarea îi apăsa ca o greutate fiecare
părticică din piele. Îşi desfăcuse larg tunica şi îşi dăduse jos eşarfele de la gât,
înfăşurându-le la mâini pentru a se putea echilibra când se sprijinea de Jean.
Când se auzi păcănitul clanţei, îi trebuiră câteva secunde bune ca să-şi dea
seama că nu era doar o nălucire. Fâşia de lumină albă se prefăcu într-un pătrat,
iar el se trase îndărăt, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Aerul de pe coridor năvăli
înăuntru, răcorindu-l precum o adiere de toamnă.
— Domnilor, se auzi un glas de dincolo de pătratul de lumină, s-a produs o
cumplită neînţelegere.
— Ungh gah ah, fu singurul răspuns pe care îl putu da Locke pe când se
străduia să-şi aducă aminte cum să-şi folosească genunchii.
Îşi simţea gura mai uscată decât dacă ar fi fost plină cu mălai.
Braţe vânjoase şi reci se întinseră către el, ajutându-l să se ridice în picioare;
camera se învârtea în jurul său, în timp ce erau scoşi pe coridorul răcoros. Fură
din nou înconjuraţi de pieptare albastre şi de măşti de bronz, însă Locke îşi miji
ochii din pricina luminii puternice şi simţi mai degrabă ruşine decât teamă. Ştia
că este ameţit de parcă ar fi fost băut şi că nu putea face nimic altceva decât să
conştientizeze asta în mod vag. Fu condus prin holuri şi pe scări (Scări! Pe toţi
zeii! Câte rânduri de trepte puteau încăpea într-un singur nenorocit de palat?),
mai mult pe braţe decât pe propriile picioare. Se simţea ca o păpuşă dintr-o
comedie crudă, cu un decor neobişnuit de mare.
— Apă, izbuti el să îngaime.
— Curând, zise unul dintre oştenii care îl ţineau. Foarte curând.
În cele din urmă, el şi Jean fură împinşi prin nişte uşi înalte şi negre într-un
birou luminat plăcut cu pereţii făuriţi parcă din mii şi mii de recipiente minuscule
de sticlă umplute cu mici umbre pâlpâitoare. Locke clipi, blestemând starea
jalnică în care se afla; auzise marinari vorbind despre „beţia pe uscat‖…
imbecilitatea, slăbiciunea şi nervozitatea care-l cuprindeau pe un om lăsat fără
apă timp îndelungat… însă nu-şi închipuise niciodată că va ajunge să o simtă pe
pielea lui. Într-adevăr, făcea ca totul să fie foarte ciudat; fără îndoială că făcea ca
o cameră cât se poate de obişnuită să pară mai frumoasă.
În birou se aflau o măsuţă şi trei scaune simple de lemn. Răsuflând uşurat,
Locke se îndreptă spre unul dintre acestea, însă fu oprit cu fermitate şi ţinut în
picioare de către oşteni.
— Trebuie să aşteptaţi, rosti unul dintre ei.
Nu avură mult de aşteptat; câteva clipe mai târziu, o altă uşă se deschise.
Înăuntru păşi un bărbat într-o robă lungă şi bleumarin, cu tivuri îmblănite, vizibil
agitat.
— Zeii să-l aibă în pază pe arhontele din Tal Verrar, grăiră cei patru oşteni în
acelaşi timp.
„Maxilan Stragos, îşi dădu seama Locke, complet năucit, despotul Tal Verrar-
ului în carne şi oase!‖
— Of, pe toţi zeii, lăsaţi-i pe oameni să se aşeze, spuse arhontele. Şi-aşa le-am
făcut o mare nedreptate, Prefect al Spadei. Acum le vom arăta toată bunăvoinţa.
La urma urmei… nu suntem camorreni, ce naiba!
— Desigur, Domnia Voastră.
Locke şi Jean fură ajutaţi să ia loc. După ce oştenii se asigurară că nu se vor
prăvăli de pe scaune, se dădură înapoi şi rămaseră în poziţie de drepţi în spatele
lor. Arhontele flutură din mână, nervos.
— Eşti liber, Prefectule.
— Dar… Domnia Voastră…
— Să nu te mai văd! Deja m-ai făcut de râs răstălmăcindu-mi instrucţiunile
foarte clare în privinţa acestor oameni. Drept urmare, bieţii de ei nu mai
reprezintă deloc o ameninţare pentru mine.
— Dar… am înţeles, să trăiţi!
Prefectul Spadei se înclină băţos, urmat de ceilalţi trei oşteni. Cei patru
părăsiră biroul în grabă, închizând uşa în urma lor cu un păcănit complicat de
mecanism automat.
— Domnilor, rosti arhontele, vă rog să îmi acceptaţi cele mai sincere scuze.
Instrucţiunile mele au fost răstălmăcite. Ar fi trebuit să fiţi trataţi cu tot respectul
cuvenit. În schimb, aţi fost duşi în odaia de zăduf, care este folosită pentru
nelegiuiţii de cea mai joasă speţă. Deşi sunt convins că Ochii mei pot face faţă
unui număr înzecit de vrăjmaşi pe câmpul de bătălie, în această chestiune simplă
m-au făcut de râs. Îmi asum întreaga responsabilitate. Trebuie să scuzaţi această
neînţelegere şi să îmi acordaţi onoarea de a vă întâmpina cu ospitalitatea
cuvenită.
Locke îşi adună toate puterile pentru a oferi un răspuns pe măsură şi îi
mulţumi în gând Paznicului Strâmb când Jean i-o luă înainte:
— Onoarea este de partea noastră, Lord Protector. Avea glasul răguşit, însă
părea să-şi recapete cumpătul mai repede decât Locke. Odaia a fost un preţ
modest în comparaţie cu plăcerea unei asemenea, ăă, audienţe neaşteptate. Nu
aveţi de ce să vă cereţi scuze.
 — Sunteţi un om neobişnuit de amabil, zise Stragos. Vă rog, titlurile sunt de
prisos. Puteţi să-mi spuneţi „arhonte‖ şi-atât.
Se auzi un ciocănit uşor la uşa prin care intrase în birou arhontele.
— Intră, rosti el, şi pe uşă se ivi un om îndesat şi chel, purtând o livrea
meşteşugită, albastră-argintie.
Omul ducea o tavă de argint pe care se aflau trei pocale de cleştar şi o sticlă
mare ce conţinea un lichid străveziu de culoarea chihlimbarului. Locke şi Jean îşi
pironiră privirea pe sticlă cu intensitatea unor vânători aflaţi pe punctul de a-şi
azvârli ultimele suliţe spre o fiară ce se năpustea către ei.
Când slujitorul lăsă tava jos şi întinse mâna spre sticlă, arhontele îi făcu semn
să se retragă şi apucă el însuşi sticla.
— Pleacă, zise el. Pot să îi servesc şi singur pe aceşti bieţi domni.
Slujitorul făcu o plecăciune şi dispăru pe uşa prin care intrase. Stragos scoase
dopul deja desfăcut al sticlei şi umplu ochi două dintre pocale. Gâlgâitul umed şi
pleoscăitul care se auziră îl făcură pe Locke să înghită în sec de poftă.
— Pe la noi, începu Stragos, se obişnuieşte ca gazda să bea prima… pentru a
câştiga încrederea celor pe care îi serveşte. Îşi turnă două degete de licoare în cel
de-al treilea pocal, îl duse la buze şi îl dădu pe gat dintr-o înghiţitură. Aaa,
exclamă el, oferindu-le pocalele pline lui Locke şi lui Jean fără alte tărăgănări.
Poftiţi. Beţi. Nu vă sfiiţi. Sunt veteran de război.
Locke şi Jean nu se sfiiră deloc; înghiţiră pe nerăsuflate băuturile oferite,
lepădând orice urmă de neîncredere. Locke nu ar fi refuzat nici măcar un suc de
râme stoarse, însă licoarea se dovedi a fi un soi de cidru de pere, uşor înţepător la
gust. O băutură pentru copii ce nu ar fi ameţit nici măcar o vrabie şi o alegere
înţeleaptă, având în vedere starea în care se aflau. Cidrul rece şi acrişor fu ca o
binecuvântare pentru gâtlejul chinuit al lui Locke, făcându-l să se înfioare de
plăcere.
El şi Jean întinseră pocalele goale fără să se gândească, dar Stragos aştepta
deja cu sticla în mână. Le umplu cupele din nou, zâmbindu-le binevoitor. Locke
sorbi jumătate de pocal, apoi se sili să bea mai încet cealaltă jumătate. Simţea
deja cum prinde puteri noi şi răsuflă uşurat.
— Mii de mulţumiri, arhonte, spuse el. Pot îndrăzni, ăă, să vă întreb cu ce v-
am supărat eu şi cu Jerome?
— Să mă supăraţi? Nici vorbă! Stragos, încă surâzător, lăsă sticla jos şi se
aşeză în spatele măsuţei. Întinse mâna spre perete şi trase de un şnur de mătase; o
rază chihlimbarie se ivi din tavan, luminând centrul mesei. Tot ce-aţi făcut,
dragii mei, a fost să îmi atrageţi atenţia.
Stragos era încununat acum de lumină şi Locke îl privi mai îndeaproape
pentru întâia oară. Un bărbat aflat în pragul bătrâneţii, apropiindu-se de şaizeci
de ani, dacă nu cumva depăşise această vârstă deja. Un om neobişnuit de riguros,
cu trăsături colţuroase. Avea pielea rozalie şi zbârcită de vreme, iar părul său
semăna cu un acoperiş neted şi cenuşiu. Din câte ştia Locke, oamenii sus-puşi
erau fie asceţi, fie mâncăi; Stragos nu părea să fie nici una, nici alta… era un om
echilibrat. Avea privirea ageră, ca un cămătar pus în faţa unui muşteriu aflat la
strâmtoare. Locke sorbi din cidrul de pere şi se rugă să-l ducă mintea.
Lumina aurie fu prinsă şi reflectată de recipientele de sticlă care mărgineau
încăperea, şi când Locke îşi lăsă privirea să rătăcească o clipă fu surprins să vadă
cum conţinutul acestora se mişcă. Micile umbre care fâlfâiau înăuntru erau
fluturi, molii, cărăbuşi… sute, poate chiar mii. Fiecare prins în propria temniţă
de sticlă… Biroul arhontelui era mărginit pe toate părţile de cel mai mare
insectar de care auzise sau pe care îl văzuse vreodată Locke. Lângă el, Jean
rămase cu gura căscată, remarcând şi el acelaşi lucru, desigur. Arhontele chicoti
cu îngăduinţă.
— Colecţia mea. Impresionantă, nu-i aşa?
Se întinse iarăşi către perete şi trase de un alt şnur de mătase; o lumină albă şi
caldă se aprinse îndărătul pereţilor de sticlă, până ce toate specimenele putură fi
observate în amănunţime. Erau acolo fluturi cu aripi stacojii, albastre, verzi…
unii având modele multicolore mai complexe decât un tatuaj. Erau molii cenuşii,
negre şi aurii, cu antene curbate la vârf. Erau şi cărăbuşi cu carapace lucioase,
care sclipeau precum metalele preţioase, şi viespi cu aripi străvezii fluturând
deasupra trupurilor lor subţiri şi sinistre.
— E incredibil! exclamă Locke. Cum se poate aşa ceva?
— A, păi nu se poate. Sunt toate artificiale, cele mai măiestre şi meşteşugite
de felul acesta. Un mecanism automat aflat la câteva etaje mai jos activează nişte
foale, trimiţând rafale de aer prin puţuri fixate în spatele pereţilor din birou.
Fiecare recipient are o mică deschizătură în spate. Fâlfâitul aripilor pare foarte
natural şi credibil… Când lumina e mai slabă, nimeni nu-şi poate da seama cum
stau lucrurile de fapt.
— Asta nu înseamnă că-i mai puţin incredibil, replică Jean.
— Ei bine, acesta este Oraşul Meşteşugurilor, rosti arhontele. Făpturile vii
necesită atât de multă trudă şi atenţie… Puteţi să vă gândiţi la Mon Magisteria ca
la un depozit de lucruri artificiale. Hai, beţi ca să vă torn şi ce-a mai rămas din
sticlă.
Locke şi Jean îi urmară sfatul, iar Stragos le mai oferi câteva degete de licoare
înainte ca sticla să se golească. Se aşeză la loc în spatele mesei şi luă ceva de pe
tava de argint… un dosar subţire, cu o copertă maronie şi cu peceţi de ceară rupte
pe trei părţi.
— Lucruri artificiale. La fel ca voi, domnule Kosta şi domnule De Ferra. Sau
să vă spun mai bine domnul Lamora şi domnul Tannen?
Dacă Locke ar fi avut tăria necesară pentru a sparge cristalul verrari masiv cu
mâinile goale, arhontele ar fi pierdut un pocal.
— Iertaţi-mă, spuse el cu un zâmbet binevoitor şi nedumerit, dar nu cunosc pe
nimeni cu numele acestea. Jerome?
— Trebuie să fie o greşeală la mijloc, adăugă Jean, adoptând tonul de
nedumerire politicoasă al lui Locke.
— Nu-i nici o greşeală, domnilor, zise arhontele. Deschise dosarul şi îl răsfoi
rapid, trecând prin cele câteva foi de pergament acoperite cu scris negru şi
îngrijit. Am primit o scrisoare foarte ciudată acum câteva zile, prin canalele
sigure din poliţia mea secretă. O scrisoare plină cu cele mai neobişnuite poveşti.
De la o cunoştinţă de-a mea… cineva din rândurile Magilor-Juruiţi din Karthain.
Nici măcar mâinile lui Jean nu puteau face fărâme un pocal de cleştar verrari,
se gândi Locke, altfel în acea clipă biroul arhontelui ar fi fost împroşcat cu
ţăndări şi sânge.
Locke ridică o sprânceană, bărbăteşte, refuzând să se dea bătut atât de repede.
— Magii-Juruiţi? Pe toţi zeii, chiar că sună înfricoşător! Dar ce-au de-a face
Magii-Juruiţi cu mine şi cu Jerome?
Stragos îşi mângâie bărbia, în timp ce răsfoia documentele din dosar.
— Se pare că voi doi sunteţi hoţi dintr-un soi de enclavă secretă, cu sediul în
Casa lui Perelandro, aflată în Cartierul Templelor din Camorr… cam neruşinat
din partea voastră, aş zice. Acţionaţi fără încuviinţarea lui Capa Vencarlo
Barsavi, care nu mai este printre cei vii. Aţi furat zeci de mii de coroane de la
câţiva doni din Camorr. Sunteţi răspunzători de moartea unui anume Luciano
Anatolius, un căpitan de corsari care a angajat un Mag-Juruit pentru a-şi duce
planurile la bun sfârşit. Şi, poate mai presus de orice, aţi dat peste cap acele
planuri şi l-aţi schingiuit pe Magul-Juruit. L-aţi prins la înghesuială şi i-aţi venit
de hac. Nemaipomenit! L-aţi expediat înapoi în Karthain, mai mult mort decât
viu şi înnebunit de durere. Fără degete şi fără limbă.
— De fapt, Leocanto şi cu mine suntem din Talisham, şi…
— Sunteţi camorreni amândoi. Jean Estevan Tannen, pe numele tău adevărat,
şi Locke Lamora… care nu-i numele tău adevărat. Dintr-un anumit motiv,
chestia asta a fost accentuată. Vă aflaţi în oraşul meu deoarece aţi pus la cale o
uneltire împotriva netrebnicului de Requin… aparent, aţi făcut toate cele de
trebuinţă pentru a-i sparge vistieria. Vă doresc mult noroc. Chiar trebuie să mai
continuăm cu jocul ăsta? Mai ştiu şi alte amănunte. Se pare că Magii-Juruiţi v-au
pus gând rău.
— Nemernicii, bombăni Locke.
— Văd că îi cunoaşteţi personal, spuse Stragos. Am angajat şi eu câţiva în
trecut. Sunt extrem de sensibili cu toţii. Deci recunoaşteţi cele scrise în acest
raport? Hai, Requin nu mi-e prieten. E înhăitat cu Priorii; e ca şi cum ar fi în
blestematele lor de consilii.
Locke şi Jean se uitară unul la celălalt şi Jean ridică din umeri.
— Fie, rosti Locke. Se pare că ne-aţi încolţit de data asta, domnule arhonte!
— Mai exact, v-am încolţit în trei privinţe. Am acest raport care prezintă toate
activităţile voastre pe larg. Vă am pe voi, în însuşi centrul puterii mele. Şi acum,
ca să stau liniştit, vă am la degetul mic.
— Cum adică? spuse Locke.
— Poate că Ochii mei nu m-au făcut totuşi de râs, domnilor. Poate că asta am
şi vrut de la bun început: să petreceţi câteva ceasuri bune în odaia de zăduf, ca să
vă cuprindă setea şi să vreţi să o potoliţi. Făcu un semn către pocalele lui Locke
şi Jean, în care nu mai rămăsese decât drojdie.
— Ai pus ceva în cidru, rosti Jean.
— Bineînţeles, încuviinţă Stragos. O otravă excelentă.

Camera se cufundă în tăcere pentru o clipă, singurul zgomot rămas fiind

fluturatul domol al aripilor insectelor artificiale, apoi Locke şi Jean se ridicară
brusc din scaune, fără ca Stragos să schiţeze cea mai mică mişcare.
— Staţi jos. Asta dacă nu cumva preferaţi să nu aflaţi ce se petrece de fapt.
— Dar ai băut din aceeaşi sticlă! exclamă Locke, rămas în picioare.
— Sigur că da. Otrava nu a fost în cidru. A fost în pocalele voastre, unsă pe
fundul lor. Fără culoare sau gust. O substanţă alchimică brevetată, cât se poate de
costisitoare. Ar trebui să vă simţiţi măguliţi. V-am crescut valoarea personală
netă, hehe!
— Ştiu şi eu câte ceva despre otrăvuri. Ce anume este?
— Ce rost ar avea să vă spun mai mult? Aţi putea încerca să puneţi pe cineva
să vă facă un antidot. Aşa cum stau lucrurile acum, singura sursă a antidotului
sunt eu. Zâmbi şi expresia sa de amabilitate stingherită i se şterse de pe chip,
precum carapacea unei insecte năpârlite. În faţa lor se afla acum un Stragos
foarte diferit, iar în glasul său se auzea zeflemeaua. Staţi jos. Sunteţi la cheremul
meu acum, evident. Nu sunteţi ce mi-am dorit, zeii îmi sunt martori, dar poate
că-mi veţi fi de folos oricum.
Locke şi Jean se aşezară stânjeniţi în scaune. Locke îşi azvârli pocalul pe
covor, iar acesta sări şi se rostogoli până la masa lui Stragos.
— Ar fi cazul să afli că am mai fost otrăvit şi înainte, tot ca să fiu strâns cu
uşa, zise el.
— Serios? Cât de convenabil! În cazul ăsta, sunt sigur că îmi dai dreptate
când spun că e mai bine aşa decât să fii otrăvit de-a binelea.
— Ce vrei să facem?
— Ceva folositor, rosti Stragos. Ceva măreţ. Conform acestui raport, tu eşti
Ghimpele din Camorr. Agenţii mei mi-au adus la cunoştinţă poveştile care
circulă… cele mai ridicole zvonuri, care acum se dovedesc a fi adevărate. Am
crezut că eşti o legendă şi atât.
— Ghimpele din Camorr chiar este o legendă, spuse Locke. Şi oricum, nu
eram doar eu. Am lucrat mereu în echipă.
— Desigur. Nu-i nevoie să-mi explici cât de important este jupânul Tannen. E
trecut totul aici, în acest dosar. O să vă las pe amândoi în viaţă cât timp pun la
punct misiunea pe care vreau să o îndepliniţi pentru mine. Nu sunt pregătit să v-o
dezvălui momentan, aşa că puteţi socoti că v-am arvunit, între timp. Puteţi să vă
vedeţi de treabă. O să veniţi când vă chem.
— Oare? făcu Locke.
— A, ştiu că vă este la îndemână să părăsiţi oraşul… şi, dacă faceţi asta, veţi
avea amândoi parte de o moarte lentă şi dureroasă în doar câteva luni. Ceea ce ar
fi dezamăgitor pentru toată lumea.
— Ai putea să joci la cacealma, zise Jean.
— Da, da, însă, dacă sunteţi oameni cu capul pe umeri, o cacealma ar
funcţiona la fel de sigur precum o otravă reală, nu-i aşa? Dar hai să fim serioşi,
Tannen! Dispun de resursele necesare ca să nu joc la cacealma.
— Şi ce-o să ne oprească să fugim după ce primim antidotul?
— Otrava este latentă, Lamora. Zace în trup luni, poate chiar ani întregi. Vă
voi da antidotul cu ţârâita, din când în când, atâta vreme cât îmi faceţi pe plac.
— Şi ce garanţie avem că o să ne dai antidotul şi după ce-o să îndeplinim
misiunea pe care vrei să ne-o încredinţezi?
— Nu aveţi nici o garanţie.
— Dar nici n-avem de ales.
— Bineînţeles că nu.
Locke îşi închise ochii şi îi masă uşor cu degetele.
— Otrava asta de care zici… Ne va încurca în viaţa de zi cu zi în vreun fel?
Ne va afecta judecata, agilitatea sau sănătatea?
— Deloc, spuse Stragos. Nu veţi băga nimic de seamă până după ce va trece
efectul antidotului şi apoi veţi băga de seamă o grămadă de lucruri deodată. Până
atunci vă puteţi desfăşura nestingheriţi treburile.
— Tocmai, că deja ne stinghereşti în treburile noastre, replică Jean. Am ajuns
la un punct foarte delicat în relaţia noastră cu Requin.
 — Ne-a dat ordine stricte, adăugă Locke, să nu facem nimic care să dea de
bănuit cât timp verifică el ce-am învârtit în ultima vreme. Faptul că am dispărut
de pe stradă, săltaţi de oamenii arhontelui, intră probabil la categoria lucrurilor
care dau de bănuit.
— M-am gândit şi la asta, zise arhontele. Cei mai mulţi dintre oamenii care v-
au săltat de pe stradă fac parte dintr-o gaşcă de-a lui Requin. Iar el nu ştie că ei
lucrează pentru mine. O să-i raporteze că v-au văzut văzându-vă de-ale voastre,
chiar dacă alţii îi vor raporta altceva.
— Eşti sigur că Requin nu şi-a dat seama cui îi sunt ei credincioşi de fapt?
— Of, fi-ţi-ar neobrăzarea a naibii să-ţi fie, Lamora! Nu am de gând să-ţi dau
socoteală pentru fiecare poruncă pe care o dau. O să-mi asculţi ordinele aşa cum
fac şi oştenii mei şi, dacă tot vrei o garanţie, gândeşte-te că sunt arhonte de
cincisprezece ani.
— Vieţile noastre sunt la cheremul lui Requin dacă te înşeli, Stragos.
— Vieţile voastre sunt la cheremul meu, orice-ar fi.
— Requin nu-i prost!
— Atunci de ce încercaţi să-l prădaţi?
— Fiindcă ne socotim mai cu moţ… începu Jean, însă Stragos îl întrerupse:
— Vă spun eu de ce. Închise dosarul şi îşi împreună mâinile. Nu sunteţi doar
lacomi. Voi chiar aveţi un apetit nesănătos pentru aventură. Cred că vă ameţeşte
de-a binelea gândul că aveţi şanse minime să daţi o lovitură. Altfel de ce să
alegeţi un asemenea stil de viaţă, când este limpede că aţi fi putut duce un trai
mult mai tihnit dacă aţi fi rămas nişte hoţi mărunţi şi obişnuiţi sub oblăduirea
acelui Barsavi?
— Dacă ai senzaţia că maldărul ăla de hârtii îţi oferă destule informaţii ca să
presupui că…
— Vă place să riscaţi. Şi asta într-o manieră extraordinară şi profesionistă. Iar
eu vă ofer un prilej bun ca să faceţi tocmai asta. S-ar putea chiar să vă placă.
— Se prea poate, dar situaţia s-a schimbat complet în clipa în care ne-ai spus
de cidru, replică Locke.
— Ştiu bine că îmi purtaţi pică pentru ce v-am făcut. Însă puneţi-vă şi voi în
locul meu. Am procedat astfel deoarece vă respect calităţile. Nu îmi pot permite
să vă primesc în slujba mea fără să vă pot controla. Voi doi sunteţi ca o pârghie
şi-un pivot, mereu în căutarea unui oraş pe care să-l răsturnaţi cu fundu-n sus.
— Şi de ce naiba nu ne-ai angajat direct?
— Cum ar putea fi banii o motivaţie suficientă pentru doi oameni care pot
face rost de ei atât de uşor?
— Deci faptul că ne joci pe degete cum vrei tu trebuie luat ca un compliment
foarte drăguţ? izbucni Jean. Nenorocitul…
 — Linişteşte-te, Tannen, îl întrerupse Stragos.
— De ce-ar face asta? Locke îşi îndreptă tunica mototolită şi asudată şi începu
să-şi lege ţâfnos eşarfele boţite de la gât. Ne otrăveşti, ne anunţi că avem de dus
la bun sfârşit o misiune misterioasă şi nu ne oferi nici bani în schimb. Le
complici vieţile lui Kosta şi lui De Ferra şi te aştepţi să ne poţi chema aici după
bunul plac în momentul în care vei binevoi să ne spui şi nouă ce avem de făcut.
Pe toţi zeii! Cum rămâne cu cheltuielile pe care le vom avea de făcut?
— Veţi primi toate fondurile şi materialele necesare câtă vreme sunteţi în
slujba mea. Şi, înainte să vă vină idei, ţineţi minte că veţi da socoteală pentru tot
ce cheltuiţi, până la ultima centiră.
— O, minunat! Ce alte foloase vom mai trage din faptul că vom fi în simbria
ta? Un prânz cu complimentele bucătarului la cazarma Ochilor tăi? Paturi de
spital după ce Requin ne taie boaşele şi ni le coase în orbite?
— Nu sunt obişnuit să mi se vorbească astfel…
— Ei bine, obişnuieşte-te, îl repezi Locke, ridicându-se de pe scaun şi
începând să-şi scuture surtucul. O să-ţi fac şi eu o propunere acum, una pe care te
sfătuiesc să o iei în serios.
— Ce anume?
— Uită de toată treaba asta, Stragos! Locke trase surtucul pe el, scutură din
umeri ca să-l aşeze ca lumea şi îl apucă de pulpane. Uită de tot planul ăsta
ridicol. Dacă există vreun antidot, dă-ne destul cât să ne ajungă pe moment. Sau
spune-ne ce ai folosit şi o să punem noi un alchimist să-i dea de cap, pe
cheltuiala noastră. Trimite-ne înapoi la Requin, pe care ai recunoscut că nu îl ai
la inimă, şi lasă-ne să continuăm cu planul nostru de a-l jefui. Nu ne mai deranja
şi o să avem grijă să facem la fel.
— Păi, şi ce-aş avea eu de câştigat din toate astea?
— Eu aş pune altfel problema: dacă faci asta, o să păstrezi tot ce ai acum.
— Dragul meu Lamora, pufni Stragos într-un râs care răsună uşor şi uscat
precum ecoul dintr-un coşciug, ameninţările tale deşarte or fi îndeajuns de
convingătoare ca să-i facă pe donii ăia camorreni corciţi şi lipsiţi de coloană să îţi
dea pe tavă pungile lor cu bani. S-ar putea să fie de-ajuns şi pentru misiunea pe
care am pregătit-o pentru voi. Însă sunteţi ai mei acum, iar Magii-Juruiţi au fost
cât se poate de clari în privinţa felului în care vi se poate tăia din nas.
— Da? Şi cum anume, mă rog?
— Dacă mă mai ameninţi o dată, o să-l trimit pe Jean înapoi în odaia de zăduf
şi o să-l las acolo peste noapte. Tu n-ai decât să aştepţi afară, legat în lanţuri însă
fără să-ţi lipsească nimic, închipuindu-ţi chinurile prin care trece. Este valabil şi
pentru tine, Jean, în caz că ţi se năzare să te răzvrăteşti.
Locke îşi încleştă maxilarul şi îşi coborî privirea în pământ. Jean oftă, se
întinse şi îl bătu pe umăr. Locke dădu încet din cap.
— Bine. Stragos zâmbi rece. Aşa cum vă respect calităţile, tot aşa respect şi
fidelitatea de care daţi dovadă unul faţă de celălalt. O respect îndeajuns ca să mă
folosesc de ea, la bine şi la rău. Astfel încât veţi veni când vă voi chema şi veţi
accepta misiunea pe care v-o voi încredinţa… Iar când voi refuza să vă primesc,
abia atunci ar fi cazul să vă faceţi griji.
— Fie, zise Locke. Însă vreau să ţii minte.
— Ce să ţin minte?
— Că am fost dispuşi să uităm toată treaba asta. Că am fost dispuşi să plecăm
şi să te lăsăm în pace.
— Pe toţi zeii, dar văd că ai o părere nemaipomenită despre tine, jupâne
Lamora!
— Atât cât e cazul. Oricum, nu mai presus de cea a Magilor-Juruiţi.
— Vrei să spui cumva că îţi ştie de frică tot Karthain-ul, jupâne Lamora? Te
rog! Dacă lucrurile ar fi stat aşa, te-ar fi omorât până acum. Nu. Nu se tem de
tine; vor doar să vadă că plăteşti pentru ce ai făcut. Faptul că v-au dat pe mâna
mea ca să vă folosesc după bunul meu plac pare să le ostoiască setea de
răzbunare, pe moment. Îndrăznesc să spun că ai motive întemeiate să le porţi
pică.
— Într-adevăr, zise Locke.
— Gândeşte-te doar că s-ar putea ca nici mie să nu-mi placă atât de mult,
explică Stragos. Şi că, deşi apelez la ei de nevoie şi accept chilipirurile pe care
mi le trimit… s-ar putea totuşi ca faptul că vei intra în slujba mea să se întoarcă
împotriva lor. Nici asta nu te face curios?
— Nimic din ce spui nu poate fi luat în serios, se încruntă Locke la el.
— Aaa… Uite, aici te înşeli, Lamora! Odată cu trecerea timpului vei vedea că
nu am nevoie să mint în nici o privinţă. Ei, dar audienţa s-a încheiat. Gândiţi-vă
la situaţia în care vă aflaţi şi nu faceţi nimic necugetat. Puteţi pleca din Mon
Magisteria şi să vă întoarceţi când veţi fi chemaţi.
— Stai puţin, făcu Locke. Cum…
Arhontele se ridică, împături dosarul, îl puse sub braţ, se întoarse şi ieşi pe
aceeaşi uşă pe care intrase. Aceasta se închise de îndată după el cu zăngănitul
unor mecanisme de oţel.
— La naiba! rosti Jean.
— Iartă-mă, bălmăji Locke. Şi eu care aşteptam cu atâta nerăbdare să ajung în
nenorocitul ăsta de Tal Verrar…
— Nu-i vina ta. Ne-a pus dracu’ pe-amândoi să ne vârâm în patul acestei
dame; ghinionul a făcut ca ea să fie o scursură.
Uşa principală a biroului se întredeschise, dezvăluind vreo zece Ochi care
aşteptau în sala de afară.
Locke se holbă la ei câteva secunde, apoi rânji şi îşi drese glasul:
— A, ce bine! Stăpânul vostru a lăsat instrucţiuni clare, iar voi urmaţi să
rămâneţi la dispoziţia noastră. Ne veţi aduce o barcă, opt vâslaşi, o masă caldă,
cinci sute de solari, şase femei care ştiu să facă masaj aşa cum trebuie şi…
Singurul lucru pe care îl putu spune Locke despre Ochi fu că, atunci când îi
luară în primire pe el şi pe Jean pentru a-i „conduce‖ afară din Mon Magisteria,
aceştia fură fermi, însă nu cruzi. Nu folosiră bâtele de la cingători şi prizonierii
nu avură parte de prea multe lovituri care să-i facă mai puţin îndărătnici. Una
peste alta, era o trupă foarte eficientă când venea vorba de escortat prizonieri.

Fură duşi înapoi la docurile inferioare din Savrola într-o şalupă lungă cu
pavilion. Se crăpa de ziuă şi o lumină apoasă şi portocalie se revărsa peste partea
dinspre uscat a Tal Verrar-ului, strecurându-se printre insule şi făcând ca faţa
dinspre mare a acestora să pară mai întunecată prin contrast. Înconjuraţi de
vâslaşii arhontelui şi păziţi de patru Ochi cu arbalete, Locke şi Jean rămaseră
tăcuţi.
Nu dură mult; barca trase pur şi simplu lângă un chei pustiu, iar Locke şi Jean
săriră din ea. Unul dintre oştenii arhontelui azvârli o pungă de piele pe
caldarâmul de la picioarele lor, apoi şalupa se urni din loc şi toată povestea asta
blestemată se isprăvi. Pe Locke îl cuprinse o ameţeală ciudată şi se frecă la ochi,
simţindu-i uscaţi în orbite.
— Pe toţi zeii! exclamă Jean. Cred că arătăm de parcă am fi fost jefuiţi.
— Păi, chiar am fost. Locke se aplecă, ridică punga şi se uită la ce era
înăuntru: securile lui Jean şi toate pumnalele lor. Şuieră printre dinţi: Magii.
Blestemaţii ăia de Magi-Juruiţi!
— Cred că asta au urmărit.
— Sper că au urmărit doar asta.
— Nu sunt atotştiutori, Locke. Trebuie să aibă şi ei slăbiciuni.
— Eşti sigur? Ştii cumva care ar putea fi? Să fie vreunul dintre ei alergic la
fructe exotice sau să aibă o relaţie proastă cu maică-sa? Ce folos, câtă vreme nu
putem ajunge la ei! Paznicule Strâmb, de ce naiba nu o putea jigodii ca Stragos
să ne angajeze pur şi simplu? Aş fi bucuros să muncesc pentru o simbrie cinstită.
— Ba nu, n-ai fi.
— Eh…
— Nu te mai bosumfla atât şi gândeşte-te puţin. Ai auzit raportul lui Stragos.
Magii-Juruiţi ştiu despre pregătirile pe care le-am făcut ca să dăm lovitura de la
vistieria lui Requin, dar nu ştiu tot planul. Nu şi cea mai importantă parte.
— Ai dreptate… însă ce rost ar avea să-i spună lui Stragos totul?
— Nici un rost, desigur, însă mai e ceva: ştiau de unde operam noi în Camorr,
dar Stragos nu a pomenit nimic despre trecutul nostru. Ne-a zis de Barsavi, nu şi
de Lanţuri. Să fie oare deoarece Lanţuri a murit înainte ca Şoimarul să ajungă în
Camorr şi să înceapă să ne urmărească? Nu cred că Magii-Juruiţi ne pot citi
gândurile, Locke. Cred că sunt nişte iscoade nemaipomenite, însă nu sunt fără
cusur, încă mai avem câteva secrete.
— Hmmm. Să mă ierţi dacă asta nu mă încălzeşte prea mult, Jean. Ştii cine
filosofează despre cele mai mărunte slăbiciuni ale duşmanilor? Neputincioşii.
— Pari să te fi resemnat fără ca măcar să…
— Nu sunt resemnat, Jean. Sunt mânios. Trebuie să încetăm să mai fim atât
de neputincioşi, şi asta cât de curând.
— Într-adevăr. Cu ce începem?
— Păi, eu unul o să mă întorc la han. O să torn pe gât vreo trei-patru litri de
apă rece. O să mă bag în pat, o să-mi pun o pernă pe cap şi o să rămân acolo până
la asfinţit.
— Sunt de acord.
— Bine. Atunci o să fim amândoi bine odihniţi când va veni vremea să ne
trezim şi să găsim un alchimist negru. Vreau să aud şi un alt punct de vedere cu
privire la otrăvurile latente. Vreau să aflu tot ce-i de ştiut în privinţa asta şi mai
ales dacă există vreun antidot pe care să-l încercăm.
— De acord.
— După aceea, putem adăuga încă un lucruşor pe care să-l facem în mica
noastră vacanţă în Tal Verrar.
— Să-l pocnim pe arhonte în moacă?
— Întocmai! făcu Locke, izbindu-şi pumnul în palmă. Indiferent dacă
isprăvim cu Requin sau nu. Indiferent dacă ne-a otrăvit sau nu! O să iau tot
palatul ăla afurisit şi-o să i-l bag în fund atât de-adânc că o să se trezească apoi
cu turnuri de piatră în loc de amigdale!
— Te-ai gândit şi la felul în care o să facem asta?
— N-am nici o idee. Nici cea mai mică idee. O să mă gândesc la asta, nu te
teme. Însă nu-ţi pot promite că soluţia va fi una chibzuită.
Jean mormăi. Cei doi se întoarseră pe călcâie şi porniră agale pe chei,
îndreptându-se către treptele de piatră ce urcau abrupt până la nivelul superior al
insulei. Locke îşi frecă pântecele şi simţi cum i se face pielea ca de găină… se
simţi siluit, ştiind că prin cele mai întunecate cotloane ale trupului său s-ar putea
strecura ceva letal, gata să-i facă rău.
 În dreapta lor soarele se preschimbase într-un medalion dogoritor de bronz,
înălţându-se deasupra orizontului şi rămânând cocoţat acolo, precum unul dintre
oştenii fără chip ai arhontelui, pironindu-i cu privirea.
 REMINISCENŢĂ 3

Doamna Stâlpului-de-sticlă

Azura Gallardine nu era o femeie la care să ajungi prea uşor. Sigur că titlul ei
era bine-cunoscut (adjunctul-şef al Marii Bresle de Meşteşugari, Socotitori şi
Meşteri Migăloşi) şi toată lumea ştia unde locuieşte (la intersecţia Străzii
Cleştelui-de-Sticlă cu Calea Şlefuitorului-de-Zimţi, în Cantezzo de Vest, la cel
de-al patrulea nivel, pe Semiluna Meşteşugarilor), însă cine voia să se apropie de
aceea casă trebuia să se depărteze cu vreo doisprezece metri de strada principală.
Aceşti doisprezece metri ofereau o privelişte pe cinste.
Trecuseră şase luni de când Locke şi Jean ajunseseră în Tal Verrar; Leocanto
Kosta şi Jerome De Ferra, de-abia schiţaţi la început, deveniseră o a doua natură
pentru cei doi prieteni. Când veniseră prima oară pe drumul dinspre oraş, vara
era pe sfârşite, însă acum vânturile tăioase şi uscate ale iernii fuseseră înlocuite
de adierile furtunoase ale primăverii timpurii. Era luna lui Saris, în cel de-al 78-
lea An al Narăi, Aducătoarea de Molimi, Doamna Bolilor de Pretutindeni.
Jean călătorea într-un scaun capitonat la pupa unei mici ambarcaţiuni de lux
pe care o închiriase, o bărcuţă joasă şi zveltă cu şase vâslaşi. Aceasta aluneca pe
apele agitate ale portului principal din Tal Verrar precum o gâză zorită, săltând
pe valuri printre vasele mai mari conform comenzilor răstite ale unei fetişcane
cocoţate la proră.
Era o zi vântoasă, iar lumina lăptoasă a soarelui se revărsa rece din spatele
vălurilor înalte de nori. Portul din Tal Verrar era ticsit cu şlepuri de marfă, barje,
bărcuţe şi corăbiile impozante ale zecilor de popoare. O escadră de galeoane din
Emberlain şi Parlay plutea uşor pe apă, cu flamurile acvamarin şi auriu ale
Regatului celor Şapte Dovlecei fluturând la proră. Câteva sute de stânjeni mai
încolo, Jean putu să vadă un bric cu flamura albă a Lashain-ului, şi dincolo de el
o galeră cu stindardul Dovleceilor deasupra flamurii mai mici a Cantonului
Balinel, aflat la doar câteva sute de kilometri mai la nord de Tal Verrar.
Bărcuţa lui Jean ocoli vârful de miazăzi al Semilunii Negustorilor, una dintre
cele trei insule în formă de seceră care înconjurau Castellana în centrul oraşului,
precum petalele închise ale unei flori. Destinaţia sa era Semiluna Meşteşugarilor,
sălaşul bărbaţilor şi al femeilor care transformaseră arta mecanismelor automate
dintr-o îndeletnicire excentrică într-o industrie înfloritoare. Mecanismele verrari
erau mai delicate, mai subtile, mai durabile… mai orice, de fapt… decât cele
făurite în orice colţ al lumii (asta dacă nu punem la socoteală o mână de meşteri
răzleţi).
În mod curios, cu cât se obişnuia Jean mai mult cu Tal Verrar-ul, cu atât i se
părea mai ciudat. Toate oraşele clădite pe ruine Eldrene dobândeau un caracter
unic, în multe cazuri sub influenţa directă a ruinelor înseşi. Camorrenii trăiau pe
insule despărţite doar de canale sau cel mult de fluviul Angevin şi îşi duceau
viaţa de zi cu zi înghesuiţi, comparativ cu spaţiile vaste pe care le oferea Tal
Verrar-ul. Cele aproximativ o sută de mii de suflete de pe insulele Tal Verrar-
ului foloseau la maximum aceste spaţii, împărţindu-se în triburi cu o precizie
neobişnuită.
În vest, nevoiaşii se luptau pentru un loc în Pătrarul Mobil, acolo unde cei
dispuşi să îndure capriciile mării care le rearanja încontinuu toate acareturile
puteau barem să locuiască fără a plăti chirie. În est, se înghesuiau în Cartierul
Istrian şi asigurau mâna de lucru pentru grădinile etajate de pe Semiluna
Mâinilor-negre. Acolo cultivau recolte de lux pe care nu şi le permiteau, pe
parcele de pământ îmbogăţit alchimic pe care nu aveau să le stăpânească
niciodată.
Tal Verrar-ul avea un singur cimitir, străvechea Hazna a Sufletelor, care
ocupa cea mai mare parte a insulei răsăritene, de cealaltă parte a Semilunii
Mâinilor-negre. Haznaua avea şase niveluri şi era ticsită cu pietre funerare, statui
şi mausolee ca nişte mici conace. Morţii erau sortaţi şi în lumea de dincolo, la fel
cum se întâmpla şi în timpul vieţii, astfel încât, pe măsură ce urcai către
nivelurile superioare, dădeai peste leşuri de stirpe tot mai aleasă. Locul era o
oglindă macabră a Treptelor de Aur de dincolo de golf.
Haznaua în sine era aproape la fel de mare ca Vel Virazzo şi îşi etala propria
societate bizară: preoţii şi preotesele lui Aza Guilla, trupele de bocitori plătiţi
(care îşi descriau în gura mare specialităţile ceremoniale sau anumite înflorituri
teatrale oricui trecea prin preajmă), sculptorii de mausolee şi, cei mai ciudaţi
dintre toţi, Veghetorii din Hazna. Veghetorii erau infractori osândiţi pentru
profanare de morminte. În loc să fie executaţi, erau siliţi să poarte măşti de oţel şi
armuri de zale şi să patruleze Haznaua Sufletelor ca un soi de poliţie
necruţătoare. Erau eliberaţi doar când un alt jefuitor de morminte era prins şi le
lua locul. Unii aveau de aşteptat ani întregi.
În Tal Verrar nu existau spânzurători, nici decapitări şi nici luptele dintre
osândiţi şi animale sălbatice atât de populare prin alte părţi. În Tal Verrar, cei
condamnaţi pentru nelegiuiri grave pur şi simplu dispăreau, împreună cu cea mai
mare parte a gunoiului din oraş, în Hăul Haznalei. Acesta era o groapă pătrată şi
deschisă, cu latura de doisprezece metri, aflată în nordul Haznalei Sufletelor.
Pereţii săi din Sticlă-străveche se scufundau într-o beznă absolută, fără a lăsa de
înţeles cât de jos ajungeau. Lumea spunea că groapa nu avea fund, iar nelegiuiţii
mânaţi la locul de execuţie zbierau şi cerşeau îndurare. Cel mai cumplit zvon
care circula cu privire la acel loc era că oamenii azvârliţi în Hău nu mureau… ci
continuau cumva să cadă. Pentru totdeauna.
— Navă la babord! strigă fata de la prora bărcuţei. Vâslaşii din stânga lui Jean
îşi traseră ramele din apă, iar cei din dreapta şi le împinseră pe ale lor cu putere,
izbutind să evite o galeră de marfă încărcată cu vite destul de speriate. Un bărbat
de la copastia laterală a galerei îşi flutură ameninţător pumnul spre bărcuţă când
aceasta trecu la vreo trei metri pe sub cizmele sale.
— Dă-ţi la o parte rahatul din ochi, pitica naibii!
— Taci şi fă-ţi în continuare de cap cu vitele tale, puţă bleagă!
— Căţeaua naibii! Căţea neruşinată ce eşti! Fă-te-ncoace şi îţi arăt eu cine-i
puţă bleagă! Să-mi fie cu iertare, preabunule domn!
Aşezat în jilţul său şi înveşmântat într-o redingotă de catifea cu destule
zorzoane de aur cât să scânteieze chiar şi la lumina slabă a unei zile înnorate,
Jean părea a fi un om de vază. Omul de pe galeră trebuia să se asigure că tirul
său verbal era îndreptat către ţinta cuvenită; deşi asemenea schimburi de cuvinte
făceau parte din viaţa de zi cu zi a portului din Tal Verrar, oamenii cu stare erau
mereu trataţi de parcă ar fi plutit cumva pe deasupra apei, cu totul şi cu totul
despărţiţi de vasele şi de oamenii care îi transportau. Jean flutură nepăsător din
mână.
— Nu trebuie să mă apropii mai mult ca să-mi dau seama că-i bleagă,
grăsanule! Fata făcu un gest obscen cu ambele mâini. Pot să văd şi de-aici cât de
nesatisfăcute sunt vacile tale!
Acestea fiind spuse, bărcuţa se îndepărtă, astfel încât replica bărbatului nu se
mai auzi; galera se micşoră la proră şi capătul sud-vestic al Semilunii
Meşteşugarilor se ivi în faţa lor.
— Pentru asta, toată lumea primeşte câte un volan de argint în plus, zise Jean.
Pe măsură ce fata tot mai voioasă şi echipajul ei entuziast trăgeau barca la
docurile din Semiluna Meşteşugarilor, privirea lui Jean fu atrasă de o zarvă iscată
pe apă la câteva sute de stânjeni în stânga sa. Un şlep de marfă purtând flamura
vreunei bresle verrare pe care Jean nu o ştia era înconjurat de cel puţin o duzină
de ambarcaţiuni mai mici. Bărbaţii şi femeile din bărci încercau să se caţere la
bordul şlepului, în timp ce echipajul mai puţin numeros al vasului cel mare se
străduia să îi ţină la distanţă cu vâslele şi cu o pompă de apă. O barcă plină cu
poliţişti părea să se apropie, însă era încă la câteva minute depărtare.
— Ce naiba se mai întâmplă şi-acolo? îi strigă Jean fetei.
 — Ce? Unde? A, acolo. Aia-i Răzmeriţa Condeielor, făcându-şi de cap ca de
obicei.
— Răzmeriţa Condeielor?
— Breasla Copiştilor. Vasul acela de marfă are o flamură de-a Breslei
Tipăritorilor. Pesemne că aduce o tiparniţă de pe Semiluna Meşteşugarilor. Aţi
văzut vreodată o tiparniţă?
— Doar am auzit de ele. Prima oară chiar în urmă cu câteva luni, de fapt.
— Copiştii nu le au la inimă. Se gândesc că o să îi lase fără îndeletnicire, aşa
că au început să întindă curse de fiecare dată când Tipăritorii încearcă să aducă
una de partea asta a golfului. Cred că sunt deja vreo şase-şapte tiparniţe de-astea
noi pe fundul apei. Şi vreo câteva leşuri. E o mare porcărie, după părerea mea.
— Sunt tentat să-ţi dau dreptate.
— Ei bine, să nădăjduim că nu o să inventeze şi ceva care să înlocuiască un
echipaj de vâslaşi pe cinste. Iată docul, domnule, şi cred că am ajuns chiar mai
devreme, dacă nu mă înşel. Vreţi să vă aşteptăm prin preajmă?
— Sigur că da, spuse Jean. Aşa servicii distractive sunt tare greu de găsit…
Nu cred că voi lipsi mai mult de-un ceas.
— La dispoziţia dumneavoastră, domnule De Ferra.

Semiluna nu era folosită numai de Marea Breaslă a Meşteşugarilor, deşi era

locul în care cei mai mulţi dintre ei preferau să se stabilească, unde dădeai la tot
pasul peste sălile şi cluburile lor private şi unde li se îngăduia cel mai mult să
lase în plină stradă maşinării de neînţeles, uneori primejdioase.
Jean îşi croi drum pe scările abrupte de pe Calea Baziliscului de Aramă, pe
lângă lumânărari, tocilari şi veniparsiferi (mistici care susţineau că pot citi
întregul destin al cuiva interpretând felul în care erau dispus venele de pe mâini
şi braţe). La capătul străzii se feri de o tânără care purta o pălărie în patru colţuri
şi văl de soare, ducând în lesă o valcona. Valconele erau păsări de pradă ce nu
puteau zbura, mai mari decât ogarii de vânătoare. Cu aripile lor rudimentare
ţinute pe lângă trupurile vânjoase, ţopăiau pe ghearele ce puteau smulge hălci
mari cât pumnul din carnea unui om. Se ataşau ca nişte copii de o singură
persoană şi erau gata să omoare pe oricine altcineva, în orice clipă.
— Şezi blând, păsăruică ucigaşă, mormăi Jean. Ameninţare drăguţă la viaţă şi
la mădulare ce eşti! Tare simpatică mai eşti, fetiţă, băieţel sau ce-oi mai fi!
Creatura ciripi ameninţător către el şi fugi după stăpâna sa.
Asudat şi gâfâind, Jean îşi croi drum pe încă un rând de trepte şerpuitoare şi
îşi făgădui nervos să reînceapă exerciţiile pentru a mai reduce din burdihanul tot
mai mare. Jerome De Ferra era un om pentru care exerciţiile fizice se rezumau la
drumul de la pat la masa de joc şi înapoi: 15, 20, 25 de metri… de la linia coastei
până la cel de-al doilea şi cel de-al treilea nivel al insulei, şi de-acolo până în
vârf, unde influenţa excentrică a Meşteşugarilor atingea apogeul.
Prăvăliile şi casele de la cel de-al patrulea nivel al Semilunii primeau apă
printr-un sistem extrem de complex de apeducte. Unele dintre acestea erau de pe
vremea Tronului Therin, făcute din piatră şi susţinute de coloane, în vreme ce
altele erau simple jgheaburi de piele, sprijinite pe stâlpi de lemn. Roţi de apă,
mori de vânt, roţi dinţate, contragreutăţi şi balansiere se învârteau oriunde vedeai
cu ochii. Rearanjarea rezervei de apă era un joc pe care Meşteşugarii îl jucau
între ei; singura regulă era că rezerva cuiva de apă nu putea fi întreruptă în
punctul terminal. O dată la câteva zile mai apărea o ramură a vreunei conducte
sau un aparat de pompare, furând apă dintr-o conductă mai veche sau de la o altă
pompă. Câteva zile mai târziu, un alt meşteşugar schimba traiectoria apei printr-
un canal nou şi bătălia continua. Furtunile tropicale împânzeau de fiecare dată
străzile Semilunii cu roţi dinţate, mecanisme şi ţevi, iar meşteşugarii îşi făureau
din nou canalele de apă, în moduri şi mai ciudate decât înainte.
Strada Cleştelui-de-Sticlă tăia de-a lungul ultimul nivel. Jean se întoarse spre
stânga şi grăbi pasul pe caldarâm. Mirosurile ciudate ale procesului de fabricare
a sticlei ajungeau la el din prăvălii; prin uşile deschise putea zări meşteşugari
care învârteau forme portocalii şi incandescente în vârful unor prăjini lungi. O
mică gloată de ucenici alchimişti trecu pe lângă el, ocupând toată strada. Purtau
scufiile roşii ale breslei lor şi afişau arsuri chimice pe mâini şi pe feţe, în semn de
mândrie.
Traversă Calea Şlefuitorului-de-Zimţi, acolo unde un mic grup de muncitori
şedea în faţa prăvăliilor, curăţând şi lustruind bucăţi de metal. Unii erau
supravegheaţi chiar de către meşteşugarii nerăbdători, care bălmăjeau
instrucţiuni nefolositoare şi băteau nervoşi din picioare. Această intersecţie
reprezenta capătul sud-vestic al celui de-al patrulea nivel; de-acolo nu mai puteai
merge decât jos… sau prin aer, pe poteca de doisprezece metri care ducea la casa
Azurei Gallardine.
În fundătura Străzii Cleştelelui-de-Sticlă se afla un semicerc de prăvălii cu o
gaură printre ele, precum un dinte lipsă într-un zâmbet. Dincolo de această gaură
se vedea un pilon de Sticlă-străveche, pe care Eldrenii îl prinseseră de piatra
celui de-al patrulea nivel dintr-un motiv neştiut de nimeni. Pilonul avea cam
jumătate de metru lăţime şi vreo doisprezece metri lungime, cu vârful teşit.
Ţâşnea în văzduh la vreo şapte-opt stânjeni, deasupra acoperişurilor unei străzi
şerpuitoare de la cel de-al treilea nivel.
 Casa Azurei Gallardine era cocoţată la capătul îndepărtat al pilonului precum
cuibul de trei caturi al unei păsări, din vârful unei crengi. Adjunctul-şef al Marii
Bresle a Meşteşugarilor descoperise mijlocul ideal de a-şi asigura intimitatea:
numai cei care aveau lucruri serioase de discutat sau chiar aveau nevoie de
dibăcia ei erau destul de nebuni încât să se caţere pe pilonul care ducea până la
uşa ei.
Jean înghiţi în sec, îşi frecă mâinile şi rosti o rugăciune scurtă către Paznicul
Strâmb înainte să păşească pe Sticla-străveche.
— Nu poate fi atât de greu, murmură el. Am trecut eu şi prin lucruri mai rele.
E doar o mică plimbare. Nu-i nevoie să privesc în jos. Sunt stabil ca un galeon
încărcat.
Cu mâinile întinse în lături ca să-şi păstreze echilibrul, începu să-şi croiască
drum pe pilon. Era ciudat felul în care briza părea să se înteţească pe măsură ce
avansa şi felul în care cerul părea să se lărgească deasupra sa… Îşi pironi privirea
pe uşa din faţa sa şi, fără să-şi dea seama, îşi ţinu răsuflarea până ce apucă strâns
acea uşă cu ambele mâini. Trase adânc aer în piept şi îşi şterse fruntea, care-i
asudase în mod stânjenitor.
Casa Azurei Gallardine era clădită temeinic, din blocuri albe de piatră. Avea
un acoperiş înalt şi ascuţit, încununat cu o moară de vânt ce scârţâia şi cu un
burduf de colectare a apei de ploaie, prins într-un cadru de lemn. Uşa era ornată
cu basoreliefuri înfăţişând angrenaje şi mecanisme automate şi lângă ea era
fixată în piatră o cuirasă. Jean apăsă cuirasa şi auzi zgomotul unui gong răsunând
în casă. Fumul vetrelor de dedesubt se învârtejea pe lângă el, în timp ce aştepta
să i se deschidă.
Era pe punctul de a apăsa cuirasa din nou, când uşa se întredeschise. O femeie
scundă şi încruntată se ivi în deschizătura dintre uşă şi prag, holbându-se la el.
Părea să aibă peste şaizeci de ani, se gândi Jean; pielea sa roşiatică era încreţită
precum încheieturile unui veşmânt învechit din piele. Era butucănoasă, cu o guşă
de broască şi cu trăsături buhăite, care atârnau sub pomeţii ei înalţi. Părul ei alb
era strâns şi împletit cu inele de aramă şi de fier negru, iar pielea de pe mâini,
braţe şi gât era acoperită în mare parte cu tatuaje complicate, uşor estompate.
Jean îşi puse piciorul drept în faţa stângului şi se înclină la 45 de grade, cu
mâna stângă întinsă în faţă şi cu dreapta lipită sub pântece. Se pregătea să
producă înflorituri verbale când Breslaşa-şefa Gallardine îl înşfăcă de guler şi îl
trase înăuntru.
— Au! Doamnă, vă rog! Daţi-mi voie să mă prezint!
— Eşti prea gras şi prea bine îmbrăcat ca să fii vreun ucenic în căutarea unei
slujbe, replică ea, deci probabil că ai venit ca să-mi cerşeşti o favoare, iar când
cei de teapa ta dau bineţe, au tendinţa să se lungească la vorbă. Nu, taci din gură!
 Casa ei mirosea a ulei, sudoare, praf de var şi metal încins. Interiorul era o
văgăună înaltă, cea mai ciudată harababură pe care o văzuse Jean vreodată. Pe
pereţii din dreapta şi din stânga se aflau ferestre arcuite, înalte de-un stat de om,
însă toate celelalte părticele din zid erau acoperite cu un soi de schele care
sprijineau o sută de rafturi de lemn ticsite cu unelte, materiale şi vechituri. În
vârful schelelor, aşezat pe o podea improvizată, Jean putu să vadă un pat de
scânduri şi un birou sub două lămpi alchimice suspendate. Scări şi cabluri de
piele atârnau peste tot; cărţi, pergamente şi scări pe jumătate pline acopereau o
mare parte din podea.
— Dacă am venit într-un moment nepotrivit…
— Oricând este un moment nepotrivit, tinere jupân Băgăreţ! Un client cu o
comandă interesantă este cam singurul lucru care schimbă asta. Deci ce-ţi
trebuie?
— Breslaşă-şefă Gallardine, toţi cei pe care i-am întrebat au jurat că cea mai
subtilă, desăvârşită şi imitată meşteşugară din întreg Tal Verrar-ul este nimeni
alta decât…
— Nu mă mai scălda atât în linguşiri, băiete, îl întrerupse bătrâna, fluturându-
şi mâinile. Uită-te în jur. Roţi dinţate, pârghii, greutăţi şi lanţuri. Nu trebuie să le
mângâi cu vorbe frumoase ca să le faci să meargă… şi nici pe mine.
— Cum doriţi, zise Jean, îndreptându-şi spatele şi strecurându-şi mâna în
surtuc. Totuşi, nu mi-aş ierta-o dacă nu v-aş oferi măcar o mică atenţie.
Scoase din haină un pacheţel înfăşurat în fireturi de argint. Colţurile drepte ale
hârtiei de împachetat erau prinse cu o pecete roşie de ceară, ştanţată într-un disc
ondulat de aur răzuit.
Sursele lui Jean îi indicaseră singura slăbiciune omenească pe care o avea
Gallardine: o preferinţă pentru cadouri la fel de puternică precum aversiunea faţă
de linguşeli şi întreruperi. Ea se încruntă, dar pe buze îi flutură un surâs uşor
când luă pachetul în mâinile sale tatuate.
— Ei bine, nu vreau să nu v-o iertaţi… rosti ea.
Rupse pecetea în formă de disc şi desfăcu fireturile de argint cu nerăbdarea
unei fetiţe. Pachetul conţinea o sticlă dreptunghiulară cu dop de bronz, umplută
cu un lichid alb-lăptos. I se tăie răsuflarea când citi ce scria pe etichetă.
— Austershalin de Prune Albe, bâigui ea. Pe cei Doisprezece! Cu cine-ai
vorbit?
Amestecurile de coniac erau o specialitate verrari; coniacuri fine din alte părţi
(în acest caz, neîntrecutul Austershalin din Emberlain) erau amestecate cu licori
din fructe alchimice rare (şi nu se găsea altul mai rar decât delicioasa prună
albă), apoi îmbuteliate şi puse la învechit pentru a produce băuturi care puteau
amorţi limba cu savoarea lor intensă. În sticlă se afla suficientă licoare pentru
vreo două pahare de Austershalin de Prune Albe, ceea ce însemna un preţ de 45
de solari.
— Câteva suflete cunoscătoare, spuse Jean, care mi-au zis că s-ar putea să
apreciaţi o duşcă modestă.
— Nu i-aş spune chiar modestă, domnule…
— De Ferra. Jerome De Ferra, la dispoziţia dumneavoastră.
— Ba din contră, domnule De Ferra. Cu ce voiaţi să vă ajut?
— Păi… dacă ţineţi să trecem direct la miezul problemei, nu mă puteţi ajuta
momentan decât răspunzându-mi la nişte… întrebări.
— Cu privire la…?
— Vistierii.
Breslaşa-şefă Gallardine strânse amestecul de coniac la sân ca pe un prunc şi
rosti:
— Vistierii, domnule De Ferra? Vistierii simple, pentru depozitare, cu toate
cele necesare, sau vistierii securizate, cu mijloace mecanice de protecţie?
— Înclin spre cea de-a doua categorie, doamnă.
— Ce doriţi să păziţi?
— Nimic, zise Jean. Mai degrabă doresc să obţin ceva.
— Aţi rămas încuiat pe dinafară şi nu mai puteţi intra într-o vistierie? Aveţi
nevoie de cineva care să v-o mai slăbească puţin din ţâţâni?
— Da, doamnă. Doar că…
— Doar că…?
Jean îşi linse buzele din nou şi zâmbi.
— Am auzit, ei bine, zvonuri destul de credibile conform cărora aţi fi dispusă
să întreprindeţi genul de acţiune pe care l-aş putea sugera.
Ea îl privi cu înţeles.
— Sugeraţi cumva că vistieria în care vreţi să pătrundeţi nu este neapărat a
dumneavoastră?
— He-he. Nu, nu neapărat.
Femeia începu să meargă prin casă, păşind peste cărţi, sticle şi maşinării
mecanice.
— Legea Marii Bresle, rosti ea într-un sfârşit, ne interzice să ne băgăm nasul
în treaba confraţilor dacă nu suntem invitaţi să o facem sau dacă nu ne-o cere
statul. Urmă o altă pauză. Şi totuşi… asta nu înseamnă că nu putem da sfaturi sau
că nu putem studia planuri… în numele progresului meşteşugului nostru, mă
înţelegeţi. Este o modalitate de a pune la încercare lucrarea. Este felul în care ne
criticăm între noi.
— Nu vă cer decât sfatul, făcu Jean. Nici măcar nu îmi trebuie un lăcătuş; tot
ce-mi trebuie este informaţia necesară pentru a pregăti un lăcătuş.
 — Puţini sunt cei care l-ar putea pregăti mai bine decât mine. Înainte să
discutăm despre plată, spuneţi-mi… ştiţi cumva cine a proiectat vistieria pe care
aţi pus ochii?
— Da.
— Cine este?
— Azura Gallardine.
Breslaşa-şefă se trase un pas îndărăt, de parcă lui Jean i s-ar fi strecurat printre
buze o limbă despicată.
— Să te ajut să îmi sabotezi propria lucrare? Ai înnebunit?
— Trăgeam nădejde că identitatea proprietarului vistieriei nu vă va trezi cine
ştie ce milă, făcu Jean.
— Cine şi unde?
— Requin. Turnul Păcatului.
— Pe cei Doisprezece, chiar că ai înnebunit! Gallardine privi împrejur de
parcă ar fi vrut să se convingă că nu trăgea nimeni cu urechea înainte să
continue: Ba sigur că-mi trezeşte milă! Milă pentru mine!
— Am buzunarele adânci, Breslaşă-şefă. Cu siguranţă, trebuie să existe o
sumă care să vă mai tempereze grijile?
— Nu există nici o sumă de bani pe lumea asta destul de mare ca să mă
convingă să îţi ofer ceea ce-mi ceri, spuse bătrâna. Accentul dumitale, domnule
De Ferra… cred că l-am identificat. Eşti din Talisham, nu-i aşa?
— Da.
— Şi pe Requin… l-ai studiat, nu?
— În amănunţime, bineînţeles.
— Aiurea! Dacă l-ai fi studiat în amănunţime nu ai fi fost aici. Lasă-mă să-ţi
spun ceva despre Requin, sărmane nătâng bogat din Talisham! O ştii pe femeia
aia a lui, pe Selendri? Pe cea cu braţul de bronz?
— Am auzit că nu are pe nimeni mai apropiat.
— Asta-i tot ce ştii?
— Ăă, mai mult sau mai puţin.
— Până acum câţiva ani, zise Gallardine, Requin obişnuia să găzduiască un
bal mascat la Turnul Păcatului, în fiecare Zi a Schimbărilor. O petrecere grozavă,
în costume de mii de solari, şi ale lui erau întotdeauna cele mai impresionante. Ei
bine, într-unul dintre ani, el şi femeia aia frumoasă a lui au hotărât să facă
schimb de costume şi de măşti. Aşa, dintr-un capriciu. Un asasin, continuă ea,
presărase interiorul costumului lui Requin cu ceva drăcesc. Cel mai negru soi de
alchimie, un fel de aqua regia pentru pielea omului. Era doar o pulbere… îi
trebuia sudoare şi căldură ca să prindă viaţă. Astfel încât femeia purtă costumul
aproape jumătate de ceas până ce începu să asude şi să se simtă bine. Şi-atunci
începu să urle. Eu nu am fost de faţă. Însă meşteşugari pe care-i cunosc erau în
mulţime şi mi-au spus că a urlat încontinuu, până ce şi-a pierdut glasul. Până ce
din gâtlej nu i-a mai ieşit decât un şuierat, şi tot mai încerca să urle. O singură
parte a costumului era presărată cu substanţa respectivă… un gest pervers. Pielea
îi clocotea şi i se scurgea precum smoala. Iar carnea îi fumega, domnule De
Ferra. Nimeni nu a îndrăznit să o atingă, în afară de Requin. El a smuls costumul
de pe ea, a cerut apă şi a oblojit-o cu înfrigurare. I-a şters pielea arzândă cu
jiletca lui, cu bucăţi de pânză, cu mâinile goale. A fost ars atât de aprig încât
poartă mănuşi şi în ziua de azi, pentru a-şi masca propriile cicatrice.
— Uimitor, făcu Jean.
— I-a salvat viaţa, continuă Gallardine, sau ce mai rămăsese de salvat din ea,
oricum. Sunt convins că i-ai văzut chipul. Un ochi i s-a evaporat ca un strugure
azvârlit într-un foc de tabără. A trebuit să i se amputeze degetele de la picioare.
Degetele de la mâini arătau ca nişte vreascuri arse, iar mâna – ca un pustiu
băşicat. A pierdut-o şi pe asta. Au fost nevoiţi să-i taie un sân, domnule De Ferra.
Te asigur că nu îţi poţi închipui ce înseamnă una ca asta; ar însemna mult pentru
mine chiar şi la vârsta mea, şi au trecut mulţi ani de când nu mai sunt socotită
atrăgătoare. În timp ce ea zăcea la pat, Requin a dat sfoară-n ţară, printre găştile,
hoţii, oamenii de legătură şi prietenii săi bogaţi şi puternici. A oferit o mie de
solari, fără să pună întrebări, oricui i-ar fi dezvăluit identitatea făptaşului. Însă
lumea se temea prea mult de acest asasin şi Requin nu era nici pe departe la fel
de respectat pe-atunci cum este acum. Nu a primit nici un răspuns. În noaptea
următoare, a oferit cinci mii de solari, fără să pună întrebări, şi tot nu a primit
vreun răspuns. În cea de-a treia noapte, a repetat oferta, de data aceasta pentru
zece mii de solari, dar tot degeaba. În cea de-a patra noapte, a oferit douăzeci de
mii… însă nu l-a căutat nimeni. Aşa că în noaptea ce-a urmat au început crimele.
La întâmplare. Printre hoţi, printre alchimişti, printre slugile Priorilor. Oricine ar
fi putut avea acces la informaţii utile. Câte unul pe noapte, în tăcere deplină, cu
profesionism desăvârşit. Fiecărei victime i s-a jupuit pielea de pe partea stângă
cu un cuţit. Drept avertisment. Aşa că găştile, cartoforii şi partenerii săi l-au
rugat să se oprească. „Găsiţi-l pe asasin şi o să mă opresc‖, le-a replicat. Iar ei s-
au rugat, au întrebat în dreapta şi-n stânga şi tot nu au aflat nimic. Astfel încât a
început să omoare doi oameni pe noapte. A început să omoare neveste, soţi,
copii, prieteni. Una dintre găştile sale s-a răzvrătit, şi toţi membrii ei au fost
găsiţi morţi a doua zi dimineaţă. Toţi. A pus biciul pe găştile sale şi le-a curăţat
de cei săraci cu duhul. A omorât şi-a omorât până când întregul oraş a ajuns să
caute înnebunit şi-n gaură de şarpe şi să întoarcă toate cele cu fundul în sus
pentru el. Până când cel mai cumplit lucru a ajuns să fie să-l dezamăgeşti pe el.
În cele din urmă i-a fost adus un om care i-a dat răspunsurile pe care le căuta.
Requin, făcu Gallardine cu un oftat prelung şi uscat, l-a pus pe omul ăla într-o
raclă de lemn, înlănţuit în partea stângă. Racla a fost umplută cu ciment alchimic
care a fost lăsat să se întărească, apoi a fost răsturnată… aşa că, înţelegi
dumneata, toată partea stângă a omului a fost încastrată în piatră, din cap până-n
picioare. A fost răsturnat şi lăsat să moară în vistieria lui Requin. Requin cobora
zilnic acolo şi îi turna apă pe gât, silindu-l să bea. Mădularele sale prinse în
piatră putreziră s-au descompus şi l-au îmbolnăvit. Omul a murit încet, înfometat
şi mâncat de cangrenă, întemniţat în cea mai oribilă modalitate de tortură de care
am auzit în viaţa mea. Aşa că mă vei ierta, spuse ea, apucându-l cu blândeţe de
braţ pe Jean şi conducându-l spre fereastra din stânga, atunci când îţi voi spune
că Requin este un client pe care am de gând să-l tratez cu toată buna-credinţă
până când Preabuna Doamnă îmi va smulge sufletul din mormanul ăsta bătrân de
oase.
— Dar cine a spus că Requin trebuie să afle?
— Domnule De Ferra, nu aş risca niciodată ca el să afle aşa ceva. Niciodată.
— Şi totuşi, o mică atenţie…
— Ai auzit, îl întrerupse Gallardine, ce se întâmplă cu cei prinşi că trişează în
turnul lui, domnule De Ferra? Le retează mâinile, apoi îi azvârle pe caldarâmul
de dedesubt şi le anunţă rudele sau partenerii că trebuie să facă curat după leşuri.
Şi ce s-a întâmplat cu ultimul om care a provocat o bătaie în Turnul Păcatului şi
a vărsat sânge? Requin a pus să fie legat de o masă. Un vraci i-a tăiat rotulele şi a
turnat furnici roşii în răni, apoi rotulele i-au fost prinse la loc cu sfoară. Omul i-a
implorat să-i taie beregata, însă rugămintea nu i-a fost ascultată. Requin este o
putere în sine. Arhontele nu se poate atinge de el de teamă să nu-i supere pe
Priori, iar Priorii îl socotesc mult prea folositor pentru a-i întoarce spatele. De
când Selendri a fost cât pe ce să moară, omul a devenit un artist al cruzimii, fără
pereche în acest oraş. Nu există nici o răsplată pe pământul ăsta care să mă facă
să-l provoc.
— Iau tot ceea ce spuneţi în serios, doamnă. Deci nu se poate să reducem
cumva la minimum implicarea dumneavoastră? Să ne oprim la un plan general al
mecanismelor din vistierie, o schiţă, în linii cât se poate de mari? Genul de lucru
care nu ar putea fi niciodată legat de dumneavoastră?
— Nu m-ai ascultat cum trebuie. Scutură din cap şi îi făcu semn către
fereastra din stânga. Hai să te întreb altceva, domnule De Ferra. Poţi vedea Tal
Verrar-ul de la această fereastră?
Jean se apropie mai mult ca să privească prin ochiul de geam. Acesta era
îndreptat spre miazăzi, dincolo de vârful apusean al Semilunii Meşteşugarilor,
prin portul şi apa alb-argintie şi scânteietoare a Bazinului Navelor de Război.
Acolo se afla ancorată flota arhontelui, apărată de ziduri înalte şi de catapulte.
 — Da, arată… foarte frumos, zise Jean.
— Nu-i aşa? Şi-acum iată ce am de spus în încheiere. Ce ştii dumneata despre
contragreutăţi?
— Nu pot spune că ştiu…
În acea clipă, breslaşa-şefă trase de unul dintre cablurile de piele ce atârnau
din tavan.
Primul semn că podeaua se deschisese sub picioarele lui Jean fu felul în care
panorama Tal Verrar-ului păru să se îndrepte deodată spre tavan; simţurile sale
căutară grabnic să priceapă ce însemna asta şi fură zăpăcite o clipă până ce
stomacul său interveni, confirmându-i cu greaţă că nu panorama era cea care se
mişca.
Jean plonjă prin podea şi se izbi de o platformă dură şi pătrată, suspendată de
colţuri chiar sub casa lui Gallardine, prin lanţuri de fier. La început, se gândi că
era un fel de lift… până când acesta plonjă spre strada aflată la vreo doisprezece
metri mai jos.
Lanţurile zornăiră şi simţi cum îi vâjâie aerul pe la urechi; căzu cu faţa în jos
şi îşi încleştă degetele de platformă. Acoperişurile, căruţele şi caldarâmul se
năpustiră spre el, şi Jean îşi luă inima în dinţi pentru durerea cruntă ce avea să
vină; însă aceasta nu veni. Platforma încetini cu o delicateţe de neînchipuit:
moartea sigură se preschimbă în posibilă vătămare şi apoi în simplă stânjeneală.
Coborârea se sfârşi la un metru şi ceva deasupra străzii, când lanţurile din stânga
lui Jean rămaseră bine întinse, pe când celelalte se destinseră. Platforma se
aplecă hurducându-se şi îl trânti jos, pe caldarâm.
Jean se ridică în picioare şi trase adânc aer în piept, cu recunoştinţă; strada se
învârtea uşor în jurul său. Se uită în sus şi văzu că platforma era trasă iute de
lanţuri în poziţia sa iniţială. Cu o secundă înainte să se fixeze în partea inferioară
a podelei lui Gallardine, un obiect mic şi strălucitor se rostogoli prin trapa de
deasupra. Jean izbuti să se ferească şi să-şi acopere faţa chiar înainte ca cioburile
şi licoarea din sticla spartă de coniac să-l împroaşte.
Îşi şterse din păr nişte Austershalin de Prune Albe în valoare de câţiva solari
buni şi se ridică în picioare, împleticindu-se şi blestemând, cu ochii holbaţi.
— O zi bună, domnule. Staţi puţin, nu-mi spuneţi. Lăsaţi-mă să ghicesc.
Breslaşa-şefă nu v-a acceptat propunerea?
Zăpăcit, Jean văzu un vânzător de bere surâzător la câţiva paşi în dreapta sa,
sprijinindu-se de zidul unei clădiri cu două caturi, închise şi cât se poate de
obişnuite. Omul semăna cu o sperietoare de ciori bronzată şi purta o pălărie de
piele, cu boruri largi, care îi alunecase odată cu trecerea timpului până ce
ajunsese să îi atingă umerii osoşi. Bătea darabana cu degetele unei mâini într-un
butoi masiv pe roţi, de care erau prinse cu lanţuri lungi câteva halbe de lemn.
 — Ăă, ceva de genul ăsta, zise Jean. O secure îi alunecă de sub haină şi zornăi
pe caldarâm. Roşu la faţă, se aplecă, o recuperă şi o făcu să dispară din nou.
— S-ar putea să vi se pară că sunt oportunist, şi încă pe bună dreptate,
domnule. Însă arătaţi ca un om căruia i-ar prinde bine ceva de băut. Ceva de băut
care să nu se facă ţăndări de caldarâm şi să fie cât pe ce să vă spargă capul, vreau
să zic.
— Oare? Ce-ai acolo?
— Jaf, domnule. În caz că aţi auzit de ea, este o specialitate verrari, şi dacă aţi
băut aşa ceva în Talisham e ca şi cum nu aţi fi băut deloc. Nu am nimic cu
talishanii, desigur. Ba chiar am rude pe-acolo, să ştiţi.
Jaful era o bere neagră şi densă, dreasă de obicei cu câteva picături de ulei de
migdale. Era aproape la fel de tare ca majoritatea vinurilor. Jean încuviinţă.
— O halbă plină, te rog.
Vânzătorul de bere desfăcu cepul de la butoi şi umplu una dintre halbe cu o
licoare aproape neagră. I-o dădu lui Jean cu o mână şi puse capacul la loc cu
cealaltă.
— Să ştiţi că face asta de câteva ori pe săptămână.
Jean dădu pe gât berea caldă, lăsând gustul de drojdie şi de nuci să îi coboare
pe gâtlej.
— De câteva ori pe săptămână?
— Îşi pierde puţintel răbdarea cu unii vizitatori. Nu aşteaptă să termine
conversaţia cu toate politeţurile obişnuite, însă cred că aţi aflat deja asta.
— Mmm-hmmm. Nu-i rea deloc chestia asta.
— Vă mulţumesc din suflet, domnule. O centiră pentru halbă… vă
mulţumesc, vă mulţumesc din suflet. Afacerile merg bine aici, cu oamenii care
cad prin podeaua doamnei Gallardine. De obicei încerc să ocup acest loc în caz
că mai pică vreun client sau doi. Îmi pare foarte rău că nu aţi avut o întrevedere
fructuoasă.
— Fructuoasă? Păi, se prea poate să fi scăpat de mine mai devreme decât mă
aşteptam, dar cred că am obţinut ce îmi propusesem. Jean dădu pe gât ce mai
rămăsese din bere, se şterse la gură cu mâneca şi dădu halba înapoi. Tot ce-am
vrut să fac a fost să sădesc o sămânţă pentru viitor.
 CAPITOLUL PATRU

Alianţe oarbe

— Domnule Kosta, vă rog să înţelegeţi. De ce v-aş ascunde ceva? Dacă vă

puteam oferi un leac, asta ar fi însemnat ceva mai mulţi galbeni în buzunarul
meu, nu-i aşa?
Therese cea Palidă, consilier în otrăvuri, avea un salon destul de confortabil în
care discuta afaceri confidenţiale cu clienţii săi. Locke şi Jean şedeau cu
picioarele încrucişate pe perne mari şi moi, ţinând în mâini ceşcuţe de porţelan
cu cafea groasă jereshti (fără a bea însă din ele). Therese cea Palidă era o vadrană
serioasă şi cu privirea de gheaţă, la vreo treizeci de ani; părul ei, de culoarea
pânzelor de corabie noi, îi sălta pe gulerul hainei negre de catifea, pe când
aceasta măsura camera în lung şi-n lat, în faţa oaspeţilor săi. Garda sa de corp, o
femeie verrari bine îmbrăcată, la a cărei cingătoare atârnau o spadă cu apărătoare
dantelată şi o bâtă de lemn lăcuit, se sprijinea de perete lângă singura uşă…
încuiată acum… a camerei, tăcută şi cu ochii în patru.
— Sigur că înţeleg, făcu Locke. Iertaţi-mă, doamnă, dar nu prea sunt în apele
mele. Sper că puteţi înţelege situaţia în care ne aflăm: otrăviţi, se pare, fără vreo
cale de a şti sigur, iar despre obţinerea unui antidot nici nu încape vorbă.
— Da, domnule Kosta. Vă aflaţi într-o poziţie neplăcută, într-adevăr.
— Este a doua oară când sunt otrăvit ca să fiu obligat să fac ceva. Prima oară
am avut noroc şi am scăpat cu bine.
— Păcat că este un mijloc atât de eficient de a ţine pe cineva în frâu, nu
credeţi?
— Nu-i nevoie să fiţi atât de mulţumită când spuneţi asta, doamnă!
— Of, haideţi, domnule Kosta. Să nu credeţi că nu vă compătimesc.
Therese cea Palidă îşi ridică mâna stângă, arătându-le o colecţie de inele şi de
cicatrice alchimice, iar Locke fu surprins să vadă că inelarul lipsea.
— Un accident provocat de neatenţie, pe când eram doar ucenică şi lucram cu
ceva neiertător. Am avut zece bătăi de inimă la dispoziţie ca să aleg între deget şi
viaţă. Din fericire, aveam la îndemână un satâr. Ştiu ce înseamnă să guşti din
roadele meseriei mele, domnilor. Ştiu ce înseamnă să te simţi bolnav, îngrijorat
şi deznădăjduit, aşteptând să vezi ce urmează.
 — Desigur, zise Jean. Iertaţi-l pe partenerul meu. Numai că… ei bine,
măiestria cu care se pare că am fost otrăviţi ne-a lăsat să sperăm la o soluţie la fel
de miraculoasă.
— Una dintre regulile noastre spune că întotdeauna este mai uşor să otrăveşti
pe cineva decât să-l tămăduieşti. Therese îşi frecă uşor ciotul degetului lipsă, un
gest care părea să fie mai degrabă un tic nervos. Antidoturile sunt sunt nişte
lucruri de fineţe; în multe cazuri, se folosesc chiar otrăvuri. Nu există nici un
panaceu, nici un leac universal, nici un dezinfectant care să poată contracara
toate veninurile cunoscute în meseria mea. Şi de vreme ce substanţa pe care o
descrieţi pare, într-adevăr, să fie brevetată, mai degrabă v-aş tăia beregatele decât
să experimentez antidoturi pe pielea dumneavoastră. Ar putea să vă prelungească
chinul sau chiar să înrăutăţească efectul substanţei prezente deja în sânge.
Jean îşi luă bărbia în mână şi îşi aruncă privirea prin salon. Therese decorase
un perete cu un altar închinat lui Gandolo cel gras şi viclean, Stăpânul Banilor şi-
al Negoţului, părintele ceresc al afacerilor lumeşti. Pe peretele opus, se afla un
altar închinat lui Aza Guilla cea acoperită cu văl, Doamna Îndelungatei Tăceri,
Zeiţa Morţii.
— Însă aţi spus că există substanţe care lâncezesc în victime, precum cea cu
care se presupune că am fost otrăviţi noi. N-ar putea asta să mai restrângă cercul
leacurilor posibile?
— Există asemenea substanţe, într-adevăr. Esenţa de trandafir din amurg zace
în trup câteva luni şi omoară nervii, dacă victima nu-şi ia antidotul în mod
regulat. Albul-de-uscat anihilează substanţele hrănitoare din mâncare şi băutură;
victimele se pot îndopa cât poftesc şi tot se vor topi văzând cu ochii. Praful de
anuella face ca victima să sângereze prin piele după săptămâni bune de la
inhalare. Însă nu pricepeţi care este problema? Trei otrăvuri lente, trei mijloace
complet diferite de a face rău. Un antidot pentru o otravă din sânge, să zicem, ar
putea foarte bine să vă omoare dacă otrava din cazul vostru acţionează altfel.
— La naiba! făcu Locke. Bine, atunci. Mi-e jenă să aduc asta în discuţie, dar
Jerome mi-a spus că ar mai fi o posibilitate…
— Bezoari, explică Jean. Am citit foarte multe despre ei, când eram mic.
— Din păcate, bezoarii sunt un mit. Therese îşi împreună mâinile în faţă şi
oftă. Doar un basm, precum Cei Zece Trădători Cinstiţi, Sabia ce Mănâncă
Inimi, Goarna din Therim Pel şi toate celelalte bazaconii fermecătoare. Sunt
sigură că am citit aceleaşi cărţi, domnule De Ferra. Îmi pare rău. Pentru a putea
extrage pietre fermecate din burţile dragonilor, ar trebui să avem nişte dragoni vii
pe undeva, nu-i aşa?
— Într-adevăr, nu se găsesc prea uşor.
— Dacă vreţi ceva miraculos şi costisitor, spuse Therese, v-aş mai putea
sugera o cale, totuşi.
— Orice… făcu Locke.
— Magii-Juruiţi din Karthain. Am auzit din surse credibile că ei au mijloace
de a combate otrăvuri atunci când alchimiştii dau greş. Pentru cei care îşi pot
permite preţurile lor piperate, în orice caz.
— … În afară de asta, bombăni Locke.
— Of, făcu Therese, cu un soi de convingere resemnată. Deşi nu mă lasă
sufletul şi nici punga să vă expediez de-aici fără o soluţie, mă tem că nu pot face
mai mult pentru dumneavoastră, având în vedere cât de puţine informaţii avem.
Sunteţi absolut siguri că otrăvirea s-a petrecut de curând?
— Azi-noapte, doamnă, a fost primul prilej pe care l-a avut… călăul nostru.
— Atunci, tot ce pot să vă sfătuiesc este să rămâneţi cât se poate de folositori
pentru acest individ şi astfel veţi câştiga probabil câteva săptămâni sau luni de
siguranţă. În acest timp, prin cine ştie ce noroc, aţi putea face rost de mai multe
informaţii cu privire la substanţa respectivă. Priviţi şi ascultaţi cu mare băgare de
seamă, doar-doar veţi obţine şi alte indicii. Întoarceţi-vă la mine cu informaţii
ceva mai exacte şi eu voi porunci oamenilor mei să vă primească la orice oră, fie
zi sau noapte, şi voi vedea cu ce vă pot ajuta.
— Vă suntem recunoscători, doamnă, zise Locke.
— Of, sărmanii mei domni! Mă voi ruga să aveţi noroc. Ştiu că veţi trăi o
vreme cu o greutate pe suflet… şi, în caz că nu veţi găsi nici o soluţie la timp, vă
pot oferi celelalte servicii ale mele. Cum se zice, azi joacă ursul la voi, mâine va
juca la noi.
— Sunteţi o femeie de afaceri pe gustul nostru, rosti Jean, ridicându-se în
picioare. Puse pe masă ceşcuţa de cafea, lăsând alături un solari de aur. Vă
suntem recunoscători pentru timpul şi ospitalitatea acordate.
— Nu face nimic, domnule De Ferra. Să înţeleg că sunteţi gata de plecare?
Locke se ridică şi îşi aranjă haina lungă. El şi Jean dădură din cap,
încuviinţând.
— Foarte bine. Valista vă va conduce pe acelaşi drum pe care aţi venit. Îmi
cer iertare încă o dată pentru legăturile de la ochi, dar… unele măsuri de
precauţie sunt necesare, atât pentru binele dumneavoastră, cât şi pentru al meu.
Poziţia exactă a salonului lui Therese cea Palidă era secretă, ascunsă undeva
printre sutele de prăvălii, cafenele, cârciumi şi case respectabile din labirintul de
străzi al Galeriilor de Smarald, unde atât lumina soarelui, cât şi cea a lunii erau
filtrate prin verdele marin mângâietor al cupolelor de Sticlă-străveche, care se
încrucişau şi se înghesuiau deasupra cartierului.
Oamenii lui Therese îi aduceau potenţialii clienţi legaţi la ochi, printr-o
întortocheată serie de coridoare. Tânăra înarmată se dădu la o parte din uşă, cu o
pereche de legături în mână.
— Vă înţelegem pe deplin, rosti Locke. Şi nu vă temeţi. Ne-am cam obişnuit
să fim duşi de nas prin întuneric.

Locke şi Jean se mai furişară prin Savrola încă vreo două nopţi, cu ochii în
patru pe fiecare acoperiş şi pe fiecare alee, însă nici Magii-Juruiţi şi nici oamenii
arhontelui nu mai ieşiră în faţă să-şi facă simţită prezenţa. Erau urmăriţi şi
observaţi de câteva grupuri de bărbaţi şi de femei; asta era limpede. Locke
bănuia că aceştia erau oamenii lui Requin, care fuseseră instruiţi să se lase văzuţi
îndeajuns pentru ca Locke şi Jean să stea ca pe ace.
În cea de-a treia noapte, hotărâră că era momentul să se întoarcă la Turnul
Păcatului şi să facă pe vitejii. Gătiţi în veşminte de câteva sute de solari fiecare,
păşiră pe covorul roşu de catifea şi strecurară volani de argint în mâinile
străjerilor de la uşă, în timp ce o mulţime considerabilă de anonimi bine
îmbrăcaţi stăteau pe-aproape, pândind o fărâmă de indulgenţă socială.
Printre aceştia, ochiul format al lui Locke îi dibui de îndată pe „impostori‖…
bărbaţi şi femei cu dinţii stricaţi, traşi la faţă şi cu priviri mai precaute decât
restul mulţimii, îmbrăcaţi în haine de seară care nu păreau prea bine croite,
purtând accesorii sau culori nepotrivite. Oamenii Potriviţi ai lui Requin, ieşiţi să
petreacă la Turnul Păcatului, drept răsplată pentru vreo treabă bine făcută. Aveau
să fie lăsaţi înăuntru la momentul potrivit, însă nu aveau să treacă de cel de-al
doilea cat. Prezenţa lor nu făcea decât să sporească aura turnului; un prilej pentru
cei puternici şi buni de a se amesteca împreună cu cei murdari şi primejdioşi.
— Domnii Kosta şi de Ferra, zise unul dintre uşieri, bine aţi revenit!
Când uşile largi se dădură în lături către Locke şi Jean, un val de zgomot,
căldură şi mirosuri se revărsă asupra lor în noapte… parfumul familiar al
decadenţei.
Primul cat era aproape pustiu, în schimb cel de-al doilea era ticsit dintr-un
capăt în celălalt de o mare de trupuri şi de straie scumpe. Mulţimea începea de pe
trepte, iar Locke şi Jean fură nevoiţi să dea din coate şi să apeleze la ameninţări
pentru a-şi croi drum prin această harababură.
— În numele lui Perelandro, ce naiba se petrece aici? îl întrebă Locke pe un
bărbat înghesuit în el.
Omul se răsuci spre el, rânjind entuziasmat.
— Spectacol în cuşcă!
În centrul celui de-al doilea cat, se afla o cuşcă de aramă ce putea fi coborâtă
din tavan, fixându-se în nişte deschizături din podea şi creând astfel un cub solid
cu latura de vreo şase metri. În această seară, cuşca era acoperită şi cu o plasă
foarte fină… nu, se corectă Locke, cu două straturi de plasă, una înăuntru şi alta
în afara cuştii. Câţiva clienţi norocoşi ai Turnului Păcatului, aleşi pe sprânceană,
urmăreau totul de la nişte mese înălţate pe pereţii exteriori; nu mai era loc de stat
în picioare decât pentru vreo sută de persoane.
Locke şi Jean îşi croiră drum prin mulţime în sens contrar acelor de ceasornic,
încercând să se apropie îndeajuns ca să vadă în ce consta spectacolul. Freamătul
înfundat al glasurilor îi înconjură, mai agitat decât îl auzise Locke vreodată între
aceste ziduri. Însă, pe când el şi Jean se apropiau de cuşcă, îşi dădu deodată
seama că zgomotul nu venea doar dinspre mulţime.
Ceva de mărimea unei vrăbii bătea din aripi în plasă şi bâzâia mânios, un
zumzet ce trimise pe şira spinării lui Locke un fior rece, de frică animalică.
— Să fiu al naibii, este o viespe-stilet! îi şopti el lui Jean, care încuviinţă
viguros.
Locke nu avusese niciodată neplăcerea de a întâlni personal o asemenea
insectă. Aceste gângănii erau o adevărată năpastă în insulele tropicale, aflate la
câteva mii de kilometri distanţă în răsărit, mult dincolo de Jerem, Jeresh şi
ţinuturile prezentate pe majoritatea hărţilor therine. Cu ani în urmă, Jean
descoperise o poveste înspăimântătoare despre aceste lighioane într-una dintre
cărţile sale de filosofia naturii şi le-o citise cu voce tare celorlalţi Ticăloşi
Gentilomi, stricându-le somnul pentru câteva nopţi.
Li se spunea viespi-stilet ca urmare a mărturiilor puţinilor oameni care
supravieţuiseră înţepăturilor lor. Erau mari cât nişte păsări cântătoare, colorate
într-un roşu aprins, iar abdomenele lor, terminate cu ac, erau mai lungi decât
degetul mijlociu al unui om în toată firea. În oricare dintre oraşele-state therine,
persoanele care deţineau o matcă de viespi-stilet erau osândite la moarte, de
teamă că arătările şi-ar fi putut stabili un avanpost pe pământ therin. Se zicea că
stupii lor ar fi mari cât o casă.
Un tânăr fanda şi se unduia în interiorul cuştii, purtând doar o tunică de
mătase, pantaloni de bumbac şi cizme cu carâmb jos. Nu avea alte arme sau
pavăză, în afară de nişte mănuşi de protecţie din piele groasă; acestea erau legate
de nişte apărători care îi protejau braţele, iar el îşi ţinea mâinile ridicate în faţă ca
un boxer. Cu asemenea mănuşi, era limpede că un om putea nădăjdui să lovească
sau să zdrobească o viespe-stilet… însă trebuia să fie foarte rapid şi foarte sigur
pe el.
Pe o masă din cealaltă parte a cuştii, se afla un bufet masiv din lemn cu zeci
de colivii închise cu plasă, câteva dintre ele fiind deja deschise. Restul, dacă era
să judeci după zgomot, erau ticsite cu viespi-stilet întărâtate la culme, care abia
aşteptau să li se dea drumul.
— Jupân Kosta! Jupân de Ferra!
Strigătul acoperise zgomotul mulţimii, dar, chiar şi aşa, era greu să vezi de
unde vine. Locke fu nevoit să se uite primprejur de câteva ori înainte să
identifice sursa… Maracosa Durenna, care le făcea cu mâna de la una dintre
mesele de pe peretele opus.
Părul ei negru era prins la spate, într-un soi de evantai în jurul unei podoabe
de argint sclipitor, şi femeia fuma o pipă de argint încovoiată, lungă cât braţul
său. Brăţările din fier alb şi jad îi alunecară pe încheietura mâinii ei stângi, când
le făcu semn lui Locke şi Jean, din cealaltă parte a încăperii. Aceştia se priviră,
ridicând din sprâncene, dar începură să-şi croiască drum prin mulţime şi în
curând ajunseră la masa ei.
— Pe unde aţi umblat în ultimele nopţi? Izmila nu s-a simţit prea bine, însă eu
m-am preumblat pe-aici cu tot felul de jocuri în minte.
— Ne cerem iertare, doamnă Durenna, făcu Jean. Afacerile ne-au ţinut
ocupaţi altundeva. Câteodată, oferim consultanţă ca liber-profesionişti unor
clienţi… foarte exigenţi.
— Am făcut o scurtă călătorie pe apă, adăugă Locke.
— Negocieri cu privire la cotări de cidru de pere, spuse Jean.
— Am primit recomandări excelente din partea unor foşti asociaţi, zise Locke.
— Cotări de cidru de pere? Vai, în ce afaceri romantice şi primejdioase
sunteţi implicaţi… Şi sunteţi la fel de iscusiţi la cotări de acţiuni precum sunteţi
la Caruselul Hazardului?
— E de la sine înţeles, făcu Jean, altfel nu am avea fondurile necesare ca să
jucăm Caruselul Hazardului.
— În acest caz, ce-aţi zice de o demonstraţie? Duelul din cuşcă. Care dintre
participanţi credeţi că are perspective mai fericite în viitorul apropiat?
În cuşcă, viespea-stilet liberă se năpusti spre tânăr, care o doborî şi o strivi sub
cizmă cu un trosnet zemos şi puternic. Majoritatea celor din mulţime îl
ovaţionară.
— Se pare că este prea târziu pentru ca părerea noastră să mai conteze, într-un
fel sau altul, zise Locke. Sau a mai rămas ceva din spectacol?
— Spectacolul de-abia a început, jupâne Kosta. Stupul acela are 120 de
colivii. Un mecanism automat deschide uşile, de cele mai multe ori la
întâmplare. Ar putea avea de înfruntat una; ar putea avea de înfruntat şase odată.
Captivant, nu-i aşa? Nu poate ieşi din acea cuşcă, până ce nu are 120 de viespi
moarte la picioare sau…
Sublinie cele spuse trăgând adânc din pipă şi ridicându-şi sprâncenele.
— Cred că a omorât opt până acum, încheie ea.
 — A, făcu Locke. Ei bine… dacă ar trebui să aleg, aş merge pe mâna
băiatului. Puteţi să spuneţi că sunt optimist.
— Într-adevăr. Scoase pe nas două fuioare de fum ca două cascade cenuşii şi
surâse. Eu aş paria pe viespi. Punem rămăşag? Două sute de solari eu, câte o sută
de la fiecare dintre voi?
— Ca tot omul, pot spune că îmi sunt dragi rămăşagurile, dar haideţi să
întrebăm ce părere are tot omul… Jerome?
— Dacă vă face plăcere, doamnă, pungile noastre de bani sunt la dispoziţia
dumneavoastră.
— Ce izvor de graţioase minciuni mai sunteţi şi voi doi! Făcu semn unuia
dintre oamenii lui Requin şi cei trei cerură jetoane din contul lor. Primiră patru
beţişoare de lemn, gravate cu zece inele fiecare. Crupierul le însemnă numele pe
o tăbliţă şi trecu mai departe; ritmul în care se făceau pariuri în încăpere se
intensifică.
În cuşcă, două insecte întărâtate şi mai abitir se strecurară afară pe uşiţe şi îşi
luară zborul către tânăr.
— V-am spus oare că moartea unei viespi pare să le întărâte pe celelalte până
înnebunesc de furie? făcu Durenna, aşezând cele două beţişoare pe măsuţa din
faţa ei. Adversarele băiatului vor deveni din ce în ce mai mânioase, pe măsură ce
lupta avansează.
Perechea care zbura momentan în cuşcă părea deja destul de mânioasă; băiatul
ţopăia de colo colo, ca să-şi protejeze spatele şi flancurile.
— Fascinant, rosti Jean, făcând câteva semne cu mâna, în codul său, pe când
îşi lungea gâtul ca să vadă mai bine duelul. Erau câteva nuanţe mai deosebite în
mesajul relativ limitat al lui Jean, însă Locke izbuti în cele din urmă să îi
priceapă sensul:
„Chiar trebuie să stăm şi să asistăm la chestia asta cu ea?‖
Locke tocmai se pregătea să răspundă când simţi pe umărul stâng o greutate
familiară.
— Jupâne, Kosta, zise Selendri, înainte ca Locke să apuce să se întoarcă. Unul
dintre Priori doreşte să vă vorbească, la cel de-al şaselea cat. O chestiune
măruntă. Ceva privitor la… trucuri cu cărţi. A spus că veţi înţelege despre ce este
vorba.
— Doamnă, spuse Locke, ăă, aş fi foarte bucuros să vă însoţesc. Îi puteţi
transmite că voi veni în scurt timp?
— Am o idee mai bună, zise ea cu o jumătate de zâmbet ce nu-i clinti deloc
partea distrusă a feţei. Vă pot escorta chiar eu, ca să vă uşurez drumul.
Locke surâse, de parcă ea i-ar fi citit gândurile, şi se răsuci către doamna
Durenna desfăcând braţele a scuză.
 — Vă învârtiţi prin cercuri foarte interesante, jupâne Kosta. Aţi face bine să
vă grăbiţi; Jerome poate avea grijă de pariul dumitale şi să bea ceva cu mine.
— O plăcere neaşteptată, rosti Jean, făcându-i semn deja unui ospătar pentru a
comanda băutura respectivă.
Selendri nu mai irosi nici o clipă; se răsuci pe călcâie şi intră în mulţime,
croindu-şi drum către scările din cealaltă parte a încăperii circulare. Mergea
repede, cu mâinile împreunate în faţă ca într-o rugăciune, şi gloata îi făcea loc în
mod aproape miraculos. Locke grăbi pasul în urma ei, având grijă să nu fie prins
de mulţimea care se închidea în spatele său ca o colonie de creaturi marine,
deranjate pentru scurt timp din treburile lor. Paharele se ciocneau, straturi
zdrenţuite de fum se învârteau prin aer şi viespile zumzăiau.
Pe scări, până la cel de-al treilea cat; şi iarăşi, masele de oameni în veşminte
elegante se topiră în faţa majordomului lui Requin. În partea de miazăzi a catului
se afla o zonă de serviciu plină de servitori care se foiau printre rafturile cu sticle
de băutură. În capătul încăperii de serviciu se afla o uşă îngustă de lemn, ce avea
alături o grindă de bronz. Selendri îşi strecură mâna artificială în această grindă
şi uşa se întredeschise, lăsând să se vadă un spaţiu întunecat, puţin mai larg decât
un coşciug. Ea păşi înăuntru prima, se lipi cu spatele de peretele cabinei şi îi făcu
semn să intre.
— Dulapul-ascensor, îi explică ea. Mult mai simplu decât să urci pe scări şi
prin mulţime.
Încăpeau la fix; Jean nu ar fi fost în stare să împartă compartimentul cu ea.
Locke se înghesuise în stânga ei şi îi putea simţi greutatea mâinii de aramă
apăsându-l pe spate. Ea îşi întinse cealaltă mână pe lângă el şi închise uşa
compartimentului. Rămaseră închişi în întunericul cald şi Locke conştientiză
deodată mirosurile puternice pe care le emanau… sudoarea sa proaspătă şi
parfumul ei feminin de mosc, împreună cu ceva din părul ei, ca fumul unui
buştean de pin aprins. Lemnos, furnicător, deloc neplăcut.
— Ei bine, rosti el încet, ăsta-i locul unde aş suferi un accident, nu-i aşa?
Dacă ar fi să sufăr un accident…
— Nu ar fi un accident, jupâne Kosta. Ea îi vorbi la fel de încet, de parcă ar fi
fost vreo regulă a locului. Însă nu, nu vei avea nici un accident la urcare.
Ea se mişcă, iar el auzi păcănitul unui mecanism în peretele din dreapta. O
clipă mai târziu, pereţii compartimentului se zgâlţâiră şi un scârţâit slab se auzi
de deasupra.
— Nu vă place de mine, zise Locke într-o doară.
Urmă o tăcere scurtă.
— Am cunoscut mulţi trădători la viaţa mea, dar nici unul atât de meşteşugit
la vorbă, rosti ea, în cele din urmă.
 — Numai cei care iniţiază trădarea sunt trădători, spuse Locke, pe un ton uşor
ofensat. Eu nu caut altceva decât să plătesc o poliţă pentru o nedreptate din
trecut.
— Fireşte că raţionalizezi totul, şopti ea.
— V-am jignit cu ceva.
— Poţi să-i zici cum vrei.
Locke se concentră furios pe tonul următoarelor cuvinte. În beznă, cu spatele
la ea, glasul avea să-i fie detaşat de toate semnele de pe chip şi de toate ticurile
sale. Nu va mai avea vreodată la îndemână condiţii mai propice. Ca un alchimist,
amestecă minciuni îndelung exersate în compusul emoţional dorit… regret,
fâstâceală, dor.
— Dacă v-am jignit cu ceva, doamnă… aş retrage orice am spus sau aş repara
orice am făcut. Un scurt moment de şovăială, întocmai ce trebuia pentru a
transmite sinceritate. Arma cea mai de încredere din arsenalul său verbal. Aş face
asta de îndată ce mi-aţi spune cum, numai de mi-aţi oferi prilejul necesar.
Ea se foi uşor lângă el; pentru o clipită, mâna de bronz apăsă mai puternic.
Locke închise ochii şi le porunci urechilor, pielii şi instinctelor sale animalice să
surprindă orice indiciu pe care îl oferea întunericul, oricât de mărunt ar fi fost
acesta. Oare ea dispreţuia îndurarea sau tânjea după ea? Simţea bătăile puternice
ale propriei inimi şi îi putea auzi pulsul slab în tâmple.
— Nu este nimic de retras sau de reparat, replică ea, cu glas şoptit.
— Aproape că îmi doresc să fi fost ceva. Ca să vă iau o piatră de pe suflet.
— Nu ai cum. Oftă. Nu ai avea cum.
— Şi nici nu m-aţi lăsa să încerc măcar?
— Vorbeşti la fel cum faci trucurile cu cărţi, jupâne Kosta! Mult prea
îndemânatic. Mă tem că s-ar putea să fii chiar mai bun la ascuns lucruri cu vorba
decât cu mâinile. Dacă ţii neapărat să ştii, doar posibila dumitale întrebuinţare
împotriva celui care v-a angajat m-a determinat să fiu de acord cu lăsarea
dumitale în viaţă… atât, şi nimic altceva.
— Nu vreau să îţi fiu duşman, Selendri. Nu vreau nici măcar să te necăjesc.
— Vorbele sunt ieftine. Ieftine şi fără noimă.
— Nu pot… Încă o pauză bine chibzuită. Locke era grijuliu precum un
maestru sculptor trasând riduri la ochii unei statui de piatră. Uite ce-i, poate că
sunt meşteşugit la vorbă. Nu pot vorbi altfel, Selendri. Repetarea numelui ei era
ca o dorinţă nestăpânită, aproape ca o vrajă. Mult mai intimă şi mai eficientă
decât titlurile. Sunt ceea ce sunt.
— Şi te mai întrebi de ce, din cauza asta, nu am încredere în tine?
— Mă întreb dacă există ceva în care să ai încredere.
— Nu te încrede în nimeni şi nu vei putea fi trădat, replică ea. Poţi fi
combătut, dar niciodată trădat.
— Hmmm… Locke îşi muşcă limba şi gândi iute: Dar în el ai încredere, nu-i
aşa, Selendri?
— Asta nu-i treaba ta, jupâne Kosta.
Se auzi un zornăit puternic din tavanul dulapului-ascensor. Încăperea se
cutremură încă o dată şi apoi rămase nemişcată.
— Din nou, iertaţi-mă, făcu Locke. Nu-i cel de-al şaselea cat, fireşte. Al
nouălea?
— Al nouălea.
Într-o secundă, ea avea să treacă pe lângă el şi să deschidă uşa. Mai aveau o
singură clipă de intimitate în întuneric. Îşi cântări opţiunile şi aruncă ultima sa
săgeată verbală. Ceva riscant, dar care ar fi putut să o pună pe gânduri.
— Aveam o părere mai proastă despre el, să ştii. Înainte să aflu că este
îndeajuns de înţelept ca să te poată iubi cu adevărat. Încă o pauză, apoi îşi coborî
vocea până ce aceasta se prefăcu în cea mai firavă şoaptă: Cred că eşti cea mai
curajoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată.
Îşi numără bătăile inimii în întuneric până când ea îi răspunse.
— Ce presupunere drăguţă, susură ea, şi în spusele ei era o ironie muşcătoare.
Se auzi un păcănit şi o dâră de lumină galbenă sfâşie bezna, înţepându-i ochii. Îl
împinse hotărâtă, cu mâna sa artificială, dincolo de uşa care se deschisese în
mijlocul biroului luminat de lămpi al lui Requin.
Ei bine, n-are decât să cugete o vreme la ce i-a spus el. O va lăsa pe ea să-i
dea semnalele care să-i indice cum trebuie procedat. Locke nu avea un scop
anume în minte; ar fi fost îndeajuns să îi menţină starea de nesiguranţă, încât să
fie mai puţin dispusă să îi înfigă un cuţit în spate. Şi dacă o parte din el se simţea
rău, deoarece se juca cu sentimentele ei (la naiba, acea parte din el vorbise
rareori înainte!), ei bine… îşi reaminti că putea face ce poftea şi ce voia, cât timp
era Leocanto Kosta. Leocanto Kosta nu era real.
Ieşi din dulapul-ascensor, neştiind dacă izbutise să se convingă pe sine,
darămite pe Selendri.

— Jupâne Kosta! Noul meu partener misterios. Cât de ocupat ai fost!

Biroul lui Requin se afla în aceeaşi neorânduială ca la ultima vizită a lui
Locke. Locke fu încântat să-şi vadă pachetele de cărţi împrăştiate la întâmplare
pe biroul lui Requin sau prin apropiere. Dulapul-ascensor se oprise într-o firidă
din zid, între două tablouri, o firidă pe care Locke sigur nu o observase în timpul
vizitei sale anterioare.
Requin stătea în picioare, privind prin plasa de la uşa balconului, purtând o
redingotă mare şi cafenie, cu pulpane negre. Îşi scărpină bărbia cu o mână
înmănuşată şi se uită pieziş la Locke.
— De fapt, făcu Locke, Jerome şi cu mine am avut parte de câteva zile
liniştite. După cum v-am şi făgăduit, dacă nu mă înşel.
— Nu mă refer doar la ultimele zile. Am făcut cercetările alea referitor la
ultimii doi ani pe care i-aţi petrecut în Tal Verrar.
— Aşa cum şi nădăjduiam. V-aţi lămurit?
— A fost foarte instructiv. Hai să vorbim pe şleau. Partenerul dumitale a
încercat să stoarcă de la Azura Gallardine informaţii privitoare la vistieria mea.
În urmă cu ceva mai mult de un an. Ştii cine-i femeia aceea?
Selendri umbla de colo colo în stânga lui Locke, uitându-se la el peste umărul
drept.
— Desigur. Unul dintre pungaşii de vârf din Breasla Meşteşugarilor. Eu i-am
spus lui Jerome unde o găseşte.
— Şi de unde ştiai că ea a fost cea care mi-a proiectat vistieria?
— Este uluitor câte lucruri poţi afla făcând cinste prin crâşmele
meşteşugarilor şi pretinzând că toate poveştile pe care le auzi sunt nemaipomenit
de fascinante.
— Înţeleg.
— Oricum, căţeaua aia bătrână nu i-a spus nimic.
— Nici nu mă aşteptam să-i spună. Şi s-ar fi mulţumit doar cu atât; nici mie
nu mi-a zis de întrebările pe care i le-a pus el. Însă, acum câteva nopţi, am dat
sfoară în ţară şi am descoperit că un vânzător de bere care se află pe lista mea de
ochi de încredere a văzut la un moment dat pe cineva care corespunde descrierii
partenerului dumitale, căzând din cer.
— Da. Jerome mi-a zis că maestra-breslaş are o metodă unică de a pune capăt
conversaţiilor.
— Ei bine, aseară, Selendri a avut o conversaţie mai lungă cu ea. A fost
îndemnată să-şi aducă aminte tot ce poate cu privire la vizita lui Jerome.
— Îndemnată?
— Financiar, jupâne Kosta.
— A…
— Am aflat, totodată, că le-aţi pus întrebări şi unora dintre găştile mele din
Marina de Argint. Cam în acelaşi timp cu vizita lui Jerome la Maestra-breslaş
Gallardine.
— Da. Am vorbit cu un tip mai în vârstă, pe nume Drava, şi cu o femeie pe
nume… cum o chema…
 — Armania Cantazzi.
— Da, ea este. Vă mulţumesc. O femeie superbă; am încercat să las la o parte
afacerile şi să devenim ceva mai apropiaţi, dar nu a părut să îmi aprecieze
avansurile.
— Armania nici nu avea cum; preferă compania femeilor.
— Asta-i o uşurare. Credeam că mi-am ieşit din formă.
— Te interesa o navă de genul acelora de care vameşii nu află niciodată. Ai
pus la punct câteva lucruri cu oamenii mei şi apoi ai dispărut. De ce?
— Jerome şi cu mine am hotărât, gândindu-ne mai bine, că ar fi mai înţelept
să facem rost de o navă din afara Tal Verrar-ului. Am putea apoi să închiriem pur
şi simplu câteva barje mai mici, ca să transportăm tot ce furăm de la dumneata şi
ca să evităm încurcăturile care s-ar putea ivi dacă am încerca să obţinem un şlep.
— Dacă aş fi avut de gând să mă jefuiesc singur, bănuiesc că v-aş da dreptate.
Şi-acum, în ceea ce-i priveşte pe alchimişti… Am primit informaţii de încredere
cum că aţi fi vizitat câţiva anul trecut. Unii mai respectabili, alţii mai puţin.
— Desigur. Am făcut câteva experimente cu uleiuri-de-foc şi cu acizi pe
mecanisme automate, luate la mâna a doua. M-am gândit că ne-ar putea scuti de
o plictisitoare spargere a încuietorii.
— Şi experimentele au avut succes?
— Această informaţie aş împărtăşi-o cu un angajator, făcu Locke, rânjind.
— Mmmm. Să o lăsăm aşa, pentru moment. Însă se pare că aţi pus ceva la
cale, într-adevăr. Atât de multe activităţi cu totul diferite între ele, care îţi sprijină
povestea. Mai e un singur lucru.
— Care anume?
— Sunt curios. Ce mai făcea bătrânul Maxilan când l-aţi văzut, acum trei
nopţi?
Locke îşi dădu deodată seama că Selendri nu mai umbla de colo colo. Se
aşezase la câţiva paşi în spatele său şi rămăsese neclintită. „Paznicule Strâmb,
dă-mi firul de aur al vorbelor fără noimă şi înţelepciunea de a şti când să mă
opresc din ţesut‖, se gândi el.
— Ăă, păi este un nemernic.
— Asta o ştie toată lumea. Şi un copil de pe stradă mi-ar putea spune asta.
Însă recunoşti că ai fost la Mon Magisteria?
— Am fost. Am avut o întrevedere între patru ochi cu Stragos. Fiindcă tot
veni vorba, omul are impresia că nu i-ai descoperit agenţii infiltraţi în găştile
tale.
— Întocmai cum vreau să creadă. Dar văd că te descurci, nu glumă, Leocanto!
Ce ar putea vrea arhontele Tal Verrar-ului de la tine şi de la Jerome? Şi în toiul
nopţii, pe deasupra? Chiar în noaptea în care noi doi am purtat o discuţie atât de
interesantă…
Locke oftă, pentru a câştiga câteva secunde de gândire.
— Îţi pot spune, rosti el, după ce şovăise cât era prudent să o facă, însă mă
îndoiesc că o să-ţi placă.
— Bineînţeles că nu o să-mi placă. Dar hai s-o auzim, oricum.
Locke oftă. Să se arunce într-o minciună sau să fie aruncat pe fereastră.
— Stragos este cel care ne plăteşte pe mine şi pe Jerome. Intermediarii cu care
am lucrat sunt oamenii lui. El este omul care vrea să-ţi vadă vistieria golită ca o
cămară după un banchet. A socotit că este timpul să pună biciul pe noi.
Chipul lui Requin se încreţi uşor când scrâşni din dinţi, ducându-şi mâinile la
spate.
— V-a spus asta cu gura lui?
— Da.
— Ce respect deosebit trebuie să vă poarte, dacă a ajuns să vă informeze
personal cu privire la afacerile sale! Şi dovada?
— Ei bine, eu am cerut o depoziţie scrisă şi semnată cu privire la planurile
sale de a te perpeli la foc mic, şi el a fost destul de drăguţ încât să-mi dea una,
dar, neîndemânatic cum sunt… am pierdut-o pe drum, când veneam încoace!
Locke se răsuci spre stânga şi se încruntă. Putea să vadă că Selendri îl urmăreşte
cu privirea, ţinându-şi mâna cea bună pe ceva aflat sub jachetă. La naiba, dacă nu
mă crezi, pot sări chiar acum pe fereastră, ca să nu mai pierdem timpul aiurea.
— Nu… nu-i cazul să îţi împrăştii creierii pe caldarâm… nu încă. Requin
ridică o mână. Totuşi, este neobişnuit pentru cineva în poziţia lui Stragos să
discute direct cu agenţi care sunt probabil plasaţi, ăă, destul de jos în ierarhia sa
şi în ochii săi. Fără supărare.
— Nici o supărare. Dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, aş spune că Stragos
este nerăbdător dintr-un motiv anume. Bănuiesc că vrea să vadă mai repede
rezultatele. Şi… sunt destul de sigur că Jerome şi cu mine nu vom supravieţui,
odată ce îi îndeplinim sarcina. Este singura variantă rezonabilă.
— Da, bănuiesc că l-ar scuti şi de nişte bani pierduţi. Cei de teapa lui Stragos
ţin întotdeauna mai mult la aur decât la vieţile oamenilor. Requin îşi trosni
degetele sub mănuşile sale subţiri de piele. Cea mai nenorocită chestie în treaba
asta este că se leagă totul. Eu am o regulă de căpătâi… dacă ai o ghicitoare la
care răspunsurile sunt elegante şi simple înseamnă că cineva încearcă să te
fraierească.
— Singura întrebare pe care o mai am, interveni Selendri, este de ce ar discuta
Stragos personal cu voi, când ştie prea bine că l-aţi putea compromite, dacă aţi
fi… determinaţi.
— Mai este un lucru pe care nu dorisem să-l menţionez, rosti Locke, oarecum
fâstâcit. Este o situaţie foarte jenantă pentru mine şi pentru Jerome. Stragos ne-a
dat să bem cidru, în timpul întrevederii noastre. Neîndrăznind să părem prost
crescuţi, am băut destul de mult, iar el susţine că ar fi strecurat otravă în băutură,
o substanţă subtilă şi latentă. O substanţă care ne sileşte să primim un antidot din
mâna lui la intervale regulate sau altfel murim în chinuri. Aşa că acum ne are la
cheremul lui şi, dacă vrem să ne primim antidotul, trebuie să fim sclavii săi mici
şi cuminţi.
— Un truc vechi, făcu Requin. Vechi şi sigur.
— V-am zis că situaţia este foarte jenantă. Aşa că, vedeţi, are deja la
dispoziţie un mijloc de a se descotorosi de noi după ce ne foloseşte. Sunt convins
că acum se simte foarte încrezător în ceea ce priveşte loialitatea noastră.
— Şi, în aceste condiţii, tot mai vrei să-l trădezi?
— Fii cinstit, Requin. Dacă ai fi în locul lui Stragos, ne-ai mai da antidotul şi
ne-ai mai lăsa liberi? Suntem deja morţi în ochii lui. Aşa că acum am două
răzbunări de dus la bun sfârşit, înainte să mor. Chiar dacă blestematul ăla de
cidru mă dă gata, tot vreau să am parte de o ultimă clipă cu Jerome. Şi vreau ca
arhontele să sufere. Iar dumneata rămâi cel mai potrivit mijloc, prin care îmi pot
îndeplini ambele dorinţe.
— O presupunere rezonabilă, îngână Requin, a cărui atitudine deveni puţin
mai prietenoasă.
— Mă bucur că gândeşti aşa, căci se pare că eu ştiu mai puţin decât credeam
despre urzelile politice din oraşul ăsta. Ce naiba se petrece, Requin?
— Arhontele şi Priorii îşi rânjesc iarăşi colţii unii la alţii. Jumătate dintre
Priori şi-au depozitat părţi importante din averile personale în vistieria mea,
astfel încât iscoadele arhontelui să nu poată afla adevărata măsură a averilor lor.
Golirea vistieriei mele nu numai că i-ar lăsa fără fonduri, dar m-ar mai pune şi pe
mine într-o postură neplăcută. În momentul de faţă, Stragos nu m-ar putea
nicicum scoate din joc, fără să-i dau un motiv foarte serios, de frică să nu
provoace un război civil. Însă, dacă ar plăti pe altcineva să îmi spargă vistieria…
o, da, ar rezolva de minune problema. Eu aş fi ocupat vânându-vă pe voi doi,
Priorii ar vrea să mă vadă tras pe roată şi sfâşiat în patru bucăţi, şi atunci Stragos
ar putea, pur şi simplu…
Requin arătă ce ar fi putut face arhontele, izbind cu un pumn în palma
deschisă şi apăsând cu putere.
— Trăiam cu impresia că arhontele se supune consiliului Priorilor, făcu
Locke.
— Da, teoretic aşa ar trebui. Priorii au o drăguţă de bucată de hârtie care
susţine asta. Stragos are o oaste şi o flotă care îi îngăduie să nu fie de acord.
— Minunat! Şi acum ce-i de făcut?
 — Bună întrebare. Ai rămas fără sugestii, planuri şi trucuri cu cărţi, jupâne
Kosta?
Locke hotărî că sosise momentul ca Leocanto Kosta să pară puţin mai uman.
— Uite cum stă treaba, rosti el. Când angajatorul meu era un anonim care ne
trimitea o pungă cu bani pe lună, ştiam întocmai ce fac. Însă acum se petrece
altceva, au început să iasă cuţite din teci şi dumneata poţi înţelege mai bine unele
lucruri pe care eu nu le pricep. Aşa că spune-mi ce am de făcut, şi eu fac.
— Hmmmm. Stragos. V-a întrebat despre discuţia pe care am purtat-o noi?
— Nici măcar nu a pomenit-o. Nu cred că ştie de ea. Cred că eu şi Jerome am
fi fost oricum săltaţi şi duşi la el în acea noapte.
— Eşti sigur?
— Cât se poate de sigur.
— Zi-mi ceva, Leocanto. Dacă Stragos şi-ar fi dezvăluit identitatea înainte să
apuci să faci trucurile alea cu cărţi în faţa mea… dacă ai fi ştiut că pe el îl trădai,
ai mai fi făcut-o?
— Păi… Locke se prefăcu că se gândeşte puţin. Dacă mi-ar fi plăcut sau dacă
aş fi avut încredere în el, nu pot spune ce-aş fi gândit. Poate că m-aş fi mulţumit
să îi înfig lui Jerome un cuţit în spate şi să lucrez pentru el. Însă… noi suntem ca
nişte şobolani în ochii lui Stragos, nu-i aşa? Suntem nişte gângănii nenorocite.
Stragos este un netrebnic îngâmfat. Crede că ne ştie, pe Jerome şi pe mine. Pur şi
simplu… nu îmi place deloc, chiar de-ar fi să nu pun otrava la socoteală.
— Înseamnă că a vorbit mult cu voi, de vreme ce ţi-a trezit atâta antipatie,
zâmbi Requin. Fie. Dacă vrei să faci parte din organizaţia mea, trebuie să plăteşti
un preţ. Acest preţ este Stragos.
— O, ferească-mă zeii! Ce naiba vrei să spui cu asta?
— Când Stragos va fi fie mort, fie în mâinile mele, vei avea ce doreşti. Un loc
în Turnul Păcatului, să mă ajuţi la jocuri. O leafă. Tot ajutorul pe care ţi-l pot
oferi în privinţa otrăvii. Şi pe Jerome De Ferra văitându-se sub cuţitul tău. Ce
zici: da sau ba?
— Păi, şi cum să fac eu asta?
— Nu vreau să o faci singur. Însă este limpede că Maxilan a domnit destul.
Ajută-mă să-l scot la pensie, în orice fel poţi tu sau prin orice mijloace poruncesc
eu. Şi atunci cred că voi avea un nou şef de etaj.
— Cea mai bună veste pe care am primit-o în ultima vreme. Şi, ăă, banii din
contul meu, blocaţi din ordinul dumneavoastră?
— Vor rămâne blocaţi, pierduţi ca urmare a acţiunilor tale. Nu sunt milostiv
din fire, Leocanto! Ţine minte asta dacă vrei să intri în slujba mea.
— Desigur. Desigur. Însă daţi-mi voie să vă pun şi eu o întrebare. Nu vă este
teamă că aş putea juca la două capete în afacerea asta cu Stragos? Că aş putea da
fuga înapoi la el să-i povestesc tot?
— În aceeaşi idee, de ce n-ai presupune că eu te păcălesc pe tine?
Requin surâse larg, de-a dreptul amuzat.
— Toate aceste posibilităţi îmi provoacă dureri de cap, făcu Locke. Prefer să
măsluiesc cărţi decât să uneltesc. Într-adevăr, dacă nu sunteţi cinstit cu mine, aş
putea la fel de bine să mă duc acasă şi să mă spânzur în noaptea asta.
— Da. Însă îţi voi da un răspuns şi mai bun. Ce i-ai putea spune lui Stragos?
Că mi-este antipatic, că ţin la păstrare banii duşmanilor săi şi că aş vrea să-l văd
mort? Astfel încât să poată primi confirmarea ostilităţii mele? Nu ar avea rost.
Ştie că sunt ostil. Ştie că lumea interlopă din Tal Verrar reprezintă o piedică în
calea puterii absolute la care tânjeşte. Felantozzii mei preferă să fie conduşi de
bresle decât de oşteni în uniforme şi cu suliţe; într-o dictatură militară este mai
greu să faci rost de bani.
Felantozzii era termenul din Therina Tronului pentru pedestraşi; Locke îl mai
auzise de câteva ori înainte, când se vorbea despre nelegiuiţi, însă nu-i auzise
niciodată pe aceştia folosindu-l între ei.
— De-acum nu mai rămâne decât ca şi celălalt judecător să-şi dea acordul că
reprezinţi un risc ce merită asumat.
— Celălalt judecător?
Requin făcu un semn către Selendri.
— Ai auzit totul, draga mea. Îl azvârlim pe Leocanto pe fereastră sau îl
trimitem înapoi de unde l-ai luat?
Locke întâlni privirea femeii, îşi încrucişă braţele la piept şi zâmbi cu toată
candoarea de care era în stare. Ea se încruntă câteva clipe, de nepătruns, apoi
oftă:
— Este prea multă neîncredere la mijloc. Însă, dacă există o şansă de a plasa
un trădător în preajma arhontelui… presupun că nu ne costă prea mult. Putem să
ne asumăm riscul.
— Iată, jupâne Kosta. Requin veni lângă el şi îi puse o mână pe umăr. Ce zici
de asta? Nu-i aşa că este un gir nemaipomenit în privinţa caracterului dumitale?
— Mă mulţumesc cu ce primesc.
Locke încercă să nu lase să se vadă prea mult din uşurarea pe care o simţea.
— Atunci, pentru moment, va trebui doar să-l faci fericit pe arhonte. Şi astfel
să îţi primeşti antidotul.
— Aşa voi face, să mă ajute zeii! Locke îşi scărpină îngândurat bărbia. Va
trebui să îi spun că ne-am întâlnit între patru ochi; s-ar putea să aibă şi alte
iscoade în turnul ăsta, care îi vor spune la un moment dat. Mai bine să le-o iau
înainte.
— Bineînţeles. Crezi că te va chema la Mon Magisteria în curând?
 — Nu ştiu cât de curând, dar da. Mai mult ca sigur.
— Bine. Asta înseamnă că s-ar putea să flecărească iarăşi despre planurile
sale. Şi-acum, hai să te ducem înapoi la jupânul De Ferra şi la treburile dumitale.
Înşelaţi pe careva astă-seară?
— De-abia am ajuns. Tocmai admiram spectacolul cuştii.
— A, viespile. Sunt o adevărată mană cerească monştrii ăia.
— O proprietate primejdioasă.
— Da, un căpitan jeremit avea un stup cu larve şi o matcă, pe care încerca să
le vândă. Oamenii mei i-au informat pe vameşi, omul a fost executat, matca arsă,
iar restul lighioanelor au ajuns pe mâna mea, după ce fuseseră confiscate. Ştiam
eu că le pot găsi o întrebuinţare oarecare.
— Şi tânărul care le înfruntă?
— Al optulea fiu al unui nobil oarecare, cu tărâţe în loc de creier şi cu datorii
la Turn. Mi-a zis că îşi va plăti datoria sau că va muri încercând, şi eu l-am
crezut pe cuvânt.
— Am înţeles. Păi, eu am pariat o sută de solari pe el, aşa că sper să apuce să-
şi plătească datoria. Se întoarse către Selendri. Mergem tot cu dulapul-ascensor?
— Numai până la cel de-al şaselea cat. Poţi merge pe jos de-acolo. Surâse
uşor zeflemitor. Singur.

Când Locke izbuti, în cele din urmă, să-şi croiască drum cu coatele până la cel
de-al doilea cat, tânărul din cuşcă şchiopăta, sângera şi se clătina pe picioare.
Vreo cinci viespi-stilet erau libere în cuşcă, zburând şi ţâşnind spre el. Locke
oftă, făcându-şi loc prin mulţime.
— Jupâne Kosta! Cred că te-ai întors la timp pentru deznodământ.
Madam Durenna îi zâmbi pe deasupra licorii lăptoase şi portocalii pe care o
bea dintr-un potir de sticlă subţirel, înalt de-un cot. Jean sorbea o chestie cafenie
dintr-un păhărel şi îi oferi un pahar identic lui Locke, care îl luă cu recunoştinţă.
Rom cu miere… destul de tare pentru a nu-i trezi dispreţul Durennei, însă nu atât
de puternic încât să le înceţoşeze judecata în acea seară.
— S-a ajuns deja acolo? Îmi cer scuze pentru absenţă. O trebuşoară stupidă.
— Stupidă? Chiar şi când este implicat unul dintre Priori?
— Am făcu greşeala de a-i arăta un truc cu cărţi săptămâna trecută, explică
Locke. Acum a făcut aranjamentele necesare ca să execut acelaşi truc în faţa, ăă,
unui prieten de-al său.
— Trebuie să fie un truc impresionant, în cazul acesta. Mai impresionant
decât performanţele dumitale de la masa de joc?
— Mă îndoiesc, doamnă. Locke sorbi prelung din băutură. În primul rând,
când realizez un truc cu cărţi, nu trebuie să îmi fac griji în privinţa unui adversar
excelent.
— A încercat cineva vreodată să-ţi taie limba aia dezgustător de mieroasă,
jupâne Kosta?
— Aş putea înşira câteva oraşe în care asta a devenit un adevărat hobby.
În cuşcă, zumzetul înnebunitor al viespilor spori, în clipa în care altele ţâşniră
din coliviile lor: două, trei, patru… Locke se cutremură şi privi neputincios cum
formele întunecate şi înceţoşate se învârteau prin cuşca cu plasă. Tânărul încercă
să le facă faţă, apoi intră în panică şi începu să dea disperat din mâini. O viespe
se izbi în mănuşa sa de protecţie şi fu trântită la podea, însă alta ateriză pe spatele
său şi îl împunse cu trupu-i ascuţit. Băiatul urlă, o pocni şi îşi arcui spatele. O
tăcere mormântală se lăsă peste mulţimea cuprinsă de groază şi de nerăbdare.
Sfârşitul fu rapid, însă Locke nu l-ar fi putut numi nicidecum uşor. Viespile se
învălmăşiră peste tânăr, înjunghiindu-l şi înţepându-l, înfigându-şi ghearele în
cămaşa sa îmbibată de sânge. Una pe piept, alta pe braţ, cu abdomenul pulsându-
i într-un du-te-vino nebunesc… una fâlfâind prin părul său, iar alta înfigându-i
acul în ceafă. Răcnetele sălbatice ale băiatului se preschimbară curând în
horcăieli. Din gură i se scurseră bale, sângele îi şiroi pe chip şi pe piept şi, în cele
din urmă, se prăbuşi, zbătându-se sălbatic.
Viespile bâzâiră şi îi acoperiră trupul, asemenea unor furnici sângerii,
văzându-şi de treabă, înţepând şi muşcând în continuare. Stomacul lui Locke vru
să dea afară micul dejun pe care îl mâncase la Vila Candessa, şi el îşi muşcă
puternic unul dintre degete, folosindu-se de durere pentru a-şi recăpăta cât de cât
cumpătul. Când se răsuci spre Madam Durenna, avea din nou chipul liniştit.
— Ei bine, făcu ea, fluturând cele patru beţişoare de lemn către el şi Jean, iată
un leac acceptabil pentru rănile pe care încă le am după ultima noastră
confruntare. Dar când voi avea plăcerea unei revanşe complete?
— Cât se poate de curând, desigur, zise Locke. Însă vă rog să ne scuzaţi în
această seară, dar avem unele… dificultăţi politice de discutat. Şi, înainte să
plecăm, vreau să azvârl restul băuturii pe hoitul omului care ne-a făcut să
pierdem două sute de solari.
Madam Durenna flutură graţios din mână şi, înainte ca Locke şi Jean să facă
doi paşi, ea îşi umplea din nou pipa de argint cu tutun dintr-o punguţă de piele.
Senzaţia de vomă îi reveni lui Locke când se apropie de cuşcă. Mulţimea se
împrăştia împrejur, făcând schimb de beţişoare şi pălăvrăgind entuziast. Spaţiul
din jurul cuştii se golise deja. Zgomotul şi vânzoleala din încăpere le făceau pe
viespi să rămână agitate. Când Locke se apropie de cuşcă, vreo două dintre ele
ţâşniră iarăşi în aer, bâzâind ameninţător, lovindu-se cu aripile de plasa interioară
şi luându-se după el. Ochii lor negri păreau să se holbeze drept în ai lui. Se trase
îndărăt fără să vrea.
Îngenunche cât putu de aproape de trupul tânărului şi, în câteva secunde,
jumătate din viespile libere din cuşcă zumzăiau şi se izbeau de plasă, la numai
câţiva paşi de chipul său. Locke azvârli ce mai rămăsese din rom pe trupul
acoperit de viespi. În spatele său, cineva izbucni în râs.
— Bravo, aşa îi trebuie! se auzi o voce împleticită. Netrebnicul ăla
neîndemânatic m-a costat cinci sute de solari. Ar trebui să te şi pişi pe el, dacă tot
eşti acolo!
— Paznicule Strâmb, murmură Locke cu repeziciune. Un pahar vărsat pe
pământ pentru un străin fără prieteni. Stăpân al crailor şi-al nesăbuiţilor, uşurează
trecerea acestui om la Doamna Îndelungatei Tăceri. A fost un mod cumplit de a
muri. Fă asta pentru mine şi voi încerca să nu-ţi mai cer nimic o vreme. De data
asta chiar vorbesc serios.
Locke îşi sărută dosul palmei stângi şi se ridică. Odată rostită binecuvântarea,
i se păru deodată că nu-i destul de departe de cuşcă.
— Şi-acum încotro? îl întrebă Jean în şoaptă.
— Cât mai departe de gângăniile astea blestemate.

Cerul era senin deasupra mării şi înnorat la răsărit; un tavan înalt şi sidefiu
anina acolo, asemenea unui fum îngheţat sub luni. O briză aspră sufla peste ei, pe
când îşi târau picioarele pe docurile care mărgineau partea interioară a Marii
Galerii, învârtejind hârtii aruncate şi alte gunoaie pe la picioarele lor. Clopotul
unei corăbii răsună peste apa argintie şi învolburată.
În stânga lor, un zid întunecat de Sticlă-străveche se înălţa cat după cat,
asemenea unei stânci ameninţătoare, străbătut ici şi colo de trepte şubrede,
mărginite de felinare palide, pentru a-i călăuzi pe cei care se împleticeau în sus
şi-n jos. Deasupra acelor înălţimi se afla Piaţa de Noapte şi marginea imensului
acoperiş înălţat deasupra nivelurilor insulei, până la valurile de pe cealaltă parte.
— O, minunat, făcu Jean, când Locke isprăvi de povestit ce se petrecuse în
biroul lui Requin. Deci acum l-am făcut pe Requin să creadă că Stragos i-a pus
gând rău. N-am mai ajutat niciodată la declanşarea unui război civil. Cred că o să
fie distractiv.
— Nu am avut de ales, zise Locke. Ce alte motive convingătoare aş fi putut
invoca pentru ca Stragos să se intereseze personal de noi? Fără o explicaţie bună,
mi s-ar fi făcut vânt pe fereastra aia, asta-i clar.
— De-ai fi căzut în cap, singurul lucru pentru care trebuia să-ţi faci griji ar fi
fost nota pentru caldarâmul stricat. Crezi că Stragos trebuie să afle că Requin nu
este atât de orb la agenţii săi precum crede el?
— Of, dă-l naibii pe nemernic!
— Aşa mă gândeam şi eu.
— În plus, după câte ştim noi, Stragos chiar i-a pus gând rău lui Requin. E
limpede că nu sunt prieteni şi oraşul ăsta blestemat stă pe un cazan cu pulbere.
Cât despre partea bună a lucrurilor, cred că Selendri poate fi dusă cu zăhărelul
măcar un pic. Iar Requin chiar crede că sunt omul lui.
— Tot e bine. Crezi că a sosit timpul să-i dăm scaunele?
— A, scaunele… scaunele. Da. Hai să i le dăm, până nu apucă Stragos să ne
mai poruncească cine ştie ce.
— O să pun să fie scoase din depozit şi aduse cu o căruţă, când vrei tu.
— Bine. I le voi duce săptămâna asta, atunci. Te deranjează dacă stăm departe
de Turnul Păcatului o noapte sau două?
— Sigur că nu. Vreun motiv anume?
— Vreau doar să le dezamăgesc puţin pe Durenna şi pe Corvaleur. Până nu
ştim mai clar cu ce avem de-a face, aş prefera să nu mai stăm nopţile pierzând
bani şi îmbătându-ne. Trucul cu bela paranella ar putea să dea de bănuit, dacă îl
mai folosim.
— Dacă-i pe-aşa, nu zic ba. Ce-ai spune dacă mi-aş băga nasul pe altundeva,
să văd dacă pot afla zvonuri despre arhonte şi Priori? Cred că ne-ar fi de folos
dacă am şti mai multe despre istoria oraşului ăstuia.
— Minunat. Ce naiba mai e şi asta?
Nu erau singuri pe doc; pe lângă trecătorii care se zoreau cu treabă de colo
colo, mai erau şi barcagii care dormeau lângă ambarcaţiunile lor trase la mal,
precum şi un număr destul de mare de beţivi şi vagabonzi, care se adăposteau pe
unde apucau. La doar câţiva paşi în stânga lor, se afla un morman de lăzi şi în
umbra acestuia şedea o siluetă slabă, acoperită în zdrenţe, lângă un mic glob
alchimic, ce arunca o lumină roşie şi palidă. Silueta ţinea strâns un săculeţ de
pânză groasă şi le făcu semn cu o mână străvezie.
— Domnilor, domnilor! Vocea ascuţită şi uşor dogită părea a fi o voce de
femeie: Vă rog, bunii mei domni! Vă rog, în numele lui Perelandro. Un bănuţ,
orice bănuţ, fie şi-un gologan. Fie-vă milă, în numele lui Perelandro.
Mâna lui Locke se duse spre punga de sub redingotă. Jean îşi scosese haina şi
o ţinea împăturită pe braţul drept; părea să se mulţumească să-l lase pe Locke să
se ocupe de pomană, în acea seară.
— În numele lui Perelandro, doamnă, vă voi da mai mult decât o centiră.
 Cu atenţia distrasă temporar de senzaţia caldă a propriei galanterii înduioşate,
Locke întinsese deja trei volani de argint înainte să observe primul semn că era
ceva în neregulă. Cerşetoarea s-ar fi mulţumit şi cu un gologan şi avea o voce
ascuţită… de ce nu o auziseră vorbind cu unul dintre străinii care trecuseră pe
lângă ea înaintea lor? Şi de ce întindea mâna cu sacul din pânză groasă, în loc să
întindă mâna liberă?
Jean fu mai rapid decât el şi, neavând un mijloc mai elegant de a-l pune pe
Locke în siguranţă, îşi ridică braţul stâng şi îi dădu un brânci puternic. O săgeată
de arbaletă lăsă o gaură neagră în sacul de pânză şi şuieră prin aerul dintre ei;
Locke simţi cum îi sfâşie pulpanele hainei, pe când cădea într-o parte. Se prăbuşi
peste o ladă mai mică şi ateriză stângaci pe spate.
Se ridică la timp ca să vadă cum Jean o lovea pe cerşetoare peste faţă. Capul
femeii se dădu pe spate, însă ea se sprijini cu mâinile de pământ şi forfecă aerul
cu picioarele, secerându-i picioarele lui Jean. Când Jean căzu la pământ şi scăpă
haina împăturită din mână, cerşetoarea îşi trase picioarele, le izbi în pământ şi
păru să zboare înainte, într-un arc. Într-o secundă fu în picioare, renunţând la
zdrenţe.
Rahat! Este o luptătoare-cu-piciorul… o afurisită de chassoneură, îşi dădu
seama Locke, ridicându-se în picioare cu greu. Lui Jean nu-i plăcu deloc. Locke
trase de mânecile hainei şi în mâini îi apărură cele două stilete. Mişcându-se cu
băgare de seamă, ţopăi peste pietre spre atacatoarea lui Jean, care îl lovea acum
cu picioarele pe acesta, în timp ce Jean încerca să se rostogolească într-o parte.
Locke ajunsese la trei paşi de chassoneură, când zgomotul făcut de o cizmă de
piele îl avertiză că este cineva în spatele său. Ridică stiletul din mâna dreaptă ca
şi cum ar fi vrut să o lovească pe adversara lui Jean, apoi se lăsă în jos şi se
răsuci, împungând aerul orbeşte cu tăişul din stânga.
Locke se bucură imediat că se lăsase în jos; ceva zbură atât de aproape de
capul său, încât îi smulse câteva fire de păr. Noul său atacator era un alt
„cerşetor‖, un bărbat de statura sa, care tocmai ratase să-l izbească cu un lanţ
lung de fier, care i-ar fi spart capul ca pe o găoace de ou. Forţa cu care îl atacase
omul îl făcu pe acesta să intre drept în vârful stiletului lui Locke, care vârî lama
până la plăsele la subsuoara bărbatului. Acesta icni şi Locke îşi folosi fără nici un
scrupul avantajul, lovind cu celălalt tăiş de sus în jos şi împlântându-l în
clavicula stângă a omului.
Locke răsuci cât putu de tare ambele lame şi omul gemu. Lanţul îi alunecă
dintre degete şi se izbi zgomotos de pietre; o secundă mai târziu, Locke smulse
tăişurile din trupul omului de parcă ar fi scos satârul dintr-o halcă de carne şi-l
lăsă pe sărmanul individ să se prăbuşească la pământ. Îşi ridică stiletele
însângerate, se răsuci şi, cu o încredere nesăbuită în forţele proprii, se repezi
asupra adversarului lui Jean.
Femeia îl lovi cu piciorul, uitându-se la el cu coada ochiului. Locke primi
lovitura în plin; se simţi de parcă ar fi intrat într-un zid de cărămidă. Se dădu
îndărăt, împleticindu-se, şi ea profită de prilej pentru a se îndepărta de Jean (care
părea destul de tăvălit) şi a se apropia de Locke. Nu mai avea zdrenţele pe ea.
Locke văzu că era tânără, probabil chiar mai tânără decât el, şi că purta straie
largi şi întunecate şi o jiletcă de piele subţire şi strânsă pe trup. Era therină, cu
pielea destul de măslinie şi cu părul negru, împletit strâns, cuprinzându-i capul
ca o coroană. Siguranţa ei dădea de înţeles că mai omorâse şi înainte.
„Nici o problemă, se gândi Locke, trăgându-se îndărăt. Şi eu am mai omorât.‖
Şi-n momentul acela se împiedică de trupul bărbatului pe care tocmai îl
înjunghiase.
Femeia profită imediat de avantajul conferit de pasul lui greşit. Chiar când el
îşi recăpătase echilibrul, ea se învârti şi îl lovi cu piciorul drept. Acesta îl nimeri
pe Locke în braţul stâng, şi el înjură când stiletul îi zbură din degetele rămase
fără vlagă. Revoltat, se năpusti spre ea cu tăişul din mâna dreaptă.
Mişcându-se cu aceeaşi abilitate ca Jean, ea îi înşfăcă încheietura dreaptă cu
mâna stângă, îl trase cu uşurinţă spre ea şi îl izbi cu podul palmei drepte în
bărbie. Stiletul care îi mai rămăsese zbură prin întuneric ca un om care se azvârle
de pe o clădire înaltă şi, deodată, cerul întunecat de deasupra sa fu înlocuit de
pietre cenuşii ameninţătoare. Făcu cunoştinţă cu ele destul de tare ca să-şi simtă
dinţii zăngănindu-i în gură, ca nişte zaruri într-un pahar.
Ea îl mai lovi o dată, ca să-l întoarcă pe spate şi apoi îl ţintui jos cu un picior.
Prinsese unul dintre tăişurile sale şi el o privi năucit cum se apleacă, gata să-l
înfigă. Mâinile îi erau amorţite, trădându-l chiar acum, şi el simţi o mâncărime
nesuferită la gâtul neprotejat pe când propriul stilet se îndrepta spre acesta.
Locke nu auzi securea lui Jean înfigându-se în spatele femeii, dar văzu efectul
şi ghici cauza. Femeia se smuci deodată, arcuindu-şi spatele şi lăsând stiletul să-i
alunece din mână. Acesta căzu la pământ chiar lângă faţa lui Locke şi el tresări.
Atacatoarea căzu în genunchi alături, răsuflând greu şi sacadat, şi apoi se răsuci.
Locke putu să vadă una dintre Surorile Năbădăioase ale lui Jean înfiptă într-o
pată tot mai mare şi întunecată din spatele ei, foarte aproape de şira spinării.
Jean veni lângă Locke, se aplecă şi smulse securea din spatele femeii. Aceasta
icni, se prăbuşi în faţă şi fu trasă înapoi cu brutalitate de către Jean, care se aşeză
în spatele ei şi îi puse tăişul securii la beregată.
— Lo… Leo! Leocanto. Te simţi bine?
— Cu toată durerea asta, ştiu sigur că nu-s mort, icni Locke.
— Bun şi-aşa. Jean apăsă şi mai tare securea, pe care o ţinea chiar de capăt, ca
un bărbier care mânuieşte un brici. Hai, spune tot! Te pot ajuta să mori şi astfel
să nu mai suferi, ba chiar te pot ajuta să trăieşti. Nu eşti o simplă răufăcătoare.
Cine te-a pus să faci asta?
— Spatele meu, hohoti femeia, cu vocea tremurândă şi lipsită de orice urmă
de ameninţare. Vă rog, vă rog, mă doare!
— Aşa şi trebuie. Cine te-a pus să faci asta? Cine te-a angajat?
— Aur, făcu Locke, tuşind. Fier alb. Te putem plăti. Dublu. Numai dă-ne un
nume.
— O, pe toţi zeii, cât mai doare…
Jean o apucă de păr cu mâna liberă şi trase; ea ţipă şi îşi îndreptă spatele.
Locke clipi când văzu ceea ce părea să fie o formă împănată şi întunecată
ieşindu-i din piept; bufnitura înăbuşită a săgeţii de arbaletă se auzi abia o
secundă mai târziu. Jean sări înapoi, uluit, şi o lăsă pe femeie să cadă la pământ.
O clipă mai târziu, se uită în spatele lui Locke şi îşi flutură ameninţător securea.
— Tu!
— La dispoziţia dumneavoastră, jupâne De Ferra!
Locke îşi răsuci capul îndeajuns ca să zărească imaginea răsturnată a femeii
care îi răpise de pe stradă şi îi dusese arhontelui cu câteva nopţi în urmă. Părul
său întunecat flutura despletit în bătaia vântului. Purta o jachetă neagră şi strâmtă
peste o jiletcă cenuşie şi o fustă cenuşie, şi ţinea în mâna stângă o arbaletă
descărcată. Se îndrepta agale spre ei, din direcţia din care veniseră. Locke gemu
şi se rostogoli până ce imaginea ei reveni în poziţia normală.
Lângă el, chassoneura-cerşetoare horcăi încă o dată şi îşi dădu duhul.
— La naiba! zbieră Jean. Era cât pe ce să primesc câteva răspunsuri de la ea!
— Da’ de unde, făcu agenta arhontelui. Uită-te la mâna ei dreaptă.
Atât Jean, cât şi Locke, care se ridică împleticindu-se în picioare, făcură
întocmai; un cuţit subţire, cu lama încovoiată, sclipea acolo, la lumina palidă a
lunilor şi a felinarelor de pe doc.
— Am fost însărcinată să vă port de grijă, zise femeia, venind lângă Locke şi
zâmbind mulţumită.
— Te descurci de minune, n-am ce zice, rosti Jean, frecându-şi coastele cu
mâna stângă.
— Părea să te descurci binişor, până spre sfârşit. Se uită la briceag şi dădu din
cap. Uite, cuţitul ăsta are tăişul crestat. Asta înseamnă de obicei că e ceva
neplăcut pe lamă. Încerca doar să câştige destul timp ca să-l poată scoate şi să-l
înfigă în tine.
— Ştiu ce înseamnă un tăiş crestat, bombăni Jean, arţăgos.
— Ştii pentru cine lucrau ăştia doi?
— Am câteva ipoteze, într-adevăr.
— Şi nu ai vrea să fii drăguţă şi să le împărtăşeşti cu noi? întrebă Locke.
 — Dacă aş primi ordin s-o fac, sigur că da, spuse ea, mieros.
— Zeii să-i blesteme pe verrarii ăştia şi să le dea mai multe bube pe fund
decât păr pe cap, mormăi Locke.
— M-am născut în Vel Virazzo, rosti femeia.
— Ai şi un nume? întrebă Jean.
— Chiar mai multe. Toate sunt foarte frumoase, dar nici unul nu-i adevărat,
răspunse ea. Voi doi puteţi să-mi ziceţi Merrain.
— Merrain. Au!
Locke tresări şi îşi masă braţul stâng cu mâna dreaptă. Jean îi puse o mână pe
umăr.
— Ceva zdrelit, Leo?
— Nu cine ştie ce. Poate demnitatea şi credinţa în bunăvoinţa zeilor. Locke
oftă. Am văzut oameni care ne-au urmărit în ultimele nopţi, Merrain. Bănuiesc
că te-am văzut şi pe tine.
— Mă îndoiesc. Ar trebui să vă strângeţi lucrurile şi să o luaţi din loc,
domnilor. În aceeaşi direcţie în care mergeaţi mai înainte. O să ajungă poliţia aici
în curând şi poliţaii nu primesc ordine de la şeful meu.
Locke îşi recuperă stiletele ude şi le şterse de pantalonii bărbatului pe care îl
omorâse, înainte să le strecoare înapoi în mâneci. Acum, că îi trecuse mânia
provocată de luptă, Locke simţi din nou cum i se urcă mâncarea din stomac în
gât, la vederea leşului, şi se îndepărtă cât putu de repede.
Jean îşi strânse haina şi îşi strecură securea în ea. În curând, mergeau toţi trei,
unul lângă celălalt, Merrain la mijloc, ţinându-i de coate.
— Şeful meu, rosti ea după câteva clipe, a ţinut ca eu să vă urmăresc în
această noapte şi, la momentul potrivit, să vă duc la o barcă.
— Minunat! făcu Locke. Încă o discuţie între patru ochi.
— Nu ştiu sigur. Însă, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş spune că a găsit ceva
de făcut pentru voi.
Jean aruncă o privire rapidă către cele două leşuri care zăceau în bezna
dindărătul lor şi tuşi în pumnul său încleştat.
— Splendid, bombăni el. De parcă, până acum, locul ăsta a fost plictisitor şi
lipsit de complicaţii.
 REMINISCENŢĂ 4

Războiul Distracţiilor

La şase zile distanţă în nord, pe drumul de coastă din Tal Verrar, orăşelul
Salon Corbeau se înalţă într-o crevasă neobişnuit de înverzită în stâncile negre de
pe ţărm. Ceva mai mult decât o moşie particulară, fără a fi totuşi un sat complet
funcţional, orăşelul îşi duce viaţa-i aparte în umbra înăbuşitoare a Muntelui Azar.
Pe vremea Tronului Therin, Azar-ul erupsese, îngropând trei sate şi zece mii
de suflete în câteva minute. Acum, el pare să se mulţumească doar să bodogăne
şi să clocească, trimiţând spre mare trâmbe învârtejite şi negre de fum, iar
cârdurile de corbi zboară fără grijă pe sub fumul bătrânului vulcan ostenit. Aici
încep câmpiile încinse şi prăfuite numite Adra Morcala, unde puţini oameni
sălăşluiesc şi pe care nimeni nu le îndrăgeşte. Se întind, ca o mare uscată şi
crăpată, până la hotarul de miazăzi al Balinel-ului, cel mai apusean şi mai pustiu
canton din Regatul celor Şapte Dovlecei.
Locke Lamora intră în Salon Corbeau în cea de-a noua zi a lui Aurim, în cel
de-al 78-lea An al Narăi. O iarnă blândă în apus. Trecuse un an mănos (şi mai
mult) de când el şi Jean păşiseră întâia oară în Tal Verrar, şi în casa de bani
blindată din spatele trăsurii închiriate de Locke zornăiau o mie de solari de aur,
furaţi la biliard de la un anume Lord Landreval din Espara, care era neobişnuit de
sensibil la lămâi.
Micul port care deservea orăşelul era ticsit cu ambarcaţiuni mici… iahturi,
barje de agrement şi galere-cabotier cu pânze pătrate de mătase. Ceva mai
departe, în larg, erau ancorate un galeon şi o goeletă, amândouă sub flamura
Lashain-ului şi sub blazoane şi culori pe care Locke nu le recunoştea. Sufla o
briză uşoară şi soarele era palid, mai mult argintiu decât auriu, sub răsuflarea
ceţoasă a muntelui.
— Bine aţi venit în Salon Corbeau, rosti un lacheu într-o livrea neagră cu
măsliniu, cu o pălărie înaltă şi neagră de fetru. Cum vă numiţi şi cum doriţi să fiţi
anunţat?
O femeie în livrea aşeză un buştean sub uşa deschisă a trăsurii lui Locke şi
acesta ieşi, prinzându-şi mâinile la spate şi întinzându-se uşurat, înainte să sară
pe pământ. Purta o mustaţă neagră, pe oală, ochelari cu ramă neagră şi păru-i era
negru şi lucios; haina sa neagră şi masivă era strânsă pe trup la piept şi la umeri,
însă se lărgea de la brâu până la genunchi, fluturând în spatele său precum o
pelerină. Renunţase la ciorapii şi pantofii eleganţi în favoarea unor pantaloni
cenuşii îndesaţi în cizme înalte până la genunchi, de un negru mat sub un strat
subţire de colb.
— Mă numesc Mordavi Fehrwight, negustor din Emberlain, răspunse el. Mă
îndoiesc că va trebui să fiu anunţat, de vreme ce nu am nici un titlu însemnat.
— Foarte bine, domnule Fehrwight, spuse lacheul mieros. Doamna Saljesca
se bucură de vizita dumneavoastră în Salon Corbeau şi vă doreşte sincer mult
noroc în afacerile dumneavoastră.
„Se bucură de vizita dumneavoastră‖, observă Locke, în loc de „i-ar face mare
plăcere să vă primească în audienţă‖. Contesa Vira Saljesca din Lashain era
stăpâna absolută în Salon Corbeau; orăşelul se înălţa pe una dintre moşiile sale.
Aflat la aceeaşi distanţă de Balinel, Tal Verrar şi Lashain, şi nefiind sub
jurisdicţia nici unuia dintre ele, Salon Corbeau era, mai mult sau mai puţin, un
loc de întâlnire autonom pentru bogătaşii de pe Coasta de Bronz.
Pe lângă permanentul du-te-vino al trăsurilor de pe drumurile de coastă şi al
ambarcaţiunilor de agrement de pe mare, Salon Corbeau mai atrăgea şi o altă
formă de trafic demnă de atenţie, la care Locke meditase nostalgic pe drum.
Pâlcuri răzleţe de ţărani, orăşeni săraci şi nevoiaşi de prin sate laolaltă, îşi
târau picioarele istoviţi pe drumurile colbuite care duceau la moşia Doamnei
Saljesca. Se revărsau în şuvoaie intermitente, dar neîncetate, îndreptându-se către
straniul oraş particular de sub înălţimile întunecate ale muntelui.
Locke credea că ştie deja motivul pentru care veneau, dar următoarele zile pe
care le petrecu în Salon Corbeau aveau să îi demonstreze că se înşelase amarnic.

La început, Locke se aşteptase să fie nevoit să călătorească pe mare până în

Lashain sau chiar până în Issara pentru a face rost de ultimele piese din planul
său legat de Turnul Păcatului, însă, după ce discută cu câţiva verrari mai bogaţi,
se convinse că Salon Corbeau ar putea avea exact ce îi trebuia lui.
Imaginaţi-vă o vale sculptată în piatră neagră ca noaptea, pe malul mării,
lungă de vreo sută cincizeci de stânjeni şi lată de cincizeci. Micul ei port se află
în partea de apus, cu o plajă în formă de semilună, din nisip negru şi fin. În
capătul răsăritean, un pârâu subteran iese la suprafaţă printr-o crăpătură din
stânci, curgând năvalnic peste nişte lespezi aşezate în trepte. Promontoriile de
deasupra acestui pârâu sunt în raza vizuală a reşedinţei Contesei Saljesca, un
conac de piatră străjuit de două rânduri de ziduri crenelate… o cetăţuie în toată
regula.
Pereţii văii în care se află Salon Corbeau sunt înalţi de vreo zece stânjeni şi
ocupaţi de grădini terasate pe aproape întreaga lungime. Ferigi groase, viţe
răsucite, orhidee îmbobocite, pomi şi măslini… toate înfloresc acolo, o perdea
sănătoasă de maro şi verde în contrast viu cu negrul stâncilor, cu mici ţevi de apă
care şerpuiesc pe acolo pentru a se asigura că paradisul artificial al Saljescăi nu
piere din pricina setei.
În chiar centrul văii se află un stadion circular, şi grădinile de pe ambele părţi
ale acestei structuri de piatră împart zidurile cu câteva zeci de clădiri îndesate din
piatră şi lemn lăcuit. Un oraş în miniatură se sprijină pe catalige, platforme şi
terase, împrejmuit în mod fermecător de alei şi scări la fiecare nivel.
Locke se plimbă pe aceste alei în după-amiaza în care sosise, căutându-şi ţinta
finală cu o sublimă lentoare… se aştepta să rămână aici mai multe zile, dacă nu
chiar săptămâni. Salon Corbeau, asemenea caselor de noroc din Tal Verrar,
atrăgea nenumăraţi pierde-vară bogaţi. Locke trecea printre negustorii verrari şi
nobilii lashani, printre vlăstarele Dovleceilor apuseni, pe lângă doamnele de
onoare nesse (sau mai degrabă doamne cu greutate, încărcate cu mai multe
ţesături aurite decât crezuse Locke vreodată că este posibil) şi familiile de
moşieri pe care le slujeau. Ici şi colo fu convins că observă chiar şi camorri, cu
pielea măslinie şi trufaşi, deşi din fericire nici unul dintre ei nu era atât de
important ca să-l recunoască.
Atât de multe gărzi de corp, şi atât de multe corpuri de păzit! Corpuri şi feţe
bogate; oameni care îşi puteau permite alchimia şi doftoriceala de cuviinţă pentru
suferinţele lor. Nu tu răni purulente, tumori faciale, dinţi strâmbi ieşind din gingii
sângerânde sau feţe copleşite de vlagă. O fi fost mulţimea de la Turnul Păcatului
mai exclusivistă, însă oamenii de-aici erau şi mai rafinaţi, şi mai cocoloşiţi. Unii
dintre ei erau urmaţi peste tot de muzicieni plătiţi, astfel încât nici măcar micile
călătorii de câteva zeci de metri să nu fie ameninţate de pericolul plictiselii.
Bogătaşi, bărbaţi şi femei laolaltă, împrăştiau bani în stânga şi-n dreapta lui
Locke, pe acordurile muzicii. Până şi un om ca Mordavi Fehrwight ar fi cheltuit
mai puţin pe mâncarea dintr-o lună decât aruncau unii dintre ei zilnic doar ca să
fie băgaţi în seamă la micul dejun.
Venise în Salon Corbeau pentru aceşti oameni; nu ca să-i jefuiască, de data
aceasta, ci ca să se folosească de traiul lor îndestulat. Acolo unde îşi făceau cuib
bogaţii ca nişte păsări cu pene strălucitoare, se iveau de îndată şi cei care le
asigurau luxul şi serviciile de care aveau nevoie. Salon Corbeau avea o
comunitate permanentă de croitori, fabricanţi de stofe şi de instrumente
muzicale, sticlari, alchimişti, furnizori de alimente, entertainers şi dulgheri. O
comunitate mică, negreşit, dar cu o reputaţie deosebită, potrivită pentru
patronajul aristocraţiei şi cu preţuri pe măsură.
Aproape în mijlocul galeriei de sud din Salon Corbeau, Locke găsi prăvălia
pentru care bătuse atâta drum ca să o viziteze… o clădire de piatră destul de
lungă, cu două caturi şi fără ferestre pe partea dinspre alee. Pe semnul din lemn
de deasupra singurei uşi stătea scris:

DL BAUMONDAIN ŞI FIICELE
INSTRUMENTE CASNICE
ŞI MOBILĂ RAFINATĂ CU PROGRAMARE

Pe uşa prăvăliei Baumondain se afla o ornamentaţie cu cartuşe, blazonul

familiei Saljesca (aşa cum îl zărise Locke pe flamurile ce fluturau ici şi colo şi pe
cingătorile străjerilor din Salon Corbeau), ceea ce reprezenta o autorizaţie
personală din partea Doamnei Vira pentru obiectele produse acolo. Acest lucru
conta mai puţin pentru Locke, de vreme ce ştia prea puţine despre gustul
Saljescăi pentru a-l evalua în vreun fel… însă reputaţia lui Baumondain ajunsese
până în Tal Verrar.
Avea să trimită un Mesager la prima oră a dimineţii, aşa cum se cuvenea, şi să
ceară o întrevedere pentru a discuta despre nişte scaune mai deosebite de care
avea nevoie.

La al doilea ceas al după-amiezii următoare, o ploaie blândă şi caldă cădea

peste oraş; o ploaie uşoară şi măruntă ce anina în văzduh mai mult ca o ceaţă
jilavă decât ca o cădere de apă. Coloane nedesluşite de ceaţă se învârtejeau
printre plante şi pe deasupra văii, şi aleile scăpaseră, măcar de această dată, de
mare parte din traficul pe roţi. Nori cenuşii se aşezaseră ca o salbă pe muntele
negru şi înalt din nord-vest. Locke se afla în faţa uşii prăvăliei Baumondain, cu
apa picurându-i pe ceafă, şi ciocăni puternic de trei ori.
Uşa se deschise imediat spre interior; un bărbat vânos de vreo cincizeci de ani
îl privi pe Locke prin nişte ochelari rotunzi. Purta o tunică simplă de bumbac,
prinsă deasupra coatelor, care dezvăluia astfel pe braţele sale uscăţive tatuajele
breslei, în verde şi negru şters, şi un şorţ lung de piele cu cel puţin şase buzunare
vizibile în partea din faţă. În cele mai multe dintre acestea se vedeau unelte;
dintr-unul se iţea căpşorul unui pisoi cenuşiu.
— Domnul Fehrwight? Mordavi Fehrwight?
 — Sunt foarte bucuros că v-aţi putut face timp pentru mine, începu Locke.
Vorbea cu un slab accent vadran, destul cât să sugereze faptul că se trăgea din
îndepărtata miazănoapte. Se hotărâse să fie leneş de această dată şi să-l lase pe
Fehrwight să fie pe cât de fluent în therină era posibil. Locke întinse mâna
dreaptă ca să dea noroc. În stânga purta o geantă neagră de piele, cu o încuietoare
de fier la cataramă. Jupân Baumondain, presupun?
— Nimeni altul. Intraţi, domnule, nu mai staţi în ploaie. Doriţi cafea?
Îngăduiţi-mi să vă ofer o ceaşcă în schimbul hainei.
— Vă mulţumesc. Foaierul prăvăliei Baumondain era o încăpere înaltă şi
confortabil lambrisată, luminată de mici felinare aurii prinse în firidele din pereţi.
O tejghea cu uşă batantă ocupa partea din spate a încăperii, şi dincolo de ea
Locke putu zări rafturi încărcate cu mostre de lemn, pânză, ceară şi uleiuri în
borcane de sticlă. Locul mirosea a lemn şlefuit, un zgomot surd şi plăcut. În faţa
tejghelei se afla un mic spaţiu de stat jos, unde se găseau două scaune
meşteşugite desăvârşit, cu perne negre de catifea, pe un covor.
Locke îşi aşeză geanta la picioare, se răsuci pentru a-i îngădui lui Baumondain
să-l ajute să-şi dea jos haina neagră şi udă, îşi ridică iarăşi geanta şi se aşeză în
scaunul cel mai apropiat de uşă. Dulgherul îi atârnă haina lui Locke de un cârlig
de aramă prins în perete.
— Scuzaţi-mă o clipă, vă rog, rosti el şi trecu în spatele tejghelei. Din noua sa
poziţie, Locke putu să vadă că o uşă acoperită cu pânză dădea dinspre tejghea
către ceea ce bănuia că era atelierul. Baumondain trase pânza la o parte şi strigă:
Lauris! Cafeaua!
Din atelier veni un răspuns înăbuşit care îl mulţumi, şi omul se grăbi să treacă
de cealaltă parte a tejghelei pentru a-şi lua locul în scaunul de lângă Locke,
încreţindu-şi faţa brăzdată de riduri într-un zâmbet primitor. Câteva clipe mai
târziu, pânza se dădu iarăşi în lături şi din atelier se ivi o fată pistruiată de vreo
cincisprezece-şaisprezece ani, cu părul castaniu, zveltă precum tatăl său, dar cu
muşchi mai proeminenţi la braţe şi la umeri. Aducea o tavă de lemn cu ceşti şi
urcioare de argint şi, când intră pe uşa batantă, Locke văzu că tava avea picioare,
asemenea unei măsuţe foarte joase.
Aşeză serviciul de cafea între Locke şi tatăl ei, puţin într-o parte, şi înclină
uşor capul către Locke.
— Fiica mea cea mare, Lauris, făcu jupânul Baumondain. Lauris, acesta este
domnul Fehrwight, din Casa de bel Sarethon, din Emberlain.
— Încântat, zise Locke.
Lauris era destul de aproape ca el să poată vedea că avea părul plin de
rumeguş.
— La dispoziţia dumneavoastră, domnule Fehrwight. Lauris înclină iarăşi
capul, se pregăti să se retragă, dar observă pisoiul care îşi iţea capul din
buzunarul de la şorţul tatălui său. Tată, ai uitat de Vioi. Doar nu vrei să ţi se pună
în cafea?
— Da? Vai, ai dreptate! Baumondain se aplecă şi scoase pisoiul din Şorţ.
Locke fu uimit să vadă cât de moale era acesta în mâinile sale, cu picioarele şi
coada lăsate în jos şi cu căpşorul bălăngănindu-se; ce pisoi care se respectă
doarme când este înhăţat şi purtat prin aer? Locke îşi primi răspunsul când Lauris
îl luă pe Vioi în mâini şi se întoarse ca să plece. Ochişorii pisoiului erau holbaţi
şi complet albi.
— Făptura aceea a fost Îmblânzită! rosti Locke cu o voce joasă, după ce
Lauris ajunsese înapoi în atelier.
— Mă tem că da, recunoscu dulgherul.
— Nu am mai văzut aşa ceva. Dar în ce scop, la o pisică?
— În nici un scop, domnule Fehrwight, în nici un scop. Zâmbetul lui
Baumondain i se şterse de pe chip, înlocuit de o expresie precaută şi stânjenită.
Însă nu am avut nimic de-a face cu asta. Fata mea cea mică, Parnella, l-a găsit
abandonat în spatele Vilei Verdante.
Baumondain se referea la hanul imens de lux, unde trăgeau cei din clasa de
mijloc când vizitau Salon Corbeau, cei bogaţi care nu erau oaspeţii personali ai
Doamnei Saljesca. Locke însuşi stătea acolo.
— Al naibii de ciudat!
— Îi zicem Vioi ca un soi de glumă, deşi nu face mai nimic. Trebuie să fie
îndemnat ca să mănânce şi ca să… îşi facă nevoile. Parnella a spus că ar fi fost
mai bine pentru el dacă-i spărgeam capul, însă Lauris nici nu a vrut să audă una
ca asta, aşa că nu am putut-o refuza. Pesemne că mă socotiţi un om slab şi senil.
— Deloc, făcu Locke, scuturând din cap. Lumea este şi-aşa destul de crudă,
fără să mai trebuiască să ne aducem şi noi contribuţia la asta; vă dau dreptate.
Voiam să spun că este al naibii de ciudat ca un om să facă aşa ceva.
— Domnule Fehrwight. Dulgherul îşi trecu limba peste buze, agitat. Îmi
păreţi un om milos şi cred că înţelegeţi faptul că… poziţia noastră aici este foarte
avantajoasă pentru afaceri. Fiicele mele vor primi o moştenire frumuşică, după
ce le voi lăsa prăvălia pe mână. Sunt anumite… sunt anumite lucruri la Salon
Corbeau, lucruri care se petrec aici şi în care noi, meşteşugarii… nu ne băgăm
nasul. Nu trebuie să facem asta. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
— Înţeleg, zise Locke, dorind să-l ţină pe om în toane bune. Totuşi, îşi notă în
gând să cerceteze ce îl deranja pe dulgher. Înţeleg pe deplin. Aşa că haideţi să nu
mai vorbim despre asta şi să trecem la afaceri.
— Vă sunt recunoscător, spuse Baumondain, răsuflând uşurat. Cum vă beţi
cafeaua? Am miere şi frişcă.
 — Miere, vă rog.
Baumondain turnă cafea aburindă din ibricul de argint într-o ceaşcă de sticlă
groasă şi puse miere cu linguriţa până ce Locke îl opri cu un semn din cap.
Locke sorbi din ceaşcă în timp ce Baumondain îşi bombarda cafeaua cu destulă
frişcă încât aceasta căpătă o nuanţă cafenie. Era un soi de calitate, aromat şi
foarte fierbinte.
— Complimentele mele, mormăi Locke cu limba uşor opărită.
— Este din Issara. Cei din casa Doamnei Saljesca par să tânjească mereu după
chestia asta, replică dulgherul. Noi, ceilalţi, cumpărăm ce mai apucăm de pe la
negustori, când mai vin pe-aici. Şi-acum, mesagerul pe care l-aţi trimis mi-a spus
că doriţi să discutaţi despre o comandă mai deosebită.
— Da, aşa este, făcu Locke. Deosebită, cu o formă şi o întrebuinţare care v-ar
putea părea excentrice. Vă asigur că sunt cât se poate de serios.
Locke îşi puse cafeaua pe masă şi luă geanta în poală, apoi scoase o cheiţă din
buzunarul vestei şi descuie încuietoarea. Scoase dinăuntru câteva foi împăturite
de pergament.
— Cred că vă este cunoscut, continuă el, stilul din perioada târzie a Tronului
Therin? Cel din ultimii ani, chiar înainte ca Talathri să moară în bătălia împotriva
Magilor-Juruiţi?
Puse pe masă una dintre foile de pergament, iar Baumondain îşi dădu jos
ochelarii pentru a o examina mai bine.
— A, da, rosti dulgherul în şoaptă. Barocul Talathri, cunoscut şi ca Ultima
Înflorire. Da, am mai făurit obiecte în acest stil şi înainte… Lauris, de asemenea.
Vă interesează stilul?
— Am nevoie de un set de scaune, rosti Locke. Patru la număr, cu spătar de
piele, din semilună-forfecată lăcuită, cu gravuri de aur.
— Semiluna-forfecată este un lemn destul de pretenţios, potrivit numai în
anumite situaţii. Pentru o folosire îndelungată, sunt sigur că aţi prefera scoruşul.
— Stăpânul meu, explică Locke, are nişte gusturi foarte precise, chiar dacă
mai ciudate. El a insistat în privinţa semilunii-forfecate, ba chiar în repetate
rânduri, pentru a se asigura că i-am înţeles dorinţa.
— Ei bine, dacă le-aţi fi vrut cioplite din marţipan, bănuiesc că ar fi trebuit să
vă fac pe plac… atâta vreme cât înţelegeţi, desigur, că v-am avertizat în privinţa
lor.
— Fireşte. Vă asigur, jupâne Baumondain, că nu veţi fi tras la răspundere
pentru nimic din ce se va întâmpla cu aceste scaune, odată ce ies din atelierul
dumneavoastră.
— A, eu garantez întotdeauna pentru obiectele pe care le făurim aici, dar nu
pot face ca un lemn moale să fie tare, domnule Fehrwight! În cazul acesta, am
câteva cărţi cu ilustraţii excelente ale acestui stil. Artistul dumneavoastră v-a
oferit o variantă bună pentru început, însă aş dori să vă prezint o gamă mai
variată din care să alegeţi…
— Bineînţeles, făcu Locke şi sorbi mulţumit din cafea, în timp ce dulgherul se
ridică şi se duse din nou la uşa atelierului.
— Lauris, strigă Baumondain, adu-mi cele trei volume de Velonetta… Da,
acelea.
Se întoarse un moment mai târziu cu trei tomuri grele şi legate în piele
purtând patina vremii şi a unor conservanţi alchimici piperaţi.
— Velonetta, rosti el, punându-şi cărţile în poală. Aţi auzit de ea? Nu? A fost
cea mai de seamă cărturară din Ultima Înflorire. Există doar şase exemplare ale
operei sale în toată lumea, din câte ştiu eu. Majoritatea paginilor se concentrează
pe sculptură, pictură, muzică, alchimie… dar sunt şi câteva pasaje meşteşugite
despre mobilier, nişte nestemate ce merită exploatate. Vă rog…
Îşi petrecură următoarea jumătate de ceas cufundaţi în schiţele pe care le
adusese Locke şi în paginile pe care dorea să i le arate Baumondain. Ajunseră
împreună la un compromis potrivit asupra felului în care urmau să arate scaunele
pe care avea să le primească „domnul Fehrwight‖. Baumondain aduse un condei
şi mâzgăli nişte notiţe neciteţe. Locke nu se gândise până atunci cât de multe
detalii trebuie luate în considerare când se făureşte ceva atât de simplu precum
un scaun; după ce isprăviră de discutat despre picioare, întărituri, umpluturi de
perne, piei, ornamentaţii cu cartuşe şi tâmplărie, Locke îşi simţi creierul pe
punctul de a plesni.
— Excelent, jupâne Baumondain, excelent, spuse el, cu toate acestea.
Întocmai ce aveam în minte, în lemn de semilună-forfecată, lăcuit cu negru, cu
foiţă de aur peste nituri şi peste gravurile decorative. Trebuie să pară de parcă ar
fi fost aduse ieri de la curtea împăratului Talathri, noi şi nearse.
— A, făcu dulgherul, în cazul acesta mai apare o problemă, cât se poate de
delicată. Fără a intenţiona să vă ofensez cumva, trebuie să precizez că aceste
obiecte nu vor trece niciodată drept originale. Vor fi reproduceri fidele ale
stilului, imitaţii perfecte, de o calitate pe măsura oricărui mobilier din lume…
însă un expert îşi va putea da seama. Sunt puţini asemenea oameni şi la distanţe
mari unul de celălalt, dar un expert nu va confunda niciodată cea mai strălucită
reproducere cu un original, oricât de modest. Acelea au avut veacuri întregi la
dispoziţie ca să se decoloreze; acestea vor fi vizibil noi.
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, jupâne Baumondain. Nu vă fie teamă; aceste
scaune sunt comandate strict în scopuri excentrice, nu pentru a înşela pe cineva.
Nimeni nu va pretinde vreodată că aceste scaune sunt originale, pe cuvântul meu.
Iar omul care le va primi chiar este un asemenea expert.
 — Foarte bine, atunci, foarte bine. Altceva?
— Ar mai fi ceva, făcu Locke, care păstrase două foi de pergament acoperite
cu schiţe, punându-le acum pe masă. Acum că am stabilit modelul pentru setul
de scaune, asta… sau ceva foarte asemănător, supus ajustărilor dumitale mult
mai pricepute… trebuie să fie inclusă în planuri.
Pe măsură ce Baumondain înţelese semnificaţia schiţelor, sprâncenele i se
arcuiră treptat, până ce părură să atingă poziţia maximă pe care o permitea
fruntea şi, odată ajunse în vârf, se lăsară din nou în jos, asemenea unor săgeţi.
— Este o ciudăţenie de necrezut, rosti el în cele din urmă. Ceva foarte ciudat
de introdus… Nu sunt deloc sigur…
— Este esenţial, îl întrerupse Locke. Aşa ceva sau ceva foarte asemănător în
limitele discreţiei dumneavoastră. Este absolut necesar. Trebuie să înţelegeţi că
stăpânul meu nu va face comanda de scaune decât dacă aceste caracteristici sunt
încorporate în ele. Nu contează preţul.
— Se poate face, zise dulgherul după câteva secunde de gândire. Se poate,
dacă ajustăm puţin aceste modele. Cred că înţeleg ce aveţi de gând, ba pot să şi
aduc nişte îmbunătăţiri planului… chiar trebuie, dacă aceste scaune vor fi
folosite drept scaune. Pot să vă întreb de ce este necesar aşa ceva?
— Stăpânul meu este un tip în vârstă, foarte cumsecade, dar, aşa cum v-aţi
putut da seama până acum, este şi foarte excentric şi are o teamă bolnăvicioasă
de foc. Îi este teamă că va rămâne blocat în birou sau în turnul unde are
biblioteca în caz de incendiu. Cred că înţelegeţi cum ar putea aceste mecanisme
să-l liniştească sufleteşte?
— Cred că da, mormăi Baumondain, reticenţa sa nedumerită preschimbându-
se în interesul produs de o provocare profesională pe măsură ce vorbea.
După aceea urmă o scurtă tocmeală, cât se poate de politicoasă, cu privire la
detalii care mai de care mai mărunte, până când Locke izbuti în cele din urmă să
obţină un preţ de la Baumondain.
— În ce monedă doriţi să achitaţi, domnule Fehrwight?
— Am presupus că solarii ar fi indicaţi.
— Să zicem… şase solari pe scaun? rosti Baumondain cu nonşalanţă
prefăcută; era o ofertă iniţială neruşinată, chiar şi pentru obiecte de lux.
Era de aşteptat ca Locke să se tocmească. În schimb, el surâse şi încuviinţă.
— Dacă preţul este de şase pe scaun, atunci şase să fie.
— O, făcu Baumondain, aproape prea surprins ca să se mai bucure. O! Foarte
bine! Voi primi bucuros biletul dumneavoastră de bancă.
— Deşi nu aş zice nu în împrejurări obişnuite, haideţi să procedăm altfel de
data asta, pentru a ne fi mai uşor amândurora. Locke scoase din geantă o pungă
cu bani, din care numără 24 de solari de aur pe măsuţa de cafea sub privirile
încântate ale lui Baumondain. Poftiţi, în avans. Prefer să iau banii cu mine când
vin în Salon Corbeau. Orăşelul ăsta are nevoie de un cămătar.
— Vai, vă mulţumesc, domnule Fehrwight, vă mulţumesc! Nu mă aşteptam…
staţi doar să aduc un ordin de plată şi câteva documente pe care să le luaţi cu
dumneavoastră, şi totul este stabilit.
— Îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare… aveţi toate materialele necesare pentru
comanda stăpânului meu?
— A, da! Vă pot spune asta dintr-un foc.
— Le aveţi depozitate aici, în prăvălia dumneavoastră?
— Întocmai, domnule Fehrwight.
— Cam cât timp credeţi că va dura până să fie gata comanda?
— Hmmm… punând la socoteală şi celelalte sarcini, şi cerinţele
dumneavoastră… şase săptămâni, poate şapte. Vă veţi întoarce chiar
dumneavoastră să le luaţi sau vreţi să vi le expediem noi?
— Cât despre asta, speram să ajungem la o înţelegere mai avantajoasă.
— A, păi… de vreme ce aţi fost atât de cumsecade, sunt sigur că îmi pot
modifica programul. Să zicem cinci săptămâni?
— Jupâne Baumondain, dacă dumneavoastră şi fiicele dumneavoastră aţi
lucra numai la comanda stăpânului meu, începând chiar din această după-amiază,
şi în cel mai rapid ritm posibil… cât de mult credeţi că v-ar lua?
— O, domnule Fehrwight, domnule Fehrwight, trebuie să înţelegeţi că am şi
alte comenzi care aşteaptă, pentru clienţi sus-puşi. Oameni de vază, dacă mă
înţelegeţi.
Locke mai puse patru monede de aur pe măsuţa de cafea.
— Domnule Fehrwight, fiţi rezonabil! Sunt doar nişte scaune! Îmi voi
concentra toate eforturile pentru a vă executa comanda cât se poate de repede,
dar nu îmi pot neglija pur şi simplu ceilalţi clienţi sau obiectele lor…
Locke puse alte patru monede pe masă, alături de grămăjoara de dinainte.
— Domnule Fehrwight, vă rog, v-am fi asigurat eforturile noastre exclusive şi
pentru mai puţin de-atât, dacă nu am fi avut deja clienţi de mulţumit! Cum le-aş
putea explica lor aşa ceva?
Locke puse încă şase monede între cele două grămăjoare de patru, clădind un
turnuleţ.
— Cât s-a făcut acum, Baumondain? 40 de solari, când eraţi mulţumit cu
numai 24?
— Domnule, vă rog, singura mea grijă este ca oamenii care au făcut comenzi
înaintea stăpânului dumneavoastră să aibă întâietate, după cum se cuvine.
Locke oftă şi trânti încă zece solari pe măsuţa de cafea, dărâmând turnuleţul şi
golindu-şi punga.
 — Puteţi suferi din pricina lipsei materialelor. Vreun lemn esenţial, vreun ulei
sau vreo piele. Trebuie să trimiteţi după ele; şase zile până în Tal Verrar, şase
zile îndărăt. Sunt sigur că vi s-a mai întâmplat. Sunt sigur că le puteţi explica
oamenilor.
— O, dar toată bătaia de cap; o să se enerveze atât de mult…
Locke scoase încă o pungă cu bani din geantă şi o îndreptă ca un pumnal în
faţa sa.
— Daţi-le înapoi o parte din bani. Poftim, mai luaţi de la mine.
Mai vărsă pe masă câteva monede, la întâmplare. Zornăitul metalului pe metal
răsună în foaier.
— Domnule Fehrwight, făcu dulgherul, dar cine sunteţi dumneavoastră?
— Un om care ţine morţiş să aibă scaunele astea. Locke lăsă punga pe
jumătate plină să cadă pe mormanul de galbeni de lângă ibricul de cafea. O sută
de solari. Amânaţi-vă celelalte întrevederi, lăsaţi deoparte celelalte comenzi,
cereţi-vă scuzele necesare şi daţi banii înapoi cui trebuie. Cât timp vă va lua?
— Cam o săptămână, murmură resemnat Baumondain.
— Deci sunteţi de acord? Până sunt gata cele patru scaune, aceasta este
Prăvălia de Mobilier Fehrwight? Mai am aur în casa de bani de la Vila Verdante.
Veţi fi nevoit să mă omorâţi ca să mă opriţi să vi-l bag pe gât dacă mă refuzaţi.
Deci ne-am înţeles?
— Cu ajutorul zeilor, da!
— Atunci să batem palma. Dumneavoastră apucaţi-vă de cioplit, iar eu voi
începe să pierd timpul pe la han. Daţi-mi de ştire dacă este nevoie să inspectez
ceva. Voi rămâne aici până isprăviţi.

— După cum puteţi vedea, nu am nimic în mâini şi este de neconceput că aş

putea ascunde ceva în mânecile unei tunici atât de bine croite.
Locke şedea în faţa oglinzii înalte din apartamentul său de la Vila Verdante,
îmbrăcat doar cu pantaloni şi cu o tunică subţire din mătase fină. Mânecile
tunicii era suflecate la încheieturi şi el se uita ţintă la imaginea din oglindă.
— Totodată, mi-ar fi cu neputinţă să scot un pachet de cărţi de nicăieri… dar
ce-i ăsta?
Îşi mişcă mâna dreaptă spre oglindă, cu o fluturare teatrală, şi din ea îi alunecă
neîndemânatic un pachet de cărţi, împrăştiindu-se pe podea de-a valma.
— O, pe toţi dracii! bombăni Locke.
Avea o săptămână de timp liber la dispoziţie şi îşi îmbunătăţea prestidigitaţia
cu o încetineală chinuitoare. Locke îşi îndreptă în curând atenţia asupra
aşezământului curios din inima orăşelului, motivul pentru care atât de mulţi
pierde-vară bogaţi veneau în pelerinaj acolo şi motivul pentru care atât de mulţi
nevoiaşi deznădăjduiţi şi împilaţi înghiţeau colbul ridicat de trăsurile acestora,
târându-şi picioarele către acelaşi loc.
Jocul se chema Războiul Distracţiilor.
Stadionul Doamnei Saljesca era o miniatură a legendarei stadia ultra din
Therim Pel, completat cu douăsprezece statui de marmură înfăţişându-i pe zei,
înfrumuseţând exteriorul din firide înalte săpate în Piatră. Corbii se cocoţau pe
capetele şi umerii lor divini, croncănind cu jumătate de gură la mulţimea care
fremăta la porţi. În timp ce îşi croia drum prin vacarm, Locke observă toate
soiurile de slujitori pe care şi le putea închipui cineva. Vedeai acolo doftori care-i
cicăleau pe bătrâni, purtători de lectici transportându-i pe cei bicisnici (sau pe cei
de-a dreptul leneşi), muzicieni şi jongleri, străjeri, tălmaci şi zeci de bărbaţi şi de
femei care fluturau evantaie sau ţineau umbrele de soare ţesute din mătase,
părând simple ciuperci şubrede de-un stat de om, urmându-şi stăpânii pe sub
soarele tot mai puternic al dimineţii.
Deşi se spunea că terenul Arenei Imperiale fusese atât de mare încât nici cel
mai bun arcaş nu ar fi putut trage o săgeată dintr-un capăt în celălalt, terenul de
agrement al Saljescăi avea doar 25 de stânjeni în diametru. Nu avea locuri
propriu-zise; pereţii netezi de piatră se înălţau şase metri deasupra terenului plat
şi erau încununaţi de loje de lux ale căror pavilioane de pânză fluturau uşor în
adierea vântului.
De trei ori pe zi, străjerii cu livrea ai Doamnei Saljesca deschideau porţile
publice pentru ca vizitatorii cei mai înstăriţi din Salon Corbeau să poată intra.
Într-o singură tribună (care oferea o perspectivă cât de cât bună) se putea intra
gratis, însă vasta majoritate a spectatorilor de pe stadion preferau să ocupe locuri
şi loje de lux, care trebuiau rezervate la un preţ piperat. Oricât de neelegant ar fi
fost, Locke alese să stea în picioare la primul său Război al Distracţiilor. Un
necunoscut precum Mordavi Fehrwight nu avea nici o reputaţie de apărat.
Pe terenul arenei se afla o tablă cu pătrate de marmură, negre şi albe, cu latura
de jumătate de stânjen fiecare. Pătratele erau douăzeci-pe-douăzeci, precum o
uriaşă tablă de Prinde-Ducele. Dacă în acel joc se foloseau mici piese de lemn
sau fildeş sculptat, pe terenul de joacă al Saljescăi piesele erau vii. Sărmanii şi
nevoiaşii ocupau acel teren, câte patruzeci de fiecare parte, purtând tunici de zale
albe sau negre pentru a putea fi deosebiţi între ei. Acesta era ciudatul motiv
pentru care riscau să străbată drumul lung şi anevoios până la Salon Corbeau.
Locke descoperise deja că în spatele stadionului Doamnei Saljesca se aflau
două barăci mari, straşnic păzite, unde erau duşi nevoiaşii după ce soseau în
Salon Corbeau. Acolo erau siliţi să se spele şi li se dădeau două mese
sărăcăcioase pe zi pe toată durata şederii, care putea să se prelungească la
nesfârşit. Fiecare „aspirant‖, cum li se zicea, primea un număr. De trei ori pe zi,
se efectuau trageri la sorţi şi erau alese două echipe de câte patruzeci de oameni
pentru următorul Război al Distracţiilor. Singura regulă a războiului era ca
piesele vii să poată sta în picioare, să se poată mişca şi să se supună ordinelor;
cei mai tineri dintre participanţi erau copii de opt-nouă ani. Cei care refuzau să
participe când era extras numărul lor, fie şi o singură dată numai, erau daţi afară
din orăşelul Saljescăi şi li se interzicea să se mai întoarcă. Fără provizii şi
antrenament, această azvârlire pe străzi în tărâmul uscat dimprejur echivala cu o
condamnare la moarte.
Aspiranţii erau mânaţi în arenă de vreo douăzeci dintre străjerii Saljescăi,
înarmaţi cu scuturi încovoiate şi cu bâte din lemn lăcuit. Aceştia erau bărbaţi
vânjoşi şi femei care se mişcau cu siguranţa naturală dată de o experienţă
îndelungată; nici măcar o răzvrătire generală a aspiranţilor nu ar fi avut sorţi de
izbândă împotriva lor. Străjerii îi aliniau pe aspiranţi în poziţiile de start pe tabla
de joc, patruzeci de „piese‖ albe şi patruzeci de „piese‖ negre, cu şaisprezece
pătrate între cele două oşti aşezate pe două rânduri.
În capetele stadionului se aflau două tribune speciale, una drapată în mătase
neagră, iar cealaltă în alb. Lojele de aici erau rezervate cu mult timp înainte de o
listă de aşteptare, cam în acelaşi fel în care clienţii unei case de noroc îşi
rezervau mese de biliard sau separeuri de joc la anumite ore. Cel care rezerva o
lojă dobândea dreptul de a fi comandantul absolut al culorii sale pe durata unui
război.
În acea dimineaţă, despotul Alb era o tânără vicontesă lashani, a cărei suită
părea tot atât de neliniştită cu privire la întreaga tărăşenie pe cât era ea de
entuziastă; oamenii ei păreau să facă tot felul de însemnări şi să consulte tabele.
Despotul Negru era un iridani între două vârste, cu înfăţişarea îndestulată şi
calculată a unui negustor prosper. Îi avea alături în tribună pe cei doi copii ai săi,
un băiat şi o fată.
Deşi piesele vii puteau purta (cu acordul ambilor jucători) anumite tunici de
zale speciale care le ofereau privilegii neobişnuite sau mişcări suplimentare,
regulile acestui Război al Distracţiilor păreau să fie aceleaşi ca în Prinde-Ducele,
fără nici o deosebire. Cei doi jucători începură să-şi strige ordinele şi jocul se
desfăşură încet, cu piesele albe şi negre târându-şi agitate picioarele unele către
celelalte, acoperind treptat distanţa dintre forţele opozante. Locke era nedumerit
de reacţia mulţimii de pe stadion.
Erau cel puţin şaizeci-şaptezeci de spectatori în loje, împreună cu un număr
dublu de slujitori, gărzi de corp, asistenţi şi mesageri la îndemână, fără a mai
pune la socoteală ospătarii în livreaua Saljescăi care se grăbeau de colo colo
pentru a le îndeplini toate poftele. Zumzetul lor de anticipaţie nerăbdătoare părea
cu totul nelalocul său, ţinând cont de ritmul anevoios în care se desfăşurau
ostilităţile pe tabla de joc.
— Ce naiba este atât de fascinant? bombăni Locke în vadrană.
Şi atunci fu luată prima piesă, iar Demonii intrară pe terenul de joc.
Despotul Alb îşi plasase în mod deliberat în calea primejdiei una dintre
„piese‖, un bărbat între două vârste. O parte a oştirii sale pândea în spate, într-o
capcană evidentă, însă despotul Negru părea să fi socotit că schimbul merită
osteneala. La ordinele strigate de un aghiotant Negru, o adolescentă în negru
avansă în diagonală de pe un pătrat şi îl atinse pe umăr pe bărbatul între două
vârste. Acesta îşi lăsă bărbia în piept şi aplauzele apreciative ale mulţimii fură
acoperite o clipă mai târziu de un răcnet sălbatic ce se ridică de undeva departe,
din partea stângă a lui Locke.
Şase bărbaţi pătrunseră în arenă printr-o intrare lăturalnică, îmbrăcaţi în
costume complicate de piele, cu dungi negre-portocalii; chipurile le erau
acoperite de măşti groteşti, de un portocaliu aprins ca o văpaie, şi pe spate le
atârnau coame sălbatice de păr negru. Îşi ridicară braţele în aer, răcnind şi urlând
fără noimă, şi mulţimea îi ovaţionă când străbătură arena pentru a ajunge la
bărbatul în alb care se trăgea înapoi de frică. Demonii îl înşfăcară de braţe şi de
păr; fu azvârlit, plângând în hohote, în afara tablei de joc şi prezentat mulţimii ca
un animal dus la tăiere. Unul dintre Demoni, un bărbat cu o voce bubuitoare,
arătă spre despotul Negru şi strigă:
— Anunţă pedeapsa!
— Vreau eu s-o anunţ, rosti băieţelul din tribuna negustorului.
— Ne-am înţeles ca sora ta să fie prima. Theodora, alege pedeapsa.
Fetiţa se uită pe teren concentrată, apoi îi şopti ceva tatălui ei.
Acesta îşi drese glasul şi strigă:
— Vrea ca străjerii să-l bată cu bâtele. Peste picioare!
Şi asta se şi întâmplă; Demonii îl ţinură strâns pe bărbatul care se zvârcolea şi
se zbătea, cu picioarele întinse, în timp ce doi străjeri îndatoritori se ocupară de
el. Sunetul făcut de bâtele lor răsună peste arenă; îi învineţiră coapsele, tibiile şi
gambele până când Demonul-şef le făcu semn să se oprească. Spectatorii
aplaudară politicos (deşi nu cu foarte mare entuziasm, observă Locke), iar
Demonii îl târâră în afara stadionului pe bărbatul tremurând şi însângerat.
Se întoarseră foarte curând; un Alb scosese un Negru la următoarea mutare.
— Anunţă pedeapsa! răsună iarăşi în arenă.
— Vând dreptul pentru cinci solari, strigă vicontesa lashani. Primului client.
— Plătesc eu, strigă un bătrân din tribune, îmbrăcat în straturi de catifea şi de
ţesături aurite. Demonul-şef arătă spre el, iar omul îi făcu un semn unui slujitor
în redingotă ce se afla chiar în spatele lui. Slujitorul azvârli o pungă unuia dintre
străjerii Saljescăi, care o duse în jumătatea despotului Alb şi o azvârli în tribuna
acesteia. După aceea Demonii o târâră pe tânăra îmbrăcată în straie negre în faţa
bătrânului, ca să o examineze. După o clipă de gândire exagerată, acesta strigă:
— Smulgeţi-i hainele de pe ea!
Tunica de zale şi fusta murdară de bumbac ale femeii fură smulse de mâinile
hrăpăreţe ale Demonilor; în câteva secunde, femeia fu despuiată până la piele.
Părea hotărâtă să nu se dea în spectacol asemenea bărbatului de dinainte; îl privi
duşmănos şi aspru pe bătrân, chit că acesta ar fi putut fi vreun mic nobil sau prinţ
negustor, şi nu scoase nici un cuvânt.
— Doar atât? strigă Demonul-şef.
— A, nu, făcu bătrânul. Smulgeţi-i şi părul!
Mulţimea izbucni în aplauze şi scandări când auzi asta, iar femeia dădu semne
de teamă pentru prima oară. Avea o chică de păr negru şi lucios care-i cobora
până la brâu, ceva cu care se putea mândri chiar şi printre cei lefteri… poate
chiar singurul ei motiv de mândrie pe lume. Demonul-şef întărâtă mulţimea,
ridicând un pumnal sclipitor şi încovoiat deasupra capului şi urlând voios.
Femeia încercă să se lupte cu cele cinci perechi de braţe care o ţineau, însă fără
mari şanse de izbândă. Iute şi chinuitor, Demonul-şef îi tăie pletele lungi şi
negre… acestea se împrăştiară pe pământul dimprejur, acoperindu-l, iar pe
scalpul femeii nu mai rămase decât un strat mărunt de păr ţepos şi ciuntit. Şiroaie
de sânge i se scurgeau pe faţă şi pe gât, iar femeia fu târâtă în afara arenei, prea
năucită ca să se mai zbată.
Şi aşa mai departe, în timp ce Locke urmărea spectacolul tot mai neliniştit;
soarele necruţător se furişă în cealaltă parte a cerului şi umbrele se scurtară.
Piesele vii se mişcau pe pătratele fierbinţi şi strălucitoare, fără apă sau odihnă,
până când erau luate de pe tablă şi supuse unei pedepse alese de către despotul
advers. Curând, Locke înţelese că pedeapsa putea fi absolut orice, mai puţin
moartea. Demonii îndeplineau ordinele primite cu entuziasm frenetic, prezentând
publicului recunoscător noi şi noi vătămări sau umiliri.
„Pe toţi zeii, îşi dădu Locke seama, nu ştiu dacă a venit careva să vadă jocul
propriu-zis. Au venit numai să vadă pedepsele.‖
Şirurile de străjeri înzăuaţi descurajau orice urmă de refuz sau orice gând de
răzvrătire. „Piesele‖ care nu se grăbeau la locul arătat sau care îndrăzneau să iasă
din pătratele lor fără să li se fi poruncit asta, erau pur şi simplu bătute până se
supuneau. Şi se supuneau, iar cruzimea pedepselor nu se micşora, pe măsură ce
jocul avansa.
— Fructe stricate, zbieră băieţelul din tribuna despotului Negru, şi aşa se
întâmplă; o bătrână cu o tunică albă de zale fu azvârlită la peretele stadionului şi
bombardată cu mere, pere şi roşii de către patru dintre Demoni. O doborâră la
pământ şi continuară să o lovească până când femeia ajunse o grămadă
tremurândă, încercând să se protejeze cu braţele-i firave, iar pete mari de pulpă
amară şi de suc se scurgeau pe peretele din spatele ei.
Replica jucătoarei albe veni repede. Aceasta luă un tânăr îndesat în straie
negre şi, de această dată, păstră pentru sine alegerea pedepsei.
— Trebuie să păstrăm curăţenia pe stadionul gazdei noastre. Duceţi-l la
peretele pătat de fructe, strigă ea, şi puneţi-l să-l cureţe cu limba!
Auzind asta, mulţimea izbucni în aplauze frenetice; bărbatul din arenă fu
împins până la perete de Demonul-şef:
— Treci şi linge, lepădătură!
Primele sale strădanii fură depuse fără tragere de inimă. Un alt Demon scoase
un bici ce se termina în şapte funii înnodate şi plesni umerii bărbatului,
trântindu-l de perete îndeajuns de tare pentru a-i sparge nasul.
— Munceşte pentru banii pe care-i câştigi, vierme, ţipă Demonul, biciuindu-l
din nou. Nu ţi-a mai spus niciodată o doamnă să cazi în genunchi înaintea ei şi
să-ţi foloseşti limba?
Bărbatul începu să-şi mişte limba disperat de-a lungul peretelui, înecându-se
la fiecare câteva secunde, ceea ce aducea o nouă plesnitură a biciului Demonului.
Omul ajunsese o epavă însângerată şi îngreţoşată când fu scos de pe arenă, într-
un sfârşit.
Şi tot aşa, toată dimineaţa.
— Pe toţi zeii, de ce îndură aşa ceva? De ce tac şi înghit? Locke stătea singur
în tribuna liberă, holbându-se la cei bogaţi şi puternici, la străjerii şi la slujitorii
lor şi la rândurile tot mai rărite ale pieselor vii din jocul de sub ei. Rămase pe
gânduri, asudând în straiele sale negre şi groase.
Acolo erau cei mai bogaţi şi cei mai liberi oameni din lumea therină, cei cu
poziţii importante şi cu bani, dar fără îndatoriri politice care să-i constrângă,
strânşi laolaltă pentru a face tot ceea ce legea şi tradiţia le interzicea dincolo de
hotarele tărâmului Saljescăi… să îi înjosească şi să îi brutalizeze pe nevoiaşi
după cum socoteau de cuviinţă, pentru propria distracţie voioasă. Arena şi
Războiul Distracţiilor, în sine, erau doar un cadru, evident. Simple mijloace
pentru a atinge un scop.
Nu exista nici ordine, nici dreptate. Gladiatorii şi prizonierii care luptau în
faţa unei mulţimi făceau asta pentru un motiv, riscându-şi vieţile pentru glorie
sau plătind preţul de a fi fost prinşi. Bărbaţi şi femei atârnau în ştreang fiindcă
Paznicul Strâmb nu-i putea ajuta mai mult pe cei nesăbuiţi, înceţi ori ghinionişti.
Dar ce se întâmpla aici era desfrânare.
 Locke simţi cum mânia îi cuprinde măruntaiele ca un şancru.
Acestor oameni nici nu le trecea prin cap cine era el sau de ce era în stare.
Nici nu le trecea prin cap ce le-ar fi putut face Ghimpele din Camorr, odată
dezlănţuit în Salon Corbeau, cu Jean în ajutor! Dacă ar fi avut câteva luni în care
să plănuiască şi să observe, Ticăloşii Gentilomi ar fi putut face bucăţi locul ăla,
ar fi putut descoperi metode prin care să trişeze la Războiul Distracţiilor, cu
siguranţă… să-i jefuiască pe participanţi, să o jefuiască pe Doamna Saljesca, să-
şi bată joc de ticăloşi, să îi facă de râs, să păteze atât de crunt reputaţia orăşelului
încât nimeni să nu mai vrea să-l viziteze în veci.
Însă…
— Paznicule Strâmb, şopti Locke, de ce acum? De ce-mi arăţi asta acum?
Jean îl aştepta în Tal Verrar şi erau deja băgaţi până la gât într-un joc care le
luase ani buni de pregătire. Jean nu ştia nimic despre ce se petrecea cu adevărat
în Salon Corbeau. Se aştepta ca Locke să se întoarcă în curând cu un set de
scaune, astfel încât să poată continua cu planul pe care îl ticluiseră, un plan care
era deja incredibil de delicat.
— Blestemaţi, făcu Locke. Blestema-i-ar zeii pe toţi!

Camorr, cu câţiva ani înainte. Negurile jilave, pătrunzătoare îi învăluiau pe

Locke şi pe Părintele Lanţuri în perdele cenuşii ca miezul-nopţii, pe când
bătrânul îl conducea pe băiat înapoi acasă, după prima sa întâlnire cu Capa
Vencarlo Barsavi. Locke, beat şi leoarcă de sudoare, se agăţa din răsputeri de
capra sa îmblânzită.
— … Nu îi aparţii lui Barsavi, îi explică Lanţuri. El e bun aşa cum este, un
aliat de nădejde de avut alături şi un om căruia trebuie să pari că i te supui
întotdeauna, însă în nici un caz nu-i aparţii. De fapt, nici mie nu-mi aparţii.
— Deci nu trebuie să…
— Să respecţi Pactul Secret? Să fii un bun pezon? Numai de ochii lumii,
Locke! Numai ca să ţii lupii departe de uşă. Dacă nu cumva ai avut ochii şi
urechile cusute cu piele netăbăcită zilele astea, până acum cred că ţi-ai dat
seama… mărturisi Lanţuri cu un rânjet funest… că intenţionez ca tu, Calo, Galdo
şi Sabetha să fiţi nici mai mult, nici mai puţin decât un afurisit de proiectil de
balistă, care să străpungă inima nepreţuitului Pact Secret al lui Vencarlo.
— Ăă… Locke îşi adună gândurile câteva clipe: De ce?
— Hehe. Este… complicat. Are de-a face cu ce sunt eu şi cu ce trag nădejde
să fii tu într-o bună zi. Un preot în slujba Paznicului Strâmb.
 — Greşeşte Capa cu ceva?
— Ei bine, făcu Lanţuri, ei bine, băiete, asta-i o întrebare bună. Se poartă el
bine cu Oamenii Potriviţi? Pe toţi zeii, da… Pactul Secret îmblânzeşte straja
oraşului, îi linişteşte pe toţi şi face ca mai puţini dintre noi să sfârşească în
ştreang. Totuşi, fiecare ordin preoţesc are două îndatoriri: legi lăsate chiar de zei
celor care îi slujesc. În cele mai multe temple, acestea sunt nişte chestii
complicate, neorânduite şi plictisitoare. În ordinul preoţesc al Binefăcătorului,
lucrurile sunt simple. Avem doar două îndatoriri. Prima este ca hoţilor să le
meargă bine. Pur şi simplu. Ni se porunceşte să ne ajutăm între noi, să ne
ascundem unul pe celălalt, să ne înţelegem bine, pe cât posibil, şi să ne asigurăm
că toţi cei de teapa noastră o duc bine, cu orice preţ. Barsavi se ocupă de
îndatorirea asta, să nu te îndoieşti niciodată, însă cea de-a doua îndatorire, rosti
Lanţuri, coborându-şi glasul şi uitându-se prin ceaţă ca să se asigure că nu trăgea
nimeni cu urechea, este aceasta… bogaţii să-şi aducă aminte.
— Ce să-şi aducă aminte?
— Că nu sunt invincibili. Că lacătele pot fi sparte şi comorile pot fi furate.
Nara, Doamna Bolilor de Pretutindeni, fie ca mâna-i să fie oprită, trimite molime
printre oameni pentru ca aceştia să nu uite niciodată că ei nu sunt zei. Noi facem
cam acelaşi lucru pentru cei bogaţi şi puternici. Suntem ca o pietricică în
pantoful lor, ca un ghimpe în coaste, puţintică reciprocitate a acestui aspect al
pedepsei divine. Aceasta este cea de-a doua îndatorire pe care o avem, şi e la fel
de importantă ca prima.
— Şi… Pactul Secret îi ocroteşte pe nobili, aşa că ţie nu-ţi prea convine?
— Nu că nu-mi convine. Lanţuri cugetă bine înainte să rostească următoarele
cuvinte: Barsavi nu este preot al celui de-al Treisprezecelea. Nu trebuie să
îndeplinească aceste îndatoriri, aşa cum trebuie s-o fac eu; omul trebuie să fie
pragmatic. Şi, deşi pot accepta asta, nu pot să o trec cu vederea. Este datoria mea
faţă de zei să am grijă ca toţi cei cu sânge albastru şi cu titluri nobile să
primească o porţie din ceea ce ne rezervă viaţa nouă, celorlalţi, în mod
constant… o împunsătură frumuşică şi ascuţită în fund, din când în când.
— Şi Barsavi… nu trebuie neapărat să afle despre asta?
— La naiba, nu! Aşa cum văd eu lucrurile, dacă Barsavi are grijă ca hoţilor să
le meargă bine şi eu am grijă ca bogaţii să-şi aducă aminte, oraşul ăsta o să fie
de-a dreptul sfânt în ochii Paznicului Strâmb.

— De ce îndură aşa ceva? Ştiu că sunt plătiţi, dar pedepsele! Pe toţi zeii… ăă,
Sfinţi Dovlecei, de ce vin aici ca să tacă şi să înghită aşa ceva? Înjosiţi, bătuţi,
loviţi cu pietre, murdăriţi… la ce bun?
Locke umbla agitat de colo colo prin atelierul familiei Baumondain,
încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. Era după-amiaza celei de-a patra zile pe
care o petrecea în Salon Corbeau.
— Aşa cum spuneaţi, sunt plătiţi, domnule Fehrwight. Lauris Baumondain îşi
sprijinea gingaş o mână pe spătarul scaunului făurit pe jumătate pe care Locke
venise să-l vadă. Cu cealaltă mână îl mângâia pe bietul Vioi, care stătea nemişcat
în buzunarul şorţului ei. Dacă eşti ales pentru joc, primeşti o centiră de bronz.
Dacă ţi se dă o pedeapsă, primeşti un volani de argint. Mai este şi tragerea la
sorţi: după fiecare război, unul dintre participanţi, un om din cei patruzeci,
primeşte un solari de aur.
— Înseamnă că sunt disperaţi, făcu Locke.
— Fermele dau faliment. Afacerile dau faliment. Pământurile date în arendă
sunt luate îndărăt. Molimele sleiesc oraşele de bani şi de sănătate. Când nu mai
au unde să meargă, oamenii vin aici. Aici au un acoperiş deasupra capului, ceva
de pus pe masă şi nădejdea că vor primi aur sau argint. Tot ce ai de făcut este să
participi la joc destul de des şi… să îi distrezi pe ei.
— Este pervers. Este o infamie!
— Sunteţi un om foarte milos şi cu toate acestea cheltuiţi atât de mult pe
numai patru scaune, domnule Fehrwight. Lauris îşi coborî privirea în pământ,
frângându-şi mâinile. Iertaţi-mă! M-a luat gura pe dinainte.
— Nu face nimic. Nu sunt un om bogat, Lauris. Sunt doar slujitorul
stăpânului meu. Însă nici măcar el… Suntem oameni cumpătaţi, la naiba!
Cumpătaţi şi drepţi. Om fi noi excentrici, dar nu suntem cruzi.
— Am văzut nobili din Dovlecei la Războiul Distracţiilor în nenumărate
rânduri, domnule Fehrwight.
— Noi nu suntem nobili. Suntem negustori… negustori din Emberlain. Nu pot
vorbi în numele nobililor noştri şi adesea nici nu vreau s-o fac. Uite cum e, am
văzut multe oraşe. Ştiu cum trăiesc oamenii. Am văzut lupte cu gladiatori,
execuţii, nenorociri, sărăcie lucie şi disperare, însă nu am mai văzut niciodată
aşa ceva… feţele spectatorilor de-acolo. Felul în care se uitau şi scandau. Parcă
erau şacali sau corbi, sau ceva… ceva foarte nelalocul său.
— Aici nu sunt alte legi în afara legilor Doamnei Saljesca, îi explică Lauris.
Aici se pot purta cum poftesc. La Războiul Distracţiilor pot face tot ce vor să le
facă săracilor şi oamenilor simpli. Lucruri care în alte părţi sunt interzise. Tot
ceea ce vedeţi este adevăratul lor chip, odată ce încetează să mai pretindă că dau
doi bani pe ceva. Cum credeţi că l-am găsit pe Vioi? Am văzut o femeie de stirpe
punând să fie îmblânziţi nişte pisoi pentru ca fiii ei să îi poată chinui cu cuţite. Şi
asta deoarece se plictiseau la ceai. Aşa că bine aţi venit în Salon Corbeau,
domnule Fehrwight! Îmi pare rău că nu este paradisul care pare de la distanţă.
Lucrul nostru la scaune este pe placul dumitale?
— Da, făcu Locke, încet. Da, cred că da.
— Dacă mi-aţi îngădui să vă dau un sfat, continuă Lauris, v-aş sugera să vă
ţineţi departe de Războiul Distracţiilor, câtă vreme mai rămâneţi pe aici. Faceţi
ceea ce facem toţi cei de aici. Nu-l băgaţi în seamă. Azvârliţi o perdea de negură
deasupra sa în mintea dumneavoastră şi prefaceţi-vă că nu există.
— Fie precum spui, domnişoară Baumondain! Locke oftă: Cred că aşa o să
fac.

Însă Locke nu putu să se ţină departe. Dimineaţa, după-amiaza şi seara rămase

în tribuna publică de unul singur, fără să mănânce sau să bea ceva. Văzu mulţime
după mulţime, război după război, înjosire după înjosire. Demonii făceau greşeli
groaznice din când în când; bătăi şi sugrumări care scăpau de sub control.
Aspiranţii care erau stâlciţi în bătaie şi nu mai puteau fi recuperaţi ajungeau să le
fi zdrobite ţestele pe loc, în aplauzele politicoase ale mulţimii. Nu se făcea să fie
neîndurători.
— Paznicule Strâmb, mormăi Locke prima oară când se întâmplă asta. Nici
măcar nu au un preot… nici măcar unul…
Îşi dădu seama, vag, ce îşi făcea singur. Simţi agitaţia dinăuntru, ca şi cum
conştiinţa lui ar fi fost un lac adânc şi liniştit din care o fiară se zbătea să iasă la
suprafaţă. Fiecare înjosire brutală, fiecare pedeapsă chinuitoare, decretată cu
exaltare de odrasla răsfăţată a vreunui nobil, în timp ce părinţii săi râdeau
admirativ, îi dădea tărie fiarei în lupta împotriva propriei judecăţi, a firii sale
calculate, a voinţei sale de a nu se abate de la plan. Încerca să se înfurie destul de
tare ca să cedeze.
Ghimpele din Camorr fusese o mască pe care o purtase în joacă, fără prea
mare tragere de inimă. Acum era aproape o identitate aparte, o arătare flămândă,
o fantomă tot mai insistentă care-l îmboldea să îndeplinească îndatorirea cuvenită
credinţei sale.
„Lasă-mă să ies, îi şoptea. Lasă-mă să ies. Bogaţii trebuie să-şi aducă aminte.
Pe toţi zeii, pot să mă asigur al naibii de bine că nu vor uita niciodată!‖
— Sper să mă iertaţi că vă deranjez, dar am băgat de seamă că nu păreţi să vă
distraţi prea mult!
Locke fu trezit din gândurile sale sumbre de apariţia unui alt om în tribuna
publică. Străinul era bronzat şi voinic, cu vreo cinci-şase ani mai în vârstă decât
Locke, cu plete castanii până la guler şi cu un barbişon foarte îngrijit. Haina sa
lungă de catifea era tivită cu ţesătură de argint, iar la spate ţinea un baston cu
măciulia de aur.
— Dar fie-mi cu iertare. Fernand Genrusa, pair de Rangul Trei, din Lashain.
Pair de Rangul Trei… un baron… un titlu nobiliar lashani cumpărat, întocmai
cum luaseră în calcul Locke şi Jean să achiziţioneze. Locke se aplecă uşor de la
mijloc şi îşi înclină capul.
— Mordavi Fehrwight, Domnia Voastră. Din Emberlain.
— Un negustor, deci? Înseamnă că vă descurcaţi foarte bine, jupâne
Fehrwight, de vreme ce vă petreceţi timpul aici. Ce-i cu faţa asta prelungă?
— Ce vă face să credeţi că sunt supărat?
— Stai aici singur, fără o gustare măcar, şi priveşti fiecare nou război cu o
asemenea expresie pe chip… de parcă ţi-ar strecura cineva cărbuni încinşi în
nădragi. Te-am văzut de mai multe ori din tribuna mea. Pierzi bani? Aş putea să
îţi vând nişte ponturi despre cum să pui rămăşag mai bine la Războiul
Distracţiilor.
— Nu am pus nici un rămăşag, Domnia Voastră. Pur şi simplu… nu îmi pot
lua ochii de la spectacol.
— Ciudat. Şi totuşi nu îţi face plăcere.
— Nu. Locke se răsuci puţin către Baronul Genrusa şi înghiţi nervos. Eticheta
cerea ca un om de origine umilă precum Mordavi Fehrwight, şi vadran pe
deasupra, să trateze cu respect până şi un baron precum Genrusa şi să nu înceapă
o conversaţie dezagreabilă cu acesta, însă Genrusa părea să aştepte o explicaţie.
Locke se întrebă cât de departe ar putea să meargă. Aţi văzut vreodată un
accident de trăsură, Domnia Voastră, sau un om călcat în picioare de cai? Aţi
văzut sângele şi sfărâmăturile, fără să vă puteţi lua ochii de la spectacol?
— Nu pot spune că am văzut aşa ceva.
— Iar eu vă spun că vă înşelaţi. Aveţi o tribună rezervată, de unde să vedeţi
aşa ceva de trei ori pe zi dacă poftiţi, Domnia Voastră.
— Aaa… Deci dumitale ţi se pare oarecum necuviincios Războiul
Distracţiilor?
— Crud, domnule Genrusa. Nefiresc de crud.
— Crud? Comparativ cu ce? Cu războiul? Cu vremurile de molimă? Aţi fost
vreodată în Camorr, cumva? Ei, acela este un termen de comparaţie care ar putea
să vă facă să vă gândiţi mai bine, jupâne Fehrwight.
— Nici măcar în Camorr, făcu Locke, nu cred că îi este îngăduit cuiva să bată
bătrâne în plină zi aşa, dintr-un moft. Sau să sfâşie hainele de pe ele, să le bată cu
pietre, să le siluiască, să le taie părul, să le împroaşte cu substanţe alchimice
caustice… E ca şi cum… ca şi cum nişte copii s-ar distra rupând aripile unei
gângănii, doar ca să se uite şi să râdă.
— Cine i-a obligat să vină aici, Fehrwight? Cine i-a mânat de la spate cu sabia
şi i-a făcut să bată atâta drum până în Salon Corbeau pe drumurile alea
dogoritoare şi pustii? E un drum lung de câteva zile, din orice parte ai veni.
— Dar au de ales, Domnia Voastră? Au venit aici fiindcă sunt disperaţi,
fiindcă nu se mai pot întreţine în locul lor de baştină. Fermele dau faliment,
afacerile dau faliment… este doar disperare, nimic mai mult. Pur şi simplu nu se
pot hotărî să nu mai mănânce.
— Fermele dau faliment, afacerile dau faliment, corăbiile se scufundă,
imperiile se prăbuşesc. Genrusa îşi ridică bastonul şi îşi întări spusele fluturând
spre Locke măciulia de aur. Aşa-i viaţa, sub zei, prin voia zeilor. Poate că, dacă
s-ar fi rugat mai sârguincios sau ar fi făcut mai multe economii, sau ar fi fost mai
puţin nesăbuiţi cu ce aveau, nu ar mai fi fost nevoiţi să se înghesuie aici ca să
profite de milostivirea Saljescăi. Mi se pare corect că le cere celor mai mulţi
dintre ei să şi trudească pentru asta.
— Milostivire?
— Au un acoperiş deasupra capului, au ce pune pe masă şi şansa de a face
nişte bani. Cei care câştigă premiul cel mare nu par să aibă o problemă în a-şi lua
gologanii şi-a pleca.
— Unul dintre optzeci câştigă un solari, Domnia Voastră. Desigur, asta-i mai
mult decât văd ei într-o viaţă. Şi pentru ceilalţi şaptezeci şi nouă galbenul acela
rămâne o speranţă, ţinându-i aici zi după zi, săptămână după săptămână,
pedeapsă după pedeapsă. Şi cei care mor când îşi pierd Demonii controlul? La ce
le foloseşte lor acel galben sau speranţa că îl vor câştiga? Oriunde altundeva aşa
ceva ar fi socotit o crimă.
— Aza Guilla este cea care îi ia din arenă, nu dumneata sau eu, sau alt
muritor, Fehrwight! Sprâncenele lui Genrusa erau încruntate şi obrajii i se
înroşeau. Şi da, oriunde altundeva aşa ceva ar putea fi socotit o crimă. Însă aici
este Salon Corbeau şi este alegerea lor că vin aici, aşa cum este alegerea
dumitale sau a mea. Ar putea alege să nu vină…
— Şi să moară de foame în altă parte.
— Te rog. Am umblat prin lume, jupâne Fehrwight! Ţi-aş recomanda să faci
şi dumneata asta, ca să capeţi perspectivă asupra lucrurilor. Bineînţeles, unii
dintre ei s-ar putea să o ducă rău, însă fac prinsoare cu dumneata că vei descoperi
că cei mai mulţi sunt doar lacomi după aur, trăgând nădejde să facă un ban uşor.
Uită-te la cei aflaţi acolo jos, în arenă… sunt destui tineri şi sănătoşi printre ei,
nu-i aşa?
— Cine altcineva ar putea bate atâta drum pe jos până aici fără un noroc
extraordinar, domnule Genrusa?
— Văd că nu are rost să îţi explic raţional, jupâne Fehrwight. Credeam că
mutrele-de-monedă din Emberlain sunt puţin mai duri de atât.
— Mai duri, poate, dar nu vulgari.
— Bagă de seamă ce spui, jupâne Fehrwight! Am vrut să-ţi vorbesc, deoarece
eram de-a dreptul curios în privinţa stării dumitale; cred că pricep acum de unde
izvorăşte. Îţi dau un sfat: s-ar putea ca Salon Corbeau să nu fie cel mai sănătos
loc pentru a manifesta genul acesta de indignare.
— Treaba mea aici este… pe sfârşite.
— Cu atât mai bine, atunci. Se poate însă ca treaba dumitale la Războiul
Distracţiilor să se sfârşească şi mai devreme. Nu sunt singurul care s-a interesat
de dumneata. Străjerii Doamnei Saljesca sunt… sensibili la nemulţumiri. Atât în
arenă, cât şi în afara ei.
„Te-aş putea lăsa fără o leţcaie şi în hohote de plâns, şopti vocea din capul lui
Locke. Te-aş putea face să îţi amanetezi ploştile de noapte ca să nu-ţi taie
beregata cămătarii.‖
— Iertaţi-mă, Domnia Voastră. Voi cântări cu mare atenţie ceea ce mi-aţi
spus, mormăi Locke. Mă îndoiesc… că voi mai deranja pe cineva de-aici din
nou.

În zorii celei de-a noua zile pe care Locke o petrecea în Salon Corbeau,
Baumondainii terminară scaunele.
— Arată minunat, făcu Locke, trecându-şi uşor degetele peste lemnul lăcuit şi
peste căptuşeala de piele. Foarte bine lucrate, aşa cum mă şi aşteptam. Şi…
accesoriile suplimentare?
— Incluse conform instrucţiunilor dumneavoastră, domnule Fehrwight!
Întocmai cu instrucţiunile dumneavoastră.
Lauris stătea lângă tatăl său în atelierul Baumondain în timp ce Parnella, fata
de zece ani, se străduia să fiarbă un ceai pe o vatră alchimică, pe o masă în
colţuri acoperită cu unelte neidentificabile şi cu borcane pe jumătate goale în
care se vedeau uleiuri pentru tratarea lemnului. Locke îşi propuse să miroasă
foarte atent, înainte de-a bea, ceaiul ce avea să-i fie oferit.
— V-aţi întrecut pe voi înşivă, toţi trei.
— Am fost, ăă, îmboldite financiar, domnule Fehrwight, rosti fata cea mare a
lui Baumondain.
— Îmi place să făuresc lucruri ciudate, adăugă Parnella din colţ.
 — He-he. Da, bănuiesc că astea pot fi socotite astfel. Locke privi ţintă setul de
patru scaune şi oftă uşurat şi în acelaşi timp supărat. Bine, atunci. Dacă aţi fi atât
de drăguţi să mi le pregătiţi pentru transport, voi închiria două trăsuri şi chiar în
această după-amiază voi pleca.
— De unde atâta zor ca să plecaţi?
— Sper să mă iertaţi dacă vă mărturisesc că fiecare clipă pe care o petrec aici
mă apasă. Salon Corbeau şi cu mine nu ne potrivim. Locke scoase o pungă de
piele din buzunarul hainei şi i-o azvârli jupânului Baumondain. Încă douăzeci de
solari. Pentru discreţia dumitale: aceste scaune nu au existat niciodată. Ne-am
înţeles?
— Eu… păi, sunt sigur că vă putem respecta dorinţa… Trebuie să recunosc,
generozitatea dumneavoastră este…
— Un subiect despre care nu mai trebuie să discutăm. Faceţi-mi hatârul ăsta.
O să plec cât de curând.
„Şi cu asta basta, zise vocea din capul lui Locke. Nu te abate de la Plan. Las
toate astea în spate, nu fac nimic şi mă întorc în Tal Verrar cu coada între
picioare.‖
În timp ce el şi Jean se îmbogăţeau pe spinarea lui Requin şi trişau la
nivelurile de lux ale Turnului Păcatului, pe terenul de piatră al arenei Doamnei
Saljesca, pedepsele vor continua, iar feţele spectatorilor aveau să rămână la fel,
zi după zi. Copii smulgând aripile unor gângănii, ca să râdă când acestea se
zbăteau şi sângerau… şi strivind una sub picior, din când în când.
— Hoţilor le merge bine, îşi spuse Locke în bărbie.
Îşi strânse eşarfele de la gât şi se pregăti să-şi cheme trăsurile, simţind cum i
se întoarce stomacul pe dos.
 CAPITOLUL CINCI

Pe un râu automat

Vagonetul de transport cu perete de sticlă ţâşni din cascada Mon Magisteriei

încă o dată şi se opri cu un zgâlţâit înăuntrul palatului. Apa şuieră prin ţevile de
fier, porţile înalte din spatele cuştii se trântiră şi servitorii le deschiseră uşa din
faţă lui Locke, Jean şi Merrain.
Vreo zece Ochi de-ai arhontelui îi aşteptau în holul de la intrare. Aceştia îi
încadrară în tăcere pe Locke şi pe Jean, în vreme ce Merrain trecu în faţa lor.
Însă nu în acelaşi birou, din câte îşi puteau da seama. Locke privi împrejur,
din când în când, în vreme ce străbăteau coridoarele întunecoase şi scările
întortocheate. Mon Magisteria era mai degrabă o cetăţuie decât un palat, într-
adevăr; zidurile din afara sălii mari erau lipsite de ornamente, iar aerul mirosea în
mare parte a umiditate, sudoare, piele şi uleiuri pentru arme. Apa vuia prin
canale nevăzute aflate în spatele pereţilor. Din când în când treceau pe lângă
servitori, care se trăgeau cu spatele la perete şi îşi lăsau privirea în pământ la
vederea Ochilor.
Merrain îi conduse la o uşă întărită cu fier, aflată pe un culoar greu de definit,
la câteva caturi deasupra intrării. Lumina palidă şi argintie a lunii putea fi zărită
vălurind printr-o fereastră arcuită de la celălalt capăt al holului… Locke îşi miji
ochii şi îşi dădu seama că un şuvoi de apă din apeductele circulare ale palatului
se prăvălea prin acel geam.
Merrain ciocăni de trei ori la uşă. Când aceasta se deschise cu un păcănit –
lăsând să se întrevadă o dâră de lumină galbenă şi caldă pe hol ea le făcu semn
Ochilor să plece. În timp ce aceştia mărşăluiau de-a lungul culoarului, ea împinse
uşor uşa şi le-o arătă cu cealaltă mână.
— În sfârşit! Speram să vă văd mai devreme. Pesemne că nu eraţi prin
locurile pe unde vă faceţi veacul când v-a găsit Merrain. Stragos îşi ridică
privirea din locul în care şedea, pe unul din cele două scaune din odaia simplă, şi
frunzări hârtiile pe care le cercetase. Slujitorul său chel stătea pe celălalt scaun,
ţinând în mână mai multe dosare, fără să scoată o vorbă.
— Dăduseră de niscaiva probleme pe docurile interioare din Marea Galerie,
rosti Merrain, închizând uşa în spatele lui Locke şi al lui Jean. O pereche de
asasini foarte motivaţi.
— Serios? Stragos părea să fie sincer deranjat. Cu ce-ar putea avea legătură
asta?
— Ce n-am da să ştim, făcu Locke. Şansa noastră de a-i interoga a încasat o
săgeată de arbaletă în piept, când a apărut Merrain.
— Femeia era pe cale să-l înjunghie pe unul dintre ei cu un pumnal otrăvit,
Protectore. M-am gândit că aţi prefera să îi păstraţi teferi şi nevătămaţi încă o
vreme.
— Hhmm… O pereche de asasini. Aţi fost pe la Turnul Păcatului în seara
asta?
— Da, răspunse Jean.
— Ei bine, n-are cum să fie Requin, în cazul ăsta. El v-ar fi venit de hac chiar
acolo. Înseamnă că este altceva la mijloc. Ceva ce-ar fi trebuit să-mi spui
dinainte, Kosta?
— Vai, să ne fie cu iertare, arhonte! Credeam că, prieten la cataramă aşa cum
eşti cu Magii-Juruiţi şi având toate iscoadele alea pe urmele noastre, ştii mai
multe decât noi.
— Nu-i de glumă, Kosta. Am de gând să vă folosesc; nu-mi cade deloc bine
să mă trezesc că e cineva care vrea să se răzbune pe voi. Nu aveţi nici o idee în
privinţa persoanei care i-a trimis?
— Cât se poate de sincer, nu avem nici cea mai vagă idee!
— Aţi lăsat leşurile asasinilor pe docuri?
— Mai mult ca sigur că i-a găsit deja poliţia, zise Merrain.
— O să le-azvârle leşurile în Hăul Haznalei, dar mai întâi le vor înhuma la o
morgă, timp de-o zi-două, spuse Stragos. Vreau să meargă cineva acolo şi să se
uite puţin la ei. Să vadă cum arată şi să observe orice tatuaj sau însemn care ar
putea avea vreo însemnătate.
— Desigur, făcu Merrain.
— Spune-i ofiţerului de strajă să se ocupe chiar acum de asta. Ştii unde să mă
găseşti după ce isprăveşti.
— Cum doriţi… arhonte. Merrain dădu să mai adauge ceva, dar se răzgândi,
se întoarse, deschise uşa şi plecă în grabă.
— Mi-ai zis Kosta, remarcă Locke după ce uşa se închise din nou. Nu ne ştie
numele adevărate, nu-i aşa? Ciudat! Nu ai încredere în oamenii tăi, Stragos?
Credeam că ţi-e la fel de uşor să-i prinzi în plasă cum ne-ai prins pe noi.
— Pun rămăşag, adăugă Jean, că nu bei niciodată ce-ţi oferă stăpânul tău…
nu-i aşa, cheliuţă? Slujitorul lui Stragos se încruntă la el, dar nu scoase nici o
vorbă.
— Chiar vă rog să îmi tachinaţi alchimistul personal, tocmai omul care m-a
ajutat să „vă prind în plasă‖, ca să nu mai spun că tot el se ocupă şi de prepararea
antidotului vostru, interveni Stragos, voios.
Chelul zâmbi uşor. Locke şi Jean îşi dreseră glasurile şi îşi târşâiră picioarele
în acelaşi timp, un obicei pe care îl deprinseseră de când erau nişte puşti.
— Pari a fi un tip cumsecade, făcu Locke. Iar mie întotdeauna mi s-a părut că
o frunte spână e semn de nobleţe, indiferent de vreme…
— Taci din gură, Lamora! Avem deci oamenii care ne trebuie?
Stragos îi dădu slujitorului hârtiile.
— Da, arhonte. Patruzeci şi patru, şi ştiu toţi. O să am grijă să fie transferaţi
până mâine seară.
— Bine. Lasă flacoanele şi poţi pleca.
Omul încuviinţă şi strânse hârtiile. Îi dădu arhontelui două flacoane mici de
sticlă, apoi plecă fără să mai scoată o vorbă, trăgând respectuos uşa după el.
***
— Ei bine, oftă Stragos. Se pare că voi doi atrageţi ceva atenţie asupra
voastră, nu-i aşa? Sunteţi siguri că nu aveţi nici o idee în privinţa persoanei care
vă vrea morţi? Vreo afacere neîncheiată din Camorr?
— Sunt atâtea afaceri neîncheiate… făcu Locke.
— Sunt multe, nu-i aşa? Ei bine, oamenii mei vor continua să vă ocrotească
pe cât posibil, însă va trebui să fiţi şi voi ceva mai… grijulii.
— Nu-i ca şi cum ar fi prima oară, zise Locke.
— Mulţumiţi-vă cu Paşii Aurii şi cu Savrola până aflăm mai multe. O să
trimit mai mulţi oameni pe docurile interioare; folosiţi-le pe astea când trebuie să
mergeţi undeva.
— La naiba, dar nu putem lucra aşa! Poate că ar merge câteva zile, dar nu pe
toată durata şederii noastre în Tal Verrar, oricât de lungă ar fi.
— Nici nu ştii câtă dreptate ai când spui asta, Locke! Însă, dacă mai este şi
altcineva pe urmele voastre, nu îmi pot permite să las asta să îmi strice planurile.
Reduceţi-vă mişcările sau o să le reduc eu în locul vostru.
— Ai zis că nu vor mai apărea alte complicaţii în schema noastră cu Requin!
— Nu, am spus doar că otrava nu vă va complica schema voastră cu Requin.
— Pari să te încrezi destul de mult în buna noastră purtare pentru un om care-i
singur-singurel cu noi într-o odaie de piatră, rosti Jean, făcând un pas în faţă.
Alchimistul tău nu se mai întoarce, nu-i aşa? Nici Merrain?
— Ar trebui să-mi fac griji? Nu aveţi nimic de câştigat dacă îmi faceţi rău.
— Doar o uriaşă satisfacţie personală, spuse Locke. Tu presupui că noi
suntem întregi la minte. Presupui că dăm doi bani pe otrava ta nepreţuită şi că nu
te vom face bucăţi din principiu, urmând să ne gândim la consecinţe după aceea.
— Chiar trebuie să trecem prin asta? Stragos rămase aşezat, picior peste
picior, cu o expresie oarecum plictisită pe chip. Mi-a trecut prin gând că voi doi
aţi putea fi destul de îndărătnici ca să clociţi planuri de răzvrătire, aşa că
ascultaţi-mă cu atenţie… dacă ieşiţi din camera asta fără mine, Ochii de pe holul
de afară vă vor omorî pe loc. Iar dacă îmi faceţi rău în vreun alt fel, vă repet ce v-
am făgăduit deja. Îi voi face unuia din voi acelaşi rău, înzecit, pe când celălalt va
fi silit să privească.
— Tu, spuse Locke, eşti un dop de rahat de curelar, cu faţă de ţap.
— Tot ce se poate, zise Stragos. Însă, dacă voi sunteţi la cheremul meu,
spuneţi-mi, rogu-vă, ce sunteţi voi, în cazul ăsta?
— Nişte tipi profund strâmtoraţi, bombăni Locke.
— Foarte probabil. Şi-acum puteţi înceta cu dorinţa asta copilărească de a vă
răzbuna şi să acceptaţi misiunea pe care v-am pregătit-o? Veţi asculta planul
ţinându-vă gura?
— Da. Locke îşi închise ochii şi oftă: Presupun că nu avem de ales. Jean?
— Aş fi preferat să nu trebuiască să fiu de acord.
— Doar atât cât e nevoie. Stragos se ridică în picioare, deschise uşa ce dădea
spre culoar şi le făcu semn lui Locke şi lui Jean să-l urmeze. Ochii mei vă vor
conduce în grădină. Vreau să vă arăt ceva… în timp ce vorbim mai pe îndelete
despre misiunea voastră.
— Ce-ai de gând să faci cu noi, mai exact? întrebă Jean.
— Mai pe scurt, am o flotă ancorată în Bazinul Navelor de Război, care nu
face mare lucru. Câtă vreme depind de Priori ca să o plătesc şi să o întreţin, nu o
pot trimite la război fără un motiv întemeiat. Stragos surâse. Aşa că vă voi
trimite pe voi doi pe mare, ca să-mi daţi motivul ăsta.
— Pe mare? făcu Locke. Ţi-ai ieşit din mi…
— Duceţi-i în grădina mea, îl întrerupse Stragos, răsucindu-se pe călcâie.

Era mai degrabă o pădure decât o grădină, întinzându-se sute de metri în

partea de miazănoapte a Mon Magisteriei. Garduri-vii pe care se întortocheau
lujere sclipitoare de Viţă Argintie marcau potecile pe sub întunericul legănat al
copacilor; printr-un şiretlic alchimic, lujerele de viţă răspândeau destulă lumină
argintie încât cei doi hoţi şi străjile să poată păşi cu uşurinţă pe potecile cu
pietriş. Lunile răsăriseră şi ele, dar acum se ascundeau îndărătul celor cincizeci
de caturi ale palatului şi nu puteau fi zărite din poziţia în care se aflau ei.
Aerul parfumat era jilav şi încărcat; în norii adunaţi pe cerul de la răsărit se
simţea cum pândeşte ploaia. În întunericul copacilor se auzi fâlfâitul unor aripi
nevăzute, iar ici şi colo lumini palide, aurii şi stacojii, păreau să împresoare
trunchiurile asemenea unor drăcuşori din basme.
— Gândaci-felinar, exclamă Jean, hipnotizat fără voia sa.
— Gândeşte-te cât de mult pământ au fost nevoiţi să care până aici ca să
acopere Sticla-străveche îndeajuns cât să poată creşte copacii… şopti Locke.
— E bine să fii duce, spuse Jean. Sau arhonte.
În mijlocul grădinii se afla o clădire joasă, ca un hangar pentru bărci, luminată
de felinare alchimice suspendate, vopsite în albastrul heraldic al Tal Verrar-ului.
Locke auzi zgomotul vag al apei lovind piatra şi, în curând, văzu că în spatele
clădirii era săpat în pământ un canal întunecat, lat de vreo şase metri. Acesta
şerpuia prin bezna grădinii-păduri ca un râu în miniatură. De fapt, îşi dădu Locke
seama, clădirea luminată de felinare era un hangar pentru bărci.
Din întuneric se iviră alţi străjeri, patru dintre ei fiind mai mult traşi decât
conduşi de doi câini negri şi masivi prinşi în hamuri împlătoşate. Fiarele, care
ajungeau până la brâul oamenilor şi erau cam la fel de late în umeri, îşi rânjiră
colţii şi îi amuşinară dispreţuitor pe cei doi hoţi, apoi pufniră şi îi traseră pe
îngrijitori în grădina arhontelui.
— Foarte bine, făcu Stragos, ivindu-se din întuneric la câţiva paşi în spatele
echipajului cu câini. E gata totul. Voi doi, veniţi cu mine! Prefectul-spadei, tu şi
cu oamenii tăi sunteţi liberi.
Ochii se întoarseră toţi ca unul şi porniră spre palat, sfărâmând pietrişul de
sub picioare cu bocancii. Stragos le făcu semn lui Locke şi lui Jean, apoi îi
conduse până la marginea apei. Pe apa liniştită plutea o barcă, legată de un mic
stâlp din spatele hangarului pentru bărci. Ambarcaţiunea părea să fi fost
concepută pentru patru persoane, cu o bancă de piele căptuşită în partea din faţă
şi cu alta la pupă. Stragos le făcu semn să coboare şi să se aşeze pe banca din
faţă.
Locke fu nevoit să admită că era destul de plăcut, aşezându-se comod pe
perne şi sprijinindu-şi braţul de copastia micuţei, dar solidei ambarcaţiuni.
Stragos zgâlţâi puţin barca în momentul în care urcă în ea, dezlegă frânghia şi
se aşeză în banca sa. Apucă o vâslă şi o scufundă peste copastia din stânga.
— Tannen, zise el, fii drăguţ şi aprinde felinarul de la proră.
Jean îşi aruncă privirea peste umăr şi zări un felinar alchimic de sticlă faţetată,
mare cât un pumn, ce atârna în partea în care se aflau ei. Manevră cadranul de
aramă de deasupra felinarului până când aburii din interior se amestecară şi
prinseră viaţă, precum un diamant azuriu care azvârlea umbre fantomatice prin
geamurile felinarului pe apa de dedesubt.
— Canalul ăsta este aici dinainte ca ducii Tronului Therin să-şi clădească
palatul, spuse Stragos. A fost tăiat în sticlă până la o adâncime de patru stânjeni,
ca un râu personal. Grădinile au fost plantate în jurul său. Arhonţii au moştenit
locul ăsta odată cu restul Mon Magisteriei. Predecesorul meu s-a mulţumit cu
apele liniştite, eu în schimb am făcut nişte modificări.
Pe când vorbea, sunetul apei care se izbea de malurile canalului deveni tot
mai puternic şi mai neregulat. Locke îşi dădu seama că zgomotul năvalnic şi
gâlgâitor din preajma lor era sunetul unui curent de la fundul râului. Lumina
reflectată a felinarului de la proră sălta şi se mişca, pe măsură ce apa de sub ea se
unduia, ca o mătase neagră.
— Vrăjitorie? întrebă Locke.
— Meşteşug, Lamora. Barca începu să se îndepărteze încet de malul
canalului, iar Stragos folosi vâsla ca să o îndrepte când ajunseră în mijlocul
râului în miniatură. În seara asta bate un vânt puternic dinspre răsărit, de care se
pot folosi morile de la marginea grădinii mele. Cu ajutorul lor sunt puse în
funcţiune roţile de apă din canal. Când nu bate vântul, patruzeci sau cincizeci de
oameni operează maşinăriile manual. Pot produce curentul când poftesc.
— Oricine poate să dea un vânt într-o odaie închisă şi să pretindă că e
stăpânul văzduhului, făcu Locke. Deşi trebuie să recunosc, grădina asta e… mai
elegantă decât aş fi crezut.
— Ce drăguţ, să aflu părerea ta avizată despre simţul meu artistic.
Stragos rămase tăcut câteva minute, cârmind barca pe după un cot larg,
dincolo de perdelele de viţă argintie şi de foşnetul frunzelor de pe crengile lăsate
până aproape de pământ. Mirosul râului artificial îi învălui tot mai mult, pe
măsură ce curentul se înteţea… nu era neplăcut, doar ceva mai stătut şi mai puţin
verde, cumva, decât mirosul iazurilor şi râurilor naturale pe care le văzuse
Locke.
— Presupun că râul ăsta este un circuit închis, rosti Jean.
— Şerpuit, dar închis, da.
— Şi-atunci, ăă… iartă-mă că întreb, dar unde ne duci, mai exact?
— Toate la timpul lor, făcu Stragos.
— Că tot veni vorba de locul în care ne duci, interveni Locke, am putea reveni
la subiectul de mai devreme? Cred că unul dintre străjerii tăi m-a pocnit în cap;
mi s-a părut că te aud spunând ceva cum că ai vrea să plecăm pe mare.
— Întocmai. Aşa veţi face.
— Dar la ce bun?
— Aţi auzit de povestea Flotei Libere din Insulele Vântului-fantomă? îi
întrebă Stragos.
— Vag, răspunse Locke.
— Răzmeriţa piraţilor de pe Marea de Bronz, murmură Jean. Acum şase sau
şapte ani. A fost înăbuşită.
 — Eu am înăbuşit-o, spuse arhontele. Acum şapte ani, nesăbuiţii ăia afurisiţi
din Vânturile-fantomă au avut neobrăzarea de a încerca să pună mâna pe putere.
Au pretins că este dreptul lor să taxeze negoţul de pe Marea de Bronz şi s-au
apucat să facă asta abordând şi jefuind orice corabie trecea pe-acolo. Aveau zece
corăbii mai acătării şi zece echipaje pe măsură.
— Bonaire, îl întrerupse Jean. Parcă aşa se numea căpitanul pe care îl urmau,
nu? Laurella Bonaire?
— Într-adevăr, încuviinţă Stragos. Bonaire şi Basiliscul ei; fusese ofiţer în
slujba mea, iar aia fusese una dintre corăbiile mele înainte să dezerteze.
— Şi tu, care eşti un tip atât de plăcut şi de la locul lui, se maimuţări Locke.
— Flota aia de tâlhari a atacat Nicora, Vel Virazzo şi toate cătunele de pe
coasta din apropiere; au pus mâna pe corăbii chiar lângă palatul meu şi au
dispărut în zare când galerele mele au ieşit să le înfrunte. A fost cea mai mare
năpastă care s-a abătut peste oraşul ăsta de la războiul împotriva Camorr-ului, de
pe vremea predecesorului meu.
— Nu ţin minte să fi durat prea mult, zise Jean.
— Cam jumătate de an. Declaraţia aia i-a dus la pieire; simplii navigatori îşi
mai pot face de cap, dar, când te-apuci să faci declaraţii, sfârşeşti aproape
întotdeauna prin a muri luptându-te ca să le susţii. Piraţii nu se pot ridica la
înălţimea marinarilor căliţi în luptă, când se ajunge la o înfruntare deschisă pe
mare. I-am înfrânt lângă Nicora, le-am scufundat jumătate din flotă şi i-am
fugărit pe restul până în Vânturile-fantomă, de s-au scăpat pe ei. Bonaire a sfârşit
atârnată într-o cuşcă-de-ciori, deasupra Hăului Haznalei. După ce a văzut cum îi
este azvârlit acolo tot echipajul, am tăiat cu mâna mea frânghia care o ţinea.
Locke şi Jean nu ziseră nimic. Se auzi un scârţâit uşor, când Stragos îndreptă
cursul bărcii. În faţa lor se zărea un alt cot al râului artificial.
— Ei bine, acea mică demonstraţie a făcut ca pirateria să devină o meserie
destul de nepopulară pe Marea de Bronz, continuă arhontele. A urmat o perioadă
foarte prielnică pentru negustorii cinstiţi; desigur, încă mai sunt piraţi în
Vânturile-fantomă, dar nu se mai apropie la mai mult de cinci sute de kilometri
de Tal Verrar, de Nicora sau de coastă. Flota mea nu a mai avut parte decât de
incidente vamale şi corăbii cu ciumaţi, de vreo trei-patru ani încoace. A fost o
perioadă de tihnă… şi de prosperitate.
— Păi, nu asta este treaba dumitale, să asiguri tocmai aşa ceva? întrebă Jean.
— Pari un om care a citit la viaţa lui, Tannen! Sunt sigur că lecturile tale ţi-au
arătat că, după ce oştenii îşi varsă sângele ca să asigure pacea, tocmai oamenii
care trag foloase de pe urma acelei păci sunt primii care uită de sângele vărsat.
— Priorii, făcu Locke. Victoria aia i-a cam pus pe gânduri, nu-i aşa?
Oamenilor le plac victoriile. Tocmai de aceea sunt atât de populari generalii… şi
dictatorii.
— Te duce mintea, Lamora! Aşa cum a fost în interesul consiliilor de
negustori să mă trimită să îi scap de piraţi, tot interesul le-a dictat să îmi smulgă
din mâini flota, la scurt timp după război. Dividendele păcii… au cumpărat
jumătate dintre corăbii, le-au băgat în serviciul lor permanent, au scos din listele
de echipaj câteva sute de marinari căliţi şi le-au îngăduit negustorilor să pună
mâna pe ei. După ce au fost instruiţi din banii locuitorilor din Tal Verrar, Priorii
şi partenerii lor de afaceri au fost bucuroşi să îi înhaţe. Şi, uite-aşa, pe Marea de
Bronz domneşte pacea, Dovleceii sfădindu-se în legea lor, Lashain fără flotă, iar
Karthain departe de a avea nevoie de una. Colţul ăsta de lume este liniştit.
— Dacă tu şi Priorii sunteţi atât de nemulţumiţi unii de alţii, de ce nu ţi-au
tăiat fondurile complet până acum?
Locke se sprijini mai bine de colţul bărcii şi îşi lăsă mâna să alunece prin apa
caldă.
— Sunt sigur că ar face-o dacă le-ar sta în puteri, făcu Stragos, însă legile
oraşului îmi garantează un buget minim din veniturile statului, deşi toţi
finnicker-ii şi revizorii din oraş sunt de-ai lor şi născocesc tot soiul de minciuni
complicate ca să îmi mai ciuntească şi din banii ăia. Contabilii mei de-abia ţin
pasul cu maşinaţiunile lor, însă la fondurile discreţionare nu vor umbla. La ceas
de nevoie, îmi întăresc oastea cu galbeni şi provizii cât ai zice peşte. Pe timp de
pace, se târguiesc cu mine până la ultimul bănuţ. Au uitat de ce a fost instituit
arhonatul.
— Acum că mă gândesc mai bine, zise Locke, parcă predecesorul tău ar fi
trebuit să… dizolve funcţia de arhonte, după ce Camorr-ul s-a plictisit să vă bată
măr.
— Singura oaste de meserie este cea permanentă, Lamora! Trebuie să existe o
continuitate de experienţă şi de pregătire în rândurile oştirii; o oaste sau o flotă
valoroasă nu poate fi făcută să apară din nimic. S-ar putea ca Tal Verrar-ul să nu
aibă la dispoziţie trei-patru ani ca să se întărească, data viitoare când va izbucni
criza, iar Priorii, cei care murmură cel mai tare despre „rezistenţa în faţa
dictaturii‖ şi despre „drepturi cetăţeneşti‖, ar fi primii care ar fugi ca nişte
şobolani, cu averile în spinare, ca să ia o corabie către orice colţişor de lume care
le-ar putea da adăpost. Ei nu ar rămâne niciodată în urmă, să lupte sau să moară
pentru oraş. Aşa că, în ce mă priveşte, vrajba dintre noi este mai mult decât
personală.
— Deşi am avut de-a face cu prea mulţi negustori de vază ca să te contrazic
cu privire la caracterul lor, tocmai mi-am dat seama încotro baţi cu discuţia asta,
făcu Locke.
— Şi eu la fel, adăugă Jean, dregându-şi glasul. Mi se pare că, de vreme ce
puterea ta este tot mai scăzută, acum ar fi un moment foarte potrivit să se işte din
nou zarvă pe Marea de Bronz, nu-i aşa?
— Foarte bine, spuse Stragos. Acum şapte ani, piraţii din Vânturile-fantomă
au pornit la război şi le-au dat oamenilor din Tal Verrar motiv să se bucure de
flota pe care o conduceam eu. Ar fi foarte convenabil dacă ar putea fi convinşi să
ne facă iarăşi neplăceri… şi să fie zdrobiţi iarăşi.
— Să ne trimiţi pe mare ca să îţi facem rost de un motiv, aşa ai spus. Să ne
trimiţi pe noi pe mare. Ţi s-a umflat cumva creierul şi acum îţi apasă pe ţeastă?
Cum naiba te aştepţi ca noi doi să ridicăm o flotă de piraţi, dintr-un loc în care nu
am mai fost în viaţa noastră, şi să o convingem să vină şi să moară cu zâmbetul
pe buze de mâna flotei care i-a tras-o rău ultima oară?
— I-aţi convins pe nobilii din Camorr să cheltuiască o avere pe planurile
voastre, rosti Stragos, fără nici o urmă de mânie. Ei ţin la bani ca la ochii din cap.
Şi totuşi, aţi izbutit să-i jecmăniţi de parcă aţi fi scuturat roade pârguite dintr-un
copac. Aţi întrecut în isteţime un Mag-juruit. L-aţi întrecut în isteţime pe Capa
Barsavi şi l-aţi minţit în faţă. Aţi scăpat din capcana întinsă lui Capa Barsavi şi
întregii sale curţi.
— Doar câţiva dintre noi, murmură Locke. Doar câţiva dintre noi au scăpat,
nemernicule!
— Mie nu îmi trebuie nişte simpli agenţi. Îmi trebuie instigatori. Voi doi aţi
căzut în mâinile mele la momentul oportun. Sarcina voastră, misiunea voastră va
fi să faceţi scandal pe Marea de Bronz. Vreau să aud de corăbii scufundate de
aici până la Nicora. Vreau ca Priorii să alerge la uşa mea, să mă implore să
primesc mai mulţi galbeni, mai multe corăbii şi mai multe responsabilităţi. Vreau
ca toate vasele comerciale de la sud de Tal Verrar să-şi întindă pânzele şi să se
adăpostească în port. Vreau ca asigurătorii să facă pe ei de frică. Ştiu că s-ar
putea să nu primesc toate astea, dar zeii îmi sunt martori că mă mulţumesc cu tot
ce-mi puteţi oferi. Stârniţi-mi o spaimă de piraţi cum nu am mai avut de ani de
zile.
— Te-ai ţicnit, făcu Jean.
— Putem să jefuim nobili. Putem să dăm spargeri la etajele de sus. Putem să
coborâm pe coşuri, să spargem încuietori, să tâlhărim la drumul mare, să
spargem vistierii şi să facem o mulţime de şmecherii cu cărţile de joc, zise
Locke. Ţi-aş putea tăia boaşele, dacă ai avea aşa ceva, să ţi le înlocuiesc cu
mărgele şi ţi-ar lua o săptămână până să-ţi dai seama. Însă îmi pare rău să îţi
spun că singurii nelegiuiţi cu care nu ne-am înhăitat niciodată sunt piraţii!
— Nu prea ştim cum să facem cunoştinţă cu ei, dacă mă înţelegi, adăugă Jean.
— Cât priveşte asta, v-am luat-o deja înainte, spuse Stragos. Nu ar trebui să
vă fie greu să faceţi cunoştinţă cu piraţii din Vânturile-fantomă, de vreme ce voi
înşivă veţi deveni piraţi în toată regula. Căpitan şi secund pe o goeletă de piraţi,
mai exact.

— Nu, nebun e puţin spus, rosti Locke, după câteva clipe de gândire mută,
furibundă. Nebun de legat este un stadiu de raţiune binecuvântată la care nu ţi-e
îngăduit să aspiri. Oamenii care trăiesc prin şanţuri şi care îşi beau propriul pişat
s-ar feri de tovărăşia ta. Tu eşti un excentric care face pe grozavul.
— Ăsta nu este genul de lucru pe care mă aştept să-l aud din partea unui om
care ţine neapărat să-şi primească antidotul.
— Păi, când te gândeşti la alegerea nemaipomenită pe care ne-ai lăsat-o: să
murim otrăviţi încet sau să murim aruncându-ne într-o nenorocire dementă!
— Haide, făcu Stragos. Nici ăsta nu-i genul de lucru pe care mă aştept să-l
aud de la un om care şi-a dovedit iscusinţa din a ieşi din situaţii extrem de
complicate.
— Încep să mă calce pe nervi cei care ne laudă realizările din trecut cu scopul
de a ne forţa să întreprindem nişte acţiuni şi mai riscante, i-o tăie Locke. Uite,
dacă vrei să facem ceva pentru tine, dă-ne ceva din domeniul nostru. Nu-i destul
de larg pentru tine? Tot ce încercăm noi sa spunem este că nu ştim absolut nimic
despre vânt, vreme, corăbii, Piraţi, Marea de Bronz, Insulele Vântului-fantomă,
pânze, funii, ăă… vreme, corăbii…
— Singura noastră experienţă cu corăbiile constă în a ne urca pe ele, a ni se
face rău de mare şi a coborî, completă Jean.
— M-am gândit şi la asta, zise Stragos. Căpitanul unui echipaj de nelegiuiţi
trebuie să aibă charismă, mai presus de toate. Capacitate de a conduce. De a lua
decizii. Pungaşii trebuie ţinuţi în frâu. Cred că poţi face asta, Lamora… chiar
dacă doar te prefaci. De aceea te consider cea mai bună alegere, în anumite
privinţe. Tu poţi simula încrederea atunci când un om dintr-o bucată ar fi tentat
să intre în panică. Iar prietenul tău, Jean, poate să îţi întărească poziţia de
conducere; un bătăuş bun impune respect pe o navă.
— Da, minunat, făcu Locke. Eu sunt fermecător, Jean e dur. Asta înseamnă că
nu ne rămâne să ne facem griji decât pentru restul lucrurilor pe care le-am
menţionat…
— Cât priveşte meşteşugul marinăresc, vă voi da pe mâna unui matelot
experimentat. Un om care vă poate învăţa chestiunile elementare şi care poate
lua deciziile de cuviinţă în locul vostru, odată ajunşi pe mare, pretinzând că
ordinele ar veni de la voi. Nu pricepeţi? Tot ce vă cer este să jucaţi un rol; el va
asigura cunoştinţele necesare pentru a face rolul convingător.
— Blândă Venaportha! exclamă Locke. Chiar ai de gând să ne trimiţi pe mare
şi chiar îţi doreşti să avem succes?
— Întocmai, încuviinţă Stragos.
— Dar otrava? interveni Jean. Ne vei da pe mână suficient antidot cât să
putem hălădui pe Marea de Bronz după bunul nostru plac?
— Nu chiar. Veţi fi nevoiţi să veniţi în Tal Verrar o dată la două luni.
Alchimistul meu mi-a spus că nu ar trebui să vă forţaţi norocul mai mult de
şaizeci şi două sau şaizeci şi cinci de zile.
— Ei, ia stai puţin! sări Locke. Nu-i destul că vom fi nişte marinari stupizi
care se dau drept piraţi înveteraţi, încrezându-ne în altcineva să ne facă să părem
competenţi. Sau că vom fi pe mare, riscând cine ştie ce şi amânându-ne planurile
noastre pentru Requin. Acum vrei să ne chemi la fusta mamei din două în două
luni?
— Până în Vânturile-fantomă e cale de două-trei săptămâni la dus şi la fel e şi
la întoarcere. O să aveţi timp destul ca să vă faceţi treaba în fiecare călătorie,
oricât de multe luni v-ar lua. Acum e treaba voastră dacă alegeţi să zăboviţi prea
mult. Sunt sigur că pricepeţi de ce lucrurile trebuie să stea astfel.
— Nu, râse Locke, jur că nu pricep!
— Voi dori rapoarte cu evoluţia lucrurilor. S-ar putea să am noi ordine şi
informaţii pentru voi. S-ar putea să aveţi noi cereri şi sugestii. Este de la sine
înţeles că trebuie să păstrăm legătura.
— Şi ce-o să se întâmple dacă dăm peste una dintre zonele alea de… la naiba,
Jean, cum le zice? Acolo unde nu-i vânt deloc?
— Calmuri ecuatoriale, răspunse Jean.
— Exact, făcu Locke. Chiar şi noi ştim că nu te poţi bizui pe o viteză
constantă când ai de-a face cu vântul şi cu pânzele; primeşti ce-ţi trimit zeii. Am
putea rămâne blocaţi pe un ocean nemişcat la vreo optzeci de kilometri de Tal
Verrar, în cea de-a şaizeci şi treia zi, murind fără nici un rost.
— Se poate, teoretic, dar este puţin probabil. Sunt conştient că există o doză
mare de risc în sarcina pe care v-o încredinţez; posibilitatea unui profit uriaş mă
face să îmi joc şansa. Şi-acum… să lăsăm asta pentru moment. Iată ce v-am adus
să vedeţi.
Pe apa neagră din faţa lor se zăreau încreţituri aurii şi dâre aurii şi palide care
păreau să se înalţe în aerul de deasupra. Pe măsură ce se apropiau, Locke văzu că
o formă masivă şi întunecată acoperea complet râul artificial, dintr-un mal în
celălalt. Un soi de clădire… iar dârele aurii păreau să fie crăpături în nişte
draperii ce atârnau până la nivelul apei. Barca ajunse la acest obstacol şi trecu de
el fără prea mare greutate; Locke dădu la o parte de pe chip pânza grea şi umedă
şi se trezi în plină zi.
Se aflau înăuntrul unei grădini cu ziduri şi acoperiş, înaltă de cel puţin
doisprezece metri, plină cu sălcii, scoruşi, măslini, lămâi şi copaci ghimpe-de-
chihlimbar. Trunchiuri negre, castanii şi cenuşii se înşirau unele lângă celelalte,
iar ramurile lor năpădite de lujere se întindeau în imense constelaţii de frunze
strălucitoare, îmbinate deasupra râului precum un al doilea acoperiş.
În ceea ce priveşte acoperişul propriu-zis, acesta era de un azuriu scânteietor
şi strălucitor ca lumina amiezii, cu pâlcuri de nori albi lunecând, pe jumătate
ascunşi printre crengi. Soarele dogorea amarnic în dreapta lui Locke, când acesta
se răsuci ca să privească în faţă, şi trimitea raze de lumină aurie printre
contururile frunzelor… deşi afară trebuie să fi fost încă miezul nopţii.
— Asta-i alchimie sau vrăjitorie… sau amândouă, făcu Jean.
— E un pic de alchimie, rosti Stragos cu un glas blând şi entuziast. Tavanul
este din sticlă, norii sunt din fum, iar soarele este un vas arzător de uleiuri şi
oglinzi alchimice.
— Destul de puternic ca să ţină în viaţă pădurea asta sub un acoperiş? Să fiu
al naibii, îngăimă Locke.
— E destul de puternic, Lamora, spuse arhontele, dar, dacă vă uitaţi mai
îndeaproape, veţi vedea că nimic nu-i viu sub acoperişul ăsta, în afară de noi.
În vreme ce Locke şi Jean priveau împrejur cu neîncredere, Stragos trase
barca la unul dintre maluri. Cursul apei se îngusta aici la numai trei metri,
lăsându-le loc din belşug copacilor, lujerelor şi tufelor din părţi. Stragos se
întinse, apucă un trunchi şi opri barca, arătând în sus când vorbi:
— O grădină automată pentru râul meu automat. Nici o plantă de aici nu este
adevărată. E totul numai lemn, lut, sârmă şi mătase; vopsea, colorant şi alchimie.
Totul meşteşugit după planul meu; le-a luat şase ani meşteşugarilor şi calfelor să
construiască tot ce vedeţi. Mica mea vâlcea de maşinării.
Deşi parcă nu-i venea să creadă, Locke îşi dădu seama că arhontele spunea
adevărul. În afară de mişcarea norilor albi-fumurii de deasupra, locul era nefiresc
de liniştit, aproape bântuit, iar aerul din grădina împrejmuită era stătut, mirosind
a apă sălcie şi a pânză. Ar fi trebuit să fie încărcat de miresmele pădurii, de izul
puternic al pământului reavăn, al florilor şi al putregaiului.
— Ei, ţi se mai pare că aş fi genul de om care trage vânturi într-o odaie
închisă, Lamora? Aici chiar îi poruncesc vântului…
Stragos ridică braţul drept deasupra capului şi un foşnet răsună prin grădina
artificială. O pală de vânt suflă prin părul lui Locke şi se înteţi, până ce se
preschimbă într-o briză în toată regula. Frunzele şi crengile dimprejur se legănară
încet.
— Şi ploii, strigă Stragos. Glasul său răsună peste apă şi se pierdu în adâncul
pădurii ce prinsese deodată viaţă. O clipă mai târziu, o pâclă călduţă începu să
coboare din văzduh, o perdea deasă de apă ce se învolbura în curbe fantomatice
prin frunzişul ireal şi le împresură barca, apoi picăturile începură să cadă într-un
ropot molcom, încreţind suprafaţa râului automat. Locke şi Jean se zgribuliră sub
mantii, iar Stragos pufni în râs.
— Pot face şi mai mult, rosti el. Aş putea chiar invoca o furtună!
O pală de vânt mai puternică începu să le împingă ploaia şi pâcla în feţe;
micul râu se învolbură, când un contracurent se iscă de undeva din faţa lor. Pete
mici şi albe de spumă se strânseră în jurul bărcii, de parcă apa ar fi dat în clocot;
Stragos se agăţă cu ambele mâini de trunchiul copacului, când barca începu să se
clatine ameţitor. Picăturile de ploaie deveniră tot mai mari; Locke fu nevoit să-şi
pună mâna streaşină la ochi pentru a putea vedea. Aburi de ceaţă întunecată şi
deasă se strânseră deasupra, făcând soarele artificial să pălească. Pădurea
prinsese viaţă, iar crengile şi frunzele izbeau furios aerul, de parcă frunzişul fals
se războia cu năluci nevăzute.
— Însă până la un punct, zise Stragos şi, fără vreun alt semnal vizibil din
partea sa, ploaia se domoli. Treptat, zbaterea pădurii se preschimbă într-un foşnet
liniştit şi apoi se opri de tot; curenţii din râul de sub ei coborâră iar în adânc şi, în
câteva minute, grădina mecanică zăcea iarăşi în tihnă. Rotocoale de ceaţă se
învârtejiră în jurul copacilor, soarele se ivi din spatele „norilor‖ tot mai răzleţi şi
peste tot se auzi sunetul deloc neplăcut al apei picurând dintr-o mie de crengi,
frunze şi trunchiuri.
Locke se scutură şi îşi dădu părul ud din ochi.
— Este… ceva nemaivăzut, arhonte. Într-adevăr. Nu mi-am închipuit
niciodată aşa ceva.
— O grădină într-o sticlă, cu o vreme pe măsură, observă Jean.
— De ce?
Locke puse întrebarea în numele amândurora.
— Drept aducere-aminte. Stragos dădu drumul trunchiului de copac şi lăsă
barca să plutească încet în mijlocul apei. A ceea ce pot mâinile şi minţile
oamenilor să înfăptuiască. A ceea ce numai oraşul acesta e în stare să producă.
V-am spus că Mon Magisteria este un depozit de lucruri artificiale. Gândiţi-vă la
ele ca la roadele ordinii… ale ordinii pe care eu trebuie să o asigur şi să o
păstrez.
— Şi cum naiba asiguri şi păstrezi ordinea, dacă dai peste cap negoţul din Tal
Verrar?
— E un sacrificiu pe termen scurt pentru un câştig pe termen lung. E ceva
care lâncezeşte în oraşul ăsta şi care va înflori, Lamora. Ceva care va înmuguri.
Vă puteţi închipui minunile pe care le-ar fi putut produce Tronul Therin dacă ar
fi avut parte de veacuri de pace, dacă nu ar fi fost fărâmiţat în oraşele-state de
acum, încropite la repezeală şi războindu-se între ele? În sfârşit, ceva este pe
punctul de a se naşte din toate necazurile noastre şi se va naşte aici. Alchimiştii
şi meşteşugarii din Tal Verrar n-au seamăn, iar cărturarii din Colegiul Therin
sunt la numai câteva zile depărtare… Aici trebuie să se întâmple!
— Maxilan, dragule! Locke ridică o sprânceană şi zâmbi. Ştiam că eşti
pătimaş, dar nu îmi dădusem seama ce jar îţi mocneşte în suflet. Hai, vino şi ia-
mă! Jean n-o să se supere; o să se uite în altă parte, ca un adevărat domn.
— N-ai decât să râzi de mine, Lamora, dar ascultă ce spun. Bagă la cap, fir-ai
al naibii! Am avut nevoie de şaizeci de oameni ca să fac tot ce aţi văzut mai
devreme. Străji care să aştepte semnalul meu. Alchimişti care să aibă grijă de
cazanele aburinde şi de echipaje ascunse, care să acţioneze foalele şi
ventilatoarele care produc vântul. Câteva zeci nu făceau decât să tragă de sfori,
cum s-ar zice; crengile copacilor mei artificiali sunt legate cu sârme de metal, ca
nişte marionete, ca să se scuture mai convingător. O mică armată de muncitori
instruiţi, opintindu-se ca să producă un spectacol de cinci minute, pentru trei
oameni dintr-o barcă. Şi nici măcar asta nu ar fi fost posibil cu arta şi meşteşugul
veacurilor trecute. Oare ce-am putea face dacă am avea timp? Ce-ar fi dacă
treizeci de oameni ar putea produce acelaşi rezultat? Sau zece? Sau unul? Ce-ar
fi dacă mecanisme îmbunătăţite ar putea produce un vânt mai puternic, o ploaie
mai tăioasă, un curent mai intens? Ce-ar fi dacă maşinăriile noastre, prin care
controlăm totul, ar ajunge să fie atât de subtile şi atât de puternice încât nu ar mai
fi un simplu spectacol? Ce-ar fi dacă le-am putea exploata astfel încât să
schimbăm totul, să controlăm totul, până şi pe noi înşine? Trupurile noastre?
Sufletele noastre? Ne ghemuim de frică în ruinele lumii Eldrenilor şi în umbra
Magilor din Karthain. Însă oameni obişnuiţi le-ar putea egala puterea. Dacă ar
avea câteva veacuri la dispoziţie şi binecuvântarea zeilor, oamenii obişnuiţi le-ar
putea eclipsa puterea.
— Şi toate planurile acestea măreţe, îl întrerupse Jean, implică nevoia ca noi
doi să pornim pe mare şi să ne dăm drept piraţi în numele tău?
— Tal Verrar nu va fi niciodată puternic atâta vreme cât stă la mila unor
oameni care l-ar mulge de galbeni cum mulgi o vacă de lapte şi-apoi s-ar pierde
în cele patru zări la primul semn de primejdie. Îmi trebuie mai multă putere şi, ca
să fiu cinstit, trebuie să smulg puterea asta cu forţa sau cu viclenie de la duşmanii
mei, cu voia poporului care să mă sprijine. Misiunea voastră, dacă dă roade, ar
întoarce o cheie în încuietoarea unei uşi care îmi stă în calea spre fapte măreţe.
Stragos chicoti şi îşi întinse mâinile. Voi sunteţi hoţi. Vă ofer şansa de a ajuta la
furtul istoriei înseşi.
— Ceea ce nu înseamnă mare lucru comparativ cu banii dintr-o bancă sau cu
acoperişul de deasupra capului.
— Îi urâţi pe magii din Karthain, făcu Stragos, categoric.
— Asta cam aşa e, recunoscu Locke.
— Ultimul împărat al Tronului Therin a încercat să se lupte cu ei prin magie;
vrăjitorie contra vrăjitorie. A murit pentru că a dat greş. Karthain nu va putea fi
cucerit niciodată cu ajutorul artelor în care excelează; au avut grijă ca nici o
putere din lumea noastră să nu strângă vreodată destui vrăjitori puternici care să
le stea împotrivă. Nu, trebuie să îi învingem cu asta. Lăsă jos vâsla şi îşi întinse
mâinile. Maşinării. Meşteşug. Alchimie şi inginerie… roadele minţii.
— Toate astea, zise Locke, tot planul ăsta ridicol, un Tal Verrar mai puternic
care să poată cuceri colţul acesta de lume… totul pentru a lovi în Karthain? Nu
pot spune că îmi displace ideea, dar de ce? Ce ţi-au făcut ei ţie ca să urzeşti un
asemenea plan?
— Ştie vreunul din voi ceva despre străvechea artă a iluzionismului? îi întrebă
Stragos. Aţi citit despre ea prin cărţile de istorie?
— Foarte puţin, recunoscu Locke. Mai nimic, de fapt.
— A fost o vreme când scamatoriile… magie închipuită, nu vrăjitorie propriu-
zisă, ci simple trucuri iscusite… erau larg răspândite, foarte populare şi rentabile.
Oamenii de rând plăteau ca să le vadă la colţul străzii; nobilii din Tronul Therin
plăteau ca să le vadă la curţile lor, însă cultura aceea a pierit. Arta respectivă nu
mai există, cu excepţia trucurilor ieftine practicate de trişori. Magii-Juruiţi ne
bântuie oraşele-state ca nişte lupi, gata să zdrobească şi cea mai neînsemnată
urmă de competiţie. Nici un om cu capul pe umeri nu ar mai ieşi în faţa lumii să
declare că poate face vrăji. Frica a ucis întreaga tradiţie, în urmă cu sute de ani.
Magii-Juruiţi ne deformează lumea prin simpla lor prezenţă. Ne conduc în multe
feluri, care nu au nimic de-a face cu politica; faptul că îi putem angaja ca să ne
facă pe plac nu are nici o însemnătate. Breasla aia ne bântuie toate planurile,
toate visele. Teama de magi îi otrăveşte pe oameni până la temelia ambiţiilor lor,
îi împiedică să-şi imagineze un destin măreţ… să tragă nădejde că imperiul de
altădată poate fi reclădit. Ştiu că voi doi socotiţi că v-am făcut ceva de neiertat,
însă, fie că mă credeţi sau nu, vă admir pentru că v-aţi împotrivit Magilor-Juruiţi.
Mi v-au dat pe mână drept pedeapsă. Eu, în schimb, vă cer să mă ajutaţi să îi
lovesc în plin.
— Vorbe mari, dar goale, i-o întoarse Jean. Faci totul să pară ca şi cum ne-ai
acordat cine ştie ce privilegiu silindu-ne să intrăm în slujba ta fără voia noastră.
— Mie nu-mi trebuie o scuză ca să îi urăsc pe Magii-Juruiţi, adăugă Locke.
Nici să-i urăsc, nici să mă lupt cu ei. Le-am râs în faţă, mai mult sau mai puţin.
Şi Jean la fel. Însă tu trebuie să fii nebun să crezi că te vor lăsa vreodată să
clădeşti ceva destul de puternic ca să îi doboare.
 — Nu mă aştept să apuc ziua aceea, zise Stragos. Am de gând să pun bazele
numai. Uită-te la lumea din jurul tău, Lamora! Uită-te cu atenţie la indiciile pe
care ni le-au dat. Alchimia este respectată în orice colţ al lumii, nu-i aşa? Ne
luminează odăile, ne oblojeşte rănile, ne conservă mâncarea… ne îmbunătăţeşte
cidrul. Le zâmbi celor doi, foarte mulţumit de sine. Alchimia este o formă
inferioară de magie, şi totuşi Magii-Juruiţi nu au încercat niciodată să o
îngrădească sau să o controleze.
— Fiindcă nu dau doi bani pe ea, făcu Locke.
— Greşit, îl contră Stragos. Fiindcă este necesară pentru mult prea multe
lucruri. Ar fi ca şi cum ne-ar interzice să folosim apa sau focul. Ar întinde coarda
prea tare. Indiferent de costuri şi de măcelul care ar urma, ne-ar obliga să luptăm
cu ei pentru supravieţuire. Şi ei ştiu asta. Puterea lor are limite. Şi, într-o bună zi,
noi vom depăşi aceste limite, dacă vom avea prilejul.
— E foarte frumoasă povestea ta de adormit copiii, spuse Locke. Dacă ai scrie
o carte cu subiectul ăsta, aş plăti să se scoată vreo zece exemplare, însă, aşa cum
stau lucrurile acum, mai mult ne încurci viaţa. Ne distragi atenţia de la ceva la
care am lucrat din greu şi îndelung ca să obţinem.
— Sunt dispus să schimb termenii iniţiali şi să vă ofer o recompensă
financiară pentru îndeplinirea cu succes a sarcinii voastre, zise Stragos.
— Cât? săriră Locke şi Jean deodată.
— Nu vă pot promite nimic, spuse Stragos. Răsplata va fi pe măsura
realizărilor voastre. Vă voi face la fel de fericiţi cum mă veţi face voi pe mine. S-
a înţeles?
Locke se holbă la Stragos câteva secunde, scărpinându-şi ceafa. Stragos
folosea un şiretlic… un apel la idealuri măreţe, urmat de un apel la lăcomie. Iar
aceasta era o situaţie clasică de păcălire a cuiva care lucra pentru el; Stragos nu
avea nicicum de gând să-şi ţină promisiunea, nu avea nimic de pierdut făcând-o
şi absolut nici un motiv să îi lase în viaţă, odată ce îşi duceau sarcina la bun
sfârşit. Se uită în ochii lui Jean şi îşi mângâie bărbia de câteva ori, unul dintre
semnalele lor simple:
„Minţim.‖
Jean oftă şi bătu uşor darabana în copastia de pe partea sa. Părea să-i
împărtăşească impresia lui Locke, cum că era indicat să evite semnalele mai
complexe în prezenţa lui Stragos. Răspunsul său fu la fel de simplu:
„De acord.‖
— Asta-i o veste bună, rosti Locke, strecurându-şi o notă de optimism precaut
în glas. De fiecare dată când ştia că el şi Jean gândesc la fel, se simţea învigorat
şi gata să-şi intre în rol. O grămadă de solari când se isprăveşte totul ne va mai
diminua din neplăcerea pe care o resimţim cu privire la împrejurările în care am
fost angajaţi.
— Bine. Singura mea grijă este ca misiunea să beneficieze de mai mult
entuziasm din partea voastră.
— Sincer să fiu, misiunea asta va avea nevoie de tot ajutorul posibil.
— Nu îţi mai bate capul, Lamora. Şi uită-te în spate… ajungem la capătul
celălalt al micii mele vâlcele.
Barca plutea către o altă perdea-barieră din pânză; Locke estimă că întreaga
grădină artificială trebuie să fi fost lungă de vreo patru sute de stânjeni.
— Luaţi-vă rămas-bun de la soare, îi anunţă arhontele; şi în curând treceau
prin pânză, întorcându-se în noaptea înăbuşitoare, neagră şi argintie, cu
fâlfâitoarele sale muşte-felinar şi parfumul de pădure adevărată. Un câine de
pază lătră în apropiere, mârâi şi tăcu, după o poruncă şoptită. Locke îşi frecă
ochii, iar aceştia se acomodară treptat la întuneric.
— Veţi începe instrucţia săptămâna asta, zise Stragos.
— Cum adică, instrucţia? Mai ai de răspuns la o grămadă de întrebări, ripostă
Locke. Unde ne este corabia? Unde ne este echipajul? Cum ne facem cunoscuţi
drept piraţi? Mai sunt o mie de amănunte afurisite, peste care trebuie să trecem…
— Toate la timpul lor, îl întrerupse Stragos. Glasul său avea un ton evident de
satisfacţie, acum, că Locke vorbea constructiv despre ducerea planului la bun
sfârşit. Mi s-a spus că vă luaţi prânzul destul de frecvent la Arcada Aurită.
Petreceţi câteva zile reobişnuindu-vă să vă treziţi odată cu răsăritul. De Ziua
Tronului, luaţi micul dejun la Arcadă. Aşteptaţi să vă găsească Merrain. Ea vă va
conduce la destinaţie cu discreţia ei obişnuită şi vă veţi începe lecţiile. Acestea
vă vor ocupa cam toată ziua, aşa că nu vă faceţi alte planuri.
— La naiba! izbucni Jean. De ce nu ne laşi să ne terminăm treaba cu Requin?
Nu o să ne ia mai mult de câteva săptămâni. Şi, după aceea, putem face tot ce
pofteşti, fără să ne mai distragă altceva atenţia.
— M-am gândit şi la asta, însă nu, replică Stragos. Amânaţi. Vreau să
aşteptaţi ceva cu nerăbdare până duceţi misiunea mea la bun sfârşit. Şi nu pot
aştepta câteva săptămâni. Am nevoie de voi pe mare într-o lună. Şase săptămâni,
cel târziu.
— O lună ca să ne transformăm din nişte drăguţi de strapazani de uscat în
piraţi de meserie? făcu Jean. Pe toţi zeii!
— O să fie o lună plină, zise Stragos.
Locke oftă.
— Sunteţi în stare să îndepliniţi sarcina? Sau ar trebui să nu vă mai dau
antidotul şi să vă bag într-o temniţă în care să observaţi rezultatele?
— Tu ai grijă să fie pregătit blestematul ăla de antidot de fiecare dată când ne
întoarcem, spuse Locke. Şi gândeşte-te bine la suma care o să ne facă fericiţi
când isprăvim cu toată tărăşenia asta. Îmi pari genul de om care subestimează
lucrurile în această privinţă, aşa că gândeşte-te la o sumă frumuşică.
— Răsplata va fi pe măsura rezultatelor, Lamora. Asta şi faptul că veţi rămâne
în viaţă. Când steagul roşu va flutura din nou în apele oraşului meu, iar Priorii
mă vor implora să îi salvez, atunci vă veţi putea gândi şi la răsplată. Atunci, nu
mai devreme. Aţi priceput?
„Mint‖, îi semnală Locke lui Jean, sigur că nu era nevoie, dar la fel de sigur că
Jean va aprecia neobrăzarea sa.
— Facă-se voia ta, atunci. Cu binecuvântarea zeilor, vom întărâta cuibul ăla
de viespi din Vânturile-fantomă. La urma urmei, nici nu avem de ales, nu-i aşa?
— După cum şi trebuie, făcu Stragos.
— Ştii, Locke, rosti Jean, pe un ton de conversaţie relaxată, îmi place să cred
că există hoţi pe lumea asta care nu se bagă decât în escapade banale şi
necomplicate. Ar trebui să găsim câţiva dintre ei şi să îi întrebăm care este
secretul, la un moment dat.
— Cred că nu fac decât să stea departe de netrebnici de-ăştia, zise Locke,
făcând un semn către arhonte.

O trupă de Ochi aştepta lângă hangarul pentru bărci, când mica ambarcaţiune
îşi completă turul pe râul artificial.
— Poftim, spuse Stragos, după ce unul dintre oşteni îi luă vâsla din mână.
Scoase două flacoane de sticlă din buzunar şi le dădu celor doi hoţi camorreni.
Prima păsuire a execuţiei voastre. Otrava a avut timp să se instaleze până acum.
Nu vreau să îmi mai bat capul cu voi câteva săptămâni de-acum înainte.
Locke şi Jean se supuseră, înecându-se când băură.
— Are gust de cretă, spuse Locke, ştergându-se la gură.
— De-ar fi fost şi la fel de necostisitor, replică arhontele. Şi-acum, daţi-mi
flacoanele înapoi. Şi dopurile.
Locke oftă.
— Bănuiesc că ar fi fost prea frumos să uiţi partea asta.
Cei doi hoţi fură duşi înapoi spre Mon Magisteria, în timp ce Stragos lega
barca de pilon. Stragos se ridică şi se întinse, simţind scârţâiturile cu care se
obişnuise deja, crampele din şale, genunchi şi încheieturi. Blestematul de
reumatism… era adevărat că nu-şi arăta încă vârsta, ţinându-se bine pentru
cineva care se apropia de şaizeci de ani, dar ştia, în adâncul inimii, că nu va mai
alerga niciodată la fel de repede. Mai devreme sau mai târziu, Doamna
Îndelungatei Tăceri îl va scoate la dans pe Maxilan Stragos, indiferent dacă
treaba sa de-aici va fi isprăvită sau nu.
Merrain aştepta în umbrele părţii neluminate a hangarului, asemenea unui
păianjen ieşit la vânătoare, neclintită şi tăcută până în clipa în care păşi lângă el.
Experienţa-i îndelungată îl ajută să nu tresară.
— Mulţumirile mele pentru că i-ai salvat pe cei doi, Merrain. Mi-ai fost de
foarte mare ajutor în ultimele săptămâni.
— Întocmai cum mi s-a poruncit, rosti ea. Însă sunteţi sigur că sunt potriviţi
pentru planul dumneavoastră?
— Sunt complet vulnerabili în acest oraş, draga mea. Stragos îşi miji ochii,
încercând să distingă siluetele înceţoşate ale lui Locke, Jean şi ale străjerilor, pe
când aceştia se făceau nevăzuţi în grădină. Magii-Juruiţi ni i-au dat pe tavă, şi
acum le urmăresc fiecare pas. Nu cred că ăştia doi sunt obişnuiţi să fie controlaţi.
Când vor fi pe cont propriu, sunt sigur că vor face întocmai ce le-am cerut.
— Ai căpătat atâta încredere din rapoartele pe care le-ai primit?
— Nu doar din rapoarte, zise Stragos. Requin nu i-a omorât încă, nu?
— Într-adevăr.
— O să-şi facă treaba, spuse Stragos. Îi cunosc. Pe măsură ce va trece timpul,
vor lăsa la o parte resentimentele şi vor fi captivaţi de noutate. O să înceapă să se
simtă bine, destul de curând. Şi când se întâmplă asta… chiar cred că vor fi în
stare s-o ducă la bun sfârşit. Dacă rămân în viaţă. Sunt cât se poate de conştient
că nu am alţi agenţi potriviţi pentru sarcina asta.
— Deci le pot raporta stăpânilor mei că lucrurile merg conform planului?
— Da, bănuiesc că nu mai e cale de întoarcere. Poţi să le spui. Stragos se uită
la silueta întunecată a femeii zvelte de lângă el şi oftă. Dă-le de ştire că totul va
începe peste vreo lună. Sper, pentru binele lor, să fie pregătiţi pentru consecinţe.
— Nimeni nu este pregătit pentru consecinţe, zise Merrain. O să se verse mai
mult sânge decât a văzut lumea în ultimele două sute de ani. Tot ce putem face
este să sperăm că, dacă pornim noi tăvălugul, alţii vor trage ponoasele. Cu voia
dumneavoastră, arhonte, aş dori să mă duc să le transmit mesajul acum.
— Desigur, încuviinţă Stragos. Transmite-le atât omagiile mele odată cu
raportul, cât şi speranţa mea că vom putea prospera în continuare… împreună.
 ULTIMA REMINISCENŢĂ

De propria lor frânghie

— O, ce loc minunat din care să ne aruncăm în hău! rosti Locke.

Trecuseră şase luni de la întoarcerea sa din Salon Corbeau; setul de patru
scaune iscusit meşteşugite era păstrat în siguranţă, într-un depozit personal de la
Vila Candessa. Iarna târzie din Tal Verrar făcea ca temperaturile din regiune să
fie atât de scăzute, încât oamenii trebuiau să pună serios osul la treabă ca să
asude niţel.
La vreun ceas de galop la miazănoapte de Tal Verrar, la ieşirea din satul Vo
Sarmara, imediat după lanurile din preajma sa, se înălţa un crâng de tufe, scoruşi
noduroşi şi copaci ghimpe-de-chihlimbar, lângă o vale largă şi stâncoasă. Pereţii
văii aveau culoarea cenuşie a unui hoit, făcând ca locul să semene cu o rană
imensă în pământ. Iarba subţire şi măslinie ceda în lupta pentru supravieţuire la
vreo trei metri de marginea stâncilor de deasupra văii, de unde Locke şi Jean
contemplau povârnişul abrupt de treizeci de metri, ce se termina în pietrişul de
dedesubt.
— Cred că ar fi trebuit să ne păstrăm mai în formă pentru treaba asta, zise
Jean, începând să desfăşoare colacii de frânghie care îl încingeau de la umărul
drept până la şoldul stâng. Însă, dacă mă gândesc mai bine, nu îmi aduc aminte
să fi avut prea multe ocazii de a o întrebuinţa în ultimii ani.
— Cele mai multe locuri din Camorr le putem escalada cu mâinile goale, în
sus şi în jos, încuviinţă Locke. Nici nu cred că erai cu noi în noaptea aia în care
am folosit frânghii, ca să escaladăm turnul Doamnei de Marre de la conacul ăla
vechi şi nesuferit pe care îl avea… Calo, Galdo şi cu mine era cât pe ce să fim
ciuguliţi până la os de porumbeii care-şi făceau veacul pe-acolo. Cred că sunt
cinci sau şase ani de atunci.
— O, ba eram cu voi, nu-ţi aduci aminte? Eram jos, ţineam de şase. Am văzut
partea cu porumbeii. E foarte greu să ţii de şase când te pişi pe tine de râs.
— Eh, acolo sus nu era deloc amuzant. Ticăloşii ăia mici au nişte ciocuri
crunte!
— Moartea celor o Mie de Ciupituri, făcu Jean. Aţi fi intrat în istorie dacă aţi
fi avut parte de o moarte atât de înspăimântătoare. Aş fi scris o carte despre
porumbeii mâncători de oameni din Camorr şi aş fi intrat la Colegiul Therin. Aş
fi devenit o persoană respectabilă. Goangă şi cu mine am fi ridicat o statuie în
memoria celor doi Sanza, cu o plăcuţă comemorativă foarte drăguţă.
— Cum rămâne cu mine?
— Tu ai fi fost trecut într-o notă de subsol. În limita spaţiului existent.
— Dă-ncoa’ nişte frânghie dacă nu vrei să-ţi dau eu un brânci peste margine,
„în limita spaţiului existent‖.
Jean îi azvârli frânghia lui Locke, care o înhăţă din aer şi se întoarse la liziera
pădurii, la vreo nouă metri de stâncă. Frânghia era făurită din semimătase
împletită strâns, mult mai uşoară decât cânepa şi mult mai scumpă.
Odată ajuns la marginea pădurii, Locke alese un scoruş bătrân şi înalt, lat cam
cât umerii lui Jean. Desfăcu o bună bucată din frânghia sa, o trecu pe după
trunchiul copacului şi se holbă câteva secunde la capătul uşor zdrenţuit,
străduindu-se să-şi împrospăteze amintirile despre cum se face un nod.
În timp ce degetele îi alunecau cu gesturi şovăitoare, aruncă o privire rapidă în
jur, la starea melancolică a universului. Un vânt aspru bătea dinspre nord-vest,
iar văzduhul părea o cascadă uriaşă de pâclă jilavă. Trăsura pe care o închiriaseră
era parcată la marginea pădurii, la vreo sută cincizeci de stânjeni depărtare. El şi
Jean îl lăsaseră acolo pe vizitiu, cu un urcior de lut plin cu bere şi cu un minunat
coşuleţ cu merinde de la Vila Candessa, făgăduindu-i să nu lipsească mai mult de
câteva ceasuri.
— Jean, mormăi Locke când vlăjganul apăru lângă el, aşa ar trebui să arate un
nod-de-ancoră cumsecade, nu?
— Într-adevăr. Jean strânse nodul complicat al frânghiei în jurul copacului şi
încuviinţă. Luă capătul funiei şi mai făcu o jumătate de nod, pentru mai multă
siguranţă. Gata. Numai bun.
Lucrară împreună câteva minute, repetând nodul de ancoră cu încă trei bucăţi
de frânghie, până ce bătrânul scoruş păru să fie ornat în întregime cu semimătase
bine întinsă. Funiile rămase fură puse deoparte. Cei doi bărbaţi îşi scoaseră apoi
redingotele şi jiletcile, dând la iveală curele solide din piele, ţintate cu inele de
fier la brâu.
Curelele nu semănau prea mult cu echipamentul tradiţional de căţărare folosit
de tâlharii căliţi din Camorr; acestea erau folosite pe corăbii de către acei
marinari care aveau norocul să dea peste nişte proprietari de vase dispuşi să bage
mâna în buzunar pentru a le asigura sănătatea. Curelele nu costaseră mare lucru
şi îi scutiseră pe Locke şi pe Jean de a apela la cineva din lumea interlopă a Tal
Verrar-ului, care le-ar fi putut face o pereche la comandă… dar care ar fi ţinut
minte tranzacţia. Ăsta era unul dintre puţinele lucruri pe care Requin nu trebuia
să le afle decât în ultimul moment, când aveau să dea lovitura.
 — Bun. Uite-ţi coborâtorul. Jean îi dădu lui Locke o bucată de fier destul de
grea, un opt puţin mai mare într-o parte, cu o bară groasă la mijloc. Păstră una şi
pentru el; i le făurise un fierar din Semiluna Istriană a Tal Verrar-ului, cu câteva
săptămâni în urmă. Treci în şa, mai întâi. Asigurăm frânghia principală şi-apoi pe
cea de siguranţă.
Locke îşi agăţă coborâtorul de unul dintre inelele echipamentului şi îl legă cu
una dintre frânghiile de semimătase legate de copac. Celălalt capăt al acestei
funii fu lăsat liber şi azvârlit spre stâncă. O a doua frânghie fu strânsă bine de un
inel aflat deasupra coapsei sale opuse. Mulţi hoţi camorreni preferau să „danseze
despuiaţi‖ când îşi dădeau loviturile, fără confortul suplimentar oferit de frânghia
de siguranţă, în caz că se rupea cea principală, însă Locke şi Jean căzuseră de
acord că era mai bine să nu rişte nimic la antrenamentul din acea zi.
Lui Jean îi luă câteva minute până se prinse bine în şa; în scurt timp, cei doi
prieteni erau legaţi de copac prin două frânghii, ca două marionete umane.
Cei doi hoţi nu mai purtau decât tunici, pantaloni, bocanci şi mănuşi de piele,
deşi Jean făcu o mică pauză pentru a-şi pune ochelarii de citit.
— Şi-acum, zise el. Pare o zi tocmai bună pentru coborâri cu coarda. Vrei să
faci onorurile înainte să ne luăm rămas-bun de la terenul solid?
— Paznice Strâmb, începu Locke, oamenii sunt nesăbuiţi. Apără-ne de noi
înşine. Dacă nu poţi, fie să ne iei repede şi fără chinuri.
— Bine zis. Jean trase adânc aer în piept. La trei, partea nebunească?
— La trei.
Fiecare îşi luă frânghia principală şi îi azvârli capătul peste stâncă; cele două
funii se desfăşurară cu un şuierat moale.
— Unu, spuse Locke.
— Doi, continuă Jean.
— Trei, ziseră ei într-un glas.
Apoi porniră spre marginea stâncii şi se aruncară în gol, răcnind.
O clipă, stomacul lui Locke şi cerul cenuşiu şi înnegurat părură să facă o
tumbă împreună, apoi frânghia se întinse şi peretele stâncii se îndreptă către el,
un pic cam repede pentru gustul său. Ca un pendul uman, se balansă, îşi ridică
picioarele şi lovi peretele de piatră la vreo douăzeci şi cinci de metri sub
margine, îndoindu-şi genunchii ca să absoarbă şocul impactului. De asta, cel
puţin, îşi amintise foarte bine. Jean se izbi şi el de stâncă la vreo jumătate de
metru sub el, cu un zgomot mai înfundat.
— He, făcu Locke cu inima bubuindu-i în timpane, îndeajuns de puternic ca
să acopere şuieratul vântului. Trebuie să existe o cale mai uşoară de a verifica
dacă avem sau nu un făuritor de frânghii pe care să ne putem bizui, Jean.
— Uau!
 Jean îşi mişcă încet picioarele, ţinându-se de funie cu ambele mâini. Folosirea
coborâtoarelor le uşura treaba, astfel încât puteau aplica o forţă de frecare
suficientă pentru a încetini sau pentru a se opri când pofteau. Micile dispozitive
constituiau o îmbunătăţire remarcabilă faţă de cele pe care le învăţaseră ei în
copilărie. Deşi şi-ar fi putut folosi propriile trupuri pentru a obţine acelaşi
rezultat, cum o făcuseră altădată, aceasta ar fi putut foarte uşor să le învineţească
o anumită parte mai proeminentă a anatomiei masculine, dacă nu ar fi fost destul
de atenţi sau de norocoşi.
Vreme de câteva clipe, rămaseră pur şi simplu atârnaţi, cu picioarele sprijinite
pe peretele stâncii, bucurându-se de poziţia lor avantajoasă, în timp ce norii
vaporoşi se vălătuceau pe deasupra.
Frânghiile care fluturau prin aer sub ei ajungeau doar până la jumătatea
distanţei faţă de pământ, însă ei oricum nu aveau de gând să meargă atât de
departe din prima zi. Aveau destul timp la dispoziţie să exerseze coborâri mai
lungi în următoarele şedinţe de antrenament.
— Ştii, făcu Locke, trebuie să recunosc că asta este singura parte a planului de
care nu eram tocmai sigur. E mult mai uşor să îţi pui în gând să cobori cu coarda
de pe un stei, decât chiar să te arunci de pe o stâncă cu numai două bucăţi de
frânghie între tine şi Aza Guilla.
— Frânghiile şi stâncile nu sunt principala problemă, zise Jean. Aici sus
trebuie să avem grijă să nu dăm peste porumbeii tăi carnivori.
— Of, mâncaţi-ai fundul!
— Vorbesc serios. Sunt îngrozit. O să fiu cu ochii în patru, ca nu cumva
ultimul lucru pe care îl simţim în viaţa asta să fie ciuguliturile alea crunte şi
iuţi…
— Jean, cred că frânghia ta de siguranţă te trage în jos. Hai că ţi-o tai eu de
tot…
Se împinseră şi se îmbrânciră în joacă vreo câteva minute, Locke încercând să
se agaţe şi să-şi folosească agilitatea pentru a contrabalansa forţa fizică şi
greutatea mult superioare ale lui Jean. Totuşi, cum forţa şi greutatea păreau să
aibă câştig de cauză, sugeră să exerseze mai degrabă coborârea, într-un acces de
autoconservare.
— Sigur, încuviinţă Jean, hai să mai coborâm vreo doi metri, încet şi cu
băgare de seamă, şi să ne oprim când zic eu, bine?
Fiecare îşi apucă frânghia principală încordată şi scăzu puţin tensiunea
coborâtorului. Încet şi cu băgare de seamă, coborâră un stânjen şi Jean strigă:
— Stop!
— Nu-i rău, spuse Locke. Se pare că nu ne-am pierdut complet îndemânarea,
nu?
 — Cred că da. Mie nu prea mi-au mai plăcut coborârile după ce m-am întors
din micul meu sejur de la Casa Revelaţiilor. Tu şi cei doi Sanza vă dădeaţi în
vânt după aşa ceva, nu eu. Şi, ăăă, Sabetha, desigur.
— Da, îngăimă Locke, cu nostalgie. Da, era atât de nebună… atât de nebună
şi de fermecătoare! Îmi plăcea să o urmăresc cum se caţără. Nu îi plăceau
frânghiile. Îşi… scotea bocancii, îşi despletea părul şi uneori renunţa şi la
mănuşi. Rămânea doar în pantaloni şi în bluză… iar eu…
— Stăteai acolo hipnotizat, îi luă Jean vorba din gură. Încremenit. Să ştii că
aveam ochi şi pe vremea aia, Locke!
— He-he… Presupun că era destul de evident. Pe toţi zeii! Locke se holbă la
Jean şi pufni într-un râs nervos. Pe toţi zeii, am început chiar eu să aduc vorba
despre ea. Nu-mi vine să cred! Se schimbă deodată la faţă. E totul în regulă între
noi doi, Jean? Vreau să spun, ne simţim bine împreună?
— La naiba, stăm agăţaţi împreună la vreo douăzeci şi cinci de metri în aer
deasupra unei morţi neplăcute, nu? Eu nu fac asta cu oameni care nu-mi plac.
— E bine de ştiut.
— Şi da, aş spune că…
— Domnilor! Salutare acolo jos!
Vocea avea accent verrari, cu o notă aspră şi necioplită. Locke şi Jean îşi
ridicară privirea surprinşi şi văzură un bărbat stând pe marginea stâncii, cu
mâinile în şold, profilându-se pe cerul învolburat. Purta o mantie jerpelită, cu
gluga dată pe spate.
— Hhmm, salutare şi dumitale! răspunse Locke.
— O zi minunată pentru a face niţel sport, nu-i aşa?
— Exact la asta ne-am gândit şi noi, strigă Jean.
— O zi minunată într-adevăr, dacă-mi este îngăduit să spun aşa, domnilor. Şi
nişte haine şi jiletci la fel de minunate, pe care le-aţi lăsat aici sus. Îmi plac tare
mult, atâta doar că n-am găsit nici o pungă cu bani prin buzunare.
— Sigur că nu, doar nu suntem pro… Hei, stai oleacă! Te rugăm frumos să ne
laşi lucrurile în pace, spuse Jean.
La un semn nerostit, el şi cu Locke se rezemară mai bine de stâncă, găsind
sprijin pentru mâini şi pentru picioare cât de iute putură.
— De ce nu? Sunt nişte lucruri atât de minunate, domnilor, încât nu mă pot
abţine să nu fiu atras de ele cumva.
— Dacă aştepţi puţin, zise Locke, pregătindu-se să înceapă căţăratul, unul din
noi va ajunge sus în câteva minute şi sunt sigur că putem discuta despre asta cât
se poate de civilizat.
— Mă bate gândul să vă las acolo unde sunteţi, dacă nu vă deranjează,
jupânilor. Omul se mişcă uşor şi în mâna sa dreaptă se ivi o secure. Am mai găsit
şi nişte satâre tare frumuşele pe lângă hainele dumneavoastră. Taaare frumuşele!
N-am mai văzut niciodată unele ca ele.
— E foarte drăguţ din partea ta că spui asta, zbieră Locke.
— O, băga-mi-aş picioarele, bâigui Jean.
— Totuşi, ţin să îţi atrag atenţia, continuă Locke, că omul pe care l-am lăsat la
trăsură trebuie să apară din clipă-n clipă şi o să aibă o arbaletă la el.
— A, vorbiţi de tipul ăla inconştient pe care l-am cam pălit în cap cu o piatră,
domnule? Îmi pare rău să vă spun că era beat.
— Nu te cred. Nu i-am dat atât de multă bere!
— Să-mi fie cu iertare, jupânilor, dar nu era cine ştie ce de capul lui. Cam
slăbănog, dacă mă înţelegeţi. Iar acum trage un pui de somn. Şi oricum nu avea
nici o arbaletă la el. Am verificat.
— Sper că nu te superi că am încercat, făcu Locke.
— Nu, câtuşi de puţin. Bună încercare. Vrednică de laudă, chiar, însă, dacă nu
vă supăraţi, pe mine mă interesează să aflu unde sunt pungile dumneavoastră cu
bani.
— Sunt la noi, în siguranţă, zise Locke. Ne-ai putea convinge să renunţăm la
ele, însă mai întâi va trebui să ne tragi sus acolo, dacă le vrei.
— Cât priveşte asta, făcu străinul, se pare că nu vedem lucrurile la fel. Acum,
că ştiu că sunt la dumneavoastră, cred că e mai simplu să vă tai frânghiile şi să vă
iau singur pungile de jos.
— Dacă nu cumva eşti un căţărător mai bun decât pari la prima vedere, spuse
Jean, să ştii că o să ai mult de furcă venind după punguţele noastre!
— Să ştii că-s chiar mici, adăugă Locke. Sunt pungile pe care le luăm la noi
când ne căţărăm pe stânci. Făcute special ca să nu ne îngreuneze. N-au cine ştie
ce în ele!
— Cred că avem păreri diferite despre ce înseamnă „cine ştie ce‖. Şi nu va
trebui să mă caţăr, rosti străinul. E o cale mai uşoară de a ajunge până în vale,
dacă ştii pe unde să o apuci.
— Of, nu fi nesăbuit, făcu Jean. Frânghiile astea sunt din semimătase. O să-ţi
ia ceva timp să le tai. Mai mult decât ne va lua nouă să ne căţărăm înapoi.
— Probabil că da, încuviinţă bărbatul în mantie, dar eu tot sus aici o să fiu,
dacă faceţi asta, nu? Vă pot îmbrânci peste margine de-o să vi se facă ţestele
boluri de supă. Să vedeţi de n-oi face-o!
— Păi, dacă rămânem aici jos, oricum o să murim, aşa că mai bine urcăm
până acolo şi murim în luptă, îl contrazise Locke.
— Faceţi cum poftiţi, domnule. Ne învârtim în jurul cozii cu discuţia asta,
dacă nu vă supăraţi că spun asta, aşa că o să mă apuc să tai frânghia acum. Dacă
aş fi în locul dumneavoastră, aş sta cuminte şi mi-aş accepta soarta.
 — Da, dar tu eşti o jigodie nenorocită! ţipă Locke. Orice ţânc poate omorî
nişte oameni neajutoraţi, care atârnă peste marginea unei stânci. Era o vreme
când un tâlhar ar fi avut curajul să se lupte cu noi bărbăteşte şi să-şi câştige banii!
— Da’ ce, dom’ne, ţi se pare că arăt a negustor cinstit? Oi avea tatuajele
vreunei bresle pe braţe? Se lăsă în genunchi şi începu să taie ceva cu securea lui
Jean, încet, dar sigur. Mie mi se pare că o să-mi câştig banii cât se poate de
frumos, dacă vă zdrobesc de stâncile de dedesubt. Mai abitir chiar, dacă îmi
vorbiţi atât de urât.
— Eşti un netrebnic, strigă Locke. O potaie fricoasă, un om de nimic,
blestemat nu doar pentru lăcomie, ci şi pentru laşitate! Să ştii că zeii scuipă pe
oamenii fără onoare! O să sfârşeşti într-un iad rece şi întunecat!
— Ba îs plin de onoare, domnule. Am o grămadă. O ţin aici, între burta mea
goală şi fundul meu alb şi încreţit, pe care n-aveţi decât să-l pupaţi, că tot veni
vorba.
— Bine, fie, zise Locke. Am vrut doar să văd dacă poţi fi îmboldit să faci o
prostie. Îţi admir înfrânarea! Dar sunt sigur că îţi dai seama că poţi câştiga mai
mult de pe urma noastră dacă ne tragi sus şi ne iei ostatici!
— Suntem oameni importanţi, adăugă Jean. Cu prieteni bogaţi şi importanţi.
De ce nu ne iei ostatici şi nu trimiţi o scrisoare în care să ceri răscumpărare?
— Păi, spuse omul, în primul rând, eu nu ştiu să scriu sau să citesc.
— O să scriem noi răvaşul în locul tău, cu dragă inimă!
— Nu prea văd cum ar merge treaba aşa. Aţi putea scrie orice aţi vrea, nu-i
aşa? Aţi putea cere poliţai şi oşteni în loc de galbeni, dacă pricepeţi unde bat. Am
zis că nu ştiu să citesc, nu că am pişat în loc de creier.
— Ptrrr! Stai aşa! Opreşte-te din tăiat! Jean se mai săltă vreo treizeci de
centimetri şi îşi legă strâns frânghia pe coborâtor, ca să-l ţină. Opreşte-te din
tăiat! Vreau să te întreb ceva serios!
— Ce mai e acum?
— De unde naiba ai mai apărut şi tu?
— Iaca, pe ici, pe colo, prin împrejurimi, din burta maică-mii, cum s-ar zice,
făcu omul, continuând să taie de zor.
— Nu, vreau să spun… dai mereu târcoale pe lângă stâncile astea, aşteptând
căţărători? Pare destul de puţin probabil să fie atât de mulţi încât să merite
osteneala.
— A, păi nu sunt, domnule. De fapt, n-am mai văzut nici unul până la
dumneavoastră. M-a făcut atât de curios, încât pur şi simplu am zis că trebuie să
cobor până aici şi să arunc o privire şi mă bucur că am făcut-o. Toc, toc, toc. Nu,
în general mă ascund prin codri, uneori pe dealuri. Pândesc drumurile.
— Singur?
 — M-aş fi descurcat mai uşor dacă nu eram de unul singur, nu credeţi?
— Deci pândeşti drumurile. Şi ce jefuieşti de obicei? Trăsuri?
— Da, de obicei.
— Ai un arc sau o arbaletă?
— Nu, din păcate. Deşi s-ar putea să izbutesc să-mi cumpăr una, dacă iau
destul pe lucrurile voastre.
— Te ascunzi în codri, singur-singurel, şi încerci să jefuieşti trăsuri fără o
armă adevărată?
— Păi, făcu omul, şovăind puţin, a trecut ceva vreme de când am avut o armă
adevărată. Dar azi e ziua mea norocoasă, nu-i aşa?
— Cred şi eu. Paznice Strâmb, cred că eşti cel mai prost tâlhar la drumul mare
de pe lumea asta.
— Ce-ai zis?
— A zis, începu Locke, că, după părerea sa de specialist, tu eşti…
— Nu, cealaltă chestie.
— L-a pomenit pe Paznicul Strâmb, explică Locke. Îţi spune ceva asta?
Suntem membri ai aceleiaşi frăţii, prietene! Binefăcătorul, Ocrotitorul Hoţilor,
Cel de-al Treisprezecelea Făr’ de Nume, patronul tău şi-al meu, şi-al tuturor
celor care aleg calea greşită în viaţă. Noi suntem chiar slujitori miruiţi ai
Paznicului Strâmb! Nu are rost să ne certăm şi nici nu e cazul să ne tai frânghiile!
— O, ba cum să nu, rosti omul cu înverşunare, acum chiar că vă tai
frânghiile!
— Cum? De ce?
— Pen’ că sunteţi nişte afurisiţi de eretici, de-aia! Nu există al
Treisprezecelea! Nu există decât cei Doisprezece, cum vă văd şi cum mă vedeţi!
Da, am fost şi eu prin Verrar de câteva ori, m-am întâlnit cu băieţi şi fete din
găştile de cuţitari care au încercat să-mi spună de acest al Treisprezecelea. Da’ eu
nu-s de acord cu aşa ceva. Nu-i cum am fost crescut eu. Aşa că… jos cu voi,
băieţi!
Bărbatul începu să taie cu obidă frânghiile de semimătase.
— Rahat! Vrei să încerci să-l agăţi cu frânghiile de siguranţă?
Jean se balansă până la Locke şi vorbi zorit. Locke încuviinţă. Cei doi hoţi
apucară capetele frânghiilor de siguranţă, se uitară în sus şi, la semnalul şoptit de
Jean, traseră brusc de ele.
Nu era deloc o capcană eficientă; funiile erau slăbite şi încolăcite deasupra
stâncilor. Călăul lor se uită la picioare, sări uşor şi se dădu la o parte, pe când doi
metri din frânghia de siguranţă alunecară peste marginea stâncii.
— Ha! Trebuie să vă mişcaţi mai repede de-atât, jupânilor, ca să spun aşa!
Fluierând fals, se făcu nevăzut şi continuă să taie. O clipă mai târziu, scoase
un strigăt triumfător şi frânghia de siguranţă a lui Locke se prăvăli peste
marginea stâncii. Locke îşi feri faţa, când funia alunecă pe lângă el; în curând,
atârna în aer, agăţat de brâu, cu capătul destrămat al frânghiei mult deasupra
pământului ca să se simtă în siguranţă.
— La naiba, zise Locke. În regulă, Jean. Uite cum facem. Acum urmează să-
mi taie frânghia principală. Hai să ne apucăm de braţe. Eu o să îmi dau drumul
pe frânghia ta principală, o să leg ce-a mai rămas dintr-a mea de capăt şi astfel o
să ajungem la vreo şase metri de pământ. Dacă pot să-mi înnod şi frânghia de
siguranţă de celelalte două, cred că putem ajunge până jos.
— Depinde cât de iute taie nemernicul ăla. Crezi că poţi face nodurile destul
de repede?
— Cred că nu am de ales. Oricum, simt că mâinile mele sunt în stare. Chiar
dacă nu apuc să leg decât prima frânghie, oricum e mai bine să cazi de la şase
metri decât de la douăzeci şi cinci.
În acel moment, din văzduh se auzi un tunet înfundat. Locke şi Jean îşi
ridicară privirea la timp pentru a simţi pe chipuri primii stropi de ploaie.
— Poate că situaţia ar fi fost teribil de amuzantă dacă nu am fi fost noi cei
agăţaţi de funiile astea, făcu Locke.
— Pe moment, cred că mi-aş încerca norocul cu porumbeii tăi, dacă aş putea,
zise Jean. La naiba, îmi pare rău că am lăsat Surorile Nărăvaşe acolo sus, Locke.
— În numele Venaporthei, de ce naiba le-ai fi adus cu tine jos? Nu ai de ce
să-ţi ceri scuze.
— Deşi ar fi ceva ce aş putea încerca. Ai vreun pumnal la îndemână?
— Da, dar este în bocanc. Ploaia începuse să cadă destul de puternic deja,
udându-le leoarcă tunicile şi frânghiile. Hainele lor subţiri şi vântul tăios făcea ca
vremea să pară mai rece decât era în realitate. Dar tu?
— Eu îl am pe al meu chiar aici. Locke văzu o sclipire de metal strălucitor în
mâna dreaptă a lui Jean. Al tău e bun pentru azvârlit?
— Nu, la naiba! Îmi pare rău.
— Nu-ţi face griji. Ţine-l ca rezervă, atunci. Şi roagă-te să iasă.
Jean îşi scoase mai întâi ochelarii şi îi îndesă în gulerul tunicii, apoi îşi ridică
vocea.
— Hei! Iubăreţule de oi! Hai încoa’ să-ţi spun o vorbă!
— Credeam că nu mai avem ce vorbi, se auzi glasul bărbatului de dincolo de
marginea stâncii.
— Fără îndoială! Fac prinsoare că, după ce ai folosit atât de multe cuvinte
într-un timp atât de scurt, îţi simţi creierul ca o lămâie stoarsă! N-ai mai fi în
stare să găseşti pământul, dacă te-aş azvârli pe fereastră! Mă asculţi? Ar trebui să
îţi scoţi opincile şi nădragii ca să numeri până la douăzeci şi unu! Ar trebui să îţi
ridici privirea ca să vezi partea de dedesubt a unui rahat de gândac!
— Te ajută să zbieri la mine aşa? Credeam că o să vă rugaţi la nevolnicul ăla
de al Treisprezecelea, da’ ce ştiu eu? Eu nu sunt unul dintre voi, ăştia şmecheri,
felantozzeri verrari sau ce-oţi mai fi, nu?
— Vrei să ştii de ce nu ar trebui să ne omori? Vrei să ştii de ce nu ar trebui să
ne laşi să ne zdrobim de pământ? Jean răcni din toţi rărunchii, în timp ce se
sprijinea mai bine cu picioarele de peretele stâncii şi îşi ducea braţul drept cât
mai în spate. Deasupra lor răsună încă un tunet. Vezi asta, dobitocule? Vezi ce
am în mâini? Ceva ce-o să vezi numai o dată în viaţă! Ceva ce n-o să uiţi cât vei
trăi!
Câteva secunde mai târziu, capul şi trunchiul bărbatului se iţiră peste
marginea stâncii. Jean lăsă să-i scape un strigăt, când îşi azvârli cuţitul cu toată
puterea. Strigătul se preschimbă într-un chiot de izbândă, când văzu cum silueta
înceţoşată a armei îl izbeşte pe călăul lor în plină faţă… numai ca să revină la un
muget frustrat când cuţitul ricoşă şi se prăbuşi prin văzduh. Îl izbise cu mânerul.
— Ploaie afurisită! răcni Jean.
Măcar, acum, tâlharul se zvârcolea de durere. Acesta gemu şi se apucă de faţă,
aplecându-se înainte. Oare îl pocnise în ochi? Jean aşa nădăjduia, din toată
inima… poate că mai avea câteva secunde la dispoziţie pentru a încerca din nou.
— Locke, dă-mi repede cuţitul tău!
Locke se scotocea deja prin bocancul drept, când omul îşi pierdu echilibrul şi
se prăvăli peste marginea stâncii, cu un ţipăt. O clipă mai târziu, se apucă cu
mâna de frânghia principală a lui Locke şi căzu drept în cârligul de la brâul lui
Locke, unde frânghia intra în coborâtorul de fier prins la centura acestuia.
Impactul îi îndepărtă picioarele lui Locke de lângă peretele stâncii, îl făcu să-şi
piardă răsuflarea şi, pentru o clipă, cei doi oameni se aflară în cădere liberă, dând
din mâini şi din picioare şi ţipând, fără a mai pune presiunea necesară asupra
frânghiei din coborâtor.
Sforţându-se la maximum, Locke îşi încolăci mâna stângă în jurul capătului
liber al frânghiei şi trase puternic de ea, punând suficientă presiune pe funie
pentru a-i opri din cădere. Se izbiră împreună de peretele stâncii, tâlharul
suportând greul impactul, şi rămaseră atârnaţi acolo, într-o amestecătură de
picioare agitate, în timp ce Locke se lupta să-şi recapete răsuflarea şi să-şi dea
seama ce se petrece. Tâlharul zvârlea din picioare şi ţipa.
— Opreşte-te, imbecilul naibii! Păreau a fi căzut vreo cinci metri; Jean
alunecă iute lângă ei, ateriza pe stâncă şi întinse o mână ca să-l apuce de păr pe
tâlhar. Când gluga îi fu dată pe spate, Locke putu să vadă că individul era
încărunţit ca un ogar înfometat, că avea vreo patruzeci de ani, părul lung şi slinos
şi o barbă sură şi rară, precum smocurile de iarbă de pe marginea stâncii. Ochiul
său stâng era umflat şi închis. Nu mai da, tâmpitule! Nu te mai zbate!
— O, în numele zeilor, nu mă lăsaţi să cad, vă implor! Nu mă omorâţi,
domnule, vă implor!
— Şi de ce nu, mă rog? Locke gemu, îşi înfipse călcâiele în peretele stâncii şi
izbuti să-şi atingă cizma dreaptă cu mâna dreaptă. O clipă mai târziu, ţinea
stiletul la beregata tâlharului, iar zvârcolirea panicată a omului se preschimbase
într-un tremurat de spaimă.
— Vezi ăsta? şuieră Locke. Tâlharul încuviinţă. Ăsta e un cuţit. Acolo de
unde eşti tu au aşa ceva? Omul dădu iar din cap, în semn că da. Deci ştii că aş
putea să-l înfig în tine chiar acum şi să îţi dau drumul, nu-i aşa?
— Vă rog, vă rog, nu…
— Taci şi ascultă-mă. Frânghia asta de care atârnăm noi acum. Singura,
unica, făr’ de pereche! Nu cumva asta e frânghia pe care o tăiai tu, acolo sus?
Omul dădu din cap cu înfrigurare, cu ochii măriţi de spaimă.
— Vai, minunat! Ei bine, dacă şocul căderii tale nu a rupt-o, probabil că
suntem în siguranţă pentru o bucată de vreme. Undeva, deasupra creştetelor lor
se iţi o străfulgerare albă şi tunetul dudui mai puternic decât înainte. Deşi am
dus-o eu şi mult mai bine de-atât. Aşa că nu mai da din picioare. Nu te mai
zvârcoli. Nu te mai zbate şi nu face nimic prostesc. Ai priceput?
— O, nu, domnule, vă rog…
— Mai taci odată!
— Lo… ăă, Leocanto, interveni Jean. Cred că tipul ăsta ar merita să ia nişte
lecţii de zbor.
— Şi eu cred la fel, făcu Locke, însă hoţii prosperă, nu, Jerome? Ajută-mă să-
l caţăr pe ticălosul ăsta nesăbuit acolo sus, cumva.
— O, vă mulţumesc, vă…
— Ştii de ce fac asta, măscărici fără minte din codru ce eşti?
— Nu, dar eu…
— Tacă-ţi fleanca! Cum te numeşti?
— Trav!
— Trav şi mai cum?
— Nu am avut niciodată un alt nume, domnule. Trav din Vo Sarmara, şi-atât.
— Şi eşti hoţ? Tâlhar la drumul mare?
— Da, da, întocmai.
— Nimic altceva? Vreo meserie cinstită?
— Ăă, nu de ceva timp încoace…
— Bine. Înseamnă că suntem fârtaţi, cumva. Uite ce e, prietenul meu puturos,
trebuie să înţelegi că există un al Treisprezecelea. El are un ordin preoţesc, iar eu
sunt unul dintre preoţii săi, ai priceput?
 — Dacă spuneţi dumneavoastră…
— Nu, taci din gură. Nu vreau să îmi dai dreptate; vreau să îţi foloseşti ghinda
aia pe care o ai în loc de creier, până nu vine vreo veveriţă să ţi-o ia. Am un tăiş
la beregata ta, suntem la peste douăzeci de metri înălţime, plouă cu găleata şi tu
doar ce-ai încercat să mă omori. S-ar cuveni să îţi crestez un zâmbet de la o
ureche la cealaltă şi să-ţi dau drumul în gol. Nu crezi?
— Probabil, domnule, dar, în numele zeilor, îmi cer iertare…
— Taci, blegule. Deci recunoşti că trebuie să am un motiv al naibii de serios
ca să nu-mi fac pe plac şi să te omor?
— Eu, ăă, cred că da!
— Sunt preot al Paznicului Strâmb, cum ţi-am zis. Am jurat credinţă şi mi-am
oferit serviciile zeului care îi guvernează pe cei ca noi. Nu cred că ar fi prea
înţelept să-l scuipi în faţă pe zeul care îţi poartă de grijă, nu-i aşa? Mai ales dacă
ţin cont de faptul că nu sunt prea sigur că m-am purtat cum trebuie faţă de El în
ultima vreme.
— Ăă…
— Ar trebui să te omor. În schimb, o să încerc să îţi salvez viaţa. Tot ce-ţi cer
este să cugeţi la asta. Ţi se mai pare că sunt eretic acum?
— Ăă… o, pe toţi zeii, domnule, nu am mintea limpede…
— Nimic neobişnuit în privinţa asta, pun rămăşag. Ţine minte ce ţi-am spus.
Nu te zbate, nu da din picioare, nu ţipa. Şi dacă încerci să opui rezistenţă, câtuşi
de puţin, s-a zis cu înţelegerea noastră. Prinde-te cu braţele de pieptul meu şi taci
din gură. Mai avem mult până să ajungem în siguranţă.

La îndemnul lui Locke, Jean urcă primul, pas cu pas pe suprafaţa alunecoasă a
stâncii, cam la jumătate din viteza sa obişnuită. Odată ajuns în vârf, el îşi
deznodă iute frânghia de siguranţă de la brâu şi le-o aruncă lui Locke şi
speriatului său pasager.
Apoi îşi scoase echipamentul şi îşi coborî frânghia principală de-a lungul
peretelui stâncii, până ce ajunse lângă bărbaţii atârnaţi acolo. Evident, aceştia nu
păreau să stea prea confortabil, însă, cu toate cele trei frânghii la îndemână,
beneficiau măcar de mai multă siguranţă.
Jean îşi găsi redingota pe pământ şi o îmbrăcă, bucuros să aibă un strat
suplimentar care să-l acopere, chiar dacă aceasta era leoarcă, la fel ca el. Făcu o
socoteală rapidă. Trav nu părea să fie un tip prea solid, iar Locke era zvelt… cu
siguranţă, nu aveau mai mult de o sută douăzeci de kilograme la un loc. Jean ar fi
putut ridica o asemenea greutate până la piept, poate chiar până deasupra capului.
Dar pe ploaie şi când erau atâtea în joc?
Apoi îi veni în minte trăsura, aflată la vreo patru sute de metri de ei, în pădure.
Un cal ar fi fost mult mai potrivit decât un om, oricât de voinic ar fi fost acesta,
însă timpul necesar pentru a deshăma, linişti şi mâna un animal al cărui stăpân
ciomăgit…
— La naiba, făcu el şi se întoarse la marginea stâncii. Leocanto!
— Tot aici, după cum cred că ai ghicit.
— Puteţi să vă prindeţi strâns la curea una din frânghii?
Se auzi o discuţie scurtă şi mormăită între Locke şi Trav.
— Ne descurcăm noi, răcni Locke. Ce-ai de gând?
— Pune-l pe dobitocul ăla se se ţină bine de tine. Lipiţi-vă cu mâinile şi
picioarele de stâncă, după ce vă legaţi de una din frânghii. O să încep să vă trag
sus cu toată puterea, însă nu ar strica să mă ajutaţi şi voi un pic.
— Bine. Ai auzit ce-a spus omul, Trav. Hai să facem un nod. Ai grijă unde
pui mâna.
Când Locke îşi ridică privirea şi îi făcu semn lui Jean că totul e gata, acesta
dădu din cap. Noua frânghie încropită era fosta funie de siguranţă a lui Jean;
vlăjganul apucă capătul ei chiar în faţa colacului de funie întins pe pământul jilav
şi se încruntă.
Noroiul de sub picioare avea să facă lucrurile şi mai interesante decât erau
deja, numai că nu avea încotro. Făcu o buclă, păşi în ea şi o lăsă să i se înfăşoare
strâns la mijloc, apoi se lăsă pe spate, se îndepărtă de stâncă, ţinând cu o mână
frânghia din faţa sa şi cu cealaltă fiind la spate, şi îşi drese glasul:
— V-aţi plictisit să staţi atârnaţi acolo sau vreţi să vă mai las câteva minute?
— Jerome, dacă mai trebuie să-l îmbrăţişez pe Trav ăsta încă o secundă, o
să…
— Căţăraţi-vă, atunci! Jean se înfipse bine în călcâie, se lăsă şi mai mult pe
spate şi începu să se opintească. La naiba, era un bărbat puternic, neobişnuit de
vânjos, dar de ce trebuia să apară momente de-astea, care să-i aducă aminte că ar
putea fi şi mai vânjos? Se lenevise; nu exista altă explicaţie. Trebuia să găsească
nişte lăzi, să le umple cu pietre şi să le ridice de câteva zeci de ori pe zi, cum
obişnuia să facă în tinereţe… La naiba, oare frânghia aia avea de gând să se
mişte odată? În sfârşit. În cele din urmă, după un răstimp îndelungat şi
stingheritor de opintire în ploaie, fără rezultat, Jean făcu un pas mic înapoi. Şi
apoi altul… şi altul. Cu greu, simţind cum muşchii coapselor i se încing treptat,
izbuti să facă treaba unui cal de tracţiune, săpând brazde adânci în noroiul
cenuşiu şi nisipos. Şi, într-un sfârşit, o pereche de mâini se ivi la marginea stâncii
şi, într-un şuvoi de ţipete şi blesteme, Trav se săltă deasupra şi se rostogoli pe
spate, gâfâind. Greutatea care îl apăsa pe Jean se micşoră deodată; menţinu
acelaşi nivel de efort şi, o clipă mai târziu, Locke se iţi şi el. Se ridică în picioare,
se duse lângă Trav şi începu să-l lovească pe aşa-zisul tâlhar în burtă.
— Neghiob nenorocit! Dintre toţi proştii şi blestemaţii… Cât de greu ţi-ar fi
fost să spui: „O să vă cobor o frânghie, legaţi-vă pungile cu bani de ea şi
trimiteţi-le înapoi sus sau nu vă las să urcaţi‖? Nu le zici victimelor că o să le
omori oricum! Încerci să fii rezonabil la început şi, când pui mâna pe bani, o iei
la sănătoasa!
— O… au! Pe toţi zeii, vă rog… Au! Aţi spus că… nu o să mă omorâţi!
— Nici nu am de gând. Nu vreau să te omor, cretin cu creier de varză ce eşti;
vreau doar să te pocnesc până mă plictisesc!
— Au! Aaaaa! Vă rog! Aaaaauuu!
— Trebuie să recunosc că încă mă distrez.
— Aiiii! Au!
— Încă mă simt bine.
— Uuuff! Ah!
Locke încetă să-l mai pocnească pe nefericitul verrari, îşi desfăcu centura de
la echipament şi o lăsă să cadă în noroi. Jean, cu răsuflarea întretăiată, veni lângă
el şi îi dădu haina udă leoarcă.
— Mulţumesc, Jerome. Acum, că avea din nou haina pe el, chiar dacă aceasta
era udă, Locke păru să-şi recapete demnitatea, măcar parţial. Cât despre tine…
Trav. Trav din Vo Sarmara, ai zis?
— Da! O, vă rog, nu mă mai loviţi!
— Ascultă aici, Trav! Uite cum o să facem. În primul rând, nu spui nimănui
ce s-a întâmplat. În al doilea rând, nu te apropii în ruptul capului de Tal Verrar.
Ai priceput?
— Nici nu aveam de gând, domnule.
— Bine. Uite. Locke întinse mâna până în cizma sa stângă şi scoase de-acolo
o punguţă. O azvârli lângă Trav, iar aceasta ateriză cu un zornăit înfundat. Ar
trebui să fie vreo zece volani înăuntru. O sumă frumuşică de arginţi. Şi poţi…
stai puţin, eşti sigur că vizitiul nostru este încă în viaţă?
— A, da, pe toţi zeii! Adevărul adevărat, dom’ Leocanto, e că respira şi
gemea după ce l-am pocnit, pe cinstea mea.
— Cu atât mai bine pentru tine, atunci. Poţi lua argintul din punga aia. După
ce plecăm, poţi să te întorci şi să iei ce o să lăsăm în urmă. Jiletca mea şi o parte
din funie, în primul rând. Şi ascultă-mă cu mare atenţie. Azi ţi-am salvat viaţa,
când aş fi putut să te omor cât ai clipi. Am dreptate sau ba?
— Da, da, aşa aţi făcut, iar eu vă sunt foarte…
— Da, taci acum. Într-o bună zi, Trav din Vo Sarmara, s-ar putea să ajung
iarăşi pe meleagurile astea şi s-ar putea să am nevoie de ceva. Informaţii. O
călăuză. O gardă de corp. Nădăjduiesc din tot sufletul şi cu ajutorul Celor
Treisprezece să nu fiu nevoit să apelez la tine, dar, dacă te va căuta cineva
vreodată şi îţi va şopti numele Leocanto Kosta, să nu stai pe gânduri, ai auzit?
— Da!
— Juri în faţa zeilor?
— Cu mâna pe buze şi pe inimă, în faţa zeilor, altminteri să cad mort şi să mă
judece Doamna Îndelungatei Tăceri pe balanţa ei.
— Acceptabil. Să nu uiţi. Şi-acum, dispari încotro pofteşti, atâta vreme cât nu
te-apropii de trăsura noastră.
Jean şi Locke îl priviră cum fugea mâncând pământul, până când silueta sa
acoperită de mantie dispăru dincolo de perdelele cenuşii şi mişcătoare ale ploii
torenţiale.
— Ei bine, zise Jean, cred că ne-a ajuns antrenamentul pe ziua de azi, nu eşti
de acord?
— Ba cum să nu. Lovitura de la Turnul Păcatului o să fie floare la ureche pe
lângă ce-am păţit azi. Ce-ai spune dacă am lua cele două funii şi ne-am întoarce
la trăsură? Lasă-l pe Trav să-şi petreacă restul după-amiezii desfăcând noduri.
— Un plan minunat. Jean îşi verifică Surorile Nărăvaşe, recuperate de la
marginea stâncii, şi le mângâie gelos tăişurile, înainte de a le strecura într-unul
din buzunarele hainei. Gata, scumpelor. Dobitocul ăla v-a cam tocit un pic, dar o
să vă ascut eu, cât ai zice peşte.
— Nu-mi vine să cred, făcu Locke. A fost cât pe ce să ne omoare un nerod de
ţăran bătut în cap. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că-i prima oară de
când am plecat din Vel Virazzo când cineva a încercat să ne omoare.
— Într-adevăr. Optsprezece luni? Jean îşi puse pe umăr un colac de frânghie
udă şi i-l dădu lui Locke pe celălalt. Împreună, se întoarseră şi începură să-şi
târască picioarele prin pădure. E plăcut să ştii că unele lucruri nu se schimbă
niciodată, nu-i aşa?
 CAPITOLUL ŞASE

Balanţa comercială

— E limpede că persoana care i-a trimis pe asasinii ăia acolo ştia că ne

întoarcem în Savrola pe drumul acela, zise Locke.
— Ceea ce nu înseamnă mare lucru; am folosit deseori docurile. Putea să ne
vadă oricine şi să-i trimită să ne pândească acolo. Jean sorbi din cafea şi îşi trecu
agale o mână peste coperta de piele bătucită a cărţuliei pe care o adusese la micul
dejun. Chiar şi câteva nopţi la rând. Nu ai nevoie de cunoştinţe sau de resurse
speciale ca să faci aşa ceva.
Arcada Aurită era şi mai liniştită decât de obicei, la cel de-al şaptelea ceas al
dimineţii, în Ziua Tronului. Cei mai mulţi cheflii şi muşterii care îşi făceau
veacul pe-acolo pierdeau nopţile la Treptele de Aur şi nu aveau să se trezească
decât mult mai târziu. Printr-o înţelegere negrăită, micul dejun ales de Locke şi
de Jean în această dimineaţă era tocmai bun pentru un ronţăit nervos: file rece de
carne de rechin marinată cu lămâie, pâine neagră cu unt, un soi de peşte maroniu
copt în suc de portocale şi cafea… cea mai mare ulcică pe care o găsise
ospătarul. Cei doi hoţi aveau încă probleme în a-şi regla programul proaspăt dat
peste cap.
— Asta dacă nu cumva Magii-Juruiţi nu ar fi spus şi altcuiva că suntem în Tal
Verrar, făcu Locke. Poate chiar oferindu-şi ajutorul.
— Dacă Magii-Juruiţi i-ar fi ajutat pe cei doi de pe docuri, chiar crezi că am fi
supravieţuit? Să fim serioşi! Ştiam bine amândoi că o să ne vâneze pentru ce i-
am făcut Şoimarului şi, dacă voiau să ne omoare pur şi simplu, acum eram oale
şi ulcele. Stragos are dreptate în privinţa asta… pesemne că vor să se joace cu
noi. Aşa că rămân la părerea că mai e cineva ofensat, în vreun fel, de Kosta şi de
Ferra. Ceea ce înseamnă că Durenna, Corvaleur şi Lordul Landreval sunt
suspecţii principali.
— Landreval a plecat de luni bune.
— Asta nu înseamnă că nu trebuie să-l luăm în calcul. Fermecătoarele
doamne, atunci.
— Doar că… cred că ne-ar fi atacat chiar ele… Durenna este renumită în
mânuirea spadei, iar Corvaleur a fost şi ea implicată în câteva dueluri la viaţa ei,
din ce-am auzit. Poate că şi-ar fi angajat şi nişte ajutoare, dar sunt genul de
oameni care nu stau deoparte.
— Am escrocat pe cineva important la Alianţele oarbe? Sau la vreun alt joc
pe care l-am disputat ca să ajungem aici? Am călcat pe bătăturile cuiva? Am tras
un vânt prea tare?
— Nu pot să cred că ne-ar fi scăpat din vedere cineva îndeajuns de
nemulţumit ca să angajeze asasini. Nimănui nu-i place să piardă la cărţi, fireşte,
dar ţi-a rămas în minte cineva care chiar nu ştie să piardă?
Jean se încruntă şi sorbi din cafea.
— Până nu aflăm mai multe, speculaţiile astea nu-şi au rostul. Toţi oamenii
din oraşul ăsta sunt suspecţi. La naiba, toţi oamenii din lume, dacă stai să te
gândeşti.
— Deci, ca s-o spunem pe-a dreaptă, tot ce ştim cu adevărat este că, oricine ar
fi, ne vrea morţi. Nu se mulţumeşte să ne bage frica în sân, nici să ne ia pe sus,
pentru o mică discuţie. Pur şi simplu morţi. Dacă ar fi să pornim de la premisa
asta, poate că am găsi câteva…
Locke se opri brusc când o văzu pe chelneriţa lor care se apropia de separeul
unde se aflau… apoi o privi cu mai mare băgare de seama şi văzu că nu era
nicidecum chelneriţa lor. Femeia cu şorţ de piele şi bonetă roşie era Merrain.
— A, făcu Jean. A sosit timpul să plătim nota.
Merrain încuviinţă şi îi dădu lui Locke o tăbliţă de lemn cu două bucăţele de
hârtie prinse de ea. Una din ele era, într-adevăr, nota de plată; pe cealaltă se afla,
cu un scris graţios, un singur rând:
„Vă amintiţi primul loc în care v-am dus în noaptea în care ne-am întâlnit? Nu
pierdeţi nici o clipă‖.
— Ei bine, zise Locke, dându-i răvaşul lui Jean, ne-ar face plăcere să mai
zăbovim, dar calitatea serviciilor a început să lase de dorit. Nu te aştepta să
primeşti bacşiş. Numără gologanii pe tăbliţa de lemn, apoi se ridică în picioare.
Tot acolo, Jerome.
Merrain luă tăbliţa şi banii, făcu o plecăciune şi dispăru în direcţia bucătăriei.
— Sper să nu se supere din cauza bacşişului, spuse Jean, când ajunseră în
stradă. Locke se uită împrejur şi băgă de seamă că Jean face la fel. Faptul că
simţea greutatea stiletelor de oţel din mâneci îl mai liniştea un pic şi nu avea nici
o îndoială că Jean era gata să scoată Surorile Nărăvaşe dintr-o singură mişcare a
încheieturii.
— Pe toţi zeii, bombăni Locke. Ar trebui să fim în pat, dormind duşi cât e
ziua de lungă. Am mai fost vreodată atât de puţin stăpâni pe situaţie, cum suntem
acum? Nu putem fugi de arhonte şi de otrava lui, ceea ce înseamnă că nu putem
renunţa pur şi simplu la afacerea de la Turnul Păcatului. Zeii ne sunt martori că
nici măcar nu îi putem vedea pe Magii-Juruiţi dându-ne târcoale, şi acum, colac
peste pupăză, ne-am trezit şi cu asasini plătiţi pe urme. Ştii ceva? Aş pune
prinsoare că, între oamenii care ne urmăresc şi cei care ne vânează, am ajuns
principala sursă de locuri de muncă din oraşul ăsta. Întreaga economie a Tal
Verrar-ului se bazează acum pe hărţuirea noastră.
Ajunseră iute, chiar dacă agitaţi, la răspântia de la nord de Arcada Aurită.
Căruţele zăngăneau pe caldarâm, iar oamenii se îndreptau spre slujbele lor. În
ceea ce-i privea, se gândi Locke, Savrola era cel mai liniştit şi mai bine păzit
cartier din oraş, un loc în care ordinea nu era tulburată decât rareori de câte-un
străin beat.
Locke şi Jean făcură stânga la intersecţie, apoi se apropiară de uşa primei
prăvălii părăsite din dreapta. În timp ce Jean măsura cu privirea strada din spatele
lor, Locke se duse la uşă şi ciocăni puternic, de trei ori. Uşa se deschise de îndată
şi un tânăr vânjos, într-o haină din piele cafenie, le făcu semn să intre.
— Nu vă apropiaţi de fereastră, le spuse el, după ce trase uşa şi o ferecă.
Fereastra era acoperită de perdele din pânză bine trase, însă Locke nu avea de
gând să se joace cu focul. Singura lumină din odaie venea de la răsăritul soarelui,
un rozaliu plăcut filtrat de perdele, îngăduindu-i lui Locke să vadă două perechi
de bărbaţi care aşteptau în partea din spate a prăvăliei. Fiecare pereche consta
dintr-un bărbat voinic şi lat în umeri şi un altul mai mărunt, şi toţi cei patru
străini purtau mantii cenuşii identice şi pălării cu boruri largi, tot cenuşii.
— Îmbrăcaţi-vă, le zise omul în haină de piele, arătându-le un morman de
haine de pe o măsuţă.
În scurt timp, Locke şi Jean purtau şi ei un rând de straie şi pălării cenuşii.
— Noua modă de vară în Tal Verrar? făcu Locke.
— O mică diversiune pentru oricine ar încerca să vă urmărească, explică
bărbatul. Pocni din degete şi una din perechile de străini în veşminte cenuşii se
postă în faţa uşii. Ies eu primul. Voi treceţi în spatele celor doi, ieşiţi după ei şi
intraţi în cea de-a treia trăsură. Aţi înţeles?
— Ce tră… dădu Locke să spună, dar se opri când auzi zgomot de copite şi de
roţi chiar dincolo de uşă.
Umbre trecură prin faţa ferestrei şi, după câteva clipe, bărbatul în haină
cafenie trase zăvorul de la uşă.
— A treia trăsură. Nu pierdeţi vremea, rosti el fără să se mai întoarcă spre ei,
apoi dădu uşa la perete şi ieşi în stradă.
La colţul străzii, chiar în faţa prăvăliei părăsite, se vedeau trei trăsuri identice.
Toate trei erau din lemn negru şi lăcuit, fără blazoane sau flamuri, toate aveau
perdele groase trase la ferestre şi erau trase de câte doi cai negri. Până şi vizitiii
semănau un pic între ei şi purtau aceleaşi uniforme roşietice, pe sub mantale de
piele.
Primii doi străini înveşmântaţi în cenuşiu ieşiră pe uşă şi se grăbiră la prima
trăsură. Locke şi Jean ieşiră din prăvălia părăsită o clipă mai târziu, grăbindu-se
spre ultima trăsură. Locke văzu cu coada ochiului cum ultima echipă de străini
înveşmântaţi în cenuşiu aproape că fugiră la uşa trăsurii din mijloc. Jean apăsă
clanţa de la uşa trăsurii, o deschise pentru Locke şi se năpusti înăuntru după el.
— Bine aţi venit la bord, domnilor! Merrain stătea confortabil în colţul din
dreapta al cuşetei, dar nu mai purta haine de chelneriţă. Acum era îmbrăcată
pentru o zi de călărie, cu cizme, pantaloni negri, o cămaşă roşie de mătase şi o
vestă de piele. Locke şi Jean se aşezară unul lângă celălalt, pe locul din faţa ei.
După ce Jean trânti uşa, rămaseră în semiîntuneric şi trăsura se urni din loc.
— Unde naiba mergem?
Locke începu să-şi dea jos mantia cenuşie în timp ce vorbea:
— Nu-ţi da jos mantia, jupâne Kosta. O să ai nevoie de ea când ieşim din nou
la lumină. Mai întâi, o să facem cu toţii un mic tur al Savrolei, apoi o să ne
despărţim… o trăsură o să meargă la Treptele de Aur, una în capătul de
miazănoapte al Marii Galerii, iar noi vom merge la docuri, de unde o să luăm o
barcă.
— O barcă? Încotro?
— Aveţi răbdare. Aşezaţi-vă comod şi savuraţi călătoria.
Ceea ce se dovedi cam greu, în cuşeta încinsă şi micuţă. Locke simţi cum i se
scurge sudoarea pe frunte, aşa că îşi scoase pălăria morocănos şi o lăsă în poală.
El şi Jean încercară să o bombardeze pe Merrain cu întrebări, dar ea nu le
răspunse decât prin mormăieli neutre, până când se lăsară păgubaşi. Minutele
treceau greu. Locke simţi cum trăsura face câteva curbe, apoi coboară pe câteva
pante… cel mai probabil, rampele care duceau de la înălţimile pe care se afla
Savrola până la docurile de la nivelul mării.
***
— Aproape că am ajuns, rosti Merrain, după ce mai petrecură câteva minute
de tăcere stingheră, în hurducăitul trăsurii. Puneţi-vă pălăriile pe cap. Când se
opreşte trăsura, mergeţi direct la barcă. Urcaţi-vă în partea din spate şi, pentru
numele zeilor, băgaţi capul la cutie dacă vedeţi ceva primejdios.
Întocmai cum le zisese, trăsura se opri câteva clipe mai târziu. Locke îşi trase
bine pălăria pe cap, orbecăi după clanţă şi îşi miji ochii când ieşiră în lumina
strălucitoare a dimineţii.
— Afară, spuse Merrain. Nu pierdeţi vremea.
Se aflau în docurile interioare, în cel mai nord-estic capăt al Savrolei, cu un
perete abrupt de Sticlă-străveche neagră în spatele lor şi cu câteva zeci de corăbii
ancorate pe apa sclipitoare şi agitată din faţa lor. O barcă era legată la cel mai
apropiat chei, o şalupă lucioasă de vreo doisprezece metri lungime, cu o galerie
ridicată şi închisă la pupă. Două rânduri de vâslaşi, câte cinci în fiecare parte,
ocupau cam tot spaţiul din ambarcaţiune.
Locke sări din trăsură şi se îndreptă spre barcă, trecând pe lângă nişte oameni
foarte vigilenţi, înveşmântaţi în mantii la fel de groase ca a sa, cât se poate de
nepotrivite pentru vremea de afară. Stăteau în poziţie de drepţi, nu tolăniţi, iar
Locke prinse cu coada ochiului scânteierea unui mâner de sabie de-abia ascuns
sub o mantie.
Aproape că o luă la goană pe rampa subţire întinsă până la barcă, sări în
aceasta şi se aruncă pe banca din capătul galeriei pentru pasageri.
Din fericire, galeria era închisă doar pe trei laturi; era mult mai plăcut să vezi
încotro mergi decât să călătoreşti închis într-o cuşca întunecată. Jean i se alătură
de îndată, însă Merrain se întoarse spre dreapta, îşi făcu loc printre vâslaşi şi se
aşeză la cârma bărcii.
Oştenii de pe doc traseră iute rampa, dezlegară barca şi o împinseră de la mal
cu picioarele.
— Trageţi, porunci Merrain şi vâslaşii intrară în acţiune.
În curând, barca scârţâia în ritmul lor constant şi tăia micile valuri din port.
Locke profită de ocazie pentru a-i studia mai îndeaproape pe bărbaţii şi
femeile care trăgeau la rame… erau vânjoşi cu toţii, aveau părul tuns scurt şi cei
mai mulţi dintre ei aveau cicatrici evidente. Nici unul nu părea să aibă sub
treizeci de ani. Veterani, probabil. Poate chiar Ochi fără măşti şi mantii.
— Trebuie să recunosc: oamenii lui Stragos fac treabă bună, zise Jean. Apoi
rosti cu glas tare: Hei! Merrain! Putem să ne dăm jos hainele astea caraghioase?
Ea se întoarse cât să le facă semn că „da‖, apoi îşi fixă privirea pe apele din
port. Locke şi Jean se grăbiră să-şi dea jos pălăriile şi mantiile, pe care apoi le
îngrămădiră la picioare.
Călătoria pe apă dură cam douăzeci de minute, din câte îşi putu da seama
Locke. Ar fi preferat să poată studia în voie portul, în toate direcţiile, însă chiar şi
aşa, ceea ce putea vedea prin deschizătura galeriei era îndeajuns de relevant. Se
îndreptară spre sud-vest – mai întâi, urmând curba docurilor interioare, trecând
pe lângă Marea Galerie şi Paşii Aurii –, apoi cotiră spre miazăzi, lăsând largul
mării în dreapta, şi porniră în viteză către o insulă uriaşă, în formă de semilună,
aproape la fel de mare precum cea pe care era clădit Turnul Păcatului.
Semiluna din sud-vestul Tal Verrar-ului nu era etajată. Mai degrabă semăna
cu un povârniş neregulat, presărat cu câteva turnuri de piatră şi parapeţi.
Cheiurile uriaşe de piatră şi docurile lungi de lemn din capătul său nord-vestic
cuprindeau şi Bazinul de Argint, unde puteau fi aduse vasele comerciale pentru
reparaţii sau renovări. Însă dincolo de asta, dincolo de siluetele galeoanelor vechi
legănate de valuri, aşteptându-şi catargele sau pânzele noi, se întindeau nişte
ziduri cenuşii şi înalte care alcătuiau golfuleţe închise. Meterezele acestor ziduri
erau întrerupte ici şi colo de turnuri rotunde, în care se puteau întrezări formele
întunecate ale catapultelor şi ale oştenilor aflaţi în patrulare. Prora bărcii lor se
îndrepta către cel mai apropiat dintre aceste ţarcuri imense de piatră.
— Să fiu al naibii! exclamă Jean. Cred că ne duc în Bazinul Navelor de
Război.

Imensele ziduri de piatră ale golfului artificial aveau porţi de lemn. Când
barca se apropie, de pe parapeţii de deasupra se auziră strigăte şi zornăitul unor
lanţuri masive răsună pe piatră şi pe apă. În mijlocul porţii apăru o crăpătură,
apoi cele două uşi se traseră încet înăuntru, lăsând în urmă un mic val. În timp ce
barca trecea prin poartă, Locke încercă să estimeze mărimea lucrurilor pe care le
vedea; deschizătura în sine avea probabil cam douăzeci-douăzeci şi cinci de
metri lăţime, iar stâlpii uşilor păreau groşi cât trunchiul unui om obişnuit.
Merrain le dădu câteva porunci vâslaşilor şi aceştia cârmiră cu grijă barca,
acostând lin la un mic doc de lemn, unde îi aştepta un singur om. Vâslaşii
aşezaseră barca în unghi, astfel încât capătul docului abia dacă atingea carena
ambarcaţiunii între ei şi galeria pasagerilor.
— Staţia dumneavoastră, domnilor, strigă Merrain. Mă tem că nu avem timp
să mai legăm barca. Mişcaţi-vă iute, că altfel faceţi baie.
— Sunteţi întruchiparea bunătăţii, doamnă, făcu Locke. Mi-a trecut orice
urmă de părere de rău că nu v-am lăsat bacşiş.
Ieşi din galerie şi se îndreptă la copastia din dreapta. Acolo străinul îl aştepta
cu o mână întinsă, ca să-l ajute. Cu ajutorul omului, Locke sări destul de uşor pe
doc şi, împreună, îl traseră şi pe Jean.
Vâslaşii lui Merrain începură de îndată să întoarcă barca; Locke privi cum
şalupa se răsuceşte, cu faţa spre poartă, şi apoi face cale întoarsă în mare grabă.
Lanţurile zornăiră din nou şi apa se văluri când porţile se închiseră. Locke îşi
ridică privirea şi văzu că echipe de oameni învârteau nişte cabestane imense, câte
unul în fiecare parte a uşilor de la golf.
— Bun venit, zise omul care îi ajutase să coboare din barcă. Bun venit în cea
mai nesăbuită aventură de care-am auzit vreodată, unde mai pui că trebuie să şi
particip la ea. Nu-mi pot închipui cu cine v-aţi pus rău de aţi primit o asemenea
misiune sinucigaşă, domnilor!
Bărbatul avea între cincizeci şi şaizeci de ani; pieptul îi era zdravăn ca un
butuc, iar burta îi atârna peste curea, de parcă ar fi ascuns un sac de grâu sub
cămaşă. Însă avea gâtul şi braţele vânoase, aproape uscăţive, străbătute de vene
proeminente şi de cicatricele unei vieţi tumultuoase. Avea o faţă rotundă, o barbă
sură şi miţoasă şi o claie slinoasă de păr cărunt, ce îi cădea în valuri pe umeri.
Ochii săi negri erau ascunşi printre riduri şi cute.
— Ar fi fost o diversiune plăcută, dacă am fi ştiut că urmează să ajungem aici
oricum, făcu Jean. Tu cine eşti?
— Caldris mă cheamă, răspunse bătrânul. Comandant de vas fără vas. Voi
trebuie să fiţi jupânii de Ferra şi Kosta.
— Pesemne că da, zise Locke.
— Haideţi să vă arăt ce-i pe-aici, spuse Caldris. Nu-i mult de văzut acum, dar
o să vedeţi priveliştea asta mult timp de-acum înainte.
Urcă pe un rând de trepte şubrede de la capătul docului, care dădeau într-o
piaţetă de piatră care se înălţa la un metru-doi deasupra apei. Întregul golf
artificial, îşi dădu seama Locke, era un pătrat cu latura de vreo cincizeci de
stânjeni. Acesta era închis în trei părţi, iar partea din spate era mărginită de
povârnişul abrupt de sticlă al insulei. Din acel povârniş ieşeau câteva clădiri
înălţate pe platforme; şoproane de depozitare, magazii de arme şi alte asemenea,
presupuse el.
Întinderea sclipitoare de apă de lângă piaţetă, acum separată de port prin
porţile de lemn, era îndeajuns de mare cât să cuprindă câteva nave de război, aşa
că Locke rămase surprins să vadă acolo o singură ambarcaţiune. O şalupă cu un
singur catarg, puţin mai lungă de patru metri, se legăna încet la marginea piaţetei.
— Un golf cam mare pentru o barcă atât de mică, rosti el.
— Ha? Ei bine, neştiutorii au nevoie de un loc în care să-şi rişte viaţa fără să-i
încurce pe alţii, măcar pentru o vreme, i-o întoarse Caldris. Ai în faţa ochilor
marea noastră privată. Nu-i băga în seamă pe oştenii de pe metereze; nici ei n-o
să ne bage în seamă. Decât dacă ne scufundăm. Ceea ce o să-i facă să râdă,
probabil.
— Şi ce crezi tu că facem noi aici, Caldris? îl întrebă Locke.
— Am cam o lună la dispoziţie ca să vă transform din nişte neghiobi de uscat
cu picioare drepte, nepricepuţi şi stângaci, în ceva care să aducă barem a ofiţeri
de vas. Zeii îmi sunt martori, domnilor, când spun că o să sfârşim ţipând şi
înecându-ne.
— M-aş fi simţit jignit de lucrurile pe care tocmai le-ai zis, dacă nu aş fi ştiut
că sunt întru totul adevărate, făcu Locke. I-am spus lui Stragos că nu ştim absolut
nimic despre navigaţie.
— Protectorul pare să ţină morţiş să vă trimită pe mare.
— De când eşti în flota lui? îl întrebă Jean.
 — Sunt marinar de vreo patruzeci şi cinci de ani. Sunt în flota verrari dinainte
să se instaureze arhonatul; am luptat în Războiul de O Mie de Zile, în războaiele
împotriva Jerem-ului, în războiul împotriva Armadei din Vânturile-fantomă…
Am văzut multe la viaţa mea, domnilor! Credeam că am pus totul cap la cap…
am fost comandant pe corăbiile arhontelui douăzeci de ani. Leafă bună. Urma să
primesc şi o casă sau cel puţin aşa credeam. Înainte de rahatul ăsta. Fără
supărare.
— Nu ne supărăm, zise Locke. Şi ai primit misiunea asta drept pedeapsă sau
cum?
— Bine zis pedeapsă, Kosta. Pedeapsă în toată regula. Numai că nu am greşit
cu nimic ca să merit una ca asta. Arhontele m-a oferit drept voluntar. Să fiu al
naibii, dar asta-i tot ce mi-a adus loialitatea mea. Asta şi un gât din vinul
arhontelui, aşa că nu pot să refuz sau să dau bir cu fugiţii. Vin otrăvit. Otravă
latentă. Vă duc pe mare, supravieţuiesc din toată tărăşenia asta şi îmi primesc
antidotul. Poate şi casa, daca am noroc.
— Arhontele ţi-a dat vin otrăvit? făcu Locke.
— Păi, n-am ştiut că-i otrăvit, evident. Ce puteam să fac? Să nu-l beau? se
răţoi Caldris.
— Sigur că nu, spuse Locke. Suntem în aceeaşi situaţie cu tine, prietene. Doar
că nouă ne-a dat cidru. Şi ne era al naibii de sete.
— A, da? Caldris rămase cu gura căscată. Ha! Să fiu al naibii! Şi eu care
credeam că sunt cel mai mare prost de pe Marea de Bronz. Eu care credeam că
sunt cel mai netot, bătut în cap… nevolnic… ăă…
Păru să observe uitătura pe care i-o aruncau Locke şi Jean, aşa că îşi drese
glasul:
— Vreau să zic, domnilor, că un necaz nu vine niciodată singur, aşa că bag de
seamă că o să fim cu toţii foarte entuziaşti în această misiune pe viaţă şi pe
moarte.
— Aşa-i, încuviinţă Jean. Ia spune-ne: cum facem, mai exact?
— Păi, mai întâi, cred că ar trebui să vorbim; iar apoi cred că întindem
pânzele. Nu am decât câteva lucruri pe care să vi le spun înainte să ne lăsăm la
mila zeilor, aşa că aţi face bine să căscaţi urechile. În primul rând, e nevoie de
vreo cinci ani ca să faci dintr-un strapazan un marinar cât de cât acceptabil. Între
zece şi cincisprezece ani, ca să-l faci un ofiţer de vas rezonabil. Aşa că băgaţi
bine la cap: eu n-o să fac din voi ofiţeri de vas rezonabili. O să fac doar nişte
impostori. Vreau doar să nu vă fie jenă să vorbiţi de frânghii şi de pânză de faţă
cu marinari adevăraţi, şi cam atât. Şi poate oi izbuti să fac asta într-o lună, deşi
nu bag mâna în foc. Ca să vă puteţi preface că daţi ordine, în timp ce executaţi
ordinele mele. Şi le executaţi bine.
 — De acord, făcu Locke. Cu cât de ocupi tu de mai multe, cu atât ne rămâne
nouă mai puţin de făcut.
— Vreau doar să mă asigur că nu vă va apuca eroismul sau că nu vă va intra
în cap că aţi prins mersul lucrurilor şi că sunteţi în stare să schimbaţi pânze,
diferenţe de pescaj sau cursul corabiei fără voia mea. Dacă faceţi asta, o să
murim cu toţii, cât ai zice peşte. Sper că aţi priceput.
— Nu că ne-am grăbi, interveni Jean, dar unde naiba este corabia asta pe care
nu vom face niciodată nimic din toate astea?
— Pe-aici pe undeva, răspunse Caldris. I se fac ultimele ajustări în alt golf, cât
să rămână întreagă. Pentru moment, aia de-acolo e singura ambarcaţiune pe care
aveţi ce căuta. Le arătă şalupa. Pe aia o să vă fac instrucţia.
— Păi, ce-are a face bărcuţa aia cu o corabie adevărată?
— Pe bărcuţa aia mi-am făcut şi eu instrucţia, Kosta. Bărcuţa aia este locul în
care începe orice ofiţer adevărat de vas. Aşa deprinzi lucrurile de bază: carena,
vântul şi apa. Dacă le înveţi pe o barcă, o să le ştii şi pe o corabie. Aşa că jos cu
hainele, vestele şi toate straiele alea fandosite. Lăsaţi aici tot ce nu vreţi să se
ude, că nu vă pot promite nimic. Şi cizmele. O să faceţi asta desculţi.
***
După ce Locke şi Jean rămaseră doar în cămaşă şi pantaloni, Caldris îi duse
până la un coş mare acoperit, lăsat pe pietrele de lângă şalupa andocată. Desfăcu
apoi capacul, băgă mâna înăuntru şi scoase o pisicuţă vie.
— Salutare, trebuinţă mică şi monstruoasă!
— Miaaaaaauuuuu, răspunse trebuinţa mică şi monstruoasă.
— Kosta. Caldris îndesă pisicuţa agitată în braţele lui Locke. Ai grijă de ea
câteva minute.
— Ăă… de ce ţii un pisoi în coşul ăla?
Pisicuţa, nemulţumită de braţele lui Locke, hotărî să îi cuprindă gâtul cu
lăbuţele şi să-şi încerce ghearele pe el.
— Când pleci pe mare, ai nevoie de două lucruri care să-ţi poarte noroc. În
primul rând, te aşteaptă o soartă cruntă dacă pleci pe mare fără cel puţin o femeie
ofiţer la bord. Asta-i legea Stăpânului Apelor ce Înşfacă. Porunca sa. Are o
slăbiciune pentru fiicele uscatului; zdrobeşte orice corabie care pleacă la drum
fără să aibă măcar una la bord. Unde mai pui că e şi de bun-simţ. Sunt ofiţeri
foarte buni. Nu strălucesc ca marinari, dar sunt ofiţeri mai buni decât voi sau
decât mine. Aşa le-au făcut zeii. În al doilea rând, e ghinion curat să întinzi
pânzele fără pisici la bord. Nu numai că omoară şobolanii, dar mai sunt şi cele
mai semeţe făpturi de pe uscat sau de pe mare. Iono îi admiră pe micii nemernici.
Dacă ai femei şi pisici pe corabie, o să ai tot norocul la care poţi spera. Bărcuţa
noastră e destul de mică, aşa că o să ne descurcăm şi fără femei. Bărcile
pescăreşti şi cele portuare se descurcă şi fără ele, aşa că staţi fără grijă. Însă cu
voi doi la bord, să fiu eu al naibii dacă nu iau şi-o pisică. Un mâţ o să fie de-
ajuns pentru bărcuţa noastră.
— Deci… trebuie să-i purtăm de grijă pisicuţei, în timp ce ne riscăm viaţa în
larg?
— Dacă e să aleg între voi şi ea, vă fac vânt peste bord, Kosta. Caldris chicoti.
Dacă tu crezi că glumesc, n-ai decât să încerci. Dar stai liniştit; o să stea în coşul
ăla acoperit.
Asta păru să îi aducă aminte de coş. Băgă din nou mâna în el şi scoase o
bucată de pâine şi un cuţit de argint. Locke văzu că pâinea avea mai multe semne
pe ea, cam de mărimea botului micii făpturi care încerca să îi scape din braţe. Lui
Caldris nu părea să-i pese.
— Jupâne de Ferra, întinde mâna dreaptă şi nu te smiorcăi!
Jean întinse mâna dreaptă către Caldris. Fără să stea pe gânduri, matelotul
trecu cuţitul peste palma lui Jean. Vlăjganul nu spuse nimic, iar Caldris mormăi,
părând plăcut surprins. Răsuci palma lui Jean şi înmuie pâinea în sângele care
picura din tăietură.
— E rândul tău, jupâne Kosta. Ţine bine pisicuţa. Ne-ar purta ghinion dacă aş
tăia-o din greşeală. Unde mai pui că-i şi înarmată până-n dinţi…
O clipă mai târziu, Caldris făcuse deja o crestătură superficială şi usturătoare
de-a lungul palmei drepte a lui Locke, presând bucata de pâine de ea de parcă ar
fi încercat să oprească sângerarea. Când socoti că Locke sângerase destul, zâmbi
şi se duse la marginea piaţetei de piatră, lângă apă.
— Ştiu că aţi mai fost pasageri pe corăbii, făcu el, dar pasagerii nu contează.
Pasagerii nu se implică. De-acum voi o să vă implicaţi ca lumea, aşa că trebuie
să pun lucrurile în rânduială mai întâi. Îşi drese glasul, îngenunche la marginea
apei şi întinse braţele. Într-o mână ţinea bucata de pâine; în cealaltă, cuţitul de
argint. Iono! Iono Aducătorule de Furtuni! Stăpân al Apelor ce Înşfacă! Te
invocă slujitorul tău, Caldris bal Comar. Atâta vreme ai binevoit să te înduri de
slujitorul tău, iar acesta îngenunchează pentru a-ţi arăta devotamentul său. Sunt
sigur că ştii ce pocinog îl aşteaptă dincolo de orizont. Azvârli cuţitul însângerat
în golf şi spuse: Iată sângele locuitorilor uscatului. Tot sângele e apă. Tot sângele
îţi aparţine. Iată un cuţit din argint, metalul cerului, cer care atinge apa. Slujitorul
tău îţi oferă sânge şi argint ca să-şi arate devotamentul. Luă bucata de pâine în
ambele mâini, o rupse în două şi azvârli cele două jumătăţi în apă. Iată pâinea
cea de toate zilele a locuitorilor uscatului! Pe mare, viaţa noastră e în mâinile
tale. Pe mare, toţi sunt la mila ta. Dă-i slujitorului tău vânt în pânze şi mare-
ntinsă, Stăpâne! Îndură-te de el în trecerea sa. Arată-i puterea vrerii tale care
mână valurile şi trimite-l acasă teafăr şi nevătămat. Slavă ţie, Iono! Stăpân al
Apelor ce Înşfacă! Caldris se ridică din genunchi, gemând, şi îşi şterse câteva
picături de sânge de cămaşă. Bun. Dacă nici asta nu ne-ajută, înseamnă că n-am
avut nici o şansă de la bun început.
— Să-mi fie cu iertare, dar mi se pare că ai fi putut să menţionezi şi numele
noastre pe lângă al tău, făcu Jean.
— Nu-ţi bate tu capul, De Ferra! Dacă-mi merge mie bine, vă merge şi vouă
bine. Dacă o comit, s-a zis cu voi. Rugăciunile pentru sănătatea mea vă sunt de
cel mai mare folos. Acum pune pisica în coş, Kosta, şi hai să ne-apucăm de
treabă.
Câteva minute mai târziu, Caldris îi pusese pe Locke şi pe Jean să stea unul
lângă celălalt în partea din spate a şalupei, care era încă prinsă strâns de câteva
inele din fier fixate în piatra piaţetei. Coşul acoperit era aşezat pe puntea
minusculă, la picioarele lui Locke, scoţând din când în când bufnituri şi zgomote
de gheare.
— Bun, rosti Caldris. Cât priveşte noţiunile de bază, o barcă este ca o corabie
mică, iar o corabie este doar o barcă mai mare. Chila intră în apă, catargul e
îndreptat spre cer.
— Fireşte, spuse Locke, iar Jean încuviinţă viguros.
— Nasul bărcii voastre se numeşte proră, fundul se cheamă pupă. Pe mare nu
există stânga şi dreapta. Dreapta este tribord, stânga este babord. Dacă scăpaţi
vreo dreaptă sau stângă, vă paşte biciul. Şi ţineţi minte: când daţi ordine cuiva,
vă referiţi la tribordul şi la babordul corabiei, nu la al vostru.
— Uite cum stă treaba, Caldris: nu om şti noi prea multe, dar atâta lucru ştiam
deja, zise Locke.
— Vai, departe de mine gândul de a-l corecta pe tânărul stăpân, făcu Caldris,
dar cum această aventură este de-a dreptul nebunească şi cum toate vieţile
noastre nu par să facă nici cât o ceapă degerată, voi începe prin a presupune că
nu ştiţi nici măcar să deosebiţi apa de pişatul de nevăstuică. Vă convine asta,
domnilor?
Locke dădu să spună o obrăznicie, însă Caldris continuă:
— Şi-acum desfaceţi vâslele. Vârâţi-le în lăcaşurile lor. Kosta, tu iei vâsla de
la tribord. De Ferra, tu eşti la babord. Caldris desprinse şalupa din inelele de fier,
aruncă frânghiile pe fundul bărcii şi sări în ea, aterizând chiar lângă ea. Se lăsă
pe spate şi rânji când barca se legănă. Am înţepenit bine cârma. Voi doi o să
cârmiţi barca, aşa să ne-ajute zeii. De Ferra, împinge-ne de lângă chei. Aşa. Încet
şi uşor. Nu poţi ridica pânzele când eşti lângă doc; trebuie să ai puţin spaţiu de
manevră în jur. Şi în plus nici nu prea adie vântul în spatele acestor ziduri.
Vâsliţi încet. Fiţi cu băgare de seamă pe măsură ce mă plimb eu pe-aici… uitaţi
cum fac barca să se clatine. Nu prea vă place, nu-i aşa? Te-ai cam înverzit la faţă,
Kosta!
— Da’ de unde, îngăimă Locke.
— E important. Ce încerc să vă explic acum se cheamă asietă. Pe o barcă sau
pe o corabie, greutatea trebuie să fie distribuită cu cap. Dacă mă mişc spre
tribord, ne aplecăm pe partea lui Kosta. Dacă mă mişc spre babord, ne aplecăm şi
mai mult pe partea lui De Ferra. Şi n-avem nevoie de-aşa ceva. De aceea este
foarte important să plasezi cum trebuie încărcătura de pe o corabie. Trebuie să ai
echilibru deplin, de la proră la pupă şi de la tribord la babord. Nu se poate ca
pupa să fluture-n vânt sau prora să fie mai sus decât catargul. Arată aiurea, unde
mai pui că după aia te scufunzi şi mori. Cam asta am vrut să spun prin „asietă‖.
Şi-acum, e timpul să învăţaţi să vâsliţi.
— Ştim deja să…
— Nu-mi pasă ce credeţi voi că ştiţi, Kosta! Pentru moment, vom presupune
că nu ştiţi nici măcar să număraţi până la unu.
Locke putu să jure mai apoi că petrecură două-trei ceasuri învârtindu-se în
cercuri în golful artificial, în timp ce Caldris striga: „Vâsliţi tare spre babord!
Schimbaţi direcţia! Vâsliţi tare spre tribord!‖ şi încă vreo zece ordine dintr-astea,
aparent la întâmplare. Navigatorul-şef se mişca încontinuu, când la dreapta, când
la stânga, obligându-i să se chinuie să menţină echilibrul.
Colac peste pupăză, se simţea diferenţa evidentă dintre intensitatea cu care
vâslea Jean şi cea cu care vâslea Locke, aşa că erau nevoiţi să aibă grijă ca nu
cumva să se întoarcă spre tribord. Toată treaba asta dură atât de mult, încât
Locke tresări surprins când Caldris le strigă să se oprească.
— Vâslele sus, ţânci afurisiţi ce sunteţi! Caldris se dezmorţi şi căscă. Soarele
se apropia de înaltul cerului. Locke îşi simţea braţele sleite, tunica îi era leoarcă
de sudoare şi îşi dorea să fi băut mai puţină cafea la micul dejun şi să fi mâncat
mai mult. Vă descurcaţi mai bine decât acum două ore. Atât, şi nimic mai mult.
Trebuie să ştiţi care-i treaba cu tribordul şi babordul, cu prora şi pupa, cu bărcile
şi cu corăbiile, aşa cum vă ştiţi mărimea cocoşelului. Nici o urgenţă iscată din
senin nu e calmă sau convenabilă.
Navigatorul-şef scoase prânzul dintr-un sac de piele de la prora şalupei şi, în
timp ce mâncară, plutiră în linişte în mijlocul golfului împrejmuit. Bărbaţii
împărţiră între ei pâinea neagră şi brânza tare, în vreme ce pisoiul fu scos cât să
mănânce pe fugă o bucăţică de unt dintr-un vas mic de piatră. Burduful pe care
Caldris îl dădu din mână în mână era plin cu „apă rozalie‖, apă caldă de ploaie
amestecată cu suficient vin roşu şi ieftin cât să-i ascundă gustul stătut, de piele.
Caldris luă doar câteva înghiţituri, însă cei doi hoţi o isprăviră cât ai zice peşte.
— Deci corabia noastră ne-aşteaptă pe undeva pe-aici, dar de unde o să facem
rost de echipaj? întrebă Locke după ce îşi mai ostoi puţin setea.
 — Bună întrebare, Kosta! Aş vrea şi eu să ştiu răspunsul. Arhontele mi-a spus
doar că are el grijă de asta, atâta tot.
— Bănuiam eu că o să zici ceva de genul ăsta.
— Nu are rost să ne batem capul cu lucruri care nu ţin de noi, făcu Caldris.
Căpitanul luă pisoiul, care încă se lingea pe bot şi pe labe, şi îl băgă la loc în coş
cu o delicateţe surprinzătoare. Deci aţi vâslit un pic. O să-i pun pe oamenii ăia de
sus să deschidă poarta, o să trec la cârmă şi o să ieşim în larg, poate prindem o
briză pentru pânzele astea. Aveţi cumva bani prin lucrurile alea pe care le-aţi
lăsat la mal?
— Da, încuviinţă Locke. Cam douăzeci de volani. De ce?
— Fac prinsoare cu voi pe douăzeci de volani că o să răsturnaţi barca măcar o
dată până la apusul soarelui.
— Credeam că tu ar trebui să ne înveţi cum să facem lucrurile ca lumea.
— Chiar asta fac. Şi voi continua să fac asta, la naiba! Doar că ştiu prea bine
cum e cu marinarii începători. Dacă faceţi prinsoare, banii sunt ca şi ai mei. La
naiba, vă dau un solari dacă greşesc!
— Eu mă bag, zise Locke. Jerome?
— Avem pisoiul şi o afurisită de binecuvântare de partea noastră, făcu Jean.
— Ne subestimezi pe riscul tău, dom’ navigator-şef.

La început, fusese plăcut să exerseze în hainele făcute leoarcă. Asta după ce

îndreptaseră şalupa şi salvaseră pisoiul, desigur. Însă acum soarele cobora la
asfinţit, învelind siluetele întunecate ale meterezelor şi turnurilor din Bazinul
Navelor de Război într-o aură aurie, iar briza domoală din port începuse să fie
cam rece, în ciuda arşiţei care încă se mai simţea în aerul de vară.
El şi Jean vâsleau pe drumul de întoarcere spre poarta deschisă a micuţului
golf; Caldris fusese încântat să câştige douăzeci de volani, dar nu într-atât de
încântat încât să le încredinţeze din nou pânzele.
— Vâslele sus, zise el, când ajunseră la marginea piaţetei de piatră. Caldris
legă barca la mal, în timp ce Locke puse vâsla la locul ei şi răsuflă uşurat.
Fiecare muşchi din spatele său părea să se frece dureros de cei din preajmă, de
parcă ar fi presărat cineva pietriş între ei. Îl durea capul de la lumina soarelui,
reflectată în apă, iar vechea sa rană de la umărul stâng îi distrăgea atenţia de la
celelalte locuri dureroase.
Înţepeniţi, Locke şi Jean coborâră din barcă şi se dezmorţiră în vreme ce
Caldris, care se amuza copios, deschise coşul şi scoase pisoiul ud leoarcă
dinăuntru.
— Gata, gata, spuse el, lăsându-l să i se culcuşească la piept. Tinerii domni nu
au vrut să te ude în halul ăsta. Şi ei au păţit la fel.
— Mrrrrrrrrriiiiau, făcu pisoiul.
— Am impresia că asta înseamnă „lua-v-ar naiba‖, zise Caldris. Măcar am
rămas în viaţă. Deci ce părere aveţi, domnilor? Vi s-a părut educativ?
— Sper că ne-am descurcat, cât de cât, gemu Locke, masându-se la şale.
— Puţin câte puţin, Kosta. Din punctul de vedere al unui marinar, nici n-aţi
învăţat încă să sugeţi lapte de la ţâţă. Dar măcar acum ştiţi să faceţi diferenţa
între tribord şi babord, iar eu sunt mai bogat cu douăzeci de volani.
— Într-adevăr, oftă Locke, luându-şi haina, vesta, eşarfele şi pantofii de pe
jos. Îi azvârli o punguţă de piele navigatorului-şef, care o bălăbăni în faţa
pisoiului şi îi gânguri de parcă ar fi fost un prunc.
Locke era cu faţa spre poartă când îşi trăgea haina peste tunica udă, aşa că
văzu şalupa lui Merrain întorcându-se în golful artificial. Femeia şedea tot la
proră, şi-ai fi zis că se despărţiseră de ea în urma cu zece minute, nu cu zece ore.
— Cursa dumneavoastră înapoi spre lumea civilizată, domnilor.
Caldris înălţă punga lui Locke drept salut.
— Ne vedem mâine, dis-de-dimineaţă. O să fie din ce în ce mai greu, aşa că
aveţi grijă ce faceţi. Bucuraţi-vă de paturile alea comode cat mai puteţi.
Merrain nu vru să le răspundă la întrebări nici în ruptul capului, în timp ce
echipajul de zece oşteni îi ducea înapoi la docurile din Savrola, ceea ce se
potrivea cu starea lui Locke. El şi Jean îşi deplânseră reciproc durerile şi
osteneala, în timp ce stăteau tolăniţi, cât le permitea spaţiul, în coridorul din
spate.
— Aş putea dormi trei zile în şir, făcu Locke.
— Hai să comandăm o cină pe cinste când ajungem şi o baie ca să ne mai
dezmorţească mădularele. După care o să ne întrecem care adoarme buştean
primul.
— Nu pot, oftă Locke. Nu pot. Trebuie să merg să mă întâlnesc cu Requin
diseară. Probabil că a aflat deja că Stragos ne-a săltat de pe stradă acum câteva
nopţi. Trebuie să vorbesc cu el înainte să se enerveze. Şi trebuie să-i dau
scaunele. Şi trebuie să-i spun de toată treaba asta şi să-l conving să nu ne
sugrume cu propriile maţe dacă plecăm câteva luni.
— Pe toţi zeii! rosti Jean. Am încercat să nu mă gândesc la asta. De-abia l-ai
convins că am fost puşi să îi spargem vistieria din Turnul Păcatului; cum ai putea
să-i explici expediţia asta pe mare?
— Habar n-am. Locke îşi masă zona dureroasă de lângă vechea rană de la
umăr. Să sperăm că scaunele îl vor face să fie în toane mai mărinimoase. Dacă
nu, o să primeşti factura pentru curăţatul creierilor mei de pe caldarâmul din
piaţa lui.
Când vâslaşii traseră barca la docurile din Savrola, acolo unde îi aştepta o
trăsură cu câţiva străjeri, Merrain veni de la proră până în locul în care şedeau
Locke şi Jean.
— Mâine-dimineaţă, la ora şapte, o să trimit o trăsură la Vila Candessa, le
spuse ea. Vom varia traseul vostru, câteva dimineţi, pentru mai multă siguranţă.
Rămâneţi la han diseară.
— Imposibil, ripostă Locke. Am treabă la Treptele de Aur diseară.
— Anuleaz-o.
— Du-te naibii! Cum ai de gând să mă opreşti?
— Ai fi surprins. Merrain îşi frecă tâmplele, de parcă ar fi simţit că o apucă
durerea de cap, apoi oftă. Eşti sigur că nu poţi anula întâlnirea?
— Dacă anulez chestia asta de diseară, ştii-tu-cine din Turnul Păcatului ne va
anula pe noi, zise Locke.
— Dacă vă faceţi griji în privinţa lui Requin, aş putea să aranjez să staţi în
Bazinul Navelor de Război, propuse ea. Nu are cum să ajungă la voi acolo; aţi fi
în siguranţă până terminaţi instrucţia.
— Jerome şi cu mine am pierdut doi ani în oraşul ăsta blestemat ca să punem
la cale lovitura împotriva lui Requin, făcu Locke. Avem de gând să ducem
lucrurile până la capăt. Mutarea din seara asta este esenţială.
— Fie, dar e pe răspunderea voastră. Pot să trimit o trăsură cu câţiva dintre
oamenii mei. Puteţi aştepta două ore?
— Dacă trebuie, aşteptăm. Locke zâmbi. De fapt, trimite două. Una pentru
mine, alta pentru pachet.
— Nu-ţi forţa…
— Să nu-mi fie cu supărare, o întrerupse Locke, dar dai cumva banii ăştia din
propriul buzunar? Dacă vrei să mă protejezi şi să mă înconjori cu agenţii tăi, fie,
accept. Numai trimite două trăsuri, iar eu mă voi purta cât se poate de frumos.
— Fie, încuviinţă ea. Două ore. Nu mai devreme.

Soarele se pierduse în zarea apuseană, iar cele două luni vizibile pe cerul
senin aveau o nuanţă caldă de roşu, ca nişte monede de argint înmuiate în vin.
Vizitiul trăsurii ciocăni de trei ori în uşă ca să anunţe că au ajuns la Turnul
Păcatului, iar Locke trase perdeluţa de la fereastră înapoi peste colţul prin care
trăsese cu ochiul.
 Celor două trăsuri le luase o vreme să iasă din Savrola şi să-şi croiască drum
prin Galeria cea Mare şi prin traficul intens din Treptele de Aur. Pe rând, Locke
îşi înăbuşise căscaturi şi blestemase hopurile de pe drum. Însoţitoarea sa, o
spadasină zveltă, cu o floretă uzată aşezată pe genunchi, îl ignorase încontinuu,
din locul său de pe scaunul opus.
Acum, când trăsura se opri cu o smucitură, ea ieşi prima pe uşă, ascunzându-
şi arma sub o haină lungă şi albastră care îi atârna până la gambe. După ce scrută
în noaptea caldă după vreun posibil pericol, îi făcu un semn mut lui Locke să o
urmeze.
Urmând instrucţiunile lui Locke, vizitiul cotise pe o alee pietruită, care ducea
în curtea din spatele Turnului Păcatului. Aici, două case de piatră fuseseră
transformate pentru a cuprinde bucătăriile şi magaziile de merinde ale turnului.
La lumina felinarelor roşii şi aurii agăţate de cabluri nevăzute, trupe de slujitori
ai Turnului Păcatului veneau şi plecau, ducând cu ei feluri sofisticate de mâncare
şi întorcându-se cu platourile goale. Mirosul cărnii condimentate din belşug
umplea văzduhul.
Garda de corp a lui Locke continuă să verifice împrejurimile, la fel ca şi cei
doi oşteni de pe capra trăsurii, ambii purtând uniforme obişnuite de vizitiu.
Cealaltă trăsură, în care se afla setul de scaune comandat de Locke, se opri
huruind în spatele primei. Caii suri bătură din picioare şi fornăiră, de parcă
aromele bucătăriei nu le erau pe plac. Un slujitor îndesat şi pleşuv din turn se
grăbi spre Locke şi făcu o plecăciune.
— Domnule Kosta, rosti el, iertaţi-mă, dar aici este curtea de serviciu. Nu vă
putem primi cum se cuvine aici; uşile din faţă sunt mult mai potrivite pentru…
— Sunt în locul potrivit. Locke îi puse o mână pe umăr slujitorului şi îi
strecură cinci volani de argint în buzunarul vestei, lăsând monedele să zornăie
când îi alunecară din mână. Găseşte-o pe Selendri, cât de iute poţi.
— Să o găsesc pe… ăă… păi…
— Selendri. N-ai cum să o ratezi. Adu-o acum.
— Ăă… da, domnule. Desigur!
Locke îşi petrecu următoarele cinci minute plimbându-se în faţa trăsurii sale,
pe când spadasina se străduia să pară cât mai nepăsătoare şi în acelaşi timp să
rămână aproape de el. „Nu cred că ar fi cineva atât de nesăbuit încât să încerce
ceva, se gândi el… nu cu cinci oameni păzindu-l, şi nu aici, în inima domeniului
lui Requin.‖ Cu toate acestea, simţi o uşurare când o văzu pe Selendri ieşind pe
uşa de serviciu, purtând o rochie de seară învăpăiată, care făcea ca bronzul
mâinii ei artificiale să pară topit în locurile în care se reflecta portocaliul acesteia.
— Kosta, rosti ea. Cărui fapt îi datorez această distragere a atenţiei?
— Trebuie să-l văd pe Requin.
 — A, dar oare Requin trebuie să te vadă pe tine?
— Neapărat, făcu Locke. Te rog! Chiar trebuie să-i vorbesc personal. Şi o să
am nevoie de câţiva dintre slujitorii tăi mai vânjoşi; am adus nişte daruri care
necesită o mânuire delicată.
— Daruri?
Locke o conduse la cea de-a doua trăsură şi deschise uşa. Ea îi aruncă o
căutătură rapidă gărzii de corp a lui Locke, apoi îşi frecă mâinile în timp ce
cugeta la conţinutul compartimentului.
— Eşti sigur că o asemenea încercare de mituire este soluţia potrivită pentru
problemele tale, Kosta?
— Nu e ce crezi tu, Selendri. E o poveste mai lungă. De fapt, mi-ar face o
favoare dacă le-ar primi. El are un turn pe care îl poate mobila. Eu nu am decât
un apartament închiriat şi o magazie.
— Interesant. Ea închise uşa celei de-a doua trăsuri, se întoarse şi porni înapoi
spre turn. De-abia aştept să aud asta. Tu vii cu mine. Oamenii tăi rămân aici,
bineînţeles.
Spadasina fu cât pe ce să protesteze, dar Locke clătină din cap cu fermitate şi
îi făcu semn spre prima trăsură. Uitătura pe care i-o aruncă îl făcu să se bucure că
era obligată să-l apere. Odată intraţi în Turnul Păcatului, Selendri dădu câteva
porunci în şoaptă slujitorului îndesat, apoi îl conduse pe Locke prin aglomeraţia
obişnuită până la zona de serviciu de la cel de-al treilea cat. În curând, erau
închişi în întunericul dulapului-ascensor, urcând încet până la al nouălea cat.
Locke fu surprins să o simtă întorcându-se către el.
— Interesantă gardă de corp ţi-ai mai găsit, jupâne Kosta! Nu-i de colo să te
păzească un Ochi al arhontelui.
— Ăă, n-am ştiut. Bănuiam, dar nu eram sigur. Cum ţi-ai dat seama?
— Tatuajul de pe mâna sa stângă. Un ochi fără pleoapă în mijlocul unui
trandafir. Probabil că nu este obişnuită cu straiele de rând; ar fi trebuit să poarte
mănuşi.
— Ai ochi foarte ageri. Ochi. Iartă-mă. Ştii ce vreau să spun. L-am văzut, dar
nu i-am dat prea mare atenţie.
— Nu sunt mulţi cei care ştiu pecetea. Se întoarse cu spatele la el. Am avut şi
eu unul de ăsta pe mâna stângă.
— Eu… ăăă. Asta-i… n-am ştiut.
— Ehe, câte nu ştii, jupâne Kosta! Câte nu ştii…
„La naiba‖, se gândi Locke. Încerca să-l neliniştească, apelând la propriul ei
strat péti ca să îi întoarcă „atenţia‖ pe care i-o arătase ultima oară când fuseseră
atât de aproape unul de celălalt. Oare toată lumea avea câte-un mic joc în oraşul
ăsta blestemat?
 — Selendri, rosti el, încercând să pară serios şi puţin jignit, tot ce mi-am dorit
vreodată a fost să-ţi fiu prieten.
— Aşa cum eşti prieten cu Jerome De Ferra?
— Dacă ai şti ce mi-a făcut, ai înţelege. Însă, de vreme ce faci atâta caz din
secretele tale, cred că o să păstrez şi eu câteva de-ale mele.
— Fă cum crezi, însă ţine minte că părerea pe care mi-o fac eu despre tine va
cântări mult mai greu decât părerea pe care ţi-o faci tu despre mine.
Dulapul-ascensor se opri cu o scârţâitură şi ea se strecură pe lângă el, păşind
în lumina din biroul lui Requin. Stăpânul Turnului Păcatului îşi ridică privirea de
la masa de lucru când Selendri îl conduse pe Locke înăuntru; ochelarii lui Requin
erau îndesaţi la gulerul tunicii sale negre şi el se concentra deasupra unei grămezi
mari de pergamente.
— Kosta, făcu el. Ai picat la ţanc. Trebuie să-mi dai nişte explicaţii.
— O să le primiţi, desigur, replică Locke. „Rahat, se gândi el, sper ca nu a
aflat despre asasinii de pe docuri. Şi-aşa am o grămadă de explicat deja.‖ Pot lua
loc?
— Ia-ţi un scaun.
Locke îşi alese un scaun de lângă peretele opus şi îl aşeză în faţa biroului lui
Requin. Îşi şterse sudoarea de pe palme de pantaloni când se aşeză, cât putu de
discret. Selendri se aplecă deasupra lui Requin şi îi şopti ceva la ureche. Acesta
încuviinţă, apoi îl ţintui pe Locke cu privirea.
— Văd că te-ai bronzat un pic, începu el.
— Azi, explică Locke. Jerome şi cu mine am navigat în port.
— De plăcere?
— Nu chiar.
— Păcat. Dar se pare că aţi mai fost în port şi-acum câteva nopţi. Aţi fost
observaţi pe când vă întorceaţi din Mon Magisteria. De ce ai aşteptat atât ca să
îmi spui despre vizita asta?
— Aa… Locke se simţi uşurat. Poate că Requin chiar nu ştia că există o
legătură între el, Jean şi cei doi asasini omorâţi. Faptul că Requin nu era chiar
atotştiutor îl învioră pe Locke, care zâmbi. M-am gândit că l-ai fi pus pe unul
dintre oamenii tăi să mă aducă aici, dacă ai fi vrut să afli mai devreme.
— Ar trebui să-ţi faci o listuţă, Kosta, intitulată Oameni pe care Îi Pot Călca
pe Bătături. Numele meu nu ar fi pe ea.
— Îmi pare rău. Nu a fost ceva intenţionat; Jerome şi cu mine am fost nevoiţi
zilele astea să începem să ne trezim în zori, în loc să ne culcăm atunci. Iar asta
are de-a face cu planurile lui Stragos.
În acea clipă, o slujitoare din turn apăru în capul scărilor care urcau de la cel
de-al optulea cat. Făcu o plecăciune adâncă şi îşi drese glasul:
 — Iertaţi-mă că vă deranjez, stăpâne şi stăpâno. Stăpâna a poruncit ca
scaunele domnului Kosta să fie aduse sus.
— Aduceţi-le, făcu Requin. Selendri a menţionat ceva. Despre ce-i vorba?
— Ştiu că o să arate mai mai rău decât este de fapt, dar mi-ai face o mare
favoare dacă ai accepta să mă scapi de ele, spuse Locke.
— Să te scap… o, dar vai!
Un slujitor voinic urcă pe scări, ducând cu mare grijă unul dintre scaunele lui
Locke. Requin se ridică de la birou şi se holbă.
— Barocul Talathri, zise el. Mai mult ca sigur, ăsta-i din Barocul Talathri…
voi de colo. Puneţi-le în mijlocul camerei. Da, acolo-i bine. Sunteţi liberi.
Patru slujitori lăsară patru scaune în mijlocul camerei lui Requin, apoi se
retraseră spre scară, făcând plecăciuni înainte să plece. Requin nu-i băgă în
seamă; ocoli biroul şi începu să examineze un scaun îndeaproape, trecându-şi un
deget înmănuşat peste suprafaţa sa lăcuită.
***
— O imitaţie… zise el, încet. Fără îndoială… dar nespus de frumos. Îşi
întoarse atenţia către Locke. Nu mi-am dat seama că ştii stilurile pe care le
colecţionez.
— Păi, nu ştiu, făcu Locke. Nu am mai auzit de Talathri ăla până acum. În
urmă cu câteva luni, am jucat cărţi cu un lashan beat. Era destul de… strâmtorat,
aşa că am acceptat să îmi primesc câştigul în natură. Am primit patru scaune
scumpe. Le ţin în magazie de-atunci, pentru că, sincer să fiu, ce naiba pot să fac
eu cu ele? Am văzut ce lucruri ţii prin biroul tău şi m-am gândit că s-ar putea să
le vrei tu. Mă bucur că se asortează. După cum spuneam, tu îmi faci o favoare
dacă mi le iei de pe cap.
— Nemaipomenit, murmură Requin. Mi-am dorit dintotdeauna un set de
mobilier meşteşugit în acest stil. Îmi place la nebunie Ultima Înflorire. Este ceva
de care te desparţi cu greu.
— Ar fi irosite pe mine, Requin. Un scaun de lux e un scaun de lux, şi-atât,
după cum văd eu lucrurile. Doar să ai grijă cu ele. Nu ştiu de ce, dar sunt făurite
din lemn de semilună-forfecată. Adică poţi să te aşezi pe ele, dar să nu exagerezi.
— Este… complet neaşteptat, jupâne Kosta. Le accept. Îţi mulţumesc. Cu
inima strânsă, Requin se întoarse la scaunul din spatele biroului său. Asta nu te
scuteşte de îndatoririle tale. Continuă cu explicaţiile.
Zâmbetul de pe chipul său aproape că se ştersese, iar ochii nu-i mai sclipeau.
— Sigur că nu. Însă, în legătură cu asta… uite ce-i: Stragos e chitit nevoie
mare să ne trimită într-o misiune, undeva.
— Undeva? Politeţea de mai devreme dispăru; cuvântul fusese rostit într-o
şoaptă seacă şi ameninţătoare.
 „Fie ce-o fi. Paznicule Strâmb, azvârle-i un oscior câinelui tău.‖
— Pe mare, făcu Locke. În Insulele Vântului-fantomă. La Portul Risipitorului.
Într-o misiune.
— Ciudat. Nu-mi amintesc să-mi fi mutat vistieria în Portul Risipitorului.
— Are legătură cu asta. „Însă cum?‖ Mergem acolo… după ceva. „Rahat!
Nu-i destul.‖ După cineva, de fapt. Ai auzit vreodată… ăă, vreodată…
— Ce s-aud?
— Ai auzit vreodată de… un om pe nume… Calo… Callas?
— Nu. De ce?
— El, ăă… ei bine, chestia e că, mă simt cam prost, dar credeam că ai auzit de
el. Eu unul nici nu ştiu dacă există. S-ar putea să nu fie altceva decât o poveste
de adormit copiii. Eşti sigur că nu ai mai auzit numele ăsta înainte?
— Sunt sigur. Selendri?
— Nu-mi spune nimic numele, zise ea.
— Şi cine-ar trebui să mai fie şi el?
Requin îşi împreună strâns mâinile înmănuşate.
— El este… „Ce-ar merge? Ce ne-ar putea face să plecăm de-aici dacă am
venit ca să-i spargem vistieria? O… Paznicule Strâmb! Desigur!‖ …un spărgător
de uşi. Iscoadele lui Stragos au un dosar cu el. Se pare că este cel mai bun. Sau a
fost la vremea lui. Un artist cu şperaclul, un soi de geniu al mecanicii. Jerome şi
cu mine trebuie să-l ademenim cumva din bârlogul lui ca să se ocupe de vistieria
ta.
— Ce caută un asemenea om în Portul Risipitorului?
— Se ascunde, bănuiesc. Locke simţi cum i se înfiripă un surâs pe chip şi îşi
mască voioşia tot mai mare; odată ce-i ieşea pe gură o Minciună Gogonată,
aceasta părea să crească de la sine şi nu mai avea nevoie de cine ştie ce îngrijire
sau bătaie de cap ca să se adapteze la situaţia respectivă. Stragos zice că
Meşteşugarii au încercat să-l omoare de câteva ori. El este exact opusul lor. Dacă
există cu adevărat, trebuie să fie un adevărat antimeşteşugar!
— E ciudat că nu am auzit niciodată de el şi nici nu mi s-a cerut să-l găsesc şi
să-l elimin, făcu Requin.
— Dacă ai fi în pielea meşteşugarilor, ai dori să împărtăşeşti informaţii despre
capacităţile sale cuiva care ar putea profita din plin de ele?
— Hmmm…
— La naiba! Locke se scărpină în bărbie, simulând că reflectează, tulburat.
Poate că ţi-a cerut cineva să-l găseşti şi să-l elimini. Dar poate că nu a folosit
numele ăsta şi nici nu ţi-a spus chiar tot despre el.
— Dar de ce, dintre toţi agenţii lui, tu şi Jerome…
— Cine altcineva ar fi mai motivat să-l aducă înapoi sau să moară încercând?
 — Presupusa otravă. Aha.
— Avem două luni la dispoziţie, poate chiar mai puţin. Locke oftă. Stragos
ne-a avertizat să nu întârziem. Dacă nu ne întoarcem până atunci, o să avem
ocazia să aflăm cât de priceput este alchimistul său personal.
— Se pare că duci o viaţă grea în slujba arhontelui, Leocanto!
— Mie-mi spui?! Îmi plăcea mai mult de el pe când era doar omul misterios
care ne dădea bani. Locke îşi mişcă umerii şi simţi durerea din muşchi. Plecăm
în mai puţin de-o lună. De-aia a trebuit să ieşim în larg azi. O să ne strecurăm în
echipajul unui neguţător independent după ce ne pregătim puţin, ca să nu ieşim
în evidenţă ca strapazani ce suntem. Nu mai putem pierde nopţile jucând şi
pariind, până nu ne întoarcem.
— Vă aşteptaţi să aveţi succes?
— Nu, dar într-un fel sau altul, eu am de gând să mă întorc. S-ar putea ca
Jerome să aibă chiar un mic „accident‖ în expediţie. Oricum, o să ne lăsăm toate
hainele la Vila Candessa şi o să lăsăm toţi banii pe care-i avem în registrele tale
la locul lor. Şi banii mei, şi-ai lui Jerome. Un soi de gaj pentru întoarcerea mea.
— Şi dacă te întorci, s-ar putea să aduci un om care poate contribui la planul
arhontelui, interveni Selendri.
— Dacă este acolo, o să-l aduc aici mai întâi. Bănuiesc că vrei să porţi o mică
discuţie cu el, în care să-i explici cât de avantajos ar fi pentru sănătatea lui să
accepte o contraofertă.
— Fii sigur de asta, încuviinţă Requin.
— Acest Callas ar putea fi cheia noastră, ca să-l punem pe jar pe Stragos,
spuse Locke, lăsând entuziasmul să i se simtă în glas. Ar putea fi un trădător
chiar mai bun decât mine.
— Vai, jupâne Kosta, dar mă îndoiesc că poate exista un trădător mai
entuziast decât dumneata, făcu Selendri.
— Ştiţi foarte bine de ce sunt atât de entuziast, replică Locke. Dar asta-i tot.
Stragos nu ne-a mai zis nimic momentan. Voiam doar să scap de afurisitele astea
de scaune şi să îţi spun că voi lipsi o vreme. Mă voi întoarce, te asigur. Dacă
depinde numai de mine, mă voi întoarce.
— Asemenea asigurări… murmură Requin. Asemenea asigurări înfocate…
— Dacă voiam să dau lovitura şi să fug, aş fi făcut-o deja, ripostă Locke. De
ce-aş fi venit să-ţi spun toate astea mai întâi?
— Păi e limpede, rosti Requin, zâmbind uşor. Dacă e un şiretlic, ai putea
câştiga un avans de două luni în care eu nu m-aş gândi să te caut.
— Aaa… Excelent punctat, recunoscu Locke. Numai că m-aş aştepta să mor
în chinuri groaznice cam pe-atunci, cu tot avansul luat.
— Asta-i varianta ta.
 — Uite ce-i: eu îl duc de nas pe arhontele din Tal Verrar în numele tău. Îl duc
de nas pe blestematul de Jerome De Ferra. Am nevoie de aliaţi dacă e să scap din
rahatul ăsta. Nu-mi pasă dacă voi doi aveţi sau nu încredere în mine; eu sunt
nevoit să am încredere în voi. V-am arătat cărţile din mână. Fără cacealma. Şi-
acum, încă o dată, spune-mi cum să procedez.
Requin frunzări nepăsător marginile pergamentelor din grămada de pe biroul
său, apoi îl privi în ochi pe Locke.
— Mă aştept să-mi spui imediat ce planuri are arhontele cu tine. Fără
întârziere. Dacă mă mai faci să mă întreb pe unde umbli, o să pun să-mi fii adus.
Pentru ultima oară.
— Am înţeles. Locke înghiţi în sec şi îşi frământă mâinile. Sunt sigur că o să-l
mai vedem înainte să plecăm la drum. O să vin aici chiar în noaptea de după
întâlnire, nu mai târziu.
— Bine. Requin arătă cu degetul spre dulapul-ascensor. Pleacă! Găseşte-l pe
acest Calo Callas, dacă există, şi adu-mi-l. Dar nu vreau ca dragul de Jerome să
alunece peste vreo balustradă când sunteţi pe mare. M-ai înţeles? Până când nu
pun mâna pe Stragos, nu îţi acord acest privilegiu.
— Eu…
— Nici un „accident‖ pentru jupânul De Ferra. O să te răzbuni când îţi dau eu
voie. Ăsta-i târgul.
— Dacă pui problema astfel, sigur.
— Stragos are antidotul pe care vi l-a făgăduit. Requin luă o pană şi se
întoarse la pergamentele sale. Vreau să mă asigur că vă veţi întoarce cu dragă
inimă în oraşul meu frumos. Dacă vrei să-ţi sacrifici viţelul, trebuie să te
îngrijeşti de el câteva luni, mai întâi. Şi să-l îngrijeşti foarte bine.
— De… desigur.
— Selendri o să te conducă afară.

— Drept să-ţi spun, putea să iasă mult mai rău, rosti Jean în timp ce el şi
Locke trăgeau de vâsle a doua zi dimineaţă. Ieşiseră în portul principal,
despicând valurile domoale din apropierea Semilunei Negustorilor. Soarele nu
urcase încă la amiază, însă ziua era deja mai dogoritoare decât cea de dinainte.
Cei doi hoţi erau leoarcă de sudoare.
— Într-adevăr, o moarte cruntă şi brutală ar fi fost mult mai rea, replică
Locke. Îşi înăbuşi un geamăt; exerciţiul din această zi nu îi solicita doar spatele
şi umărul, ci şi vechile răni care acopereau o bună parte din braţul său stâng. Dar
cred că am profitat de ultimele fărâme din răbdarea lui Requin. Dacă mai apare
ceva dubios sau vreo altă complicaţie… Ei bine, să nădăjduim că planurile lui
Stragos nu vor deveni şi mai ciudate de-atât.
— Nu puteţi mişca barca dând din gură, răcni Caldris.
— Dacă n-ai de gând să ne legi de vâsle şi să baţi darabana, lasă-ne să vorbim
liber, făcu Locke. Şi dacă nu vrei să picăm morţi, ar trebui să ne dai prânzul mai
devreme.
— O, dar vai! Mândrii domnişori nu găsesc munca prea plăcută? Caldris
stătea la proră, cu picioarele întinse către catarg. Pe pântecele său, pisoiul se
încolăcise şi dormea adânc, un ghem întunecat de mulţumire. Ofiţerul secund,
aici de faţă, vrea să vă reamintesc că, acolo unde mergem noi, marea nu aşteaptă
după fundul vostru. Aţi putea să fiţi în picioare douăzeci de ore. Poate chiar
patruzeci. Aţi putea fi pe punte. Sau să lucraţi la vreo pompă. Când vine vremea
să faceţi ce trebuie, apoi o să faceţi până cădeţi laţi. Aşa că vom vâsli, zi de zi,
până ce aşteptările voastre vor începe să se potrivească până la urmă cu
realitatea. Iar astăzi prânzul va veni mai târziu, nu mai devreme. Vâsliţi tare spre
babord!

— Excelent lucrat, jupâne Kosta. Fascinant şi de-a dreptul neortodox. După

socoteala ta, ar trebui să ne aflăm aproape de latitudinea Regatului celor Şapte
Dovlecei. Am nimerit pe partea caldă a Vintilei, nu-i aşa?
Locke oftă, dându-şi jos de pe umăr astrolabul, un par ceva mai lung de-un
metru, cu un aranjament ciudat de giruete şi şublere în capătul din faţă.
— Nu vezi umbra de pe girueta de orizont?
— Ba da, dar…
— Recunosc, instrumentul nu-i la fel de precis ca o aruncătură de săgeată,
însă până şi un strapazan ar trebui să se descurce mai bine de-atât. Încearcă din
nou, cum ţi-am arătat. Orizont şi umbră. Şi bucură-te că foloseşti un Cadran
verrari; vechile alidade te făceau să te uiţi drept în soare, în loc să-l eviţi.
— Să-mi fie cu iertare, interveni Jean, dar ştiam că instrumentul ăsta se
cheamă Cadran camorrean.
— Pe naiba, zise Caldris. Ăsta-i un Cadran verrari. Verrari l-au inventat,
acum douăzeci de ani.
— Bănuiesc că asta mai îndulceşte niţel usturimea provocată de cafteala pe
care v-aţi luat-o în Războiul de O Mie de Zile, nu? făcu Locke.
— Ţi-s dragi camorrenii, Kosta? Caldris puse o mână pe astrolab. Locke
tresări, dându-şi seama că mânia sa nu era deloc mimată. Am crezut că sunteţi
talishani. Ai vreun motiv anume pentru care să le ţii partea camorrenilor?
— Nu, eu doar…
— Doar ce?
— Iartă-mă. Locke pricepu greşeala făcută. Nu mi-am dat seama. Pentru tine
nu ţine doar de istorie, nu-i aşa?
— Toate cele o mie de zile şi pe deasupra, spuse Caldris. Am fost acolo până
la capăt.
— Îmi cer scuze. Bănuiesc că ţi-ai pierdut şi prietenii.
— Bănuieşti bine, la naiba! Caldris pufni. Am pierdut şi-o corabie de sub
mine. Am avut noroc că nu am ajuns mâncare pentru peştii-diavol. Vremuri
blestemate. Îşi luă mâna de pe astrolabul lui Locke şi se linişti. Ştiu că nu ai zis-o
cu răutate, Kosta. Şi eu… îmi cer scuze. Noi, cei care ne-am dat sângele în
bătălia aia, nu credeam că o pierdem când Priorii au cedat. De-aia am avut
speranţe atât de mari cu primul arhonte.
— Leocanto şi cu mine n-avem nici un motiv să îndrăgim Camorr-ul, făcu
Jean.
— Bun. Caldris îl bătu pe spate pe Locke şi păru să se relaxeze. Bun. Ţineţi-o
tot aşa, bine? Şi-acum! Ne-am pierdut pe mare, jupâne Kosta! Află latitudinea!
Era a patra zi a instrucţiei lor cu navigatorul-şef verrar; după rutina de
dimineaţă (tortură la vâsle), Caldris îi scosese în larg pe partea dinspre mare a
Bazinului de Argint. Cam la vreo cinci sute de yarzi de insula de sticlă, în
porţiunea de mare liniştită oferită de recifele din jurul oraşului, se afla o
platformă de piatră cu vârful neted într-o apă albastră-verzuie, cu adâncimea de
zece-cincisprezece metri. Caldris o numea Castelul Strapazanilor şi era o
platformă de instrucţie pentru marinarii militari şi civili din Tal Verrar.
Şalupa lor era legată la platforma cu latura de vreo nouă metri. Pe pietrele de
la picioarele lor erau întinse instrumente de navigaţie: astrolabi, alidade,
clepsidre, hărţi şi busole, o Cutie a Determinantului şi un set de misterioase
panouri cu ştifturi, despre care Caldris spunea că ar fi folosite pentru urmărirea
schimbărilor de curs. Pisoiul dormea pe un astrolab, acoperind simbolurile
gravate în suprafaţa de bronz.
— Prietenul tău, Jerome, s-a descurcat acceptabil la asta, făcu Caldris, dar nu
el va fi căpitanul; tu o să fii.
— Şi eu care credeam că tu te vei ocupa de toate sarcinile importante, sub
ameninţarea unei morţi îngrozitoare, după cum ai repetat de vreo două sute de
ori.
— Chiar aşa voi face. Ţi-ai pierdut minţile dacă ai impresia că asta s-a
schimbat, dar trebuie să pricepi şi tu niţel, cât să nu rămâi cu gura căscată şi cu
deştu-n fund, când îţi zic: „Fă asta‖ sau „Fă aia‖. E destul să ţii minte de care
capăt să-l apuci şi să fii în stare să citeşti latitudinea cum trebuie, astfel încât să
nu ne trezim la capătul lumii.
— Umbra şi orizontul, mormăi Locke.
— Întocmai. Puţin mai încolo, vom folosi parul de tip vechi, pentru singurul
lucru la care este bun: ghidarea după stele.
— Dar de-abia e trecut de amiază!
— Da, spuse Caldris. Astăzi o să stăm mult cu prora în vânt. Aveţi cărţi şi
hărţi de citit, calcule de făcut, de navigat şi de vâslit, şi-apoi iar cărţi şi hărţi. O
să vă culcaţi târziu la noapte. Mai bine acomodaţi-vă cu Castelul Strapazanilor,
aici de faţă. Caldris scuipă pe pietre. Şi-acum află naibii latitudinea aia!

— Ce-i aia să cazi între valuri? întrebă Jean.

Era seara celei de-a noua zile petrecute cu Caldris, şi Jean zăcea într-o cadă
imensă de bronz. În ciuda căldurii din odăile lor închise din Vila Candessa,
ceruse apă fierbinte, şi din ea încă ieşeau fuioare de aburi, chiar şi după trei
sferturi de oră. Pe o măsuţă de lângă cadă se afla o sticlă deschisă de coniac
Austershalin (din 554, cel mai ieftin disponibil) şi Surorile Nărăvaşe.
Obloanele şi perdelele de la ferestrele apartamentului erau trase, uşa era
zăvorâtă, iar Locke proptise un scaun sub mâner.
Aceste măsuri de precauţie le-ar fi putut acorda câteva secunde în plus, în caz
că ar fi încercat cineva să intre cu forţa peste ei. Locke zăcea pe pat, lăsând două
pahare de coniac să îi dezmorţească muşchii înţepeniţi. Cuţitele sale erau pe
noptieră, la nici un metru de mâinile sale.
— A, pe toţi zeii! exclamă el. Ştiam. Este… ceva… de rău?
— Înseamnă să întâlneşti vânturi puternice şi valuri perpendiculare pe cursul
corabiei şi să le iei dintr-o parte, în loc să le tai cu prora, explică Jean.
— Şi asta-i de rău.
— Cum nu se poate mai rău. Jean frunzărea un exemplar ponosit din cartea lui
Indrovo Lencallis, Vocabularul Practic al Marinarului Înţelept cu Numeroase
Exemple Lămuritoare din Istorie. Haide, doar tu eşti căpitanul corabiei. Eu mă
ocup doar de rupt oase.
— Ştiu. Întreabă-mă altceva. Exemplarul lui Locke se afla sub cuţite Şi sub
sticla de coniac.
— Hmmm… Jean dădu câteva pagini. Caldris zice că o să ne pună în vânt de
travers. Ce naiba vrea să spună cu asta?
 — Înseamnă că vântul suflă perpendicular pe chilă, mormăi Locke. Ne loveşte
drept dintr-o parte.
— Şi acum vrea vânt larg.
— Aşa. Locke făcu o pauză ca să soarbă din coniac. Vântul nu suflă nici în
fundul nostru, dar nici drept dintr-o parte. Vine dintr-un colţ din spate, cam la 45
de grade pe chilă.
— Binişor. Jean dădu din nou câteva pagini. Caseta busolei. Care-i al şaselea
punct?
— Est curat. Pe toţi zeii, e ca pe vremuri, când luam cina cu Lanţuri acasă.
— Întocmai, în ambele privinţe. Un punct mai jos la sud.
— Ăă, sud-est.
— Aşa. Încă un punct spre sud.
— Est-sud-est?
— Şi încă unul.
— Of, zeilor! Locke apucă paharul şi îl dădu pe gât dintr-o înghiţitură. Sud-
est-du-te-naibii. Ajunge pentru seara asta.
— Dar…
— Eu sunt căpitanul afurisitei de corăbii, îl întrerupse Locke, întorcându-se pe
burtă. Îţi ordon să-ţi bei coniacul şi să treci la culcare.
Întinse o mână, îşi trase perna peste cap şi adormi buştean în câteva clipe.
Chiar şi în vis lega noduri, strângea pânze şi găsea latitudini.

— Nu ştiam că am intrat în marină, zise Locke a doua zi dimineaţă. Credeam

că planul era să scap de ea.
— Scopul scuză mijloacele, jupâne Kosta.
Arhontele îi aşteptase în golful lor din Bazinul Navelor de Război. Una dintre
ambarcaţiunile lui personale (Locke şi-o aminti din peşterile de sticlă de sub
Mon Magisteria) era legată în spatele şalupei.
Merrain şi vreo şase Ochi constituiseră publicul. Acum Merrain îl ajuta pe
Locke să probeze o uniformă de ofiţer din marina verrari. Tunica şi pantalonii
erau bleumarin, la fel ca pieptarele Ochilor. Haina, în schimb, era de un roşu
cărămiziu, cu piele neagră şi tare cusută la antebraţe pe post de apărători. Eşarfa
de la gât era bleumarin, şi pe partea de sus a braţelor, chiar sub umeri, sclipeau
însemne de bronz reprezentând nişte trandafiri peste spade încrucişate.
— Nu am prea mulţi oşteni bălai în slujba mea, dar uniforma îţi vine, făcu
Stragos. O să pun să ţi se croiască alta până la sfârşitul săptămânii. Stragos se
întinse şi îi făcu nişte mici ajustări… îi strânse eşarfa de la gât, îi aranjă teaca
goală de la cingătoare. După aceea, o vei purta câteva ore pe zi. Ca să te
obişnuieşti cu ea. Unul dintre Ochii mei te va instrui în privinţa atitudinii,
politeţurilor şi saluturilor pe care le folosim.
— Tot nu pricep de ce…
— Ştiu. Stragos se întoarse spre Caldris, care, în prezenţa stăpânului său, îşi
pierduse neastâmpărarea vulgară pe care o afişa de obicei. Cum merge
pregătirea, domnule navigator-şef?
— Protectorul ştie deja ce părere am eu despre această misiune, rosti Caldris,
încet.
— Nu asta te-am întrebat.
— Sunt… mai puţin neajutoraţi decât erau la început, Protectorule. Ceva mai
puţin neajutoraţi.
— E bine, în cazul ăsta. Mai ai încă trei săptămâni la dispoziţie ca să-i
modelezi. Îndrăznesc să spun că arată deja mai bine după ce-au trudit niţel în
bătaia soarelui.
— Unde-i corabia noastră, Stragos? întrebă Locke.
— Aşteaptă.
— Şi echipajul?
— La îndemână.
— Şi de ce naiba trebuie să port uniforma asta?
— Fiindcă ţin să te fac căpitan în flota mea. Asta înseamnă trandafirii-pe-
spade. O să fii un căpitan de-o noapte. Deprinde-te cu uniforma, apoi învaţă să ai
răbdare în aşteptarea ordinelor.
Locke se încruntă, apoi îşi puse mâna dreaptă pe teacă şi braţul drept, cu
pumnul încleştat, de-a curmezişul pieptului. Se înclină de la mijloc exact la
acelaşi unghi la care îi văzuse pe Ochii înclinându-se lui Stragos.
— Zeii să-l ocrotească pe arhontele din Tal Verrar!
— Foarte bine, făcu Stragos. Însă tu eşti ofiţer, nu un oştean sau un marinar
de rând. Tu te înclini la un unghi mai mic.
Se întoarse şi se îndreptă spre barcă. Ochii se înşiruiră în spatele lui şi îl
urmară, iar Merrain începu să scoată uniforma de pe Locke în grabă.
— Vă las din nou în grija lui Caldris, domnilor, rosti arhontele, pe când
cobora în barcă. Folosiţi-vă cu cap timpul rămas.
— Şi când naiba vom afla şi noi cum se pupă toate astea-mpreună?
— Toate la timpul lor, Kosta!
 9

Două zile mai târziu, când porţile se deschiseră larg pentru ca barca lui
Merrain să poată intra în golful din Bazinul Navelor de Război, Locke şi Jean
descoperiră cu surprindere că şalupei lor i se alăturase în timpul nopţii o corabie
adevărată.
O ploaie caldă şi blândă cădea, nu o vijelie de pe Marea de Bronz, ci o
neplăcere suflând dinspre continent. Caldris aştepta în piaţeta de piatră, purtând o
manta uşoară, cu pârâiaşe de apă şiroindu-i din părul şi barba neacoperite. Rânji
când barca îi aduse pe Locke şi pe Jean, în straie uşoare şi fără cizme.
— Na de vedeţi, răcni el. Iat-o. Corabia pe care se prea poate să ne dăm
duhul! Îl bătu pe Locke pe spate şi râse. Se numeşte Mesagerul Roşu.
— Da? Vasul era liniştit şi nemişcat, cu pânzele coborâte şi cu felinarele
stinse. „O corabie într-o asemenea stare îţi trezeşte o anumită melancolie‖, se
gândi Locke. Bănuiesc că-i din flota arhontelui, nu?
— Nu. Se pare că zeii i-au surâs Protectorului şi i-au oferit un prilej de a face
economii în misiunea asta. Ştiţi ce-s alea viespi-stilet?
— Mult prea bine.
— Un dobitoc a încercat să intre în port cu un cuib în carenă, nu cu mult timp
în urmă. Doar zeii pot şti ce-avea de gând să facă apoi cu el. Pentru asta a fost
executat, iar corabia a fost confiscată de arhonat. Cuibul cu monştrii ăia mici a
fost ars.
— Aha, rosti Locke, zâmbind cu înţeles. Sunt sigur că aşa s-a întâmplat.
Vameşii din Tal Verrar sunt cât se poate de conştiincioşi şi de incoruptibili.
— Arhontele a pus să fie carenată, continuă Caldris. Avea nevoie de pânze
noi, de nişte proptele, alte cabluri şi un pic de călăfătuit. Înăuntru a fost afumată
cu pucioasă, după care a fost renumită şi rebotezată. Tot l-a ajuns mai ieftin decât
să ne dea una de-a lui.
— Câţi ani are?
— Vreo douăzeci, din cât îmi pot da seama. Ani care au pus-o la încercare,
cel mai probabil, dar o să mai reziste o vreme. Asta presupunând că o să ne
întoarcem cu ea. Acum arătaţi-mi ce-aţi învăţat. Ce credeţi că este?
Locke studie vasul, care avea două catarge, o punte de la pupă uşor ridicată şi
o singură barcă la puntea superioară centru.
— E o caulottă?
— Nu, zise Caldris, e mai degrabă un vestrel sau un bric, deşi unul foarte
sfrijit. Înţeleg însă de ce ai crede că-i o caulottă. Hai să-ţi explic totuşi de ce nu ai
nimerit amănuntele…
 Caldris se lansă într-o serie de explicaţii extrem de tehnice, indicând tot soiul
de detalii despre vergile principale sub vânt şi velele artimon pe care Locke le
înţelese şi nu prea, aşa cum ascultă un vizitator aflat într-un oraş străin indicaţiile
energice ale unui băştinaş guraliv.
— … Are douăzeci şi şase de metri, de la etravă la pupă, fără să pun la
socoteală bompresul, desigur, încheie Caldris.
— Nu mi-am dat seama până acum, făcu Locke. Pe toţi zeii, chiar o să am sub
comanda mea corabia asta!
— Ha! Nu. O să te prefaci că ai sub comanda ta corabia asta. Hai, nu te mai
smiorcăi! Tot ce-o să ai de făcut va fi să transmiţi mai departe echipajului
ordinele mele. Hai, urcaţi! Iute!
Caldris o luă înainte pe o scândură şi îi conduse pe puntea Mesagerului Roşu
şi, în timp ce se holba în jur, absorbit de fiecare amănunt, Locke simţi o
nervozitate chinuitoare cuprinzându-i măruntaiele. Luase de bune toate
mărunţişurile vieţii de pe o corabie la singura sa călătorie de până atunci, şi aceea
petrecută în pat, însă acum fiecare nod şi inel de punte, fiecare muflă sau palan,
fiecare văl, cablu, pivot şi mecanism se putea dovedi hotărâtor în a-i salva
viaţa… sau în a-i da de gol, cu totul, personajul jucat.
— La naiba, bombăni el către Jean. Acum vreo zece ani, poate că aş fi fost
destul de bătut în cap ca să cred că treaba asta o să fie floare la ureche.
— Ei bine, nu-i deloc floare la ureche, făcu Jean, strângându-i umărul teafăr,
dar încă mai avem timp să învăţăm.
Străbătură corabia de-a lungul în burniţa călduţă, în vreme ce Caldris le arăta
ba una, ba alta şi le punea întrebări dificile. Îşi isprăviră turul pe puntea
superioară a Mesagerului Roşu, iar Caldris se sprijini de barca de salvare ca să se
odihnească.
— Ei bine, zise el, trebuie să recunosc că băgaţi la cap destul de iute pentru
nişte strapazani. Cu toate astea, am întâlnit şi răhăţei cu mai multă ştiinţă
marinărească decât voi doi luaţi la un loc.
— Vino pe ţărm şi lasă-ne să te învăţăm meseria noastră, moacă de ţap, să
vezi cum e!
— Ha! Jupâne De Ferra, tu o să te descurci rezonabil în privinţa asta. Poate că
nu vei şti niciodată cu adevărat să faci diferenţa dintre un velastrai şi-un rahat,
dar măcar ai atitudinea unui ofiţer secund pe cinste. Şi-acum, sus pe funii.
Vizităm gabia mare în dimineaţa asta, cât încă mai ţine vremea asta frumoasă.
— Gabia mare? Locke se holbă la catargul principal, care se pierdea în
cenuşiul de deasupra sa, şi îşi miji ochii, ferindu-i de picăturile ce îi cădeau pe
faţă. Dar plouă, la naiba!
— Da, se întâmplă să mai şi plouă pe mare. Nu ţi-a zis nimeni până acum?
 Caldris păşi peste şarturile principale de la tribord; acestea se întindeau până
pe partea cealaltă a balustradei punţii şi erau fixate cu capete de berbec chiar de
carcasa exterioară. Mormăind, navigatorul-şef se săltă pe copastie şi le făcu semn
lui Locke şi lui Jean să-l urmeze.
— Bieţii netrebnici din echipajul tău o să fie acolo sus, indiferent de vreme.
Nu vă iau pe mare fără să ştiţi să vă căţăraţi pe funii, aşa că mişcaţi-vă fundurile
după mine!
Îl urmară pe Caldris prin ploaie, păşind cu băgare de seamă printre grijelele
care traversau şarturile, ca să îţi poţi sprijini piciorul pe ele. Locke fu nevoit să
admită că două săptămâni de exerciţiu fizic constant şi solicitant îl căliseră
pentru o asemenea sarcină şi începuseră să îi mai domolească durerea vechilor
sale răni. Totuşi, senzaţia ciudată şi uşor elastică a scării de pisică nu îi era deloc
familiară şi fu foarte fericit să întrezărească silueta întunecată a capătului unei
vergi, puţin deasupra lor. Câteva clipe mai târziu, fugi cât îl ţineau picioarele ca
să li se alăture lui Jean şi lui Caldris pe o platformă circulară, înălţător de stabilă.
— Suntem cam la două treimi din înălţime, făcu Caldris. Verga asta ţine
cursul principal. Locke ştia acum că se referă la principala velă pătrată a
corabiei, şi nu la vreun plan de navigaţie. Ceva mai sus daţi de gabiere şi
zburători. Dar e bine şi-aici, pentru moment. Pe toţi zeii, credeţi că v-a fost greu
azi? Vă puteţi închipui cum e să te caţări aici când corabia se clatină dintr-o parte
într-alta ca o bivoliţă care fată? Ha!
— Mai bine-aşa decât să ne pice în cap vreun dobitoc de sus, îi şopti Jean lui
Locke.
— Şi lumea se va aştepta ca eu să urc aici des? întrebă Locke.
— Ai privirea nemaipomenit de ageră?
— Nu cred.
— Dă-o naibii, în cazul ăsta! Nimeni n-o să se aştepte să faci asta. Locul
căpitanului este pe punte. Dacă vrei să vezi lucrurile de la distanţă, foloseşte un
ochean. O să ai oameni căţăraţi până în vârful catargului, care o să vadă în locul
tău.
Admirară priveliştea câteva minute, după care se auzi bubuitul tunetului în
depărtare, iar ploaia se înteţi.
— Cred că-i vremea să coborâm. Caldris se ridică în genunchi şi se pregăti să-
şi dea drumul într-o parte. Nu-i bine să te pui cu zeii.
Locke şi Jean ajunseră pe punte fără probleme, însă Caldris avea răsuflarea
întretăiată când sări de pe şarturi. Gemu şi îşi masă braţul stâng.
— La naiba! Sunt prea bătrân pentru înălţimi. Mulţumesc zeilor că şi locul
navigatorului-şef este tot pe punte. Tunetul îi sublinie cuvintele. Haideţi. O să
stăm în cabina principală. Azi nu navigăm; stăm cu nasul în cărţi şi hărţi. Ştiu cât
de mult vă plac astea.

10

La sfârşitul celei de-a treia săptămâni petrecute cu Caldris, Locke şi Jean

începuseră să spere că întâlnirea lor cu cei doi asasini de pe docuri avea să
rămână un episod singular. Merrain continua să îi escorteze în fiecare dimineaţă,
însă noaptea erau ceva mai liberi, atâta vreme cât călătoreau înarmaţi şi nu se
aventurau dincolo de ţărmul interior al Cartierului Arsenal.
Cârciumile de acolo erau înţesate cu oştenii şi marinarii arhontelui, aşa că ar fi
fost cam greu pentru cineva să îi prindă în ambuscadă. La ora zece seara, în Ziua
Ducelui (pe care verrarii o numeau Ziua Consiliului, se corectă Jean), Jean îl găsi
pe Locke la Semnul celor O Mie de Zile aşezat la o masă din spate şi uitându-se
pierdut la o sticlă de vin alcoolizat. Locul era spaţios şi luminat vesel, răsunând
de zarva unei afaceri înfloritoare. Era un bar marinăresc: cele mai bune mese,
plasate sub imitaţii ale vechilor stindarde de luptă verrare, erau ocupate de ofiţeri
al căror statut social era uşor de ghicit, chiar dacă nu purtau uniformă. Marinarii
de rând beau şi jucau în penumbra meselor din preajma acestora, şi câţiva ciudaţi
se strânseseră la măsuţele de lângă Locke.
— M-am gândit eu că te găsesc aici, rosti Jean, aşezându-se în faţa lui Locke.
Ce crezi că faci?
— Lucrez, nu se vede? Locke apucă de gât sticla de vin şi o îndreptă spre
Jean. Ăsta-i ciocanul meu. Apoi bătu cu degetele în masa de lemn. Iar asta-i
nicovala. Încerc să dau o formă mai plăcută creierului meu.
— Cu ce ocazie?
— Voiam şi eu să fiu măcar o noapte altcineva decât căpitanul unei expediţii-
fantomă pe mare. Vorbi în şoaptă, controlat, şi Jean înţelese că nu era încă beat,
ci mai degrabă dorea să se îmbete: Am capul plin cu corăbiuţe, toate învârtindu-
se voios şi născocind nume noi pentru chestiile de pe punţile lor! Se opri ca să ia
o înghiţitură, apoi îi oferi sticla lui Jean, care clătină din cap. Bănuiesc că ţi-ai
studiat Vocabularul conştiincios.
— Şi asta, da. Jean se întoarse puţin spre perete cu tot cu scaun, ca să poată
observa cârciuma în ansamblu. Am mai şi născocit nişte minciuni politicoase
pentru Durenna şi Corvaleur; au tot trimis bileţele la Vila Candessa, întrebându-
ne când ne întoarcem la masa de joc, ca să încerce iarăşi să ne măcelărească.
— Vai, regret profund să le dezamăgesc pe doamne, dar în seara asta nu vreau
să aud de nimic, spuse Locke. Nici de turn, nici de arhonte, nici de Durenna, nici
de Vocabular, nici de tabele de navigaţie. Doar aritmetică de bază. Băutură plus
băutor egal beţiv. Alătură-mi-te. Măcar un ceas sau două. Ştii că ţi-ar prinde
bine.
— Ştiu, însă Caldris este tot mai exigent pe zi ce trece; mă tem că va trebui să
avem mintea limpede dimineaţă mai degrabă decât înceţoşată la noapte.
— Lecţiile lui Caldris nu ne limpezesc minţile. Din contră. Trebuie să
învăţăm într-o lună lucruri pe care le poţi învăţa în cinci ani. Mi s-au amestecat
toate în cap. Ştii, înainte să vin aici în seara asta, am cumpărat jumătate de
pepene iute. Femeia de la tarabă m-a întrebat ce pepene vreau să-mi taie, pe cel
din stânga sau pe cel din dreapta. Iar eu i-am spus: „Cel de la babord!‖ Până şi
gâtlejul m-a trădat şi s-a întors împotriva mea.
— Parcă e limbajul secret al unui nebun, nu?
Jean îşi scoase ochelarii din buzunarul hainei şi îi puse la ochi, ca să poată citi
gravura ştearsă de pe sticla de vin a lui Locke. Un soi oarecare de Anscalani, o
rudă mai săracă între vinuri.
— Atât de complicat în meandrele lui. Să zicem că ai o funie pe punte. În
Ziua Ispăşirii este doar o funie zăcând pe punte şi-atât; după ora trei după-
amiaza, în Ziua Trândăviei, este o frânghie de spânzurătoare, iar la miezul nopţii,
de Ziua Tronului, redevine o simplă funie, asta dacă nu cumva plouă.
— Dacă nu cumva plouă, într-adevăr, caz în care îţi scoţi hainele şi începi să
dănţuieşti despuiat în jurul artimonului. Pe toţi zeii, da! Îţi jur, Je… Jerome,
următorul om care-mi spune ceva de genul „întoarce naibii către ţărmul mă-sii
trinca tribord‖ o să primească un cuţit în gât. Chiar dacă-i Caldris. Nu mai vreau
să aud termeni nautici în seara asta.
— Pare că ţi s-au înecat corăbiile.
— O, tocmai ţi-ai semnat condamnarea la moarte, patru-ochi! Locke se uită în
adâncul sticlei, ca un şoim vânând un şoarece pe câmpul de sub el. E atâta vin
care nu a ajuns încă în mine! Adu-ţi un pahar şi serveşte-te. Vreau să devin o
belea publică lătrătoare, şi cât de repede posibil.
Se produse o învălmăşeală la uşă, urmată de o pauză în conversaţii şi de o
sporire a şoaptelor pe care Jean o recunoscu, din îndelungata-i experienţă, ca
fiind foarte, foarte periculoasă. Îşi ridică privirea cu băgare de seamă şi văzu că
un grup de vreo şase oameni tocmai intraseră în cârciumă. Doi dintre ei purtau
uniformele de poliţişti, pe sub mantii, fără armura sau armele obişnuite.
Însoţitorii lor purtau straie obişnuite, însă statura şi atitudinea lor îi dădură de
înţeles lui Jean că erau toţi mândre exemplare din acea specie cunoscută sub
numele de străjer al oraşului.
Unul dintre ei – fie neînfricat, fie înzestrat cu inteligenţa unui bolovan – se
duse la bar şi ceru să fie servit. Tovarăşii săi, mai chibzuiţi şi, ca atare, mai
neliniştiţi, începură să şuşotească între ei. Toţi ochii din cârciumă se fixaseră
asupra lor.
Se auzi un scrâşnet, când o femeie cu înfăţişare dură, de la una dintre mesele
ofiţerilor, îşi împinse scaunul în spate şi se ridică încet. În câteva secunde, toţi
camarazii săi, fie în uniformă, fie fără, se ridicară şi ei. Mişcarea se extinse în tot
barul, ca un val; mai întâi ceilalţi ofiţeri, apoi marinarii de rând, când îşi dădură
seama că raportul numeric era de opt la unu în favoarea lor. În curând, aproape
cincizeci de oameni erau în picioare, fără să spună nimic, pur şi simplu fixându-i
cu privirile pe cei şase oameni de la uşă. Ciorchinele de oameni din jurul lui
Locke şi al lui Jean rămaseră jos; dacă rămâneau la locurile lor, măcar aveau să
rămână şi în afara primejdiei.
— Domnilor, rosti cel mai în vârstă barman pe când cele două ajutoare ale
sale întinseră mâinile sub tejghea, cel mai probabil după arme. Aţi bătut cale
lungă, nu-i aşa?
— Ce vrei să spui? Dacă poliţaiul de la bar nu simula zăpăceala, se gândi
Jean, înseamnă că era tot atât de luminat la minte cât o feştilă. Am venit din
Treptele de Aur, atâta tot. De-abia am ieşit de la muncă. Ne e cam sete şi avem
destui bani ca să ne-o ostoim.
— Poate că v-ar fi mai pe plac o altă cârciumă, în seara asta, făcu barmanul.
— Cum? Omul păru să-şi dea seama, într-un final, că era în centrul atenţiei
unei gloate ce stătea în aşteptare. Ca de obicei, se gândi Jean, erau două feluri de
oameni în straja unui oraş: cei care aveau ochi şi la spate, gata oricând să
depisteze şi cel mai mic pericol, şi cei care-şi foloseau ţestele pe post de saci de
rumeguş.
— Am zis… începu barmanul, pierzându-şi răbdarea.
— Stai puţin, făcu poliţistul. Îşi ridică mâinile către muşteriii din cârciumă.
Înţeleg cum stă treaba. Am băut deja câteva pahare în seara asta. Vă rog să mă
iertaţi; nu am vrut să jignesc pe nimeni. Nu suntem toţi verrari, oare? Vrem doar
să bem ceva, atâta tot.
— Sunt o mulţime de locuri care vând băutură, spuse barmanul. O mulţime de
locuri mai potrivite.
— Nu vrem să facem probleme nimănui.
— Nu ar fi nici o problemă pentru noi, rosti un bărbat îndesat îmbrăcat în
tunică şi pantaloni de marinar. Camarazii săi de la masă chicotiră răutăcios.
Găsiţi uşa şi faceţi paşi.
— Câinii Consiliului, bombăni un alt ofiţer. Mercenari nelegiuiţi.
— Staţi oleacă, făcu poliţistul, descotorosindu-se de mâna unui prieten care
încerca să-l tragă către uşă. Staţi oleacă, doar am zis că nu vrem scandal. La
naiba, am vorbit serios! Pace. O să plecăm. Fac cinste cu un rând de băutură.
Pentru toată lumea! Îşi scutură punga cu mâini tremurânde. Monede de bronz şi
de argint se rostogoliră pe tejgheaua de lemn. Barman, un rând din cea mai bună
bere neagră verrari pentru toţi cei care vor, şi păstrează restul.
Barmanul îşi mută privirea de la bietul poliţist la ofiţerul îndesat care vorbise
mai devreme. Jean înţelese că acesta era probabil unul dintre ofiţerii superiori
prezenţi acolo, iar barmanul aştepta ca el să se decidă.
— Umilinţa te prinde bine, rosti ofiţerul, cu un rânjet strâmb. Nu vom ciocni
cu tine, dar îţi vom cheltui bucuroşi banii, după ce ieşi pe uşa aia şi nu te mai
întorci.
— Desigur. Pace, prieteni, nu am vrut să vă jignim.
Omul părea să se bâlbâie în continuare, însă doi dintre camarazii săi îl
înşfăcară de braţe şi îl scoaseră pe uşă afară. Izbucni un hohot general de râs şi
un ropot de aplauze când ultimul dintre poliţişti se făcu nevăzut în noapte.
— Uite-aşa face rost marina de bani la buget, răcni ofiţerul îndesat. Camarazii
de la masa lui râseră, iar el luă paharul şi îl înălţă către ceilalţi muşterii: În
cinstea arhontelui! Haos duşmanilor săi din ţară şi de peste hotare!
— În cinstea arhontelui, răspunseră în cor ceilalţi ofiţeri şi marinari.
În curând, reveniră la buna dispoziţie de mai devreme, iar barmanul numără
banii poliţistului, în timp ce ajutoarele sale înşirau halbe de lemn lângă un butoi
prins cu cercuri de fier, plin de bere neagra. Jean se încruntă, făcând o socoteală
în minte. Băuturi pentru vreo cincizeci de oameni, chiar şi bere neagră obişnuită,
asta îl costase pe poliţist cam un sfert din simbria sa pe-o lună. Cunoscuse o
mulţime de oameni care ar fi riscat să fugă şi să mănânce bătaie decât să se
despartă de o aşa sumă frumuşică.
— Bietul beţivan dobitoc, oftă el, uitându-se la Locke. Tot mai vrei să devii o
belea publică lătrătoare? Se pare că au deja unul prin părţile astea.
— Poate că doar o să mă ţin strâns de sticla asta, făcu Locke.
— „A te ţine strâns‖ este o expresie mariti…
— Ştiu, îl întrerupse Locke. O să mă sinucid mai târziu.
Cei doi barmani mai tineri treceau cu tăvi mari printre muşterii, împărţind în
stânga şi-n dreapta halbe de lemn cu bere neagră, mai întâi ofiţerilor, care nu
păreau să-i bage în seamă, şi apoi marinarilor de rând, care le primiră cu
entuziasm. Într-un târziu, unul dintre ei îşi croi drum până la colţul în care se
aflau Locke, Jean şi ceilalţi civili.
— O duşcă de bere neagră, domnilor? Puse halbele în faţa lui Locke şi-a lui
Jean şi, cu o dexteritate de jongleur, presără nişte sare dintr-o solniţă. Din partea
omului cu mai mult aur decât creier. Jean lăsă un gologan pe tavă, ca să pară cât
de cât prietenos, iar omul îşi înclină capul în semn de recunoştinţă înainte să
treacă la altă masă. O duşcă de bere neagră, doamnă?
— E clar, trebuie să venim mai des pe-aici, făcu Locke, deşi nici el, nici Jean
nu se atinseră de berea picată din cer. Locke părea să fie mulţumit de vinul lui,
iar Jean, cu gândul la lucrurile pe care avea să li le ceară Caldris a doua zi, nu
simţea deloc nevoia să bea. Petrecură câteva minute discutând în şoaptă, până
când Locke se uită în cele din urmă la halba de bere şi oftă. Berea neagră şi
sărată chiar nu-i cea mai potrivită alegere după un vin îndoit, rosti el cu voce
tare.
O clipă mai târziu, Jean văzu cum femeia din spatele lui Locke se întoarse şi îl
bătu pe umăr.
— V-am auzit bine, domnule? Părea să fie cu câţiva ani mai tânără decât ei,
cât de cât drăguţă, cu tatuaje stacojii pe antebraţe şi cu un bronz puternic care
sugerau că ar fi un soi de muncitoare de pe docuri. Berea neagră şi sărată nu-i pe
gustul dumneavoastră? Nu vreau să par prea îndrăzneaţă, dar eu am rămas pe
uscat…
— A… Aaa! Locke se întoarse, zâmbi şi îi dădu halba sa de bere peste umăr.
Serviţi-vă, chiar vă rog. Cu complimentele mele.
— Luaţi-o şi pe-a mea, făcu Jean, dându-i şi halba lui. Merită să fie apreciată
la adevărata valoare.
— Aşa va fi. Vă mulţumesc frumos, domnilor.
Locke şi Jean reveniră la discuţia lor în şoaptă.
— O săptămână, rosti Locke. Poate două şi după aceea Stragos vrea să ne
vadă plecaţi. Nu mai vreau să aud nerozii de-alea teoretice. O să trăim treaba asta
pe pielea noastră, în largul blestematului ăla de ocean.
— Un motiv în plus pentru care mă bucur că te-ai hotărât să nu te îmbeţi criţă
în seara asta.
— Plânsul de milă a avut mare succes la mine, zilele astea, făcu Locke. Şi mi-
a adus aminte de-o vreme pe care aş prefera să o uit.
— Nu-i nevoie să îţi tot ceri scuze pentru… chestia aia. Nici ţie şi în nici un
caz mie.
— Eşti sigur? Locke îşi trecu un deget de-a lungul sticlei pe jumătate goale.
Mi se pare că pot citi altceva în privirea ta, de fiecare dată când beau mai mult de
câteva pahare. În afară de masa de joc de la Caruselul Hazardului, bineînţeles.
— Hei, stai puţin…
— Nu-i un reproş, îl întrerupse Locke. Este doar adevărul. Şi nu-i ca şi cum
nu ai fi îndreptăţit să te simţi astfel. Tu… Ce s-a întâmplat?
Jean îşi ridicase privirea, distras de un gâjâit ce se auzea din spatele lui Locke.
Muncitoarea de pe docuri se ridicase pe jumătate din scaun şi se ţinea de gât,
chinuindu-se să-şi recapete respiraţia. Jean se ridică de îndată, trecu de Locke şi
o apucă de umeri.
— Uşor, doamnă, uşor. Un pic cam multă sare în bere, nu-i aşa?
 O răsuci şi o bătu de câteva ori pe spate cu podul palmei drepte. Spre
neliniştea sa, ea continua să se sufoce… de fapt, nu trăgea deloc aer în piept când
încerca să respire. Se întoarse şi se agăţă de el cu forţa dată de disperare; avea
ochii holbaţi de groază, iar roşeaţa de pe chipul ei nu avea nimic de-a face cu
bronzul.
Jean aruncă o privire către cele trei halbe goale din faţa ei şi simţi cum i se
pune un nod în stomac când îşi dădu seama. Îl înşfăcă pe Locke cu mâna stângă
şi aproape că îl smulse din scaunul său.
— Spatele la perete! şuieră el. Păzeşte-te! Apoi ridică glasul şi strigă ca să se-
audă în cârciumă: Ajutor! Femeia asta are nevoie de ajutor!
Se produse o hărmălaie generală; atât ofiţerii, cât şi marinarii săriră în
picioare, încercând să vadă ce se întâmpla. Făcându-şi loc cu coatele prin
mulţimea de muşterii şi de scaune goale, o femeie în vârstă, purtând o haină
neagră, cu părul sur prins într-o coadă lungă cu inele de argint, se apropie de ei.
— Daţi-vă la o parte! Sunt doftor de vas!
O luă pe muncitoare din braţele lui Jean şi îi dădu trei lovituri puternice în
spate, cu pumnul.
— Am încercat asta deja, strigă Jean. Femeia, care se sufoca, se zbătea în
braţele sale şi ale doftoriţei, împingându-i de parcă ei ar fi fost cauza necazurilor
sale. Obrajii săi erau vineţii. Doftoriţa izbuti să îi strecoare o mână în jurul
gâtului şi o apucă de trahee.
— Pe toţii zeii, are gâtul umflat şi tare ca o piatră! exclamă ea. Ţine-o bine pe
masă! Ţine-o cu toată puterea!
Jean o întinse pe muncitoare pe masă, împrăştiind halbele goale de bere. În
jurul lor se strânsese deja o mulţime de oameni; Locke se uita neliniştit la
aceştia, stând cu spatele la perete, întocmai cum insistase Jean. Privind înnebunit
în jur, Jean putu să-i vadă pe barmanul mai vârstnic şi pe unul dintre ajutoarele
acestuia… însă celălalt dispăruse. Unde naiba era cel care le adusese halbele de
bere?
— Un cuţit! strigă doftoriţa către mulţime. Un cuţit ascuţit! Acum!
Locke scoase un stilet din mâneca stângă şi i-l dădu. Doftoriţa se uită la stilet
şi dădu din cap, aprobator… o muchie era tocită în mod vizibil, în schimb
cealaltă era tăioasă ca un bisturiu. Doftoriţa îl luă ca pe o spadă şi îşi folosi
cealaltă mână pentru a-i da muncitoarei capul pe spate.
— Ţine-o culcată cu toată forţa, îi spuse ea lui Jean. Cu tot avantajul clar
conferit de poziţia şi de greutatea sa, Jean avea probleme serioase în a-i ţine
nemişcate braţele tinerei care se zvârcolea. Doftoriţa apăsă cu putere pe unul din
picioarele ei şi un marinar mai ager la minte îl prinse pe celălalt. Dacă se mai
zvârcoleşte aşa, o să moară.
 Jean privi cu fascinaţie amestecată cu groază cum doftoriţa apăsă stiletul pe
gâtul femeii. Muşchii încordaţi de la gâtul muncitoarei păreau sculptaţi, iar
traheea ieşea în evidenţă ca o tulpină de copac. Cu o delicateţe care lui Jean i se
păru de-a dreptul uluitoare, în situaţia aceea, doftoriţa făcu o tăietură mică de-a
curmezişul traheei, chiar deasupra locului în care aceasta dispărea sub clavicula
femeii. Un şuvoi roşu de sânge bolborosi prin tăietură, apoi şiroi pe gâtul femeii.
Ochii i se dădură peste cap şi zbaterile sale deveniră tot mai slabe.
— Pergament, strigă doftoriţa, găsiţi-mi pergament!
Spre consternarea barmanului, mai mulţi marinari începură să răscolească prin
bar, căutând ceva cât de cât asemănător pergamentului. Un alt ofiţer îşi croi drum
prin mulţime, scoţând o scrisoare din haină. Doftoriţa o înşfăcă, o făcu sul şi apoi
o vâri în tăietura din gâtul muncitoarei, prin bulbucii de sânge.
Jean de-abia îşi mai dădea seama că rămăsese cu gura căscată. Doftoriţa
începu apoi să lovească în pieptul femeii, mormăind o serie de înjurături
cumplite, însă aceasta rămăsese fără vlagă; chipul său căpătase o tentă vineţie şi
lividă, şi singura mişcare ce se putea vedea era cea a sângelui care şiroia pe lângă
tubul făcut din pergament. Doftoriţa se opri după câteva clipe şi se sprijini de
marginea mesei lui Locke şi a lui Jean, gâfâind. Îşi şterse de haină sângele de pe
mâini.
— Degeaba, făcu ea către mulţimea amuţită. Are umorile calde înăbuşite
complet. Nu mai pot face nimic.
— Ai omorât-o! strigă barmanul. I-ai tăiat beregata chiar în faţa noastră!
— Avea gâtul şi fălcile strânse ca într-un cleşte, rosti doftoriţa, ridicându-se
mânioasă. Am făcut singurul lucru pe care îl puteam face ca să o ajut!
— Dar ai tăiat-o…
Ofiţerul îndesat pe care Jean îl văzuse mai devreme se apropie de bar, încadrat
de alţi doi ofiţeri. Chiar şi din partea cealaltă a încăperii, Jean tot putea să vadă
un trandafir-peste-spade pe fiecare haină sau tunică.
— Jevaun, oare pui la îndoială competenţa Cărturarei Almaldi?
— Nu, dar aţi văzut…
— Îi pui la îndoială intenţiile?
— O, domnule, vă rog…
— O faci criminală pe una dintre doftoriţele arhontelui, un ofiţer în slujba sa?
continuă acesta pe un ton neîndurător. De faţă cu martori?
Chipul barmanului se făcu alb ca varul atât de iute încât Jean fu pe punctul de
a se uita în spatele tejghelei ca să vadă dacă nu cumva culoarea din obraji se
scursese acolo.
— Nu, domnule, rosti el cu repeziciune. Nici nu mi-a trecut prin gând una ca
asta. Îmi cer iertare.
 — Nu mie.
Barmanul se întoarse către Almaldi şi îşi drese glasul:
— Îmi cer iertare, Cărturare. Îşi lăsă privirea în pământ. Doar că… nu am prea
văzut sânge la viaţa mea. M-a luat gura pe dinainte. Iertaţi-mă!
— Fireşte, zise doftoriţa cu răceală, scoţându-şi haina de pe ea, acum că îşi
dăduse seama cât de mult o îmbâcsise cu sânge. Ce naiba a băut femeia asta?
— Doar bere neagră, răspunse Jean. Bere verrari neagră şi sărată.
„Care era pentru noi‖, se gândi el. Simţi cum i se strânge stomacul. Cuvintele
sale provocară un nou val de mânie în rândul mulţimii, căci cei mai mulţi oameni
băuseră şi ei din aceeaşi bere. Jevaun ridică mâinile şi le făcu semn să tacă.
— A fost bere bună şi curată din butoi! A fost gustată înainte să fie scoasă şi
servită! Le-aş da să bea din ea şi nepoţilor mei! Luă o halbă goală de lemn, o
înălţă spre mulţime şi o umplu cu bere neagră din butoi. Declar asta de faţă cu
martori! Acesta este un local care se respectă! Dacă s-a produs vreo nelegiuire,
eu n-am avut nimic de-a face cu ea! Goli halba din câteva înghiţituri şi o ridică
spre mulţime. Oamenii continuară să bodogănească, dar rămaseră pe loc.
— Se poate să fi avut o reacţie la ceva, spuse Almaldi. O alergie, poate. Dacă
aşa stau lucrurile, ar fi prima oară când văd aşa ceva. Rosti cu voce tare: Cine se
mai simte rău? Dureri de gât? Probleme de respiraţie?
Marinarii şi ofiţerii se uitară unii la alţii, clătinând din cap. Jean înălţă o
rugăciune în gând, recunoscător că nimeni nu păruse să fi observat că
muncitoarea primise halbele fatale de la el şi de la Locke.
— Unde naiba îţi este celălalt ajutor? îi strigă el lui Jevaun. Văzusem doi
înainte să fie servită berea. Acum văd că mai e doar unul!
Barmanul îşi răsuci capul dintr-o parte în alta, uitându-se prin mulţime. Se
întoarse spre celălalt ajutor cu o expresie înspăimântată pe chip.
— Sunt sigur că Freyald s-a speriat de moarte din pricina acestei agitaţii.
Găseşte-l. Găseşte-l!
Cuvintele lui Jean avură exact efectul pe care şi-l dorise; atât marinarii, cât şi
ofiţerii se împrăştiară care încotro, căutându-l mânioşi pe barmanul care lipsea.
Jean putu să audă fluierul înăbuşit al străjerilor undeva afară. În curând, poliţiştii
vor năpădi locul, chit că era bar de marinari. Îl înghionti pe Locke şi îi făcu un
semn către uşa din spate a cârciumii, prin care şi alţi muşterii începuseră să se
strecoare, aşteptându-se la necazuri.
— Domnilor, făcu Cărturara Almaldi pe când Locke şi Jean treceau pe lângă
ea.
Şterse stiletul lui Locke de mâneca hainei deja distruse şi i-l înapoie. Acesta
dădu din cap şi îl luă.
— Cărturare, ai fost nemaipomenită! făcu el.
 — Şi totuşi, complet nefolositoare, replică ea, trecându-şi degetele pline de
sânge prin păr. O să am grijă să moară cineva pentru treaba asta.
„Dacă mai zăbovim mult aici, noi o să fim ăia‖, se gândi Jean. Avea o
bănuială neplăcută că straja oraşului nu le-ar fi asigurat nici o protecţie dacă ar fi
încăput pe mâinile acesteia.
Prin încăpere izbucniseră şi alte certuri când Jean izbuti în cele din urmă să-şi
folosească statura pentru a-şi croi drum către intrarea din spate a cârciumii.
Aceasta dădea într-o alee întunecoasă, deschisă la ambele capete. Cerul negru se
înnorase, acoperind cele două luni, iar Jean îşi scoase din reflex una dintre securi
înainte să fi făcut trei paşi în noapte. Urechile sale antrenate îi spuneau că
fluierele străjerilor veneau de la o stradă distanţă, undeva spre vest, şi că se
apropiau cu repeziciune.
— Freyald, spuse Locke pe când se furişau împreună prin întuneric.
Şobolanul ăla de barman blestemat! Berea aia ne era destinată, sunt absolut
sigur.
— Asta a fost şi concluzia mea, încuviinţă Jean.
Îl conduse pe Locke pe o străduţă îngustă, peste un zid bolovănos şi printr-o
curte tăcută care părea să mărginească nişte depozite. Jean se ghemui în spatele
unei lăzi parţial sfărâmate şi ochii săi care se adaptau la întuneric văzură silueta
neagră a lui Locke trântindu-se la pământ după un butoi din apropiere.
— Lucrurile stau rău, făcu Locke. Mai rău decât credeam. Care sunt şansele
ca şase străjeri ai oraşului să nu ştie în ce baruri e sigur să intre în timpul lor
liber? Care sunt şansele ca ei să vină în cartierul nepotrivit?
— Sau să cheltuiască atâţia bani pe băuturi, într-un bar plin ochi cu oamenii
arhontelui? Ei erau doar acoperirea. Probabil că nici nu ştiau pe cine acoperă.
— Ceea ce înseamnă că, oricine-ar fi cei care vor să ne vină de hac, se pare că
pot trage sfori în straja oraşului.
— Asta mă duce cu gândul la Priori, făcu Jean.
— Ei sau cineva apropiat de ei. Însă de ce?
Se auzi un târşâit de piele pe piatră în urma lor; Locke şi Jean amuţiră. Jean se
întoarse la timp ca să vadă o siluetă mare şi întunecată sărind zidul din spatele
lor, iar zgomotul făcut de tocuri pe caldarâm îi spuse că un om destul de solid
tocmai aterizase.
Într-o mişcare agilă, Jean îşi scoase haina, o învârti pe deasupra capului şi o
aruncă peste trunchiul bărbatului. În timp ce silueta întunecată se zbătea ca să
scape de sub haină, Jean sări în picioare şi îl pocni în creştet cu capătul bont al
securii. Urmă apoi un pumn în coşul pieptului, care îl făcu pe bărbat să se
îndoaie de la jumătate. După asta fu foarte uşor să-l împingă din spate şi să-l
trântească apoi cu faţa la pământ.
 Locke aprinse un felinar alchimic doar puţin mai mare decât un degetar.
Ascunse lumina palidă cu trupul său, lăsând-o să cadă doar asupra omului pe
care îl doborâse Jean. Jean îşi recuperă haina, dezvăluind un tip musculos şi
înalt, ras pe cap. Acesta purta uniforma obişnuită a vizitiilor sau a slujitorilor, şi
îşi acoperi faţa cu o mână înmănuşată, gemând de durere. Jean îi puse tăişul
securii la gât.
— Do-domnule De Ferra… De Ferra, nu, vă rog, şopti omul. Pe toţi zeii! Sunt
de-al lui Merrain. Trebuie… să vă supraveghez.
Locke apucă mâna stângă a omului şi îi scoase mănuşa de piele. La lumina
palidă a felinarului, Jean văzu un tatuaj pe dosul mâinii străinului, un ochi
deschis în centrul unui trandafir. Locke oftă şi şopti:
— E un Ochi.
— Ba-i un nesăbuit, la naiba! replică Jean, uitându-se împrejur înainte să lase
securea jos. Îl rostogoli pe om pe spate. Uşurel, prietene. M-am abţinut când te-
am pocnit în cap, dar nu şi când te-am lovit în stomac. Stai puţin nemişcat şi
respiră câteva minute.
— Am mai fost lovit şi înainte, pufni străinul, iar Jean putu să vadă cum îi
lucesc lacrimi de durere pe obraji. Pe toţi zeii! Mă minunez că e cineva care
crede că aţi avea nevoie de protecţie.
— Şi totuşi, avem, zise Locke. Te-am văzut în Cele O Mie de Zile, nu-i aşa?
— Da. Iar eu v-am văzut dându-i halbele voastre de bere bietei femei. O, la
naiba, simt că îmi plesneşte stomacul!
— O să-ţi treacă, făcu Jean. Ai văzut unde a dispărut barmanul acela?
— L-am văzut intrând în bucătărie şi nu m-am mai uitat să văd dacă se
întoarce. Nu aveam nici un motiv la momentul ăla.
— Rahat! Locke se încruntă. La cum o ştiu eu pe Merrain, bănuiesc că are
nişte oşteni la îndemână, pentru orice eventualitate, nu-i aşa?
— Sunt patru într-un depozit vechi la o stradă distanţă spre sud. Ochiul icni de
câteva ori înainte să continue: Trebuia să vă duc acolo în caz de pericol.
— Păi, cred că-i cazul, spuse Locke. Când îţi revii şi poţi să te mişti, du-ne la
ei. Trebuie să ajungem în Bazinul Navelor de Război teferi şi nevătămaţi. După
care va trebui să-i transmiţi un mesaj din partea noastră. Poţi să dai de ea în
noaptea asta?
— Într-o oră, răspunse omul, masându-şi stomacul, cu privirea fixată pe cerul
fără stele.
— Spune-i că am vrea să acceptăm oferta ei de… masă şi cazare.
Jean îşi mângâie barba, dus pe gânduri, apoi încuviinţă.
— O să-i trimit un bilet lui Requin, rosti Locke. O să-i zic că plecăm peste
câteva zile. Oricum nu o să mai fim pe-aici prea multă vreme după aceea. Nu
mai sunt atât de sigur că putem merge liniştiţi pe stradă. Putem să cerem o
escortă ca să ne aducem mâine lucrurile din Vila Candessa, să ne închidem
apartamentul şi să ne ducem majoritatea hainelor în magazie, apoi ne ascundem
în Bazinul Navelor de Război.
— Am primit ordin să veghez asupra voastră, spuse Ochiul.
— Ştiu, făcu Locke. Singurul lucru de care putem fi siguri este că, cel puţin
pentru moment, stăpânul tău are de gând să ne folosească, nu să ne omoare, aşa
că vom profita de ospitalitatea sa. Locke îi dădu înapoi oşteanului mănuşa.
Pentru moment.

11

Două trăsuri pline cu Ochi purtând straie obişnuite îi însoţiră pe Locke şi pe

Jean, când îşi împachetară lucrurile din Vila Candessa a doua zi dimineaţă.
— Ne pare nespus de rău să vedem că plecaţi, îi spuse intendentul-şef lui
Locke, în timp ce acesta trecea semnătura lui Leocanto Kosta pe ultimele foi de
pergament. Aţi fost nişte musafiri excelenţi; sperăm să vă gândiţi tot la noi când
mai veniţi prin Tal Verrar.
Locke nu avea nici o îndoială că hanul fusese mulţumit să îi găzduiască; la
cinci arginţi pe zi, vreme de un an şi jumătate (la care se adăuga şi preţul
serviciilor suplimentare), el şi Jean lăsaseră în urmă un morman de solari destul
de mare ca să-şi fi cumpărat o casă măricică şi să-şi fi angajat personal rezonabil.
— Este nevoie de noi în altă parte; chestiuni urgente, murmură Locke cu
răceală. Se mustră în sinea lui o clipă mai târziu: nu era vina intendentului că
erau alungaţi de acolo de Stragos, Magii-Juruiţi şi de asasini misterioşi. Uite,
făcu el, culegând trei solari din haină şi punându-i pe birou. Ai grijă să îi împărţi
egal între toţi membrii personalului. Îşi răsuci palma în sus şi făcu să apară încă
o monedă de aur, printr-o mică scamatorie. Iar asta-i pentru tine, drept
complimente pentru ospitalitatea voastră.
— Puteţi să vă întoarceţi oricând la noi, rosti intendentul, făcând o plecăciune
adâncă.
— Aşa vom face, spuse Locke. Înainte să plec, aş dori să aranjez ca o parte
din hainele noastre să fie depozitate aici pe termen nedeterminat. Poţi fi sigur că
ne vom întoarce după ele.
În timp ce intendentul trecea bucuros ordinele necesare pe o bucată de
pergament, Locke împrumută o bucăţică de hârtie de un albastru pal, hârtia de
protocol de la Vila Gandessa. Scrise pe acesta: „Plec de îndată în felul pe care l-
am discutat deja. Mă întorc fără greş. Vă rămân foarte recunoscător pentru
răbdarea pe care mi-aţi arătat-o‖.
Locke privi cum intendentul o sigilează cu ceara neagră a casei şi-apoi spuse:
— Ai grijă ca asta să ajungă fără întârziere la stăpânul Turnului Păcatului.
Dacă nu personal, atunci numai majordomului său, Selendri. O să vrea să o
primească de îndată.
Locke îşi înăbuşi un zâmbet la vederea surprizei din ochii intendentului.
Simpla sugestie că Requin ar manifesta un interes personal serios în privinţa
conţinutului acelui bilet avea să-l facă să ajungă iute şi în siguranţă la destinaţie.
Cu toate acestea, Locke plănuia să mai trimită un exemplar, printr-unul dintre
agenţii lui Stragos. Nu avea rost să rişte.
— Gata cu paturile alea comode, zise Jean, ducând la trăsură cele două cufere
cu lucrurile pe care le luau cu ei. Păstraseră doar uneltele de hoţi (şperacle, arme,
vopsele alchimice, chestii pentru deghizare), plus câteva sute de solari în monede
şi câteva rânduri de tunici şi de pantaloni pe care să le ia pe mare. Gata cu banii
lui Jerome De Ferra.
— Gata cu Durenna şi Corvaleur, făcu Locke, cu un surâs încordat. Gata cu
uitatul peste umăr pe oriunde am merge. Adevărul este că intrăm într-o cuşcă.
Chiar dacă-i doar pentru câteva zile.
— Nu, rosti Jean gânditor, în vreme ce intra pe uşa trăsurii, deschisă de o
gardă de corp. Nu, cuşca merge mult mai departe de atât. Este peste tot unde
mergem noi.

12

Antrenamentele lor cu Caldris, care se reluară în acea după-amiază, fură şi

mai solicitante. Navigatorul-şef îi duse dintr-un capăt în celălalt al corabiei,
instruindu-i cu privire la toate, de la cabestan până la bucătărioară. Cu ajutorul
câtorva Ochi, desprinseră barca vasului, o răsturnară peste bord şi o recuperară.
Scoaseră grilajele de la tambuchiurile pentru încărcat marfa, de pe puntea
principală, şi exersară transportul de butoaie, dintr-o parte în alta, folosind
diverse aranjamente ale palanelor şi muflelor. Oriunde mergeau, Caldris îi punea
să facă noduri şi să numească tot soiul de instrumente necunoscute.
Locke şi Jean primiră drept sediu cabina de la pupa Mesagerului Roşu. Odată
ieşiţi în larg, compartimentul lui Jean avea să fie separat de al lui Locke printr-un
perete subţire de pânză întărită (iar „cabina‖ la fel de mică a lui Caldris avea să
fie în capătul aceluiaşi hol), însă pentru moment îşi transformaseră spaţiul într-o
locuinţă destul de confortabilă de burlac. Spaţiul strâmt în care urmau să doarmă
păru să îi afecteze profund pe amândoi, făcându-i să înţeleagă gravitatea
cumplită a situaţiei lor, aşa că îşi sporiră eforturile, învăţând lucruri noi şi
ambigue cu o repeziciune de care nu se mai folosiseră de pe vremea educaţiei
primite de la Părintele Lanţuri. Locke începu să adoarmă cu Vocabularul sub cap
aproape noapte de noapte.
Dimineaţa, se îndreptau cu şalupa la vest de oraş, fără să depăşească recifele
de sticlă, dar cu o încredere tot mai mare, ce le masca doar într-o mică măsură
adevărata neîndemânare. După-amiaza, Caldris le înşira obiecte şi locuri de pe
puntea vasului şi se aştepta ca ei să alerge în fiecare loc pe care îl numea.
— Habitaclu, strigă navigatorul-şef, iar Locke şi Jean se întrecură până la
cutia mică de lemn aflată lângă cârma corabiei, şi în care se găseau o busolă şi
alte câteva instrumente de navigaţie. Nici nu ajunseseră bine acolo şi Caldris
strigă: „Bordul fals‖, ceea ce era destul de simplu… copastia de la pupa, din
capătul vasului. Apoi Caldris strigă: „Frânghiile pentru uşurare‖, iar Locke şi
Jean trecură în goană pe lângă pisoiul năucit, care stătea tolănit pe dunetă în
bătaia soarelui şi îşi lingea lăbuţele. Rânjeau în timp ce alergau, deoarece
frânghiile pentru uşurare erau cablurile de care trebuiau să se ţină când se târau
pe bompres ca să-şi facă nevoile în mare. Pasagerii bogaţi de pe corăbiile mai
mari aveau metode mai confortabile de a se uşura.
— Artimonul, mugi Caldris, iar Locke şi Jean se opriră brusc, cu răsuflarea
întretăiată.
— Corabia nu are aşa ceva, spuse Locke. Doar trinchet şi catarg principal!
— O, ce isteţ eşti! Mi-ai dejucat şiretlicul subtil, jupâne Kosta. Pune-ţi
uniforma şi hai să te vedem cum te împăunezi pe-aici câteva ore.
Cei trei bărbaţi încercau în timpul zilei să stabilească un sistem de semnale
verbale şi de gesturi, iar Locke şi Jean adaptaseră parţial câteva asemenea
semnale din propriul limbaj secret.
— Pe o corabie ai parte de-o intimitate la fel de reală ca pişatul de spiriduşi,
bombănise Caldris într-o după-amiază. S-ar putea să nu îţi pot da instrucţiuni
verbale cu mai-ştiu-eu-cine privindu-ne şi ascultându-ne. Vom lucra cu o
grămadă de ghionturi şi şoapte. Dacă ştii că urmează ceva complicat, cel mai
sigur este să spui…
— Hai să vedem dacă-ţi ştii meseria, Caldris!
Locke descoperise că uniforma de ofiţer în marina verrari era de mare ajutor
când trebuia să vorbească pe un ton poruncitor.
— Întocmai. Asta sau ceva asemănător. Şi dacă unul dintre marinari se apucă
să intre în detalii tehnice şi vrea să-ţi afle părerea în privinţa unui lucru pe care
nu-l ştii…
— Haide, marinar de duminică, doar nu vrei să te învăţ ca pe-un copil?
— Aşa, bine. Mai zi-mi una.
 — Lua-te-ar naiba, cunosc frânghiile de pe corabia asta ca pe buzunarul meu!
Locke îl privi de sus pe Caldris, ceea ce era posibil deoarece cizmele sale de
piele îl făceau mai înalt cu vreo patru centimetri. Şi ştiu de ce este în stare. Dacă
nu ai încredere în deciziile mele, nu ai decât să pleci înot de aici.
— Da. Te descurci bine, jupâne Kosta! Navigatorul-şef îşi miji ochii la Locke
şi se scărpină în barbă. Unde dispare jupânul Kosta când îţi joci rolul? Cum
anume îţi câştigi existenţa, Leocanto?
— Făcând asta, presupun. Sunt un prefăcut profesionist. Pur şi simplu… joc
teatru.
— Pe scenă?
— Cândva, da. Şi eu, şi Jerome. Acum bănuiesc că o să folosim corabia pe
post de scenă.
— Într-adevăr. Caldris trecu la cârmă (care era, de fapt, o pereche de timone,
unite de un mecanism aflat sub punte, astfel încât să le permită mai multor
marinari să o folosească pe vreme rea), izbutind să scape de un scurt atac pe care
pisoiul îl porni asupra picioarelor sale. La locuri!
Locke şi Jean se grăbiră să ajungă pe dunetă şi se aşezară aproape de el,
păstrând în mod ostentativ distanţa şi concentraţi asupra propriilor sarcini,
rămânând însă destul de aproape pentru a-i surprinde şi cel mai mic murmur sau
gest.
— Să ne imaginăm că vântul suflă în prora babord, rosti Caldris. Chiar era
nevoie să-şi folosească imaginaţia, deoarece în golfuleţul împrejmuit nu sufla
nici cea mai uşoară briză. E timpul să legăm frânghiile. Doar spuneţi etapele.
Vreau să mă conving că le ştiţi.
Locke îşi închipui întreaga operaţiune. Nici o corabie cu greement pătrat nu
putea naviga direct în direcţia vântului. Ca să te mişti în direcţia dorită împotriva
brizei era nevoie să foloseşti un unghi de 45 de grade şi să întorci corabia din
când în când în aşa fel încât să pui în bătaia vântului diferite părţi ale prorei. Era
de fapt o serie de zigzaguri, care duceau, pas cu pas, în direcţia dorită. Fiecare
schimbare de direcţie, dinspre babord spre tribord sau invers, era o operaţiune
delicată, cu potenţial de dezastru.
— Domnule Caldris, mugi el, vom întoarce corabia. Cârma îţi aparţine.
— Am înţeles, să trăiţi!
— Domnule De Ferra!
Jean suflă de trei ori scurt în fluierul pe care îl purta la gât, la fel ca Locke.
— Toţi marinarii! Toţi marinarii gata pentru întoarcerea corabiei!
— Domnule Caldris, făcu Locke. Exactitatea este importantă. Ţine-ţi bine
timona. Cârma jos! Locke aşteptă câteva secunde ca să sporească efectul
dramatic, apoi răcni: Cârma sub vânt!
 Caldris mimă că trage timona în direcţia bordului de sub vânt, în acest caz
spre tribord, ceea ce ar fi înclinat cârma în partea cealaltă. Locke îşi imagină
presiunea exercitată de apă asupra ei, forţând corabia să se întoarcă spre babord.
Ar fi trebuit să se afle pe direcţia vântului, simţindu-i forţa în plin; o greşeală în
acest moment putea să îi „prindă-n lanţuri‖, oprind orice înaintare, răpind din
puterea cârmei şi a pânzelor. Ar fi fost neajutoraţi câteva minute sau chiar mai
rău: pe vreme rea, o asemenea greşeală i-ar fi putut răsuci, iar corăbiile nu erau
acrobaţi.
— Marinari Închipuiţi! Funiile şi velele! Jean îşi flutură braţele şi urlă
instrucţiunile către nişte oameni invizibili de pe punte. Iute, câini leneşi ce
sunteţi!
— Domnule De Ferra, strigă Locke, Marinarul acela Închipuit nu-şi vede de
treabă!
— Te omor mai încolo, porcar amărât, cu creier de găină! Apucă funia aia şi
aşteaptă ordinul meu!
— Domnule Caldris! Locke se răsuci spre navigatorul-şef, care sorbea liniştit
din burduful de piele cu apă rozalie. Trage până la capăt!
— Da, să trăiţi! Râgâi şi lăsă burduful la picioarele sale. La ordinul
dumneavoastră, până la capăt.
— Vela mare sus! strigă Locke.
— Parâmele! Braţele vergilor! Jean suflă încă o dată în fluier. Vergile pentru
schimbarea direcţiei către tribord!
În mintea lui Locke, prora corabiei se înclina acum dincolo de bătaia vântului;
prora babord devenea acum bordul sub vânt, iar vântul avea să sufle dinspre
tribord. Vergile aveau să fie întoarse iute pentru ca pânzele să profite de noua
direcţie a vântului, iar Caldris avea să întoarcă total direcţia cârmei. Mesagerul
Roşu trebuia să-şi stabilizeze noul curs; dacă era împinsă prea mult spre babord,
s-ar fi putut trezi că se mişcă în direcţia opusă celei dorite, cu pânzele întoarse în
mod nepotrivit. Iar în acest caz ar fi fost norocoşi să scape doar cu o simplă jenă.
— Până la capăt! zbieră el din nou.
— Da, să trăiţi! strigă Caldris. V-am auzit bine de prima oară.
— Cablurile sus! Braţele vergilor! Jean suflă iarăşi în fluier. Trageţi mai cu
viaţă, viermi nenorociţi!
— Am schimbat direcţia către tribord, căpitane, făcu Caldris. În mod
surprinzător, nu am pierdut-o de sub control şi uite că am apucat ziua de mâine.
— Da, şi asta nu i se datorează acestei javre de Marinar Închipuit! Locke se
prefăcu că înşfacă un om şi că îl târăşte pe punte. Care-i problema ta, vierme
leneş de punte ce eşti?
— Secundul De Ferra mă bate cu cruzime, strigă Jean cu un glas chiţăit. Este
un ticălos fără pereche, care mă face să-mi doresc să mă fi făcut preot şi să nu fi
pus piciorul pe corabia asta!
— Sigur că da! De-aia îl plătesc. Locke se prefăcu a scoate o sabie. Pentru
nelegiuirile tale, îţi jur că îţi vei da duhul pe puntea asta dacă nu-mi poţi
răspunde la două întrebări! Prima… unde naiba mi-este echipajul meu
neînchipuit? Şi a doua, de ce naiba trebuie să mă antrenez îmbrăcat în uniforma
asta blestemată?
Tresări când auzi aplauze în spatele său. Se întoarse şi dădu cu ochii de
Merrain care se sprijinea de copastia corabiei; urcase pe rampă într-o tăcere
deplină.
— O, minunat! Le zâmbi celor trei bărbaţi de pe punte, se aplecă şi ridică de
jos pisoiul, care îi atacase imediat cizmele de piele. Foarte convingător. Însă
bietul tău marinar invizibil nu îţi poate da răspunsurile pe care le cauţi.
— Ai venit cumva să-mi zici de cineva care mi le poate da?
— Mâine, arhontele îţi ordonă să iei comanda uneia dintre ambarcaţiunile sale
personale, replică ea. Vrea să vă vadă la lucru înainte să vă trimită pe mare. Eu şi
el vom fi pasagerii. Dacă ne puteţi menţine cu capul la suprafaţă, o să vă arate
unde-i echipajul vostru. Şi de ce a fost nevoie să te antrenezi purtând acea
uniformă.
 CAPITOLUL ŞAPTE

Toate pânzele sus!

Pe docul de la baza insulei singuratice patrula un singur străjer. Felinarul său

răspândi o lumină gălbuie şi caldă peste apa neagră, când Locke îi azvârli o funie
din micuţa sa şalupă. În loc să îi lege la mal, străjerul îndreptă felinarul către
Locke, Jean şi Caldris, rostind:
— Acest doc este strict interzis… pe toţi zeii! Să-mi fie cu iertare, domnule.
Locke rânji, simţind cum autoritatea uniformei de căpitan verrari îl cuprinde
ca o pătură caldă. Se apucă de un pilon şi se săltă pe doc, în vreme ce străjerul se
chinuia să-l salute, strângându-şi felinarul la piept.
— Zeii să-l aibă-n pază pe arhontele din Tal Verrar, zise Locke. Pe loc repaus.
E datoria ta să vezi ce-i cu bărcile neobişnuite pe timp de noapte, soldat!
În timp ce oşteanul lega şalupa de un pilon, Locke întinse o mână şi îl ajută pe
Jean să urce. Mişcându-se cu eleganţă în costumul deja familiar, Locke se duse
apoi în spatele străjerului, scoase o glugă-capcană din vestă, o trânti peste capul
oşteanului şi strânse bine şnurul.
— Zeii îmi sunt martori că n-o să vezi o barcă mai neobişnuită ca asta.
Jean îl apucă de braţe pe oştean, până când prafurile din glugă îşi făcură
efectul. Cum acesta nu avea nici pe departe rezistenţa ultimului om pe care
Locke încercase să-l doboare cu gluga, după numai câteva secunde de zbatere
înăbuşită, căzu la pământ. Când Locke şi Jean îl legară fedeleş de pilonul din
colţul cel mai îndepărtat al docului şi îi îndesară un căluş în gură, omul deja
dormea dus.
Caldris se căţără şi el pe doc, ridică felinarul străjerului şi începu să patruleze
în locul acestuia.
Locke privi către turnul de piatră… obiectivul lor; înalt de şapte caturi, cu
meterezele luminate în portocaliu de farurile alchimice care ţineau la depărtare
corăbiile. În mod normal, ar fi trebuit să mai fie încă trei străjeri acolo sus, dar se
părea că Stragos îşi făcuse treaba.
Nu era nici o mişcare în vârful turnului.
— Hai, îi şopti Locke lui Jean. Hai înăuntru, să recrutăm ceva oameni.
 2

— I se spune Stânca Vântoasă, le explicase Stragos.

Le arătă turnul de piatră care ţâşnea din insuliţă, aflat cam la o bătaie de
săgeată de linia albă de spumă şuierătoare care marca bariera exterioară de recif
din sticlă a Tal Verrar-ului. Coborâseră ancora într-un loc unde apa ajungea la
douăzeci de metri adâncime, la mai bine de-o milă în vestul Bazinului de Argint.
Soarele cald al dimineţii tocmai se înălţa deasupra oraşului din spatele lor,
transformând straturile de negură întunecată în fâşii delicate de lumină.
Aşa cum le făgăduise Merrain, Stragos îşi făcuse apariţia în zori, într-o şalupă
de vreo şase metri lungime, făcută din lemn negru lustruit, cu scaune comode din
piele la pupă şi plină de ornamente. Locke şi Jean se ocupară de pânze, lăsaţi
aproape liberi de către Caldris, în vreme ce Merrain şedea la proră. Locke chiar
se întreba dacă ea se simţea în largul ei în vreun alt loc decât acolo.
Navigaseră spre miazănoapte, apoi ocoliseră Bazinul de Argint şi se
întorseseră către apus, pe urmele ultimelor umbre albăstrii ale nopţii din zarea
îndepărtată.
După câteva minute, Merrain fluieră, ca să le atragă atenţia, şi arătă spre
stânga ei, la prova tribordului. În depărtare, deasupra valurilor, se înălţa o
structură înaltă şi întunecată. În vârful acesteia luceau lumini portocalii.
În curând, lăsară ancora în apă şi se opriră să privească turnul singuratic.
Stragos nu îi lăudă pe Locke şi pe Jean pentru felul în care se descurcaseră, dar
nici nu îi critică.
— Stânca Vântoasă, făcu Jean. Am auzit de ea. Un soi de cetăţuie.
— O temniţă, jupâne De Ferra.
— Şi-o să o vizităm în dimineaţa asta?
— Nu, replică Stragos, dar vă veţi întoarce aici foarte curând. Pentru moment,
voiam doar să o vedeţi… şi voiam să vă spun o povestioară. Îl am în slujba mea
pe un căpitan pe care nu mă pot bizui şi care, până acum, a izbutit să-şi ascundă
extrem de bine metehnele.
— Vai! Cuvintele nu pot exprima cât de rău îmi pare să aud una ca asta, zise
Locke.
— O să mă trădeze, continuă Stragos. De luni de zile pune la cale să mă
trădeze, cât se poate de mârşav. O să fure ceva la care ţin foarte mult şi o să
întoarcă acest ceva împotriva mea, în văzul lumii.
— Ar fi trebuit să stai cu ochii pe el, bombăni Locke.
— Dar am stat! exclamă Stragos. Chiar şi-acum stau cu ochii pe el. Căpitanul
despre care vorbesc eşti tu.
 3

Stânca Vântoasă avea un singur rând de uşi, întărite cu fier, de peste trei metri
înălţime, ferecate şi păzite pe dinăuntru. Un mic panou se deschise în peretele de
lângă ei, când Locke şi Jean se apropiară, şi umbra unui cap se ivi la lumina
felinarului din spatele său. Glasul străjerei arăta că nu-i pusă pe glume:
— Cine-i acolo?
— Un ofiţer al arhontelui şi al Consiliului, rosti Locke cu o formalitate rituală.
Omul ăsta e şeful meu de echipaj. Iată ordinele şi actele mele.
Îi dădu femeii din spatele uşii un rând de documente făcute sul într-un tub
strâmt. Aceasta trase tăblia peste vizor, iar Locke şi Jean aşteptară în linişte
câteva minute, ascultând tăvălugul spumei trecând peste reciful din apropiere.
Cele două luni se înălţau pe cer, poleind zarea de la miazăzi cu o lumină argintie,
iar stelele prăfuiau cerul senin ca şi cum un cofetar ar fi împrăştiat nişte zahăr pe
o pânză neagră.
În cele din urmă, se auzi un zornăit metalic şi masiva uşă dublă se deschise,
scârţâind din ţâţâni. Străjera le ieşi în întâmpinare, salutându-i, însă fără să îi
înapoieze hârtiile lui Locke.
— Îmi cer scuze pentru întârziere, domnule căpitan Ravelle. Bine aţi venit pe
Stânca Vântoasă!
Locke şi Jean o urmară în holul de la intrare al turnului, despărţit la jumătate
de un rând de gratii negre din fier, din podea până în tavan. Dincolo de aceste
gratii, un bărbat aflat în spatele unui birou de lemn controla mecanismul care
opera poarta, căci, după câteva secunde, acestea se închiseră cu un zornăit în
urma lui Locke şi-a lui Jean.
Asemenea femeii, bărbatul purta uniforma albastră a arhontelui sub o armură
neagră din piele: apărători la mâini, la gât şi vestă. Era bărbierit şi chipeş, şi
aşteptă în spatele gratiilor, pe când străjera se apropie ca să-i dea hârtiile lui
Locke.
— Căpitanul Orrin Ravelle, îi zise ea. Şi şeful său de echipaj. Au venit cu
ordine de la arhonte.
Omul cercetă îndelung actele lui Locke, înainte să încuviinţeze şi să i le
înapoieze printre gratii.
— Desigur. Bună seara, domnule căpitan Ravelle! Dumnealui este şeful
dumneavoastră de echipaj, Jerome Valora?
— Da, locotenente.
— Aţi venit să-i vedeţi pe deţinuţii din cea de-a doua temniţă? Pe cineva
anume?
 — Doar o privire de ansamblu, locotenente.
— Cum doriţi. Omul scoase o cheie de la gât, deschise singura uşă din
peretele de gratii şi păşi spre ei, zâmbind. Ne face plăcere să îi fim de folos
Protectorului, domnule.
— Mă îndoiesc, făcu Locke, lăsând să-i alunece un stilet în mâna stângă. Se
întinse şi o crestă pe femeie în spatele urechii drepte, acolo unde pielea era
descoperită între apărătoarea de la gât şi părul strâns împletit. Aceasta ţipă, se
răsuci şi îşi trase cât ai clipi din teacă spada de oţel înnegrit.
Jean se năpustise deja asupra străjerului, înainte ca femeia să scoată spada;
omul icni surprins când Jean îl izbi de gratii şi îl lovi puternic la gât cu muchia
palmei drepte. Armura de piele atenuă impactul loviturii, dar nu într-atât încât
bărbatul să nu o resimtă. Rămas fără suflu, străjerul fu prins cu uşurinţă de Jean,
care îi imobiliză mâinile şi îl prinse într-o strânsoare ca de cleşte.
Locke se trase îndărăt din calea străjerei, când aceasta încercă a-l nimeri cu
spada. Primul ei atac fu iute şi aproape de ţintă. Cel de-al doilea fu ceva mai
încet, iar lui Locke nu îi fu deloc greu să se ferească. Când îşi pregăti cea de-a
treia lovitură, femeia călcă greşit şi se împletici. Rămase cu gura căscată de
confuzie.
— Nemer… nicule… bolborosi ea. O… o… travă!
Locke sări înapoi când ea căzu cu faţa la podea; avusese de gând să o prindă,
dar substanţa de pe tăiş îşi făcuse efectul mai iute decât se aşteptase el.
— Ticălosule, tuşi locotenentul, zbătându-se neputincios în strânsoarea lui
Jean. Ai omorât-o!
— Ba n-am omorât-o, zevzecule! Of, ce oameni mai sunteţi şi voi… cum
scoţi o sabie pe-aici, toată lumea crede că ai şi omorât pe cineva. Locke veni
lângă străjer şi îi arătă stiletul. Substanţa de pe tăiş se numeşte „îngheaţă-
mintea‖. Dormi tun toată noaptea, te trezeşti pe la prânz. Şi-atunci te simţi ca
naiba. Mii de scuze pentru asta. Deci ce să fie: gâtul sau palma?
— T… trădător blestemat!
— Gât, în cazul ăsta. Locke îl crestă pe bărbat în spatele urechii stângi şi de-
abia numără până la opt, când acesta rămase fără vlagă în braţele lui Jean, mai
moale decât o cârpă. Jean îl lăsă la podea pe locotenent şi luă un rând de chei de
fier de la cingătoarea acestuia.
— Bun, spuse Locke. Şi-acum, hai să vizităm cea de-a doua temniţă.

— Ravelle nu exista până acum o lună, le explică Stragos. Până când am pus
mâna pe voi şi am putut să urzesc o minciună. O duzină dintre oamenii mei de
încredere sunt gata să jure că omul există cu adevărat; că au stat la masă cu el, că
m-au slujit cot la cot cu el sau că au vorbit vrute şi nevrute în prezenţa sa.
Contabilii mei au pregătit ordine, liste de serviciu, chitanţe de plată şi alte
documente, pe care le-au strecurat apoi prin arhiva mea. Oameni purtând numele
de Ravelle au închiriat camere, au cumpărat bunuri, au comandat uniforme
croite, care să fie livrate la Bazinul Navelor de Război. Când va fi să suport
consecinţele trădării tale, omul va părea cât se poate de real, în fapte şi în
amintiri.
— Consecinţe? întrebă Locke.
— Ravelle o să mă trădeze, cum a făcut-o şi căpitanul Bonaire, când mi-a luat
Basiliscul din port, acum şapte ani, şi a înălţat steagul roşu. O să se întâmple din
nou… de două ori aceluiaşi arhonte. O vreme se va râde de mine, în unele
cercuri. Dar este o pagubă trecătoare, pentru un câştig pe termen lung. Se înfioră.
Îţi poţi închipui care va fi reacţia lumii după ce se va întâmpla ce-am plănuit,
jupâne Kosta? Eu pot.
— Pe toţi zeii, Maxilan! făcu Locke, jucându-se cu nodul uneia dintre
frânghiile ce susţineau micuţa pânză a vasului, cu mintea aiurea. Prins pe mare,
prefăcându-mă că stăpânesc un meşteşug la care de-abia mă descurc, luptându-
mă cu otrava aia nenorocită care mi se scurge prin vine, ca să rămân în viaţă…
da, o să încerc să te păstrez în rugăciunile mele, pentru toate greutăţile cu care te
confrunţi.
— Şi Ravelle e tot măgar, replică arhontele. Am pus să se menţioneze asta în
trecutul său. Şi-acum, ceva ce trebuie să ştiţi despre Tal Verrar… poliţia Priorilor
păzeşte Temniţa Cetăţuii de pe Culme, din Castellana. Cei mai mulţi dintre
deţinuţii oraşului sunt duşi acolo, însă, deşi Stânca Vântoasă este mai puţin
importantă, măcar este a mea. Acolo sunt oamenii mei şi armele mele. Arhontele
zâmbi. Acolo se va vedea cel mai limpede trădarea lui Ravelle. De-acolo, jupâne
Kosta, vei face rost de-un echipaj.

Aşa cum îi avertizase Stragos, mai era un străjer care trebuia dezarmat, la
primul nivel de sub holul de la intrare, la baza unei scări spiralate din fier negru.
Turnul de piatră de deasupra era pentru străjeri şi pentru faruri alchimice;
adevăratul scop al Stâncii Vântoase era îndeplinit de trei temniţe vechi de piatră,
care coborau mult sub nivelul mării, până în măruntaiele insulei.
Omul îi văzu venind şi se puse imediat în gardă; fără îndoială, faptul că Locke
şi Jean coborau neînsoţiţi era o încălcare a procedurii. Jean îl dezarmă când
acesta se năpusti asupra lui, apoi îl pocni în faţă şi-l strânse puternic de mijloc.
Luna de antrenament, efectuat după cum îi tunase lui Caldris, părea să-i fi sporit
forţa de taur, iar Locke aproape că îl compătimi pe bietul om, care se zvârcolea
neputincios. Locke întinse mâna, îi dădu şi acestui străjer porţia de „îngheaţă-
mintea‖, după care fluieră vesel.
Ăsta era tot schimbul de noapte… o trupă redusă numeric, fără bucătari sau
alţi slujitori. Un străjer pe docuri, doi în holul de la intrare, unul la primul nivel
al celulelor. Cât despre cei doi străjeri de pe acoperiş… la ordinul lui Stragos,
acestora li se strecuraseră prafuri în ceai, aşa că adormiseră cu ceainicul între ei.
Aveau să fie găsiţi de schimbul de zi, cu o scuză plauzibilă pentru neputinţa
lor… şi astfel, un nou strat de confuzie avea să fie azvârlit peste toată această
poveste.
La Stânca Vântoasă nu erau ţinute bărci, aşa că, şi în situaţia greu de imaginat
în care deţinuţii ar fi putut scăpa din celulele cu gratii de fier, bine prinse în
zidurile vechii temniţe, şi şi-ar fi croit drum prin holul de la intrare şi dincolo de
uşa zdravănă de-acolo, tot ar fi avut de înotat cel puţin pe-o distanţă de un
kilometru şi ceva, sub privirile flămânde ale făpturilor din adâncuri, dornice
oricând de-o mică gustare.
Locke şi Jean nu băgară în seamă uşa de fier care ducea la celulele de la
primul nivel, continuându-şi drumul pe scara în spirală. Aerul era jilav, duhnind
a sare şi a trupuri nespălate. Dincolo de uşa de fier de la cel de-al doilea nivel,
nimeriră într-o încăpere împărţită în patru celule imense, lungi şi cu tavanul jos,
două pe fiecare parte, despărţite la mijloc de un culoar lat de cinci metri.
Dintre toate celulele, una singură era ocupată; câteva zeci de oameni dormeau
la lumina slabă şi verzuie a globurilor alchimice prinse în pereţi. Aerul de-aici
era de-a dreptul rânced, încărcat cu mirosurile de aşternuturi murdare, urină şi
mâncare stătută. Câteva fuioare de ceaţă se învârtejeau în jurul deţinuţilor.
Câteva perechi de ochi îi urmăriră pe Locke şi pe Jean, când aceştia se opriră
lângă uşa celulei.
Locke îi făcu un semn lui Jean, iar acesta începu a izbi cu pumnul în gratiile
uşii. Zgomotul fu pătrunzător, răsunând insuportabil între pereţii brăzdaţi de apă
ai temniţei. Deranjaţi, deţinuţii se ridicară din paturile lor murdare, înjurând şi
urlând.
— Ce faceţi, oameni buni? Vă e bine acolo? zbieră Locke, ca să poată fi auzit
în toată hărmălaia.
Jean se oprise din lovit.
— Ne-ar fi mult mai bine dacă am putea să ne facem de cap cu un căpitan
verrari drăguţ ca tine, rosti un deţinut de lângă uşă.
 — Nu sunt prea răbdător din fire, continuă Locke, arătând spre uşa pe care
intraseră mai devreme. Dacă ies pe uşa aia, nu mă mai întorc.
— Du-te naibii, atunci, şi lasă-ne să dormim, se auzi dintr-un colţ îndepărtat
al celulei un om, numai piele şi oase.
— Şi dacă nu mă mai întorc, insistă Locke, atunci nici unul dintre amărâţii de
voi nu va afla vreodată de ce prima şi-a treia temniţă au deţinuţi în toate
celulele… în vreme ce în asta sunteţi doar voi.
Asta le captă atenţia. Locke zâmbi.
— Aşa mai merge. Numele meu este Orrin Ravelle. Până în urma cu câteva
minute, eram căpitan în flota Tal Verrar-ului, iar motivul pentru care sunteţi aici
este că eu v-am ales. Până la cel din urmă. Eu v-am ales şi apoi am falsificat
ordinele ca să fiţi strânşi laolaltă, într-o singură temniţă.

— Am ales patruzeci şi patru de deţinuţi, la început, zise Stragos. Priveau

Stânca Vântoasă în lumina soarelui de dimineaţă. În depărtare, se zărea o barcă
de oşteni în uniforme albastre, îndreptându-se către stâncă, pesemne pentru
schimbul de strajă. Am pus să se golească a doua temniţă şi să fie lăsaţi doar ei
acolo. Toate ordinele semnate „Ravelle‖ par adevărate, dar, la o verificare mai
atentă, se vor dovedi a fi simple falsuri. Voi putea folosi asta mai târziu drept
pretext pentru arestarea unor funcţionari a căror loialitate… este cam îndoielnică
pentru gustul meu.
— Eficient, spuse Locke.
— Da. Stragos continuă: Aceşti deţinuţi sunt marinari cu toţii, unul şi unul,
luaţi de pe corăbii confiscate din diferite motive. Unii sunt întemniţaţi de câţiva
ani. Printre ei sunt şi destui membri ai echipajului de pe Mesagerul Roşu, care au
avut norocul să nu fie executaţi odată cu ofiţerii lor. S-ar putea să găsiţi printre ei
şi oameni cu ceva experienţă în piraterie.
— De ce ţineţi prizonieri pe Stâncă? întrebă Jean. În general, vreau să zic…
— Carne de tun pentru galere, răspunse Caldris. Nu-i rău să ai aşa ceva la
îndemână. Dacă izbucneşte vreun război, li se făgăduieşte graţierea dacă acceptă
să vâslească la galere pe durata lui. Stânca tinde să acopere necesarul pentru
câteva galere, de cele mai multe ori.
— Caldris are completă dreptate, încuviinţă Stragos. Şi-acum, după cum
ziceam, unii dintre oamenii ăia sunt închişi acolo de câţiva ani, dar nici unul
dintre ei nu a avut de îndurat condiţii atât de vitrege precum cele din ultima lună.
Am avut grijă să le lipsească totul, de la aşternuturi curate până la mese regulate.
Străjerii s-au purtat cu cruzime, tulburându-le orele de somn cu zgomote
puternice şi cu găleţi de apă rece. Îndrăznesc să spun că nu veţi găsi pe nimeni
printre ei care să nu urască Stânca Vântoasă, Tal Verrar-ul şi pe mine. Personal.
Locke dădu încet din cap.
— Şi de aceea te aştepţi să-l întâmpine pe Ravelle ca pe un izbăvitor.

— Aha, deci tu eşti ăla care ne-a băgat în gaura asta de iad, linge-n fund
verrari ce eşti!
Unul dintre deţinuţi se apropie de gratii şi se agăţă de ele; lipsurile vieţii din
celulă nu-şi făcuseră încă simţit efectul asupra staturii sale impunătoare, ce
aducea cu cea a unui erou din vechime. Locke presupuse că omul era de-abia
venit; muşchii săi păreau sculptaţi din scoruş. Pielea şi părul îi erau destul de
negre pentru a ţine departe lumina slabă şi verzuie, oarecum în bătaie de joc.
— Eu sunt cel care a avut grijă să fiţi mutaţi în temniţa asta, făcu Locke. Nu
eu v-am închis. Nu-s eu de vină pentru felul în care aţi fost trataţi.
— Tratament e un termen prea blând.
— Cum te cheamă?
— Jabril.
— Tu eşti şeful?
— Şeful cui? Furia omului se domoli parţial, părând să se preschimbe în
resemnare ostenită. Nimeni nu-i şef în spatele gratiilor, căpitane Ravelle. Ne
pişăm acolo unde dormim. Nu facem treceri în revistă sau schimburi de tură.
— Dar sunteţi toţi marinari, zise Locke.
— Am fost marinari, replică Jabril.
— Ştiu ce sunteţi. Altminteri, nu aş fi aici. Gândiţi-vă la asta: hoţii ies de-aici.
Sunt duşi la Cetăţuia din Apus, trudesc din greu, sunt munciţi acolo până când
cad laţi sau până când sunt graţiaţi, însă până şi ei pot să vadă cerul. Până şi
celulele lor au ferestre. Datornicii sunt eliberaţi, după ce îşi plătesc datoriile.
Prizonierii de război se pot întoarce acasă, când se termină războiul, dar voi, bieţi
netrebnici… voi sunteţi înghesuiţi aici fără nici un motiv. Sunteţi ţinuţi ca nişte
vite. Daca izbucneşte vreun război, o să fiţi legaţi la vâsle, iar dacă nu… ei
bine…
— Mereu e câte-un război, spuse Jabril.
— Au trecut şapte ani de la ultimul, rosti Locke. Se duse până în faţa lui Jabril
şi îl privi în ochi. Poate că vor mai trece vreo şapte sau poate că nu va mai fi nici
unul. Chiar vrei să îmbătrâneşti în temniţa asta, Jabril?
 — Şi care-ar fi afurisita de alternativă… căpitane?
— Unii dintre voi aţi fost aduşi aici de pe o corabie, zise Locke. Confiscată de
curând. Căpitanul vostru a încercat a face contrabandă cu un cuib de viespi-stilet.
— Riscul Norocos, da, confirmă Jabril. Ni se făgăduiseră grămezi întregi de
galbeni pentru treaba asta.
— Nenorocitele alea au omorât opt oameni pe drum, adăugă un alt deţinut.
— Am crezut că o să primim partea lor.
— Şi când colo se pare că ei au fost norocoşii, spuse Jabril. Măcar nu au fost
nevoiţi să îndure în locul ăsta blestemat.
— Riscul Norocos este ancorată în Bazinul Navelor de Război, spuse Locke.
A fost rebotezată Mesagerul Roşu. Renovată, reaprovizionată, carenată şi
afumată. A fost înfrumuseţată. Arhontele are de gând să o pună sub ordinele sale.
— Bravo lui, fi-i-ar capu-al naibii!
— Iar eu o să fiu căpitanul, continuă Locke. E la dispoziţia mea. Am cheile,
cum s-ar zice.
— Şi-atunci ce naiba mai vrei?
— A trecut jumătate de oră de la miezul nopţii, rosti Locke, coborându-şi
glasul până ce acesta ajunse un murmur ce răsună dramatic până în capătul
celulei. Schimbul de dimineaţă o să ajungă aici abia peste şase ore. Şi toţi
străjerii din Stânca Vântoasă şi-au pierdut… momentan… simţirile.
Toţi cei din celulă rămaseră cu ochii holbaţi. Oamenii se săltară din paturi şi
se apropiară de gratii, formând o mulţime dezordonată, dar atentă.
— Eu plec din Tal Verrar în noaptea asta, rosti Locke. E ultima oară când mai
port uniforma asta. M-am săturat de arhonte şi de tot ce reprezintă el. Am de
gând să iau Mesagerul Roşu şi am nevoie de un echipaj ca să fac asta.
Prizonierii începură să se îmbrâncească şi să vorbească pe nerăsuflate. O
mulţime de mâini ţâşniră spre Locke printre gratii, obligându-l să se tragă
îndărăt.
— Eu sunt gabier, răcni unul dintre prizonieri, un gabier de nădejde! Ia-mă pe
mine!
— Am nouă ani pe mare, zbieră altul. Fac orice!
Jean înaintă un pas şi lovi în uşa celulei, mugind:
— Linişteeeeee!
Locke ridică rândul de chei pe care le luase Jean de la locotenentul din holul
de la intrare.
— O să navighez la miazăzi, pe Marea de Bronz, spuse el. Merg în Portul
Risipitorului. Asta nu-i ceva care se votează sau se negociază. Dacă veniţi cu
mine, o să fiţi sub steag roşu. Dacă nu vă convine, puteţi să plecaţi când ajungem
în Insulele Vântului-fantomă. Până atunci, suntem cu ochii în patru după bani şi
după pradă. Nu-i loc pentru nehotărâţi. Totul se împarte în mod egal.
„Asta avea să le dea ceva de gândit‖, cugetă Locke. Un căpitan de piraţi lua
undeva între 20 şi 40 de procente din prada de pe mare. Simplul gând al unor
părţi egale din pradă avea să înăbuşe orice plan de răzmeriţă.
— Părţi egale, repetă el, peste zarva ce izbucnise din nou, dar trebuie să vă
hotărâţi aici şi acum. Trebuie să-mi juraţi credinţă şi vă voi elibera imediat. Eu
am posibilitatea să vă scap de pe stânca asta şi să vă duc pe Mesagerul Roşu. O
să avem câteva ceasuri de întuneric la dispoziţie, în care să o ştergem din port şi
să ajungem destul de departe. Dacă nu vreţi să veniţi, n-aveţi decât, însă vă
asumaţi riscurile, în cazul ăsta. Adică rămâneţi aici după ce plecăm noi. Poate că
cei din schimbul de zi vor fi impresionaţi de cinstea voastră… deşi mă îndoiesc.
Cine vrea să rămână?
Nici un deţinut nu spuse nimic.
— Cine vrea să fie liber şi să se alăture echipajului meu?
Locke tresări când izbucniră strigătele şi uralele, apoi lăsă să-i fluture pe chip
un rânjet larg şi sincer.
— Toţi zeii vă sunt martori! strigă el. Juraţi pe capul şi pe sufletul vostru.
— Jurăm, rosti Jabril, iar cei din preajma sa încuviinţară.
— Atunci ţineţi-vă jurământul sau rugaţi-vă să muriţi, să fiţi blestemaţi şi să
vă judece Doamna Îndelungatei Tăceri.
— Jurăm! se auzi un cor de strigăte.
Locke îi dădu rândul de chei lui Jean. Prizonierii priviră cu o bucurie
neîncrezătoare cum el găsi cheia potrivită, o strecură în încuietoare şi o întoarse
la dreapta.

— Mai este o problemă, făcu Stragos.

— Doar una?
Locke îşi dădu ochii peste cap.
— Au mai rămas doar patruzeci din cei patruzeci şi patru pe care îi
aleseserăm.
— Şi cum o să ne descurcăm cu atâţia pe corabie?
— Avem mâncare şi apă pentru şaizeci de oameni, vreme de o sută de zile, îi
răspunse Caldris, iar corabia poate fi manevrată şi de jumătate din numărul ăsta.
După ce îi triem, o să avem destule braţe destoinice la frânghii.
— Aşa este, încuviinţă Stragos. Lipsesc cele patru femei. Le pusesem într-o
celulă separată. Una dintre ele a făcut febră tifoidă şi le-a îmbolnăvit şi pe
celelalte. Nu am avut de ales: am fost nevoit să le duc la ţărm; nu sunt în stare
nici să-şi ridice braţele, aşa că nu se pune problema să vină în expediţia asta.
— Deci întindem pânzele fără nici o femeie la bord, rosti Caldris. Nu poate să
vină Merrain cu noi?
— Mă tem că e nevoie de mine în altă parte, spuse ea, cu glas suav.
— E nebunie curată, strigă Caldris. Îl jignim pe Părintele Furtunilor!
— Puteţi găsi femei pentru echipajul vostru în Portul Risipitorului, poate chiar
ofiţeri buni. Stragos întinse braţele în lături. Sunt sigur că vă veţi descurca pe
parcursul unei singure călătorii.
— Ce n-aş da să pot spune asta la fel de uşor, bombăni Caldris, cu o privire
pierdută. Jupâne Kosta, nu-i un început deloc bun. Avem nevoie de pisici. Un
coş plin cu pisici, pentru Mesagerul Roşu. Avem nevoie de tot norocul de care
putem face rost. Zeii îţi stau martori: nu trebuie să uiţi să aduci pisici pe corabie,
până plecăm.
— N-o să uit, făcu Locke.
— Atunci rămâne stabilit, spuse Stragos. Ascultă-mă bine, Kosta! În ceea ce
priveşte… prefăcătoria ta. În caz că ai îndoieli. Nici unul dintre oamenii pe care
îi vei lua din Stânca Vântoasă nu a slujit în flota mea, aşa că nu ştie la ce să se
aştepte din partea unuia dintre ofiţerii mei. Şi, oricum, curând vei fi Ravelle-
piratul mai degrabă decât Ravelle-căpitanul-de-navă, aşa că îţi poţi juca rolul
cum pofteşti, fără să-ţi baţi prea mult capul în privinţa amănuntelor.
— Asta-i bine, zise Locke. Am deja destule griji pe cap.
— O ultimă indicaţie, continuă Stragos. Oamenii care stau de strajă pe Stânca
Vântoasă, chiar şi cei care nu fac parte din planul ăsta, se numără printre cei mai
buni şi cei mai loiali oameni pe care-i am. Îţi voi pune la dispoziţie toate cele
necesare ca să-i scoţi din joc fără să le faci rău. Să nu care cumva să fie răniţi de
voi sau de echipajul vostru; şi zeii să vă ferească să-i omorâţi cumva.
— Nişte sentimente ciudate din partea cuiva care pretinde că nu se teme să-şi
asume riscuri.
— I-aş trimite în luptă oricând, Kosta, şi i-aş pierde de bunăvoie, dar nimeni
dintre cei care îmi poartă uniforma cu cinste nu trebuie să moară în toată afacerea
asta; onoarea mă obligă să le acord măcar atâta lucru. Voi doi susţineţi că sunteţi
profesionişti. Luaţi-o ca pe un test al profesionalismului vostru.
— Nu suntem criminali, rosti Locke. Avem motive întemeiate când omorâm
pe cineva, şi asta se întâmplă rar.
— Cu atât mai bine, zise Stragos. Asta-i tot ce-am avut de spus. Astăzi puteţi
face orice credeţi de cuviinţă. Mâine-seară, puţin înainte de miezul nopţii, o să
debarcaţi pe Stânca Vântoasă şi o să începeţi toată tărăşenia asta.
— Avem nevoie de antidot, făcu Locke.
 Jean şi Caldris încuviinţară.
— Fireşte. O să vă primiţi flacoanele chiar înainte să plecaţi. După aceea…
mă aştept să vă întoarceţi în mai puţin de două luni. Cu informaţii despre ce-aţi
izbutit să faceţi.

Locke şi Jean îşi trecură în revistă noul echipaj chiar în holul de la intrare.
Jean fu nevoit să-şi demonstreze forţa fizică pentru a-i opri pe cei care doreau să
se răzbune pe străjerii adormiţi.
— V-am zis că îi atingeţi pe riscul vostru, se răsti Locke la ei, pentru a treia
oară. Lăsaţi-i în pace! Dacă îi omorâm, o să pierdem orice urmă de bunăvoinţă
din partea lumii. Lăsaţi-i în viaţă, iar verrarii vor râde de toate astea luni întregi.
Şi-acum, continuă el, în linişte, către docuri. Reveniţi-vă, dezmorţiţi-vă, uitaţi-vă
pe îndelete la mare şi la cer. Eu trebuie să aduc o barcă, înainte să putem pleca.
Şi, pentru binele tuturor, ţineţi-vă gura.
Oamenii îl ascultară, în mare parte, şuşotind şi împărţindu-se în grupuleţe, pe
măsură ce ieşeau din turn. Locke observă că unii dintre ei rămăseseră aproape de
uşi, cu mâinile pe pietre, de parcă s-ar fi temut să păşească sub cerul liber. Nu
putea să-i învinovăţească, după lunile sau anii petrecuţi în temniţă.
— O, ce frumos! rosti Jabril, alăturându-i-se lui Locke, pe când se apropiau
de docul unde patrula Caldris. Al naibii de frumos! Aproape la fel de frumos ca
şi faptul că nu mai trebuie să ne suportăm duhoarea unul altuia.
— O să vă înghesuiţi din nou, în curând, zise Locke.
— Da. Din nou, dar altfel.
— Jabril, spuse Locke, ridicându-şi glasul, în timp, după ce vom ajunge să ne
cunoaştem mai bine forţele, îi vom putea vota cum trebuie pe ofiţerii de care
avem nevoie. Pentru moment, te numesc pe tine ajutor provizoriu.
— Ajutor la ce?
— Ajutor la tot. Locke rânji şi îl bătu pe spate. Nu mai sunt în marină, ai
uitat? O să răspunzi în faţa lui Jerome. Ţine-i pe oameni în bună rânduială. Ia-i
armele oşteanului legat la docuri, în caz că va trebui să folosim aşa ceva în seara
asta. Nu mă aştept să fie vreo luptă, dar ar trebui să fim pregătiţi oricum.
— Bună seara, domnule căpitan Ravelle, îi întâmpină Caldris. Văd că i-ai scos
de-acolo, cum ţi-ai propus.
— Da, încuviinţă Locke. Jabril, el este Caldris, navigatorul-şef. Caldris, Jabril
este ajutor provizoriu sub comanda lui Jerome. Ascultaţi-mă! Locke îşi ridică
glasul fără să strige, ca nu cumva ecoul să ajungă la urechile cuiva. Am venit cu
o barcă de şase persoane. Am o barcă de patruzeci în apropiere. Am nevoie de
doi oameni care să vâslească. O să ne ia cam jumătate de oră, şi-apoi pornim la
drum.
Doi prizonieri mai tineri înaintară un pas, dornici să facă orice le-ar fi alungat
plictiseala de până atunci.
— Bun, făcu Locke, coborând în bărcuţă în urma lui Caldris şi a celor doi
marinari. Jerome, Jabril, păstraţi liniştea şi disciplina, încercaţi să îi separaţi pe
cei care pot pune osul la treabă de-acum de cei care vor avea nevoie de câteva
zile ca să-şi recapete puterile.
La vreo opt sute de metri de Stânca Vântoasă, se afla ancorată o şalupă lungă,
invizibilă la lumina lunii până când felinarul lui Caldris o descoperi, la vreo
cincizeci de yarzi. Locke şi Caldris înălţară iute micuţa pânză a bărcii; apoi,
încet, dar sigur, făcură cale întoarsă către temniţă, pe când cei doi foşti puşcăriaşi
vâsleau alături, în bărcuţă. Locke aruncă priviri nervoase împrejur, observând o
pânză sau două în zarea îndepărtată, dar nimic prin apropiere.
— Ascultaţi-mă cu atenţie, rosti el, când şalupa fu legată la doc şi înconjurată
de viitorul său echipaj. Fu plăcut surprins să vadă cât de repede se înţeleseseră.
De fapt, era şi normal: la urma urmei, oamenii erau marinari de pe corăbii
confiscate, nu condamnaţi pentru crime individuale. Asta nu-i făcea neapărat
sfinţi, dar era plăcut să se mai întoarcă roata şi în favoarea lui, măcar o dată. Am
nevoie de oameni pricepuţi la vâsle. Nu-i nici o ruşine dacă nu vă simţiţi în stare
acum; ştiu că unii dintre voi au fost închişi acolo vreme îndelungată. Aşezaţi-vă
în mijlocul şalupei şi odihniţi-vă. Vă puteţi întrema după ce pornim la drum.
Avem merinde berechet.
Asta îi mai înveseli puţin. Locke ştia că, odată ce aveau să ajungă în larg,
raţiile lor urmau să se apropie de cele din temniţa pe care o lăsau în urmă, dar,
câteva zile, oamenii aveau să primească o binevenită porţie de carne şi de legume
proaspete.
În mod ordonat, foştii puşcăriaşi urcară la bordul şalupei; în curând, copastiile
fură ocupate de cei care susţineau că sunt în putere şi vâslele începură să fie
fixate în lăcaş. Jabril trecu la proră, făcându-le semn lui Locke şi lui Caldris când
totul fu gata.
— Bun, rosti Locke. Mesagerul este ancorat la miazăzi de Bazinul Navelor de
Război, pe partea dinspre mare, şi tot ce-i lipseşte e un echipaj. Pe timp de
noapte, e un singur străjer, de care o să mă ocup eu. Voi trebuie doar să ne urmaţi
şi să urcaţi la bord după ce fac eu asta; plasele sunt coborâte în părţi şi armele
sunt în magazie.
Locke trecu la prora bărcii şi adoptă o postură cât mai impunătoare. Jean şi
Caldris luară în primire vâslele, iar ultimii doi puşcăriaşi rămaseră la pupă, unul
din ei ţinând felinarul lui Caldris.
— Luaţi-vă rămas-bun de la Stânca Vântoasă, băieţi! zise Locke. Şi daţi-l în
mă-sa pe arhontele din Tale Verrar. Plecăm pe mare.

10

O umbră printre umbre privi plecând cele două bărci.

Merrain ieşi din ascunzătoarea ei de lângă turn şi îşi flutură uşor mâna, pe
măsură ce formele cenuşii se pierdeau spre miazăzi. Îşi trăsese jos eşarfa din
mătase neagră care îi acoperise jumătatea de jos a feţei şi îşi dăduse pe spate
gluga de la jacheta ei neagră; stătea de aproape două ore în umbrele de lângă
turn, aşteptând cu răbdare ca De Ferra şi Kosta să-şi termine treaba. Bărcuţa ei
era ascunsă sub o stâncă de pe partea răsăriteană a insulei, o simplă bucată de
piele trasă peste un schelet de lemn. Chiar şi la lumina lunii, era aproape
invizibilă pe apă.
Se furişă până la holul de la intrare al temniţei, dând peste cei doi străjeri
acolo unde se aştepta să-i găsească, căzuţi la podea, pradă somnului dat de
„îngheaţă-mintea‖. Într-adevăr, aşa cum le ceruse arhontele, Kosta şi De Ferra îi
opriseră pe ceilalţi să le facă vreun rău.
— Ce păcat, şopti ea, îngenunchind lângă locotenent şi trecând un deget peste
obrajii acestuia. Eşti tare chipeş…
Oftă, scoase un cuţit din teaca de sub jachetă şi îi tăie beregata dintr-o
mişcare. Trăgându-se îndărăt, pentru a se feri de balta de sânge care se întindea
cu repeziciune, şterse lama cuţitului de pantalonii străjerului şi se uită la femeia
prăbuşită în holul de la intrare.
Cei doi din vârful turnului puteau fi lăsaţi în viaţă; nimeni nu ar fi urcat toate
treptele acelea doar ca să-i omoare, însă le putea veni de hac celor doi de aici:
străjerului de pe doc şi celui care ar fi trebuit să fie la nivelul inferior.
„Ar trebui să fie de-ajuns‖, se gândi ea; nu-şi dorea ca De Ferra şi Kosta să
dea greş. Dar dacă se întorceau triumfători din misiunea lor, ce l-ar fi oprit pe
Stragos să le mai dea şi altceva de făcut? Otrava lui îi transformase în unelte pe
termen nelimitat, iar dacă s-ar fi putut întoarce victorioşi, ei bine… era mai bine
să omoare asemenea oameni, dacă nu-i putea folosi pentru interesele pe care le
servea ea.
Hotărâtă, se apucă să-şi ducă treaba la bun sfârşit. Gândul că, de data asta,
victimele nu aveau să sufere îi uşură puţin munca.
 11

— Domnule căpitan Ravelle!

Oşteanul făcea parte dintre cei pe care arhontele îi pusese la curent cu
înscenarea, măcar parţial. Se prefăcu surprins când Locke apăru pe puntea
Mesagerului Roşu, urmat de Jean, Caldris şi de cei doi foşti puşcăriaşi. Şalupa
plină cu oameni tocmai trăsese lângă tribordul corabiei.
— Nu credeam că vă mai întoarceţi în seara asta, domnule… Domnule, ce se
întâmplă?
— Am luat o hotărâre, rosti Locke, apropiindu-se de oştean. Corabia asta e
mult prea frumoasă ca să i-o las arhontelui, aşa că îl scap de grija ei şi plec pe
mare.
— Staţi aşa… staţi aşa, domnule. Nu-i deloc amuzant.
— Depinde de partea în care stai, zise Locke. Făcu un pas în faţă şi se prefăcu
a-l lovi pe oştean în stomac. Depinde dacă mai stai. Aşa cum se înţeleseseră,
omul se prefăcu că încasează o lovitură cumplită şi se prăbuşi pe punte,
zvârcolindu-se. Locke rânji. Noul său echipaj avea acum despre ce să şuşotească.
Echipajul respectiv tocmai începuse să se caţere pe plasele de abordaj de la
tribord. Locke îi luă oşteanului sabia, scutul şi cuţitele, apoi li se alătură lui Jean
şi lui Caldris la copastie, ajutându-i pe oameni să urce.
— Ce facem cu şalupa, căpitane? spuse Jabril, căţărându-se pe punte.
— E mult prea mare ca să o cărăm după noi, îi răspunse Locke. Arătă cu
degetul către străjerul „îngenuncheat‖ din spatele său. O să-l trimitem pe ăla în
ea. Jerome!
— Da, să trăiţi! zise Jean.
— Urcă-i pe toţi aici şi adună-i la mijlocul punţii. Jupâne Caldris! Ştii cel mai
bine vasul; fă lumină.
Caldris aduse nişte felinare alchimice dintr-o ladă de lângă cârmă şi, cu
ajutorul lui Locke, le atârnă de-a lungul punţii, până ce se făcu suficientă lumină
pentru ce-aveau de făcut. Jean îşi scoase fluierul şi suflă de trei ori în el. În
câteva clipe, tot echipajul se îngrămădise în mijlocul punţii, înaintea catargului
principal. Locke stătu în faţa lor, îşi scoase uniforma sa verrari şi o azvârli peste
bord. Toată lumea aplaudă.
— Şi-acum, trebuie să ne grăbim, fără prea multe precauţii, le spuse el. Cine
nu se crede în stare să pună osul la treabă să ridice mâna! Nu-i nici o ruşine,
flăcăi!
Locke numără nouă mâini. Cei mai mulţi care le ridicaseră erau fie prea
bătrâni, fie prea slăbiţi, aşa că Locke dădu din cap.
 — Vă apreciem sinceritatea, nu v-o luăm în nume de rău. O să aveţi partea
voastră de muncă, după ce vă mai întremaţi. Momentan, găsiţi un loc pe puntea
principală sau sub teugă. Găsiţi rogojini şi pânză în cala navei. Puteţi să dormiţi
sau să ne priviţi, după cum doriţi. Acum e vreunul printre voi care să se priceapă
cât de cât la gătit?
Unul dintre oamenii din spatele lui Jabril ridică mâna.
— Bun. După ce ridicăm ancora, du-te sub punte şi uită-te la provizii. Avem o
vatră de cărămidă la teugă, plus o piatră alchimică şi un cazan. O să avem o
foame de lup după ce trecem de reciful de sticlă, aşa că poţi să preiei iniţiativa. Şi
dă cep unui butoi de bere.
Oamenii începură să aclame când auziră asta, iar Jean suflă în fluier ca să-i
calmeze.
— Şi-acum, la treabă! Locke arătă către întunericul de pe insula din Sticlă-
străveche ce se întrezărea în urma lor. Bazinul Navelor de Război este chiar în
partea cealaltă a insulei, şi încă n-am scăpat. Jerome! Ocupă-te de drugii
cabestanului şi fii pregătit să ridici ancora. Jabril! Adu-mi nişte funie de la
Caldris şi ajută-mă să-l leg pe omul ăsta.
Împreună, Locke şi Jabril îl săltară în picioare pe oşteanul „îngenuncheat‖.
Locke îi legă mâinile cu un nod larg, dar foarte convingător, folosind bucata de
funie pe care i-o dăduse Caldris; după ce plecau, omul putea să scape din legături
în câteva minute.
— Vă rog, domnule căpitan, nu mă omorâţi, îngăimă oşteanul.
— Nici nu mi-a trecut prin cap una ca asta, îl linişti Locke. Am nevoie de tine
ca să-i transmiţi arhontelui un mesaj din partea mea. Spune-i că poate să-l pupe
în fund pe Orrin Ravelle, că mi-am dat demisia şi că singurul steag sub care va
naviga corabia lui drăguţă este cel roşu.
Locke şi Jabril îl săltară pe om peste bord şi îl lăsară să cadă în şalupă de la
vreo trei metri. Omul scânci de durere (adevărată, fără îndoială) şi se rostogoli,
dar nu păru să se fi rănit prea tare.
— Să foloseşti exact acele cuvinte, strigă Locke, iar Jabril râse. Şi-acum,
jupâne Caldris, scoate-ne în larg!
— Am înţeles, căpitane Ravelle. Caldris înhăţă de gulere patru oameni din
apropiere şi coborî cu ei sub punte. Sub îndrumarea sa, ei aveau să ajute cablul
ancorei să se ridice fără probleme în locul său de pe puntea inferioară.
— Jerome, zise Locke, toţi oamenii la cabestan! Ridicăm ancora!
Locke şi Jabril se alăturară celorlalţi membri ai echipajului la cabestan, unde
ultimii drugi de lemn erau băgaţi în lăcaşurile lor. Jean suflă în fluier şi oamenii
începură să împingă drugii, umăr la umăr.
— Ridicaţi ancora! Un-doi! Un-doi! Împingeţi cu putere; n-o să treacă mult
şi-o să iasă la suprafaţă! urlă Jean cât îl ţineau plămânii, stabilind ritmul după
care trebuiau să împingă. Oamenii se opintiră la cabestan, mulţi dintre ei mai
slăbiţi decât ar fi dorit să recunoască, însă mecanismul începu să se răsucească şi
mirosul de cablu ud se simţi în aer.
— Hop cu ea! Hop cu ea! N-o scăpaţi, că dăm de belea!
În curând, izbutiră să scoată ancora din apă şi Jean trimise un grup de oameni
la prova tribordului, ca să o fixeze. Cei mai mulţi oameni se îndepărtară de
cabestan gemând şi dezmorţindu-se, iar Locke zâmbi. Chiar şi vechile sale răni
păreau să-l supere mai puţin, după scurtul exerciţiu fizic.
— Care dintre voi a mai fost pe corabia asta pe când se numea încă Riscul
Norocos? strigă el. Un pas înainte.
Paisprezece oameni, inclusiv Jabril, se desprinseră din grup.
— Şi câţi dintre voi eraţi gabieri destoinici?
Câteva mâini se ridicară; era îndeajuns, pentru moment.
— Mai e cineva, printre ceilalţi, care să se simtă bine acolo sus?
Încă patru oameni făcură un pas în faţă, iar Locke aprobă.
— Bun aşa. Ştiţi unde să vă duceţi. Îl apucă de umăr pe unul dintre negabieri
şi îl îndrumă spre proră. Straja din faţă. Dă-mi de ştire dacă ne apare în faţă ceva
neobişnuit. Îl luă pe următorul în primire şi îi arătă catargul principal. Ia un
ochean de la Caldris; tu vei fi straja de catarg, până una-alta. Nu te uita aşa la
mine; nu te pun să ţi-o tragi cu velatura. Trebuie doar să stai nemişcat şi să nu
adormi. Jupâne Caldris, urlă el, observând că navigatorul-şef se întorsese pe
punte, est-sud-est prin trecerea din recif numită De-sub-sticlă!
— Da, domnule, De-sub-sticlă. Ştiu la care vă referiţi. Desigur, Caldris pusese
la punct dinainte cursul prin reciful de sticlă şi îl instruise cu grijă pe Locke în
privinţa ordinelor pe care să le dea până plecau din raza Tal Verrar-ului. Est-sud-
est.
Jean le făcu un semn celor unsprezece oameni care se oferiseră voluntari
pentru posturile de sus, de pe vergi, acolo unde aşteptau pânzele strânse,
atârnând în lumina lunii precum coconii unor insecte imense.
— Apucaţi-vă să lăsaţi jos velele gabier şi zburătorii! Executaaa-rea!
— Jupâne Caldris, strigă Locke, nemaiputându-şi ascunde voioşia, a sosit
vremea să vedem cât de priceput eşti!
Mesagerul Roşu porni spre miazăzi, cu gabierii şi zburătorii desfăcuţi,
folosindu-se din plin de briza aspră ce sufla dinspre continent. Prora sa despică
uşor apele liniştite şi întunecate, iar puntea de sub picioarele lor se înclină numai
puţin spre tribord. Era un început bun, se gândi Locke… un început bun al unei
aventuri nebuneşti. După ce le împărţi sarcini temporare membrilor echipajului,
se opri câteva minute lângă parapet, privind felul în care cele două luni se
reflectau în siajul corabiei.
— Văd că te simţi nemaipomenit, căpitane Ravelle.
Jean veni lângă el, lângă parapet. Cei doi hoţi îşi strânseră mâna şi rânjiră
unul la celălalt.
— Într-adevăr, şopti Locke. Cred că este cel mai nebunesc lucru pe care l-am
făcut vreodată, aşa că avem tot dreptul să ne simţim bine.
— Echipajul pare să fi înghiţit găluşca, pentru moment.
— Eh, de-abia i-am scos din temniţă. Sunt obosiţi, nemâncaţi şi exaltaţi. O să
vedem cât de ageri sunt după câteva zile cu mâncare şi cu muncă. Pe toţi zeii, tot
e bine că nu am încurcat numele alea!
— E greu de crezut că facem treaba asta cu adevărat.
— Ştiu. Încă nu mi se pare real. Căpitanul Ravelle. Secundul Valora. La
naiba, ţie ţi-e uşor! Eu trebuie să mă obişnuiesc să răspund la numele de „Orrin‖.
Măcar tu eşti tot, „Jerome‖.
— Nu am crezut că se impune să complic lucrurile şi mai mult. E destul că
faci tu asta.
— Ai grijă ce spui. Acum pot porunci să fii biciuit la copastie.
— Ha! Poate că asta ţine la un căpitan din marină, dar un secund de piraţi nu
are de ce să înghită aşa ceva. Jean oftă. Crezi că o să mai vedem pământul
vreodată?
— Eu aşa am de gând, făcu Locke. Avem piraţi de călcat pe bătături, o
întoarcere fericită de aranjat, pe Stragos de umilit, antidoturi de găsit şi pe
Requin de jefuit. După două luni pe mare, s-ar putea chiar să mă prind şi cum să
facem toate astea.
Se uitară o vreme la Tal Verrar, care se pierdea în zare, în spatele lor, la aura
Treptelor de Aur şi la sclipirea Turnului Păcatului, pierzându-se încet în spatele
conturului întunecat al semilunii din sud-vestul oraşului. Apoi trecură prin
canalul de navigaţie din reciful de sticlă şi porniră pe Marea de Bronz, înfruntând
primejdia şi piraţii. Ca să caute un război şi să-l aducă înapoi aici, spre avantajul
arhontelui.

12

— Corabie la orizont! Corabie la două grade de prova babord!

Strigătul veni dinspre catarg în cea de-a treia dimineaţă a călătoriei spre
miazăzi. Locke se afla în cabina sa, uitându-se într-o oglinjoară ciobită pe care o
luase cu el în cufăr. Înainte să plece, folosise o substanţă alchimică din trusa sa
de deghizări pentru a-şi readuce părul la culoarea sa naturală şi acum un puf de
aceeaşi nuanţă începuse să îi umbrească obrajii. Nu era sigur dacă avea să se
bărbierească, dar strigătul de deasupra îi îndepărtă complet atenţia de la barbă.
Ieşi din cabină într-o clipă, urcă repede treptele strâmbe şi întunecoase ale scării
tambuchiului şi ajunse pe puntea scăldată în lumina dimineţii.
Un strat de nori albi acoperea văzduhul albastru, ca nişte fuioare de fum de
tutun, scăpate departe de pipele fumătorilor. De când ieşiseră în larg, vântul
suflase de la babord, aşa că Mesagerul Roşu era uşor înclinat spre tribord. Atât
legănatul constant, cât şi scârţâitul şi înclinarea punţilor erau ceva cu totul nou
pentru Locke, care căzuse la pat în ultima… şi singura… sa călătorie pe mare.
Din fericire, agilitatea sa de hoţ antrenat îl ajuta să pară destul de sigur pe
picioare, dar avea grijă să nu se mişte prea repede, ca să nu rişte. Măcar de data
asta scăpase de răul de mare, lucru pentru care îi mulţumea Paznicului Strâmb
din toată inima. Mulţi dintre cei de la bord nu fuseseră atât de norocoşi.
— Ce se întâmplă, jupâne Caldris?
— Este o dimineaţă plăcută, căpitane, iar straja de catarg zice că se vede o
pânză albă la două grade de prova babord.
Caldris se afla la cârmă în acea dimineaţă şi trăgea dintr-o ţigară de foi ieftină,
care duhnea a sulf. Locke strâmbă din nas.
Oftând în sinea sa şi păşind cu mare băgare de seamă, Locke îşi scoase
ocheanul şi se duse în grabă, pe lângă teugă, până la parapetul babordului. Da,
într-adevăr: carena încă invizibilă, o pată albă, minusculă, de-abia întrezărită în
albastrul-închis al orizontului. Când se întoarse pe dunetă, Jabril şi alţi câţiva
marinari stăteau tolăniţi, aşteptând să vadă ce hotărâse.
— Aruncăm un ochi la ea, căpitane? Jabril părea doar să aştepte răspunsul,
însă oamenii din spatele său erau de-a dreptul nerăbdători.
— Vreţi să puneţi deja mâna pe părţile alea egale, nu-i aşa? Locke se prefăcu
a cântări lucrurile, întorcându-se spre Caldris îndeajuns cât să prindă semnalul
negativ al navigatorului-şef.
Întocmai cum se aşteptase şi Locke… şi putea veni chiar el cu destule
argumente, fără ajutorul altcuiva.
— Nu se poate, băieţi! Ştiţi şi voi că nu se poate. Nici n-am pus încă lucrurile
în bună rânduială pe corabia noastră; nu are rost să ne ducem la luptă pe alta. Un
sfert dintre noi sunt încă suferinzi şi nu pot munci, darămite să se bată. Avem
mâncare proaspătă, o corabie primenită şi tot timpul din lume. O să avem
prilejuri mai bune. Păstrează cursul, jupâne Caldris!
— Am înţeles, să trăiţi!
Jabril acceptă hotărârea; Locke îşi dădea seama tot mai mult că omul avea
capul pe umeri şi o bună cunoştinţă a vieţii pe mare, ceea ce îl făcea să-i fie
superior în privinţa asta. Era un bun secund, încă un avantaj pentru care trebuia
să fie recunoscător. În ceea ce-i privea pe oamenii din spatele lui Jabril… Locke
îşi dădu seama din instinct ca ei aveau nevoie de ceva care să le mai îndulcească
amarul.
— Streva, îi spuse celui mai tânăr dintre ei, ia locul de la pupa. Mal, tu vezi de
clepsidră. Raportează-i jupânului Caldris. Jabril, ştii să foloseşti un arc
încovoiat?
— Da, dom’ căpitan. Arc mic, încovoiat, mare. Trag binişor cu oricare.
— Am vreo zece în magazia de la pupa. Sunt uşor de găsit. Sunt şi câteva sute
de săgeţi pe-acolo. Încropeşte nişte ţinte din pânză şi paie. Urcă-le la proră, ca să
nu se trezească totuşi cineva cu vreo surpriză neplăcută-n fund. Poţi să începi să-i
antrenezi pe băieţi, atunci când e vreme frumoasă. Când va sosi timpul să facem
o „vizită‖ pe altă corabie, vreau să am arcaşi destoinici pe catarge.
— Bună idee, dom’ căpitan.
Asta păru să le redea entuziasmul marinarilor care rămăseseră încă lângă
dunetă. Cei mai mulţi dintre ei îl urmară pe Jabril prin tambuchi, până pe puntea
principală. Interesul arătat îi dădu o idee lui Locke.
— Jupâne Valora!
Jean era cu Mirlon, bucătarul lor, verificând ceva la micuţa vatră de cărămidă
din vecinătatea teugii. Îi făcu semn cu mâna, arătându-i că îl auzise.
— Până diseară, vreau ca toţi oamenii de la bord să ştie unde este magazia de
arme. Ocupă-te personal de asta.
Jean încuviinţă şi se întoarse la treaba lui. Locke socotea că ordinul lui
Ravelle ca oamenii să ştie unde sunt armele de pe corabie (în afară de arcuri, mai
erau acolo securi, săbii, ghioage şi câteva halebarde) avea să le ridice şi mai mult
moralul decât gândul că el ar fi preferat să le ţină ascunse sau sub lacăt.
— Bine gândit, îi şopti Caldris.
Mal se uită cum se scurg ultimele fire de nisip din clepsidra prinsă de catargul
principal, apoi se întoarse spre pupă şi strigă:
— Menţine cursul!
— Şapte noduri jumătate, răcni Streva, un moment mai târziu.
— Şapte jumătate, rosti Caldris. Foarte bine. Ne-am mişcat oarecum constant
cu viteza asta, de când am plecat din Verrar. O cursă frumuşică.
Locke aruncă o privire către scoabele înfipte în găurile panoului de comandă
al lui Caldris şi la busola din habitaclu, care le arăta că se îndreaptă aproape drept
spre miazăzi.
— Un ritm potrivit dacă rămâne la fel, bombăni Caldris, cu ţigara în colţul
gurii. Am da de Vânturile-Fantomă de azi cam în două săptămâni. Nu ştiu ce
părere are dom’ căpitan, dar, dacă ajungem cu câteva zile mai devreme decât
plănuiserăm, eu unul o să răsuflu foarte uşurat.
 — Oare putem menţine ritmul?
Locke vorbi cât de încet putu, fără a şopti în urechea navigatorului-şef.
— Bună întrebare! Sfârşitul verii este întotdeauna o perioadă ciudată pe
Marea de Bronz; sigur sunt furtuni, pe undeva pe-acolo. O simt până-n măduva
oaselor. Sunt încă departe, dar ne-aşteaptă.
— O, minunat!
— O să ne descurcăm, căpitane. Caldris îşi scoase ţigara din gură, scuipă o
mâzgă maronie pe punte şi apoi o băgă la loc. Adevărul este că ne descurcăm
chiar bine, slăvit fie Patronul Apelor ce Înşfacă.

13

— Omoară-l, Jabril! Împunge-l drept în inimă!

Jabril stătea în centrul corabiei, faţă-n faţă cu o redingotă (donată de Locke
din garderoba personală) prinsă de o scândură lată şi fixată de catargul principal,
cam la vreo nouă metri distanţă. Picioarele sale erau în spatele unei linii trase cu
cretă pe scândurile punţii. În mâna dreaptă ţinea un cuţit, iar în stânga o sticlă
plină cu vin, conform regulilor jocului.
Marinarul care îl încurajase râgâi zgomotos şi începu să bată din picioare pe
punte. Grupul de oameni din jurul lui Jabril prinseră ritmul şi începură să bată
din palme şi să scandeze, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare.
— Nu vărsa nici un strop! Nu vărsa nici un strop! Nu vărsa nici un strop! Nu
vărsa nici un strop! Nu vărsa nici un strop!
Jabril se încordă, pentru mulţime, se răsuci şi azvârli cuţitul. Acesta nimeri
redingota în plin, făcând mulţimea să izbucnească în urale, care se preschimbară
rapid în huiduieli. Jabril vărsase puţin vin din sticlă.
— La naiba! strigă el.
— Risipitorule-de-vin, îi strigă unul dintre oamenii adunaţi în jurul său, cu
ardoarea unui preot care acuza cea mai mârşavă blasfemie. Plăteşte preţul şi
pune-o unde-i e locul!
— Hei, măcar am nimerit haina, făcu Jabril, cu un rânjet. Tu ai fost cât pe ce
să omori pe cineva de pe dunetă cu aruncarea ta.
— Plăteşte preţul! Plăteşte preţul! Plăteşte preţul! scandă mulţimea.
Jabril duse sticla la gură, o ridică şi începu să înghită hulpav vinul din ea.
Scandările se intensificară, pe măsură ce vinul din sticlă se împuţina. Gâtul şi
fălcile lui Jabril se încordară, iar el îşi înălţă cealaltă mână, pe când sorbea
ultimele picături rubinii.
Mulţimea aplaudă. Jabril îşi luă sticla de la gură, îşi lăsă capul jos şi-l
împroşcă apoi cu vin pe cel mai apropiat om.
— O, nu, strigă el, am vărsat o picătură! Ha-ha-ha-ha-ha!
— Rândul meu, rosti marinarul ud leoarcă. Am de gând să pierd şi să vărs o
picătură pe tine, amice!
Locke şi Caldris urmăreau scena de la parapetul tribord al dunetei. Caldris
luase una dintre rarele sale pauze de la cârmă; momentan, se ocupa Jean de ea.
Navigau în amurgul liniştit şi înăbuşitor, pe o vreme atât de plăcută, încât Caldris
binevoise să se depărteze câţiva paşi de preţioasa cârmă a corabiei.
— A fost o idee bună, făcu Locke.
— Bieţii de ei au fost oropsiţi atâta vreme… meritau să se destrăbăleze un pic.
Caldris trăgea dintr-o pipă albastră de ceramică – cel mai frumos şi mai
delicat lucru pe care Locke îl văzuse în mâinile sale –, iar chipul îi era luminat de
sclipirea tăciunilor.
La sugestia lui Caldris, Locke poruncise să se aducă pe punte cantităţi mari de
vin şi de bere (Mesagerul Roşu avea din plin şi una, şi alta, ba chiar pentru un
echipaj de două ori mai numeros) şi le oferise tuturor celor de la bord un răsfăţ
deosebit. O raţie dublă de friptură proaspătă de porc (pentru care trebuiau să-i
mulţumească purceluşului grăsuţ pe care îl luaseră cu ei) celor care rămâneau
treji şi făceau de strajă şi o beţie pentru cei care n-aveau chef de-aşa ceva.
Caldris, Jean şi Locke erau treji, bineînţeles, împreună cu alţi patru oameni, care
aleseseră friptura.
— Lucruri ca ăsta te fac să te simţi ca acasă pe o corabie, zise Caldris. Te-
ajută să uiţi ce plictisitoare poate fi viaţa de rahat de pe mare.
— Nu-i chiar aşa de rău, replică Locke, puţin visător.
— Mda, spuse căpitanul corabiei, într-o noapte binecuvântată de zei. Trase
fum în piept şi îl suflă peste balustradă. Ei bine, dacă am mai putea face rost de
câteva nopţi dintr-astea, o să fie de-a dreptul nemaipomenit. Clipele de linişte
întăresc disciplina mai mult decât biciul şi lanţurile: ascultă la mine.
Locke se uită peste valurile negre şi tresări când zări o siluetă albă-verzuie, ce
sclipea ca un felinar alchimic, sărind din apă şi căzând înapoi în ea, câteva clipe
mai târziu. Bolta pe care o făcuse prin aer lăsă în urmă un contur fosforescent,
când clipi.
— Pe toţi zeii! făcu el. Ce naiba a mai fost şi asta?
Acum se formase o adevărată fântână cu făpturile acelea, la vreo sută de yarzi
de corabie. Zburau în tăcere, una după cealaltă, ivindu-se din spumă şi dispărând
înapoi în ea, aruncându-şi lumina fantomatică peste apa neagră ce o reflecta ca o
oglindă.
— Chiar că eşti nou pe apele astea, spuse Caldris. Sunt duhuri-zburătoare,
Kosta. Le întâlneşti la tot pasul, la miazăzi de Tal Verrar. Uneori, în grupuri mari
sau sărind prin apă. Peste corăbii. Se ştie că se ţin după ele, însă numai după
lăsarea întunericului.
— Sunt un soi de peşte?
— Nimeni nu ştie exact, răspunse Caldris. Duhurile-zburătoare nu pot fi
prinse. Nu pot fi nici atinse, din ce-am auzit. Zboară prin plasele de pescuit, de
parcă ar fi stafii. Poate chiar sunt.
— Straniu, rosti Locke.
— Te obişnuieşti cu ele, după câţiva ani, zise Caldris. Trase iar din pipă şi
lucirea portocalie se înteţi pe moment. Marea de Bronz este un loc al naibii de
straniu, Kosta. Unii spun că ar fi bântuită de Eldreni. Mai toţi spun că este
bântuită, pur şi simplu. Am văzut nişte chestii… Focul Sfintei Corella, arzând
roşu-albăstrui, sus, pe vergi, speriindu-l de moarte pe străjerul de pe catarg. Am
navigat pe mări care păreau din sticlă şi am văzut… un oraş, odată. Acolo jos, nu
glumesc. Cu ziduri şi turnuri din piatră albă. Limpede ca lumina zilei, chiar sub
chila corabiei. În ape care apar pe hărţile noastre ca fiind adânci de-o mie de
stânjeni. Părea adevărat, cum te văd şi cum mă vezi, şi-apoi a dispărut.
— He-he, zâmbi Locke. Te pricepi la asta. Nu trebuie să te joci cu mine,
Caldris!
— Nu mă joc deloc cu tine, Kosta. Caldris se încruntă, iar chipul său căpătă
nişte trăsături sinistre în lumina pipei. Îţi spun doar la ce să te aştepţi. Duhurile-
zburătoare sunt doar începutul. La naiba, duhurile-zburătoare sunt aproape
prietenoase. Sunt nişte chestii pe-acolo pe care nici eu nu mi le-aş putea închipui.
Şi sunt locuri pe unde nici un comandant de vas cu capul pe umeri nu s-ar
aventura. Locuri care sunt… nefireşti, cumva. Locuri care te aşteaptă.
— Aa, rosti Locke, amintindu-şi de primii săi ani deznădăjduiţi, petrecuţi în
locurile vechi şi putrezite din Camorr, şi de nenumăratele clădiri părăginite şi
înfricoşătoare, care păreau să pândească în întuneric ca să înghită copilaşi. Asta
pot să înţeleg şi eu.
— Insulele Vântului-fantomă sunt cele mai rele dintre toate, zise Caldris. De
fapt, sunt doar vreo opt sau nouă insule pe care au pus piciorul oamenii şi de
unde s-au mai şi întors. Dar numai zeii ştiu câte-or mai fi ascunse pe-acolo, prin
neguri, sau ce naiba or mai fi pe ele. Se opri înainte să continue: Ai auzit
vreodată de cele trei colonii de pe Insulele Vântului-fantomă?
— Nu cred, răspunse Locke.
— Ei bine… Caldris trase din nou adânc din pipa sa. La început, au fost trei.
Colonişti din Tal Verrar au ajuns acolo acum vreo sută de ani. Au întemeiat
Portul Risipitorului, Montierre şi Nădejde-de-Arginţi. Portul Risipitorului e încă
acolo, fireşte. E singurul rămas. Montierre se descurca binişor, până când a
izbucnit războiul împotriva Flotei Libere. Risipitorul a fost clădit într-o poziţie
uşor de apărat; Montierre, în schimb, n-a fost. După ce le-am aranjat flota, le-am
făcut o mică vizită. Le-am ars bărcile de pescuit, le-am otrăvit fântânile, le-am
scufundat docurile. Am dat foc la tot ce clădiseră şi după aceea am ars şi cenuşa.
Puteam la fel de bine să ştergem numele de „Montierre‖ de pe hartă. Locul nu
mai merită recolonizat.
— Şi Nădejde-de-Arginţi?
— Nădejde-de-Arginţi, făcu Caldris, coborându-şi glasul, până ce acesta
ajunse o şoaptă. Acum cincizeci de ani, Nădejde-de-Arginţi era mai mare decât
Portul Risipitorului. Pe o altă insulă, mai spre vest. Înfloritor. Arginţii ăia nu mai
erau o simplă nădejde. Trei sute de familii, mai mult sau mai puţin. Orice s-a
întâmplat s-a întâmplat într-o singură noapte. Cele trei sute de familii au…
dispărut, pur şi simplu.
— Au dispărut?
— Au dispărut. Cu toţii. N-a rămas în urmă nimic: nici un leş sau vreun os pe
care să-l ciugulească păsările. Ceva a coborât din dealurile alea, din negura aia
de deasupra junglei; numai zeii pot şti ce-o fi fost, dar i-a luat pe toţi, până la
ultimul.
— Pe focurile iadului!
— Măcar de-ar fi fost aşa, făcu Caldris. Câteva corăbii au dat târcoale pe-
acolo, după ce s-a întâmplat asta. Au găsit o singură corabie din Nădejde-de-
Arginţi, plutind în derivă în larg, de parcă ar fi dat zor să scape de-acolo. Pe ea
au găsit singurele leşuri rămase după ce s-o fi întâmplat. Câţiva marinari. Toţi,
pe catarge, până-n vârf. Caldris oftă. Se legaseră acolo ca să scape de ce-or fi
văzut… şi au fost găsiţi omorâţi cu propriile arme. Chiar şi-acolo unde se aflau s-
au omorât singuri ca să nu dea ochii cu ce venea după ei. Aşa că ascultă la mine,
jupâne Kosta! Caldris făcu un gest către grupul de marinari relaxaţi şi gălăgioşi
care beau şi aruncau la ţintă la lumina globurilor alchimice. Când navighezi pe-o
mare unde se întâmplă porcării de-astea, înţelegi mai bine cât de mult contează
să-ţi faci din corabie un adevărat cămin.

14

— O vorbă, dacă se poate, dom’ căpitan Ravelle.

Trecuse o zi. Aerul era cald încă, iar soarele tot mai dogorea, când nu intra în
nori, însă marea era mai agitată şi vântul mai aspru. Mesagerul Roşu nu era
destul de masiv ca să despice valurile învolburate fără să se cutremure, aşa că
puntea de sub picioarele lui Locke deveni şi mai neprietenoasă.
Jabril (care îşi revenise după sărutul pătimaş al sticlei de vin) şi vreo doi
marinari mai în vârstă se apropiară de Locke, pe când acesta stătea la parapetul
tribordului în după-amiaza târzie, ţinându-se bine şi încercând să pară stăpân pe
situaţie. Locke îi recunoscu pe marinari ca fiind dintre cei care se declaraseră
invalizi la începutul călătoriei; zilele de odihnă şi porţiile mari de mâncare le
prinseseră bine. Locke, ţinând cont de faptul că echipajul nu era atât de mare,
dăduse ordin de curând ca oamenii să primească raţii suplimentare la fiecare
masă. Vestea fusese primită foarte bine.
— Ce îţi trebuie, Jabril?
— Pisici, dom’ căpitan.
Locke simţi un gol în stomac. Cu un efort eroic, izbuti să pară pur şi simplu
nedumerit.
— Ce-i cu ele?
— Am fost pe puntea principală, spuse unul dintre marinari. Ca să dormim. Şi
n-am văzut încă nici o pisică. De obicei jivinele vin să se gudure, să facă
giumbuşlucuri şi caută să se încolăcească pe noi, ca să doarmă mai bine.
— Am întrebat în stânga şi-n dreapta, interveni Jabril. Nimeni n-a văzut nici
măcar o pisică. Nici pe puntea principală, nici aici sus, nici pe puntea inferioară.
Nici măcar în santine. Le ţineţi în cabina dumneavoastră cumva?
— Nu, răspunse Locke, şi în minte îi apăru limpede imaginea celor opt pisici
(inclusiv pisoiul lui Caldris), tolănite, mulţumite, într-o baracă goală, destinată
depozitării armelor, aflată deasupra golfului lor, în Bazinul Navelor de Război.
Opt pisici care se certau şi se încăierau pentru bolurile cu smântână şi farfuriile
cu carne de pui.
Opt pisici care, fără îndoială, încă mai erau tolănite în baraca aia, exact acolo
unde le uitase în noaptea asaltului hotărâtor asupra Stâncii Vântoase. La cinci
zile şi şapte sute de mile în urma lor.
— Pisoi, rosti el repede. Am luat o grămadă de pisoi în călătoria asta, Jabril.
M-am gândit că o corabie cu un nume nou are nevoie şi de pisici noi. Şi pot să-ţi
spun că sunt al naibii de timide… nici eu nu le-am mai văzut de când le-am dat
drumul pe puntea inferioară. Cred că le ia ceva timp să se obişnuiască cu noi. O
să le vedem, cât de curând.
— Am înţeles, să trăiţi! Locke fu surprins să vadă uşurarea de pe feţele celor
trei marinari. E bine de ştiut. Şi-aşa e rău că nu avem femei la bord până ajungem
în Vânturile-fantomă; dacă n-am avea nici pisici, ar fi de-a dreptul cumplit.
— N-am putea tolera o asemenea blasfemie, şopti unul dintre marinarii mai
vârstnici.
— O să lăsăm nişte carne la vedere, noaptea, zise Jabril. O să continuăm să
scotocim pe sub punţi. Vă anunţ eu când găsim vreuna.
— Chiar te rog, făcu Locke.
 Răul de mare nu avea nimic de-a face cu senzaţia bruscă de vomă care îl
cuprinse după ce plecară.

15

În cea de-a cincea seară de la plecarea din Tal Verrar, Caldris purta o discuţie
între patru ochi în cabina lui Locke, cu uşa încuiată.
— Ne descurcăm bine, spuse navigatorul-şef, deşi Locke putea să vadă
cearcănele adânci ca nişte vânătăi de sub ochii acestuia. Bătrânul de-abia dacă
dormise patru ore pe zi de când ieşiseră în larg, neavând încredere să-l lase pe
Locke sau pe Jean la cârmă fără supraveghere. Izbutise, în sfârşit, să pregătească
un navigator secund cumsecade, un om căruia i se spunea Mazucca Chelul, dar
nici măcar acesta nu era încă destul de priceput, aşa că trebuia să-l înveţe puţin
câte puţin în fiecare zi, atunci când îi mai rămâneau câteva minute libere.
Din fericire, restul echipajului se comporta exemplar. Oamenii erau dispuşi să
facă orice muncă, acum, că scăpaseră din temniţă. Găsiseră un aşa-zis tâmplar şi
un croitor de vele cât se poate de bun, iar unul dintre prietenii lui Jabril fusese
ales, cu mult entuziasm, timonier-şef, fiind însărcinat cu calcularea şi împărţirea
prăzii, când avea să vină vremea. Invalizii se întremau cu repeziciune şi câţiva
dintre ei începuseră deja să facă de strajă. Iar oamenii nu se mai adunau să se uite
cu teamă în urma corabiei, ca să vadă dacă îi urmăreşte cineva. Păreau să creadă
că au scăpat de răzbunarea lui Stragos… şi nu se punea problema să li se spună
că n-avea rost să se aştepte la aşa ceva.
— E numai meritul tău, rosti Locke, bătându-l pe umăr pe Caldris. Se mustră
pentru că nu se gândise dinainte ce obositoare va fi călătoria pentru bătrân.
Mazucca trebuia pregătit cât mai repede, iar el şi Jean trebuiau să prindă din zbor
ce apucau, la fel de iute. Chiar şi pe o mare perfectă şi cu un vânt bun în pânze,
n-am fi avut nici o şansă să ajungem până aici fără tine.
— Da, dar vine vreme rea, făcu Caldris. Vreme care o să ne pună la încercare.
La sfârşitul verii, după cum ţi-am mai spus, încep să sufle nişte vânturi care te
pot împinge până-n partea cealaltă a lumii. S-ar putea să avem parte de zile
întregi în care să înfruntăm furtuna cu pânzele lăsate jos şi să vomităm până ce n-
o mai rămâne nici un loc uscat prin cală. Navigatorul-şef oftă, apoi îl privi
întrebător pe Locke. Că tot veni vorba de cală… aud chestii dintre cele mai
ciudate, de-o vreo zi sau două.
— Ce anume?
Locke încercă să pară cât mai nevinovat.
— Păi, n-a văzut nimeni nici o pisică, pe nici una dintre punţi. N-a ieşit nici
una de prin ascunziş, indiferent cu ce le-au momit oamenii: bere, lapte, ouă,
carne. Îşi încruntă sprâncenele, bănuitor. Sunt pisici pe corabie… nu-i aşa?
— A, făcu Locke. Compasiunea pe care o simţise pentru Caldris un moment
mai devreme îl apăsa pe suflet. Ca niciodată, simţi că nu poate să mintă, aşa că se
frecă la ochi şi spuse: A, păi, să vezi… Pisicile sunt bine sănătoase în baraca lor
din Bazinul Navelor de Război, acolo unde le-am lăsat. Iartă-mă!
— Cred că glumeşti, zise Caldris, cu un glas moale, uscat. Hai, nu mă mai
minţi!
— Nu te mint. Locke întinse palmele în faţă şi dădu din umeri. Ştiu că mi-ai
spus că-i important. Doar că… am avut o grămadă de lucruri de făcut în noaptea
aia. Am vrut să le iau, pe cuvântul meu.
— Important? Ţi-am spus că-i important? Ţi-am spus că-i o chestiune de
viaţă şi de moarte, aşa ţi-am spus! Caldris continuă să vorbească în şoaptă,
scoţând un şuierat precum cel făcut de apa aruncată pe cărbuni încinşi. Locke
tresări. Ne-ai pus sufletele în pericol, jupâne Kosta, bietele noastre suflete. Nu
avem femei, pisici şi nici un căpitan adevărat, ţin să-ţi amintesc, şi, colac peste
pupăză, ne mai şi îndreptăm spre o furtună.
— Îmi pare rău, pe cuvânt.
— Pe cuvânt, într-adevăr. Naiba m-a pus să las un nătărău de uscat să-mi
aducă pisici. Ar fi trebuit să las pisicile să-mi aducă un nătărău de uscat! Ele nu
m-ar fi dezamăgit.
— Sunt sigur că atunci când vom ajunge în Portul Risipitorului…
— Când este o presupunere îndrăzneaţă, Leocanto. Pentru că, nu peste mult
timp, echipajul îşi va da seama că pisicile noastre nu sunt doar timide, ci de-a
dreptul închipuite. Dacă vor considera că au murit pur şi simplu, vor presupune
că suntem blestemaţi şi vor părăsi corabia când ajungem la ţărm. În schimb, dacă
absenţa leşurilor puturoase îi va face să ajungă la concluzia că domnul căpitan nu
a adus deloc pisici, o să te spânzure de capătul unei vergi.
— Au!
— Crezi că-mi arde de glumă? O să se răzvrătească. Dacă mai vedem vreo
corabie în zare, trebuie să ne luăm după ea. Trebuie să ne luptăm. Ştii de ce? Ca
să le luăm câteva din afurisitele lor de pisici. Înainte să fie prea târziu. Caldris
oftă înainte să continue, părând, dintr-odată, mai bătrân cu zece ani. Dacă se-
ndreaptă spre noi vreo furtună de sfârşit de vară, o va lua către nord-vest, mai
repede decât ne putem mişca noi. Aşa că va trebui să trecem prin ea, deoarece nu
putem scăpa cu fuga în răsărit. Tot o să ne ajungă din urmă, doar că vom fi deja
istoviţi. O să fac tot ce-mi stă în puteri, dar ai face bine să te rogi pentru un
singur lucru la noapte.
— Ce anume?
 — Să pice pisici din cer.

16

Bineînţeles, nu plouă deloc cu feline miorlăite în noaptea aia şi, când Locke
urcă pe dunetă în dimineaţa următoare, o negură urâtă şi cenuşie se întrezărea la
orizontul de la miazăzi, precum umbra unui zeu mânios. Discul strălucitor al
soarelui, care se înălţa pe cerul altfel senin, făcea doar ca totul să fie şi mai
sinistru. Lăsarea spre tribord a punţii era şi mai pronunţată, iar, dacă încercai să
mergi către babord, era ca şi cum încercai să urci o micuţă colină. Valurile se
izbeau de carenă şi se destrămau, umplând aerul cu miros şi gust de sare.
Jean instruia un grup de marinari la mijlocul corabiei, arătându-le cum să
lupte cu sabia şi cu halebarda, iar Locke dădu din cap cu un aer de cunoscător, de
parcă ar fi surprins toate detaliile instrucţiei şi le-ar fi aprobat. Făcu un tur pe
puntea Mesagerului Roşu, dându-le bineţe marinarilor şi străduindu-se să nu
bage în seamă privirea arzătoare a lui Caldris, pe care o simţea în ceafă.
— Bună dimineaţa, căpitane, mormăi navigatorul-şef, când Locke se apropie
de cârmă.
Caldris arăta oribil în lumina strălucitoare a soarelui: părul şi barba erau şi
mai albe, ochii erau cufundaţi în orbite şi fiecare rid de pe faţa sa părea şi mai
adâncit de mâna zeului care-l cioplise.
— Ai dormit azi-noapte, jupâne Caldris?
— Mi-a fost cu neputinţă, căpitane.
— Trebuie să te mai şi odihneşti.
— Aşa-i, iar corabia trebuie să rămână deasupra apei, din ce-am auzit eu.
Locke oftă, se întoarse cu faţa spre proră şi privi cerul tot mai întunecat de la
miazăzi.
— O furtună de sfârşit de vară, pare-mi-se. Am văzut câteva la viaţa mea.
Vorbi cu glas tare şi cu nepăsare.
— În curând o să mai vedeţi una, căpitane.
Locke îşi petrecu după-amiaza făcând evidenţa proviziilor din magazia
principală, cu Mal pe post de scrib, trăgând liniuţe pe o tăbliţă de ceară. Îşi croiră
drum printr-o pădure de cărnuri puse la sărat în saci de pânză, atârnate de
grinzile din magazie şi legănându-se uşor, în ritmul corabiei. Cala era deja jilavă,
deoarece era locuită acum de membrii echipajului; cei care preferaseră să doarmă
în aer liber, sub teugă, renunţaseră la asta, acum, că se apropia vremea rea. Locke
era sigur că simte miros de pişat; cuiva îi era fie prea lene, fie prea frică să se
caţere şi să folosească frânghiile pentru uşurare. Lucrurile puteau să se
înrăutăţească.
Pe la patru după-amiaza, întregul cer se preschimbă într-o cascadă de pâclă
gri. Caldris, prăbuşit lângă catarg, într-unul dintre scurtele sale momente de
odihnă (timp în care Mazucca Chelul şi un alt marinar aveau grijă de cârmă),
ordonă să se îndrepte pânzele şi să se împartă felinarele din magazia de furtună.
Jean şi Jabril luară câţiva oameni cu ei şi coborâră sub punte, ca să se asigure că
încărcătura şi echipamentul erau puse bine. Un cheson de arme descuiat sau un
butoi nefixat într-o corabie surprinsă de furtună îl puteau trimite pe vreun
marinar nefericit la o întâlnire timpurie cu zeii.
După cină, la insistenţele lui Caldris, Locke le ordonă marinarilor care se
serviseră din rezerva de tutun a vasului să-şi fumeze ultima ţigară, până avea să li
se spună altminteri. Nu se mai putea permite foc la bord, nicăieri; felinarele
alchimice aveau să asigure toată lumina necesară, şi oamenii aveau să folosească
fundul vetrei sau, şi mai probabil, aveau să mănânce mâncare rece. Locke le
făgădui o jumătate de raţie de vin în plus pentru nopţile cele mai grele.
O întunecime timpurie acoperise cerul, când Locke şi Jean prinseră primul
răgaz ca să bea ceva în cabina de la pupă. Locke trase obloanele peste ferestrele
de la pupa şi compartimentul păru mai mic ca niciodată. Locke aruncă o privire
asupra presupusului confort oferit de simbolul autorităţii lui Ravelle: un hamac
căptuşit lângă peretele dinspre babord, două scaune, sabia şi cuţitele, prinse de
perete cu nişte cleme de furtună. „Masa‖ lor era de fapt o scândură pusă peste
cufărul lui Locke. Însă, oricât de jalnică ar fi fost cămăruţa asta, ea părea de-a
dreptul princiară în comparaţie cu măreţele cămări ocupate de Jean şi de Caldris
sau cu felul în care oamenii păreau să se îngroape în rogojinile de pânză şi-n
provizii, pe puntea principală.
— Îmi pare-atât de rău că am uitat de pisici! făcu Locke.
— Ar fi trebuit să-mi aduc eu aminte, zise Jean.
Nu spuse nici un cuvânt despre faptul că avusese destulă încredere în Locke
ca să nu-şi mai bată şi el capul în privinţa asta. O fi încercat Jean să fie politicos,
dar Locke simţea golul din stomac tot mai abitir.
— Nu, vina este numai a mea, rosti Locke, sorbind din berea caldă. Eu sunt
căpitanul afurisitei de corăbii.
— Nu te mai umfla atâta-n pene! Jean se scărpină pe burtă, care se micşorase
simţitor, faţă de cum fusese, graţie activităţii sale recente. Îi dăm noi de cap,
cumva. La naiba, dacă o să trecem câteva zile printr-o furtună, oamenii n-o să
aibă timp să-şi facă alte griji decât cum şi cât de tare să se scape în pantaloni.
— Hmmm. Furtună. Un prilej nemaipomenit pentru ca unul dintre noi o
greşească şi să se facă de râs în faţa oamenilor. Şi-ăla cred că o să fiu eu.
— Mai lasă-ncolo gândurile astea negre! Jean rânji. Caldris ştie ce face. O
scoate el la capăt cumva.
Deodată, se auzi o bufnitură la uşa cabinei. Locke şi Jean săriră de pe scaune,
iar Locke ţâşni spre armele sale. Jean strigă:
— Ce se întâmplă?
— Kosta, se auzi un glas slab, urmat de un zăngănit uşor, ca şi cum cineva
încerca să apese clanţa, dar nu reuşea. Jean deschise uşa chiar când Locke îşi
prindea sabia la cingătoare. Caldris stătea pe treapta de jos a scării tambuchiului,
sprijinindu-se de cadrul uşii şi clătinându-se pe picioare. Lumina gălbuie din
cabina lui Locke dezvăluia starea jalnică în care se afla: avea ochii roşii, aproape
daţi peste cap, gura căscată şi pielea ca de ceară, lucind de sudoare.
— Ajutor, Kosta, îngăimă el, şuierând de-a dreptul înfiorător.
Jean îl apucă şi îl sprijini.
— La naiba, mormăi el. Nu-i doar obosit, Leo… căpitane. Are nevoie de-un
doftor!
— Ajutor… Kosta, gemu navigatorul-şef.
Se apucă cu mâna dreaptă de antebraţul stâng şi-apoi o duse la piept. Strânse
ochii şi se cutremură.
— Să mă ajuţi? Locke puse o mână sub bărbia lui Caldris; pulsul omului era
rapid şi neregulat. Cum adică… să mă ajuţi?
— Nu. Caldris se schimonosi de concentrare, cu răsuflarea întretăiată.
Kosta… ajută… mă!
— Întinde-l pe masă, spuse Jean, şi împreună cu Locke îl împinseră pe spate
pe bătrân.
— Zeii să ne apere şi să ne păzească! murmură Locke. Să fie oare otrava? Eu
nu simt nimic diferit.
— Nici eu, rosti Jean. Cred că… cred că are o criză de inimă. Am mai văzut
aşa ceva. Rahat! Dacă îl putem calma cumva, poate dacă l-am face să bea ceva…
Însă Caldris gemu din nou, îşi încleştă mâinile la piept şi se cutremură.
Mâinile îi alunecară, fără vlagă. O ultimă răsuflare întretăiată îi ieşi pe gură, iar
Locke, îngrozit, îi apăsă gâtul cu degetele de la ambele mâini.
— Nu mai are puls, şopti el.
Un răpăit uşor pe tavanul cabinei, din ce în ce mai intens, le atrase atenţia că
primele picături de ploaie începuseră să se abată asupra corabiei. Ochii lui
Caldris, pironiţi pe tavan, erau sticloşi şi lipsiţi de viaţă.
— Rahat! exclamă Jean.
 CARTEA II

CĂRŢILE DIN MÂNECĂ

„Jucătorii joacă exact aşa cum iubiţii

fac dragoste şi beţivii beau…
orbeşte şi de nevoie,
subjugaţi de o forţă irezistibilă.‖

Jacques Anatole Thibault

 CAPITOLUL OPT

Sfârşitul verii

Apă întunecată în jurul prorei, apă în părţi, apă în aer, căzând, asemenea unor
alice de plumb, pe mantaua impermeabilă a lui Locke. Ploaia părea că vine mai
întâi dintr-o parte, apoi din alta, nemulţumindu-se să cadă drept, în timp ce
Mesagerul Roşu se balansa, înainte şi înapoi, în ghearele cenuşii ale furtunii.
— Jupâne Valora! Locke apucă strâns frânghiile de siguranţă din jurul
catargului principal, care fuseseră legate pe întreaga punte, şi răcni spre
tambuchiul punţii principale: Câtă apă este în puţ?
Răspunsul lui Jean veni câteva momente mai târziu:
— Două picioare!
— Foarte bine, jupâne Valora!
Locke prinse cu coada ochiului privirea lui Mazucca Chelul, care-l fixa, şi îşi
înăbuşi un sentiment de nelinişte. Ştia că moartea neaşteptată a lui Caldris, cu o
zi înainte, fusese luată de echipaj drept un semn dintre cele mai rele; bombăneau
acum pe faţă despre femei şi pisici, iar centrul întregii lor atenţii nemiloase era
un anumit Orrin Ravelle, al cărui statut de căpitan şi salvator se destrăma
încontinuu. Locke se întoarse către cârmaci şi îl văzu scrutând din nou ploaia
tăioasă, părând absorbit de datoria sa.
Doi marinari cu mantale stăteau la a doua cârmă, în spatele lui Mazucca; pe
mare, controlul anevoios al cârmei putea cu uşurinţă scăpa din mâna unui singur
om. Feţele lor erau umbre întunecate sub glugi; nici ei nu aveau vreun cuvânt
bun pentru Locke.
Vântul şuiera printre funiile şi vergile de deasupra; majoritatea pânzelor
fuseseră bine strânse. Continuau să se îndrepte vag către sud-vest, împinşi doar
de gabierele complet terţarolate. Erau atât de înclinaţi spre tribord, încât
Mazucca şi ajutoarele sale nu puteau sta, pur şi simplu, lângă timonele lor.
Marea învolburată le solicita permanent concentrarea, într-un efort epuizant de a
ţine corabia în echilibru; şi marea continua să se dezlănţuie.
Un talaz de apă cenuşiu-verzuie se prăvăli peste degetele goale ale lui Locke
şi acesta trase aer în plămâni; îşi abandonase cizmele, întrucât simţea mai bine
solul cu picioarele descălţate. Locke privi cum apa, oaspete nedorit, dar insistent,
mătură puntea, înainte de a se scurge prin găurile de drenaj şi de a se strecura pe
la marginile pânzelor de furtună ce astupau grătarele trapelor. Într-adevăr, apa
era caldă, însă aici, în inima întunecată a furtunii, cu vântul asemenea unor cuţite
în aer, imaginaţia sa o făcea să pară rece.
— Dom’ căpitan Ravelle!
Jabril se apropia, de-a lungul parapetului babord, ţinând o lampă de furtună în
mâna neagră ca noaptea.
— Poate că ar fi fost bine să coborâm afurisiţii ăia de arbori zburători încă de-
acum câteva ore, strigă el.
De când se sculase Locke în acea dimineaţă, Jabril îi servise de cel puţin şase
ori dojeni şi aluzii, fără să fi fost întrebat. Locke privi în sus, către vârfurile
trinchetului şi al catargului principal, aproape pierdute în negura învolburată de
deasupra.
— M-am gândit la asta, Jabril, dar nu mi s-a părut necesar.
Din câte citise Locke pe undeva, chiar şi fără ca pânzele să fluture pe vergile
lor, pe timp de furtună, vânturile cumplite puteau transforma arborii zburători în
pârghii nedorite sau chiar puteau fi pierduţi peste bord, când vasul sălta şi se
înălţa. Fusese prea ocupat ca să se gândească să le coboare.
— O să pară al naibii de necesar dacă vor cădea şi vor târî după ele şi alte
părţi din greement!
— Poate că o să pun să le coboare, în ceva timp, Jabril, dacă voi considera de
cuviinţă.
— Dacă vei considera de cuviinţă? Jabril îl privi cu gura căscată. Ţi-ai pierdut
minţile, Ravelle? Trebuia deja să-i coborâm acum câteva ore; acum e nevoie
disperată de oameni prin alte părţi, iar afurisita de vreme s-a stârnit! Am putea să
încercăm să le coborâm doar dacă vasul e în pericol… însă, blestemat să fiu, s-ar
putea să fie în pericol, cât de curând! N-ai mai fost niciodată atât de departe în
larg, pe Marea de Bronz, dom’ căpitan?
— Da, bineînţeles c-am fost. Locke transpira sub manta. Dacă ar fi ştiut cât de
priceput era Jabril la navigat, poate că i-ar fi lăsat în seamă aceste detalii, însă
acum era prea târziu, iar o parte din incompetenţa sa fusese dată în vileag. Iartă-
mă, Jabril! Caldris mi-era prieten bun. Pierderea lui m-a răvăşit un pic!
— Nu zău! Aşa cum pierderea afurisitei ăsteia de corăbii ne-ar putea răvăşi un
pic mai mult pe toţi, domnule. Jabril se întoarse, ca să-şi continue drumul de-a
lungul parapetului babord, apoi, după câteva secunde, se răsuci din nou către
Locke. Dumneata şi cu mine ştim amândoi al naibii de bine că nu-i nici o
afurisită de pisică la bord, Ravelle!
Locke lăsă capul în jos şi se agăţă de artimon. Era prea mult să spere că
Mazucca şi ajutoarele care se aflau în spatele lui nu auziseră asta. Dar,
bineînţeles, când privi către ei, aceştia nu ziseră şi nu arătară nimic, privind
foarte atenţi furtuna din faţa lor, de parcă şi-ar fi propus să-l ignore cu totul.

Pe punţile inferioare era un coşmar. Pe prima punte, cel puţin, te puteai

orienta după catarge şi după marea zbuciumată, dar aici jos, în mirosul învăluitor
de sudoare, urină şi vomă, înşişi pereţii zgâlţâiţi păreau că se înclină şi se clatină
după toanele lor duşmănoase.
Şuvoaie de apă cădeau prin tambuchiuri şi grătare, în ciuda precauţiilor luate
de echipaj. Mugetul înăbuşit al vântului răsuna pe puntea principală şi zăngănitul
pompelor urca dinspre puntea inferioară de dedesubt.
Aceste pompe erau mecanisme verrare de foarte bună calitate, în stare să
scoată apa şi să o arunce peste bord destul de repede, însă, cu valuri ca acestea,
era nevoie de schimburi de câte opt oameni, iar munca era istovitoare. Chiar şi
un echipaj perfect sănătos ar fi considerat-o o îndeletnicire împovărătoare; pentru
băieţi, era ghinion pur faptul că prea puţini dintre ei ieşiseră din închisoare cât de
cât întregi.
— Apa urcă, dom’ căpitan, spuse un marinar, pe care Locke nu-l putu
recunoaşte în bezna aproape totală. Capul acestuia se iţi prin tambuchiul punţii
inferioare. Trei picioare în puţ. Aspel zice că trebuie să fie vreo cusătură crăpată
pe undeva; zice ca are nevoie de oameni pentru o echipă de reparaţii.
Aspel era aşa-numitul dulgher al corabiei.
— Îi va avea, spuse Locke, deşi habar n-avea de unde să-i scoată.
Zece aveau sarcini importante pe punte, opt la pompe… şi ăştia, foarte
aproape de schimbul de tură. Şase sau şapte încă prea slăbiţi să servească la
altceva decât ca simplu balast. O echipă în cala punţii inferioare, cu Jean, fixând
din nou poloboacele cu mâncare şi apă, după ce trei dintre ele se desfăcuseră şi
se spărseseră. Opt încercând să doarmă pe puntea principală, câţiva paşi mai
încolo, după ce fuseseră în picioare toată noaptea. Doi cu oasele rupte, încercând
să-şi amorţească durerea cu ajutorul unei porţii de vin neautorizate. Schema
rudimentară a carturilor lor fusese dată peste cap de furtună şi Locke făcu
eforturi să-şi ţină sub control un junghi ascuţit de panică.
— Adu-l pe jupân Valora de pe puntea inferioară, spuse el, într-un sfârşit.
Spune-i că el şi oamenii lui se pot ocupa de provizii după ce-i dau o mână de
ajutor lui Aspel.
— ’nţeles, domnule!
 — Căpitane Ravelle!
Alt strigăt se auzi de jos, în timp ce primul marinar dispăru, şi Locke se aplecă
peste tambuchi să răspundă:
— Ce-i?
— Timpul nostru la afurisitele astea de pompe, domnule! Nu putem păstra
blestematul ăsta de ritm la nesfârşit. Avem nevoie de pauză. Şi de mâncare!
— Le veţi avea pe amândouă, spuse Locke, în numai zece minute.
Deşi, de unde, iarăşi, nu ştia; toate alternativele lui erau bolnave, rănite,
epuizate sau prinse cu alte treburi. Se răsuci, ca să se întoarcă pe punte. Putea
schimba între ei cartul de pe punte cu oamenii de la pompe; chestie care nu va
bucura nici unul dintre grupuri, însă care ar putea ţine corabia în afara unui
dezastru total pentru încă vreo câteva ore preţioase.

— Cum adică, nu ai întors clepsidrele?

— Căpitane Ravelle, domnule, să-mi fie-a naibii cu iertare, dar n-am avut
timp să întoarcem clepsidrele, nici să mai avem grijă de jurnal de… la naiba,
cred că nici nu pot să spun de când. De ceva vreme deja.
Mazucca Chelul şi ajutorul său păreau că se agaţă de timonă ca să-şi salveze
pielea mai degrabă decât ca să cârmească vasul. Două echipe de câte doi erau la
timone; aerul era o isterie… vântul mugea şi ploaia şfichiuia. Valurile, cu creste
de douăzeci de picioare şi mai bine, se izbeau în prora, iar şi iar, înspumând
puntea şi scurgându-se peste gleznele lui Locke. Într-un sfârşit, fuseseră siliţi să
abandoneze direcţia spre sud şi acum erau întorşi complet spre vest, în faţa
vântului, împinşi doar de o singură trincă de furtună. Mânară astfel, iar şi iar,
printre valurile înalte cât o casă.
Locke prinse cu coada ochiului o străfulgerare galbenă, fâlfâitoare… un
felinar de furtună fu luat de vânt şi dispăru peste bord; curând, el va stârni
curiozitatea peştilor din adâncuri.
Locke se săltă peste habitaclu şi răsfoi paginile jilave ale jurnalului
comandantului; ultima înregistrare era:

3h după-amiaza 7 Festal 78 Morgante s/sv 8 noduri

fie ca Iono să cruţe aceste suflete

Locke nu-şi putea aminti când simţise ultima oară că ar fi ora trei după-
amiaza. Furtuna întunecase miezul amiezii, era beznă ca în gâtlejul unui rechin,
iar pocniturile fulgerelor iluminau nefiresc ceea ce ar fi putut fi o oră târzie de
seară. Ştiau tot atât de puţin ce oră era, pe cât ştiau unde se află.
— Cel puţin ştim că suntem undeva pe Marea de Bronz, ţipă el peste toată
gălăgia. O să scăpăm în curând de mizeria asta şi atunci o să facem măsurători,
să ne stabilim latitudinea.
Numai de-ar fi fost atât de simplu de făcut pe cât era de spus! Frica şi
epuizarea îi ameţiseră simţurile lui Locke; universul era cenuşiu şi se învârtea în
toate direcţiile, iar el îşi vomitase ultima cină rece pe undeva pe lângă parapet…
zeii mai ştiau când. Cu ore în urmă, probabil. Dacă Magii-Juruiţi ar fi apărut pe
punte în acea clipă şi s-ar fi oferit să folosească magia pentru a scoate corabia la
liman, Locke ar fi fost în stare să le sărute şi picioarele.
Deodată, se auzi un zgomot înfiorător deasupra; un pocnet exploziv, urmat de
şuieratul tremurător al unui odgon rupt biciuind aerul. Câteva secunde mai târziu,
se auzi un trosnet şi mai puternic, apoi un plici-plici-plici, asemenea unei cravaşe
muşcând din carne.
— Atenţie deasupra! urlă Jabril de undeva, din faţă; izbitura unui alt val
zgâlţâi corabia şi pe Locke în acelaşi timp. Această pierdere a echilibrului îi
salvă viaţa lui Locke. O umbră se abătu peste umărul său stâng, în timp ce el
alunecă pe puntea udă, scuipând apă. Urmară un trosc, ţipete şi o întunecime
neaşteptată, pe când „ceva‖ neted şi moale îl învălui.
Vela! Locke împinse pânza la o parte, încercând să iasă de sub ea. Nişte mâini
puternice îl apucară de braţe şi îl săltară în picioare. Era Jean, care se ţinea strâns
de parapetul tribord al dunetei.
În cădere, Locke alunecase câteva picioare spre dreapta. Bolborosind
mulţumiri, se întoarse să vadă exact lucrul de care se temea.
Arboretul zburătorului mare se rupsese. Cablurile care-l fixau fuseseră rupte
de vreo pală de vânt sau de freamătul corabiei. Se prăbuşise în faţă, desfăcând şi
târând, în cădere, vela de pe vergile ei, înainte ca un morman de greement
încâlcit să-l tragă din nou înapoi, ca pe un pendul suspendat deasupra punţii.
Vela acoperise timonele, iar cei patru oameni care le mânuiseră mai devreme nu
erau de văzut pe nicăieri. Locke şi Jean se repeziră în acelaşi timp, croindu-şi
drum peste pânza udă şi printre frânghiile rupte, în timp ce, în jurul lor, ploua cu
bucăţele de resturi. Locke simţea deja corabia mişcându-se sub ei într-un mod
nesănătos. Trebuia numaidecât pusă mâna pe timone şi îndreptată cârma.
— Tot echipajul! strigă Locke, cu toată convingerea de care dispunea.
— Toată lumea pe punte! Toată lumea, să salvăm corabia!
Proptindu-se în arborele mare, Jean se împinse în verga arboretului căzut,
lăsând să-i scape un urlet de epuizare totală. Lemn şi pânză se mişcară, apoi se
prăbuşiră pe punte. O parte din cavilele celor două timone fuseseră făcute
bucăţele, dar timonele în sine erau considerabil intacte. În spatele lor, Locke îl
putu vedea acum pe Mazucca Chelul ridicându-se încet pe picioare; alt om era
întins pe punte, cu creştetul sfărâmat.
— Apucaţi timona, urlă Locke, privind în jur după ajutor. Apucaţi afurisita de
timonă!
Se trezi cu Jabril lipit de el.
— Căpitane, îi urlă Jabril drept în nas, o să cădem în valuri!
„A, bun, gândi Locke, cel puţin acum ştiu ce înseamnă asta.‖ Îl îmbrânci pe
Jabril către timone şi o înşfăcă pe cea de lângă Jean.
— Cârma la babord, tuşi Locke, sigur măcar de atâta lucru.
Gemând de încordare, el şi Jean se chinuiră să îndrepte timona în direcţia cea
bună. Mesagerul Roşu aluneca înclinat, cu bordul sub vânt, în jgheabul dintre
valuri; în câteva clipe, corabia va fi cu flancul spre valuri şi totul va fi pierdut.
Un val întunecat, de o forţă neobişnuită, năvăli peste copastia tribordului,
acoperindu-i pe toţi cu apă, ca o anticipare a eşecului ce-i aştepta.
Însă rezistenţa timonei slăbi când Jabril îşi făcu loc în spatele lor şi trase şi el;
peste câteva secunde, i se alătură şi Mazucca şi, centimetru după centimetru,
Locke simţi cum pupa corabiei reveni către babord, până când prova ei începu iar
să despice valurile. Îşi făcură timp să contemple dezastrul pe care-l produsese în
greement catargul răsturnat.
Oamenii ţâşneau prin tambuchiurile punţii, forme neomeneşti în lumina
dănţuitoare a felinarelor de furtună. Un fulger sfâşie întunericul de deasupra lor.
Ordine erau date de către Locke şi Jean, şi Jabril, fără ca vreunuia să-i pese cine
era cel mai mare în funcţie. Minutele păreau ore, iar orele – zile. Se zbătură din
răsputeri, într-o eternitate de haos cenuşiu, îngheţaţi, epuizaţi şi înfricoşaţi, între
vânturile care şuierau deasupra şi apele care bubuiau dedesubt.

— Căpitane, trei picioare de apă în puţ, şi continuă să crească.

Aspel dădu raportul cu un bandaj încropit în jurul capului… o mânecă de la
cămaşa cuiva, smulsă fără menajamente din veşmântul original.
— Foarte bine, spuse Locke, ţinându-se de arborele mare, aşa cum făcuse
Caldris cu câteva zile înainte. Fiecare încheietură şi muşchi din corpul lui Locke
protestau; se simţea ca o păpuşă de cârpă umplută cu sticlă spartă şi mai era şi ud
leoarcă. Dar nu era cu nimic diferit de ceilalţi supravieţuitori de pe Mesagerul
Roşu. Cum spusese Lanţuri odată, faptul că simţi cum ai vrea cu disperare să
mori e însăşi dovada că mai ai ceva până s-ajungi acolo. Furtuna de sfârşit de
vară se transformase într-o fâşie întunecată care dispărea încet pe orizontul din
nord-vest; îi scuipase afară câteva ore mai devreme. Aici valurile erau de doi
metri şi cerul era încă gri-cenuşiu, dar, după furtună, asta era un paradis. Lumina
sinistră care răzbea de sus era destul de puternică pentru ca Locke să-şi dea
seama că, de bine, de rău, era încă zi.
Cercetă cu privirea talmeş-balmeşul de pe punte; coarde de salvare şi resturi
de greement erau încâlcite peste tot. Bucăţi de velă fâlfâiau în vânt şi marinarii se
împiedicau în palanul şi muflele căzute, înjurând în timp ce treceau mai departe.
Erau un echipaj de fantome, cu priviri rătăcite şi stângaci, din pricina oboselii. La
teugă, Jean făcea eforturi să prepare prima lor masă caldă după o pauză ce părea
o eternitate.
— La naiba! mormăi Locke. Scăpaseră, dar nu fără să plătească: trei căzuţi
peste bord, patru răniţi grav, doi morţi, cu Caldris. Mirlon, bucătarul, se afla la
timonă în clipa în care arboretul zburătorului mare se prăbuşise peste el,
asemenea unei suliţe divine, şi îi sfărâmase ţeasta.
— Nu, căpitane, spuse Jabril din spatele lui. Nu dacă le facem orânduielile.
— Ce? Locke se răsuci, buimac… Brusc, îşi aminti: Ah, da, bineînţeles.
— Cei căzuţi, căpitane, spuse Jabril, pronunţând de parcă ar fi vorbit unui
copil. Cei căzuţi ne vor bântui punţile şi nu se vor odihni în pace până ce nu le
facem rânduielile cum se cuvine.
— Da, zise Locke. Hai s-o facem.
Caldris şi Mirlon erau întinşi lângă tambuchiul de trecere de la babord,
înfăşuraţi în pânze. Nişte pachete şterse la culoare, legate cu frânghii gudronate,
aşteptându-şi expedierea finală. Locke şi Jabril îngenuncheară lângă ei.
— Spune cuvintele, Ravelle, şopti Jabril. Măcar atât poţi face pentru ei. Să le
trimiţi sufletele jos, la Tatăl Aducător-de-furtuni, şi să le dai pacea.
Locke privi ţintă cele două cadavre înfăşurate şi o nouă durere îi împunse
inima. Aproape doborât de oboseală şi ruşine, îşi luă capul în mâini şi reflectă
rapid.
Prin tradiţie, căpitanii corăbiilor puteau fi numiţi preoţi mireni ai lui Iono, cu
un minimum de învăţătură la orice templu al Părintelui Apelor care Înşfacă.
Astfel, pe mare, ei puteau să spună rugăciuni, să încheie căsătorii şi chiar să dea
ultima binecuvântare. Locke ştia câte ceva despre ritualul intern al Templului lui
Iono, însă nu fusese târnosit în serviciul lui Iono. El era preot al Paznicului
Strâmb, iar aici, pe mare, la mii de mile în interiorul tărâmului lui Iono, pe o
corabie deja blestemată pentru că poruncile Lui fuseseră nesocotite… Locke nu
vedea nici o cale pentru a le da acestor oameni pacea lui Iono, fie ea în cer sau în
iad. Din respect pentru sufletele lor, va trebui să invoce singura autoritate pe
lângă care avea vreo influenţă.
 — Paznicule Strâmb, Cel de-al Treisprezecelea Făr’ de Nume, slujitorul tău te
cheamă. Aşterne-ţi privirea peste trecerea acestui om, Caldris bal Comar, slujitor
al lui Iono, ce-a jurat să fure mărfuri sub steag roşu, având, astfel, un colţ în
împărăţia ta…
— Ce faci? şuieră Jabril, apucându-l pe Locke de braţ.
Locke îl dădu la o parte.
— Singurul lucru pe care-l pot face, spuse Locke. Singura binecuvântare
adevărată pe care le-o pot da acestor oameni, pricepi? Şi, la naiba, să nu mă mai
întrerupi! Se aplecă din nou, atingând corpul înfăşurat al lui Caldris. Îl dăm pe
acest om, trup şi spirit, regatului fratelui tău Iono, puternicul stăpân al mării.
Locke socoti că puţină linguşire nu strica niciodată, în situaţii ca astea. Ajută-l.
Poartă-i sufletul către Ea, cea care ne judecă pe toţi. Ne rugăm pentru aceasta, cu
inimile pline de speranţă.
Locke îi făcu semn lui Jabril să-l ajute. Bărbatul cel voinic rămase tăcut ca un
peşte, în timp ce ridicară împreună corpul lui Caldris şi îl aruncară peste bord.
Înainte măcar să audă pleoscăitul, Locke se întoarse la celălalt pachet învelit în
pânză.
— Paznicule Strâmb, Protector al Hoţilor, slujitorul tău te cheamă. Aşterne-ţi
privirea peste trecerea acestui om, Mirlon, slujitor al lui Iono, care-a jurat să fure
mărfuri sub steag roşu, având, astfel, un colţ în împărăţia ta…

Revolta începu în dimineaţa următoare, în timp ce Locke dormea buştean în

hamacul său, purtând încă hainele ude care îl însoţiseră prin furtună.
Fu însă trezit de zgomotul făcut de cineva care trântise uşa şi trăsese zăvorul.
Cu ochii împăienjeniţi şi cu respiraţia tăiată de zăpăceală, aproape căzu din
hamac şi trebui să-şi folosească cufărul ca să se ridice, nesigur, în picioare.
— Înarmează-te, spuse Jean, depărtându-se de uşă, cu ambele securi în mână.
Avem o problemă.
Informaţia îl trezi cu totul şi destul de brusc pe Locke. Îşi prinse în grabă
centura sabiei, observând cu satisfacţie că obloanele grele ale ferestrelor de la
pupa erau încă trase. Lumina se strecura înăuntru pe la margini; era deja ziuă? Pe
zei, dormise întreaga noapte într-o clipită, şi fără vise.
— Sunt unii acolo care, ăăă, nu sunt prea mulţumiţi de mine, nu-i aşa?
— Nici unul dintre ei nu e mulţumit de noi.
— Cred că sunt mai degrabă furioşi pe mine decât pe tine. Cred că tu încă ai
mai avea şanse să devii unul de-al lor; mie-mi vor capul, iar tu poţi spune că te-
am păcălit şi pe tine, cum i-am păcălit pe ei. Scoate-mă, la ei. Încă ai mai putea
duce planul la bun sfârşit şi să obţii antidotul de la Stragos.
— Eşti nebun?
Jean îi aruncă o căutătură cruntă lui Locke, dar nu se dădu din uşă.
— Eşti un tip ciudat, frăţioare. Tulburat, Locke privi lung spada sa de ofiţer
de marină verrar; în mâinile sale, aceasta nu va fi nimic altceva decât ce era în
acest moment, băgată în teaca sa… un obiect de colecţie. Mai întâi, ai vrut să te
pedepseşti pentru o vină care nu era a ta, iar acum nu mă laşi să te scot dintr-o
încurcătură în care-am intrat numai din cauza mea.
— Cine naiba te crezi, să-mi dai mie lecţii, Locke? Mai întâi, insişti să rămân,
în ciuda belelelor în care te bag, iar acum îmi ceri să te trădez, ca să ies eu bine?
Du-te naibii! Eşti nebun de legat, e ca şi cum cineva a turnat în tine zece halbe de
nebunie, când tu n-ai minte decât de-o halbă.
— Asta e valabil pentru amândoi, Jean. Locke zâmbi fără voie; era ceva
revigorant în faptul de a se întoarce la un soi de pericol familiar, după răutatea
indiferentă a furtunii. Deşi tu eşti mai degrabă o carafă decât o halbă. Ştiam că n-
o să accepţi.
— Al naibii de bine zis.
— Îţi spun, mi-ar fi plăcut să-i vedem faţa lui Stragos, când i-am fi făcut orice
aveam de gând să-i facem, spuse Locke. Şi mi-ar fi plăcut să ştiu cum e, când ar
fi venit momentul.
— Păi, zise Jean, dacă tot e să ne punem dorinţe, eu aş fi vrut să am un milion
de solari şi un papagal care vorbeşte Therina Tronului. Dar nu o să le am, dacă
mă înţelegi…
— Poate este deja destul faptul că asta îi dă peste cap lui Stragos micul lui
plan desăvârşit.
— Ei, Locke. Jean oftă şi vocea i se îmblânzi: Poate că vor vrea să vorbim
mai întâi. Şi dacă vor vrea să vorbească cu tine, cu mintea pe care o ai, s-ar putea
să mai avem o şansă.
— Fără îndoială, eşti singurul om de pe corabia asta care încă mai are
încredere în ceva din ceea ce fac, suspină Locke.
— Ravelle!
Strigătul venea de pe scara tambuchiului.
— N-ai omorât încă pe nici unul dintre ei, nu, Jean?
— Nu, nu încă.
— Ravelle! Ştiu că eşti înăuntru şi ştiu că mă auzi!
Locke păşi către uşa cabinei şi răspunse:
— Eşti nemaipomenit de inteligent, Jabril! Câtă precizie, mi-ai luat urma până
la cabina în care am dormit profund şi neîntors toată noaptea. Cine ţi-a vândut
pontul?
— Avem toate arbaletele, Ravelle!
— Ah, la naiba! făcu Locke. Aţi deschis magaziile de arme, deci. Speram că
am putea avea una dintre revoltele alea vesele, cu dans, sau poate o revoltă în
care să se lase cu cântece şi jocuri de cărţi, ştii?
— Suntem treizeci şi doi care încă ne mai putem mişca, Ravelle! Voi doi
acolo, înăuntru, fără mâncare, fără apă… corabia e a noastră. Cât timp vă
închipuiţi c-o să rămâneţi acolo?
— E plăcut aici, răcni Locke. Avem un hamac, o masă, vedere frumoasă la
pupa… o uşă mare între noi şi voi, ceilalţi…
— O uşă pe care-o putem sparge în orice moment, şi ştii asta. Jabril îşi coborî
vocea; un scârţâit venit de pe scara tambuchiului îi dădu de înţeles lui Locke că
acesta venise chiar lângă uşă. Eşti bun de gură, Ravelle, dar vorbăria nu face doi
bani împotriva a zece arbalete şi douăzeci de săbii.
— Nu sunt singur aici, Jabril.
— Da. Şi, crede-mă, nici unul dintre noi nu ar vrea să dea piept cu jupân
Valora; nu când e vorba de un patru-la-unu. Dar avantajul nostru e mai mare de-
atât. Cum am zis, am pus mâna pe toate arbaletele. Dacă vă împotriviţi să ieşiţi, o
să facem ceea ce-i nevoie ca să vă scoatem.
Locke îşi muşcă interiorul obrazului, cugetând.
— Mi-ai jurat credinţă, Jabril. Credinţă faţă de căpitanul tău! După ce v-am
redat viaţa.
— Toţi am jurat credinţă, şi am vorbit serios, însă tu nu eşti ce-ai spus că eşti.
Nu eşti ofiţer de marină. Caldris, el era cu adevărat aşa ceva, zeii să-l odihnească,
însă tu nu ştiu ce naiba eşti. Ne-ai amăgit, aşa că jurământul nu mai e valabil.
— Înţeleg. Locke cumpăni un moment, îşi pocni degetele, apoi continuă: Deci
v-aţi fi respectat jurământul dacă eu eram… ăăă, ce-am pretins că sunt?
— Da, Ravelle. La naiba că l-am fi respectat.
— Te cred, spuse Locke. Cred că nu ţi-ai fi încălcat jurământul, Jabril. Aşa că
am o propunere. Jerome şi cu mine vrem să ieşim paşnic din cabină. Vom veni
sus, pe punte, şi vom discuta. Vom fi încântaţi să vă auzim doleanţele, până la
cea din urmă. Şi vom rămâne cu mâinile goale, dacă juri că ne garantezi măcar
asta. Că ajungem teferi pe punte şi că vom avea o discuţie sinceră. De ambele
părţi.
— N-o să fie nici o „ascultare de doleanţe‖, Ravelle. O să fim noi care o să vă
spunem vouă cum se vor petrece lucrurile.
— Cum doreşti, spuse Locke. Zi-i cum vrei. Jură-mi că ajungem teferi pe
punte şi o facem. Ieşim chiar acum.
Preţ de câteva secunde, Locke ciuli urechea, să audă ceva de pe scara
tambuchiului. În sfârşit, Jabril vorbi.
— Ieşiţi cu mâinile goale, spuse el, şi nu faceţi nici o mişcare nelalocul ei,
mai ales Valora. Faceţi aşa şi jur în faţa zeilor că veţi ajunge teferi pe punte.
Apoi vom discuta.
— Ei bine, şopti Jean, ai obţinut măcar asta.
— Da. Poate că nu e decât o şansă de a muri la soare, în loc să murim în
semiîntuneric. Se gândi să-şi schimbe hainele ude înainte de a urca pe punte,
apoi îşi scutură capul. La naiba! Jabril!
— Da?
— Deschidem uşa.

Lumea de deasupra punţii era un amestec de albastru intens şi soare

strălucitor; o lume pe care Locke aproape o uitase în ultimele zile. Se minună la
vederea ei, în ciuda faptului că Jabril îi conducea către centrul punţii superioare
sub privirile a treizeci de oameni cu săbiile trase şi cu săgeţile încordate. Şuviţe
albe se înspumau pe mare către orizont, dar în jurul Mesagerului Roşu valurile
unduiau domol, iar briza era ca un sărut cald de bun venit pe pielea lui Locke.
— Fir-aş al naibii, şopti el. Ne-am întors din nou în miezul verii.
— E la mintea cocoşului că am fost aruncaţi de furtună spre sud, zise Jean.
Probabil, am trecut de Divizorul Principal. Latitudine zero.
Corabia părea scena unui măcel; Locke zări peste tot improvizaţii şi reparaţii
incomplete. Mazucca stătea calm la timonă, singurul om neînarmat de pe punte.
Vasul mergea cu viteza minimă, purtat doar de vela mare. Greementul arborelui
mare avea nevoie de reparaţii serioase, înainte de a mai putea purta orice fel de
velă; catargul căzut nu se vedea nicăieri.
Locke şi Jean stăteau în faţa arborelui mare, aşteptând. De pe teugă, oamenii
priveau în jos către ei, din spatele arbaletelor lor. Din fericire, nici unul dintre ei
nu-şi încordase arcul… toţi păreau nervoşi şi Locke nu avea încredere nici în
discernământul, nici în reflexele lor. Jabril se sprijini de barca vasului şi îl arătă
pe Locke.
— La naiba, Ravelle, ne-ai minţit!
Marinarii strigară şi râseră batjocoritor, agitându-şi armele şi urlând insulte.
Locke îşi ridică mâna, ca să vorbească, însă Jabril îl opri.
— Ai spus-o chiar tu, acolo jos. Te-am făcut s-o recunoşti, aşa că spune-o din
nou, să audă toată lumea. Nu eşti ofiţer de marină.
— E adevărat, zise Locke. Nu sunt ofiţer de marină. Asta ar trebui deja să fie
limpede pentru toată lumea.
— Ce naiba eşti, atunci? Jabril şi oamenii păreau sincer derutaţi. Aveai o
uniformă verrară. Ai pătruns şi ai ieşit din Stânca Vântoasă. Arhontele a capturat
corabia asta şi tu ai luat-o înapoi. Care naiba e schema?
Locke înţelese că un răspuns nesatisfăcător la această întrebare ar fi avut
consecinţe neplăcute; toate lucrurile astea se adunaseră într-un mister prea mare
ca să poată fi ignorat. Îşi scărpină bărbia, apoi îşi ridică mâinile.
— Bine, uite ce e. Doar o parte din ce v-am spus a fost minciună. Eu, ăă,
chiar am fost ofiţer în serviciul arhontelui, doar că nu ofiţer de marină. Am fost
unul dintre ofiţerii lui de informaţii.
— Informaţii? zbieră Aspel, care ţinea o arbaletă, sus, pe teugă. Ce, adică,
vrei să spui spioni şi chestii din astea?
— Exact, spuse Locke. Spioni. Şi chestii din astea. Îl urăsc pe arhonte. Mă
săturasem să fiu în slujba lui. M-am gândit… m-am gândit că, având un echipaj
şi un vas, am o cale sigură de a o şterge şi de a-i face inimă rea, în acelaşi timp.
Caldris a venit cu noi ca să facă treaba adevărată, în timp ce eu învăţam.
— Da, spuse Jabril. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nu numai că ne-ai
minţit cu privire la cine eşti. Le întoarse spatele lui Locke şi Jean, ca să se
adreseze echipajului: Ne-a dus pe mare fără nici o femeie la bord!
Priviri posomorâte, huiduieli, gesturi necuviincioase şi nu puţine semne
superstiţioase, de protecţie împotriva nenorocirilor. Marinarilor nu le plăcea să li
se amintească subiectul.
— Staţi aşa, strigă Locke, am vrut să aduc femei cu noi; am avut patru pe lista
mea. Nu le-aţi văzut la Stânca Vântoasă? Ceilalţi prizonieri? Au făcut toate
febră. A trebuit să fie duse înapoi pe uscat, nu pricepeţi?
— Dacă ai făcut asta, strigă Jabril, poate că te-ai gândit, la început, dar ce-ai
făcut ca să rezolvi problema, după ce ele s-au îmbolnăvit?
— Arhontele s-a ocupat de afurisiţii de prizonieri, nu eu, zise Locke. A trebuit
să acţionez cu ce mi-a rămas. Voi mi-aţi rămas!
— Aşa, spuse Jabril, şi dup-aia ne-ai adus pe mare şi fără nici măcar o singură
pisică!
— Caldris mi-a spus să iau câteva, zise Locke. Iertaţi-mă, dar… am spus doar
că nu sunt marinar, nu? Am fost ocupat să mă furişez afară din Tal Verrar şi le-
am lăsat acasă. Nu mi-am dat seama!
— Chiar aşa! făcu Jabril. N-aveai nici o treabă aici, dacă nu cunoşteai
afurisitele de reguli! Din pricina ta, corabia asta e blestemată! Avem noroc că
mai suntem în viaţă, ăştia care am rămas. Cinci oameni au plătit pentru ceea ce a
fost, de fapt, păcatul tău! Faptul că n-ai ştiut îndatoririle pe care le ai faţă de
Iono, Părintele-furtunii, cei care îi străbat apele!
 — Părintele Apelor care Înşfacă să ne păzească! spuse alt marinar.
— Tu ai adus nenorocirea pe capul nostru, continuă Jabril. Ţi-ai recunoscut
minciunile şi ignoranţa. Eu zic că vasul ăsta nu va fi purificat până ce nu vă dăm
afară de pe el! Care-i părerea celorlalţi?
Se stârni un cor gălăgios, instantaneu şi unanim de încuviinţare; marinarii îşi
scuturară armele către Locke şi Jean, ovaţionând.
— Asta e, spuse Jabril. Aruncaţi-vă armele pe punte.
— Stai aşa, zise Locke. Ai spus că vom discuta, iar eu nu am terminat!
— V-am adus teferi până pe punte şi am vorbit. Discuţia s-a terminat,
jurământul a fost îndeplinit. Jabril îşi încrucişă braţele. Daţi drumul la arme!
— Hei…
— Arcaşi! strigă Jabril.
Oamenii de pe teugă ţintiră.
— Şi ce variantă avem? răcni furios Locke. Ne dezarmăm ca să ce?
— Păstraţi-vă armele şi vă veţi lăsa sângele pe puntea asta, spuse Jabril. Sau
aruncaţi armele şi înotaţi cât de departe puteţi. Fie ca Iono să vă judece.
— Repede şi dureros sau încet şi dureros. Bine. Locke îşi desfăcu centura
sabiei şi o lăsă să cadă pe punte. Jupân Valora n-are nimic de-a face cu prostiile
mele. L-am tras după mine în toată chestia asta, ca şi pe voi!
— Ei, stai puţin aşa… făcu Jean, în timp ce aşeză, plin de respect, Surorile
Nărăvaşe la picioarele sale.
— Ce spui, Valora? Jabril privi în jur, după obiecţii, şi nu întâlni nici una.
Ravelle e mincinosul. Ravelle acceptă că vina îi aparţine; îl îndepărtăm şi
blestemul va fi, prin urmare, ridicat. Tu eşti binevenit să rămâi.
— Dacă el înoată, înot şi eu, mârâi Jean.
— Valorează atât de mult pentru tine?
— La naiba, nu trebuie să mă explic.
— Aşa să fie. Respect asta, spuse Jabril. E timpul să plecaţi.
— Nu, răcni Locke, în timp ce câţiva marinari avansară, cu săbiile ridicate.
Nu! Întâi, trebuie să mai zic un lucru.
— Ai spus ce-aveai de spus. Părintele furtunilor să judece ce e de judecat.
— Când v-am găsit, zise Locke, eraţi într-o temniţă. Sub o nenorocită de
stâncă. Eraţi încuiaţi sub fier şi piatră! Numai buni să muriţi sau să trageţi la
rame pentru distracţia arhontelui. Eraţi morţi şi putreziţi, până la cel mai
mizerabil dintre voi!
— Am auzit asta deja, zise Jabril.
— Poate că nu sunt un ofiţer de marină, spuse Locke. Poate că merit asta;
poate că aveţi dreptate să-l pedepsiţi pe cel care v-a adus nenorocirea asta. Dar
sunt, de asemenea, cel care v-a eliberat. Sunt cel care v-a redat viaţa, oricare ar
fi ea. Scuipaţi pe darul ăsta, în faţa zeilor, dacă mi-aţi face asta!
— Adică, zici că preferi săgeţile? zise Aspel, şi oamenii din jurul său râseră.
— Nu, spuse Jabril, ridicându-şi mâinile. Nu. Are sens. Asta nu-i o corabie
blagoslovită, în ochii zeilor, asta-i al naibii de sigur. Norocul nostru e şi-aşa
subţire, chiar şi după ce scăpăm de el. Ar trebui să moară pentru nelegiuirile sale;
pentru minciunile şi neştiinţa lui şi pentru cei doi oameni care nu vor mai vedea
uscatul vreodată. Dar el ne-a eliberat. Jabril privi în jur şi îşi muşcă buza, înainte
de a continua. Îi suntem datori pentru asta. Zic să le dăm barca.
— Avem nevoie de barca aia, răcni Mazucca.
— Sunt o mulţime de bărci în Portul Risipitorului, zise Streva. Poate că putem
lua una ca pradă, pe drumul încolo.
— Da, asta şi pisici, strigă alt marinar.
— Barcă în larg, spuse Jabril. Fără mâncare, fără apă, zic eu. Pleacă aşa cum
sunt acum. Fie ca Iono să-i ia cum şi când va voi el. Ce părere au ceilalţi?
Părerea celorlalţi fu o altă explozie de aprobare entuziastă. Chiar şi Mazucca
se dădu bătut şi încuviinţă.
— Până la urmă, ne-am ales doar cu puţin mai mult înot, zise Locke.
— Ei bine, murmură Jean, cel puţin i-ai convins să ne dea măcar asta.

Barca vasului fu dezlegată, ridicată şi aruncată la apă peste bordul tribord, în

apele de un albastru-închis ale Mării de Bronz.
— Le dăm vâsle, Jabril? Unuia dintre marinari i se dăduse sarcina de a scoate
din barcă butoiul cu apă şi mâncarea, şi acesta scoase şi vâslele.
— Zic că nu, spuse Jabril. Iono îi va mişca, dacă voieşte asta. Îi lăsăm să
plutească; aşa s-a stabilit.
Grupuri de marinari înarmaţi se aliniară la prova şi la pupa, pentru a-i mâna
pe Locke şi pe Jean către portul de ieşire de la tribord. Jabril îi urma
îndeaproape. Când ajunseră la margine, Locke văzu că barca fusese legată cu o
funie înnodată, care le permitea să coboare.
— Ravelle, spuse Jabril încetişor. Chiar eşti adeptul Celui de-al
Treisprezecelea? Chiar eşti unul dintre preoţii lui?
— Da, zise Locke. Era singura binecuvântare corectă pe care-o puteam da.
— Presupun că are noimă. Spioni, chestii din astea. Jabril strecură ceva rece
sub tunica lui Locke, la spate, lăsând obiectul să alunece în partea de sus a
pantalonilor acestuia. Locke recunoscu greutatea unuia dintre stiletele pe care le
avusese la centură. Poate că Părintele furtunilor vă va lua repede, şopti Jabril, sau
poate că vă va lăsa să plutiţi. Al naibii de mult timp. Până când vă veţi decide că
vă e destul… înţelegi?
— Jabril, spuse Locke… mulţumesc. Aş fi vrut, ăă, să fi putut fi un căpitan
mai bun.
— Aş fi vrut să fi putut fi un căpitan de orice fel. Acum sări peste afurisitul
ăla de bord şi dispari.
***
Acum, deci, Locke şi Jean priveau, din bărcuţa care sălta uşor, cum
Mesagerul Roşu şchiopăta către sud-vest prin vest, cu vela zdrenţuită, părăsindu-
i în mijlocul lui nicăieri, sub un soare de amiază pentru care Locke ar fi dat zece
mii de solari, numai să fi apărut cu o zi-două mai devreme.
O sută de yarzi, două sute, trei… fosta lor corabie îşi croia încet drum prin
marea presărată de valuri mici, având, iniţial, cel puţin jumătate din echipaj
adunat la pupa, ca să privească. Însă, destul de repede, îşi pierdură interesul
pentru bărbaţii ca şi morţi pe care-i lăsau în urmă. Destul de repede, se întoarseră
la eforturile de a nu lăsa micuţul şi preţiosul lor univers de lemn să cedeze sub
povara rănilor.
Locke se întrebă cine va moşteni cabina de la pupa, securile lui Jean,
neobişnuitele lor ustensile şi cei cinci sute de solari ascunşi la fundul cufărului
său personal… un amestec din ultimele lor fonduri şi finanţarea oferită de
Stragos.
„Hoţii prosperă‖, gândi el.
— Ei bine, splendid, zise el, întinzându-şi cât putu mai bine picioarele. El şi
Jean stăteau faţă în faţă, pe băncile de vâslit opuse ale unei bărcuţe construite
pentru şase persoane.
— O dată în plus, am pus la cale o genială scăpare dintr-un pericol iminent şi
am luat ceva de valoare cu noi. Barca asta face probabil vreo doi solari.
— Sper doar că oricine pune mâna pe Surorile Nărăvaşe o să se înece, spuse
Jean.
— Cu ce, cu securile?
— Nu, cu orice. Cu orice e la îndemână. Mai bine le aruncam pe fereastra
cabinei decât să le las altcuiva. Pe zei!
— Ştii, când plecam, Jabril mi-a strecurat un stilet.
Jean păru să cântărească un moment implicaţiile acestui detaliu, apoi ridică
din umeri.
— Când va trece pe lângă noi o barcă mai mică, măcar vom avea o armă la
bord, ca s-o abordăm şi să o cucerim.
— Stai, ăă, confortabil, acolo în spate, în cabina de la pupa?
— Da, spuse Jean. Se dădu jos de pe bancă, se lăsă să alunece într-o parte şi
se înghesui la pupa, cu spatele lipit de marginea bordului tribord. Puţin cam
strâmt, dar ornamentele sunt luxoase.
— Asta-i bine, zise Locke, indicând mijlocul bărcii. Sper că nu o să fie şi mai
înghesuit după ce voi instala grădina suspendată şi biblioteca, exact acolo.
— M-am gândit deja la asta. Jean îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii.
Grădina suspendată poate fi instalată deasupra băii mele.
— Care poate servi şi de templu, zise Locke.
— Crezi că-i nevoie de asta?
— Cred, spuse Locke. Aş îndrăzni să spun că noi doi vom face al naibii de
multe rugăciuni.
Plutiră în tăcere mai multe minute. Locke închise şi el ochii, inspiră adânc
aerul înţepător şi ascultă murmurul slab al valurilor. Soarele apăsa, cald şi
binevenit, pe creştetul lui, şi acest lucru, mai presus de orice, îl cufunda într-o
stare de semimoţăială. Căută în interiorul său vreun semn de frică şi găsi doar o
amorţeală binecuvântată; părea că se destinsese cu totul, după această ultimă
prăbuşire a tuturor planurilor sale.
Nimeni pe care să păcălească, nici un secret de păstrat, nici o sarcină pentru el
sau Jean, în timp ce pluteau în derivă, pur şi simplu pluteau, aşteptând ca zeii să-
şi facă simţită următoarea poftă.
***
După un timp, greu de spus cât trecuse, vocea lui Jean îl readuse în prezent şi
clipi, când redeschise ochii, orbit de strălucirea soarelui în apă.
— Locke, zise Jean, care, în mod evident, spunea asta a doua oară, vas la
orizont, trei grade la prora tribord!
— Ha-ha, Jean. Trebuie să fie Mesagerul Roşu, îndepărtându-se de noi pentru
totdeauna. Sigur îţi aminteşti de el.
— Nu, făcu Jean, şi mai insistent. Un nou vas la orizont, trei grade la prora
tribord!
Locke aruncă o privire peste umărul drept, mijind ochii. Mesagerul Roşu era
încă vizibil clar, aflat acum la vreo trei sferturi de milă distanţă.
Şi acolo, în stânga fostei sale corăbii, greu de văzut din prima, pe suprafaţa
lucioasă a mării contopite cu cerul… da, un pătrat de un alb prăfuit, abia
punctând orizontul.
— Să fiu al naibii, zise Locke. Se pare că băieţii noştri vor avea prima lor
şansă să prade pe cineva.
— Măcar de-ar fi avut amabilitatea să apară ieri!
— Aş pune pariu că aş fi dat-o în bară oricum. Însă… ţi-i poţi imagina pe
bieţii ticăloşi, agăţându-şi prada, sărind peste parapet, cu săbiile în mână, şi
zbierând: „Pisicile! Daţi-ne încoa’ toate blestemate voastre de pisici!‖
 Jean râse.
— Ce harababură am declanşat! Măcar o să avem puţină distracţie. Va fi al
naibii de greu, cu Mesagerul în halul ăsta. Poate că se vor întoarce după noi, să
ne roage să dăm o mână de ajutor.
— Să te roage pe tine, poate, făcu Locke.
În timp ce Locke privea, trinca Mesagerului se ivi, un pătrat alb desfăşurat.
Concentrându-se, putu vedea doar nişte siluete minuscule agitându-se încolo şi-
ncoace pe punte şi pe greement. Fosta lui corabie îşi roti puţin prora spre babord,
aducându-şi vântul în cartierul babord. „Şchioapătă ca un cal cu glezna ruptă,
spuse Jean. Poftim, nu au curaj să ridice nici o velă pe arborele mare. Nu-i
condamn. Jean cercetă scena preţ de alte câteva momente. Noul lor prieten vine
prin nord-nord-vest, cred. Dacă flăcăii noştri se strecoară prin vest şi par
suficient de inofensivi, poate… altfel, cealaltă corabie are destul loc să fugă spre
vest sau spre sud. Dacă este într-o stare cât de cât bună, Mesagerul nu o va
prinde niciodată.‖
— Jean… zise Locke, foarte încet, şovăind puţin să se încreadă în propria
părere. Nu… nu cred că se gândesc în vreun fel la salvare. Priveşte, se îndreaptă
direct către Mesager.
Următoarele câteva minute confirmară acest lucru. Într-adevăr, velele nou-
venitului se dublară curând în volum şi Locke putu vedea puţin din carenă. Orice
era, se îndrepta spre vest prin nord, numai bine să taie calea Mesagerului Roşu.
— Şi e rapidă, zise Jean, în mod clar fascinat. Uite-o cum vine! Îmi pun
ficatul la bătaie că Mesagerul nu are nici măcar patru noduri, iar ea are de două
ori pe-atât, poate chiar mai mult.
— Poate că nu dau un ban pe Mesager, zise Locke.
— Poate că au văzut că Mesagerul e lovit şi doar vor trece pe lângă el.
— Un „pupă-mă-n fund şi zi-mi pa-pa‖, spuse Jean. Păcat!
Nou-sositul se mărea văzând cu ochii; contururile neclare deveniră o carenă
întunecată, lucioasă, vele umflate, liniile subţiri ale catargelor.
— Două catarge, zise Jean. E un bric, cu o mulţime de vele.
Locke simţi o presiune bruscă; încercă să-şi înăbuşe emoţia, în timp ce
Mesagerul abia se târa către sud-vest, iar nou-venitul micşora încontinuu distanţa
dintre ei. Acum vasul necunoscut se afla cu bordul tribord către ei.
După cum spusese Jean, avea două catarge, un profil jos şi o carenă atât de
neagră, încât scânteia.
Un punct întunecat apăru în aer, deasupra pupei. Se înălţă, se desfăcu şi se
transformă într-un uriaş steag fâlfâitor… un stindard de un purpuriu intens,
strălucitor precum sângele proaspăt.
— O, pe zei! ţipă Locke. La naiba, glumeşti probabil!
 Nou-venitul mergea cu toată viteza, cu apa înspumată spumegându-i la prora,
micşorând, cu fiecare secundă ce trecea, distanţa dintre el şi Mesagerul Roşu.
Nişte forme joase, albe apărură din spatele lui… bărci ticsite cu punctele
întunecate care erau marinarii. Noul vas se întoarse către bordul de sub vânt al
Mesagerului, asemenea unei fiare înfometate care taie prăzii orice cale de
scăpare; între timp, bărcile ei tăiau apa strălucitoare, pentru a-şi lansa atacul din
direcţia vântului. Orice făceau Jabril şi echipajul său ca să evite capcana nu era
suficient; cor după cor de ovaţii războinice răsunau peste apă şi, în curând, micile
puncte negre se căţărau pe bordurile Mesagerului.
— Nu! Locke nici nu-şi dădu seama că sărise în picioare până ce Jean nu-l
trase repede înapoi jos. Ah, ticăloşi ce sunteţi! Ticăloşi nenorociţi, mizerabili,
furişaţi ce sunteţi! Nu-mi puteţi lua afurisita de corabie…
— Care a fost deja luată, spuse Jean.
— Am făcut o mie de mile ca să dau mâna cu voi, ţipă Locke, şi voi apăreţi la
două ore după ce ne-au pus peste bord!
— Nici măcar o oră, zise Jean.
— Afurisiţi leneşi şi impotenţi şi tâmpiţi de piraţi!
— Hoţii prosperă, spuse Jean, muşcându-şi pumnii în timp ce pufni în râs.
Bătălia, dacă putu fi numită astfel, nu ţinu nici cinci minute. Cineva de pe
dunetă întoarse Mesagerul direct spre vânt, terminându-i şi puţina viteză pe care
o mai avea. Toate velele fură strânse şi, curând, el plutea în derivă, cu una dintre
bărcile jefuitorului legată de bord. Altă barcă se întoarse în grabă la corabia-
mamă. Aceasta, cu mişcări mult mai leneşe decât avusese când pusese gheara pe
Mesager, întoarse şi începu să se îndrepte în direcţia lui Locke şi Jean… un
monstru ameninţător, jucându-se cu viitoarea sa cină măruntă.
— Cred că asta ar putea fi una dintre situaţiile de genul „am nişte veşti bune şi
nişte veşti rele‖, spuse Jean, pocnindu-şi încheieturile degetelor. S-ar putea să
trebuiască să ne pregătim să respingem atacanţii.
— Cu ce? Cu un stilet şi cu apropouri jignitoare privitoare la mamele lor?
Locke îşi încleştă pumnii; furia sa se transformase în excitare.
— Jean, dacă ajungem pe corabia aia şi ne facem loc în echipajul ei, suntem
iar în cărţi, pe zei!
— Poate că doar vor să ne omoare şi să ia barca.
— Vom vedea, zise Locke. Vom vedea. Mai întâi, vom schimba amabilităţi.
Vom avea ceva interacţiuni diplomatice.
Vasul pirat se apropie încet, în vreme ce soarele se scufundă în vest, iar
culoarea cerului şi apei deopotrivă părură să prindă o nuanţă mai închisă. Avea,
într-adevăr, carena neagră, din scoruş, şi, chiar şi la o scurtă privire, se vedea că e
mai mare decât Mesagerul Roşu. Marinari erau îngrămădiţi pe vergi şi la parapet;
Locke simţi un junghi de invidie la vederea unui echipaj atât de numeros şi de
activ. Corabia spinteca maiestuos apa, apoi se puse cu bordul în vânt, în timp ce
de pe dunetă se împărţeau ordine. Velele fură strânse cu mişcări precise şi rapide;
încetini foarte mult, le blocă imaginea Mesagerului Roşu şi îşi arătă bordul
babord la o distanţă de aproximativ douăzeci de yarzi.
— Hei, barca, strigă o femeie aflată lângă parapet.
Era mai degrabă scundă, putu vedea Locke… brunetă, parţial îmbrăcată cu
armură şi sprijinită de cel puţin o duzină de marinari înarmaţi şi foarte curioşi.
Sub privirile lor atente, Locke simţi cum i se face pielea ca de găină şi afişă o
mină veselă.
— Hei, bricule, strigă el. Frumoasă vreme, nu-i aşa?
— Ce aveţi de spus în favoarea voastră?
Locke trecu rapid în revistă posibilele avantaje ale mai multor abordări –
rugăminţi, prudenţă, impertinenţă – şi decise că impertinenţa era cea mai bună
şansă a lor de a face o impresie de neuitat.
— Stai, ţipă el, ridicându-se şi înălţându-şi stiletul deasupra capului,
observaţi, vă rog, că deţinem poziţia faţă de vânt şi că nu aveţi nici o şansă de
scăpare! Corabia voastră ne aparţine, iar voi toţi sunteţi prizonierii noştri!
Suntem dispuşi să fim milostivi, dar nu ne puneţi răbdarea la încercare.
O explozie de râs izbucni pe puntea vasului, şi Locke simţi speranţele
sporindu-i. Era un râs bun; un râs ca acela preceda rareori un măcel sângeros, cel
puţin din experienţa sa.
— Eşti căpitanul Ravelle, strigă femeia, nu-i aşa?
— Ah, dar văd că reputaţia mea mă precede!
— Fostul echipaj al fostei tale corăbii s-ar putea să te fi menţionat.
— Rahat, bombăni Locke.
— Voi doi, aţi vrea să fiţi salvaţi?
— Da, printre altele, zise Locke. Ar fi un lucru al naibii de politicos pe care l-
aţi putea face.
— Bine, atunci. Zi-i prietenului tău să se ridice. Daţi-vă jos toate hainele,
amândoi.
— Poftim?
O săgeată şuieră prin aer, la câteva picioare deasupra capetelor lor, şi Locke
tresări.
— Hainele jos! Vreţi milă, distraţi-ne, mai întâi! Ridică-ţi prietenul cel voinic
în picioare şi dezbrăcaţi-vă, amândoi!
— Nu-mi vine să cred, spuse Jean, ridicându-se în picioare.
— Uite ce-i, strigă Locke, în timp ce începu să-şi scoată tunica, putem să le
aruncăm, pur şi simplu, pe fundul bărcii? Nu vreţi să le aruncăm peste bord, nu?
 — Nu, zise femeia. O să le păstrăm, şi pe ele, şi barca, chiar dacă nu vă
păstrăm pe voi. Nădragii jos, domnilor! Aşa, bravo!
Câteva momente mai târziu, Locke şi Jean stăteau ţinându-şi cu greu
echilibrul în bărcuţa ce se clătina, goi-goluţi, cu briza din ce în ce mai puternică a
serii mângâindu-le fundul.
— Domnilor, răcni femeia. Dar ce-i asta? Mă aşteptam să văd nişte paloşe şi,
când colo, voi v-aţi scos stiletele!
Echipajul din spatele ei hohoti de râs. Pe Paznicul Strâmb! Locke băgă de
seamă că şi alţii veniseră lângă parapetul babord. Erau mai mulţi marinari care
pur şi simplu stăteau acolo, arătând cu degetul şi zbierând la el şi la Jean decât
erau în întreg echipajul Mesagerului Roşu.
— Care-i problema, băieţi? Ideea salvării nu este destul de îmbietoare? Ce-ar
trebui ca să vi se mai ridice… moralul, acolo jos?
Locke răspunse cu un gest din mâini pe care-l învăţase copil fiind, un gest ce
garanta pornirea unei bătăi în orice oraş-stat al lumii Therine. Mulţimea de piraţi
îi întoarse gestul, cu multe variaţii creative.
— Bine, atunci, ţipă femeia. Staţi într-un picior. Amândoi! Hop, pe-un picior!
— Poftim? Locke îşi puse mâinile în şolduri. Care din ele?
— Ridică pur şi simplu unul din ele, cum face prietenul tău, răspunse ea.
Locke îşi ridică piciorul stâng până deasupra băncii de vâslit, întinzându-şi
braţele, ca să-şi asigure echilibrul, pe care reuşea tot mai greu să şi-l menţină.
Lângă el, Jean făcea acelaşi lucru şi Locke era absolut sigur că, de oriunde i-ai fi
privit, arătau ca o pereche perfectă de idioţi.
— Mai sus, zise femeia. E jalnic. Puteţi mai bine de-atât!
Locke îşi săltă genunchiul în sus încă vreo cincisprezece centimetri,
holbându-se sfidător în sus la ea. Putea simţi în piciorul drept, în acelaşi timp, un
tremur de oboseală şi barca instabilă; el şi Jean erau la câteva secunde distanţă de
a încununa un moment penibil cu alt moment penibil.
— Bună treabă, strigă femeia. Puneţi-i să danseze!
Locke văzu tremurul întunecat al săgeţilor fulgerându-i câmpul vizual, înainte
de-a auzi păcănitul sec pe care-l făcură când ţâşniră din arbalete. În timp ce
acestea se înfipseră, cu un zgomot înfundat, în mijlocul bărcii, el se aruncă spre
dreapta, realizând, o jumătate de clipă prea târziu, că săgeţile nu fuseseră trase ca
să-i nimerească. Marea îl înghiţi într-o clipă; lovi apa nepregătit şi cu capul în jos
şi, când reveni la suprafaţă, gâfâi şi scuipă, cu senzaţia neplăcută a apei sărate
intrându-i în nas.
Locke îl auzi, mai degrabă decât îl văzu, pe Jean scuipând o picătură de apă,
în timp ce apărea de partea cealaltă a bărcii. Piraţii hohoteau acum, chircindu-se
şi ţinându-se de burtă. Femeia cea scundă lovi ceva cu piciorul şi o funie
înnodată căzu peste bordul corabiei.
— Înotaţi încoace, răcni ea, şi trageţi barca aia cu voi.
Agăţându-se de marginile bordului şi vâslind penibil, Locke şi Jean reuşiră să
împingă bărcuţa către corabie, unde intrară în umbra de sub bordul acesteia.
Capătul funiei înnodate plutea acolo şi Jean îi dădu lui Locke un brânci vârtos
către acesta, de parcă s-ar fi temut că l-ar putea trage înapoi, sus, în orice clipă.
Locke se târî în sus, pe lemnul negru, şlefuit al carenei, ud, gol şi spumegând.
Nişte mâini puternice îl prinseră la copastie şi îl traseră peste bord. Se trezi
uitându-se la o pereche de cizme de piele uzată şi se ridică.
— Sper că a fost distractiv, spuse el, pentru că am de gând să…
Una din cizme îl izbi în piept şi-l aruncă înapoi jos, pe punte. Tresărind,
renunţă la ideea de a se ridica în picioare şi, în schimb, îl studie pe proprietarul
cizmei. Femeia nu era nici măcar scundă… era micuţă, chiar şi din perspectiva
cuiva care se afla, la propriu, sub călcâiul ei. Purta o tunică zdrenţuită, de un
albastru ceriu, peste o vestă largă, de piele neagră, decorată cu despicături ce
ţineau mai degrabă de lovituri ratate decât de modă. Părul ei întunecat, buclă
lângă buclă, era legat strâns la ceafă, iar centura care-i încingea talia purta un mic
arsenal de cuţite de luptă şi de paloşe. I se zăreau muşchii pe umeri şi braţe, o
senzaţie de putere care-l făcu pe Locke să-şi înăbuşe rapid furia.
— Ai de gând să ce?
— Să zac întins aici, pe punte, spuse el, şi să mă bucur de acest plăcut soare
de după-amiază.
Femeia râse; o secundă mai târziu, Jean fu săltat peste parapet şi azvârlit pe
jos, lângă Locke. Părul său negru îi era lipit de ţeastă şi apa îi şiroia din barbă.
— Aoleu, făcu femeia. Matahala şi mititelul. Matahala pare că se poate
descurca singurel. Tu trebuie să fii jupânul Valora.
— Dacă spuneţi asta, doamnă, cred că eu trebuie să fiu.
— Doamnă? „Doamnă‖ e un cuvânt folosit pe ţărm. Aici, pentru cei de-alde
tine, sunt locotenent.
— Deci nu eşti căpitanul acestei corăbii?
Femeia slăbi presiunea cizmei pe pieptul lui Locke, permiţându-i acestuia să
stea în fund.
— Nici pe departe, spuse ea.
— Ezri este secundul meu, rosti o voce în spatele lui Locke.
Acesta se întoarse, încet şi cu atenţie, ca să o privească pe cea care vorbise.
Această femeie era mai înaltă decât cea numită Ezri şi mai lată în umeri. Avea
pielea neagră, cu doar ceva nuanţe mai deschisă decât carena vasului ei, şi era
răpitoare, fără a fi tânără. Cutele din jurul ochilor şi al gurii arătau că se apropia
de patruzeci de ani. Ochii îi erau reci şi gura severă… în mod evident, ea nu
împărtăşea atitudinea poznaşă a lui Ezri faţă de cei doi prizonieri dezbrăcaţi, care
picurau apă pe puntea ei. Şuviţele-i de păr negru ca noaptea, împletite cu panglici
roşii şi argintii, atârnau într-o coamă sub o pălărie cu patru colţuri şi, în ciuda
arşiţei, ea purta o redingotă cafenie, pătată de vreme, căptuşită pe revere cu
mătase aurită strălucitoare. Dar cel mai uimitor lucru era vesta de mozaic de
Sticlă-străveche, care atârna deschisă pe sub haina ei. Acel gen de armură putea
fi rareori văzut altundeva decât în mâini regale… fiecare bucăţică de Sticlă-
străveche trebuise prinsă printr-o plasă de metal, căci oamenii nu cunoşteau nici
o metodă prin care să topească Sticla. Vesta scânteia în razele soarelui, mai
complexă decât un vitraliu… o mie de cioburi de glorie strălucitoare, de mărimea
unei unghii, încadrate în argint.
— Orrin Ravelle, spuse ea. Nu am auzit niciodată de tine.
— Nici nu ar fi trebuit să auzi, zise Locke. Putem avea plăcerea de-a face
cunoştinţă?
— Del, spuse ea, întorcându-se cu spatele la Locke şi Jean, pentru a o privi pe
Ezri, ridicaţi barca pe vas. Aruncă un ochi pe lucrurile lor, ia orice este interesant
şi pune-i să se îmbrace la loc.
— Voia ta, căpitane.
Ezri se întoarse şi începu să dea instrucţiuni marinarilor din jurul ei.
— Cât despre voi doi, spuse căpitanul, întorcându-şi privirea către cei doi hoţi
muiaţi până la piele, numele meu este Zamira Drakasha. Corabia mea este
Orhideea Otrăvitoare. Şi, după ce sunteţi îmbrăcaţi, cineva va veni să vă târâie şi
să vă arunce în cala santinei.
 CAPITOLUL NOUĂ

Orhideea Otrăvitoare

Temniţa lor se afla chiar la fundul Orhideei Otrăvitoare, pe ceea ce era, în

mod ironic, cea mai înaltă punte de pe corabie… cam zece picioare bune din
podea în tavan. Însă mormanul de saci de pânză şi de butoaie îngrămădite în
compartiment abia mai lăsau, pe suprafaţa lor neregulată, un spaţiu înalt cât să te
târăşti şi era întunecos ca un sicriu. Locke şi Jean stăteau în vârful acestei
grămezi incomode de obiecte, cu capetele lipite de tavan. Încăperea întunecată
duhnea a frânghii îmbibate de nămol, a pânză mucegăită, a mâncare stătută şi a
conservanţi alchimici, nu foarte eficienţi.
Teoretic, aceasta era cala de mărfuri din faţă; santina propriu-zisă era separată
printr-un perete etanş, cam la trei metri în stânga lor. La nici şase metri în
direcţia opusă, prora curbată şi neagră a corabiei tăia valurile şi înfrunta vântul.
Valurile pe care le auzeau lovind laturile vasului se aflau cam la un metru
deasupra capetelor lor.
— Pe Marea de Bronz găseşti cei mai prietenoşi oameni şi cele mai bune
condiţii de cazare, făcu Locke.
— Măcar pentru mine nu-i mare diferenţă că e lumină sau întuneric, zise Jean.
Mi-am pierdut afurisiţii de ochelari când am căzut în apă.
— Până acum, pe ziua de azi am pierdut deja o corabie, o mică avere, securile
tale, şi acum ochelarii.
— Măcar pierderile noastre sunt din ce în ce mai nesemnificative. Jean îşi
trosni articulaţiile, iar sunetul răsună ciudat în întuneric. De cât timp crezi că
stăm aici?
— De-o oră, probabil. Locke oftă, se îndepărtă de peretele de
compartimentare de la tribord şi începu procesul anevoios al găsirii unei firide
comode, în care să se strecoare, printre toate butoaiele şi toţi sacii plini cu
obiecte tari şi colţuroase. Dacă tot avea să se plictisească, măcar să se
plictisească întins pe jos. Dar m-ar mira să ne ţină aici prea multă vreme. Cred că
doar ne-au pus la… păstrare. Pentru ceea ce urmează.
— Te faci comod?
— Fac ceea ce trebuie. Locke împinse din calea sa un sac şi obţinu astfel
spaţiu suficient ca să se poată odihni. Aşa-i mai bine.
Câteva clipe mai târziu, deasupra lor se auzi un scârţâit de paşi, urmat de un
scrâşnet. Grilajul de la puntea de deasupra (care fusese acoperit cu pânză pentru
a-i lăsa în întuneric) era tras la o parte. O lumină palidă se strecură în beznă şi
Locke îşi miji ochii.
— Ca să vezi, bombăni el.
— Inspecţia încărcăturii, se auzi un glas cunoscut de deasupra. Verificăm tot
ce nu-i la locul lui. Cum ar fi… voi doi.
Jean se târî în dreptul pătrăţelului palid de lumină şi privi în sus.
— Locotenent Ezri?
— Delmastro, spuse ea. Ezri Delmastro, deci locotenent Delmastro.
— Scuzele mele. Locotenent Delmastro.
— Aşa te vreau. Cum vi se pare cabina?
— Ar putea să pută şi mai rău de-atât, spuse Locke, dar cred că ar trebui să
petrecem câteva zile aici, pişându-ne pe tot ce ne vine la îndemână, pentru a se
întâmpla asta.
— Rămâneţi voi în viaţă până când isprăvim proviziile şi o să beţi nişte
chestii care vor face ca această duhoare să devină o amintire plăcută, rosti
Delmastro. Acum, în mod obişnuit, v-aş azvârli o scară, dar nu-i nici un metru
înălţime. Cred că vă descurcaţi. Veniţi sus, încet; căpitan Drakasha a fost
cuprinsă brusc de dorinţa de a schimba o vorbă cu voi.
— În oferta asta este inclusă şi o cină?
— Ai noroc că sunt incluse hainele, Ravelle. Hopa sus! Cel mai mic primul.
Locke se târî pe lângă Jean şi se săltă prin trapă, ieşind în aerul ceva mai puţin
înăbuşitor de pe puntea inferioară falsă. Locotenentul Delmastro îi aştepta,
alături de opt membri ai echipajului, toţi purtând arme şi armuri. Imediat ce urcă
pe scara tambuchiului, Locke fu înşfăcat din spate de o femeie îndesată. O clipă
mai târziu, Jean fu ajutat şi el să iasă, după care fu luat în primire de trei
marinari.
— Aşa.
Delmastro îl apucă pe Jean de mâini şi i le legă cu cătuşe din oţel înnegrit.
Apoi fu rândul lui Locke; ea îi prinse la mâini cătuşele reci şi i le strânse, fără
bunăvoinţă. Cu un ochi de profesionist, Locke cântări rapid din priviri cătuşele:
erau unse şi neruginite, prea strâmte ca să se poate descotorosi de ele, chiar dacă
ar fi avut timp să-şi mai sucească puţin degetele mari.
— Căpitanul a avut, în sfârşit, ocazia să vorbească pe îndelete cu câţiva dintre
membrii echipajului vostru, spuse Delmastro. Este foarte curioasă, din câte mi-
am putut da seama.
— A, minunat! exclamă Locke. Încă o ocazie să ofer explicaţii cuiva. Că doar
îmi place la nebunie să ofer explicaţii!
Escorta lor precaută îi împinse înainte şi, în curând, ajunseră pe punte, sub
ultima pâlpâire a asfinţitului. Soarele tocmai cobora dincolo de orizont, spre
apus, un ochi injectat ce se închidea leneş sub pleoape de nori roşietici. Locke
trase în piept cu nesaţ aerul proaspăt şi fu din nou surprins de numărul celor de
pe Orhideea Otrăvitoare. Corabia gemea de echipaj, bărbaţi şi femei laolaltă,
forfotind pe sub punte sau muncind deasupra ei, la lumina unui număr tot mai
mare de felinare alchimice.
Ajunseseră la mijlocul navei. Ceva cloncănea şi se zbătea într-o cutie
întunecată… un coteţ de păsări, îşi dădu Locke seama… chiar în faţa catargului
principal. Cel puţin o pasăre ciugulea agitată zăbrelele cuştii.
— Ştiu cum e, şopti Locke.
Echipajul Orhideei îl conducea către pupă, la câţiva paşi în faţa lui Jean. Pe
dunetă, chiar deasupra scării tambuchiului ce ducea spre cabinele de la pupă, un
grup de marinari îl opri pe Jean, la un semn al lui Delmastro.
— Această invitaţie este doar pentru Ravelle, spuse ea. Jupânul Valora poate
aştepta aici până când vom vedea ce-i de făcut.
— A, făcu Locke. O să-ţi fie bine aici, Jerome?
— „Nu-s de-ajuns reci ziduri, să fac-o închisoare, recită Jean, cu un zâmbet,
nici legături de fier, din om un rob să facă.‖
Locotenentul Delmastro se uită ciudat la el şi, după câteva secunde, replică:
— „Îndrăzneţe cuvinte de pe buzele celor abia înlănţuiţi vor zbura… precum
scântei din flintă, la fel de fierbinţi şi la fel de mult vor dura‖.
— Ai citit Cei Zece Trădători Cinstiţi! exclamă Jean.
— Ca şi tine, se pare. Foarte interesant. Şi… în afara subiectului. Îl împinse
pe Locke spre scara tambuchiului. Rămâi aici, Valora. Dacă ridici un deget
măcar într-un mod ameninţător, o să mori acolo unde te afli.
— Degetele mele o să se poarte cât pot ele de frumos.
Locke se împletici pe scara tambuchiului, printr-un spaţiu întunecat care
semăna aproape perfect cu corespondentul său de pe Mesagerul Roşu, deşi era
puţin mai mare. Dacă estimarea lui Locke era corectă, Orhideea Otrăvitoare era
încă pe jumătate mai lungă decât fostul său vas. Avea cabine mici, cu intrările
acoperite cu pânză, câte două pe fiecare parte, şi o uşă straşnică de scoruş la
cabina de la pupă, care momentan era închisă. Ezri îl dădu pe Locke la o parte şi
bătu la uşă de trei ori.
— Ezri sunt, am adus enigma, strigă ea.
O clipă mai târziu, se auzi zăvorul ridicându-se şi Delmastro îi făcu semn lui
Locke să intre.
Cabina căpitanului Drakasha, spre deosebire de cea a lui „Ravelle‖, prezenta
toate semnele unei folosiri îndelungate şi confortabile. Luminată din belşug de
lămpi alchimice cu pietre preţioase faţetate şi prinse în monturi de aur, încăperea
era încărcată cu straturi de tapiţerii şi perne de mătase. Câteva cufere sprijineau o
tăblie folosită pe post de masă, pe care se puteau vedea vase goale, hărţi
împăturite şi instrumente de navigaţie de foarte bună calitate. Locke simţi cum i
se strânge inima când îşi văzu propriul cufăr larg deschis pe podea, lângă scaunul
lui Drakasha.
Obloanele fuseseră ridicate la ferestrele de la pupa. Drakasha stătea în faţa lor,
cu haina şi armura scoase, ţinând pe genunchi o fetiţă de vreo trei-patru ani. Prin
ferestre, Locke putu să vadă Mesagerul Roşu, învăluit de umbra întunericului tot
mai adânc, străbătut de luminiţele legănate care aparţineau, probabil, echipelor
de reparatori.
Locke îşi întoarse privirea spre stânga ca să vadă cine deschisese uşa şi-o
coborî şi dădu ochi în ochi cu un băieţel cârlionţat, cam de-o seamă cu fetiţa din
braţele Zamirei. Ambii copii aveau părul ei negru ca tăciunele şi o parte dintre
trăsăturile ei, însă tenul lor era ceva mai deschis, precum nisipul deşertului aflat
în umbră. În timp ce-l împinse pe Locke în interiorul cabinei, Ezri îi ciufuli
drăgăstos părul băiatului, iar acesta se îndepărtă, timid.
— Uite, făcu Zamira, nebăgându-i momentan în seamă pe nou-veniţi şi
arătând spre ferestrele de la pupă. Vezi aia, Cosetta? Ştii ce-i aia?
— Corabie, rosti fetiţa.
— Aşa-i. Zamira zâmbi… Nu, se corectă Locke, mai degrabă rânji. Noua
corabie a lui mami. Mami a pus mâna pe grămăjoara aia drăguţă de aur.
— Aur, zise fetiţa, bătând din palme.
— Întocmai. Şi-acum, uită-te la corabie, scumpo! Uită-te la corabie. Poţi să-i
spui lui mami ce sunt lucrurile alea înalte? Lucrurile alea înalte, care se ridică
până la cer?
— Sunt… ăă… ha! Nu.
— Nu, adică nu ştii, sau nu, adică te răzvrăteşti şi nu vrei să-mi zici?
— Răzvătec!
— Nu pe corabia lui mami, Cosetta. Uită-te din nou. Mami ţi-a mai spus
cândva ce sunt alea, nu-i aşa? Se ridică până la cer, ţin pânzele şi sunt…
— Catarg, făcu fetiţa.
— Catarge. Dar e bine şi-aşa. Şi câte sunt? Câte catarge are noua corăbioară a
lui mami? Numără-le pentru mami.
— Două.
— Măi, că isteaţă mai eşti! Da, noua corabie a lui mami are două catarge.
Zamira se aplecă spre faţa fetiţei, atingându-şi nasul de năsucul ei, iar Cosetta
chicoti. Şi-acum găseşte şi alte lucruri care sunt câte două.
 — Ăă…
— Aici, în cabină, Cosetta. Găseşte-i lui mami două lucruri de acelaşi fel.
— Ăă…
Fetiţa privi împrejur, băgându-şi aproape toată mâna stângă în gură pe când
făcea asta, înainte să apuce cele două spade, ţinute în teci şi sprijinite de peretele
de sub fereastra de la pupa.
— Sabie, spuse ea.
— Întocmai! Zamira o sărută pe obraz. Mami are două săbii. Cel puţin la
vedere, scumpo. Şi-acum, fii o fată cuminte şi du-te pe punte cu Ezri, bine?
Mami trebuie să vorbească între patru ochi cu omul ăsta. O să vină şi Paolo cu
tine.
Ezri străbătu cabina şi o luă în braţe pe Cosetta, iar fetiţa se agăţă la gâtul ei,
bucuroasă. Paolo se luă după Ezri ca o umbră, având grijă ca locotenentul să se
afle mereu între el şi Locke, aruncând căutături furişe de după picioarele ei, când
îndrăznea totuşi să-şi ridice privirea.
— Sunteţi sigură că vă descurcaţi, căpitane?
— Mă descurc, Del. Valora e cel în privinţa căruia mi-aş face griji.
— Este încătuşat şi păzit de opt oameni.
— Ar trebui să fie de-ajuns, cred. Şi oamenii de pe Mesagerul Roşu?
— Sunt toţi sub teugă. Treganne îşi aruncă un ochi pe ei.
— Bine. Vin şi eu, destul de repede. Du-i pe Paolo şi pe Cosetta la Gwillem şi
lasă-i să stea pe dunetă. Ai grijă să nu se apropie de parapet.
— Am înţeles.
— Şi spune-i lui Gwillem că, dacă încearcă să le mai dea bere neîndoită cu
apă, o să-i smulg inima din piept şi-o să mă piş în gaura rămasă.
— O să folosesc exact cuvintele astea, căpitane.
— Hai, plecaţi acum. Dacă îi necăjiţi pe Ezri şi pe Gwillem, dragii mei, mami
o să se supere.
Locotenentul Delmastro se retrase din cabină, luându-i pe cei doi copii cu ea
şi închizând uşa în urmă. Locke se întrebă cum ar fi mai bine să abordeze această
întrevedere. Nu ştia aproape nimic despre Drakasha; nu tu slăbiciuni de care să
profite, nici prejudecăţi pe care să le manipuleze. Şi să renunţe la toate straturile
de minciună sub care lucra ar fi fost, probabil, o mişcare greşită. Cel mai bine era
să se dea drept Ravelle, pentru moment.
Căpitanul Drakasha îşi luă spadele şi se întoarse să-l privească mai
îndeaproape pe Locke, pentru prima oară. El se hotărî să vorbească primul, într-o
manieră prietenoasă:
— Copiii dumneavoastră?
— Vai, puţine lucruri îi scapă unui ofiţer de informaţii veteran! Îşi scoase una
din spade din teacă cu un scrâşnet metalic şi îi făcu semn lui Locke cu ea. Stai
jos.
Locke se supuse. Mai era un singur scaun în cabină, chiar lângă masă, aşa că
se aşeză pe el şi îşi împreună mâinile încătuşate în poală. Zamira se lăsă în
propriul scaun, cu faţa la el, şi îşi puse spada pe genunchi.
— Pe meleagurile mele natale, avem un obicei când vine vorba de pus
întrebări cu sabia scoasă, începu ea. Avea un accent distinct şi plăcut, pe care
Locke nu ştia de unde să-l ia. Ai auzit de obiceiul ăsta?
— Nu, recunoscu Locke, dar cred că înţeleg despre ce-i vorba.
— Bine. E ceva în neregulă cu povestea ta.
— Aproape totul este în neregulă cu povestea mea, căpitane Drakasha. Am
avut o corabie, un echipaj şi o grămadă de bani. Acum am ajuns să ţin în braţe un
sac de cartofi într-o cală de santină, care miroase ca fundul unei halbe de bere
nespălate.
— Nu îţi pune prea mari speranţe într-o relaţie de lungă durată cu cartofii. Am
vrut doar să te ţin deoparte cât am vorbit cu câţiva dintre membrii echipajului de
pe Mesager.
— A… Şi ce mai face echipajul meu?
— Ştim prea bine amândoi că nu-i echipajul tău, Ravelle.
— Ce mai face echipajul?
— Se descurcă acceptabil, dar nu mulţumită ţie. Le-a pierit cheful de luptă
când au văzut câţi suntem. Cei mai mulţi dintre ei păreau gata să se predea de la
bun început, aşa că am pus mâna pe Mesager numai cu câteva vânătăi şi orgolii
rănite.
— Îţi mulţumesc.
— Nu ne-am purtat cu blândeţe de dragul tău, Ravelle. De fapt, ai mare noroc
că eram prin apropiere. Îmi place să trec în urma furtunilor de vară. Au obiceiul
să scuipe afară bucăţele gustoase şi care nu prea mai sunt în stare să ne refuze
ospitalitatea. Drakasha băgă mâna în cufărul lui Locke, amestecă încet conţinutul
şi scoase un pacheţel de hârtii. Şi-acum, făcu ea, vreau să ştiu cine sunt Leocanto
Kosta şi Jerome De Ferra.
— Identităţi false, răspunse Locke. Le folosim când avem treabă în Tal
Verrar.
— În slujba arhontelui?
— Da.
— Aproape tot ce-i înăuntru este semnat „Kosta‖. Scrisori de credit şi de
recomandare… o comandă pentru nişte scaune… o factură pentru nişte haine
într-o magazie. Singurul document cu numele de Ravelle pe el este numirea ta
drept ofiţer în marina verrară. Cum ar trebui să-ţi spun… Orrin sau Leocanto?
Care este identitatea falsă?
— Ai putea să-mi spui în continuare Ravelle, replică Locke. Am fost pe lista
ofiţerilor ani întregi sub acel nume. Aşa îmi primeam leafa.
— Eşti născut în Tal Verrar?
— Nu, pe continent. Un sătuc pe nume Vo Sarmara.
— Ce făceai înainte să intri în slujba arhontelui?
— Eram ceea ce se cheamă un om răbdător.
— Nu ştiam că este o meserie.
— Vreau să spun că eram meşter în cântare şi balanţe şi lucram pentru un
sindicat de negustori. Eram un om răbdător pentru că stăteam să cântăresc
lucrurile, înţelegi?
— Nostim. Un sindicat din Tal Verrar?
— Da.
— Deci ai lucrat şi pentru Priori.
— Ăsta a fost unul dintre, ăă, motivele care i-au determinat pe oamenii lui
Stragos să mă înroleze. După ce nu am mai fost de folos ca agent infiltrat în
sindicat, am primit noi îndatoriri.
— Hhmm… Am vorbit pe îndelete cu Jabril. Destul de mult ca să nu-mi vină
greu să cred că actele tale de ofiţer în marină sunt false. Ai vreo experienţă
militară oarecare?
— Nu o pregătire militară oficială, dacă la asta te referi.
— E ciudat că ai primit autorizaţia să comanzi o navă de război, chiar şi una
mică, zise Drakasha.
— Dacă se mişcă destul de încet ca să nu supere pe nimeni, căpitanii din
serviciul secret capătă puteri extraordinare de rechiziţionare. Sau cel puţin aşa se
obişnuia. Bănuiesc că acum colegii mei vor fi ţinuţi mai din scurt, din cauza a ce
am făcut eu.
— De-a dreptul tragic. Şi totuşi… e ciudat că a fost nevoie să mă întrebi cum
mă cheamă, când ai fost adus la picioarele mele. Credeam că identitatea mea este
cunoscută de toţi cei din slujba lui Stragos. De câtă vreme lucrezi pentru el?
— De cinci ani.
— Deci ai venit după ce a fost nimicită Armada Liberă. Şi totuşi, ca verrari…
— Am primit o descriere vagă de-a ta, o întrerupse Locke. Numele tău, al
corabiei tale şi cam atât. Te asigur că, dacă arhontele s-ar fi gândit vreodată să-ţi
facă un tablou, toţi bărbaţii din serviciul lui te-ar fi cunoscut, la cum arăţi.
— Excelent formulat. Însă ai face bine să mă consideri nepăsătoare la
linguşiri.
— Păcat. Mă pricep atât de bine la asta…
— Un al treilea lucru care mi se pare ciudat… Ai părut surprins în mod sincer
să-mi vezi copiii la bord.
— Ăă, doar mi s-a părut ciudat că-i ţii cu tine. Aici, pe mare. Unde sunt
expuşi tuturor… riscurilor.
— Păi, şi cum altfel aş putea să-i ţin sub observaţie? Zamira îşi trecu un deget
peste mânerul sabiei. Paolo are patru ani. Cosetta trei. Oare informaţiile voastre
sunt chiar atât de vechi, încât nu ştiai de ei?
— Uite care-i treaba: eu mă ocup de operaţiile din oraş îndreptate împotriva
Priorilor şi a altor opozanţi. Nu am dat prea mare atenţie chestiunilor navale
pentru care nu eram plătit să mă informez.
— E pusă o recompensă de cinci mii de solari pe capul meu. Pe al meu şi pe-
al fiecărui căpitan care a supravieţuit după Războiul de Recunoaştere. Ştiu că
anul trecut circulau portrete ale mele şi ale familiei mele prin Tal Verrar; am
făcut şi eu rost de câteva afişe. Chiar te aştepţi să cred că o persoană aflată în
poziţia ta ar putea fi atât de neştiutoare?
— Îmi pare rău că trebuie să-ţi rănesc orgoliul, căpitane Drakasha, dar ţi-am
spus deja: eram un simplu strapazan…
— Eşti.
— … Am fost şi sunt, şi ochii mei erau aţintiţi asupra oraşului. Am avut puţin
timp la dispoziţie ca să studiez noţiunile elementare de supravieţuire, când am
început să mă pregătesc să fur Mesagerul.
— Dar de ce-ai face asta? De ce-ai fura o corabie şi-ai pleca pe mare? De ce-
ai face ceva la care mărturiseşti chiar tu că nu te pricepi deloc? Dacă aveai ochii
aţintiţi asupra uscatului şi-a oraşului, de ce nu ai încercat să faci ceva acolo?
Locke îşi linse buzele, care i se uscaseră în mod supărător. Avea în minte un
dosar întreg cu informaţii despre Orrin Ravelle, dar personajul nu fusese
conceput pentru un interogatoriu dintr-o asemenea perspectivă.
— S-ar putea să sune ciudat, însă nu puteam face altceva mai nimerit,
răspunse el. Din câte se pare, numirea mea falsă ca ofiţer de marină mi-a oferit
cel mai bun avantaj de a lovi în arhonte. Furtul unei corăbii era un gest mai
impresionant decât furtul unei trăsuri, să zicem.
— Şi ce-a făcut Stragos ca să merite un asemenea gest impresionant?
— Am jurat să nu vorbesc niciodată despre asta.
— Ce convenabil!
— Da’ de unde, replică Locke. Mi-aş dori să-ţi pot explica, pentru a te linişti.
— Să mă liniştesc? Cum aş putea sta liniştită după ce am auzit tot ce-ai zis?
Minţi, înfloreşti vechi minciuni şi refuzi să vorbeşti despre motivele care te-au
determinat să porneşti în această aventură nebunească. Dacă nu îmi oferi nişte
răspunsuri, voi fi nevoită să presupun că reprezinţi o primejdie pentru acest vas
şi că risc să-l jignesc pe Maxilan Stragos dacă te iau sub aripa mea. Nu-mi pot
permite să suport consecinţele unui asemenea act. Cred că a venit vremea să te
trimit la loc de unde te-am luat.
— În chilă?
— În larg.
— A… Locke se încruntă, apoi îşi muşcă buza ca să-şi înăbuşe un chicotit. A,
căpitane Drakasha, n-a fost rău deloc! Amatorism, dar creativ. Altcineva aflat în
locul meu şi fără experienţa mea ar fi fost dus de nas.
— La naiba! Drakasha surâse subţire. Ar fi trebuit să trag perdelele la
ferestrele de la pupă.
— Da. Pot să văd cum mişună oamenii tăi pe Mesager chiar acum, când
vorbim. Presupun că echipajul tău profesionist peticeşte greementul, ca vasul să
se târască puţin mai repede decât un ţânc, nu-i aşa? Dacă ţi-ar fi păsat cât negru
sub unghie că l-ai putea jigni pe arhonte, ai fi scufundat corabia aia, nu ai fi
renovat-o ca să o vinzi.
— Într-adevăr, recunoscu Drakasha.
— Ceea ce înseamnă…
— Ceea ce înseamnă că tot eu pun întrebările, Ravelle. Vorbeşte-mi despre
complicele tău, jupânul Valora. Vreun prieten mai deosebit?
— Un vechi partener. M-a ajutat în Tal Verrar cu… nişte treburi mai
neplăcute.
— Doar un partener?
— Îl plătesc bine şi am încredere în el să-şi facă treaba, da.
— Surprinzător de educat. Zamira arătă spre tavanul cabinei; un luminator
îngust avea clapele uşor crăpate, ca să lase să intre aer de pe dunetă. I-am auzit
pe el şi pe Ezri recitându-şi din Lucarno, acum câteva minute.
— Tragedia celor Zece Trădători Cinstiţi, rosti Locke. Lui Jerome îi… place.
— Ştie să citească. Jabril zice că nu-i marinar, dar că poate face calcule
complexe. Vorbeşte vadrană. Foloseşte termeni economici şi se pricepe la
mărfuri. Bănuiesc deci că vine dintr-o familie de negustori înstăriţi. Locke nu
spuse nimic. A fost cu tine dinainte să lucrezi pentru arhonte, nu-i aşa?
— A lucrat pentru Priori, într-adevăr. Locke gândi că nu va fi aşa de greu cum
se temuse să-l introducă pe Jean în povestea servită lui Drakasha. L-am luat cu
mine când am trecut de partea arhontelui.
— Dar nu ca prieten.
— Doar ca agent… unul foarte bun, ce-i drept.
— Vai, iscoada mea lipsită de scrupule! făcu Drakasha. Se ridică în picioare,
se duse sub luminator şi strigă: Hei, puntea!
— Da, căpitane?
Glasul lui Ezri.
 — Del, adu-l pe Valora încoace.
Câteva clipe mai târziu, uşa cabinei se deschise şi Jean intră, urmat de
locotenentul Delmastro. Căpitanul Drakasha îşi scoase din teacă şi cealaltă
spadă. Tecile goale căzură pe podea, iar ea îndreptă o sabie spre Locke.
— Dacă te ridici de pe scaun, mori, îi zise ea.
— Ce se întâm…
— Linişte! Ezri, ocupă-te de Valora.
— Cum doreşti, căpitane.
Înainte ca Jean să poată reacţiona, Ezri îi aplică o lovitură puternică în spatele
genunchiului drept, atât de iute şi de bine plasată, încât Locke tresări. După
aceasta, îl împinse brutal, iar Jean căzu în patru labe.
— S-ar putea să mai am nevoie de tine, Ravelle, dar nu te pot lăsa să-ţi
păstrezi agentul. Drakasha făcu un pas spre Jean, ridicându-şi spada din mâna
dreaptă.
Locke sări din scaun fără să se gândească, aruncându-se asupra ei, încercând
să-i oprească braţele cu lanţul de la cătuşe.
— Nu! ţipă el. Cabina se învârti sălbatic în jurul său şi se trezi la podea, cu o
durere seacă în falcă. Mintea sa, funcţionând cu o întârziere de una-două secunde
în urma evenimentelor, trase în cele din urmă concluzia că Drakasha îl pocnise în
bărbie cu mânerul uneia din spade. Acum zăcea întins pe spate cu acea spadă
deasupra gâtului. Drakasha părea să aibă trei metri înălţime.
— Te rog, bolborosi Locke. Nu Jerome. Nu-i nevoie.
— Ştiu, făcu Drakasha. Ezri?
— Se pare că îţi datorez zece solari, căpitane.
— Ar fi trebuit să-ţi dai seama, rânji Drakasha. Ai auzit ce-a spus Jabril
despre ei.
— Am auzit, într-adevăr. Ezri îngenunche deasupra lui Jean, cu o expresie de
îngrijorare sinceră pe chip. Pur şi simplu nu am crezut că Ravelle ar fi în stare de
aşa ceva.
— Genul ăsta de lucruri sunt, în general, reciproce.
— Ar fi trebuit să ştiu şi asta.
Locke ridică mâinile şi împinse sabia lui Drakasha la o parte. Ea îi îngădui să
o facă. Se rostogoli, se ridică în genunchi şi îl apucă de-un braţ pe Jean,
nebăgând în seamă durerea din falcă. Ştia că măcar nu era ruptă.
— Eşti în regulă, Jerome?
— Sunt bine, spuse Jean. M-am julit un pic la mâini.
— Îmi pare rău, zise Ezri.
— Nu-ţi face griji, o linişti Jean. A fost o lovitură pe cinste. Nu aveai prea
multe variante dacă voiai să dobori pe cineva de talia mea. Se ridică în picioare,
împleticindu-se, cu ajutorul lui Locke şi al lui Ezri. Poate doar o lovitură la
rinichi.
Ezri îi arătă boxul de fier pe care-l purta la mâna dreaptă.
— Ăsta era planul de rezervă.
— La naiba, mă bucur că nu ai făcut-o! Dar ai fi putut… Aş fi căzut pe spate
dacă nu m-ai fi împins cu putere. Dacă mi-ai fi pus piedică din spate…
— M-am gândit şi la asta. Sau dacă te-aş fi prins de locul ăla sensibil de la
subsuoară…
— Şi mi-ai fi sucit braţul, da. Asta ar fi…
— Însă nu am curaj să încerc asta pe cineva atât de vânjos; echilibrul este
greşit, cu excepţia cazului în care…
Drakasha îşi drese glasul, iar Jean şi Ezri amuţiră, aproape cu sfială.
***
— M-ai minţit în privinţa lui Jerome, Ravelle. Îşi recuperă cingătoarea şi, cu
două păcănituri scurte, îşi băgă spadele la loc în tecile lor. Nu este un agent
tocmit. Îţi este prieten. Genul de prieten care nu ar accepta să te vadă aruncat de
unul singur de pe o corabie. Genul de prieten pe care tu ai încerca să-l protejezi
chiar şi cu preţul vieţii.
— Deşteaptă mişcare, făcu Locke, simţind cum i se îmbujorează obrajii. Deci
despre asta era vorba.
— Mai mult sau mai puţin. Voiam să ştiu ce gen de om eşti, înainte să
hotărăsc ce să fac cu tine.
— Şi ce-ai hotărât?
— Eşti nesocotit, încrezut şi mult prea isteţ, rosti ea. Trăieşti cu impresia
greşită că tertipurile tale sunt fermecătoare, şi eşti la fel de dispus ca Jerome să
mori prosteşte pentru un prieten.
— Da, făcu el. Ei bine… poate că m-am ataşat de-a lungul anilor de
prostănacul ăsta urât. Asta înseamnă că ne trimiţi înapoi în chilă sau în larg?
— Nici una, nici alta, răspunse Drakasha. O să mergeţi în teugă, unde o să
mâncaţi şi o să dormiţi alături de ceilalţi membri ai echipajului de pe Mesagerul
Roşu. O să mă ocup mai târziu, în voie, de celelalte minciuni ale tale. Pentru
moment, sunt mulţumită să ştiu că te vei purta cu băgare de seamă, câtă vreme îi
porţi de grijă lui Jerome.
— Deci ce suntem? Sclavi?
— Nimeni de la bordul acestei corăbii nu ia sclavi, zise Drakasha cu glas
tăios, dar executăm şi noi partea noastră de şmecheri.
— Parcă eu eram responsabilul cu tertipurile fermecătoare.
— Băgaţi la cap asta, spuse Drakasha. Întreaga voastră lume constă din cei
câţiva centimetri de punte pe care vi-i ofer şi sunteţi norocoşi să-i aveţi şi pe ăia.
Ezri şi cu mine le vom explica situaţia tuturor, la teugă.
— Şi lucrurile noastre? Actele, vreau să spun? Documentele personale? Poţi
să păstrezi aurul, dar…
— Să-l păstrez? Vorbeşti serios? Ce simpatic e omul ăsta, Ezri! Drakasha îşi
folosi cizma dreaptă ca să închidă capacul cufărului lui Locke. Hai să zicem că
actele tale vor rămâne la mine, ca garanţie pentru buna ta purtare. Nu prea mai
am pergament gol, iar copiii mei au descoperit recent plăcerea de-a se juca cu
cerneala.
— Am priceput ideea.
— Ezri, du-i sus pe punte şi scoate-le cătuşele. Hai să ne purtăm iarăşi ca şi
cum ar trebui să ajungem undeva anume.

Pe dunetă fură întâmpinaţi de o femeie aparent grăbită; între două vârste,

scundă şi lată în spate, avea o aură de păr alb pe deasupra ridurilor unui chip care
petrecuse, în mod evident, mulţi ani încruntându-se la oameni. Ochii săi mari,
acaparatori, erau în permanentă mişcare, precum cei ai unei bufniţe care nu se
putea hotărî dacă îi era foame sau se plictisea.
— Aţi fi putut să puneţi mâna pe o gaşcă mai puţin prăpădită, oriunde v-aţi fi
uitat în altă parte, spuse ea, fără vreo altă introducere.
— Iar tu ai fi putut observa că nu prea a fost cine ştie ce ofertă de prăzi, în
ultima vreme. Zamira tolera atitudinea femeii cu o uşurinţă care indica o
familiaritate de lungă durată.
— Ei bine, dacă vrei să foloseşti cânepă uzată ca să torci o funie, nu da vina
pe făuritorul de frânghii când ţi s-o rupe.
— Ştiu că nu-i o idee bună să dau vina pe tine, orice s-ar întâmpla, Cărturare!
Asta ar însemna săptămâni de nefericire pentru toată lumea. Câţi sunt?
— Douăzeci şi opt la teugă, răspunse ea. Opt au trebuit lăsaţi la bordul prăzii.
Oase rupte, în toate cazurile. Nu era sigur să-i mutăm.
— O să reziste până în Portul Risipitorului?
— Da, presupunând că o să reziste corabia pe care sunt. Presupunând că vor
face întocmai cum le-am spus, ceea ce este o…
— Sunt sigură că nu se poate face nimic mai mult. În ce stare sunt cei
douăzeci şi opt?
— Sunt sigură că m-ai auzit când am spus „prăpădiţi‖, care vine de la o stare
de prăpădenie, care, la rândul ei, e cauzată de faptul că ei sunt vai de capul lor.
Aş putea folosi şi alţi termeni tehnici, din care doar o parte ar fi complet
inventaţi…
— Treganne, răbdarea mea a dispărut de mult, cam de pe vremea când tu
arătai bine.
— Cei mai mulţi dintre ei suferă încă de întemniţare îndelungată. Puţină
hrană, puţine antrenamente şi o stare proastă a nervilor. Au mâncat mai bine de
când au plecat din Tal Verrar, dar sunt istoviţi şi dărâmaţi. O mână de oameni
sunt cât de cât sănătoşi. Un număr la fel de mare nu sunt pregătiţi de muncă până
nu spun eu altfel. Nu voi face nici un compromis în această privinţă… căpitane.
— Nici nu o să-ţi cer aşa ceva. Boli?
— Absente, în mod de-a dreptul miraculos, dacă te referi la febră şi la boli
contagioase. De asemenea, mai nimic în ceea ce priveşte bolile cu transmitere
sexuală. Au fost ţinuţi închişi, fără femei, luni întregi şi cei mai mulţi dintre ei
sunt therini din Est. Nu prea obişnuiesc să se culce cu bărbaţi.
— Pierderea lor. Dacă mai am nevoie de tine…
— Voi fi în cabina mea, desigur. Şi păzeşte-ţi copiii. Se pare că ei cârmuiesc
corabia.
Locke se uită după femeie, pe când aceasta se îndepărtă, şchiopătând. Unul
din picioarele ei scotea un sunet sec şi puternic de lemn, iar ea mergea cu
ajutorul unui baston ciudat făcut din cilindri albi, puşi unul peste celălalt. Fildeş?
Nu… spinarea unei făpturi nefericite combinată cu straturi strălucitoare de metal.
Drakasha şi Delmastro se întoarseră către cârma corabiei. Aceasta avea două
timone, precum cea de la bordul Mesagerului, şi era manevrată momentan de un
tânăr nefiresc de înalt, făcut tot din unghiuri ascuţite, ce se bălăbăneau. De-o
parte şi de alta stăteau Paolo şi Cosetta, fără a atinge cârma, dar imitându-i
mişcările şi chicotind.
— Mumchance, unde-i Gwillem? rosti Drakasha, apropiindu-se şi trăgând-o
pe Cosetta de lângă cârmă.
— Funiile de uşurare.
— I-am spus să se ocupe de scrumbii1, zise Ezri.
— O să-i scot ochii! făcu Drakasha.
Mumchance părea netulburat.
— Trebuie să se mai şi pişe omul, căpitane.
— Să se pişe, bâigui Cosetta.
— Şşş… Zamira întinse o mână pe lângă Mumchance şi îl înhăţă şi pe Paolo
de lângă cârmă. Mum, ştii foarte bine că nu au voie să atingă cârma sau

1
Referire la copiii ei (n. red.)
2
Joc de cuvinte: Mum (ofiţerul secund) / „keep mum”… a face pe
momâia, a nu sufla o vorbă, a-şi ţine gura, a tăcea
parapetul.
— Păi, nu atingeau cârma, căpitane.
— Nu au voie nici să se fâţâie pe lângă tine, să ţi se agaţe de picioare sau să te
ajute să cârmeşti corabia. Ai înţeles?
— Am înţeles.
— Paolo, spuse Drakasha, du-o pe sora ta înapoi în cabină şi aşteptaţi-mă
acolo.
— Da, zise băiatul, cu o voce tot atât de slabă precum sunetul a două foi de
hârtie frecându-se una de cealaltă.
O luă de mână pe Cosetta şi plecară.
Drakasha se zori mai departe, trecând pe lângă mici grupuri de membri ai
echipajului care munceau sau mâncau, iar aceştia îşi înclinară capetele sau o
salutară respectuos. Ezri îi împingea pe Locke şi pe Jean în urma ei.
Lângă coteţele de păsări, Drakasha se intersectă cu un vadran rotofei, dar vioi,
cu câţiva ani mai în vârstă decât ea. Omul purta o jachetă neagră, de filfizon,
acoperită cu catarame mate de bronz, iar părul său blond-cenuşiu era prins într-o
coadă ondulată care-i ajungea până la coapse. Drakasha îl înşfăcă cu mâna stângă
de gulerul tunicii.
— Gwillem, ce parte din „ai grijă de copii câteva minute‖ nu ai înţeles?
— I-am lăsat cu Mum, căpitane…
— Erau în grija ta, nu a lui.
— Păi, dacă aveţi încredere în el să cârmească vasul, de ce nu aveţi încredere
că…
— Am încredere să-i las copiii în grijă, Gwillem. Doar că îmi place să mi se
respecte ordinele.
— Căpitane, rosti Gwillem cu glas scăzut, a trebuit să zvârl ceva maro în
albastru, bine? Aş fi putut să-i iau cu mine pe frânghiile de uşurare, dar mă
îndoiesc că aţi fi fost de acord cu lecţia pe care ar fi învăţat-o acolo.
— Data viitoare ţine-te şi tu, în numele lui Iono! Am lipsit doar câteva
minute. Acum du-te şi împachetează-ţi lucrurile.
— Să-mi împachetez?
— Ia ultima barcă şi du-te pe Mesager, alături de echipajul capturat.
— Echipajul capturat? Căpitane, ştii doar că nu mă pricep…
— Vreau ca tot ce-i pe nava aia să fie verificat şi inventariat, de la bompres
până la bordul fals. Să nu-ţi scape nimic. Când o să mă târguiesc cu Spărgătorul-
de-vase, vreau să ştiu cu cât vrea să mă înşele la preţ ticălosul.
— Dar…
— Aştept raportul tău scris, când ajungem în Portul Risipitorului. Ştii bine că
nu am pus mâna pe cine ştie ce pradă azi. Du-te acolo şi câştigă-ţi partea.
 — La ordin, căpitane.
— Intendentul meu, explică Zamira, după ce Gwillem plecă, înjurând în
barbă. Nu-i chiar rău, de fapt. Doar că încearcă să scape de muncă oricând prinde
ocazia.
La prora corabiei se afla puntea teugei, înălţată cam la un metru şi jumătate
deasupra punţii descoperite, cu scări late în ambele părţi. Între acele scări se
vedea o deschizătură largă şi descoperită, care ducea într-o zonă întunecată, pe
jumătate compartiment, pe jumătate un loc înalt cât să te târăşti, aflat în spatele
teugei. Avea cam şapte-opt yarzi lungime, din câte îşi putea da seama Locke.
Puntea teugei şi scările erau pline cu oameni de pe Mesagerul Roşu, păziţi de
vreo şase membri înarmaţi ai echipajului Zamirei. Jabril, care stătea lângă Aspel
în fruntea mulţimii, păru de-a dreptul amuzat să-i vadă din nou pe Locke şi pe
Jean. Oamenii din spatele lui începură să bombăne.
— Gura! se răsti Ezri, plasându-se între Zamira şi nou-veniţi.
Locke, neştiind ce să facă, rămase deoparte cu Jean, aşteptând instrucţiuni.
Drakasha îşi drese glasul:
— Nu am făcut cunoştinţă decât cu câţiva dintre voi. Eu sunt Zamira
Drakasha, căpitanul Orhideei Otrăvitoare. Ascultaţi-mă! Jabril mi-a spus că aţi
plecat din Tal Verrar cu gândul să vă faceţi piraţi. E cineva printre voi care s-a
răzgândit?
Cei mai mulţi dintre oamenii de pe Mesager îşi clătinară capetele sau
mormăiră că nu.
— Bine. Eu sunt ceea ce pretindea că e prietenul vostru, Ravelle, continuă
Drakasha, luându-l de umeri pe Locke. Zâmbi teatral şi câţiva dintre oamenii mai
puţin afectaţi de pe Mesager chicotiră. Eu nu am stăpâni sau seniori. Înalţ
flamura roşie când mi-e foame şi o flamură falsă când sunt sătulă. Acostez într-
un singur port: Portul Risipitorului, din Insulele Vântului-fantomă. Nu mă
primeşte nimeni în altă parte. Nici nu sunt în siguranţă în altă parte. Dacă
rămâneţi pe corabia mea, trebuie să vă obişnuiţi cu primejdia asta. Ştiu că unii
dintre voi nu înţeleg. Gândiţi-vă la lume. Gândiţi-vă la orice este altceva decât
corabia asta, poate cu excepţia unei mici fărâme putrezite de mizerie în fundul
nicăieriului. La asta trebuie să renunţaţi. La orice. La oricine. La oriunde
altundeva.
Îi dădu drumul lui Locke şi păru să ia expresia posomorâtă de pe feţele celor
din echipajul Mesagerului drept aprobare. Le-o arătă pe Ezri.
— Secundul meu, Ezri Delmastro. Noi îi spunem locotenent şi aşa îi veţi
spune şi voi. Orice v-ar zice, să ştiţi că are sprijinul meu. Să nu care cumva să
credeţi altceva. Aţi făcut deja cunoştinţă cu doftorul navei. Cărturarul Treganne
mi-a spus că sunteţi într-o formă rezonabilă: nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Cei care au nevoie de odihnă se vor odihni. Nu îmi sunteţi de folos dacă nu
sunteţi în stare să munciţi.
— Ne invitaţi să ne alăturăm echipajului dumneavoastră, căpitane Drakasha?
întrebă Jabril.
— Vi se oferă o şansă, replică Ezri. Nimic mai mult. De-acum nu mai sunteţi
ostatici, dar nici oameni liberi. Sunteţi ceea ce noi numim schimbul de corvoadă.
Veţi dormi aici, în ceea ce noi numim „sub castel‖. Cam cel mai rău loc de pe
corabie. Dacă e de făcut o treabă murdară, voi o veţi face. Dacă rămânem cu prea
puţine pături sau haine, voi veţi rămâne fără ele primii. Şi tot voi veţi fi ultimii
când se împarte mâncarea şi băutura.
— Orice membru al echipajului meu vă poate da ordine, continuă Drakasha
ceea ce începuse Ezri. Locke îşi dădu seama că ele şlefuiseră împreună această
rutină, în timp. Şi se vor aştepta să le îndepliniţi ordinele. Nu ne formalizăm când
vine vorba de pedepse; faceţi pe deştepţii sau trândăviţi şi o să mâncaţi o bătaie
soră cu moartea. Dacă faceţi prea mult scandal şi ajunge la urechile mele, vă
azvârl peste bord. Credeţi că glumesc? Întrebaţi pe cineva cu vechime. Asta până
arătaţi ce puteţi. În câteva minute, ridicăm ancora şi pornim spre Portul
Risipitorului. Cine vrea să plece când ajungem acolo e liber să plece. Nu veţi fi
vânduţi ca sclavi; noi nu suntem negustori de sclavi. Dar nu veţi fi plătiţi, ci veţi
primi doar de băut şi de mâncat. Veţi pleca cu buzunarele goale şi, odată ajunşi
în Portul Risipitorului, o să vedeţi că sclavia nu-i chiar aşa rea. Măcar aşa i-ar
păsa cuiva dacă trăiţi sau muriţi. Dacă dăm de vreo corabie pe drum, o să mă
gândesc dacă să o atacăm. Şi dacă ridicăm flamura roşie, aceea va fi şansa
voastră. Voi veţi fi în primul rând; veţi aborda corabia înaintea noastră. Dacă
sunt flăcări sau arbalete, sau plase-brici, sau zeii mai ştiu ce, voi le veţi încerca
mai întâi şi voi veţi fi primii care vor sângera. Dacă supravieţuiţi, e minunat.
Intraţi în echipaj. Dacă refuzaţi, vă lăsăm în Portul Risipitorului. Eu nu ţin un
schimb de corvoadă mai mult decât trebuie.
Îi făcu semn lui Ezri.
— De-acum încolo, aveţi teuga şi puntea descoperită, până la arborele mare,
începu Delmastro. Nu coborâţi sub punte şi nu atingeţi nici un instrument, decât
dacă vi se zice să faceţi asta. Dacă puneţi mâna pe vreo armă sau luaţi vreuna de
la oamenii mei, vă garantez că veţi fi omorâţi pe loc. Suntem foarte sensibili
când vine vorba de asta. Dacă vreţi să vă „împrieteniţi‖ cu vreun membru de-al
echipajului sau dacă vreunul dintre ei vă face avansuri, sunteţi liberi să faceţi ce
vreţi, atât timp cât nu sunteţi de serviciu şi nu urcaţi pe afurisita de punte
descoperită. Aici, în larg, ce-i dat e bun dat. Dacă încercaţi să luaţi ceva cu forţa,
aţi face bine să vă rugaţi să muriţi încercând, pentru că suntem sensibili şi în
privinţa asta.
 Zamira luă din nou cuvântul şi arătă spre Locke şi Jean:
— Ravelle şi Valora vi se vor alătura. Câţiva dintre oameni bombăniră şi
Zamira îşi puse mâinile pe mânerele spadelor sale. Grijă mare la maniere! I-aţi
azvârlit peste bord şi aţi jurat să-l lăsaţi pe Iono să îi judece. Şi, o oră mai târziu,
am apărut eu. Problema-i încheiată; cine crede că se pricepe mai bine decât
Stăpânul Apelor care Înşfacă n-are decât să sară peste bord şi să discute cu El
personal.
— Vor fi în schimbul de corvoadă, precum voi toţi, o completă Ezri.
Cum oamenii tot nu păreau prea entuziaşti, Zamira îşi drese glasul:
— Pe corabia asta, totul se împarte în mod egal.
Cu asta le captă atenţia.
— Pe intendentul corabiei îl cheamă Gwillem. El socoteşte câştigurile. 30 la
sută din pradă este pentru corabie, ca să nu ne trezim cu vele sau cordaj putrezit.
Restul este împărţit în mod egal, câte o parte de om. În ceea ce priveşte prada
luată de pe corabia voastră, nu veţi primi nici o centiră. Asta nu se discută. Dar,
dacă se iveşte vreo ocazie pe drumul nostru spre Portul Risipitorului şi ajungeţi
în echipajul meu când îi vom vinde Mesagerul Spărgătorului-de-vase, veţi primi
şi voi o parte şi va fi o sumă frumuşică. Asta dacă veţi fi în echipaj.
Locke recunoscu că era o politică demnă de admiraţie; era o ofertă rezonabilă
şi o adusese în discuţie exact la momentul potrivit, ca să prevină orice
neînţelegeri şi necazuri. De-acum, Mesagerul Roşu nu avea să mai fie o simplă
amintire nefericită, pierdută în zare; putea fi un morman de arginţi, care-i aştepta.
Zamira se răsuci şi se îndreptă către pupa, lăsând-o pe Delmastro să încheie
discursul. Cum şuşotelile se înteţiseră, micuţa locotenentă răcni:
— Gura! Aşa stau lucrurile. Peste puţin timp, veţi primi mâncare şi o jumătate
de raţie de bere, ca să vă mai calmaţi. Mâine, voi începe să-i aleg dintre voi pe
cei cât de cât iscusiţi şi să-i pun la treabă. Mai este un lucru pe care căpitanul nu
l-a menţionat. Ezri se opri câteva clipe, ca să fie sigură că toată lumea o asculta
cu atenţie. Tinerii Drakasha. Căpitanul are un băiat şi-o fată. În general, ei stau în
cabina ei, dar, câteodată, mai aleargă de colo colo pe vas. Vreau să vă gândiţi la
ei ca la ceva sfânt. Nu glumesc: este cel mai important lucru pe care vi-l spun în
seara asta. Dacă le adresaţi fie şi o singură vorbă urâtă, vă bat în ţinte cocoşelul
de trinchet şi vă las acolo să muriţi de sete. Echipajul îi consideră ca fiind familia
lor. Dacă trebuie să vă rupeţi gâtul ca să-i ţineţi în siguranţă, atunci aţi face bine
să vi-l rupeţi.
Delmastro păru să interpreteze tăcerea tuturor drept semn că fuseseră
impresionaţi şi dădu din cap. O clipă mai târziu, vocea lui Drakasha se auzi de la
dunetă, amplificată de o portavoce:
— Ridicaţi ancora!
 Delmastro luă fluierul care-i atârna la gât de un şnur de piele şi suflă în el de
trei ori:
— Treceţi la puntea superioară centru, urlă ea cu o voce incredibil de
puternică, la manelele cabestanului! Fiţi gata să ridicaţi ancora! Schimbul de
corvoadă, la puntea superioară centru, care cum puteţi!
La îndemnul ei, majoritatea membrilor fostului echipaj de pe Mesager se
ridicară şi porniră spre puntea superioară centru a Orhideei. O echipă mare se
adunase deja acolo, între trinchet şi coteţele de găini, fixând, la lumina
felinarelor, manelele lungi ale cabestanului în lăcaşurile lor. O femeie presăra
nisip pe punte, dintr-o găleată. Locke şi Jean i se alăturară lui Jabril, care le
zâmbi strâmb.
— Bună seara, Ravelle. Îmi pari puţin… degradat.
— Nu mă plâng, făcu Locke. Însă acum, pe bune, Jabril, îţi las Mesagerul pe
mâini o oră şi uite ce se întâmplă.
— Oricum e mai bine decât înainte, spuse cineva din spatele lui Locke.
— O, sunt de acord, zise Locke, dându-şi seama că următoarele zile aveau să
fie mai plăcute pentru toată lumea dacă Ravelle îşi călca peste orgoliu şi uita de
scurta sa carieră de căpitan. Sunt de acord, şi-o spun din inimă.
Ezri îşi croi drum prin mulţimea strânsă şi se căţără pe tamburul cabestanului;
acesta era suficient de lat ca să poată sta cu picioarele încrucişate pe el, ceea ce şi
făcu. Mai suflă de două ori în fluier şi răcni:
— Fixat, acolo jos?
— Fixat, veni un strigăt drept răspuns printr-una dintre trape.
— Treceţi la locuri, zise Ezri.
Locke se înghesui lângă Jean şi se sprijini de unul dintre drugii lungi de lemn;
cabestanul acesta era mai lat decât cel de la bordul Mesagerului, aşa că puteau să
încapă la el vreo douăzeci de marinari în plus. Toate locurile fură ocupate în
câteva secunde.
— Aşa, făcu Ezri, şi-acum împingeţi! Încet la început! Împingeţi! Încet la
început! Picioare şi umeri! Mai iute acum… faceţi-o pe mica târfă să se rotească,
iar şi iar! Ştiţi bine că asta vreţi!
Locke împinse în drugul său, simţind pietrişul alunecând şi tasându-se sub
picioarele sale, înţepându-l neplăcut în zonele sensibile dintre degetele
picioarelor. Însă nimeni nu părea să se plângă, aşa că îşi muşcă buzele şi îndură.
Ezri începuse într-adevăr să se învârtă; cling după cling cablul ancorei urca la
suprafaţă. O echipă se formă la prora babord, ca să asigure ancora. După câteva
minute de împins, Ezri suflă scurt în fluier şi opri echipa de la cabestan.
— Împingeţi tare! strigă ea. Asiguraţi ancora la babord!
— Funia la babord, se auzi vocea amplificată a lui Drakasha; auricele şi
gabierele!
Altă alergătură, alte fluierături, altă agitaţie. Ezri sări în picioare pe cabestan
şi răcni o succesiune rapidă de ordine:
— Oameni sus, să dea drumul la rande! Legaţi vergile mari, direcţie babord!
Vergile principale trinchet contrabraţate! Mai zise şi altele, însă Locke încetase
să asculte, străduindu-se în schimb să priceapă ce se întâmpla. Ţinută de o
singură ancoră, Orhideea Otrăvitoare plutise pe marea calmă, împinsă de o briză
uşoară dinspre nord-est, şi se întorsese, astfel încât acum avea vântul drept în
faţă. Puţinul pe care îl înţelegea din ordinele lui Ezri îi indica faptul că vasul va
aluneca puţin în spate, apoi se va întoarce către est şi va avea vântul în prora
babord.
— Carturile de la prora şi pupa, la balustrade! Iscoadele de sus, acum căscaţi
bine ochii! Ezri sări pe punte. Siluete întunecate se căţărau pe grijele; muflele şi
palanele scârţâiau în întunericul tot mai adânc şi tot mai mulţi membri ai
echipajului ieşeau prin trape şi se alăturau agitaţiei. Schimbul de corvoadă!
Schimbul de corvoadă, mergeţi sub castel şi nu mai staţi naibii în drum! Voi doi
rămâneţi. Ezri îi apucă pe Locke şi pe Jean, când aceştia dădură să plece odată cu
oamenii de pe Mesager, şi arătă în direcţia pupei. Magazia de unelte e sub scările
de la tribord, în spatele arborelui mare. Luaţi mături şi strângeţi tot nisipul ăsta
înapoi în găleată. După aia, scoateţi drugii cabestanului.
Făcură întocmai, o muncă obositoare la pâlpâitul luminii alchimice, întrerupţi
deseori de membri ai echipajului ocupaţi sau nepoliticoşi. Locke munci
încruntat, până când Ezri se strecură între el şi Jean şi şopti:
— Nu puneţi la suflet. Asta o să vă uşureze a naibii situaţia cu fostul vostru
echipaj.
„Avea dreptate, la naiba!‖ se gândi Locke; puţină umilinţă în plus pentru
Ravelle şi Valora ar fi putut să înăbuşe resentimentele fostului lor echipaj.
— Complimentele mele, şopti el.
— Ştiu ce-am de făcut, se răsti ea. Puneţi-le pe toate înapoi de unde le-aţi
găsit, apoi duceţi-vă sub castel şi staţi acolo.
Apoi se duse peste echipele de lucru, ca să supravegheze o grămadă de
operaţiuni delicate. Locke duse măturile înapoi în magazia de unelte, apoi îşi croi
drum în faţă, cu Jean urmându-l îndeaproape. Deasupra lor, pânzele pocneau şi
se întindeau, frânghiile scârţâiau sub presiunea mai mare sau mai mică, iar
oamenii se strigau unii pe ceilalţi în timp ce lucrau, suspendaţi la zeci de yarzi în
aer.
Orhideea Otrăvitoare alunecă uşor în direcţia babord. Lăsă în urma ei ultima
aureolă, difuză, a soarelui care se pierdea în spate, de parcă ar fi ieşit dintr-un
fantomatic portal de aur, şi prinse viteză sub primele stele ale serii, care
deveneau din ce în ce mai strălucitoare pe cerul negru precum cerneala de la
răsărit.
Locke fu surprins în mod plăcut să vadă că Jabril le păstrase un loc; nu unul
dintre locurile mai acătării de la intrarea sub castel, dar unul suficient de
încăpător ca să se înghesuie lângă peretele etanş de compartimentare, într-un
întuneric relativ. Alţii, care aveau locuri mai bune, nu părură să-i invidieze, pe
când cei doi se târâră pe lângă, împiedicându-se de ei. Câţiva dintre ei mormăiră
nişte saluturi; în cel mai rău caz, unii (precum Mazucca şi Aspel) păstrară o
tăcere duşmănoasă.
— Se pare că voi doi chiar v-aţi alăturat nouă, ăstora, sclavilor de la galere,
făcu Jabril.
— Asta am fi fost, sclavi de galere, dacă Ravelle nu ne-ar fi scos de pe Stânca
Vântoasă, se auzi un glas pe care Locke nu îl recunoscu. O fi el un dobitoc, dar
ar trebui să-i arătăm un pic de bunăvoinţă pentru asta.
„Nu puteai să zici asta când ne-au aruncat de pe corabie?‖ gândi Locke.
— Mda, sunt de acord cu chestia cu dobitocul, spuse Mazucca.
— Şi trebuie să fim toţi atenţi la chestia cu bunăvoinţa, rosti Jean, folosind un
ton încet şi precaut, pe care îl păstra pentru oamenii pe care încerca să evite să-i
lovească. Orrin nu-i singur, ne-am înţeles?
— E întuneric aici, făcu Mazucca. Noi suntem mulţi, înghesuiţi la grămadă.
Crezi că te poţi mişca destul de iute, Valora? Crezi că poţi rămâne treaz destul de
mult? Douăzeci şi opt la doi…
— Dacă am fi fost pe punte doar noi doi, te-ai fi pişat pe tine în clipa în care
mi-aş fi trosnit articulaţiile, îl repezi Jean.
— Jerome, calm, zise Locke. Ne putem…
Se auzi sunetul unei încăierări în întuneric, apoi o bufnitură puternică.
Mazucca scoase un cârâit gâtuit.
— Chelule, ticălos tâmpit ce eşti, şuieră un glas necunoscut, dacă ridici mâna
împotriva lor, Drakasha o să te omoare, pricepi?
— O să complici lucrurile pentru noi toţi, spuse Jabril. Nu ai auzit niciodată
de Zamira Drakasha? Dacă o enervezi, o să pierdem orice şansă de a intra în
echipajul ei. Dacă faci asta, Mazucca, o să afli ce înseamnă douăzeci şi opt la
unu. Îţi jur!
Se auziră murmure aprobatoare în întuneric şi un gâfâit puternic, când cel care
îl ţinea pe Mazucca îi dădu drumul acestuia.
— Pace, gâfâi el. N-o să… n-o să stric eu treaba. Nu eu.
Noaptea era caldă şi căldura degajată de cei treizeci de oameni îngrămădiţi
laolaltă ajunse în curând înăbuşitoare, în ciuda micului grilaj de ventilaţie aflat la
mijlocul punţii teugei. Când ochii lui Locke se acomodară cu întunericul, el
izbuti să distingă mai clar siluetele oamenilor din jurul său. Erau culcaţi sau
stăteau în fund, unul într-altul, ca vitele. În jurul lor, corabia răsuna de activitate.
Pe puntea teugei se auzea tropăitul paşilor; membrii echipajului se duceau de
colo colo, râzând şi strigând pe puntea de dedesubt. Se auzea plesnetul uşor,
şuierat al valurilor ce se despicau în faţa prorei şi zgomotul constant al robotelii
şi ordinelor răcnite de la pupa.
După o vreme, primiră o masă frugală, constând din carne de porc sărată şi
călduţă şi câte o jumătate de ploscă de piele, conţinând nişte lături împuţite ce
fuseseră, undeva la origini, bere. Mâncarea şi băutura fură trecute cu greu prin
mulţime; pântece şi frunţi fură lovite cu genunchi şi coate, până când toată lumea
îşi primi porţia. Apoi urmă sarcina, la fel de dificilă, de a da înapoi ploştile şi
castroanele de tablă, şi apoi oamenii se târâră unul peste celălalt, ca să folosească
frânghiile de uşurare. Locke se aşeză, în cele din urmă, în bucăţica sa de spaţiu
de la spatele lui Jean şi îşi aminti brusc de ceva:
— Jabril, a aflat cineva ce zi e azi?
— 12 a lu’ Festal, răspunse Jabril. Am întrebat-o pe locotenentul Delmastro,
când am fost aduşi la bord.
— Douăsprezece zile, mormăi Jean.
— Da, oftă Locke.
Douăsprezece zile trecute. Nu trecuseră nici două săptămâni de când
plecaseră, când toţi cei de aici îi priveau ca pe nişte eroi. Douăsprezece zile
pentru ca efectul antidotului să scadă. Of, pe toţi zeii, arhontele… cum naiba
aveau să-i explice ce se întâmplase cu corabia? Vreo cauză tehnică?
— M-am fandosit, în mă-sa, marinarul lui peşte-prăjit, cu focul tribord,
murmură el pentru sine, când ar fi trebuit să folosesc focul babord.
— Ce-ai zis? mormăiră Jean şi Jabril la un loc.
— Nimic.
În curând, vechile instincte ale orfanului din Cuprins-de-flăcări îşi făcură
simţită prezenţa. Locke îşi puse braţul stâng sub cap, în loc de pernă, şi îşi
închise ochii. În câteva clipe, hărmălaia, căldura, vânzoleala oamenilor din jurul
său şi sutele de zgomote de pe corabia încă necunoscută deveniră doar un fundal
confuz pentru somnul său uşor, dar neîntrerupt.
 CAPITOLUL ZECE

Toate sufletele în pericol

Până pe 17 Festal, Jean ajunsese să urască mirosul şi chiar simpla vedere a

oţetului de pe corabie tot atât de mult pe cât ajunsese să aprecieze apariţiile
locotenentului acesteia.
Cel mai ades, sarcina sa de dimineaţă consta în a umple o găleată cu oribila
chestie roşie şi o alta cu apă de mare, după care se apuca de frecat puntea şi
pereţii etanşi pe toată suprafaţa punţii principale, cel puţin prin locurile unde
putea ajunge. La prora şi la pupa se aflau compartimente lungi, cuşetele
echipajului (dintre care una era ocupată tot timpul), în care se înghesuiau patru-
cinci duzini de oameni, culcaţi prin şi pe lângă hamacuri şi ale căror sforăituri se
amestecau precum răgetele unor animale ţinute în cuşti. Jean evita cu grijă acea
cuşetă, măturând, în schimb, magazia corabiei (cunoscută de echipaj sub numele
de „odaia cu porţelanuri‖, din pricina rândurilor de sticle îmbrăcate în plasă),
depozitul de armament şi cala punţii principale, precum şi cuşetele goale… deşi,
chiar şi când nu era nimeni acolo, fiecare cuşetă conţinea o grămadă de butoaie,
lăzi şi plase, care trebuiau date la o parte cu multă trudă.
Odată ce duhoarea oţetului îndoit cu apă se amesteca pe deplin cu duhoarea
obişnuită de sub punţi (mâncare veche, băuturi spirtoase şi toate lucrurile
nespălate), Jean obişnuia să treacă prin punţile cele mai de jos, puntea inferioară
falsă şi santina, legănând în faţa sa o lampă alchimică puternică şi galbenă, care
mai împrăştia miasmele aducătoare de boli. Drakasha ţinea foarte mult la
sănătatea echipajului său; cei mai mulţi marinari îşi prindeau aramă la urechi, ca
să îndepărteze riscul de cataractă, şi îşi puneau câte un vârf de nisip alb în bere,
ca să-şi întărească mijlocul împotriva herniei.
Punţile inferioare erau luminate de cel puţin două ori pe zi, spre amuzamentul
pisicilor de pe corabie. Din păcate, asta presupunea mult căţărat, târât, mers de-a
buşilea şi dat din coate printr-o grămadă de obstacole, inclusiv printre membrii
echipajului. Jean era mereu atent să fie politicos şi să-şi exprime supunerea prin
înclinări scurte ale capului.
Echipajul ăsta părea în continuă mişcare; corabia asta nu dormea niciodată.
Cu cât vedea şi afla mai multe despre Orhideea Otrăvitoare, cu atât mai mult îşi
dădea seama cât de naiv fusese programul de întreţinere pe care îl stabilise, în
calitatea sa de ofiţer secund, pe Mesagerul Roşu. Caldris i-ar fi spus vreo două în
privinţa asta, fără îndoială, dacă ar fi trăit destul încât să remarce.
Căpitanul Drakasha părea să nu accepte nici un compromis, când venea vorba
de starea în care se afla nava. Tot ce era verificat sau inspectat într-o tură era
verificat din nou în tura următoare, şi tot aşa, zi de zi. Ce era legat era după aceea
legat încă o dată, ce putea fi reparat era reparat din nou. Pompa şi mecanismul
cabestanului erau unse zilnic cu grăsime răzuită de pe oalele de gătit; catargele
erau „unse‖ şi ele, de sus până jos, cu aceeaşi mâzgă maronie, ca să fie protejate
de intemperii. Marinarii patrulau în permanenţă, în grupuri vigilente, inspectând
îmbinările scândurilor sau pânzele înfăşurate în jurul vergilor, în locurile în care
funiile se frecau una de alta.
Marinarii de pe Orhideea erau împărţiţi în două schimburi, Roşii şi Albaştrii.
Aceştia lucrau în ture de câte şase ore, cu unul dintre schimburi îngrijindu-se de
corabie pe când celălalt se odihnea. Schimbul Roşu, de exemplu, trebuia să
lucreze de la amiază până la şase seara şi apoi de la miezul nopţii până la şase
dimineaţa. Membrii echipajului care nu erau de serviciu puteau să facă tot ce
doreau, dacă nu cumva erau chemaţi pe punte pentru vreo acţiune solicitantă sau
primejdioasă.
Schimbul de corvoadă nu făcea parte din aceste calcule; cei din fostul echipaj
de pe Mesagerul Roşu erau munciţi din zori şi până-n seară şi îşi luau masa după
ce terminau lucrul, nu la amiază, precum echipajul regulat.
În ciuda bombănelilor lor, Jean îşi dădu seama că toţi cei de pe Orhideea nu-i
găseau pe noii lor camarazi tocmai nesuferiţi. De fapt, bănuia că foştii marinari
de pe Mesager preluaseră cele mai multe dintre sarcinile neplăcute, lăsându-le
astfel celorlalţi mai mult timp liber ca să doarmă, să-şi vadă de lucrurile
personale, să joace sau să facă sex fără nici o urmă de ruşine prin hamace sau pe
sub pături. Lipsa intimităţii de la bordul corabiei îl uluia încă peste măsură pe
Jean; nu era nici prea pudic, nici virgin, însă ideea lui de loc potrivit implicase
întotdeauna pereţi de piatră şi o uşă bine ferecată.
O încuietoare nu ar fi făcut mare diferenţă pe un asemenea vas, unde aproape
orice zgomot putea fi auzit. Erau doi bărbaţi din straja Albastră, care puteau fi
auziţi de la bordul fals dacă o făceau în cuşeta din faţă, şi o femeie din straja
Roşie care striga toate cele în vadrană, de obicei tocmai când Jean încerca să
adoarmă pe puntea de deasupra ei. El şi Locke discutaseră un pic gramatica ei şi
ajunseseră la concluzia că, de fapt, nu vorbea vadrană. Uneori, reprezentaţiile ei
erau urmate de aplauze.
Lăsând asta la o parte, echipajul părea să se mândrească cu disciplina. Jean nu
văzu nici o bătaie, aproape nici o ceartă mai serioasă şi nici o beţie deplasată. Se
bea bere şi vin la fiecare masă, în cantităţi rezonabile, şi, urmând o schemă
complicată pe care Jean nu o descifrase încă, fiecărui membru al echipajului i se
îngăduia, cam o dată pe săptămână, să ia parte la aşa-zisul Schimb Vesel, o strajă
în altă strajă. Schimbul Vesel se instala pe puntea principală şi primea un pic de
libertate de mişcare la puntea superioară centru (mai ales pentru vomitat). Puteau
să bea cât credeau de cuviinţă şi erau scutiţi chiar şi de convocările de urgenţă,
până îşi reveneau.
— Nu-i… chiar ce mă aşteptam să fie, recunoscu Jean într-o dimineaţă, când
Ezri stătea la parapetul babordului, prefăcându-se că nu-l bagă în seamă, în timp
ce el dădea un nou strat de vopsea cenuşie pe fundul celei mai mici bărci a
corabiei.
Mai făcea asta din când în când. Oare era doar în mintea lui? Să fi fost
versurile din Lucarno? Evitase să mai recite şi altceva în prezenţa ei, chiar când
se ivise prilejul. Mai bine să rămână un mister decât să transforme într-un refren
ieftin ceea ce îi captase atenţia.
„Pe cei Treisprezece zei, se gândi el, tresărind, oare mă pregătesc să mă dau la
ea? Oare este…‖
— Poftim? făcu ea.
Jean zâmbi. Cumva, bănuise că nu o să o deranjeze faptul că-i vorbise
neîntrebat.
— Corabia voastră. Nu-i chiar cum mă aşteptasem. Din ce-am citit.
— Din ce-ai citit? Izbucni în râs, îşi încrucişă braţele la piept şi îl privi
aproape cu viclenie. Ce-ai citit?
— Să mă gândesc. Îşi înmuie pensula în zeama alchimică cenuşie şi încercă să
pară ocupat. Şapte Ani între Vijelie şi Gârbaci.
— Benedictus Montcalm, spuse ea. Am citit-o pe-asta. Rahaturi, în mare
parte. Cred că le-a dat de băut marinarilor adevăraţi pentru poveştile alea, până a
strâns destule.
— Ce zici de Istoria Adevărată şi Exactă a Nestăvilitei Flamuri Roşii?
— Suzette vela Ducasi! O ştiu!
— O ştii?
— Din auzite. Nebuna aia bătrână a ajuns în Portul Risipitorului. Face pe
scriba pentru gologani şi bea tot ce câştigă. Abia dacă mai vorbeşte therină ca
lumea. Pur şi simplu bântuie şanţurile şi îşi blestemă foştii editori.
— Acestea sunt toate cărţile de care îmi aduc aminte, zise Jean. Nu mă prea
pasionează istoriile, mă tem. Dar tu cum de-ai ajuns să citeşti tot ce-ai citit?
— Aaa, făcu ea, dându-şi părul pe spate cu o mişcare a gâtului.
„Nu era sfrijită, se gândi Jean… nu avea colţuri, era toată numai curbe
sănătoase şi muşchi.‖ Trebuia să fii bine făcut ca să-l dobori pe Jean, chiar şi prin
surprindere.
— Aici, pe mare, trecutul este moneda de schimb, Jerome. Uneori, este
singura monedă pe care o avem la dispoziţie.
— Misterioasă.
— Cu capul pe umeri.
— Tu ştii deja câte ceva despre mine.
— Ce-i drept e drept, dar tot nu schimbă faptul că eu sunt un ofiţer pe corabia
asta, iar tu eşti un necunoscut periculos.
— Sună promiţător.
— Aşa mă gândeam şi eu. Îi zâmbi. Mai la obiect, eu sunt un ofiţer pe corabia
asta, iar tu faci parte din schimbul de corvoadă. Nici măcar nu eşti aici de-
adevăratelea încă. Îl încadră cu mâinile şi îşi miji ochii. Eşti doar o chestie
înceţoşată la orizont.
— Ei bine, făcu el şi, dându-şi seama că asta îl făcuse să pară ca un găgăuţă,
repetă… ei bine…
— Dar erai curios.
— Eram?
— În privinţa corabiei.
— A! Da, eram. Mă întrebam… acum că am văzut un pic din ea…
— Unde-s cântatul şi dansatul pe braţele vergilor, unde-s butoaiele de bere de
la proră şi pupă, unde-s băutul şi vomatul din zori şi până-n seară?
— Ceva de genul acesta. Nu-i chiar marină aici, totuşi.
— Drakasha a fost în marină. În Syrune. Nu vorbeşte prea mult despre asta,
dar nici nu mai încearcă să-şi ascundă accentul. Cândva, a încercat.
Syrune, se gândi Jean, imperiul arhipelag aflat şi mai la est decât Jerem şi
Jeresh; un neam mândru de oameni măslinii, care îşi luau corăbiile foarte în
serios. Dacă Drakasha venea de-acolo, asta însemna că avea în spate o tradiţie de
ofiţeri de marină despre care unii spuneau că ar fi fost la fel de veche ca şi
Tronul Therin.
— Syrune, zise el. Asta explică unele lucruri. Însă nu spuneai că trecutul e o
monedă de schimb aici?
— Ţi-ar fi zis chiar ea asta, gratis, răspunse Ezri. Crede-mă, dacă istoria este o
monedă, ea stă pe o afurisită de avere.
— Deci ea, ăă, a modelat corabia după vechile-i obiceiuri?
— Aş zice mai degrabă că ne-am lăsat noi modelaţi. Ezri îi făcu semn să nu se
oprească din vopsit, iar el se întoarse la lucru. Căpitanii de pe Marea de Bronz
sunt deosebiţi. Au un anumit statut, atât pe mare, cât şi pe uscat. Au un consiliu
în Portul Risipitorului. Însă fiecare corabie… piraţii îşi fac singuri regulile. Unii
căpitani sunt aleşi. Alţii iau comanda numai când e rost de luptă. Însă
Drakasha… conduce deoarece noi ştim că ea este cea mai bună şansă a noastră,
în orice privinţă. În Syrune nu-i de glumă cu asta.
— Deci faceţi de strajă ca în marină, beţi ca nişte soţi temători şi vă purtaţi
frumos?
— Nu eşti de acord?
— Zeii să mă ferească, sunt complet de acord! Doar că-i mai bine organizat
decât îmi închipuisem.
— Nu ai mai spune că-i ca în marină dacă ai ajunge vreodată pe o navă de
război adevărată. Cei mai mulţi dintre membrii echipajului au slujit şi-acolo şi,
prin comparaţie, ăsta-i un paradis al trândăvelii. Nu renunţăm la obiceiurile
noastre, pentru că, mare parte din noi, am mai fost şi la bordul altor corăbii de
piraţi. Am văzut găuri de apă ce se măreau încet-încet, de la o zi la alta. Am
văzut cum ruginesc mecanismele. Am văzut greementul uzându-se. La ce bun să
trândăveşti tot timpul, dacă se scufundă corabia sub tine în timp ce dormi?
— Deci sunteţi prudenţi.
— Da. Uite care-i treaba: marea fie te face prudent, fie te omoară. Ofiţerii lui
Drakasha depun un jurământ. Jurăm ca, dacă se va întâmpla ca acest vas să se
scufunde, măcar să fie în urma unei bătălii sau din voia zeilor, nu din cauza lenei,
lipsei de pânză sau de cabluri. E un jurământ sfânt. Se dezmorţi. Şi nici din cauza
lipsei de vopsea. Mai dă un strat şi dă-i zor.
Ofiţeri. Jean îi trecu în revistă pe ofiţerii de pe Orhideea în timp ce muncea,
ca să-şi mai ia gândul de la Ezri. Era Drakasha, evident. Ea nu făcea de strajă,
dar apărea când şi cum socotea de cuviinţă. Părea să fie pe punte cel puţin
jumătate din zi şi se materializa ca prin minune când se petrecea ceva interesant.
După ea, Ezri… la naiba, nici un gând despre Ezri! Nu acum, cel puţin.
Mumchance, navigatorul-şef, şi micuţul său grup de timonieri. Drakasha îi
mai lăsa şi pe membrii obişnuiţi ai echipajului să ţină timona, când era vreme
frumoasă, dar, dacă era nevoie de ceva iscusinţă, se apela numai la Mum şi la
trupa lui. Cam de acelaşi rang cu Mum erau intendentul – trimis momentan pe
Mesagerul Roşu – şi doftorul, Treganne, care probabil că nu ar fi admis niciodată
că ar fi de aceeaşi teapă cu cineva care nu-şi avea numele trecut pe vreun templu.
Drakasha avea cabina cea mare, fireşte, iar cei patru ofiţeri principali primiseră
micuţele odăi de la scara tambuchiului, nişte încăperi cu pereţi de pânză, ca fosta
lui cabină.
Mai erau un tâmplar, un făuritor de pânze, un bucătar şi un nostrom. Singurul
privilegiu pe care ţi-l acorda statutul de subofiţer părea a fi dreptul de a face pe
şeful cu alţi membri ai echipajului, din când în când. Mai erau şi vreo doi…
sublocotenenţi, presupuse Jean. Ezri le spunea şefi de schimb, iar ei îi ţineau
locul, când ea nu era prin preajmă. Utgar se ocupa de Schimbul Roşu şi o femeie
pe nume Nasreen se ocupa de cel Albastru, însă Jean nu apucase să o întâlnească,
deoarece ea luase în primire echipajul care se afla acum pe Mesager.
Se părea că toată această muncă de jos, această alergătură încoace şi-ncolo îi
oferea lui Jean (şi celorlalţi membri ai schimbului de corvoadă) atât prilejul de a
învăţa ierarhia corabiei, cât şi organizarea ei. Bănuia că nu era o simplă
întâmplare.
Vremea fusese stabilă, de la capturarea lor. Brize uşoare din nord-est, nori
capricioşi precum favorurile unei dansatoare din tavernă, nesfârşite valuri joase,
care făceau marea să sclipească precum un safir cu un milion de feţe. Soarele
dogorea în timpul zilei, iar faptul că erau închişi la grămadă îi sufoca peste
noapte, însă Jean se obişnuise deja cu aceste condiţii. Tenul i se întunecase,
precum cel al lui Paolo şi al Cosettei. Şi Locke părea să se descurce binişor:
bronzat, bărbos şi, pentru prima oară în viaţă, de-a dreptul vânjos, şi nu doar
zvelt. Statura şi o laudă nesăbuită cu privire la agilitatea sa îi atrăseseră o
repartizare la ungerea catargelor, trinchetul şi arborele mare, în fiecare
dimineaţă.
Încă primeau târziu mâncarea care, deşi nu era tocmai apetisantă, măcar era
mai mult decât suficientă. Primeau şi o raţie întreagă de tărie, acum. Oricât de
puţin i-ar fi plăcut să recunoască, întorsătura pe care o luaseră lucrurile nu era
chiar atât de rea. Putea să muncească şi să doarmă liniştit, ştiind că oamenii care
se ocupau de corabie chiar aveau habar de ce făceau; el şi Locke nu mai erau
nevoiţi să conducă totul improvizând şi rugându-se să le iasă. Dacă nu ar fi fost
afurisitul de jurnal de bord, care consemna neîncetat scurgerea zilelor, cu efectul
antidotului care slăbea tot mai mult, ar fi fost chiar un timp plăcut. O perioadă
plăcută, în care timpul n-ar mai fi contat şi singura preocupare ar fi fost să-şi dea
cu presupusul asupra locotenentului Delmastro.
Însă nici el şi nici Locke nu se puteau opri din număratul zilelor.

Pe 18 Festal, Mazucca Chelul cedă nervos.

Nu lăsase să se întrevadă nimic; deşi fusese ursuz noaptea, sub castel, era doar
unul dintre oamenii istoviţi şi irascibili şi nu mai ameninţase pe nimeni, nici din
echipaj, nici din schimbul de corvoadă.
Era pe la asfinţit, după vreo două-trei ore din Schimbul Albastru, şi felinarele
începuseră să se înalţe pe corabie. Jean stătea lângă Locke, în apropierea
coteţelor de găini, descâlcind o frânghie veche în iţele care o compuneau. Locke
le toca pe acestea într-o grămadă de fibre maronii şi aspre. După ce era
gudronată, substanţa respectivă devenea calafat şi era folosită la orice, de la
călăfătuit îmbinările până la umplut perne. Era o treabă nespus de plictisitoare,
dar soarele era aproape de asfinţit şi ziua de lucru avea să se termine în curând.
Se auzi un zăngănit undeva, lângă castel, urmat de înjurături şi râsete.
Mazucca Chelul se ivi, cu paşi apăsaţi, ducând un mop şi o găleată, urmat de un
membru al echipajului, pe care Jean nu îl recunoscu. Acesta îi spuse ceva ce Jean
nu auzi şi atunci se întâmplă totul: Mazucca se răsuci şi îi azvârli găleata grea
drept în faţă. Omul căzu pe spate, năucit.
— Lua-te-ar naiba, strigă Mazucca, chiar crezi că sunt un copil?
Omul întinse mâna după arma de la cingătoare… o ghioagă scurtă, din ce
văzu Jean. Însă Mazucca se înfierbântase, iar membrul echipajului încă nu-şi
revenise după lovitură. Într-o clipă, Mazucca îl izbi în piept şi smulse el ghioaga.
O ridică deasupra capului, dar nu apucă să facă mai mult de-atât. Vreo trei-patru
membri ai echipajului îl loviră deodată, trântindu-l pe punte şi luându-i ghioaga
din mâini.
Paşi grei tropăiră rapid dinspre dunetă către puntea superioară centru.
Căpitanul Drakasha venise fără să fie chemată.
Când trecu în goană pe lângă ei, Jean… care uitase deja de frânghie… îşi
simţi stomacul făcându-se ghem. O avea. O purta ca pe o mantie. Aceeaşi aură
pe care o văzuse cândva la Capa Barsavi, ceva care dormea înăuntru până când
era scos la iveală, la mânie sau la nevoie, extrem de brusc şi de teribil.
Membrii echipajului lui Drakasha îl ridicară şi-l ţinură de braţe pe Mazucca.
Omul care fusese lovit de găleată îşi recuperase ghioaga şi îşi masa capul.
Zamira se opri şi arătă spre el.
— Ce-ai de spus, Tomas?
— Eu… eu… iartă-mă, căpitane. Mă distram şi eu puţin.
— M-a bătut la cap toată după-amiaza, rosti Mazucca, supus, dar în nici un
caz calm. N-a muncit nici un pic. Doar se ţinea după mine, îmi dărâma găleata,
îmi lua sculele, îmi dădea lucrurile peste cap şi mă punea să le fac din nou.
— Este adevărat, Tomas?
— Eu doar… mă distram, căpitane. Tachinam schimbul de corvoadă. Nu am
vrut să fac rău. O să mă opresc.
Drakasha se mişcă atât de iute, încât Tomas nici nu apucă să tresară, că se
trezi iarăşi trântit pe spate pe punte, cu nasul spart. Jean remarcă mişcarea
elegantă a braţului ei şi folosirea precisă a palmei… primise şi el o asemenea
lovitură, de cel puţin două ori în viaţă. Îl compătimea pe Tomas, chiar aşa
dobitoc cum era.
— Aaah, exclamă Tomas, împrăştiind sânge.
— Cei din schimbul de corvoadă sunt ca nişte scule, zise Drakasha. Mă aştept
să fie păstraţi în condiţii bune. Păstraţi. Dacă vreţi să vă distraţi, aveţi grijă să o
faceţi respectând regulile. Îţi confisc atât partea din prada de pe Mesagerul Roşu,
cât şi partea din vânzare. Îi făcu semn unei femei aflate în spatele lui. Voi doi.
Duceţi-l la pupa şi găsiţi-o pe Treganne.
În timp ce Tomas era târât spre dunetă, pentru o vizită neanunţată la doftorul
navei, Drakasha se întoarse către Mazucca.
— Mi-ai auzit regulile, încă din prima noapte în care ai ajuns pe corabia asta.
— Ştiu. Îmi pare rău, căpitane Drakasha, doar că el…
— Deci m-ai auzit. Ai auzit ce am spus şi ai înţeles.
— Am auzit, m-am înfuriat, am…
— Pedeapsa cu moartea, dacă puneţi mâna pe vreo armă. Am fost cât se poate
de limpede şi, cu toate astea, tu nu te-ai supus.
— Uitaţi…
— Nu-mi mai eşti de folos, zise ea, iar braţul ei drept se încleştă în jurul
gâtului lui Mazucca. Membrii echipajului îi dădură drumul şi el se agăţă de
antebraţul lui Drakasha, fără succes. Ea începu să-l târască spre copastia tribord.
Aici, în larg, dacă îţi pierzi cumpătul, dacă faci o singură greşeală prostească,
poţi trage după tine toată corabia. Dacă nu-ţi poţi păstra cumpătul, deşi ştii ce se
poate întâmpla, pentru mine nu eşti decât lest.
Zbătându-se şi sufocându-se, Mazucca încercă să opună rezistenţă, însă
Drakasha continuă să-l tragă spre bordul punţii descoperite. La vreo doi yarzi de
copastie, ea strânse din dinţi, îşi trase braţul drept în spate şi îl azvârli pe
Mazucca înainte, punându-şi toată forţa şoldului şi-a umărului în brânci. Acesta
se trezi atârnând în gol, încercă să-şi recapete echilibrul şi căzu pe spate. O
secundă mai târziu, se auzi un pleoscăit.
— Corabia asta are destul lest.
Atât echipajul, cât şi schimbul de corvoadă fugiră spre copastia tribord. După
ce-i aruncă o privire rapidă lui Locke, Jean li se alătură. Drakasha rămase unde
era, cu braţele în lături, cu mânia evaporată. Şi în privinţa asta semăna cu
Barsavi. Jean se întreba dacă ea avea să-şi petreacă restul nopţii posomorâtă şi
clocind gânduri negre sau poate bând.
Corabia menţinuse o viteză constantă de patru-cinci noduri, iar Mazucca nu
părea să fie un înotător prea bun. Rămăsese deja la vreo cinci-şase yarzi într-o
parte a corabiei şi la vreo cincisprezece-douăzeci de yarzi în spatele dunetei.
Braţele şi capul îi săltară deasupra întunericului valurilor, iar el strigă după
ajutor.
Amurgul. Jean se cutremură. Era vremea cinei în larg. Lumina puternică a
soarelui alunga multe făpturi în adâncuri, făcând ca apa să fie relativ sigură ore
întregi. Toate acestea se schimbau la asfinţit.
 — Îl pescuim, căpitane?
Un membru al echipajului venise lângă ea şi îi vorbise pe un ton atât de jos,
încât numai cei din preajmă îl putură auzi.
— Nu, rosti Drakasha. Se răsuci şi porni încet spre pupă. Nu vă opriţi. O să
vină ceva după el în curând.

Pe 19, la jumătate de oră după-amiază, Drakasha îl strigă pe Locke,

chemându-l în cabina ei. Locke fugi la pupă cât de repede putu, cu imaginea lui
Tomas şi a lui Mazucca extrem de vie în minte.
— Ravelle, ce dracu’ mai e şi asta?
Locke se opri ca să înţeleagă situaţia. Drakasha aşezase masa în mijlocul
cabinei. Paolo şi Cosetta stăteau unul în faţa celuilalt, uitându-se la Locke, şi un
pachet de cărţi de joc era împrăştiat la întâmplare între ei. Un pocal de argint era
răsturnat pe centrul mesei… un pocal prea mare pentru mânuţele lor. Locke simţi
un freamăt de nelinişte în măruntaie, însă se apropie totuşi să arunce o privire.
Aşa cum bănuise… nişte tărie cafenie din pocal se vărsase pe masă şi udase o
carte. Cartea respectivă se dizolvase într-o băltoacă de substanţă fină, de un
cenuşiu cât se poate de şters.
— Mi-aţi luat cărţile din cufăr, zise el. Cele din pachetul înfăşurat în două
straturi de pânză.
— Da.
— Şi serveaţi o băutură destul de tare la masă. Unul din copii a vărsat-o.
— Coniac de caramel, şi l-am vărsat chiar eu. Scoase un pumnal şi împunse
substanţa cenuşie cu el. Deşi avea un luciu lichid, era dură şi solidă, iar vârful
pumnalului ricoşă din ea de parcă ar fi fost făcută din granit. Ce naiba mai e şi
asta? Parcă ar fi… ciment alchimic.
— Chiar este ciment alchimic. Nu ai remarcat mirosul ciudat al cărţilor?
— De ce naiba aş mirosi nişte cărţi de joc? Se încruntă. Copii, nu mai atingeţi
cărţile! De fapt, duceţi-vă să staţi pe pat, până vine mami să vă spele pe mânuţe.
— Nu este periculos, interveni Locke.
— Nu-mi pasă, făcu ea. Paolo, Cosetta, ţineţi-vă mâinile în poală şi aşteptaţi-o
pe mami.
— Nu sunt cărţi de joc adevărate, spuse Locke. Sunt plăcuţe de răşină
alchimică. Subţiri ca foaia de hârtie şi flexibile. Imaginea cărţilor de joc este, de
fapt, pictată pe deasupra. Nici nu-ţi vine să crezi cât de scumpe au fost.
— Nici nu-mi pasă. La ce naiba îţi trebuie?
 — Păi, nu-i limpede? Înmoi una în tărie şi se dizolvă în câteva secunde.
Instantaneu, ai la dispoziţie o mică turtă de ciment alchimic. Amesteci câte cărţi
ai nevoie. Substanţa obţinută se usucă într-un minut şi e tare ca oţelul.
— Tare ca oţelul? Ea se uită repede la pata cenuşie de pe masa frumos lăcuită.
Şi cum iese?
— Ăă… păi, nu iese. Nu există dizolvant. Cel puţin nu în afara laboratorului
unui alchimist.
— Ce? Fir-ai al naibii, Ravelle…
— Căpitane, eşti nedreaptă. Nu eu v-am cerut să scoateţi cărţile alea şi să vă
jucaţi cu ele. Nici nu am fost eu cel care a vărsat tărie pe ele.
— Ai dreptate, rosti Drakasha cu un oftat. Părea istovită, se gândi Locke.
Cutele vagi de încruntare din jurul gurii ei arătau de parcă fuseseră îndelung puse
la lucru, nu demult. Strânge-le şi aruncă-le peste bord.
— Căpitane, te rog. Te rog. Locke întinse mâinile către ea. Nu numai că sunt
scumpe, dar mai sunt şi… aproape imposibil de duplicat. Ar lua luni întregi.
Lăsaţi-mă să le înfăşor la loc în pânză şi să le pun în cufăr. Puteţi să le
consideraţi ca făcând parte dintre actele mele.
— La ce îţi trebuie?
— Fac parte din săculeţul meu de trucuri, zise el. Ce mi-a mai rămas din el, de
fapt. Un ultim truc, foarte important. Vă jur, nu reprezintă nici o ameninţare
pentru dumneavoastră şi pentru corabie… Trebuie să verşi băutură, pe ele, şi
chiar şi atunci sunt doar o neplăcere. Uitaţi, dacă mi le păstraţi şi îmi faceţi rost
de nişte cuţite foarte ascuţite, o să îmi petrec tot timpul ca să răzui rahatul ăla de
pe masă. O să-l curăţ de pe margini. Chiar dacă îmi ia o săptămână. Vă rog!
De fapt, îi luă doar zece ore, răzuind cu mare băgare de seamă, cocoţat pe
teugă, de parcă ar fi făcut o operaţie complicată. Munci fără pauză, mai întâi la
lumina soarelui şi apoi la licărirea câtorva felinare, până ce izbuti să îndepărteze
substanţa drăcesc de dură de pe masă, lăsând în urmă doar o umbră pe lac care
arăta unde fusese.
Când se întoarse, într-un sfârşit, în minusculul său spaţiu de dormit, ştia bine
că mâinile şi antebraţele aveau să-l doară a doua zi.
Dar meritase, fiecare minut de trudă, atâta vreme cât izbutise să păstreze acel
pachet de cărţi.

Pe 20, Drakasha renunţă la cursul spre est şi se întoarse către nord-vest, cu

vântul la tribord. Vremea nu se schimbase; ziua se perpeleau şi noaptea asudau,
iar corabia naviga printre cârduri de duhuri-zburătoare, care aninau deasupra apei
ca nişte punţi de lumină verzuie şi fantomatică.
Pe 21, când de-abia mijeau zorii pe cerul de la răsărit, li se oferi, în sfârşit,
ocazia să arate ce pot.
Locke fu smuls, dintr-un somn mult prea scurt, de un cot aplicat în coaste. Se
trezi într-o dezordine generală; oamenii din schimbul de corvoadă se foiau, se
împleticeau şi bombăneau în jurul său.
— Corabie la orizont, îi zise Jean.
— S-a auzit din vârful catargului, acum un minut, rosti cineva de lângă uşă.
La două carturi cartier tribord. Asta înseamnă că-s mult la est şi un pic la nord
faţă de noi, corpul încă sub orizont.
— Asta-i bine, spuse Jabril, căscând. Străfulgerarea zorilor.
— Zori? Părea să fie încă întuneric, iar Locke se frecă la ochii cârpiţi de
somn. Deja au venit zorii? De vreme ce nu trebuie să mă mai prefac că ştiu ce
fac, ce-i aia străfulgerarea zorilor?
— Soarele urcă la orizont, pricepi? Lui Jabril părea să-i facă plăcere să-i
explice lui Locke. La est. Noi încă suntem în umbra lui, la vest de ei. Lor le e
greu să ne vadă, însă noi îi vedem foarte bine, datorită luminii palide din spatele
catargelor lor, pricepi?
— Pricep, făcu Locke. Pare a fi o chestie bună.
— Suntem pe urma ei, rosti Aspel. O să ne facem mişcarea şi o să o luăm cu
asalt. Corabia asta e plină cu oameni, şi Drakasha este o căţea afurisită.
— Asta-i lupta noastră, zise Streva. Noi atacăm primii.
— Da, şi o să dovedim de ce suntem în stare, spuse Aspel. Să dovedim de ce
suntem în stare şi să scăpăm o dată pentru totdeauna de rahatul ăsta de schimb de
corvoadă.
— Nu-ţi împodobi încă cocoşelul cu fundiţe de argint, îi tăie Jabril elanul. Nu
ştim încotro se îndreaptă sau ce viteză poate să atingă, sau care este alura ei
optimă. S-ar putea să fie o navă de război. S-ar putea chiar să facă parte dintr-o
escadrilă.
— Du-te naibii, Jabbi, spuse cineva, fără răutate. Tu nu vrei să scapi de
schimbul de corvoadă?
— Hei, când o veni vremea să o abordăm, eu o să mă urc gol în barcă şi o să-i
atac pe nenorociţi cu splendoarea corpului meu. Aşteaptă numai, să vezi dacă e
vorba de-o pradă, atâta spun.
Se auzi zarvă şi agitaţie pe punte; se strigară ordine. Oamenii de la uşă se
străduiau să audă şi să vadă tot.
— Delmastro trimite oameni pe frânghii, zise unul dintre ei. Se pare că o să ne
întoarcem câteva puncte spre nord. Vor s-o facă rapid, cum s-ar zice.
 — Nimic nu dă mai mult de bănuit decât o schimbare bruscă de direcţie, dacă
ne văd, explică Jabril. Vrea să fim mai aproape de direcţia lor înainte să fim
observaţi, aşa încât să pară totul natural.
Trecură câteva minute; Locke clipi şi se sprijini cu spatele de de-acum
familiarul perete etanş de compartimentare. Dacă nu se trecea imediat la acţiune,
ar mai fi avut timp pentru câteva clipe de somn în plus. După oftaturile adânci şi
foiala din jurul său, îşi dădu seama că nu era singurul care gândea astfel.
Se trezi câteva minute mai târziu… cerul văzut prin gura de aerisire era ceva
mai puţin cenuşiu… când auzi glasul locotenentului Delmastro venind dinspre
intrarea sub castelului.
— … Unde sunteţi momentan. Păstraţi liniştea şi rămâneţi ascunşi. Mai sunt
cinci minute până la schimbul de tură, dar vom suspenda străjile obişnuite pe
durata luptei. Vom trimite Roşii jos, pe rând, şi jumătate din straja Albastră va
urca să le ia locul. Vrem să arătăm ca un bric comercial, nu ca un prădător cu
echipaj prea mare.
Locke îşi lungi gâtul ca să se uite peste siluetele întunecate din jurul lui.
Dincolo de Delmastro, în penumbra de dinainte de răsărit, putu să-i vadă pe
membrii echipajului de pe puntea superioară centru împingând câteva butoaie
mari spre copastia de la babord.
— Butoaie de fum pe punte! strigă o femeie.
— Fără flacără deschisă pe punte! răcni Ezri. Fără fumat. Numai lumini
alchimice. Spuneţi mai departe!
Trecură câteva minute şi lumina zorilor creştea încontinuu. Cu toate acestea,
Locke simţea cum i se închid ochii. Oftă relaxat şi…
— Hei, puntea! răsună un strigăt din vârful trinchetului. Daţi-i de veste
căpitanului că are trei catarge şi se îndreaptă spre vest-nord-vest. Gabiere.
— Am înţeles: trei catarge, vest-nord-vest, gabiere! urlă Ezri. Cum e situată?
— În mare, la travers tribord, poate un cart spre pupa.
— Rămâi cu ochii-n patru. Corpul încă sub orizont?
— Da.
— În clipa în care-şi saltă fustele peste orizontul ăla, bagi un ochi şi ne spui ce
are sub ele. Ezri se întoarse la sub castel şi izbi puternic în peretele despărţitor de
la intrare. Schimbul de corvoadă, trezirea. Dezmorţiţi-vă picioarele şi folosiţi
frânghiile de uşurare, apoi treceţi înapoi aici. Fuguţa. În curând, fie o să luptăm,
fie o să fugim. E mai bine să aveţi măruntaiele goale.
Nu era ca şi cum te-ai fi mişcat cu mulţimea, ci, mai degrabă, ca şi cum ai fi
fost stors dintr-un tub. Locke se trezi împins pe punte, se îndoi de la mijloc şi se
dezmorţi. Jean îl imită, apoi se duse lângă Delmastro. Locke ridică din
sprânceană; micuţa locotenentă părea să-i tolereze prezenţa lui Jean în aceeaşi
măsură în care i-o desconsidera pe-a lui. Atâta vreme cât unul din ei obţinea
informaţii de la ea, tot era bine.
— Chiar crezi că o să fie de fugit? o întrebă Jean.
— Aş prefera să nu fie cazul. Delmastro îşi miji ochii dincolo de copastie,
însă, chiar şi de unde era Locke, corabia încă nu putea fi văzută de pe punte.
— Ştii, spuse Jean, cred şi eu că nu vezi nimic de-acolo jos. Ar trebui să te
urci pe umerii mei.
— O micuţă glumă, făcu Delmastro. Vai, ce original! Nu am mai auzit aşa
ceva niciodată. Ei bine, află că sunt cea mai înaltă dintre surorile mele.
— Surori, zise Jean. Interesant. Un pic din trecutul tău, gratis?
— Rahat, rosti ea, încruntându-se. Dă-mi pace, Valora! O să fie o dimineaţă
aglomerată.
Oamenii se întorceau de la frânghiile de uşurare. Acum, că gloata se mai
rărise, Locke se căţără pe trepte şi îşi croi drum ca să se uşureze. Avusese parte
de suficiente experienţe neplăcute până acum ca să ştie să-şi facă loc cu coatele
până la bordul din vânt… cei care rămâneau pe frânghiile de uşurare ale bordului
de sub vânt puteau păţi tot felul de nenorociri, indiferent de cum bătea vântul…
pe micuţul braţ de lemn ce străbătea bompresul, la vreun yard-doi de forpic. Sub
ea atârnau grijele, ca un capăt de vergă în miniatură, şi Locke îşi fixă picioarele
în ele, în timp ce-şi desfăcu pantalonii. Valurile înspumate se spărgeau de proră,
stropindu-l pe picioare.
— Pe toţi zeii, cine şi-ar fi închipuit că poate fi o adevărată aventură să te
pişi?
— Hei, puntea! se auzi un strigăt de pe trinchet, o clipă mai târziu. E o flută,
asta e. Rotunjoară şi grăsuţă. Îşi menţine cursul de dinainte.
— Sub ce culori navighează?
— Nici una, din ce pot vedea, locotenente.
O flută. Locke recunoscu termenul… un vas comercial cu pupa rotunjită şi cu
o proră curbată, simplă. Era bună pentru transport, dar un bric ca Orhideea putea
să ţopăie în voie în jurul ei. Nici o expediţie militară sau piraterească nu ar fi
folosit un asemenea vas. Se pare că, îndată ce o vor ajunge din urmă, vor avea
parte de lupta dorită.
— Ha, bombăni el, iar eu sunt aici, prins cu nădragii în vine.

Soarele se înălţă, topit, în spatele ţintei lor, încadrând silueta joasă şi neagră
într-un semicerc de purpură. Locke stătea în genunchi la copastia tribord de la
teugă, încercând să rămână neobservat. Îşi miji ochii, făcându-şi mâna streaşină
deasupra lor, ca să şi-i ferească de strălucirea orbitoare. Cerul răsăritean era o
aureolă înflăcărată de roz şi roşu; marea părea un rubin lichid prelins, ca o pată,
din soarele care-şi continua drumul pe cer.
O dâră neagră şi murdară de fum, lată de câţiva yarzi, se înălţă la bordul de
sub vânt al punţii superioare centru de pe Orhideea Otrăvitoare, o intruziune de
rău-augur în cerul curat al dimineţii. Locotenentul Delmastro avea grijă personal
de butoaiele cu fum. Orhideea îşi croia drum cu velele mari şi trincile strânse,
folosind doar gabierele; în mod convenabil, asta era atât planul logic de navigaţie
pentru bătălia asta, cât şi prima precauţie pe care şi-ar fi luat-o, în cazul în care
corabia chiar ar fi luat foc.
— Haideţi, netoţilor, spuse Jean, care stătea lângă el. Uitaţi-vă în stânga,
pentru numele lui Perelandro!
— Poate că nu ne văd, făcu Locke. Sau poate că nu le pasă.
— Nu au schimbat direcţia, altfel am fi auzit-o de la iscoade, zise Jean.
Pesemne că sunt cei mai lipsiţi de curiozitate, miopi şi bătuţi în cap nemernici
care au ridicat vreodată pânzele.
— Hei, puntea! Iscoada de la trinchet părea surescitată: Du-i vorbă
căpitanului că se întoarce spre babord!
— Cât de mult? Delmastro se îndepărtă de butoaiele ei cu fum. Se întoarce ca
să se îndrepte direct spre noi?
— Nu, s-a întors doar vreo trei carturi.
— Vor să arunce o privire mai îndeaproape, rosti Jean, dar nu ne sar încă în
hamac.
Se auzi un strigăt de pe dunetă şi, o clipă mai târziu, Delmastro suflă de trei
ori în fluier.
— Schimbul de corvoadă! Schimbul de corvoadă pe dunetă!
Se grăbiră într-acolo, trecând pe lângă membrii echipajului care scoteau arcuri
bine unse din huse de pânză şi le încordau. Aşa cum promisese Delmastro, cam
jumătate din straja obişnuită era pe punte; cei care se ocupau de pregătirea
armelor se ghemuiseră sau se ascundeau în spatele catargelor şi al coteţelor de
găini. Drakasha îi aştepta la parapetul dunetei şi începu să le vorbească de îndată
ce sosiră:
— Încă mai au timp şi loc îndeajuns ca să fugă. E o flută şi mă îndoiesc că ar
putea fugi de noi la nesfârşit, dar ne-ar face să gâfâim ca să punem mâna pe ea.
Aş zice că ne-ar lua vreo şase-şapte ore, dar cine vrea să se plictisească atâta
amar de vreme? O să ne dăm drept un bric navlosit care a luat foc şi o să vedem
dacă îi putem ademeni să facă un gest de prietenie. V-am oferit o şansă să
dovediţi de ce sunteţi în stare, aşa că voi veţi fi dinţii capcanei. Voi veţi intra
primii în luptă. Bravo vouă, dacă vă întoarceţi. Dacă nu vreţi să luptaţi, treceţi
sub teugă şi rămâneţi la schimbul de corvoadă până când suntem chit. În ceea ce
mă priveşte, eu m-am trezit cam flămândă în dimineaţa asta. Am de gând să pun
mâna pe bucăţica aia gustoasă. Care dintre voi vrea să lupte pentru un loc pe
corabia mea?
Locke şi Jean îşi zvârliră braţele în aer, împreună cu toţi cei din preajmă.
Locke privi iute în jur şi văzu că nimeni nu părea să-şi refuze şansa.
— Bun, zise Drakasha. Avem trei bărci, în care încap vreo treizeci de oameni.
O să le luaţi voi. Sarcina voastră va fi să păreţi nevinovaţi, la început; rămâneţi
aproape de Orhidee. Când se dă semnalul, ţâşniţi şi atacaţi dinspre sud.
— Căpitane, interveni Jabril, ce se întâmplă dacă nu le putem veni noi de hac?
— Dacă raportul numeric sau alte împrejurări vă sunt potrivnice, apăraţi orice
bucăţică de punte puteţi. Eu voi aduce Orhideea lângă ea şi o voi prinde cu
cangea. Nimic din ce-i pe corabia aia nu poate ţine piept la o sută de oameni
odihniţi.
„De parcă asta i-ar încălzi pe ăia dintre noi care vor fi morţi sau muribunzi‖,
se gândi Locke. Abia acum realizase ce urmau să facă şi simţi un fior de nelinişte
în stomac.
— Căpitane! Unul dintre marinarii de veghe le făcea semn de pe gabia mare.
A înălţat flamura talishană!
— Ar putea să mintă, bombăni Jabril. E o cacealma rezonabilă. Dacă tot e să
arborezi un steag fals, Talisham are o flotă bunicică. Şi nimeni nu este în război
cu ei, pe moment.
— Nu-i prea deşteaptă mişcarea, totuşi, replică Jean. Dacă ar avea escortă
prin apropiere, de ce nu l-au arborat de la bun început? Numai cineva care are
motive să se teamă şi-ar ascunde flamura.
— Da. Ei şi piraţii.
Jabril rânji.
Căpitanul Drakasha strigă prin mulţime:
— Del! Pune să se ducă unul dintre butoaiele tale cu fum la copastia tribord.
Chiar în faţa scărilor dunetei.
— Vrei să se facă fum la parapetul din vânt, căpitane?
— O afumătură bună, chiar deasupra dunetei, răspunse Drakasha. Dacă vor să
discute cu noi prin semnale cu steaguri, avem nevoie de o scuză – facem pe
momâile2.

2
Joc de cuvinte: Mum (ofiţerul secund) / „keep mum”… a face pe
momâia, a nu sufla o vorbă, a-şi ţine gura, a tăcea
mâlc/chitic/ca un peşte (n. tr.)
 Lunganul navigator-şef, care ţinea timona la câţiva paşi în spatele Drakashei,
îşi drese glasul zgomotos. Ea zâmbi, apoi păru să aibă o idee. Întorcându-se spre
un marinar din stânga ei, îi spuse:
— Adu trei fanioane de semnalizare din cufărul cu steaguri şi ridică-le la
proră. Galben peste galben peste galben.
— Toate sufletele în pericol, înţelese Jean. Ăsta-i un semn de „nu te mai codi
şi vino-ncoa’‖.
— Credeam că e un simplu semnal pentru situaţii dificile, zise Locke.
— Ar fi trebuit să citeşti cartea cu mai multă atenţie. Trei steaguri galbene
înseamnă că suntem prinşi atât de tare la ananghie, încât suntem gata să le dăm
de bunăvoie drepturi de salvare asupra a orice este pe vas, cu excepţia lucrurilor
pe care le avem asupra noastră. Tot ce salvează e al lor.
Delmastro şi echipajul ei pregătiseră un butoi cu fum la copastia tribord şi îi
dăduseră foc cu o feştilă alchimică. Fuioare cenuşii de fum începură să se înalţe
deasupra dunetei, alungând norul mai întunecat înălţat dinspre bordul de sub
vânt. Lângă parapet, doi marinari ridicau trei flamuri galbene, ce fluturau în vânt.
— Mai vreau iscoade sus şi la copastii, ca să-i dăm o mână de ajutor lui
Mumchance, strigă Drakasha. Arcaşii sus, unul câte unul. Cei din vârful
catargelor, ţineţi-vă armele jos; rămâneţi ascunşi, dacă puteţi, şi faceţi pe
mieluşeii până dau eu semnalul.
— Căpitane! Iscoadele de pe arborele mare strigau din nou. S-a întors ca să ne
taie calea şi a prins viteză!
— Iată ce buni la inimă sunt oamenii după ce văd semnalul acela, făcu
Drakasha. Utgar! Un vadran tinerel, cu pielea capului său ras înroşită deasupra
unei bărbi negre şi împletite, se ivi lângă locotenentul Delmastro. Ascunde-i pe
Paolo şi pe Cosetta pe puntea interioară falsă. Suntem pe cale să ne luăm la
ceartă cu cineva.
— Am înţeles, zise el, grăbindu-se pe scările dunetei.
— În ceea ce vă priveşte, spuse Drakasha, întorcându-şi din nou atenţia
asupra schimbului de corvoadă, găsiţi securi şi săbii lângă trinchet. Alegeţi-vă ce
vreţi şi aşteptaţi momentul în care veţi ajuta la coborârea bărcilor în apă.
— Căpitane Drakasha!
— Ce vrei, Ravelle?
Locke îşi drese glasul şi înălţă în gând o rugăciune către Cel de-al
Treisprezecelea Făr’ de Nume, sperând că ştie ce face. Acum era momentul
pentru un gest impresionant; dacă nu făcea nimic ca să mai recapete un pic din
prestigiul lui Ravelle, avea să ajungă un simplu membru de echipaj, ocolit pentru
eşecul său din trecut. Trebuia să le câştige respectul, dacă mai spera să-şi ducă la
bun sfârşit măcar o parte din misiune. Iar asta presupunea un act impresionant de
nesăbuinţă.
— E vina mea că oamenii ăştia erau cât pe ce să moară la bordul Mesagerului.
Au fost în echipajul meu şi ar fi trebuit să le port de grijă mai bine. Vreau să am
prilejul de a face asta acum. Vreau… cel mai din faţă loc din prima barcă.
— Chiar crezi că o să te las să comanzi atacul?
— Nu să-l comand, replică Locke. Doar să fiu eu primul care urcă pe corabie.
Orice ne-ar ataca acolo să mă atace pe mine primul. Poate că izbutesc să-l salvez
pe cel care vine după mine.
— Puneţi-mă şi pe mine la socoteală, rosti Jean, aşezând o mână pe umărul lui
Locke, într-un gest protector. Eu merg oriunde merge şi el.
„Zeii să te aibă-n pază, Jean‖, se gândi Locke.
— Dacă ţii neapărat să primeşti în plin o săgeată de arbaletă, eu n-o să te
opresc, spuse Drakasha. Părea totuşi destul de surprinsă şi îşi înclină capul
aproape imperceptibil spre Locke, aprobator, în timp ce mulţimea începea să se
împrăştie şi să se îndrepte către arme.
— Căpitane! Locotenentul Delmastro făcu un pas în faţă, cu mâinile şi
antebraţele pline de funingine de la butoaiele cu fum. Se uită spre Locke şi Jean
când vorbi: Cine anume o să conducă bărcile care blochează retragerea?
— Cine vrea, Del. O să trimit câte unul de-al nostru cu fiecare barcă, pentru a-
i ţine în frâu; ce face schimbul de corvoadă după ce ajung sus, asta-i deja treaba
lor.
— Vreau eu bărcile.
Drakasha o ţintui cu privirea câteva secunde, fără să zică nimic. Era învăluită
în fum cenuşiu, de la brâu în jos.
— N-am avut nimic de făcut când am pus mâna pe Mesager, căpitane, se
grăbi Delmastro să adauge. De fapt, nu m-am mai distrat cu o pradă de săptămâni
bune.
Drakasha îi aruncă o privire scurtă lui Jean şi se încruntă.
— Îmi ceri o favoare.
— Da. Însă o favoare cu folos.
Drakasha oftă.
— Bine, Del, poţi conduce bărcile. Dar ţine minte, tot Ravelle urcă primul.
În traducere: „Dacă tot e să încaseze o săgeată în locul altcuiva, ai grijă să fii
tu aia‖, se gândi Locke.
— Nu o să-ţi pară rău, căpitane. Schimbul de corvoadă! Înarmaţi-vă şi
aşteptaţi-mă la puntea superioară centru!
Delmastro ţâşni pe scările dunetei, pe lângă Utgar, care mergea cu copiii
Drakashei agăţaţi strâns de câte-o mână.
— Eşti un tip îndrăzneţ şi prost, Ravelle, făcu Jabril. Aproape că îmi placi din
nou.
— … Măcar poate să lupte, asta-i clar, îl auzi Locke spunând pe unul dintre
oameni. Ar fi trebuit să vedeţi cum l-a rezolvat pe străjerul ăla, în noaptea în care
am luat Mesagerul. Poc! L-a îndoit de mijloc dintr-un singur pumn. O să ne arate
câteva chestii şi în dimineaţa asta. Numai staţi să vedeţi.
Locke fu deodată foarte bucuros că apucase să se pişe mai devreme.
La puntea superioară centru, o femeie mai în vârstă stătea de strajă la nişte
butoiaşe pline cu securile şi spadele făgăduite. Jean alese o pereche de securi, le
cântări şi se încruntă când îl văzu pe Locke codindu-se în fata butoaielor.
— Măcar ai idee ce faci? şopti el.
— Nici o idee, răspunse Locke.
— Ia o spadă şi încearcă să pari degajat.
Locke luă o spadă şi se uită la ea cu o privire extrem de satisfăcută.
— Toţi cei care aveţi cingătoare, înşfăcaţi încă o armă şi băgaţi-o acolo! strigă
Jean. Nu ştii niciodată când voi sau altcineva ar putea avea nevoie de ea.
Vreo şase oameni îi urmară sfatul, iar el se aplecă spre Locke şi îi şopti:
— Stai lângă mine. Doar… ţine pasul cu mine şi fii pregătit. Poate că nu au
arcuri.
Locotenentul Delmastro se întoarse în mijlocul lor, purtând atât vesta din
piele neagră şi apărătorile, cât şi cingătoarea ticsită cu cuţite. Locke observă că
mânerele curbate ale săbiilor sale erau ţintate cu cioburi de Sticlă-străveche.
— Valora, treci încoace! Îi aruncă un guler de protecţie lui Jean şi îşi dădu
într-o parte părul strâns în coadă, lăsându-şi gâtul complet gol. Ajută şi tu o
domnişoară.
Jean îi aşeză gulerul la gât şi i-l prinse la ceafă. Ea trase de el o dată, dădu
aprobator din cap şi îşi ridică braţele.
— Ascultaţi-mă! Până nu facem o mişcare neprietenoasă, voi sunteţi doar
nişte pasageri bogaţi şi nătărăi de uscat, trimişi înainte cu bărcile, ca să vă salvaţi
pielea.
Doi membri ai echipajului treceau printre cei din schimbul de corvoadă,
împărţindu-le pălării elegante, jachete din brocart şi alte zorzoane. Delmastro luă
o umbreluţă de mătase şi i-o puse în braţe lui Locke.
— Poftim, Ravelle. S-ar putea să te apere, cât de cât.
Locke scutură umbrela deasupra capului, cu agresivitate exagerată, culegând
câteva râsete nervoase pentru asta.
— Aşa cum v-a zis şi căpitanul, în fiecare barcă o să fie şi câte un membru al
echipajului, ca să ne asigurăm că se întorc măcar bărcile, dacă voi nu aveţi
norocul ăsta, zise Delmastro. O să-i iau pe Ravelle şi pe Valora cu mine, în
bărcuţa de pe Mesager pe care ne-aţi donat-o. Plus voi doi. Arătă spre Streva şi
Jabril. Orice s-ar întâmpla, noi o să urcăm primii.
Oscarl, nostromul, îşi făcu apariţia împreună cu câteva ajutoare, cărând
frânghii şi mufle ca să înceapă să instaleze mecanismul de ridicare.
— Încă un lucru, spuse Delmastro. Dacă vă cer îndurare, cruţaţi-i. Dacă îşi
aruncă armele, nu le faceţi nimic. Dacă nu se opresc din luptă, măcelăriţi-i pe
loc. Şi dacă începe să vi se facă milă de ei, aduceţi-vă aminte ce semnal a trebuit
să afişăm pentru ca ei să sară în ajutorul unei corăbii în flăcări.

Privită din apă, iluzia flăcărilor i se păru lui Locke de-a dreptul desăvârşită.
Toate butoaiele cu fum erau aprinse acum; corabia lăsa în urmă o dâră neagră-
cenuşie, care învăluise aproape toată duneta. Silueta Zamirei apărea din când în
când, ocheanul scânteindu-i în soare, înainte să dispară iarăşi în întuneric. Câţiva
membri ai echipajului aduseseră mici pompe şi furtune de pânză la mijlocul
navei (lângă copastie, unde puteau fi zăriţi mai bine) şi trimiteau şuvoaie de apă
în norul de fum, nefăcând de fapt decât să spele puntea.
Locke stătea la prora bărcuţei, oarecum ridicol cu umbreluţa în mână şi cu o
jachetă cu fireturi de argint fluturându-i pe umeri, ca o mantie. Jean şi Jabril
stăteau pe banca de vâslit din faţă, Streva şi locotenentul Delmastro pe cea din
spate, iar Vittore (un membru foarte mărunţel al echipajului, doar puţin mai mare
decât un băietan) se ghemuia la pupa, ca să le ia locul, după ce aveau să urce la
bordul flutei.
Corabia, având acum perfect vizibile curioasele curbe ale carenei, era puţin
într-o parte faţă de ei, la nord. Locke estima că avea să-şi încrucişeze drumul cu
Orhideea Otrăvitoare cam în zece minute.
— Hai să începem să vâslim spre ea, zise Delmastro. Probabil că deja se
aştepta la asta.
Barca lor şi cele două bărci mai mari rămăseseră pe loc, cam la o sută de yarzi
la sud-est de Orhidee. Când cei patru vâslaşi din barca lor începură să o îndrepte
către nord, Locke văzu cum ceilalţi le urmară exemplul.
Săltau şi lunecau prin valuri. Soarele era sus pe cer şi dogoarea sa sporea tot
mai mult; plecaseră de pe corabie pe la şapte şi jumătate dimineaţa. Vâslele
scârţâiau monoton în lăcaşurile lor; acum se aflau bord la bord cu Orhideea, iar
corabia nou-venită era la vreo jumătate de milă în nord-est. Dacă fluta ar fi
adulmecat capcana şi ar fi încercat să scape către nord, corabia ar fi desfăcut
pânzele, ca să o urmărească. Dacă încerca însă să scape spre sud, bărcile trebuiau
să-i taie calea.
 — Ravelle, rosti Delmastro, cleştele de tăiat de la picioarele tale. Îl vezi?
Locke se uită în jos. Sub locul său, era ascuns un instrument urât, cu balamale
şi mânere de lemn. Aceste mânere acţionau un cleşte de metal.
— Cred că da.
— Nu arcurile sunt cea mai mare problemă. Ne pot da bătăi de cap mult mai
mari dacă lasă plase-brici, când încercăm să-i abordăm; o să ne ciopârţim singuri,
străduindu-ne să ne căţărăm pe punte. Dacă sunt lăsate plasele alea, tu trebuie să
foloseşti acel cleşte ca să ne croieşti drum prin ele.
— Sau să mor încercând, zise el. Cred că am înţeles.
— Însă vestea bună este că lăsarea plaselor-brici este foarte anevoioasă. Şi
sunt şanse mari să nu fie lăsate, dacă se aşteaptă să trimită bărci şi să primească
pasagerii noştri. Dacă ne apropiem suficient de mult înainte să ne dăm de gol,
nici nu o să aibă timp să le lase.
— Care-i semnalul că trebuie să ne dăm de gol?
— Nu o să-l ratezi, crede-mă!

Zamira Drakasha stătea la copastia tribord a dunetei, făcând o pauză de la

fum. Studia prin ochean fluta care se apropia; pe forpicul butucănos se vedeau
nişte ornamente sofisticate şi nişte picturi fanteziste, în auriu şi negru, îi
acopereau bordurile înalte. Asta era un lucru bun: dacă era bine îngrijită, erau
şanse mari să transporte o încărcătură considerabilă şi o sumă frumuşică.
Doi ofiţeri stăteau la prora navei, studiindu-i corabia prin ocheanele lor. Ea îşi
flutură mâna către ei, în semn de încurajare, dar nu primi nici un răspuns.
— Ei bine, fie, murmură ea. O să vedem în curând cât de curtenitori sunteţi de
fapt.
Siluetele micuţe şi întunecate ale membrilor echipajului alergau de colo colo
pe flută, care acum ajunsese la un sfert de milă distanţă. Pânzele se cutremurau,
iar carena se lungea în faţa Zamirei… oare dădeau bir cu fugiţii? Nu, doar
încetineau, întorcându-se un cart sau două la tribord, cu scopul de a ajunge mai
aproape, dar nu prea aproape. Văzu o echipă cu pompe şi furtunuri la mijlocul
navei, îndreptând un şuvoi de apă în sus, ca să ude pânzele de jos ale flutei. Era
lucrul cel mai de bun-simţ pe care îl puteai face, când te apropiai de un foc pe
mare.
— Echipa cu semnalizarea, fiţi gata, spuse ea.
— Am înţeles, căpitane, se auzi un cor de voci din porţiunea învăluită de fum
a dunetei.
 Bărcile ei despicau valurile dintre cele două corăbii. Iată-l pe Ravelle cu
umbreluţa lui, semănând cu o ciupercuţă subţire şi argintie, cu o pălărie albă.
Iată-l şi pe Valora şi iat-o şi pe Ezri… la naiba! Cererea lui Ezri nu-i dăduse prea
mult de ales: fie încuviinţa, fie se făcea de râs în faţa schimbului de corvoadă.
Avea să-i spună câteva femeiuştii ăleia… dacă zeii se îndurau de Zamira şi-i
trimiteau locotenentul viu şi nevătămat înapoi.
Îi studie pe ofiţerii de pe flută, care trecuseră de la proră la copastia babord.
Nişte tipi laţi în umeri, se părea, îmbrăcaţi cam gros pentru arşiţa aceea. Ochii săi
nu mai erau la fel de ageri ca acum douăzeci şi cinci de ani… Se îmboldeau unul
pe celălalt, uitându-se mai atent prin ocheane?
— Căpitane? rosti întrebător un membru al echipei de semnalizare.
— Nu încă, zise ea. Nu încă… Fiecare secundă care trecea micşora distanţa
dintre Orhidee şi victima ei. Încetiniseră şi se întorseseră, dar unghiul de derivă
urma să-i aducă şi mai aproape… tot mai aproape. Unul dintre ei arătă cu
degetul, apoi îl apucă pe celălalt de umăr şi arătă din nou. Ocheanele zburară
deodată. Ha! strigă Zamira. Nu mai aveau nici o şansă să le scape printre degete
acum. Simţi o nouă însufleţire dând energie fiecărui pas, fiecărei mişcări pe care-
o făcea; se simţi de parcă jumătate din ani i se ridicaseră de pe umeri. „Pe toţi
zeii‖, momentul în care îşi dădeau seama cum se păcăliseră era întotdeauna
dulce. Îşi închise ocheanul, înhăţă portavocea de pe punte şi urlă, ca să se audă
pe toată corabia: Arcaşii la posturi, sus! Toată lumea pe punte! Toată lumea pe
punte şi treceţi la copastia tribord! Stingeţi butoaiele cu fum!
Orhideea Otrăvitoare se cutremură; şapte duzini de oameni tropăiau pe scări,
ieşeau prin trape, înarmaţi şi cu armuri pe ei, răcnind. Arcaşii ieşiră de după
catarge, îngenuncheară pe platformele de luptă şi îşi fixară săgeţi în arcurile lor
sclipitoare.
Zamira nu avea nevoie de ochean ca să vadă siluetele ofiţerii ale membrilor
echipajului alergând înnebuniţi pe puntea flutei.
— Hai să le dăm un motiv pe cinste ca să facă pe ei de frică! zbieră ea, fără să
se mai obosească să folosească portavocea. Înălţaţi steagul nostru purpuriu!
Cele trei flamuri galbene fluturând în vânt deasupra dunetei se cutremurară, apoi
se prăvăliră în negura cenuşie Din ultimele dâre de fum negru se ivi un stindard
lat şi roşu, strălucitor precum soarele dimineţii înălţându-se în urma unei furtuni.

— Mai cu viaţă, strigă locotenentul Delmastro, mai cu viaţă! Când steagul

roşu se înălţă deasupra pupei Orhideei şi primul om din hoarda de maniaci
exaltaţi îi luă cu asalt copastia tribord, cele trei bărci prinseră viteză pe valuri.
Locke îşi aruncă peste bord umbrela şi jacheta, dându-şi seama abia după
aceea că valorau destul de mult. Respira cu gâfâituri excitate, uitându-se peste
umăr la bordul flutei, care se apropia cu repeziciune, o suprafaţă abruptă de lemn
înălţându-se în faţa lor precum un castel plutitor. Pe toţi zeii, mergea la luptă! Ce
naiba era în capul lui.
Îşi muşcă buzele ca să se concentreze şi îşi încleştă pe bord degetele albite. La
naiba, ăsta nu era un gest măreţ. Nu-şi putea permite una asta. Trase adânc aer în
piept, ca să se calmeze.
Locke Lamora era neînsemnat, însă Ghimpele din Camorr era mai important
decât orice. Ghimpele nu putea fi atins de tăiş, vrăji sau batjocură. Locke se
gândi la Şoimar, sângerând la picioarele sale. Se gândi la Regele Cenuşiu, mort
sub pumnalul său. Se gândi la toate averile care îi trecuseră prin mâini şi zâmbi.
Calm, cu grijă, îşi scoase spada şi începu să o fluture în aer. Cele trei bărci
erau una lângă alta acum, lăsând triunghiuri de spumă în urma lor, la un minut de
ţintă. Locke avea de gând să urce pe corabie purtând cea mai mare minciună din
viaţa lui drept costum. Putea să moară peste câteva clipe, dar, până atunci, zeii îi
erau martori că avea să fie Ghimpele din Camorr. Era Căpitanul Orrin-dat-naibii-
Ravelle!
— Marinari de pe Orhideea! Marinari de pe Orhideea! Se înălţă ca o statuie
la prora bărcii, împungând cu spada de parcă ar fi vrut să se izbească în flută şi să
o găurească de unul singur. Vâsliţi pentru pradă! Vâsliţi pentru voi! După mine,
camarazi! Mai bogaţi şi mai isteţi decât oricine!
Orhideea Otrăvitoare lunecă dintre rămăşiţele fumului său, scoţând fuioare
cenuşii din dunetă, parcă scăpând din strânsoarea mâinii fantomatice a unui zeu.
Echipajul înghesuit la copastie ovaţionă din nou, apoi amuţi. Pânzele corabiei
începură să fluture. Drakasha schimba rapid direcţia, întorcând vasul către
tribord. Dacă îi ieşea treaba asta, putea lipi corabia, la babord, chiar de-a lungul
flutei, la o aruncătură de băţ.
Tăcerea bruscă de pe Orhidee îi permise lui Locke să audă pentru prima oară
zgomotele de la bordul flutei… ordine, panică, certuri, stupoare. Şi apoi,
înălţându-se peste toate, un glas metalic şi disperat răcnind într-o portavoce:
— Salvaţi-ne! Pentru numele zeilor, vă rugăm… vă rugăm, veniţi şi salvaţi-
ne!
— Rahat. Nu-i chiar întâmpinarea cu care suntem obişnuiţi, făcu Delmastro.
Locke nu avu timp să se gândească; se căţărară pe carena flutei, ciocnindu-se
zdravăn de zidul de scânduri ude ale bordului de sub vânt. Corabia era uşor
înclinată, părând gata să se prăbuşească asupra lor şi să-i zdrobească. În mod
miraculos, erau sarturi şi o plasă de abordaj în apropiere. Locke sări pe plasă, cu
sabia ridicată.
— Marinari de pe Orhideea! strigă el, în timp ce se căţăra pe funia aspră şi
udă, cu o teamă exaltată. Marinari de pe Orhideea, după mine!
Momentul adevărului; mâna sa stângă atinse puntea la capătul plasei de
abordaj. Strângând din dinţi, împunse aerul cu sabia, neîndemânatic, dar
neiertător, ca să se asigure că nu aşteaptă nimeni la marginea punţii. Apoi se
săltă, se rostogoli sub copastie… ratase portul de intrare cu câţiva yarzi… şi se
ridică în picioare, împleticindu-se şi urlând ca un apucat.
Puntea era cuprinsă de haos şi nimeni nu-l băgă în seamă. Nu erau plase-brici,
nici arcaşi, nici ziduri de halebarde sau săbii care să-i aştepte pe atacatori.
Membrii echipajului, bărbaţi şi femei laolaltă, alergau panicaţi. Un furtun
abandonat zăcea pe punte la picioarele lui Locke, precum leşul unui şarpe
cafeniu, scuipând apă de mare într-o baltă ce se tot mărea.
Un membru al echipajului alunecă prin băltoacă şi se izbi de el, dând din
mâini. Locke îşi ridică sabia, iar omul se trase îndărăt, ridicându-şi mâinile, ca
să-i arate că erau goale.
— Am încercat să ne predăm, icni omul. Am încercat! Nu au vrut să ne lase!
O, zeilor, ajutaţi-ne!
— Cine? Cine nu v-a lăsat să vă predaţi?
Bărbatul arătă spre duneta vasului şi Locke se răsuci ca să vadă ce era acolo.
— O, la dracu’! murmură el.
Erau cel puţin douăzeci, numai bărbaţi, făcuţi parcă după acelaşi tipar.
Bronzaţi, îndesaţi, musculoşi. Bărbile lor erau bine îngrijite, părul care le ajungea
la umeri era prins cu şiraguri zornăitoare de mărgele. Aveau capetele înfăşurate
cu pânze de un verde strălucitor şi Locke îşi dădu seama, din experienţe mai
vechi, că braţele nu le erau acoperite cu mâneci subţiri şi întunecate, cum părea
la prima vedere, ci cu versuri sfinte, tatuate atât de adânc cu cerneală neagră şi
verde, încât orice urmă de piele dispăruse sub ele.
Mântuitori Jeremiţi. Fanatici religioşi, care credeau că ei erau singura cale de
izbăvire pentru insula lor păcătoasă. Se ofereau pe post de sacrificii umane
pentru zeii jeremiţi, rătăcind prin lume în grupuri de surghiuniţi, ducând vieţi
liniştite de călugări până când cineva, oricine, îi ameninţa.
Jurământul lor sacru era să omoare sau să fie omorâţi când întâlneau violenţă;
să moară în chip onorabil pentru Jerem sau să extermine fără cruţare pe oricine
ridica mâna asupra lor. Toţi îl priveau cât se poate de intens pe Locke.
— Păgânul ne oferă o purificare prin sânge! Un Mântuitor din fruntea
grupului arătă spre Locke şi îşi ridică ghioaga de scoruş ţintată cu bronz. Să ne
spălăm sufletele în sânge de păgân! Ucideţi în numele Jeremului sfânt!
Cu armele ridicate, se năpustiră pe scările dunetei, coborându-le în goană, cu
ochii pe Locke şi arătându-i, în tot timpul ăsta, cum urlă cu adevărat apucaţii. Un
membru al echipajului încercă să se dea la o parte din calea lor şi fu doborât, cu
ţeasta crăpată ca un pepene sub ghioaga conducătorului. Ceilalţi îl călcară în
picioare, în goana lor.
Locke nu se putu abţine. Spectacolul acestei morţi grăbite, călite în luptă şi
complet nebuneşti era atât de departe de tot ce trăise vreodată, că izbucni într-un
râs înspăimântat. Era speriat până-n măduva oaselor şi asta îi dădea un sentiment
de libertate absolută. Îşi înălţă unica, inutila sa spadă şi se azvârli la contraatac,
simţindu-se uşor ca un fulg, urlând în timp ce fugea.
— Haideţi! Înfruntaţi-l pe Ravelle! Zeii v-au trimis sfârşitul, nenorociţilor!
Ar fi trebuit să piară, câteva clipe mai târziu. Ca de obicei însă Jean avea alte
planuri.
Conducătorul jeremiţilor se năpusti asupra lui Locke, un fanatic criminal de
două ori mai greu decât el; sângele şi lumina soarelui sclipeau pe ţintele ghioagei
sale ridicate. Apoi în locul feţei acestuia se ivi o secure, cu mânerul ieşind dintr-o
orbită sfărâmată. Impactul, nu cu ghioaga, ci cu leşul rămas deodată fără simţire,
îl trânti pe Locke pe punte şi îl lăsă fără aer. Sânge fierbinte i se împrăştie pe faţă
şi pe gât şi el se zbătu furios, ca să se elibereze de sub trupul ce se zvârcolea.
Puntea din jurul său se umplu deodată cu forme care loveau, călcau apăsat,
răcneau şi cădeau.
Lumea se dizolvă în imagini şi senzaţii fără legătură între ele. Locke de-abia
avea timp să le catalogheze, pe măsură ce le înregistra.
Topoare şi suliţe care îl vizau pe el înfigându-se în trupul conducătorului
jeremit. O împunsătură disperată cu spada şi şocul impactului, când aceasta
străpunse coapsa neprotejată a unui Mântuitor. Jean ridicându-l în picioare. Jabril
şi Streva trăgând alţi membri ai echipajului Orhideei pe punte. Locotenentul
Delmastro, luptând alături de Jean, prefăcând într-un terci roşu faţa unui
Mântuitor, cu mânerul ţintat cu sticlă al uneia dintre spadele sale. Umbre,
mişcări, ţipete mânioase.
Era imposibil să rămână lângă Jean; gloata Mântuitorilor era prea numeroasă,
numărul loviturilor – prea mare. Locke fu doborât din nou de un trup prăbuşit şi
se rostogoli spre stânga, spintecând la nimereală în dreapta şi-n stânga, în drumul
său. Puntea şi cerul se învârtiră în juru-i până când se trezi păşind în gol.
Grătarul acoperea tambuchiul de la cala principală. Se opri disperat,
împleticindu-se către dreapta, înainte să se prăbuşească. O uitătură aruncată în
cala punţii principale îi dezvăluise că acolo erau alţi trei jeremiţi. Se ridică în
picioare cu greu şi fu atacat imediat de un alt jeremit; parând lovitură după
lovitură, făcu un pas la stânga şi încercă să se îndepărteze de marginea
tambuchiului. Fără folos, însă; un al doilea adversar apăru, cu suliţa mânjită de
sânge la îndemână.
Locke ştia că nu ar fi putut, în vecii vecilor, să se lupte sau să se ferească de
amândoi având un grilaj deschis în spate. Se gândi repede. Când fusese atacat,
echipajul flutei era pe punctul de a muta un butoi greu din cala punţii principale.
Butoiul, cu un diametru de vreun metru şi jumătate, atârna într-o plasă, deasupra
gurii tambuchiului.
Locke se năpusti cu sălbăticie asupra celor doi adversari, încercând să-i
împingă îndărăt, apoi se răsuci pe călcâie şi sări cât putu de departe. Lovi butoiul
suspendat, cu o bufnitură asurzitoare, şi se agăţă de plasă, dând din picioare ca
un om călcând pe apă. Butoiul se legănă ca un pendul, în timp ce se căţără pe el.
De aici, avu parte pentru o clipă de o vedere rezonabilă a acţiunii. Tot mai
mulţi membri ai echipajului de pe Orhideea intrau în luptă pe la babord, iar
Delmastro şi Jean împingeau grosul Mântuitorilor înapoi, pe treptele dunetei.
Locul în care se afla Locke era un vârtej încâlcit de adversari; pânze verzi şi
capete goale, peste arme de tot soiul.
Deodată, jeremitul cu suliţă ţâşni spre el, iar vârful din oţel înnegrit al armei
se înfipse în lemn, la câteva degete de piciorul său. Locke ripostă cu spada,
dându-şi seama că adăpostul său suspendat nu era atât de sigur cum sperase. Se
auziră strigăte de sub el; Mântuitorii din cală îl observaseră şi voiau să se ocupe
de el.
Depindea de el să facă înainte ceva nebunesc.
Sări, ţinându-se bine de una dintre frânghiile prin care butoiul era atârnat de o
muflă, şi se feri de încă o suliţă. Nu avea rost să încerce să taie toate frânghiile
care coborau din palan. I-ar fi putut lua minute bune. Încercă să-şi aducă aminte
modelele de frânghii şi mufle pe care Caldris i le băgase în cap. Ochii îi fugiră
de-a lungul cablului întins ce ducea de la mufla aceea către o muflă de prindere
aflată într-un colţ al tambuchiului. Într-adevăr, cablul acela traversa puntea,
dispărând sub mulţimea de combatanţi. Ajungea până la cabestan şi, dacă era
tăiat…
Strângând din dinţi, lovi cablul cu partea tare a lamei, simţind cum spada
muşcă din parâmă. O secure zbură pe lângă umărul său, ratându-l la mustaţă.
Lovi din nou cablul, şi încă o dată, izbind tăişul cu toată forţa de care era în stare.
La cea de-a patra lovitură, cablul trosni şi greutatea butoiului îl rupse în două.
Locke căzu în cală, cu tot cu butoi, ţinându-şi ochii strâns închişi. Cineva ţipă,
scutindu-l de nevoia de a face el asta.
Butoiul atinse podeaua cu un trosnet răsunător. Inerţia îl izbi puternic pe
Locke de partea de sus a butoiului. Se lovi cu bărbia de lemn şi căzu într-o parte,
aterizând grămadă, pe punte. Un lichid cald şi mirositor se scurgea peste el…
bere. Butoiul se revărsa.
 Locke se ridică în picioare, gemând. Unul dintre Mântuitori nu se mişcase
îndeajuns de repede şi acum zăcea sub butoi, cât se poate de mort. Impactul îi
azvârlise în părţi pe ceilalţi doi, şi acum pipăiau buimaci prin preajmă, căutându-
şi armele.
Se împletici către ei şi le tăie beregatele, înainte ca ei să-şi dea seama că el se
ridicase deja în picioare. Nu era o luptă propriu-zisă, ci o treabă de hoţ, şi o
făcuse în mod mecanic. Apoi clipi şi se uită prin jur după ceva cu care să-şi
cureţe tăişul; un vechi şi firesc obicei de hoţ, care aproape că îl costă viaţa.
O formă masivă şi întunecată ateriză în berea de lângă el. Unul dintre jeremiţii
care îi dăduseră bătăi de cap sus, cel cu suliţa, sărise cei doi metri până jos, în
cală. Însă berea răspândită îl trădă; piciorul îi alunecă de sub el chiar când ateriză
şi omul se prăbuşi pe spate. Rece, calculat, Locke îi străpunse pieptul cu spada,
apoi luă suliţa din mâinile muribundului.
— Băutura ţi-a venit de hac, şopti el.
Sus, lupta continua. Pentru moment, era singur în cală cu mica, falsa lui
victorie.
Patru morţi, iar el îi amăgise pe toţi, folosindu-se de noroc, surpriză şi de pură
şiretenie, ca să izbutească tot ce i-ar fi fost imposibil să facă într-o luptă dreaptă.
Gândul că ei nu ar fi cerşit îndurare, dar nici nu l-ar fi cruţat ar fi trebuit să mai
uşureze povara, dar renunţarea sălbatică de mai devreme se evaporase complet.
La urma urmei, Orrin Ravelle era un şarlatan; era din nou Locke Lamora, şi atât.
Vomită în spatele unui morman de pânze şi plase, sprijinindu-se de suliţă,
până se opri din icnit.
— Pe toţi zeii din ceruri!
Locke se ştergea la gură, când Jabril şi vreo doi membri ai echipajului de pe
Orhideea se strecurară prin tambuchiul calei, ţinându-se de marginea punţii mai
degrabă decât sărind. Nu păreau să-l fi văzut vomitând.
— Patru deodată, continuă Jabril. Avea tunica parţial sfâşiată deasupra unei
tăieturi superficiale de pe piept. Fir-aş al naibii, Ravelle! Şi eu, care credeam că
Valora mă bagă în sperieţi.
Locke trase adânc aer în piept, ca să se calmeze.
— Jerome. E teafăr?
— Era, acum un minut. L-am văzut luptându-se alături de locotenentul
Delmastro, pe dunetă.
Locke dădu din cap, apoi făcu un semn în spate cu suliţa.
— Cabina de la pupa, zise el. Veniţi cu mine. Hai să isprăvim cu asta!
Îi conduse în fugă de-a lungul punţii principale a flutei, împingându-i din
calea sa pe membri ai echipajului, neînarmaţi şi ghemuiţi de frică. Uşa blindată
de la cabina de la pupa era închisă şi, în spatele ei, Locke putu auzi zgomot de
activitate frenetică. Lovi cu putere în uşă.
— Ştim că eşti acolo! răcni el, apoi se întoarse către Jabril, cu un rânjet
ostenit. Sună al naibii de cunoscut, nu?
— Nu o să treceţi de uşa asta, se auzi un strigăt înfundat dinăuntru.
— Intră cu umărul în ea, spuse Jabril.
— Lasă-mă să încerc o şmecherie mai întâi, replică Locke. Apoi, ridicând
tonul: în primul rând, chiar dacă uşa asta e blindată, ferestrele tale de la pupa
sunt din sticlă. În al doilea rând, dacă nu deschizi uşa asta blestemată până număr
la zece, o să-ţi trec prin foc şi sabie toţi membrii echipajului rămaşi în viaţă. Poţi
să asculţi, în timp ce faci ce-oi fi făcând tu înăuntru.
O pauză; Locke îşi deschise gura ca să înceapă numărătoarea. Deodată, cu
trosnetul clinchenitor produs de o încuietoare masivă, uşa se întredeschise şi un
bărbat scund, de vârstă mijlocie, purtând o jachetă lungă şi neagră, se ivi în prag.
— Vă rog, nu faceţi una ca asta, zise el. Mă predau. Aş fi făcut asta mai
devreme, dar Mântuitorii nu au vrut să audă de aşa ceva nici în ruptul capului.
M-am încuiat înăuntru după ce m-au fugărit până aici. Omorâţi-mă, dacă vreţi,
dar cruţaţi-mi echipajul.
— Nu fi prost, făcu Locke. Nu omorâm pe nimeni care nu opune rezistenţă.
Deşi e bine de ştiut că nu eşti chiar un nemernic. Stăpânul corabiei, bănuiesc?
— Antoro Nera, sluga dumneavoastră.
Locke îl înşfăcă de revere şi începu să-l târască spre scara tambuchiului.
— Hai să urcăm pe punte, jupâne Nera. Cred că am isprăvit cu Mântuitorii tăi.
Ce naiba căutau la bord, că tot veni vorba? Erau pasageri?
— Ne asigurau paza, mormăi Nera.
Locke se opri din mers.
— Eşti chiar atât de greu de cap încât să nu ştii că-şi ies din minţi când simt
rost de bătaie?
— Nu eu i-am vrut! Proprietarii au insistat. Mântuitorii lucrează doar pentru
mâncare şi transport. Proprietarii s-au gândit că… ar putea să sperie pe oricine
ne-ar face probleme.
— O teorie bună. Totuşi, nu funcţionează decât dacă le faci cunoscută
prezenţa. Noi n-am ştiut că sunt la bord decât atunci când s-au repezit spre noi,
grupaţi în nişte afurisite de falange.
Locke urcă pe scara tambuchiului, trăgându-l pe Nera după el, urmat de Jabril
şi de ceilalţi. Ieşiră pe dunetă, în lumina strălucitoare a dimineţii. Unul dintre
oameni cobora steagul flutei, afundat până la genunchi în leşuri.
Erau cel puţin două duzini. Mântuitori, în mare parte, cu legăturile lor verzi de
la cap fluturându-le şi cu expresii ciudat de mulţumite pe chipuri. Însă ici şi colo
se puteau zări şi membri ai echipajului, iar în capul scărilor dădu peste o figură
cunoscută… Aspel, cu pieptul făcut ferfeniţă.
Locke se uită disperat primprejur şi suspină uşurat când îl văzu pe Jean,
aparent teafăr şi nevătămat, aplecat aproape de copastia tribord. Locotenentul
Delmastro era la picioarele sale, cu părul despletit şi cu sângele şiroindu-i pe
braţul drept. Locke văzu cum Jean îşi rupe o fâşie din tunică şi începe să-i lege
una dintre răni.
Locke simţi un junghi, pe jumătate de uşurare şi pe jumătate de melancolie;
de obicei el era cel pe care Jean îl strângea, bucăţele-bucăţele, după o luptă. Se
îndepărtase de Jean doar pentru că fusese nevoit să o facă, în toiul încleştării. Îşi
dădu seama că era tulburat la gândul că Jean nu se ţinuse după el, mereu pe
urmele sale, purtându-i de grijă, ca întotdeauna.
***
„Nu fi bou‖, se gândi. Jean avea propriile sale probleme.
— Jerome, făcu el.
Jean îşi înălţă brusc capul şi buzele sale aproape formară un „L‖, înainte să se
poată controla.
— Orrin! Arăţi ca naiba! Pe toţi zeii, eşti teafăr?
„Ca naiba?‖ Locke se uită în jos şi descoperi că hainele sale erau îmbibate
aproape complet în sânge. Îşi trecu o mână peste faţă. Ceea ce crezuse el că era
sudoare sau bere se dovedi a fi ceva roşu pe palma sa.
— Nu-i al meu, răspunse el. Cred.
— Tocmai mă pregăteam să te caut, zise Jean. Ezri… locotenentul
Delmastro…
— O să fiu bine, gemu ea. Ticălosul a încercat să mă lovească cu un artimon.
Doar mi-a tăiat suflarea.
Locke observă pe punte, în apropierea ei, una dintre ghioagele imense, ţintate
cu bronz, şi, lângă ea, un Mântuitor mort, cu una din spadele lui Delmastro
înfiptă în gât.
— Locotenente Delmastro, spuse Locke, l-am adus pe stăpânul navei.
Îngăduie-mi să ţi-l prezint pe Antoro Nera.
Delmastro îi dădu mâinile lui Jean la o parte şi se târî pe după el, ca să vadă
mai bine. Şiroaie de sânge curgeau din tăieturi, de la buze şi de pe frunte.
— Domnule Nera. Bun găsit! Eu reprezint tabăra care încă mai e în picioare.
Contrar aparenţelor. Rânji şi îşi şterse sângele de deasupra ochilor. Eu voi fi cea
răspunzătoare cu prădatul, după ce asigurăm corabia, aşa că nu mă călca pe
bătături. Că tot veni vorba, ce corabie e asta?
— Pescarul Rege, răspunse Nera.
— Încărcătura şi destinaţia?
— Tal Verrar, cu mirodenii, vin, terebentină şi lemn de calitate superioară.
 — Asta şi o încărcătură serioasă de Mântuitori jeremiţi. Nu, taci din gură. Poţi
să-mi explici mai târziu. Pe toţi zeii, Ravelle, văd că ai fost ocupat!
— Şi încă cum, făcu Jabril, bătându-l pe spate. A omorât patru dintre ei cu
mâna lui, în cală. L-a strivit pe unul cu un butoi de bere şi probabil că i-a înfrânt
de unul singur pe ceilalţi trei. Jabril îşi trosni degetele. Uite-aşa.
Locke oftă, simţind cum i se încălzesc obrajii. Întinse mâna şi puse nişte
sânge la loc, acolo unde-l găsise.
— Ei bine, făcu Delmastro, nu pot spune că nu sunt surprinsă, dar mă bucur.
N-oi fi tu în stare să ai grijă nici de-o barcă de pescuit, Ravelle, dar poţi conduce
trupe de abordaj oricând doreşti. Cred că am mântuit jumătate de Jerem.
— Eşti prea amabilă, rosti Locke.
— Poţi să pui lucrurile în ordine pe corabia asta, în locul meu? Să cureţi
punţile de membrii echipajului şi să-i strângi pe toţi, sub strajă, la teugă?
— Da. O să fie bine, Jerome?
— A fost pocnită şi tăiată un pic, dar…
— Am trecut prin situaţii mai grele, îl întrerupse ea. Am trecut prin situaţii
mai grele şi le-am întors cu vârf şi îndesat. Poţi să te duci cu Ravelle, dacă vrei.
— Eu…
— Nu mă face să te pocnesc. O să fiu bine.
Jean se ridică şi se duse lângă Locke, care îl împinse pe Nera cu blândeţe
către Jabril.
— Jabril, vrei, te rog, să-l escortezi pe noul nostru prieten la teugă, în timp ce
eu şi Jerome strângem restul echipajului?
— Da, cu plăcere.
Locke îl conduse pe Jean pe scara dunetei, în jos, în harababura de leşuri de la
mijlocul vasului. Alţi Mântuitori, alţi membri ai echipajului… şi cinci sau şase
dintre oamenii pe care îi scăpase de pe Stânca Vântoasă, cu trei săptămâni în
urmă. Era conştient, într-un fel deloc confortabil, că supravieţuitorii păreau să-l
fixeze cu privirile. Prinse frânturi din conversaţia lor:
— … Râdea, îţi spun…
— L-am văzut când am urcat pe corabie. S-a năpustit singur spre ei…
— N-am mai văzut aşa ceva. Acela era Streva, al cărui braţ stâng părea rupt.
Râdea întruna. Neînfricat, vă jur!
— … „Zeii v-au trimis sfârşitul, nenorociţilor!‖ Aşa le-a zis. L-am auzit…
— Au dreptate, să ştii, îi şopti Jean. Te-am mai văzut făcând chestii curajoase
şi nebuneşti, dar asta… asta a fost…
— A fost doar nebunie şi nici un pic de curaj. Îmi ieşisem din minţi, pricepi?
Eram atât de speriat, încât nu mai ştiam ce fac.
— Însă jos, în cală…
 — Am dărâmat butoiul peste unul, îl întrerupse Locke. Alţi doi s-au trezit cu
beregatele tăiate cât erau încă buimaci. Ultimul a fost destul de drăguţ încât să
alunece în nişte bere şi să-mi uşureze treaba. Ca întotdeauna, Jean. Nu am stofă
de războinic.
— Dar ei cred că ai. Ţi-a ieşit.
Îl găsiră pe Mal, prăbuşit lângă arborele mare, nemişcat. Avea mâinile
încleştate pe sabia împlântată în pântecele său, de parcă ar fi încercat să şi-l
protejeze. Locke oftă.
— În momentul ăsta, nu am păreri foarte clare în privinţa asta, rosti el.
Jean îngenunche şi îi închise pleoapele lui Mal.
— Ştiu ce vrei să spui. Se opri, cântărindu-şi cuvintele, înainte să continue:
Avem o problemă serioasă.
— Pe bune? Noi, probleme? Ce vrei să zici?
— Oamenii ăştia sunt oamenii noştri. Oamenii ăştia sunt hoţi. Sigur ţi-ai dat şi
tu seama de asta. Nu-i putem vinde lui Stragos.
— Atunci o să murim.
— Ştim bine amândoi că Stragos are de gând să ne omoare oricum…
— Cu cât îl ducem mai mult de nas, cu atât ne apropiem de izbândă, măcar
parţial în misiunea noastră, cu atât suntem mai aproape de un antidot adevărat.
Cu cât câştigăm mai mult timp, cu atât cresc şansele ca el să calce greşit… şi
atunci putem să facem ceva.
— Putem să facem ceva dacă rămânem de partea alor noştri. Uită-te în jur,
pentru numele zeilor! Tot ceea ce fac oamenii ăştia ca să-şi câştige existenţa este
să fure. Sunt ca noi. Principiile după care ne ghidăm…
— Nu-mi predica tu mie despre ce se cuvine şi ce nu!
— De ce nu? Pari că ai avea nevoie…
— Mi-am făcut datoria faţă de oamenii pe care i-am adus din Tal Verrar,
Jean. Dar ei şi toţi oamenii ăştia sunt străini. Am de gând să-l fac pe Stragos să
plătească pentru ce a făcut şi, dacă trebuie să-i cruţ ca să fac asta, aşa voi face, pe
toţi zeii! Însă, dacă trebuie să scufund corabia asta şi încă o duzină ca ea ca să-l
dobor, aşa voi face, la naiba!
— Pe toţi zeii, şopti Jean. Ascultă ce spui. Şi eu care credeam că eu sunt
camorrean. Tu eşti esenţă pură. O clipă mai devreme, erai ursuz din grijă pentru
oamenii ăştia. Şi acum i-ai scufunda pe toţi, doar ca să îţi obţii răzbunarea!
— Răzbunarea noastră, îl corectă Locke. Vieţile noastre.
— Trebuie să fie şi o altă cale.
— Şi ce propui, atunci? Să rămânem aici? Să petrecem câteva săptămâni
chefuind în Insulele Vântului-fantomă şi apoi să murim cuviincios?
— Dacă nu se poate altfel, zise Jean.
 Orhideea Otrăvitoare, cu majoritatea velelor strânse, se apropie de pupa
Pescarului Rege, aşezându-se între flută şi vânt. Bărbaţii şi femeile de la copastia
Orhideei ovaţionară de trei ori, tot mai puternic.
— Auzi asta? Nu ovaţionează schimbul de corvoadă, spuse Jean. Îi
ovaţionează pe ai lor. Asta suntem noi acum. Parte din toate astea.
— Sunt str…
— Nu sunt străini, îl opri Jean.
— Păi… Locke aruncă o privire în urmă, la locotenentul Delmastro, care se
ridicase în picioare şi trecuse la timona Pescarului Rege. Poate că unii dintre ei
îţi sunt mai puţin străini ţie decât îmi sunt mie.
— Hei, stai puţin…
— Fă ce trebuie, ca să nu te plictiseşti pe-aici, făcu Locke, încruntându-se.
Dar nu uita de unde vii. Stragos este treaba noastră. Să-l batem, pe el este treaba
noastră.
— „Să nu mă plictisesc‖? Să nu mă plictisesc, fir-ai al naibii? Jean trase aer în
piept, mânios. Îşi încleştă pumnii şi, pentru o clipă, păru pe punctul de a-l înşfăca
pe Locke şi a-l scutura bine. Pe toţi zeii, pricep ce nu-ţi dă pace. Uite ce-i, poate
că tu te-ai resemnat în privinţa faptului că singura femeie la care te-ai gândit
vreodată a dispărut, de ani de zile. Dar ai suferit atât de rău pe chestia asta şi
atâta vreme, încât ai ajuns să crezi că restul lumii îţi împărtăşeşte obiceiurile.
Locke se simţi de parcă ar fi fost înjunghiat.
— Jean, nici să nu…
— De ce nu? De ce nu? Cărăm nepreţuita ta de nefericire cu noi de parcă ar fi
o relicvă sfântă, la naiba! Nu vorbi despre Sabetha Belacoros. Nu vorbi despre
piesele de teatru. Nu vorbi despre Jasmer sau Espara, sau oricare dintre loviturile
pe care le-am dat împreună. Am trăit cu ea nouă ani, la fel ca tine, şi m-am
prefăcut că nu mai există doar ca să nu te supăr. Ei bine, eu nu-s ca tine. Nu
vreau să mă mulţumesc cu o viaţă de călugăr juruit. Am şi eu viaţa mea, în afara
umbrei tale blestemate!
Locke se dădu îndărăt.
— Jean, eu nu am… nu am…
— Şi nu-mi mai spune Jean, la naiba!
— Sigur că da, rosti Locke, cu răceală. Sigur că da. Dacă o ţinem tot aşa, o să
ne ieşim complet din personaje. Pot să verific şi singur sub punte. Tu du-te
înapoi la Delmastro. Se ţine de timona aia ca să nu cadă din picioare.
— Dar…
— Du-te, făcu Locke.
— Bine. Jean se întoarse ca să plece, apoi se mai opri o dată. Însă trebuie să
înţelegi… nu pot să o fac. Te voi urma oriunde te-ai duce, şi ştii asta, dar nu pot
să le fac una ca asta acestor oameni, nici măcar pentru binele nostru. Şi chiar
dacă tu crezi că-i pentru binele nostru… n-o să te las nici pe tine să le faci rău.
— Ce naiba vrei să spui cu asta?
— Vreau să spun că ar fi cazul să te gândeşti de două ori, zise Jean şi apoi
plecă.
Mici trupe de marinari începuseră să vină de pe Orhidee. Utgar se grăbi spre
Locke, cu chipul roşu de nerăbdare, conducând un grup de membri ai echipajului
care duceau cabluri şi căngi, ca să fixeze corăbiile una de cealaltă.
— Pe Sfinţii Dovlecei, Ravelle, tocmai ce-am aflat despre Mântuitori, rosti
Utgar. Locotenentul ne-a spus ce-ai făcut. De-a dreptul uluitor! Excelent lucrat!
Locke se uită la trupul lui Mal, rezemat de arborele mare, şi la spatele lui
Jean, care se apropia de Delmastro cu mâinile întinse, ca să o susţină. Fără să-i
pese cine îl vedea, îşi aruncă spada în scândurile de pe punte şi aceasta se înfipse,
vibrând dintr-o parte în alta.
— O, într-adevăr, făcu el. Se pare că iar am câştigat. Ura! că am câştigat.
 CAPITOLUL UNSPREZECE

În rest, numai adevărul

— Aduceţi prizonierii, zise căpitanul Drakasha.

Era toiul nopţii pe puntea Orhideei Otrăvitoare, şi corabia plutea ancorată sub
un cer presărat cu stele. Lunile nu răsăriseră încă. Drakasha stătea la parapetul
dunetei, luminată de felinare alchimice şi purtând pe umeri o prelată drept
mantie. Părul îi era acoperit de o perucă ridicolă de lână, care semăna vag cu
peruca ceremonială a magistraţilor verrari. Puntea era ticsită dintr-un capăt în
celălalt cu membrii echipajului, iar într-un mic spaţiu liber de la mijlocul navei
stăteau prizonierii.
Nouăsprezece oameni de pe Mesagerul Roşu supravieţuiseră luptei din acea
dimineaţă. Acum stăteau toţi nouăsprezece, cu mâinile şi cu picioarele legate,
într-o grămadă încurcată pe puntea superioară centru. Locke se foia pe loc, în
spatele lui Jean şi al lui Jabril.
— Grefier, ne-ai adus o trupă de-a dreptul jalnică, făcu Drakasha.
— Chiar că jalnică, Înălţimea Voastră.
Locotenentul Delmastro se ivi lângă căpitan, ţinând în mâini un pergament
făcut sul şi purtând la rândul ei o perucă caraghioasă.
— Nu am mai văzut o haită de corcituri atât de deplorabile, dezmăţate şi fără
boaşe. Totuşi, bănuiesc că trebuie să-i judecăm.
— Într-adevăr, doamnă.
— Care sunt acuzaţiile?
— E aşa o litanie de crime, că transformă sângele în gem. Delmastro desfăcu
pergamentul şi îşi ridică glasul când citi: De bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, au
refuzat plăcuta ospitalitate oferită de arhontele din Tal Verrar. În mod voit, au
fugit din locul excelent de cazare oferit de sus-numitul arhonte pe Stânca
Vântoasă. Au furat o navă cu scopul declarat de a o folosi pentru piraterie.
— Ruşinos.
— Întocmai, Înălţimea Voastră. Partea care urmează acum este ceva mai
neclară: unii sunt acuzaţi de răzvrătire, în vreme ce alţii sunt acuzaţi de
incompetenţă.
— Unii aşa, alţii altfel? Grefier, nu putem îngădui dezordinea. Acuză-i pe toţi
de toate, şi gata.
— Am înţeles. Răzvrătiţii sunt acum incompetenţi, iar incompetenţii sunt şi
răzvrătiţi.
— Excelent. Foarte excelent şi foarte juridic. Nici nu încape îndoială că voi fi
citată prin cărţi.
— Ba chiar cărţi importante, doamnă.
— Pentru ce mai trebuie să răspundă prăpădiţii ăştia?
— Asalt şi tâlhărie sub flamura roşie, Înălţimea Voastră. Piraterie pe Marea
de Bronz pe data de 21 a lunii Festal, chiar anul acesta.
— Mârşav, grotesc şi vrednic de dispreţ, strigă Drakasha. Să se consemneze
că simt cum mă ia cu leşin. Spune-mi, este cineva care să vorbească în apărarea
prizonierilor?
— Nimeni, doamnă, căci prizonierii sunt lefteri.
— Aha… Atunci ale cui legi le conferă drepturi sau protecţie?
— Ale nimănui, doamnă. Nici o putere şi nici un ţinut nu îi vrea şi nu le sare
în ajutor.
— Patetic, dar deloc surprinzător. Totuşi, fără îndrumarea fermă a celor mai
buni ca ei, poate că este firesc ca aceşti şobolani să se ferească de virtute ca de o
boală contagioasă. Poate că ar putea nădăjdui la un mic act de clemenţă.
— Puţin probabil, doamnă.
— Mai rămâne o singură chestiune de stabilit, care ar putea să dovedească
adevăratul lor caracter. Grefier, poţi descrie natura tovarăşilor şi însoţitorilor lor?
— În culorile cele mai vii, Înălţimea Voastră. Ei se însoţesc de bunăvoie cu
ofiţerii şi echipajul Orhideei Otrăvitoare.
— Pe toţi zeii din ceruri! strigă Drakasha. Ai zis cumva Orhideea
Otrăvitoare?
— Da, doamnă.
— Sunt vinovaţi! Vinovaţi la toate capetele de acuzare! Vinovaţi în toate
privinţele, vinovaţi până la cea din urmă şi până la limita extremă a vinovăţiei
omeneşti!
Drakasha îşi smulse peruca, apoi o azvârli pe punte şi începu să o calce în
picioare.
— Un verdict excelent, doamnă.
— Sentinţa acestei curţi, solemnă în autoritatea sa şi neclintită în hotărârea sa,
este ca, pentru nelegiuiri săvârşite pe mare, marea să-i înghită, rosti Drakasha.
Azvârliţi-i peste bord! Şi fie ca zeii să nu se grăbească să aibă milă de sufletele
lor.
În urale, echipajul năvăli din toate direcţiile şi îi înconjură pe prizonieri.
Locke fu tras şi împins odată cu mulţimea către portul de intrare de la babord,
unde o plasă pentru mărfuri era întinsă pe punte, cu o pânză sub ea. Cele două
erau prinse laolaltă la margini. Foştii marinari de pe Mesager fură împinşi pe
plasă şi ţinuţi acolo în timp ce câteva zeci de marinari conduşi de Delmastro se
îndreptau către cabestan.
— Fiţi gata să executaţi sentinţa, spuse Drakasha.
— Ridicaţi, strigă Delmastro.
O reţea complicată de scripeţi şi palane fusese asamblată între zonele
inferioare de la arborele trinchet şi arborele mare; în vreme ce marinarii
împingeau cabestanul, marginile plasei se ridicară şi membrii echipajului care îi
ţineau pe prizonieri se traseră îndărăt. În câteva secunde foştii marinari de pe
Mesager fură săltaţi de pe punte, înghesuiţi laolaltă ca nişte animale prinse în
capcană. Locke se agăţă de plasa aspră, ca să nu alunece în masa încurcată de
mădulare şi de trupuri. Urmă o încăierare, presărată cu îmbrânceli şi înjurături,
când plasa ajunse dincolo de copastie şi rămase acolo, legănându-se încet în
întuneric, la cinci metri deasupra apei.
— Grefier, execută prizonierii, rosti Drakasha.
— Daţi-le drumul!
„Nu se poate‖, se gândi Locke, chiar în clipa în care se întâmplă.
Plasa plină cu prizonieri se prăbuşi, făcându-i să ţipe şi să scâncească pe
oamenii care se luptaseră pe viaţă şi pe moarte pe Pescarul Rege în tăcere.
Presiunea de la marginile plasei scăzu pe când cădea, aşa că măcar aveau mai
mult spaţiu să se rostogolească şi să ţopăie când se izbiră de suprafaţa apei…
sau, mai exact, de bariera ciudat de moale a plasei şi a pânzelor de velă, având
dedesubt apa, ca o pernă.
Vreme de câteva secunde, se rostogoliră într-un talmeş-balmeş întretăiat de
strigăte, în timp ce marginile capcanei în care erau prinşi străpunseră valurile şi
apoi apa întunecată şi caldă se revărsă asupra lor. Locke avu un moment de
panică sinceră… ceea ce nu era greu de înţeles, având în vedere nodurile cât se
poate de reale de la mâini şi de la picioare… însă, după câteva clipe, marginile
pânzei prinse în plasă începură să se ridice din nou, până ajunseră deasupra
nivelului oceanului. Apa rămasă înăuntru îi venea lui Locke până la brâu, şi
acum pânza forma un fel de bazin protejat în care stăteau şi se mişcau cu greu.
— E toată lumea teafără?
Ăsta era Jean; Locke văzu că se afla în partea diametral opusă. Între ei erau
vreo şase oameni care se împingeau şi se împroşcau cu apă. Locke se încruntă
când îşi dădu seama că Jean se mulţumea să rămână pe loc.
— A naibii de bine, bombăni Streva, sprijinindu-se pe un singur braţ.
Celălalt îi fusese prins la piept cu un bandaj grosolan. Câţiva dintre foştii
membri ai echipajului de pe Mesager îşi reveneau după oase rupte şi aproape toţi
aveau tăieturi şi vânătăi, însă nimeni nu scăpase de acest ritual.
— Înălţimea Voastră! Locke îşi ridică privirea la auzul vocii lui Delmastro.
Locotenentul se uita la ei de la portul de intrare de la babord cu un felinar într-o
mână; plasa lor se odihnea în apă cam la un metru de carena întunecată a
Orhideei. Înălţimea Voastră, nu se îneacă!
— Poftim?! Drakasha apăru lângă Delmastro, cu peruca falsă din nou pe cap,
mai strâmbă ca niciodată. Ticăloşi neobrăzaţi ce sunteţi! Cum îndrăzniţi să irosiţi
timpul acestei curţi cu acest refuz ridicol de a vă lăsa executaţi? Grefier, ajută-i
să se înece!
— Am înţeles, să trăiţi! Asistenţă urgenţă cu înecatul. Pompele de punte, fiţi
gata! Pompele de punte, porniţi!
Doi marinari se iviră la copastie cu gura unui furtun de pânză căscându-se
între ei. Locke se feri chiar când şuvoiul de apă caldă şi sărată se revărsă asupra
lor. „Nu-i chiar rău‖, se gândi el, cu câteva clipe înainte ca o chestie mai
consistentă decât apa să-l lovească în ceafă cu un plescăit umed şi usturător.
Bombardamentul cu această nouă ocară… calafat uns cu ulei, îşi dădu seama
Locke… era general şi viguros. Membrii echipajului se aliniaseră la copastie şi îl
aruncau în prizonierii din plasă, o veritabilă ploaie de cârpe şi de bucăţi de
frânghie care păstrau duhoarea familiară şi râncedă a substanţei pe care o folosise
dimineţi în şir ca să vopsească toate catargele. Acest asalt continuă câteva
minute, până când Locke nu-şi mai putu da seama unde se termina unsoarea şi
unde îi începeau hainele, iar apa din micuţa împrejmuire fu complet acoperită cu
un strat alunecos de murdărie.
— De necrezut! strigă Delmastro. Înălţimea Voastră, sunt încă aici!
— Nu s-au înecat?
Zamira se apropie din nou de copastie şi îşi scoase peruca, în mod solemn.
— Fir-ar al naibii! Marea nu vrea să-i primească. În cazul acesta, va trebui să-
i aducem înapoi la bord.
După câteva clipe, cablurile de deasupra lor se întinseră la maximum şi
micuţa temniţă din plasă şi pânză începu să se ridice din apă. Taman la ţanc, se
pare… Locke se cutremură când simţi ceva mare şi puternic frecându-se de
bariera de sub picioarele sale. Din fericire, în câteva secunde ajunseră deasupra
crestei valurilor şi începură să se înalţe tot mai sus, scârţâind.
Însă pedeapsa lor era departe de a se fi încheiat; rămaseră iarăşi atârnaţi în
întuneric când plasa fu adusă peste copastie, fără ca ei să fie aduşi pe punte.
— Daţi drumul la palan! strigă Delmastro.
Locke prinse cu coada ochiului o femeie micuţă clătinându-se pe încurcătura
de funii de deasupra. Scoase un ac de siguranţă din palanul mare de lemn de care
era atârnată plasa. Locke recunoscu lăcaşul circular de metal din palan; uns din
belşug, permitea ca până şi încărcături ciudate sau grele să fie răsucite cu
uşurinţă. Încărcături cum erau ei.
Membrii echipajului se aliniară la copastie, începură să tragă de plasă şi să o
ridice; în câteva momente prizonierii se învârteau într-un ritm ameţitor, iar lumea
din jurul lor se transformase într-o succesiune de episoade… apă întunecată…
felinare pe punte… apă întunecată… felinare pe punte…
— O, pe toţi zeii! rosti cineva şi apoi vomită zgomotos. Ceilalţi se grăbiră să
se îndepărteze de bietul om, iar Locke se agăţă cu îndârjire de marginea plasei,
încercând să nu bage în seamă masa de oameni care loveau, tremurau şi se
învârteau.
— Curăţaţi-i, strigă Delmastro. Pompele de punte, la treabă!
Şuvoiul puternic de apă sărată îi lovi iarăşi în plin şi începură să se învârtă
nebuneşte. Locke trecea prin dreptul jetului o dată la câteva secunde, cu fiecare
rotaţie a plasei. Ameţeala sa crescu pe măsură ce trecea timpul şi, deşi începea
să-i dea tot mai mult ghes, îşi adună şi cea din urmă fărâmă de demnitate şi se
sili să nu vomite.
Atât de puternică era ameţeala şi atât de iute veni eliberarea, încât nici nu-şi
dădu seama că fuseseră traşi înapoi pe punte până când plasa de care era agăţat
nu se lăsă moale. Se prăbuşi în faţă, pe plasă şi pânză şi din nou pe scânduri
solide şi tari. Plasa se oprise din învârtit, însă lumea din jur îi luă exemplul,
rotindu-se în şase-şapte direcţii deodată, toate cât se poate de neplăcute. Locke
îşi închise ochii, fără prea mare folos însă. Singura diferenţă era că acum, pe
lângă greaţă, nici nu mai vedea.
Oamenii se îmbulzeau deasupra lui, gemând şi înjurând. Doi membri ai
echipajului îşi întinseră mâinile şi îl săltară în picioare; stomacul său fu cât pe ce
să cedeze, aşa că tuşi puternic ca să-şi înfrângă greaţa. Căpitanul Drakasha se
apropia, fără peruca falsă şi fără mantie, şi el o vedea înclinată la un unghi foarte
amuzant.
— Marea nu vă vrea, spuse ea. Marea refuză să vă înghită. Nu a sosit încă
vremea să vă înecaţi, slăvit fie Iono! Slavă lui Ulcris!
***
Ulcris era numele jereshti pentru zeul mării, un nume rareori auzit pe apele
sau pe tărâmurile therine. „Înseamnă că sunt mai mulţi locuitori ai insulelor
răsărite la bord decât am crezut‖, se gândi Locke.
— Stăpâne al Apelor care Înşfacă, ocroteşte-ne pe noi! psalmodie echipajul.
— Aşadar, sunteţi aici, cu noi, la mijloc între toate lucrurile, zise Drakasha.
Uscatul nu vă vrea, iar marea nu vă primeşte. Aţi fugit, ca şi noi, între lemne şi
pânze. Puntea aceasta vă este bolta cerului; pânzele acestea vă sunt cerurile.
Asta-i toată lumea de care veţi avea parte. Asta-i toată lumea care vă trebuie.
Făcu un pas înainte, cu un pumnal în mână. Îmi veţi linge cizmele ca să obţineţi
un loc aici?
— Nu! Foştii marinari de pe Mesager răcniră la unison.
Fuseseră instruiţi în privinţa acestei părţi din ritual.
— Veţi îngenunchea şi îmi veţi săruta inelul bătut cu nestemate pentru
îndurare?
— Nu!
— Vă veţi înclina în faţa celor cu titluri drăguţe pe bucăţi de hârtie?
— Nu!
— Veţi tânji după pământuri, legi şi regi şi vă veţi agăţa de ele ca de ţâţa
mamei?
— Nu!
Se duse la Locke şi îi înmână pumnalul.
— Atunci eliberează-te, frate!
Încă nesigur pe picioare şi recunoscător pentru ajutorul dat de membrii
echipajului aflaţi lângă el, Locke folosi tăişul ca să taie legăturile de la mâini,
apoi pe cele de la glezne. După ce izbuti să scape de legături, se întoarse şi văzu
că toţi foştii membri ai echipajului de pe Mesager stăteau în picioare (mai mult
sau mai puţin), majoritatea fiind ţinuţi de unul sau doi dintre cei de pe Orhidee.
Văzu câteva figuri cunoscute în apropiere… Streva, Jabril, un tip pe nume
Alvaro… şi chiar în spatele lor, Jean, privindu-l neliniştit.
Locke şovăi, apoi arătă spre Jabril şi întinse pumnalul.
— Eliberează-te, frate!
Jabril surâse, luă tăişul şi scăpă într-o clipă de legături. Jean se uită urât la el.
Locke îşi închise ochii, nedorind să-i mai vadă privirea, şi ascultă cum pumnalul
trecu din mână în mână prin grup.
— Eliberează-te, frate, murmurară ei, unul după celălalt.
Şi-apoi se isprăvi.
— Dezlegaţi de mâinile voastre, sunteţi fraţi nelegiuiţi ai Mării de Bronz, rosti
căpitanul Drakasha, şi membri ai echipajului Orhideei Otrăvitoare.

Chiar şi un hoţ experimentat va găsi un prilej să înveţe noi trucuri, dacă

trăieşte suficient de mult. În acea dimineaţă şi în acea după-amiază, Locke
învăţase cum se jefuieşte ca lumea o corabie capturată.
Locke îşi isprăvi ultimul rond pe sub punţi, destul de sigur că nu mai erau
membri ai echipajului de pe Pescarul Rege pe care să-i alinieze, aşa că se grăbi
să urce scara tambuchiului, înapoi pe dunetă. Leşurile Mântuitorilor de acolo
fuseseră îndepărtate şi îngrămădite la falsbord; trupurile celor de pe Orhideea
Otrăvitoare fuseseră duse pe puntea superioară centru. Locke văzu câţiva
membri ai echipajului Zamirei acoperindu-i respectuoşi cu pânză de velă.
Aruncă o privire rapidă peste corabie. Treizeci sau patruzeci de marinari de pe
Orhideea urcaseră la bord, şi acum preluau controlul navei. Urcau pe grijele, cu
Jean şi Delmastro la timonă, ocupându-se de ancoră şi păzindu-i pe cei treizeci şi
ceva de supravieţuitori de pe Pescarul Rege pe puntea teugei. Sub supravegherea
lui Utgar, răniţii de pe Pescarul Rege şi de pe Orhideea fuseseră duşi la puntea
superioară centru, lângă portul de intrare de la tribord, pe unde căpitanul
Drakasha şi Cărturarul Treganne urcau la bord. Locke se grăbi spre ele.
— E braţul, Cărturare. Mă doare îngrozitor. Streva îşi folosi braţul teafăr ca
să-şi sprijine mădularul inert, tresărind şi întinzându-i-l lui Treganne ca să-l
consulte. Cred că-i rupt.
— Sigur că-i rupt, spurcăciune cretină ce eşti, zise ea, trecând pe lângă el ca
să îngenuncheze lângă un marinar de pe Pescarul Rege a cărui tunică era
îmbâcsită de sânge. Dacă îl mai fluturi aşa, o să-ţi cadă de tot. Stai jos.
— Dar…
— Mă ocup întâi de cele mai grave cazuri, bombăni Treganne. Îngenunche pe
punte, lângă rănit, folosindu-şi bastonul ca să se sprijine până ajunse în genunchi.
Apoi îşi răsuci bastonul. Mânerul se desprinse de restul bastonului, dezvăluind
un pumnal pe care Treganne îl folosi ca să taie tunica marinarului. Poţi avansa pe
lista mea dacă îţi mai dau câteva în cap. Tot mai vrei atenţie neîntârziată?
— Ăă… nu.
— Mai aşteaptă, atunci. Dispari.
— Iată-te, Ravelle. Căpitanul Drakasha trecu de Treganne şi de rănit şi îl
apucă de umăr pe Locke. Văd că te-ai descurcat.
— Da?
— Eşti la fel de util ca o timonă fără cârmă, când e vorba să comanzi pe o
navă, dar am auzit cele mai ciudate lucruri despre felul în care ai luptat.
— Sursele tale exagerează.
— Ei bine, corabia este a noastră şi tu ne-ai dat stăpânul ei pe tavă. Acum că
am cules floarea, trebuie să-i sorbim nectarul până nu vine vreo altă corabie sau
vremea rea.
— O să iei Pescarul Rege drept pradă?
— Nu. Nu-mi place să am mai mult de o pradă. O să o scuturăm bine de
mărfurile de valoare şi de încărcătura folositoare.
— Şi apoi îi dai foc sau cum?
— În nici un caz! O să-i lăsăm echipajului suficiente provizii ca să ajungă
într-un port şi o vom privi pierzându-se în zare. Pari nedumerit.
— Fără supărare, căpitane, doar că… nu-i deloc atât de ticălos cum mă
aşteptam.
— Doar nu crezi că respectăm capitulările pentru că suntem oameni buni la
suflet, Ravelle? Drakasha rânji. Nu am prea mult timp ca să-ţi explic, dar uite
cum stă treaba. Dacă nu ar fi fost blestemaţii aceia de Mântuitori, oamenii
ăştia… făcu un semn către marinarii răniţi de pe Pescarul Rege care aşteptau ca
Treganne să-i consulte… nu ar fi luptat deloc. Patru din cinci corăbii pe care le
asaltăm, dacă nu pot întinde plase-brici sau pregăti arcuri, nu se opun. Ştiu că o
să-i lăsăm în viaţă după ce isprăvim. Iar marinarii de rând nu au parte de nici un
ban din marfă, aşa că nu au de ce să se lase spintecaţi de săbii sau străpunşi cu
săgeţi de arbaletă pentru ea.
— Bănuiesc că are sens.
— Nu doar pentru noi. Uită-te la măcelul ăsta. Mântuitori pe post de pază?
Dacă fanaticii ăia nu ar fi fost disponibili gratis, corabia asta nu ar fi avut deloc
străjeri. Îţi garantez. Proprietarii nu ar fi văzut rostul pentru aşa ceva. Expediţiile
astea lungi, de patru-cinci luni, din Orientul Îndepărtat până în Tal Verrar, cu
mirodenii, metale preţioase, lemn… un proprietar poate pierde şi două corăbii
din trei, deoarece corabia care ajunge la destinaţie o să acopere şi pierderea
celorlalte. Şi-i mai rămâne şi profit. Iar dacă le rămâne şi corabia, chiar fără
marfă, cu atât mai bine. De aceea nu scufundăm şi nu dăm foc ca nebunii. Câtă
vreme rămânem chibzuiţi şi nu ne apropiem prea mult de lumea civilizată,
oamenii cu bani ne consideră un risc natural, ca vremea.
— Şi în privinţa, ăă, culesului şi sorbitului de nectar… de unde începem?
— Cel mai important lucru aflat la îndemână este vistieria corabiei, făcu
Drakasha. Stăpânul o păstrează pentru cheltuieli. Şpăgi şi alte cele. E mare bătaie
de cap să o găseşti. Unii o aruncă peste bord; alţii o ascund în vreun loc umed,
rece şi neaşteptat. Va trebui să-l scuturăm bine pe acest Nera vreo câteva ceasuri
bune până să scuipe adevărul.
— La naiba! În spatele lor, Treganne îşi lăsă pacientul să cadă pe punte şi
începu să-şi şteargă mâinile însângerate de pantaloni. N-are rost să-mi bat capul
cu ăsta, căpitane. Pot să-i văd plămânii prin rană.
— E mort de-a binelea? întrebă Locke.
— Păi, ce să zic, nu ştiu sigur, eu sunt doar doftor şi-atât. Însă am auzit odată
într-un bar că ai voie să fii mort când plămânii tăi ajung să vadă lumina zilei,
făcu Treganne.
— Ăă… da. Şi eu am auzit acelaşi lucru. Uite care-i treaba, mai e cineva pe
aici care poate să moară dacă nu îi oblojeşti rănile de îndată?
— Puţin probabil.
 — Căpitane Drakasha, spuse Locke, domnul Nera pare să aibă o inimă bună.
Aş putea îndrăzni să sugerez un plan…?
Câteva clipe mai târziu, Locke se întoarse la puntea superioară centru,
ţinându-l de un braţ pe Antoro Nera. Omul avea mâinile legate la spate. Locke îl
îmbrânci către Zamira, care ţinea o spadă scoasă din teacă. În spatele ei,
Treganne se agita deasupra leşului marinarului proaspăt decedat. Tunica
sfârtecată şi însângerată fusese aruncată şi înlocuită cu una curată, trasă peste
pieptul leşului. Numai un punctuleţ roşu indica acum locul rănii letale, iar
Treganne dădea impresia că îi stătea în putere să salveze silueta nemişcată.
Drakasha îl înşfăcă pe Nera şi îi puse spada în piept.
— Încântată de cunoştinţă, rosti ea, îndreptând marginea curbată a armei spre
gâtul neprotejat al lui Nera. Acesta scânci. Corabia dumitale este dezechilibrată
rău. Are prea mult aur pe ea. Trebuie să găsim şi să îndepărtăm vistieria
stăpânului, cât se poate de repede.
— Eu, ăă, nu ştiu exact unde este, făcu Nera.
— Mda. Iar eu pot să învăţ peştii să tragă vânturi de foc, zise Drakasha. Mai
ai o şansă, după care încep să îţi arunc răniţii peste bord.
— Dar… vă rog, mi s-a spus…
— Indiferent cine ce ţi-a spus, în nici un caz nu am fost eu.
— Eu… eu nu…
— Cărturare, rosti Drakasha, poţi să mai faci ceva pentru omul pe care îl
tratezi?
— Nu o să danseze prea curând, însă va supravieţui, zise Treganne.
Drakasha îşi modifică puţin strânsoarea în care-l ţinea pe Nera şi îl apucă de
gulerul tunicii cu mâna sa liberă. Făcu doi paşi la dreapta şi, aproape fără să se
uite, înfipse spada în gâtul marinarului mort. Treganne se trase îndărăt şi împinse
picioarele leşului ca să pară că se zbate. Nera rămase cu gura căscată.
— Medicina este o treabă atât de nesigură… făcu Drakasha.
— În cabina mea, spuse Nera. E un compartiment secret lângă busola de lângă
patul meu. Vă rog… vă rog, nu mai omorâţi…
— Nu am omorât pe nimeni, îl întrerupse Drakasha. Îşi scoase spada din gâtul
leşului, o şterse de pantalonii lui Nera şi îl sărută scurt pe obraz. Omul tău a
murit acum câteva minute. Doftorul mi-a zis că îi poate salva pe ceilalţi răniţi
fără nici o problemă. Îl răsuci pe Nera, îi tăie legăturile de la mâini şi îl împinse
spre Locke cu un rânjet. Du-l înapoi la oamenii lui, Ravelle, şi apoi scapă-l de
povara din compartimentul acela secret.
— La ordin, căpitane.
După aceea, începură să demonteze Pescarul Rege mai iute decât tinerii
însurăţei care îşi sfâşie hainele de pe ei în prima clipă de intimitate. Locke simţi
cum i se evaporă oboseala când se cufundă în ceea ce era de fapt un jaf imens,
pentru mai multe bunuri decât furase el vreodată în toată viaţa lui. Trecu din
schimb în schimb printre marinarii de pe Orhideea care râdeau şi se maimuţăreau
cu o bună dispoziţie sinceră, în timp ce lucrau în grabă şi cu mare precizie.
Mai întâi, înhăţară toate lucrurile cât de cât valoroase pe care le puteau
duce… sticle de vin, garderoba formală a lui jupân Nera, saci de cafea sau de
ceai din bucătăria vasului şi câteva arbalete din micul arsenal de pe Pescarul
Rege. Drakasha însăşi luă colecţia de instrumente de navigaţie şi de clepsidre a
corabiei, lăsându-i lui Nera doar minimul necesar pentru a ajunge cu siguranţă în
port.
Apoi Utgar şi şeful de echipaj curăţară fluta dintr-un capăt în celălalt,
folosindu-i pe supravieţuitorii schimbului de corvoadă pe post de catâri pentru
provizii şi echipamentul naval: calafat alchimic, pânză de velă bună, unelte de
dulgher, butoaie de catran şi metri nenumăraţi de frânghie nouă.
— Bun rahatul ăsta, făcu Utgar, încărcându-l pe Locke cu peste douăzeci de
kilograme de frânghii şi cu o cutie plină cu pile de metal. Mult prea scumpe în
Portul Risipitorului. Întotdeauna-i mai bine să faci rost de ele la „reduceri de
abordaj‖, cum le numim noi.
În cele din urmă ajunseră şi la încărcătura Pescarului Rege. Toate grilajele
trapelor de pe puntea principală fură scoase şi o reţea aproape ininteligibilă de
frânghii şi scripeţi fu ridicată între cele două corăbii. Până la amiază, lăzi,
butoaie şi baloţi înveliţi în pânză fură transportaţi pe Orhideea Otrăvitoare. Era
tot ceea ce promisese Nera şi încă pe atât… terebentină, scoruş uns, mătăsuri,
lăzi de vin alb superior căptuşite cu piele de oaie şi butoi după butoi din
încărcătura de mirodenii a vasului. Mirosul de cuişoare, nucşoară şi ghimbir
umplu aerul; după o oră sau două de muncă, Locke devenise cafeniu din cauza
unei pojghiţe care era pe jumătate sudoare şi pe jumătate praf de scorţişoară.
La cel de-al cincilea ceas al după-amiezii, Drakasha opri transfuzia forţată de
bogăţie. Orhideea Otrăvitoare se adâncise în apa sclipitoare, iar fluta, uşurată,
plutea liber, secată ca o carapace de insectă pe punctul de a fi scăpată din fălcile
unui păianjen. Echipajul lui Drakasha nu o lăsase chiar gol-goluţă, desigur. Le
lăsaseră marinarilor de pe Pescarul Rege butoaiele cu apă, pastrama, berea ieftină
şi raţiile de „apă rozalie‖. Le lăsară chiar şi câteva lăzi şi pachete de obiecte de
preţ care erau înmagazinate prea adânc sau prea incomod pentru gustul lui
Drakasha.. oricum, jaful fu minuţios. Orice negustor de pe uscat ar fi fost
mulţumit să-şi vadă corabia descărcată la docuri cu aşa grabă.
O scurtă ceremonie fu ţinută la falsbordul Pescarului Rege; Zamira îi
binecuvântă pe morţii de pe cele două corăbii în calitatea ei de preoteasă mireană
a lui Iono. Apoi leşurile fură aruncate peste bord, cusute în pânze vechi şi cu
armele Mântuitorilor trăgându-le în jos. În ceea ce-i priveşte pe Mântuitori,
aceştia fură azvârliţi peste bord fără nici o vorbă.
— Nu-i din lipsă de respect, îi explică Utgar lui Locke când îl văzu că
murmură. Ei cred că, în clipa în care mor, zeii lor îi binecuvântează, îi sfinţesc şi
toate cele. Nu se supără nimeni dacă îi arunci pe păgâni peste bord după aceea. E
bine de ştiut dacă mai omori nişte de-ăştia pe viitor, nu?
Într-un târziu, treburile din acea zi încărcată se încheiară; jupânul Nera şi
echipajul său fură eliberaţi şi lăsaţi să-şi vadă de treabă din nou. În timp ce
arcaşii lui Drakasha făceau de strajă cocoţaţi pe capetele vergilor, reţeaua de
parâme şi de căngi dintre cele două corăbii fu înlăturată. Orhideea Otrăvitoare
îşi retrase bărcile şi ridică pânzele. În câteva minute se deplasa cu şapte-opt
noduri spre sud-vest, lăsând Pescarul Rege să plutească zăpăcit în urma sa.
Locke nu prea îl văzuse pe Jean în acea zi şi amândoi păreau hotărâţi să
păstreze distanţa. Aşa cum Locke se apucase de muncă manuală, Jean rămăsese
cu Delmastro pe dunetă. Nu se mai apropiară unul de celălalt ca să-şi vorbească
până când soarele nu cobori dincolo de linia orizontului, iar schimbul de
corvoadă fu strâns laolaltă şi legat pentru ritualul de iniţiere.

Toţi noii iniţiaţi şi jumătate dintre membrii echipajului fură repartizaţi în

Schimbul Vesel, primind totodată lăzi întregi de sticle din vinurile răsăritene
superioare pe care le luaseră de pe Pescarul Rege. Locke recunoscu câteva mărci
şi podgorii. Băuturi care în Camorr nu s-ar fi vândut pe mai puţin de douăzeci de
coroane sticla erau aici date pe gât ca berea, vărsate în capul bărbaţilor şi
femeilor care chefuiau sau pur şi simplu vărsate pe punte. Marinarii de pe
Orhidee se amestecau acum cu foştii marinari de pe Mesager, fără nici o grijă.
Jocurile de zaruri, luptele corp la corp şi cântecele de grup izbucniseră spontan.
Peste tot se auzeau propuneri rostite sau nerostite. Jabril dispăruse sub punte cu o
femeie din echipaj, de mai bine de-o oră.
Locke privea tot spectacolul din umbrele de la tribord, chiar sub duneta
înălţată. Scările de la tribord nu aveau balustradă; o persoană zveltă avea loc
suficient ca să se strecoare comod între cele două.
„Ravelle‖ fusese întâmpinat cu căldură şi cu înflăcărare peste tot, câtă vreme
umblase pe punte, însă acum, că îşi găsise un locşor numai pentru el, nimeni nu
părea să-i simtă lipsa. Avea în mână o halbă mare din piele, plină cu un vin
albastru care valora cât greutatea sa în argint, dar nu se atinsese de ea. Dincolo
de toată gloata de marinari care râdeau şi beau, Locke îl zări pe Jean la copastia
de pe cealaltă parte a navei. Pe când îl privea, silueta unei femei mult mai scunde
se apropie din spate şi se întinse către el. Locke îşi întoarse privirea.
Apa aluneca în părţi, un gel negru încununat cu fuioare de spumă uşor
fosforescente. Orhideea înainta destul de iute prin noapte. Acum, că era
încărcată, ceda mai puţin decât înainte în lupta cu marea şi despica micuţele
valuri de parcă erau făcute din aer.
— Când eram locotenent-ucenic, rosti căpitanul Drakasha, în prima mea
călătorie ca ofiţer, mi-am minţit căpitanul în privinţa unei sticle de vin furate.
Vorbise încet. Surprins, Locke se întoarse şi văzu că ea stătea chiar deasupra lui,
la parapetul din faţă al dunetei. Nu doar eu, continuă ea. Toţi cei opt ucenici. Am
„împrumutat-o‖ din magazia personală a căpitanului, dar nu ne-a dus mintea să o
azvârlim peste bord după ce am terminat-o.
— În… marina din Syrune se întâmpla asta?
— Forţele Marine ale Splendidei Sale Majestăţi a Eternului Syrune. Zâmbetul
Drakashei semăna cu o semilună albă pe un cer întunecat, firav precum spuma ce
încununa valurile. Căpitanul ar fi putut să poruncească să fim biciuiţi, degradaţi
sau chiar puşi în lanţuri şi judecaţi odată ajunşi înapoi pe uscat. În loc să facă aşa
ceva, ne-a pus să tăiem verga rândunicii de pe arborele mare. Mai aveam una de
rezervă, desigur. Însă ea ne-a pus să răzuim lacul de pe verga asta. Asta-i o vergă
din stejar, lungă de trei metri şi groasă cât piciorul unui om. Căpitanul ne-a luat
săbiile şi ne-a zis că ni le va da înapoi numai dacă mâncăm verga rândunicii. De
la un capăt la celălalt, până la ultima aşchie.
— Dacă o mâncaţi?!
— Vreo patruzeci de centimetri de stejar masiv de fiecare, spuse Drakasha.
Cum am izbutit, numai noi ştim. Ne-a luat o lună. Am încercat absolut orice. Am
ras-o, am tocat-o, am fiert-o, am pasat-o, am încercat o sută de trucuri ca să o
facem comestibilă şi ne-am îndesat-o pe gât, câteva linguri sau înghiţituri pe zi.
Celor mai mulţi li s-a făcut rău, însă am mâncat verga.
— Pe toţi zeii!
— Când am terminat, căpitanul ne-a zis că a vrut să înţelegem că minciunile
dintre marinarii unei corăbii o sfâşie, bucată cu bucată, şi o rod dinăuntru aşa
cum am ros noi verga rândunicii până nu a mai rămas nimic.
— Aha… Locke oftă şi luă în sfârşit o gură din excelentul vin cald pe care îl
avea în mână. Să înţeleg că urmează să mă mai descoşi un pic?
— Vino cu mine la falsbord.
Locke se ridică, ştiind că asta nu fusese o rugăminte.
 4

— Nu mi-am dat seama până acum cât de obositor poate fi să împarţi

dreptatea, făcu Ezri, apărând în dreapta lui Jean pe când acesta stătea la copastia
babord a Orhideei. Una dintre luni începuse să urce pe cerul de la miazăzi, o
jumătate de bănuţ de argint care trăgea cu ochiul peste orizontul cufundat în
noapte, de parcă ar fi vrut să se convingă mai întâi că merită să se obosească să
răsară.
— A avut o zi plină, locotenente.
Jean zâmbi.
— Jerome, zise ea, punându-i o mână pe antebraţul drept, dacă-mi mai spui
„locotenent‖ în noaptea asta, te omor.
— Cum doreşti, loco… lo… altceva-care-începe-cu „loco‖ şi-nu-este
„locotenent‖. Îţi jur… în plus, ai încercat deja să mă execuţi o dată în seara asta.
Şi uite cum a ieşit.
— A ieşit cum nu se poate mai bine, spuse ea, rezemându-se de parapet lângă
el.
Nu mai purta armură, ci doar o tunică subţire şi o pereche de pantaloni care-i
ajungeau până la gambă, fără ciorapi sau pantofi. Avea părul despletit, valuri de
şuviţe negre fremătând în adierea vântului. Jean îşi dădu seama că ea se rezema
cu totul de parapet, încercând în acelaşi timp să nu o arate.
— Ăă, te-ai apropiat cam mult de tăişurile alea azi, rosti el.
— M-am apropiat eu şi mai mult, la viaţa mea. Însă tu… tu eşti… eşti un
luptător foarte bun, ştii asta?
— S-a mai…
— Of, pe toţi zeii, cât de aiurea a sunat asta? Bineînţeles că eşti un luptător
bun. Am vrut să zic ceva mai cu duh, îţi jur.
— Atunci consideră că ai zis-o. Jean îşi scărpină barba şi simţi un soi de
nervozitate călduţă, bine-venită trecându-i prin stomac. Putem să ne prefacem
amândoi. Toate, ăă, aiurelile pline de duh pe care le-am repetat zile în şir pe
butoaiele din cală m-au lăsat de izbelişte.
— Le-ai repetat, hmmm?
— Da, păi… Jabril ăla, e un tip sofisticat, nu crezi? Trebuie să fac un pic de
conversaţie ca să-i atrag atenţia.
— Poftim?!
— Nu ştiai că-mi plac doar bărbaţii? Bărbaţii înalţi?
— Ooo, te-am pus la pământ o dată, Valora, şi te mai…
— Ha! În starea în care eşti acum?
 — Starea în care sunt acum este singurul lucru care îţi salvează pielea.
— Nu ai îndrăzni să mă înjuri de faţă cu jumătate de echipaj…
— Sigur că aş îndrăzni!
— De fapt, da, ai dreptate.
— Uită-te la harababura asta minunată şi zgomotoasă. Cred că nu ar băga
nimeni de seamă dacă ţi-aş da foc. La naiba, în cala de sub puntea principală sunt
deja perechi care şi-o trag mai înghesuiţi decât suliţele din magazia de arme.
Dacă vrei linişte şi pace în noaptea asta, cel mai apropiat loc unde-o să ai parte
de aşa ceva este la vreo două-trei sute de yarzi de proră.
— Nu, mulţumesc. Nu ştiu cum să spun „nu mă mai mânca‖ în rechineză.
— În cazul acesta, ai rămas cu mine pe cap. Şi vă aşteptam să scăpaţi din
schimbul de corvoadă de ceva vreme. Rânji spre el. În seara asta ne cunoaştem
mai bine.
Jean o fixă cu privirea, neştiind ce să spună sau să facă mai departe. Rânjetul
ei se preschimbă în încruntat.
— Jerome, fac eu… ceva greşit?
— Greşit?
— Mi se pare că te tot tragi îndărăt. Nu doar cu corpul, ci şi cu gâtul. Tot…
— O, la naiba! Jean râse, îi puse o mână pe umăr şi rânji prosteşte şi
necontrolat când ea îi prinse mâna şi i-o ţinu acolo. Ezri, mi-am pierdut ochelarii
când… ne-aţi făcut să înotăm, în ziua în care am venit la bord. Sufăr de
hipermetropie. Cred că nu mi-am dat seama, dar încercam doar să te ţin acolo
unde te pot vedea.
— O, pe toţi zeii! şopti ea. Îmi pare rău.
— N-ai pentru ce. Nu mă deranjează să fac asta.
— Nu asta am…
— Ştiu. Jean simţi cum tensiunea neliniştită din stomac urcă, umplându-i
pieptul, şi trase adânc aer în piept. Uite ce-i, era cât pe ce să murim astăzi. La
naiba cu jocurile astea! Vrei să bei ceva cu mine?

— Priveşte, zise Drakasha.

Locke stătea la falsbord, uitându-se la siajul fosforescent al corabiei, între
luminile celor două felinare de la pupa. Acele felinare erau nişte Orhidee
strălucitoare de sticlă mari cât capul său, petale transparente ce se legănau delicat
deasupra apei.
— Pe toţi zeii! făcu Locke, înfiorându-se.
 Siajul şi felinarele făceau destulă lumină cât să poată vedea umbra lungă şi
neagră care aluneca pe sub dâra lăsată de Orhideea Otrăvitoare. O chestie
sinistră şi şerpuită, lungă de vreo cincisprezece metri, folosea siajul navei ca să
se ascundă. Căpitanul Drakasha ţinea un picior pe falsbord şi avea o expresie de
plăcere nepăsătoare pe chip.
— Ce naiba mai e şi aia?
— Sunt vreo cinci sau şase variante, spuse Drakasha. Ar putea fi un vierme-
balenă sau un peşte-diavol uriaş.
— Ne urmăreşte?
— Da.
— Este… ăă, periculos?
— Să zicem că, dacă îţi scapi paharul peste bord, nu-i indicat să sari după el.
— Nu crezi că ar trebui să tragi nişte săgeţi în el?
— Aş putea, dacă aş fi sigură că nu poate înota mai repede de atât.
— Am înţeles.
— Dacă tragi în toate lucrurile ciudate pe care le vezi în larg, Ravelle, în
curând o să rămâi fără săgeţi, şi atât. Oftă şi privi în jur ca să se asigure că erau
cât de cât singuri. Cel mai apropiat membru al echipajului se afla la timonă, la
vreo opt-nouă yarzi în faţa lor. Ne-ai fost de mare folos astăzi.
— Păi, alternativa nu-mi era tocmai pe plac.
— Credeam că mi-am dat acordul pentru o sinucidere când te-am lăsat să
conduci bărcile.
— A fost cât pe ce, căpitane. A fost… Uite ce-i, lupta aia a fost la limita
dezastrului tot timpul. Nici măcar nu-mi amintesc prea mult din ea. Zeii m-au
binecuvântat îngăduindu-mi să nu fac pe mine de frică. Sunt sigur că ştii despre
ce vorbesc.
— Ştiu. Mai ştiu totodată că uneori lucrurile astea nu sunt simple accidente.
Tu şi jupânul Valora aţi… provocat o mare vâlvă cu felul în care v-aţi purtat în
luptă. Calităţile tale sunt neobişnuite pentru un fost meşter în cântare şi balanţe.
— Cântăritul şi măsuratul sunt foarte plictisitoare, făcu Locke. Mai ai nevoie
şi de-un hobby.
— Oamenii arhontelui nu v-au angajat din întâmplare, nu-i aşa?
— Poftim?
— Ţi-am zis că o să decojesc eu fructul ăsta ciudat pe care mi l-ai vândut
drept poveste, Ravelle, şi asta am făcut. Prima mea impresie despre tine nu a fost
una tocmai bună. Însă te-ai… descurcat mai bine. Şi cred că am înţeles cum ai
izbutit să îţi ţii fostul echipaj în frâu în ciuda neştiinţei tale. Se pare că ai un
adevărat talent pentru ticăloşie improvizată.
— Cântăritul şi măsuratul sunt foarte, foarte plictisitoare…
 — Deci eşti un om cu o meserie sedentară care pur şi simplu s-a nimerit să
aibă un talent pentru spionaj? Şi deghizare? Şi conducere? Fără să mai pun la
socoteală atât măiestria ta în luptă, cât şi cea a apropiatului şi neobişnuit de
educatului tău prieten, Jerome?
— Mamele noastre erau foarte mândre de noi.
— Nu aţi fost racolaţi de arhonte din slujba Priorilor, spuse Drakasha. Aţi fost
agenţi dubli. Instigatori infiltraţi cu scopul de a intra în slujba arhontelui. Nu aţi
furat corabia din pricina unei jigniri de care nu vreţi să vorbiţi; aţi furat-o
deoarece aveaţi ordin să loviţi în credibilitatea arhontelui. Să faceţi ceva
important.
— Ăă…
— Te rog, Ravelle! De parcă ar putea fi o altă explicaţie rezonabilă.
„Pe toţi zeii, ce ispită! se gândi Locke. O ţintă care mă invită să păşesc în
propria prejudecată, pur şi simplu.‖ Privi siajul fosforescent şi făptura
misterioasă care înota sub el. Ce era de făcut? Să profite de prilejul oferit, să
cimenteze identităţile lui Ravelle şi a lui Valora în mintea Drakashei şi să
dezvolte de-acolo? Sau… îşi simţi obrajii arzând când dojana lui Jean îi reveni în
memorie. Jean nu îl criticase doar din considerente teologice sau din pricina lui
Delmastro. Era o chestiune de abordare. Cum ar fi mai eficient?
Să trateze femeia asta ca pe o ţintă sau ca pe un aliat?
Timpul se scurgea fără milă. Discuţia asta reprezenta un punct de turnură; să-
şi urmeze instinctele şi să o joace pe degete sau să-i urmeze sfatul lui Jean şi…
să încerce să aibă încredere în ea. Se concentră intens. Instinctele sale… erau
oare întotdeauna impecabile? Cât despre instinctele lui Jean… lăsând orice sfadă
la o parte, când făcuse Jean altceva decât să încerce să-l protejeze?
— Spune-mi ceva, cât mă hotărăsc eu ce să-ţi răspund, rosti el foarte încet.
— Poate.
— Ceva mare cât jumătate din corabia asta se holbează la noi chiar acum,
când vorbim.
— Da.
— Cum faci ca să rezişti?
— Când vezi chestii dintr-astea destul de des, ajungi să te obişnuieşti…
— Nu doar asta. Totul. Am fost pe mare vreo şase-şapte săptămâni în toată
viaţa mea. De când eşti tu aici?
Ea îl privi, fără să spună nimic.
— Sunt unele lucruri despre mine pe care nu ţi le voi zice doar pentru că eşti
căpitanul corabiei, chiar dacă mă azvârli din nou în cală sau peste bord, făcu
Locke. Unele lucruri… Vreau să ştiu cu cine am de-a face mai întâi. Vreau să
vorbesc cu Zamira, nu cu căpitanul Drakasha.
 Ea rămase în continuare tăcută.
— Îţi cer prea mult?
— Am treizeci şi nouă de ani, rosti ea, foarte încet. Am ieşit pe mare de la
unsprezece ani.
— Aproape treizeci de ani, deci. Ei bine, aşa cum spuneam, eu am fost pe
mare câteva săptămâni. Şi în tot acest timp… furtuni, răzmeriţă, rău de mare,
bătălii, duhuri-zburătoare… chestii înfometate dând târcoale peste tot, în
speranţa ca vreun nesăbuit să încerce marea cu degetul. Nu zic că nu m-am şi
distrat, din când în când; aş minţi. Am învăţat câte ceva. Însă… treizeci de ani?
Şi copii, pe deasupra? Nu ţi se pare puţin… riscant?
— Ai copii, Orrin?
— Nu.
— În clipa în care hotărăsc că ai început să-mi dai lecţii despre cum să-mi
cresc copiii, discuţia noastră se va încheia cu tine zburând peste parapetul ăsta,
ca să faci cunoştinţă cu chestia aia din apă, orice ar fi ea.
— Nu asta am vrut să zic. Doar că…
— Au obţinut oare oamenii de pe uscat secretul vieţii veşnice? Au abolit
accidentele? Au încetat să aibă vreme în lipsa mea?
— Sigur că nu.
— De ce crezi tu că sunt copiii mei mai expuşi aici decât vreun biet sărman
luat cu arcanul ca să lupte în războaiele ducelui său? Sau decât o familie fără nici
o leţcaie căzută pradă molimei, într-un cartier ţinut în carantină sau ars din
temelii? Războaie, boli, taxe. Capete aplecate şi cizme pupate. Sunt o grămadă
de chestii înfometate care dau târcoale pe uscat, Orrin. Singura diferenţă este că
cele de pe mare nu obişnuiesc să poarte coroane.
— Ah…
— Duceai o viaţă perfectă înainte să pleci pe Marea de Bronz?
— Nu.
— Sigur că nu. Ascultă-mă bine. Eu am crezut că am crescut într-o ierarhie în
care numai competenţa şi loialitatea erau de-ajuns ca să te descurci în viaţă, şopti
ea. Am depus un jurământ de credinţă şi mi-am închipuit că acel jurământ
înseamnă ceva pentru ambele părţi. Am fost o proastă. Şi am fost nevoită să
omor o grămadă de oameni ca să scap de urmările acelei prostii. Chiar mi-ai cere
să am încredere şi să-i încredinţez pe Paolo şi pe Cosetta aceluiaşi rahat care a
fost cât pe ce să mă ducă la pieire odată? Cărui sistem de legi ar trebui să mă
supun, Orrin? În ce duce, rege sau împărăteasă ar trebui să am încredere ca într-
un părinte? Care dintre ei poate judeca valoarea vieţii mele mai bine decât mine?
Poţi să mi-i arăţi, să-mi scrii o scrisoare de recomandare?
— Zamira, o întrerupse Locke, te rog, nu mă transforma într-un soi de avocat
pentru nişte chestii în care nu cred; mi se pare că mi-am petrecut întreaga viaţă
dispreţuind cu bună ştiinţă tot ce ai descris tu acum. Ţi se pare că sunt genul de
om care respectă legea şi ordinea?
— Trebuie să recunosc că nu.
— Sunt doar curios, atâta tot. Să nu crezi că nu apreciez toate astea. Şi-acum
spune-mi… care-i povestea cu Armada Liberă? Aşa-zisul vostru Război pentru
Recunoaştere? De ce să declari atâta ură pentru… legi, taxe şi toate celelalte
îngrădiri dacă asta încercaţi să faceţi şi voi aici?
— Ah… Zamira oftă, îşi scoase pălăria în patru colţuri şi îşi trecu degetele
prin părul răsfirat de vânt. Infama noastră Cauză Pierdută. Contribuţia noastră
personală la istoria măreaţă a Tal Verrar-ului.
— De ce aţi pornit războiul?
— Dintr-o judecată greşită. Am nădăjduit cu toţii… Ei bine, căpitanul Bonaire
a fost convingătoare. Aveam un conducător, un plan… Să deschidem mine pe
insule noi, să doborâm o parte dintre păduri pentru lemn şi răşină. Să jefuim
după bunul plac până când celelalte puteri de la Marea de Bronz ar fi venit,
frângându-şi mâinile, ca să se tocmească cu noi, şi atunci să le batem de să le
meargă fulgii cu negoţ autorizat. Ne-am închipuit un regat fără tarife. Montierre
şi Portul Risipitorului urmau să se dezvolte prin negoţ şi prin averi importate.
— Ambiţios.
— Prostesc. De-abia scăpasem dintr-o supunere amară, şi am şi sărit în alta.
Am crezut-o pe Bonaire când ne-a spus că pe Stragos nu-l ţineau brăcinarii să
vină şi să se lupte cu noi.
— O, la dracu’!
— Am dat piept cu ei pe mare. Cea mai mare bătălie pe care am văzut-o eu
vreodată şi cea mai rapidă înfrângere. Stragos a pus sute de oşteni verrari pe
corăbii ca să-şi ajute marinarii; nu am avut nici o şansă în lupta de aproape. După
ce au capturat Basiliscul, nu au mai luat prizonieri. Urcau pe câte o corabie, o
scufundau şi treceau la următoarea. Arcaşii lor se ocupau de cei căzuţi în apă, cel
puţin până la apariţia peştilor-diavol. A trebuit să folosesc toate trucurile pe care
le ştiam ca să scot Orhideea de-acolo. Câţiva dintre noi ne-am croit drum până în
Portul Risipitorului, bătuţi măr cum eram şi, până să ajungem acolo, verrarii
făcuseră Montierre una cu pământul. Cinci sute de morţi într-o singură
dimineaţă. După aceea au făcut cale întoarsă şi îmi închipui că s-a lăsat cu
dănţuială, sex şi discursuri.
— Cred că poţi învinge un oraş ca Tal Verrar… şi poţi să-i ameninţi baierele
pungii sau mândria şi să scapi nepedepsit, spuse Locke. Însă nu dacă le ameninţi
pe amândouă deodată.
— Ai dreptate. Poate că Stragos chiar era neputincios când a plecat Bonaire
din oraş; oricum o fi fost, a izbutit să unească interesele cetăţii în spatele lui. L-
am invocat ca pe un demon dintr-o poveste. Îşi împreună mâinile peste pălărie şi
se aplecă în faţă, rezemându-se cu coatele de falsbord. Aşa că am rămas nişte
nelegiuiţi. N-a mai fost nici o înflorire pentru Insulele Vântului-fantomă. Nici un
destin măreţ pentru Portul Risipitorului. Corabia aceasta este lumea noastră acum
şi nu o mai duc acolo decât atunci când are burta prea plină ca să mai prăduiască.
Acum ai priceput, Orrin? Nu regret felul în care mi-am petrecut ultimii ani. Mă
duc unde vreau. Nu stabilesc întâlniri. Nu păzesc nici un hotar. Ce rege de pe
uscat se poate lăuda cu libertatea unui căpitan de corabie? Marea de Bronz îmi dă
de toate. Când mă grăbesc, îmi dă vânt. Când am nevoie de aur, îmi dă galioane.
„Hoţilor să le meargă bine, se gândi Locke. Bogaţii să-şi aducă aminte.‖ Se
hotărî şi se prinse mai strâns de parapet ca să nu tremure.
— Numai blestemaţii de proşti mor pentru nişte linii desenate pe hărţi, făcu
Zamira. Însă nimeni nu poate trage linii în jurul corabiei mele. Dacă încearcă, tot
ce trebuie să fac ca să le scap printre degete este să ridic mai multe pânze.
— Da, zise Locke. Însă… Zamira, cum ar fi dacă aş fi silit să-ţi spun că se
poate şi altfel?

— Chiar ai repetat în faţa butoaielor, Jerome?

Puseseră mâna pe o sticlă de coniac de rodie neagră dintr-o ladă deschisă
printre cheflii şi o luaseră cu ei la locul lor de lângă parapet.
— Butoaie. Da. Jean luă o înghiţitură din băutura neagră ca noaptea distilată
şi care pişcă precum o urzică pe sub dulceaţa ei. Îi dădu sticla înapoi. Ele nu râd
de tine, nici nu-şi bat joc şi nici nu-ţi distrag atenţia.
— Cum să-ţi distragă atenţia?
— Butoaiele nu au sâni.
— Aa… Şi ce le-ai spus tu butoaielor tale?
— Sticla asta de coniac este încă prea plină ca să încep să mă fac de râs în
halul ăsta, replică Jean.
— Prefă-te că sunt un butoi, atunci.
— Butoaiele nu au să…
— Am înţeles. Hai, Valora, cu tupeu!
— Vrei să mă prefac că tu eşti un butoi ca să-ţi spun ce le spuneam butoaielor
când mă prefăceam că ele erau tu.
— Întocmai.
— Ei bine… Trase încă o duşcă din sticla de coniac. Ai… ai nişte cercuri cum
n-am mai văzut la nici un butoi, de pe nici o corabie, nişte cercuri atât de
sclipitoare şi de bine făcute…
— Jerome…
— Şi doagele tale! Se hotărî să mai tragă un gât. Doagele tale… atât de bine
şlefuite, atât de bine potrivite. Eşti cel mai frumos butoi pe care l-am văzut
vreodată, butoiaşul meu minunat! Ca să nu mai spun de cepul tău…
— Ahem… Deci nu ai de gând să împărtăşeşti dulcegăriile tale?
— Nu. Devin nespus de viteaz când sunt laş.
— „Bărbatul! În ce şoarece, un schimb de vorbe-l preface‖, recită Ezri. „Le
râde-n nas la zei şi e semeţ în luptă, şi-l sperie o dojană de fecioară! Şi cel mai
simplu râs al celei mai simple fete un pumnal i se pare şi, ca pumnalul însuşi, îşi
face cuib la pieptu-i. Şi sângele în apă îl preface, şi vitejia-i doar o palidă
amintire.‖
— Ooooo, Lucarno, nu? Jean se trase de barbă, gânditor. „Femeie, inima-ţi e
un labirint fără ieşiri. Să pun în sticlă tulburarea şi-o mie de ani să o beau şi tot
nu m-aş putea tulbura într-atât, cât mă tulburi tu între trezire şi micul dejun. Atât
de-ntortocheată devenit-ai, că şerpii ţi-ar aplauda trecerea, de zeii le-ar fi dat
mâini.‖
— Îmi place asta, făcu ea. Imperiul de Şapte Zile, nu-i aşa?
— Ba da. Ezri, iartă-mă că te întreb, dar cum naiba de ştii…
— Nu-i mai ciudat decât faptul că tu ştii toate astea. Îi luă sticla din mână, o
dădu pe spate – luând o înghiţitură sănătoasă –, apoi îşi ridică mâna liberă. Ştiu!
O să-ţi dau un indiciu. „Întreaga lume, dintr-un capăt în altul, am ţinut-o-n
palme, după cum am vrut. Am ascultat spovedaniile împăraţilor, înţelepciunea
magilor, tânguirile generalilor.‖
— Ai avut o bibliotecă? Ai o bibliotecă?
— Am avut, rosti ea. Am fost cea de-a şasea fată dintre şase fiice, îmi
închipui că deja se plictisiseră. Părinţii mei îşi puteau permite să le ofere tovarăşi
de joacă celorlalte cinci. Eu am fost nevoită să mă mulţumesc cu personajele din
cărţile maică-mii. Goli sticla şi o azvârli peste bord, rânjind. Tu ce scuză ai?
— Educaţia mea a fost, ăă, eclectică. Ai avut vreodată… Când erai mică, îţi
aminteşti să fi avut o jucărie cu extremităţi de lemn, de diferite forme, care se
potriveau în anumite găuri dintr-o ramă de lemn?
— Da, spuse ea. Am primit-o pe cea a surorilor mele, când s-au plictisit de ea.
— Ai putea spune că eu am fost antrenat să fiu o extremitate pătrată băgată
într-o gaură rotundă.
— Serios? Există o breaslă pentru aşa ceva?
— Ne chinuim de câţiva ani buni să punem cap la cap o cartă.
— Ai avut şi tu o bibliotecă?
 — Oarecum. Uneori mai… împrumutam cărţile altora fără ca ei să ştie sau să
fie neapărat de acord. E o poveste lungă. Însă mai este şi un alt motiv. O să-ţi
dau şi eu nişte versuri ca să ghiceşti. „După lăsarea serii, recită el, făcând o
mişcare largă cu braţul, un dobitoc ce două urechi l-ascultă se cheamă soţ; un
dobitoc de două sute ascultat se cheamă succes.‖
— Ai fost… pe scenă, făcu ea. Ai fost actor! Profesionist?
— Pentru o vreme, răspunse Jean. Pentru foarte scurtă vreme. Am fost… ei
bine… noi…
Privi spre pupa şi regretă imediat că o făcuse.
— Ravelle, zise Ezri, apoi îl privi cu curiozitate pe Jean. Voi doi aţi… voi doi
aveţi ceva de împărţit, nu-i aşa?
— Putem să nu vorbim de el? Jean, simţindu-se îndrăzneţ şi temător în acelaşi
timp, o prinse de braţ. Măcar în noaptea asta. Poate să nu existe, în noaptea asta?
— Sigur că putem să nu vorbim de el, spuse ea, mişcându-se în aşa fel încât
să se sprijine mai mult de pieptul lui decât de parapet. În noaptea asta, nu mai
există nimeni altcineva.
Jean se uită la ea, devenind deodată cât se poate de conştient de bătăile inimii
sale. Lumina lunii reflectată în ochii ei, căldura trupului ei lipit de al lui, mirosul
caracteristic de coniac şi de sudoare, şi de apă sărată care o deosebea de oricine
altcineva… singurul lucru pe care îl mai putu rosti fu: „Ăăă…‖
— Jerome Valora, spuse ea, idiot nemaipomenit ce eşti, chiar trebuie să-ţi
desenez?
— Să-mi…
— Du-mă în cabină. Îl apucă de tunică cu o mână. Am privilegiul pereţilor şi
am de gând să-l folosesc. Din plin.
— Ezri, şopti Jean, nici într-o sută, nu, nici într-o mie de ani nu aş refuza aşa
ceva, dar ai fost ciopârţită azi şi de-abia poţi sta în picioare…
— Ştiu, spuse ea. Ăsta-i singurul motiv care mă face să cred că nu o să te
distrug.
— O, pentru asta o să te…
— Chiar te rog. Îşi dădu braţele în lături. Dar mai întâi du-mă acolo.
O ridică cu uşurinţă; ea i se cuibări la piept şi îşi încolăci braţele în jurul
gâtului lui. Când Jean se îndepărtă de copastie şi se îndreptă către scările dunetei,
se trezi faţă în faţă cu vreo treizeci-patruzeci de cheflii din Schimbul Vesel.
Aceştia îşi ridicară braţele şi începură să ovaţioneze sălbatic.
— Treceţi-vă numele pe o listă ca să vă pot omorî pe toţi mâine-dimineaţă!
strigă Ezri. Zâmbi şi îşi întoarse privirea spre Jean. Sau poate că o s-o las pe
după-amiază.
 7

— Ascultă-mă numai, rosti Locke. Ascultă-mă, te rog, şi încearcă să rămâi pe

cât poţi tu de deschisă la minte.
— O să fac tot posibilul.
— Ăă, deducţia ta în privinţa mea şi a lui Jerome e vrednică de laudă. Chiar ar
avea sens, dacă nu ar mai fi nişte lucruri pe care le-am ascuns până acum.
Începând chiar cu mine. Nu sunt un luptător încercat. Sunt un luptător jalnic. Am
încercat să fiu altfel, însă zeii îmi sunt martori: e fie comedie, fie tragedie, până
să apuc măcar să clipesc.
— Asta…
— Zamira. Ascultă-mă. Nu am omorât patru oameni cu ceva care să semene
măcar a iscusinţă. Am aruncat un butoi în capul unui om prea prost ca să-şi
ridice privirea. Le-am tăiat beregatele celor doi care au fost doborâţi de butoi. Pe
al patrulea l-am rezolvat când a alunecat în bere. Când m-au găsit ceilalţi cu
leşurile, i-am lăsat să creadă ce-au vrut.
— Dar ştiu sigur că te-ai năpustit asupra Mântuitorilor de unul singur…
— Da. Oamenii care sunt pe punctul de a muri îşi ies deseori din minţi. Ar fi
trebuit să mor la zece secunde după ce a început bătălia, Zamira. Jerome a fost
cel care a făcut ca lucrurile să nu stea chiar aşa. Jerome şi numai el.
În acel moment, nişte ovaţii zgomotoase se înălţară deasupra carnavalului de
la puntea superioară centru. Locke şi Zamira se întoarseră amândoi la timp ca să-
l vadă pe Jean apărând în capul scărilor dunetei cu locotenentul Delmastro în
braţe. Nici unul din ei nu-şi aruncă privirea către Locke şi căpitan; câteva
secunde mai târziu, cei doi se făcură nevăzuţi pe scara tambuchiului.
— Ei bine, spuse Zamira, ca să câştige inima aceea, chiar şi pentru o noapte,
prietenul tău Jean trebuie să fie chiar mai ieşit din comun decât credeam eu.
— Chiar aşa şi este, şopti Locke. Continuă să îmi salveze viaţa, chiar şi atunci
când nu o merit. Îşi întoarse privirea către siajul tulburat, sclipitor şi bântuit de
monstru al Orhideei. Ceea ce se întâmplă aproape mereu.
Zamira nu zise nimic şi, după câteva clipe, Locke continuă:
— Ei bine, după ce-a făcut-o din nou azi-dimineaţă, eu m-am furişat, am
orbecăit şi am fugit văzând cu ochii până când s-a terminat lupta. Atâta tot.
Spaimă şi noroc chior.
— Poate, dar tot tu ai condus bărcile. Tot tu ai urcat primul, fără să ştii ce te
aşteaptă acolo.
— Toate astea sunt numai rahaturi. Sunt un artist al rahaturilor, Zamira! Un
actor, un imitator. Nu am avut vreun motiv nobil când ţi-am cerut asta. Pur şi
simplu viaţa mea nu mai valora mare lucru dacă nu făceam ceva complet
nebunesc ca să recâştig un pic de respect. Am simulat orice clipită de calm ar fi
văzut cineva la mine în dimineaţa asta.
— Faptul că asta ţi se pare ceva extraordinar nu-mi spune decât că a fost cu
adevărat prima ta bătălie.
— Dar…
— Ravelle, oricine ajunge să comande o trupă se preface nepăsător când
moartea este aproape. O facem pentru cei din jurul nostru şi pentru noi înşine. O
facem fiindcă alternativa este o moarte ruşinoasă. Diferenţa dintre un conducător
experimentat şi unul neîncercat este că numai cel din urmă rămâne şocat de cât
de bine se poate preface când nu are încotro.
— Nu cred, făcu Locke. Când am venit prima oară la bord, nu te-am putut
impresiona nici cât să te fac să mă scuipi în faţă. Şi-acum cauţi tot soiul de scuze
pentru mine. Zamira, Jerome şi cu mine nu am lucrat niciodată pentru Priori.
Nici măcar nu am dat ochii cu vreunul, decât poate pe fugă. Adevărul este că
încă lucrăm pentru Maxilan Stragos, chiar şi în momentul de faţă.
— Poftim?!
— Jerome şi cu mine suntem hoţi. Hoţi profesionişti şi independenţi. Am
venit în Tal Verrar cu o treabă foarte delicată, pe care am pus-o noi la cale.
Serviciile de… informaţii ale arhontelui şi-au dat seama cine şi ce suntem.
Stragos ne-a otrăvit cu o substanţă latentă la care doar el are antidotul. Până nu
facem rost de el sau de un alt leac, suntem păpuşile lui.
— În ce scop a făcut aşa ceva?
— Stragos ne-a dat Mesagerul Roşu, ne-a lăsat să luăm echipajul de pe Stânca
Vântoasă şi a inventat un trecut fals pentru un ofiţer nemulţumit (dar imaginar)
pe nume Orrin Ravelle. Ne-a dat un navigator-şef… cel a cărui inimă a cedat
înainte să ne lovească furtuna… şi ne-a trimis aici cu o misiune. Aşa am făcut
rost de corabie. Aşa i-am dat peste nas lui Stragos de nu ţi-ar veni să crezi. Totul
s-a făcut conform planului său.
— Ce urmăreşte? Vrea pe cineva din Portul Risipitorului?
— Vrea să obţină exact lucrul pe care i l-aţi oferit ultima oară când v-aţi
încrucişat drumurile. Este la cuţite cu Priorii şi a început să resimtă povara anilor
apăsându-i pe umeri. Dacă vrea să mai câştige un dram de popularitate, acum
este momentul. Are nevoie de un duşman din afara oraşului ca să întărească
iarăşi poziţia armatei şi a flotei. Iar duşmanul acela este reprezentat de voi,
Zamira. Nimic nu ar fi mai convenabil pentru Stragos decât o înteţire a pirateriei
în apropierea oraşului său, în următoarele luni.
— Tocmai acesta este motivul pentru care căpitanii de pe Marea de Bronz au
evitat să se apropie de Tal Verrar în ultimii şapte ani! Ne-am învăţat lecţia, în
felul cel mai amar. Dacă vine după noi cu chef de bătaie, noi mai degrabă fugim
decât să ne luptăm cu el.
— Ştiu. Şi el ştie asta. Misiunea pe care am primit-o… porunca pe care am
primit-o… este să găsim o cale prin care să provocăm un scandal aici, indiferent
prin ce mijloace. Să vă facem să înălţaţi flamura roşie destul de aproape pentru
ca verrarii de rând să o poată vedea din latrinele publice.
— Şi cum naiba plănuiai să izbuteşti aşa ceva?
— Mă bătea gândul să împrăştii zvonuri, să dau şpăgi. Dacă nu ai fi pus mâna
pe Mesager, aş fi încercat chiar eu să isc un scandal. Dar asta se întâmpla înainte
să ştim cum stau lucrurile cu adevărat pe-aici. Acum Jerome şi cu mine avem
nevoie de ajutorul tău.
— Ce vreţi să faceţi?
— Vrem să câştigăm puţin timp. Să-l convingem pe Stragos că misiunea
noastră are succes.
— Dacă crezi, fie şi pentru o clipă, că eu voi face vreodată ceva ca să-l ajut pe
arhonte…
— Nu cred asta, iar dacă tu crezi, fie şi pentru o clipă, că eu am de gând să-l
ajut cu adevărat, înseamnă că nu ai auzit ce-am spus până acum. Antidotul lui
Stragos ne ajunge pentru două luni. Asta înseamnă că Jerome şi cu mine trebuie
să fim în Tal Verrar peste cinci săptămâni, ca să ne primim porţia. Şi, dacă nu
avem veşti bune de raportat, s-ar putea să decidă că nu mai merităm bătaia de
cap.
— Regret profund dacă trebuie să ne părăsiţi şi să vă întoarceţi în Tal Verrar,
zise ea. Dar puteţi găsi un negustor independent în Portul Risipitorului; e mereu
câte unul pe-acolo, o dată la câteva zile. Avem înţelegerile noastre cu unii dintre
ei care se opresc în Tal Verrar şi în Vel Virazzo. Partea voastră o să vă asigure
destui bani cât să vă cumpăraţi un loc pe corabie.
— Zamira, ştii mai bine de-atât. Ascultă. Am vorbit personal cu Stragos, de
câteva ori. Mai bine zis, mi-a ţinut predici. Şi îl cred. Cred că asta este ultima lui
şansă de a le pune piciorul în gât Priorilor şi de a cârmui cu adevărat Tal Verrar-
ul. Are nevoie de un duşman, Zamira. Are nevoie de un duşman pe care ştie că îl
poate zdrobi.
— Atunci ar fi o nebunie să-l provocăm şi astfel să facem exact ce vrea el.
— Zamira, de lupta asta n-o să scăpaţi, indiferent de intenţiile voastre. Sunteţi
tot ce i-a mai rămas. Sunteţi singurul duşman care se potriveşte planului. Şi-a
sacrificat deja o corabie, un navigator-şef veteran, prizonieri cât să umple o
galeră şi o parte măricică din prestigiu doar ca să ne bage în joc pe noi doi. Câtă
vreme suntem aici, câtă vreme ne ajuţi, vei şti planurile lui de dinainte, pentru că
le vom controla chiar noi, de pe corabia ta. Dacă refuzi, nu ştiu ce va încerca mai
departe. Tot ce ştiu este că va face alte planuri, iar tu nu vei şti nimic despre ele.
— Ce-o să-mi folosească mie că-ţi fac pe plac şi întărât Tal Verrar-ul până la
punctul la care Stragos obţine ce vrea? îl întrebă Zamira. Nu i-am putut învinge
flota acum şapte ani, când eram de două ori mai mulţi.
— Nu voi sunteţi armele, răspunse Locke. Jerome şi cu mine suntem armele.
Noi avem acces la Stragos. Nu ne mai trebuie decât un antidot la otravă şi ne
putem întoarce împotriva nemernicului, asemenea unui scorpion pe care l-a ţinut
în izmene.
— Şi pentru asta vrei să-mi pun corabia, echipajul şi copiii la cheremul unui
duşman mult mai puternic decât mine?
— Zamira, ai vorbit de Marea de Bronz de parcă ar fi fost un regat de basm,
mereu nestatornic, dar ştii bine că eşti legată strâns de Portul Risipitorului. Nu
am nici o îndoială că ai putea să treci prin orice port din lumea asta şi să ancorezi
în siguranţă, dar ai putea trăi în altă parte aşa cum trăieşti aici? Să-ţi vinzi marfa
şi corăbiile capturate la fel de uşor? Să-ţi plăteşti echipajul la timp? Să ştii apele
şi pe ceilalţi nelegiuiţi la fel de bine? Să dai târcoale pe lângă rutele de negoţ
aflate departe de flota oricărei mari puteri?
— Asta-i cea mai ciudată conversaţie pe care am avut-o în ultimii ani, rosti
Zamira, punându-şi din nou pălăria pe cap. Şi probabil cea mai ciudată cerere pe
care mi-a făcut-o cineva vreodată. Nu am de unde să ştiu că îmi spui adevărul.
Dar îmi ştiu bine corabia şi ştiu cât de repede poate fugi, dacă totul se duce de
râpă. Chiar şi Portul Risipitorului.
— Este şi asta o opţiune, într-adevăr. Nu-mi da atenţie. Aşteaptă până găseşte
Stragos o altă cale de a-şi obţine războiul mult dorit sau măcar aparenţa unui
război. Şi apoi fugi. Pe o altă mare, unde-o să te aştepte o viaţă mai grea. Chiar
tu ai zis că nu poţi învinge flota arhontelui; nu poţi să ajungi la Stragos pe calea
armelor. Aşa că gândeşte-te bine… orice altă alegere va duce într-un final la
retragere şi fugă. Jerome şi cu mine reprezentăm singura cale de atac pe care o
vei putea urma vreodată. Cu ajutorul tău, putem distruge arhonatul o dată pentru
totdeauna.
— Cum?
— Încă… mă mai gândesc la asta.
— Ăsta-i probabil lucrul cel mai puţin liniştitor pe care…
— Dacă nu se poate altfel, o întrerupse Locke, ştim că există forţe în Tal
Verrar care i se opun arhontelui. Jerome şi cu mine putem să le contactăm şi să le
implicăm cumva. Dacă ar fi abolit arhonatul, Priorii ar ţine Tal Verrar-ul de
baierele pungii. Ultimul lucru pe care l-ar vrea ar fi să se amestece într-un război
fără rost, care ar putea produce un alt erou militar foarte popular.
— Stând aici, la pupa corabiei mele, la câteva săptămâni de Tal Verrar, cum
poţi vorbi cu atâta siguranţă de lucrurile care pot fi făcute cu negustorii şi
politicienii din oraşul ăla?
— Ai spus chiar tu că am un talent pentru lucrurile necinstite. Câteodată, mi
se pare că este singurul meu talent cât de cât mai răsărit.
— Dar…
— Drakasha, este inadmisibil!
Locke şi Zamira se răsuciră, din nou la unison, ca să se trezească faţă în faţă
cu Cărturarul Treganne, care stătea în capul scărilor tambuchiului. Femeia se
apropie de ei, şchiopătând fără ajutorul bastonului, iar în braţele sale întinse se
zbătea o făptură de coşmar, neagră şi chitinoasă, cu multe picioare şi sclipitoare
în lumina felinarului. Un păianjen mare cât o pisică. Îl ţinea cu burta înainte, iar
colţii săi sclipeau şi zvâcneau de nervi.
— Ferească-ne zeii, chiar că-i inadmisibil, făcu Locke.
— Treganne, ce naiba caută Zekassis afară din cuşcă?
— Locotenentul tău a început un adevărat asalt asupra paravanului dintre
cabinele noastre, şuieră Treganne. Un zgomot şi o gălăgie inadmisibile! Din
fericire, nu a dărâmat decât o cuşcă şi a avut mare noroc că am fost acolo ca să o
prind pe domnişoara asta nevinovată…
— Stai puţin… vrei să spui că ţii chestia aia în cabina ta?
Locke se mai linişti la gândul că făptura aceea nu umbla liberă pe corabie, dar
numai puţin.
— Păi, de unde crezi tu că vine mătasea-de-rană, Ravelle? Nu te mai agita;
Zekassis este o făptură delicată şi sfioasă.
— Treganne, spuse Drakasha, ca doftor, bănuiesc că eşti familiară cu
obiceiurile de curtare a femeilor.
— Da, dar la nici doi metri de capul meu, ăsta-i un deranj insuportabil…
— Treganne, eu cred că adevăratul deranj insuportabil ar fi dacă ai întrerupe-o
pe Ezri în acest moment. Compartimentul intendentului de lângă tine este
deschis. Pune-l pe dulgher să-i încropească un culcuş temporar lui Zek şi agaţă-ţi
hamacul în cabina lui Gwillem.
— O să ţin minte jignirea asta, Drakasha…
— Da, vreo zece minute, până când apare o nouă neplăcere care să-ţi capteze
toată atenţia.
— Dacă Delmastro se răneşte cumva cât îşi face de cap, strâmbă Treganne din
nas, nu are decât să-şi găsească alt doftor care să o îngrijească. Şi n-are decât să-
şi folosească propriul abdomen ca să scoată mătase pentru bandajele ei…
— Sunt sigură că abdomenul lui Ezri este ocupat cu altceva, Cărturare. Te rog
să găseşti pe cineva care să-i facă o casă pentru noapte acelei chestii. Nu va
trebui să insişti prea mult ca să-l convingi că-i urgent.
 După ce Treganne se întoarse valvârtej cu făptura sa delicată şi sfioasă ce
dădea din picioare în semn de protest, Locke se uită la Zamira, ridicând din
sprânceană.
— De unde ai…
— Pedeapsa pentru impertinenţă faţă de familia regală nicorană constă în a fi
atârnat într-o cuşcă de fier şi lăsat acolo să mori de foame. Treceam prin Nicora
cu nişte produse de contrabandă; Treganne atârna acolo, făcându-se că moare
puţin. De obicei, nu-mi pare rău că am coborât-o de-acolo.
— Mda. Deci ce ai de zis în privinţa…
— Propunerii tale nebuneşti?
— Zamira, nu trebuie să intri în portul din Tal Verrar. Numai dă-mi ceva ca să
mai obţin câteva luni de indulgenţă din partea lui Stragos. Scufundă o corabie-
două aproape de Tal Verrar. Se poate face iute şi uşor. Ştii că eu şi Jerome o să
fim în primul val de atacatori. Numai… lasă-i să fugă înapoi în oraş şi să semene
puţină panică, apoi trimite-ne într-o noapte cu barca, lasă-ne să ne facem treaba
şi ne vom întoarce cu ceva mai multe amănunte care o să ne ajute să întoarcem
lucrurile în…
— Să atac corăbii sub pavilion verrari, apoi să mă apropii destul de mult de
oraş, ca să puteţi să vă furişaţi acolo cu barca? Să aştept cu ancora lăsată când
ştiu că este pusă o recompensă de cinci mii de solari pe capul meu…
— Nu-i corect, Zamira, indiferent de ce-am făcut ca să mă bănuieşti. Dacă
Jerome şi cu mine am fi vrut doar să ne furişăm înapoi în Tal Verrar, de ce ne-am
fi riscat pielea în atacul din această dimineaţă? Şi dacă voiam să te amăgesc sau
să te spionez în continuare, de ce nu te-aş fi lăsat să crezi că suntem într-adevăr
agenţii Priorilor? M-am certat cu Jerome azi-dimineaţă. Dacă ai vorbit cu Jabril
înainte să mă scoţi din cală, ştii probabil că sunt preot al celui de-Al
Treisprezecelea, al Paznicului Strâmb. Voi sunteţi… de teapa noastră, mai mult
sau mai puţin. De-ai noştri. Este o chestiune de bună-cuviinţă. Jerome a insistat
să vă spunem adevărul, că avem nevoie de voi ca aliaţi, nu ca fraieri. Mi-e ruşine
să recunosc că am fost prea mânios ca să fiu de acord. Însă avea dreptate şi nu-i
vorba de ceva sentimental, ci de purul adevăr. Nu cred că putem s-o scoatem la
capăt fără ajutorul tău şi fără să ştii cu ce avem de-a face. Iar dacă nu poţi sau nu
vrei să faci asta, cred că te aşteaptă o mare belea în viitor. În viitorul apropiat.
Drakasha îşi duse mâna dreaptă la mânerul uneia din spade şi îşi închise ochii,
părând obosită şi supărată.
— Înainte de orice altceva, spuse ea în cele din urmă, dincolo de orice alte
considerente, trebuie să ne oprim în Portul Risipitorului. Trebuie să vând marfa,
să cumpăr provizii, să scap de-o captură şi să mă întâlnesc cu o parte a
echipajului. Mai avem câteva zile de mers şi câteva zile de stat acolo. O să mă
gândesc la ce mi-ai spus. Orice voi hotărî vei afla răspunsul meu după ce-mi
rezolv treburile acolo.
— Mulţumesc.
— Deci te cheamă Leocanto, până la urmă?
— Zi-mi Ravelle în continuare, făcu Locke. E mai uşor pentru toată lumea.
— Fie. Eşti în Schimbul Vesel şi nu intra de cart până mâine după-amiază. Te
sfătuiesc să profiţi de noaptea asta.
— Ei bine… Locke se uită la halba de bere, plină cu vin albastru, gândindu-se
deodată că nu ar strica să mai bea câteva şi poate să joace câteva jocuri de zaruri
ca să uite de tot pentru câteva ore. Dacă zeii sunt buni cu mine, deja am profitat.
Noapte bună, căpitane Drakasha!
O lăsă singură la falsbord, studiind în tăcere monstrul care se ţinea după
Orhidee.

— Te-a durut? şopti Ezri, trecându-şi un deget peste pielea asudată de

deasupra coastelor lui Jean.
— Dacă m-a durut? Pe toţi zeii din ceruri, femeie, nu, a fost…
— Nu m-am referit la aia. Îl împunse în cicatricea care se arcuia de-a
curmezişul abdomenului său, sub partea dreaptă a pieptului. Asta.
— A, asta… Nu, a fost minunat. Cineva m-a atacat cu o pereche de Colţii-
hoţilor. A fost ca o adiere caldă într-o zi frumoasă de primăvară. Am savurat
fiecare clipă de… au!
— Măgarule!
— Cum de ai coatele atât de ascuţite? Ţi le-ai pilit pe vreo tocilă sau… au!
Ezri stătea deasupra lui Jean pe hamacul din semimătase care ocupa mare
parte din spaţiul compartimentului ei. De-abia dacă era destul de lung ca să
încapă în el, cu un braţ deasupra capului (şi frecându-se de peretele despărţitor
interior al bordului tribord al corabiei), şi ar fi putut să-i cuprindă lăţimea dacă îşi
întindea braţele în părţi. Un bibelou alchimic, mic cât o monedă, răspândea o
lumină argintie şi palidă. Şuviţele lui Ezri, negre ca scoruşul, aveau străluciri
fermecate; cosiţe rebele sclipeau precum firele de păianjen în lumina lunii. Îşi
trecu mâinile prin acea pădure jilavă de păr, masându-i scalpul cald cu unghiile,
iar ea îşi lăsă muşchii să se relaxeze, oftând satisfăcută.
Aerul stătut din compartiment era încărcat cu mirosul sudorii şi al fierbinţelii
primei, nesfârşitei, freneticei lor ore împreună. Jean observă abia atunci că locul
era complet devastat. Hainele lor erau împrăştiate peste tot, în cea mai mare
neorânduială. Armele şi puţinele obiecte ale lui Ezri erau răspândite pe punte ca
nişte capcane marine. O mică plasă cu câteva cărţi şi suluri de pergament atârna
de o grindă din tavan, uşor aplecată spre uşa compartimentului, semn că întreaga
corabie era înclinată spre babord.
— Ezri, murmură el, uitându-se fix la paravanul din pânză întărită care ţinea
loc de „peretele‖ din stânga. Două picioare mari şi altele două micuţe făcuseră o
gaură în el. Ezri, cine stă în cabina de lângă tine? Aproape că am intrat peste ei…
— A… Cărturarul Treganne. Cine ţi-a spus să te opreşti? Ei da, aşa-i mai
bine!
— Şi n-o să se enerveze?
— Mai mult decât de obicei? Ezri căscă şi dădu din umeri. Nu are decât să-şi
găsească şi ea un iubit şi să mute peretele la loc, oricând pofteşte. Sunt mult prea
preocupată ca să mai fiu şi diplomată. Îl sărută pe gât pe Jean, iar acesta se
înfioră. În plus, noaptea încă nu s-a terminat. Dacă-i după mine, cred că o să
dărâmăm de tot peretele, Jerome.
— Atunci, hai să fie după tine, zise Jean, dând-o uşor la o parte până când
ajunseră să se privească în ochi, unul lângă celălalt.
Cu cea mai mare grijă, îşi trecu degetele peste bandajele ţepene care îi
acopereau braţele, singurele lucruri pe care nu şi le putuse da jos. Îşi mută apoi
mâinile spre obraji şi apoi spre părul ei. Se sărutară, preţ de o clipă nesfârşită, ce
există doar pentru iubiţii ale căror buze le sunt încă teritorii necunoscute.
— Jerome, şopti ea.
— Nu. Fă ceva pentru mine, Ezri. Când suntem doar noi doi. Nu-mi mai
spune niciodată aşa.
— De ce nu?
— Spune-mi pe numele meu adevărat.
O sărută pe gât, apoi îşi duse buzele la urechea ei şi îi şopti ceva.
— Jean… repetă ea.
— Pe toţi zeii, da! Zi-mi din nou.
— Jean Estevan Tannen. Îmi place.
— Al tău şi-al nimănui altcuiva, şopti Jean.
— Ceva în schimb, rosti ea. Ezriane Dastiri de la Mastron. Doamna Ezriane
din Casa de Mastron. Nicora.
— Serios? Ai vreo moşie sau ceva?
— Mă îndoiesc. Fetele care fug de-acasă nu prea primesc moşii. Îl sărută din
nou, apoi îi ciufuli barba cu degetele. De fapt, având în vedere scrisoarea pe care
le-am lăsat-o părinţilor mei, sunt sigură că am fost dezmoştenită cât se poate de
repede.
— Pe toţi zeii! Îmi pare rău.
 — Nu trebuie. Îşi coborî degetele spre pieptul lui. Lucrurile astea se întâmplă.
Mergi mai departe. Găseşti lucruri care te ajută să uiţi, ici şi colo.
— Într-adevăr, murmură el, şi apoi fură prea ocupaţi o vreme ca să mai
vorbească.

Locke fu smuls din hăţişul viselor sale pline de viaţă de mai multe lucruri:
dogoarea tot mai mare a zilei, presiunea pusă de cele trei halbe de vin asupra
măruntaielor sale, gemetele oamenilor mahmuri din preajmă şi înţepătura
ghearelor ascuţite ale micuţei şi greoaiei făpturi care dormea pe ceafa lui.
Amintirea înceţoşată a păianjenului Cărturarului Treganne îl făcu să tresară
îngrozit şi să se rostogolească, înşfăcând chestia care se agăţase de el. Clipi de
câteva ori ca să alunge somnul de pe gene şi se trezi faţă în faţă nu cu un
păianjen, ci cu un pisoi, cu faţa îngustă şi blana neagră.
— Ce naiba? bombăni Locke.
— Miau, replică pisoiul, încrucişându-şi privirea cu a lui.
Avea expresia caracteristică tuturor pisoilor, cea a unui tiran în devenire.
„Stăteam comod şi tu ai îndrăznit să te mişti, păreau să spună acei ochi de jad. Şi
pentru asta trebuie să mori.‖ Când pisica îşi dădu seama că greutatea ei nu era
îndeajuns ca să-i frângă gâtul lui Locke dintr-o mişcare, îşi puse lăbuţele pe
umerii lui şi îşi lipi botul plin de bale de buzele sale. El se trase îndărăt.
— Ăsta-i Regal, rosti cineva din stânga lui Locke.
— Regal? Nu, e ridicol. Locke îndesă pisoiul la subraţ de parcă ar fi fost cine
ştie ce mecanism alchimic periculos. Avea blana subţire şi mătăsoasă şi începuse
să toarcă zgomotos. Omul care vorbise era Jabril; Locke ridică din sprâncene
când văzu că Jabril era întins pe spate, gol-goluţ.
— Numele lui, făcu Jabril. Regal. Are pata aia albă pe gât. Şi botul umed, nu?
— Întocmai.
— Regal. Ai fost adoptat, Ravelle. Nu-i aşa că-i ironic?
— Da, mi s-a îndeplinit ambiţia vieţii mele, în cele din urmă.
Locke îşi aruncă privirea împrejur, prin sub castelul pe jumătate gol. Câţiva
dintre noii membri ai echipajului de pe Orhidee sforăiau zgomotos; unul sau doi
se ridicau anevoie în picioare şi cel puţin unul dintre ei dormea mulţumit într-o
băltoacă de vomă. Cel puţin din ce-şi dădea seama Locke. Jean nu se vedea
nicăieri.
— Şi cum a fost seara ta, Ravelle?
Jabril se ridică pe coate.
 — Neprihănită, cred.
— Condoleanţele mele. Jabril surâse. Ai întâlnit-o vreodată pe Malakasti din
Schimbul Albastru? Tipa aia cu păr roşcat şi cu pumnale tatuate pe articulaţiile
degetelor? Să mă ierte zeii, dar nu cred că-i om ca toţi oamenii!
— Ai dispărut destul de devreme de la petrecere, trebuie să recunosc.
— Da. Voia să-mi ceară nişte chestii. Şi avea şi nişte prieteni cu ea. Jabril îşi
masă tâmplele cu mâna dreaptă. Şeful de echipaj din Schimbul Roşu, tipul fără
degete la mâna stângă. Nici nu-mi trecuse prin cap că flăcăii ăia ashmiri cu frica
zeilor pot învăţa asemenea trucuri. Whew!
— Flăcăi? Nu ştiam că, ăă, umbli după pradă de-aia.
— Păi, se pare că sunt gata să încerc orice măcar o dată. Jabril rânji. Sau de
cinci-şase ori, mai exact. Se scărpină pe burtă şi de-abia atunci păru să-şi dea
seama că nu are haine pe el. La naiba! Îmi amintesc că aveam pantaloni ieri…
Locke ieşi în lumina soarelui câteva minute mai târziu, ţinându-l pe Regal la
subraţ. Când Locke se întinse şi căscă, pisica îi urmă exemplul, încercând să
scape din strânsoarea lui şi să i se urce iar în creştet. Locke îl ridică pe micuţ în
faţa ochilor şi îl ţintui cu privirea.
— Nu am de gând să mă ataşez de tine, zise el. Găseşte-ţi pe altcineva cu care
să faci schimb de bale.
Conştient că orice atitudine neprietenoasă faţă de micul tovarăş l-ar fi putut
trimite peste bord, lăsă pisoiul jos şi îl împinse cu piciorul mai încolo.
— Eşti sigur că poţi să-i dai ordine pisicii ăleia? Locke se întoarse şi-l văzu pe
Jean stând pe treptele de la teugă şi trăgându-şi tunica pe el. Trebuie să ai grijă.
Ar putea să-ţi fie tovarăş de strajă.
— Dacă recunoaşte vreo ierarhie, cred că se plasează undeva între Drakasha şi
cei Doisprezece. Locke se uită câteva secunde la Jean. Salut!
— Salut…
— Uite ce-i, urmează acum o bucată de conversaţie plină de „am fost un
dobitoc‖ şi alte cele, iar eu încă mă simt marcat de vinul albastru de azi-noapte,
aşa că hai să zicem…
— Îmi pare rău, spuse Jean.
— Nu, asta-i treaba mea.
— Vreau să zic… iar ne-am ciondănit, nu?
— Bătăliile nu sunt chiar cele mai bune momente de a-ţi calma nervii. Nu-ţi
reproşez… lucrurile pe care le-ai spus.
— Putem să ne gândim la ceva, zise Jean, încet şi grăbit. Împreună. Ştiu că nu
eşti… nu am vrut să-ţi jignesc…
— Am meritat-o. Şi aveai dreptate, oricum. Am vorbit cu Drakasha azi-
noapte.
 — Da?!
— I-am zis.
Locke se strâmbă, se întinse din nou şi folosi mişcarea ca să ascundă nişte
semne cu mâna. Jean îl urmări, cu sprâncenele tot mai ridicate. „Nu am pomenit
nimic despre Magii-Juruiţi, Turnul Păcatului, Camorr, numele noastre adevărate.
În rest, numai adevărul.‖
— Serios? făcu Jean.
— Da. Locke îşi lăsă privirea în jos. Ţi-am spus doar că ai avut dreptate.
— Şi cum a…
Locke mimă aruncarea unor zaruri şi ridică din umeri.
— Trecem prin Portul Risipitorului înainte de orice altceva, spuse el. Avem
treabă de făcut. După aceea… o să ne zică ea ce şi cum.
— Înţeleg. Aşa, păi…
— Ai avut o noapte plăcută?
— O, da, pe toţi zeii!
— Bun. Cât despre ce am zis ieri…
— Nu e nevoie să…
— Ba da. A fost cel mai prostesc dintre lucrurile pe care le-am spus ieri. Cel
mai prostesc şi cel mai nedrept. Ştiu că am fost… deznădăjduit atât de mult timp
încât am ajuns să port asta ca pe-o armură. Nu te pizmuiesc pentru nimic din ce
ai tu. Bucură-te de tot.
— Mă bucur, rosti Jean. Crede-mă, mă bucur.
— Bun. Nu ai de ce să-mi iei exemplul.
— Ăă, deci…
— Toate bune, jupâne Valora. Locke zâmbi, bucuros să vadă cum i se ridică
puţin colţurile gurii din proprie iniţiativă. Însă vinul ăla de care îţi spuneam…
— Vinul? Ai…
— Frânghiile de uşurare, Jerome. Trebuie să mă piş înainte să-mi pocnească
măruntaiele. Şi tu îmi stai în cale.
— A… Jean se trase la o parte şi-l lovi uşor pe spate pe Locke. Iartă-mă!
Eliberează-te, frate!
 CAPITOLUL DOISPREZECE

Portul Risipitorului

Orhideea Otrăvitoare se îndrepta spre sud-vest, prin aerul înăbuşitor şi apele

liniştite, iar zilele se scurgeau pentru Locke în ritmul treburilor pe care le avea de
făcut.
El şi Jean fuseseră băgaţi în Schimbul Roşu, care, în absenţa lui Nasreen, se
afla sub supravegherea directă a locotenentului Delmastro. Frumoasa ceremonie
de iniţiere nu ostoi cu nimic nevoia de întreţinere a corabiei; catargele tot
trebuiau unse, încheieturile verificate şi răsverificate, punţile măturate,
greementul ajustat. Locke unse spadele aflate în magaziile de arme, trase la
cabestan, mişcând încărcătura, s-o aşeze mai bine, servi bere la mesele de seară
şi transformă bucăţi de frânghie în câlţi până ce i se înroşiră degetele.
Drakasha îi adresa lui Locke scurte aprobări din cap, însă nu spunea nimic şi
nici nu-l mai chemă pentru alte discuţii între patru ochi.
Odată integraţi în echipaj cu drepturi depline, foştii marinari de pe Mesager
puteau să doarmă cam pe unde voiau. Unii aleseră cala principală, mai ales cei
care cerură să aibă ca parteneri de hamac dintre cei de pe Orhideea, însă Locke
se simţea destul de confortabil sub castel, unde acum era mult mai mult spaţiu.
Câştigase la zaruri o tunică şi o folosea pe post de pernă, un lux, după zilele
petrecute cu capul direct pe puntea goală. Dormea ca un buştean, după ce
termina cartul de noapte, chiar înainte ca lumina roşie a zorilor să se arate.
Jean, bineînţeles, dormea în altă parte, după ce-şi termina carturile de noapte.
Nu reperară nimic până pe 25 ale lunii, când vânturile îşi schimbară direcţia şi
începură să bată puternic dinspre sud. În zori, Locke se prăbuşi la locul său
obişnuit, lângă peretele babord al sub castelului, şi sforăi preţ de câteva ore, cu
cea mai mare mulţumire de sine, până când un soi de zguduitură îl trezi şi se
sculă, cu Regal înfăşurat în jurul gâtului.
— Gahh, făcu el, şi pisoiul, luând asta drept un semn, îşi sprijini lăbuţele din
faţă pe obrajii lui Locke şi începu să-şi împingă nasul umed drept între ochii lui
Locke. Locke apucă pisoiul, se ridică în fund şi clipi. Parcă avea ţeasta
împăienjenită; ceva îl trezise, în mod clar, mai devreme decât era cazul. Tu ai
fost? mormăi el, încruntându-se şi scărpinându-i, cu două degete, creştetul lui
Regal. Va trebui să încetăm să ne mai întâlnim, puştiule. N-o să mă ataşez de
tine.
— Pământ la orizont! se auzi un strigăt slab de afară. Trei carturi la prora
babord!
Locke îl puse pe Regal jos, îi dădu un ghiont precis către un alt marinar care
dormea sforăind, şi se căţără afară, în lumina dimineţii.
Activitatea de pe punte părea normală; nimeni nu alerga, nimeni nu ducea
mesaje urgente Drakashei, nici măcar nu se îngrămădeau la copastie, ca să
încerce să zărească uscatul care se apropia. Cineva îi dădu lui Locke o palmă pe
spate şi el se întoarse, trezindu-se faţă în faţă cu Utgar, care avea un colac de
frânghie agăţat peste umăr. Vadranul îl salută, prietenos.
— Pari zăpăcit, schimbu’ Roşu.
— E doar c-am auzit strigătul. Credeam că o să fie mai multă agitaţie. Ala o fi
Portul Risipitorului?
— Nţţ… Da, sunt Vânturile-fantomă, dar suntem abia la marginea lor. Nişte
locuri groaznice. Insula Cobrei, Stânca Ticălosului, Nisipurile de Opal. Nici un
loc în care am vrea să punem piciorul. Mai sunt încă două zile până la Risipitor
şi, cu vânturi ca ăsta, nu prea merge cum am vrea, nu?
— Ce vrei să spui?
— O să vezi. Utgar rânji, la un gând numai de el ştiut. O să vezi, al naibii de
sigur. Ţi-ai făcut somnul de frumuseţe, ha? În două ore, te întorci pe catarge.

Insulele Vântului-fantomă se strânseră treptat în jurul Orhideei, precum o

bandă de bandiţi savurându-şi apropierea înceată de o pradă. Orizontul, până
atunci limpede, dădea la iveală insule năpădite de o junglă înceţoşată. Culmi
înalte, negre se zguduiau din când în când, scoţând fuioare de aburi sau fum spre
cerul cenuşiu şi întunecat. Ploaia cobora în rafale, nu vijelia necruţătoare din
larg, ci mai degrabă burniţa molcomă de la tropice, călduţă şi de-abia împinsă de
briza din junglă.
Cu cât mergeau spre vest, culoarea apei se deschidea, trecând de la cobaltul
adâncurilor la albastrul cerului şi la acvamarinul translucid. Locul mustea de
viaţă; păsările se roteau prin văzduh, peştii ţâşneau din apele de mică adâncime
în bancuri argintii şi forme unduitoare, mai mari decât un om, îi urmau. Se ţineau
alene şi după Orhidee: rechini-coasă, văduvi albaştri, recifari aducători de
ghinion, aripioare-pumnal. Cei mai bizari dintre toţi erau rechinii-lup din zonă, al
căror spate de culoarea nisipului îi făcea să dispară în negura palidă de sub navă.
Trebuia să ai un ochi ager ca să observi dârele fantomatice care le trădau
prezenţa şi aveau obiceiul neliniştitor de a da târcoale pe sub frânghiile de
uşurare.
Locke le mulţumea zeilor că rechinii-lup nu puteau să sară.
Timp de o zi şi jumătate continuară să navigheze, înclinându-se din când ca să
evite câte-un recif sau câte-o insuliţă. Drakasha şi Delmastro păreau să cunoască
regiunea pe de rost şi mormăiau deasupra hărţilor Drakashei foarte rar. Locke
începu să zărească resturi care indicau prezenţa oamenilor pe fundul apei şi pe
stânci… ici un catarg ros de vreme, colo coastele scheletice ale unei carene
vechi, pe fundul nisipos, într-un cart de după-amiază, el zări sute de chestii care
semănau cu nişte crabi şi erau mari cât un câine adunându-se pe chila răsturnată
a unui vas. Când Orhideea trecu, creaturile fugiră toate de pe reciful lor artificial,
înspumând apa dimprejur. În câteva clipe, dispăruseră complet.
Locke ieşi din acel schimb câteva ore mai târziu, simţind tensiunea crescând
din ce în ce mai mult în rândul echipajului din jurul său. Ceva se schimbase.
Drakasha patrula fără încetare pe dunetă, dădu ordin să se pună iscoade
suplimentare în vârful catargelor şi ţinu sfaturi în şoaptă cu Delmastro şi
Mumchance.
— Nu vrea să-mi spună ce se întâmplă, zise Jean, după ce Locke bătuse un
apropo pe care îl crezuse subtil. În momentul de faţă, nu mai e Ezri, este
locotenentul.
— Până şi asta ne spune ceva, spuse Locke. Zice să ne strunim cheful de
distracţie.
În acea seară, la schimbul de carturi, Drakasha convocă întreg echipajul. Toţi
marinarii de pe Orhideea… o mare mulţime asudată şi neliniştită de bărbaţi şi
femei… îşi fixară privirile pe copastia dunetei şi aşteptară cuvintele căpitanului.
Soarele era un disc fierbinte de aramă ce încununa înălţimile junglei, drept în
prora; culorile de foc se furişau treptat printre nori şi, peste tot în jurul lor,
insulele se scufundau în întuneric.
— Ei bine, spuse Drakasha, treaba e clară. Vânturile au bătut tare ca naiba în
ultimele zile, din sud. Putem arunca ancora în Risipitor în noaptea asta, dar n-o
putem face mergând prin Poarta Neguţătorului.
Se auzi un murmur general din mulţime. Locotenentul Delmastro veni lângă
căpitan, îşi puse o mână pe cingătoarea cu arme şi răcni:
— Linişte! Pe pişu’ lui Perelandro, cei mai mulţi dintre noi am mai fost pe-
aici.
— Aşa e, zise Drakasha. Fiţi bravi, marinari de pe Orhideea! Facem ca de
obicei. Schimbul Roşu, odihniţi-vă puţin! Aşteptaţi-vă la un apel pe punte, în
câteva ore. După aceea, nimeni nu doarme, nimeni nu bea, nimeni nu şi-o trage
până nu ajungem din nou cu bine acasă. Schimbul Albastru, voi sunteţi de
serviciu. Del, vezi de nou-veniţi. Explică-le în detaliu cum stă treaba.
— Cum stă ce treabă? Locke privi în jur, rămânând cu întrebarea în aer, în
timp ce echipajul se împrăştia.
— Sunt două canale, ca să ajungi în Portul Risipitorului, spuse Jabril. Primul
este Poarta Neguţătorului, asta-i în nordul oraşului. Lung de doişpe mile, zic eu.
Coturi şi cotituri, aluviuni la tot pasul, în cel mai fericit caz, se merge încet, dar,
dacă ai un vânt puternic din sud, te pişi pe el de canal. Ne-ar lua zile întregi să-l
parcurgem.
— Şi ce naiba o să facem?
— Cea de-a doua cale, dinspre vest. De două ori mai scurtă. Tot întortocheată,
dar nici pe departe atât de rău. Mai ales cu vântul ăsta. Dar oricine poate o evită.
I se spune Canalul Vorbitorului.
— De ce?
— Pentru că este ceva acolo, spuse locotenentul Delmastro, făcându-şi loc
prin micul grup, toţi… foşti marinari de pe Mesager, care se strânseseră în jurul
lui Jabril. Locke o văzu strângându-i foarte scurt braţul lui Jean, înainte de a
continua: Ceva… trăieşte acolo.
— Ceva? Locke nu-şi putu ascunde nota de iritare din voce: Corabia este în
pericol?
— Nu, spuse Delmastro.
— Să fiu puţin mai precis, atunci. Cei care suntem pe corabie suntem în
pericol?
— Nu ştiu, zise Delmastro, schimbând o privire cu Jabril. Dacă se va căţăra
ceva pe corabie? Nu. În nici un caz. Dacă unii dintre voi… vor simţi nevoia să
părăsească corabia? Asta nu pot spune. Depinde de firea voastră.
— Nu sunt sigur că aş aprecia ca ceva care înoată în apele astea să se
intereseze îndeaproape de mine, spuse Locke.
— Bun. În cazul ăsta, probabil că tu nu ai de ce să-ţi faci griji, Delmastro oftă.
Voi toţi gândiţi-vă la ce a zis căpitanul. Puţină odihnă este ceea ce vă trebuie;
veţi fi chemaţi sus la mijlocul perioadei de pauză normale, aşa că profitaţi cât
puteţi. Se duse lângă Jean şi Locke o auzi şoptind: „Eu sigur am de gând să
profit‖.
— Eu o să, ăă, te văd mai încolo, Jerome.
Locke zâmbi, fără să vrea.
— Te duci să tragi un pui de somn? întrebă Jean.
— La naiba, nu. Cred că o să tai frunză la câini şi o s-o iau razna, până mă
cheamă la schimb. Poate găsesc pe cineva care vrea să joace o carte…
— Mă îndoiesc, zise Delmastro. Cu reputaţia ta…
 — Sunt persecutat pe nedrept, din cauza norocului meu, spuse Locke.
— Da, poate că ar trebui să te laşi puţin lovit de ghinion, în public. Din puţine
vorbe, înţeleptul înţelege. Îi trimise lui Locke un mic sărut batjocoritor. Sau, mă
rog, ce-oi fi tu, Ravelle.
— Of, răpeşte-l pe Jerome şi fă-i ce ştii tu mai rău. Locke îşi încrucişă braţele
şi rânji; relaxarea atitudinii lui Delmastro în ceea ce îl privea fusese o schimbare
bine-venită, în ultimele câteva zile. Îţi voi judeca performanţele în funcţie de cât
de furioasă va fi Treganne, data viitoare când o voi vedea. La naiba, iată cum mă
pot distra. Voi organiza pariuri… cât de rău o puteţi enerva pe Cărtu…
— Fă tu ceva de genul ăsta, zise Delmastro, şi îţi voi lega părţile preţioase de
o ancoră şi voi pune să fii târât peste un recif.
— Nu, ăsta e un plan bun, spuse Jean. Am putea paria şi noi, apoi aranjăm
„lupta‖…
— Corabia asta are două ancore, Valora!

Când Jean şi Ezri urcară înapoi pe dunetă, se însera. Drakasha stătea la

falsbordul pupa, legănând-o pe Cosetta în braţul stâng şi ţinând în dreapta o
micuţă cupă de argint.
— Trebuie să bei, iubire, şopti Drakasha. Este o licoare specială, pe care o
beau noaptea prinţesele-pirat.
— Nu, bodogăni Cosetta.
— Nu eşti o prinţesă-pirat?
— Nu!
— Eu cred că eşti. Fii cuminte şi…
— Nu vrea!
Jean îşi aminti de timpul petrecut în Camorr şi de cum proceda Lanţuri
câteodată, când unul dintre tinerii Ticăloşi Gentilomi se hotăra să facă o criză de
nervi. Ei erau mult mai mari decât Cos, într-adevăr, dar copiii sunt copii, iar
Drakasha avea ochii încercănaţi de îngrijorare.
— Măi, măi, spuse el tare, apropiindu-se de Drakasha în aşa fel încât Cosetta
să-l poată vedea. Asta arată tare bine, căpitane Drakasha.
— Arată foarte bine, zise ea, şi e şi mai bună la gust…
— Pfiu, făcu Cosetta. Ahhhhh! Nu!
— Trebuie, spuse mama ei.
— Căpitane, zise Jean, care se prefăcea fermecat de cupa de argint, arată atât
de minunat! Dacă nu o vrea Cosetta, o vreau eu.
 Drakasha se holbă la el, apoi zâmbi.
— Păi… făcu ea, prefăcându-se că se lasă greu, dacă nu o vrea Cosetta, cred
că nu am de ales. Îndepărtă încetişor cupa de Cosetta, întinzându-i-o lui Jean, şi
fetiţa făcu ochii mari.
— Nu, zise ea. Nu!
— Dar tu nu o vrei, spuse Drakasha, cu un aer hotărât. Jerome o vrea. Aşa că
i-o dau, Cosetta.
— Mmmm, făcu Jean. O să o beau imediat.
— Nu! Cosetta se întinse după cupă. Nu, nu, nu!
— Cosetta, spuse Drakasha cu severitate, dacă o vrei, trebuie s-o bei. Ai
înţeles?
Fetiţa dădu din cap, cu guriţa rotunjită într-un „O‖ plin de interes şi cu
degetele încercând să ajungă la ceea ce devenise, brusc, un premiu nepreţuit.
Zamira ţinu cupa de argint la buzele Cosettei şi fetiţa o goli cu o lăcomie grăbită.
— Foarte bine, zise Drakasha, sărutându-şi fiica pe frunte. Foarte, foarte bine.
Acum te voi duce jos, ca tu şi Paolo să puteţi merge la culcare.
Strecură cupa de argint goală într-un buzunar al jachetei, o săltă pe Cosetta la
pieptul ei şi dădu din cap către Jean.
— Mulţumesc pentru asta, Valora. Puntea îţi aparţine, Del. Doar câteva
minute.
— Nu-i place să facă asta, spuse Ezri încet, când Drakasha dispăru pe scara
tambuchiului.
— Să-i dea lui Cos masa de seară?
— Este lapte de mac. Îi adoarme pe amândoi… pentru Canalul Vorbitorului.
Pentru nimic în lume nu vrea ca ei să fie treji când trecem pe-acolo.
— Ce naiba se va întâm…
— E greu de explicat, zise Ezri. E mai uşor să se termine odată, pur şi simplu.
Dar tu vei trece cu bine, ştiu asta. Îşi plimbă o mână în sus şi-n jos pe spatele lui.
Ai rezistat lângă mine când eram în cele mai proaste dispoziţii.
— Ei, spuse Jean, dar când o femeie ţi-a câştigat inima, ea nu mai are proaste
dispoziţii. Doar dispoziţii interesante… şi dispoziţii şi mai interesante.
— Acolo unde m-am născut eu, linguşitorii insuportabili erau atârnaţi la uscat,
în cuşti de fier.
— Acum înţeleg de ce fugi tot timpul. Inspiri atât de multă linguşire, încât
orice bărbat care-ţi vorbeşte ceva mai mult ar fi închis după…
— Eşti mai mult decât insuportabil!
— Am nevoie de ceva să-mi ţină mintea ocupată, să nu mă gândesc la orice
urmează să se întâmple…
— Şi ce-am făcut, numai ce, sub punte, nu a fost de-ajuns?
 — Păi, cred că am putea oricând să ne întoarcem jos şi…
— Însă, vai, cea mai afurisită căţea de pe corabia asta nu e nici măcar
Drakasha sau eu, ci datoria. Îl sărută pe Jean pe obraz. Dacă vrei ceva care să te
ţină ocupat, poţi să începi pregătirile pentru trecere. Du-te la magazia de felinare,
din faţă, şi adu-mi lămpile alchimice.
— Câte?
— Pe toate, spuse ea. Tot ce găseşti.

Ora 10 a serii. Noaptea cădea ca o mantie peste Vânturile-fantomă; Orhideea

Otrăvitoare, purtată doar de gabiere, se apropia de Canalul Vorbitorului, poleită
într-o lumină albă-gălbuie. O sută de felinare alchimice fuseseră scuturate să se
aprindă şi agăţate peste tot, pe întreaga carenă. Câteva fuseseră prinse pe
greement, însă cele mai multe se aflau dedesubtul copastiei, aruncând pete
clipocitoare de foc înşelător pe apa întunecată de dedesubt.
— Adâncime şase, strigă unul din cei doi marinari pe care Drakasha îi pusese
la cele două borduri, ca să măsoare adâncimea apei, cu ajutorul frânghiilor cu
plumb. Şase stânjeni marini; treizeci şi şase de picioare. Orhideea se putea
strecura prin strâmtori mult mai puţin adânci decât asta.
În mod normal, sondajele erau ocazionale şi era de-ajuns un singur marinar
sondor ca să le facă. Acum, cei doi oameni, doi dintre cei mai vechi şi mai
experimentaţi din echipajul ei, aruncau frânghiile şi anunţau rezultatul
încontinuu. Mai mult de-atât, fiecare din ei era supravegheat de o mică echipă
de… gărzi personale, fu cel mai bun cuvânt care-i veni în minte lui Jean.
Marinarii erau înarmaţi şi purtau armuri. Precauţii dintre cele mai ciudate
fuseseră luate pe întreaga corabie. Cei din micuţul echipaj de elită ce aşteptau
sus, ca să desfăşoare velele, aveau frânghii de siguranţă prinse de mijloc; dacă ar
fi căzut, s-ar fi legănat precum nişte pendule, dar, cel puţin, ar fi rămas în viaţă,
probabil. Focurile adevărate fuseseră stinse, fumatul fusese strict interzis.
Copiii Drakashei dormeau în cabina ei, cu obloanele de la pupa zăvorâte şi cu
uşa de la scara tambuchiului păzită. Drakasha însăşi purta vesta ei de Sticlă-
străveche şi spadele atârnate, la îndemână, în tecile lor.
— Şase fără un sfert, anunţă un sondor.
— Vine ceaţa, zise Jean. El şi Locke stăteau lângă parapetul tribord al
dunetei. Drakasha patrula în apropiere, Mumchance era la timonă, iar Delmastro
stătea lângă habitaclu, cu un mic suport plin de clepsidre de mare precizie.
— Aşa începe, zise Mumchance.
 Orhideea intra pe un canal larg de o milă, printre faleze ce se ridicau cam
până la mijlocul catargelor, invadate de jungla mohorâtă, ce apărea şi dispărea în
întuneric. Se auzeau zgomotele estompate ale lucrurilor ce se ascundeau în acea
junglă; cârâituri, pocnete, foşnete. Ghirlandele de felinare ale corabiei luminau
apele din jur pe o distanţă de vreo cincisprezece metri, iar la marginea acelui cerc
scânteietor, Jean văzu fuioare de ceaţă cenuşie începând să se răsucească din apă.
— Cinci jumate, se auzi strigătul sondorului de la tribord.
— Căpitane Drakasha. Utgar stătea la falsbord, cu saula de loch între degete.
Patru noduri.
— Bine, spuse Drakasha. Patru noduri şi avem pupa la intrarea pe canal. Del,
vreau zece minute.
Delmastro încuviinţă, întoarse una dintre clepsidre şi supraveghe nisipul care
începu să se scurgă din incinta de sus în cea de jos. Drakasha se duse la parapetul
din faţă al dunetei.
— Luaţi aminte! spuse ea echipajului ce lucra sau aştepta pe punte. Dacă
începeţi să vă simţiţi ciudat, rămâneţi departe de copastii. Dacă nu suportaţi să
rămâneţi pe punte, mergeţi jos. E un lucru neplăcut şi trebuie să-i rezistăm, am
mai trecut prin el şi înainte. Nimic nu vă poate face rău dacă rămâneţi pe corabie.
Păstraţi în minte chestia asta. Nu părăsiţi corabia.
Ceaţa se ridica acum, parcă pliindu-se. Contururile sumbre ale falezelor şi
junglei din depărtare dispăreau rapid. În faţa lor nu mai era altceva decât
întuneric.
— Zece, căpitane, zise Delmastro, în sfârşit.
— Cinci, după cum arată semnul, strigă unul dintre sondori.
— Mum, echea sub vânt. Drakasha folosi un băţ de cărbune ca să
mâzgălească o însemnare scurtă pe un pergament împăturit. Banda sub vânt,
două cavile.
— Înţeles, căpitane, banda sub vânt cu două cavile.
Ca răspuns la mica ajustare a timonei, corabia se înclină către babord.
Marinarii aflaţi sus făcură şi ei scurte ajustări ale velelor şi greementului, urmând
instrucţiunile pe care Drakasha li le tot repetase înainte de a intra pe canal.
— Douăsprezece minute, Del.
— Înţeles, căpitane, douăsprezece să fie.
Cât trecură cele douăsprezece minute, ceaţa se îngroşă, asemenea fumului
scos de un foc bine întreţinut. Îi înconjura din toate părţile un zid cenuşiu,
învolburat care părea să le închidă lumina şi sunetul într-un soi de bulă,
ascunzându-le orice alt semn de viaţă din lumea din afară. Scârţâitul muflelor şi
al greementului, plescăitul apei pe carenă, murmurul de voci… toate aceste
lucruri familiare răsunau monoton, iar zgomotele junglei dispăruseră. Ceaţa
continuă să-i invadeze, până ce depăşi conturul efemer al apei bine luminate,
creat de felinare. Vizibilitatea se oprea la patruzeci de paşi, în toate direcţiile.
— Douăsprezece, căpitane, spuse Delmastro.
— Mum, echea în vânt! zise Drakasha, privind compasul din habitaclu. Echea
în vânt! Du-ne spre vest-nord-vest. Strigă către echipajul de pe puntea superioară
centru: Pregătiţi-vă să mutaţi vergile! Vest-nord-vest, vânt în cartier babord!
Activitatea se înteţi preţ de câteva minute, în timp ce corabia se îndreptă către
noul său curs, iar marinarii fixară din nou vergile. În tot acest timp, Jean deveni
din ce în ce mai convins că felul în care ceaţa părea că înăbuşe sunetele nu era
doar în imaginaţia sa. Zgomotul activităţii lor pur şi simplu se stingea în clipa în
care atingea acel giulgiu cenuşiu. De fapt, singura dovadă că mai exista ceva
dincolo de negură era mirosul umed şi aspru al junglei, care adia pe dunetă, odată
cu briza caldă.
— Şapte, după semn, anunţă un sondor.
— Douăzeci şi două de minute, Del.
— Înţeles, zise Delmastro, întorcându-şi clepsidrele cu gesturi automate.
Următoarele douăzeci şi două de minute trecură într-o tăcere claustrofobică,
întreruptă doar de fâlfâitul întâmplător al vreunei vele şi de strigătele sondorilor.
Tensiunea creştea, pe măsură ce minutele treceau încet, până când…
— E timpul, căpitane.
— Mulţumesc, Del. Mum, echea sub vânt! Du-ne spre vest-sud-vest. Îşi ridică
vocea: Hai, mai cu viaţă, acum! La funii şi la pânze! Schimbare de curs către
babord, vest-sud-vest!
Pânzele zvâcniră şi membrii echipajului alergau de colo colo, înjurând şi
trăgând de frânghii, în timp ce corabia se înclină iar spre babord. Se răsucea în
mijlocul ceţii; briza cu miros de junglă părea să se rotească în jurul lor, asemenea
unui boxer ţopăind în jurul adversarului, până ce Jean o putu simţi pe obrazul
stâng.
— Ţine-te bine, Mum, zise Drakasha. Ezri, cincisprezece minute.
— Cincisprezece, înţeles.
— Şi acum, fir-ar să fie, iată că vine, mormăi Mumchance.
— Termină cu prostiile, spuse Drakasha. Singurul lucru cu adevărat periculos
aici suntem noi, ai înţeles?
Jean simţi nişte furnicături pe pielea frunţii. Întinse mâna şi şterse sudoarea ce
şiroia.
— Cinci fără un sfert, anunţă un sondor.
Jean, şopti o voce stinsă.
— Ce-i, Orrin?
— Hă?
 Locke se apucase cu ambele mâini de parapet şi abia dacă-i aruncă o privire
lui Jean.
— Ce voiai?
— N-am spus nimic.
— Cumva te…
Jean Tannen.
— O, pe zei! spuse Locke.
— Şi tu? Jean se uita la el cu ochii pierduţi. O voce…
— Nu din aer, şopti Locke. Mai degrabă… ştii tu cine. Atunci, în Camorr.
— De ce-mi spune num…
— Nu spune, zise Drakasha, cu voce joasă, gravă. Toţi o auzim cum ne
vorbeşte. Toţi ne auzim numele. Ţineţi-vă bine.
— Paznicule Strâmb, nu mă voi teme de întuneric, căci noaptea îţi aparţine,
murmură Locke, îndreptând către întuneric primele două degete ale mâinii
stângi. Pumnalul Celui de-al Treisprezecelea, un gest al hoţilor, prin care se
protejau de rău. Noaptea ta îmi este mantie, pavăză, salvare din calea celor care
ne vânează, ca să ne-atârne în ştreang. Nu mă voi teme de nici un rău, căci tu ai
făcut din noapte prietenul meu.
— Binecuvântat fie Binefăcătorul, spuse Jean, strângându-l pe Locke de
antebraţul stâng. Pace şi câştig copiilor săi.
Jean… Estevan… Tannen.
El simţi vocea, dându-şi seama că, de fapt, impresia că o auzea era doar o
păcăleală pe care şi-o trăgea singur, un ecou în urechile sale. O simţi cum îi
pătrunde în conştiinţă, ca senzaţia unor picioare de insecte gâdilându-l pe piele.
Îşi şterse din nou fruntea şi înţelese că transpira abundent, chiar şi pentru o
noapte caldă.
În faţă, cineva începu să plângă tare, în hohote.
— Douăsprezece, o auzi Jean şoptind pe Ezri. Încă douăsprezece minute.
Apa este rece, Jean Tannen. Tu… transpiri. Hainele te mănâncă. Pielea… te
mănâncă. Dar apa este rece.
Drakasha îşi îndreptă umerii şi coborî treptele dunetei către puntea superioară
centru. Îl găsi pe marinarul care hohotea, îl ridică în picioare cu blândeţe şi îl
bătu pe spate.
— Nu vă pierdeţi curajul, marinari de pe Orhideea! Nu e ceva omenesc. Asta
nu este o bătălie. Ţineţi-vă bine!
Părea destul de neînfricată. Jean se întrebă câţi din echipajul ei ştiau sau
bănuiau că mai degrabă îşi droga copiii decât să-i facă să treacă prin asta.
Era oare doar în imaginaţia lui Jean sau la tribord ceaţa începea să se
lumineze? Deşi negura nu se subţia, întunericul din spatele ei Părea să scadă,
căpătând o luminiscenţă bolnăvicioasă. Şuieratul şuşotit al apei căpătă un ritm
regulat. Valuri se loveau de bancurile de nisip. Apa întunecată se vedea
încreţindu-se la marginea cercului lor de lumină.
— Reciful, mormăi Mumchance.
— Adâncime patru, anunţă un sondor.
Ceva fremătă în ceaţă, o uşoară senzaţie de mişcare. Jean privi atent bezna
învolburată, încercând să vadă din nou ce mişcase. Îşi scărpină pieptul, a cărui
piele se iritase sub tunica leoarcă de sudoare.
Vino în apă, Jean Tannen. Apa este atât de rece. Vino. Lasă tunica, lasă
sudoarea, lasă mâncărimea. Adu… femeia. Adu-o cu tine în apă. Vino.
— Pe zei, şopti Locke, orice este acolo, îmi ştie numele adevărat.
— Şi pe al meu, zise Jean.
— Adică nu-mi zice „Locke‖. Îmi ştie numele adevărat.
— O, la naiba!
Jean privi fix apa întunecată şi auzi sunetul pe care-l făcea aceasta în timp ce
se spărgea de reciful nevăzut. Nu putea fi rece… trebuia să fie la fel de caldă
precum orice altceva în locul ăsta blestemat. Dar sunetul… sunetul acelor valuri
nu era deloc neplăcut. Ascultă fermecat, preţ de câteva secunde, apoi îşi înălţă
capul, letargic, cu privirea încremenită în ceaţă.
Fusese ceva acolo, pentru o clipită… o formă întunecată, vizibilă prin
perdelele de neguri. De mărimea unui om. Înalt, subţire, nemişcat. Aşteptând
acolo, în vârful recifului.
Jean se scutură violent şi forma dispăru. Clipi, de parcă se trezise dintr-o
reverie. Ceaţa era acum la fel de întunecată şi de solidă ca şi înainte, lumina
imaginară dispăruse, iureşul şuierător al apei peste bancurile de nisip nu-i mai
suna atât de plăcut în urechi. Sudoarea îi curgea şiroaie pe gât şi braţe şi începu
să se scarpine cu furie.
— La, ă… adâncime patru… patru şi un sfert, murmură un sondor.
— Timpul, zise Ezri, care părea să-şi revină, la rândul ei, din reverie. Timpul,
timpul!
— Nu se poate, bolborosi Locke. N-au trecut… decât câteva minute.
— M-am uitat şi nisipul se dusese. Nu ştiu când s-a întâmplat.
Îşi ridică vocea, agitată:
— Căpitane! Timpul!
— Ridicaţi-vă, ridicaţi-vă! Drakasha urla de parcă vasul era atacat: La funii şi
la pânze! Spre nord-vest! Vânt în cartier babord, fixaţi vergile!
— Nord-vest, înţeles, zise Mumchance.
— Nu pricep, spuse Ezri, holbându-se la clepsidrele ei. Jean văzu că tunica îi
era leoarcă de sudoare, părul îi era încâlcit şi faţa îi era lucioasă. Priveam
clepsidrele. A fost de parcă… doar am clipit şi… tot timpul a dispărut.
Puntea trepida de o agitaţie puternică. Încă o dată, briza îşi schimbă direcţia,
ceaţa se răsuci în jurul lor şi Mumchance îi puse pe un nou curs, cu o mişcare
precisă, aproape delicată a timonei sale.
— Pe zei, zise Ezri. De data asta a fost cel mai rău, din tot ce-mi amintesc.
— N-a mai fost niciodată aşa până acum, adăugă Mumchance.
— Cât mai este? întrebă Jean, fără să se teamă că pare tulburat.
— E ultimul viraj pe care îl facem, spuse Ezri. Presupunând că nu am
alunecat atât de tare spre sud încât să ne trezim pe uscat în următoarele minute,
restul de drum spre Portul Risipitorului este drept spre nord-vest.
Alunecară prin apele întunecate şi treptat ciudatele senzaţii de pe pielea lui
Jean se atenuară. Ceaţa se retrase, lăsând mai întâi, un întuneric limpede în faţa
corabiei, apoi destrămându-se în spatele lor. Lumina felinarelor păru să se
reverse iar, liberă, în noapte, şi zgomotul liniştitor al junglei de pe cele două
maluri ale canalului îşi făcu din nou apariţia.
— Adâncime până la opt, se auzi strigătul unui sondor.
— Ăsta e canalul principal, spuse Drakasha, urcând din nou treptele către
dunetă. Bine lucrat, toată lumea. Se întoarse, aruncându-şi privirea peste puntea
superioară centru. Băgaţi la loc majoritatea felinarelor. Lăsaţi câteva pentru
navigare, să nu luăm prin surprindere pe careva care vine în port. Continuaţi
sondajul.
Îşi întinse braţele, strângându-i de umăr pe Mumchance şi pe Ezri.
— Ştiu că am spus fără băutură, dar cred că putem lua toţi câte-o tărie.
Privirea îi căzu pe Locke şi Jean. Voi doi arătaţi de parcă aţi putea face o treabă.
Luaţi un butoi de bere şi împărţiţi-o, lângă arborele mare. Îşi ridică vocea, ţipând:
„Jumătate de cană pentru toţi cei care vor!‖
În timp ce Jean alergă în faţă, cu Locke urmându-l îndeaproape, fu mulţumit
să constate că tensiunea de mai înainte se evapora. Oamenii din echipaj zâmbeau
din nou, pălăvrăgind unul cu altul şi chiar râzând, ici şi colo. Câţiva se
închiseseră în sine, cu braţele încrucişate şi cu ochii plecaţi, dar chiar şi aceştia
păreau uşuraţi. Singurul lucru ciudat la toată scena, constată Jean, era zelul cu
care cei mai mulţi dintre ei păreau să încerce să-şi menţină atenţia concentrată la
corabie şi la oamenii din jurul lor.
Avea să treacă mai mult de o oră până când mulţi dintre ei să îndrăznească să
privească din nou apa.
 5

Dacă aţi putea fi în aer, la o mie de picioare deasupra Portului Risipitorului, în

acest miez de noapte, aţi putea vedea o panglică subţire de lumină, aşezată,
asemenea unei bijuterii, în mijlocul nemărginitului întuneric tropical. Norii
acoperă lunile şi stelele. Lipsesc până şi canalele roşii şi subţirele de lavă
vulcanică aprinzând uneori orizonturile îndepărtate; munţii aceia întunecaţi
mocnesc în această noapte fără flacără.
Risipitorul are o plajă lungă, în partea de nord a unei insule deluroase enorme.
Dincolo de plajă, mile întregi de păduri tropicale străvechi se pierd în noapte;
nici o fărâmă de lumină nu arde nicăieri, în acea întindere cumplită.
Portul, larg şi protejat din toate părţile, este extraordinar de primitor cu
corăbiile, odată ce acestea s-au strecurat printr-unul dintre coridoarele dificile
care vin dinspre mare. Nu sunt recife, nici insule mai mici, nici pericole de
navigaţie pândind în nisipul alb de pe fundul golfului. În capătul estic al oraşului,
apele abia ajung până la mijloc, în timp ce în partea de vest, chiar şi vasele grele
se pot apropia la o aruncătură de băţ de ţărm, având încă sub chilă opt sau nouă
stânjeni marini.
O pădure de catarge se leagănă domol pe deasupra acestor adâncimi, o
amestecătură plutitoare de docuri, bărci, vase-atelier şi carene în varii stări de
degradare. Sunt două locuri de ancorare, vag definite, care servesc Portul
Risipitorului… primul este Cimitirul, unde plutesc sute de carene şi epave care
nu vor mai ieşi vreodată în larg. La est de acesta, dotat cu docurile cele mai mari
şi mai noi, se află Spitalul, numit astfel întrucât pacienţii săi ar mai putea rămâne
în viaţă.

Un clopot începu să bată, dangătul lui răsunând deasupra apei, imediat ce

Orhideea Otrăvitoare apăru din Canalul Vorbitorului.
Locke privea ţintă, peste copastia babord, către luminile oraşului şi reflexele
tremurătoare ale acestora în apa golfului.
— Paza portului va suna drăcia aia până când vom arunca ancora. Jabril îi
observase curiozitatea şi venise la parapet, lângă el. Trebuie să dea de ştire la
toată lumea că ei îşi fac treaba, aşa că să li se plătească în continuare raţia de
băutură.
— Ţi-ai petrecut mult timp aici, Jabril?
— M-am născut aici. Singura dată când am încercat să mai văd şi alte oceane
m-am ales cu închisoarea din Tal Verrar.
Aruncatul ancorei în Golful Risipitorului nu avea nimic din fastul pe care
Locke îl văzuse în alte părţi; nici un pilot la ţărm, nici un ofiţer de vamă, nici
măcar un singur pescar curios. Şi, spre surprinderea sa, Drakasha nu duse
Orhideea până la ţărm. Se opriră cam la jumătate de milă de uscat, cu pânzele
strânse şi păstrară felinarele aprinse.
— Aruncaţi barcă la apă, la babord! ordonă Drakasha, privind prin luneta ei
oraşul şi locurile de ancorare. Apoi puneţi plasele-brici la tribord. Păstraţi
felinarele aprinse. Schimbul Albastru… sunteţi liberi să mergeţi jos, dar să aveţi
săbiile pregătite, lângă catarge. Del, ia-i pe Malakasti, Dantierre, Konar cel Mare
şi Rask.
— Cum ţi-e voia, căpitane.
După ce ajută o echipă să împingă peste bord una dintre bărcile mari ale
vasului, Locke se apropie de Drakasha, pe dunetă, şi o găsi studiind încă oraşul
prin lunetă.
— Bănuiesc că ai motive să fii prudentă, căpitane?
— Am fost plecaţi câteva săptămâni, spuse Drakasha, şi lucrurile se schimbă.
Am un echipaj mare şi o corabie mare, dar nici una din ele nu sunt cele mai mari
de pe-aici.
— Ai văzut ceva care te nelinişteşte?
— Nu mă nelinişteşte. Mă face curioasă. Se pare că, măcar o dată, cei mai
mulţi dintre noi suntem acasă. Vezi şirul acela de corăbii de la docurile din est,
cele mai apropiate de noi? Patru dintre căpitanii consiliului sunt în oraş. Cinci
acum, că m-am întors eu. Îşi coborî luneta şi se uită pieziş la el. Plus doi sau trei
negustori independenţi, din câte-mi pot da seama.
— Sper sincer că nu se va ajunge la asta, spuse el încet.
În acel moment, locotenentul Delmastro se întoarse pe dunetă, înarmată şi
împlătoşată, cu patru marinari după ea.
Malakasti, o femeie deşirată, care avea pe ea mai multe tatuaje decât cuvintele
din vocabularul ei, era faimoasă pe corabie pentru talentul cu care se lupta cu
cuţitul. Dantierre era un verrari bărbos, cu început de chelie, care prefera
mătăsurile zdrenţuite; devenise nelegiuit după o lungă carieră ca duelist
profesionist. Konar cel Mare, cum îi spunea şi numele, era cel mai mare munte
de om de la bordul Orhideei. Şi Rask… ei bine, Rask era genul pe care Locke îl
recunoscu aproape imediat: ucigaşul de ucigaşi. Drakasha, asemenea multor
garristas din Camorr, îl ţinea din scurt şi îl lăsa după capul lui numai când voia să
vadă sânge pe pereţi. Mult sânge pe pereţi.
O echipă brutală, nici unul dintre ei tânăr şi nici unul dintre ei abia venit sub
comanda Drakashei. Locke cântări puţin situaţia, în vreme ce toţi marinarii fură
adunaţi pentru două vorbe pe puntea superioară centru.
— Corabia rămâne pe mâna lui Utgar, anunţă Drakasha. Nu intrăm în port în
noaptea asta. O iau pe Del cu o echipă pe ţărm, să vedem ce-i prin oraş. Dacă
totul e bine, vom avea treabă câteva zile… şi mâine-seară vom începe să
împărţim prada. Încercaţi să n-o pierdeţi pe toată la jocuri, cu colegii de schimb,
înainte măcar să puneţi mâna pe ea, bine? În timpul ăsta, Schimbul Roşu se
ocupă de vas. Plasele-brici rămân la tribord până ne întoarcem noi. Puneţi
iscoade pe fiecare catarg şi supravegheaţi linia de plutire. Schimbul Albastru, o
parte dintre voi poate să doarmă lângă magaziile de arme, dacă vrea. Ţineţi
pumnalele şi bâtele la îndemână. I se adresă ceva mai încet lui Utgar: Dublează
straja de la uşa cabinei mele, toată noaptea.
— Înţeles, căpitane!
Drakasha dispăru pentru câteva momente în cabina ei. Reapăru în vesta ei
mozaicată, de Sticlă-străveche, cu spadele băgate în teci incrustate cu rubine
frumoase, cu smaralde scânteietoare la urechi şi cu inele de aur puse peste
mănuşile de piele neagră. Locke şi Jean i se băgară amândoi în faţă, cât de
cuviincioşi cu putinţă.
— Ravelle, nu am timp…
— Căpitane, zise Locke, ai adunat o echipă de bătăuşi ca să sperii pe cineva
care ţi-ar putea crea probleme, nu-i aşa? Şi dacă sunt prea proşti să priceapă
aluzia, vrei oameni care să termine treaba rapid. Sugerez cu foarte mare
convingere că Jerome ţi-ar putea fi de folos, în ambele privinţe.
— Eu… hmm. Se uită ţintă la Jean, de parcă abia acum ar fi remarcat lăţimea
umerilor şi braţelor acestuia. Asta ar putea fi tuşa finală. De acord, Valora, ai
chef de o scurtă ieşire noaptea?
— Da, zise Jean, însă lucrez mai bine în echipă. Orrin este exact omul
pentru…
— Voi doi vă credeţi tare isteţi, spuse Drakasha, însă…
— Vorbesc serios, zise repede Jean. Mii de scuze, dar ai văzut ce face. Ai
avea o grămadă de braţe puternice în spatele tău; ia-l şi pe el, pentru… situaţii
neprevăzute.
— În seara asta e mai delicat, spuse Drakasha. Să faci un pas greşit în Portul
Risipitorului după miezul nopţii e ca şi cum te-ai pişa pe un şarpe furios.
Trebuie…
— Hm! făcu Locke. De fel, suntem din Camorr.
— În cinci minute să fiţi în barcă, zise Drakasha.
 7

Drakasha se aşeză la prora, Delmastro la pupa, iar restul apucară câte o vâslă.
Într-un ritm maiestuos, lunecau pe suprafaţa calmă a golfului.
— Cel puţin dobitocul ăla s-a oprit în sfârşit din trasul clopotului, bodogăni
Jean.
Se aşezase pe ultima bancă de vâslit, lângă Konar cel Mare, ca să poată
sporovăi cu Ezri. Ea îşi târa una din mâini prin apă.
— E oare înţelept? întrebă Jean.
— Ce, să mă joc în apă? Ezri arătă cu degetul peste umăr, în direcţia în care se
afla ieşirea din Canalul Vorbitorului. Nu le poţi vedea noaptea, însă la intrările în
golf sunt şiruri de lespezi albe, uriaşe, aşezate pe fundul apei. Şiruri regulate de
lespezi.
— Lespezile Eldrenilor, mormăi Konar.
— Pe noi nu ne deranjează, spuse Ezri, dar nimic altceva nu poate trece de
ele. Nu e nici o vietate în golful ăsta; poţi înota în amurg, cu răni însângerate pe
picioare şi nu va veni nimic să le deguste.
— Dar nu prea aproape de docuri. Pişat, spuse Konar, aproape scuzându-se.
— Oau, la naiba! zise Jean. Asta sună bine.
— Sună sigur, bănuiesc, zise Ezri, dar face ca pescuitul să fie o bătaie de cap.
Bărcile mici se îngrămădesc pe canalul de la Poarta Neguţătorului şi încurcă şi
mai mult treburile acolo. Că vorbeam de încurcatul treburilor…
— Hâm?
— Nu văd nicăieri Mesagerul Roşu.
— Ah.
— Dar se târa ca un melc, zise ea, iar noi avem, în locul ei, ceva companie
interesantă.
— Cum ar fi?
— Vezi primul şir de corăbii? De la tribord spre babord, ăla este Vulturul
Pescar, lugherul lui Pierro Strozzi. Echipajul lui e mic, ca şi ambiţiile lui, dar
poate să facă un butoi să navigheze printr-un uragan. Lângă el este Târfa Regală
a căpitanului Chavon Rance. Rance este o pacoste. Are o fire iute. Următorul e
Draconic, bricul lui Jacquelaine Colvard. Ea e înţeleaptă şi se află aici de mai
mult timp decât oricare altcineva. Vasul ăla mare, cu trei catarge, de la capătul
celălalt, este Suveranul Înfricoşător, doamna lui Jaffrim Rodanov. O chestie dată
naibii. Ultima oară când am văzut-o, era pe plajă, la carenat, dar acum pare gata
pentru ieşit pe mare.
Cu şase oameni trăgând la vâsle, călătoria fu scurtă. În doar câteva clipe,
ajunseră lângă un chei de piatră care părea gata să se surpe. În timp ce-şi punea
vâsla în lăcaşul ei, Jean zări cadavrul unui bărbat săltând uşor pe valuri.
— A, făcu Ezri. Bietul ticălos. Ăsta-i semnul unei nopţi vesele prin părţile
astea.
Echipa Drakashei legă barca exact la capătul cheiului şi porni de parcă aborda
un vas inamic, precauţi şi cu mâna pe arme.
— Sfinţi zei! exclamă un beţiv aproape ştirb, care legăna un burduf de vin, în
mijlocul cheiului. E Drakasha, nu?
— Ea e. Cine eşti tu?
— Banjital Vo.
— Ei bine, zise Drakasha, Banjital Vo, eşti răspunzător de siguranţa bărcii pe
care tocmai am legat-o.
— Dar… eu…
— Dacă este aici când ne întoarcem, îţi dau un argint verrari. Dacă i se
întâmplă ceva, te voi căuta şi, când voi da de tine, îţi voi scoate ochii.
— O să… O să am grijă de ea ca şi cum ar fi a mea.
— Nu, spuse Drakasha, să ai grijă de ea ca şi cum e a mea.
Îi conduse dincolo de chei, pe o cărare de nisip ce urca uşor, mărginită de
corturi de pânză, barăci de lemn fără acoperiş şi clădiri de piatră pe jumătate
dărâmate. Jean putea auzi sforăiturile oamenilor dormind în acele construcţii
părăginite, precum şi behăitul uşor al caprelor, mârâiturile potăilor şi fâlfâitul
găinilor agitate. Câteva focuri se transformaseră în cărbuni, însă nici un felinar şi
nici o lampă alchimică nu erau agăţate pe nicăieri, în această parte a oraşului.
Un şuvoi de urină şi de murdărie, cu miros înţepător, se prelingea pe partea
dreaptă a potecii şi Jean păşea cu grijă ca să evite atât mizeria, cât şi un cadavru
cu braţele desfăcute, care zăgăzuia scurgerile cam la cincizeci de yarzi de chei.
Ocazionalii beţivi sau fumători de pipă, pe jumătate lucizi, se holbau la ei din
diverse colţuri şi umbre, dar nimeni nu le adresă vreun cuvânt până când nu
ajunseră pe culme şi avură iar piatră sub tălpi.
— Drakasha, răcni un bărbat corpolent, îmbrăcat în piele ţintuită cu butoane
de fier înnegrit, bine-ai revenit în civilizaţie!
Omul ţinea un felinar chior într-o mână şi o bâtă prinsă în cercuri de bronz în
cealaltă. În spatele lui se afla un tip mai înalt, ciufulit şi burduhănos, înarmat cu
un băţ lung, de stejar.
— Marcus cel Frumos! zise Drakasha. Pe zei, te faci tot mai urât, de câte ori
mă întorc aici. De parcă ar sculpta cineva încet un cur dintr-o faţă de om. Cine
este frumuseţea aia nouă, de lângă tine?
— Guthrin. Flăcăul ăsta înţelept a hotărât să renunţe la navigat şi să ni se
alăture nouă, cei care ne scăldăm într-un trai plin de farmec.
 — Zău? Păi, spuse Drakasha, scoţând la vedere un pumn strâns şi scuturându-
l, astfel încât monedele din interior zornăiră, am găsit astea pe drum. Sunt ale
tale?
— Am un locşor bun pentru ele, chiar aici. Vezi, Guthrin, aşa se face treaba.
Eşti amabil cu doamna şi ea îţi întoarce complimentul. O călătorie fructuoasă,
căpitane?
— Avem burţile aşa de pline, că nu mai putem înota, Marcus.
— Bravo, căpitane! Vrei veşti de la Spărgătorul-de-vase, deci?
— Nimeni nu vrea să audă ceva de la gunoiul ăla nemernic, dar, dacă el vrea
să-şi deschidă punga şi să se uite în ea, aş avea ceva în lemn şi pânză pentru
colecţia lui.
— O să transmit. Rămâi aici noaptea asta?
— Doar pun puţin piciorul, Marcus. Cât să vântur puţin steagul.
— Bună idee. Aruncă o privire scurtă în jur, apoi vocea îi deveni mai
serioasă: Chavon Ranee a luat masa de sus, la Stacojiu’. Asta aşa, ca să ştii, când
intri pe uşă.
— Îţi sunt recunoscătoare.
Când cei doi bărbaţi îşi continuară drumul în jos, spre chei, Jean se întoarse
către Ezri.
— Un fel de paznici?
— Un fel de susţinători, spuse ea. Mai degrabă o bandă. Şaizeci sau şaptezeci
şi ei asigură ordinea pe care o avem pe-aici. Căpitanii le plătesc câte ceva din
fiecare încărcătură pe care o aduc şi ei îşi storc restul din belelele publice. Poţi
face cam tot ce vrei, câtă vreme ascunzi cadavrele şi nu dai foc la ceva sau nu
trezeşti jumătate din oraş. Fă asta şi Susţinătorii vin să facă puţină… susţinere.
— Şi ce înseamnă „să vânturi steagul‖, mai exact?
— Trebuie să joci jocurile astea uneori, spuse Ezri. Să dai de ştire tuturor
celor din Risipitor că Zamira s-a întors şi că are cala plină de pradă; asta le dă
peste bot să se mai uite cruciş la ea. Înţelegi? Mai ales surorile şi fraţii ei
căpitani.
— A. Înţeleg.
Intrară în oraşul propriu-zis: aici, cel puţin, erau luminile pe care le văzuseră
din golf, revărsându-se pe ferestrele şi uşile deschise, de ambele părţi ale străzii.
Clădirile de-aici arătau ca nişte case şi prăvălii de piatră respectabile, însă timpul
şi scandalurile le marcaseră faţadele. Ferestre sparte erau acoperite cu scânduri
de la corăbii sau cu resturi de velă zdrenţuite. Multe case aveau „excrescenţe‖
din lemn, a căror înclinare periculoasă te făcea să nu vrei nici să te apropii, cu
atât mai puţin să locuieşti înăuntru; altele aveau înălţate câte un al treilea sau al
patrulea etaj, făcute din chirpici şi ieşite precum ciupercile pe acoperişul iniţial.
 Jean simţi un junghi brusc de geloasă nostalgie. Beţivi zăcând în nesimţire pe
alei. Mici ciorditori ochindu-şi din umbră victimele. Susţinători, în vestoane
lungi de piele, buşind pe vreun biet ticălos până îl lăsau fără simţire prin spatele
unei căruţe fără roţi. Zgomotele înjurăturilor, al certurilor, al râsetelor şi al
vomitatului revărsându-se pe fiecare fereastră şi uşă deschise… Locul ăsta era,
dacă nu chiar un frate al Camorrului, cel puţin un văr de gradul întâi al acestuia.
— Cei de pe Orhideea! răcni cineva de la o fereastră de la etaj. Cei de pe
Orhideea!
Zamira răspunse la strigătul beţivului cu un semn vag din mână, apoi, la o
răscruce noroioasă, o luă la dreapta. Din intrarea întunecată a unei alei, un bărbat
greoi se poticni către ei, având pe el doar nişte izmene jegoase. Avea privirea
sticloasă, pierdută a unui fumător de praf Jeremite şi în mâna dreaptă ţinea un
cuţit cu lama zimţată, de mărimea antebraţului lui Jean.
— Banii sau o duşcă, spuse omul, şuviţe de salivă atârnându-i de bărbie. Nu-
mi pasă care. Am nevoi. Dă-ne un…
Dacă fusese orb la faptul că avea de-a face cu opt adversari, nu putu ignora, în
schimb, faptul că Rask îi izbi la o parte mâna în care ţinea lama şi îl îmbrânci
înapoi, pe alee, ţinându-l de gât. Ce urmă ţinu doar câteva secunde; Jean auzi un
gâlgâit umed, apoi Rask reveni în stradă, ştergându-şi cu o cârpă unul dintre
cuţite. Azvârli cârpa pe aleea din spatele său şi îşi băgă degetele în cingătoare.
Ezri şi Drakasha nu părură să considere că incidentul merita vreun comentariu şi
merseră mai departe, liniştiţi, asemenea celor care se duc la templu, în dimineaţa
Zilei Ispăşirii.
— Am ajuns, zise Ezri, când fură pe culmea unei alte coline mici. O piaţă
largă, pavată pe jumătate, cu zonele mocirloase traversate de urme suprapuse de
căruţe, era dominată de o clădire masivă, cu etaj, al cărei portic fusese construit
în jurul pupei decupate a unei vechi corăbii. Timpul, vremea şi, fără îndoială,
nenumăratele păruieli îi tociseră şi îi ciobiseră multele ornamente, însă în spatele
ferestrelor de la etaj puteau fi văzuţi oameni care beau şi petreceau, în ceea ce,
probabil, fusese cabina principală. Acolo unde cândva era ridicată cârma se afla
acum o uşă masivă, dublă, având în părţi globuri alchimice (genul rotund, gros,
care era aproape imposibil de spart), ca o imitare aproximativă a felinarelor de
pupa.
— La Stacojiu’ Zdrenţuit, continuă Ezri. E inima Portului Risipitorului. Sau
fundul, depinde de unde priveşti lucrurile.
În stânga intrării se afla o barcă mare, care fusese urcată pe lângă clădire cu
ajutorul unor stâlpi masivi de lemn şi a unor lanţuri de fier. Câteva braţe şi
picioare omeneşti se iţeau pe la marginile ei. În timp ce Jean privea, uşile de la
Stacojiu’ Zdrenţuit se dădură în lături şi o pereche de brute năvăli afară, purtând
între ei un bătrân fără vlagă. Fără nici un fel de ceremonie sau milă, îl aruncară în
barcă, unde sosirea lui stârni câteva exclamaţii incoerente şi o zbatere de
membre.
— Ai grijă, spuse Ezri, rânjind. Îmbată-te încât să nu te mai poţi ţine pe
picioare şi o să te arunce peste bord. În unele nopţi, se strâng zece-douăzeci de
oameni în barca aia.
O clipă mai târziu, Jean se strecură pe lângă cele două brute, în mirosul
familiar al unei taverne aglomerate, la un ceas mai aproape de răsărit decât de
cină. Sudoare, carne arsă, vomă, sânge, fum şi vreo duzină de tipuri de vin şi
bere proastă: aroma vieţii civilizate de noapte.
Locul părea făcut pentru muşteriii care nu numai că se luptau între ei, dar se
războiau şi cu barul, şi cămara. Barul în sine, aflat în capătul îndepărtat al
încăperii, avea blatul prins de tavan cu nişte panouri de fier, în care fuseseră
lăsate doar trei ferestruici înguste, prin care personalul putea servi băuturile şi
mâncarea, asemenea unor arcaşi trăgând din adăposturile lor.
Erau doar mese joase, după moda Jereshti: suprafeţe joase, în jurul cărora
bărbaţi şi femei stăteau în fund, îngenuncheaţi sau întinşi pe perne roase. În aerul
îmbâcsit, ca de pivniţă, al încăperii slab luminate aceştia jucau cărţi şi zaruri,
fumau, beau, se întreceau în puterea braţelor, se certau şi încercau să scape
râzând de atenţia „băieţilor răi‖ supraveghetorii locului, căutând, în mod clar,
candidaţi pe care să-i azvârle în barca de afară.
Conversaţia se întrerupse puţin când apăru grupul lui Drakasha; se puteau auzi
răcnete de „Cei de pe Orhideea!‖ şi „S-a întors Zamira!‖ Drakasha îi salută din
cap pe cei din încăpere şi îşi ridică încet privirea către etaj.
Scări urcau din ambele părţi ale salonului; pe margini, etajul era ceva mai larg
decât o pasarelă. Deasupra barului şi a intrării, el se lărgea în balcoane mai mari,
cu table şi scaune în stil Therin. Jean bănuia că „masa de sus‖ era cea pe care o
zărise de-afară. O clipă mai târziu, Drakasha începu să se îndrepte către scările
ce duceau chiar în direcţia aceea.
Un fior brusc de excitare trecu prin aer: mult prea multe conversaţii se opriră
complet; mult prea mulţi ochi îi urmăreau. Jean îşi trosni degetele şi se pregăti
pentru cazul în care lucrurile aveau să devină interesante.
În capătul acelor scări se afla un alcov îngrădit, în spatele căruia se aflau
ferestrele ce dădeau spre piaţa întunecată din care tocmai veniseră. Flamuri din
mătase roşie, având globuri alchimice în spate, atârnau în firide, dând o lumină
slabă, de un roz vag, ameninţător. Două mese mari fuseseră trase una lângă
cealaltă, ca să primească un grup de douăsprezece persoane, toate, în mod clar,
marinari şi, categoric, bandiţi, asemenea lor, realiză Jean amuzat.
— Zamira Drakasha, zise femeia din capul mesei, ridicându-se din scaun. Era
tânără, poate abia de vârsta lui Jean, avea o piele înnegrită de soare şi riduri vagi
în jurul ochilor, martore ale anilor petrecuţi pe apă. Părul ei de culoarea nisipului
era strâns la spate în trei cozi şi, deşi era mai scundă decât Zamira, părea mai
grea cu vreo douăsprezece kilograme decât aceasta. Solidă şi rotofeie, femeia
avea o sabie uzată vizibilă la cingătoare.
— Rance, spuse Drakasha, Chay. Am avut o noapte lungă, scumpo, şi tu ştii
foarte bine că stai la masa mea.
— Asta-i al naibii de ciudat. Pe masă sunt băuturile noastre şi pe scaune
fundurile noastre. Dacă tu crezi că e a ta, poate că ar trebui s-o iei cu tine când
pleci din oraş.
— Când sunt plecată cu treburi, vrei să zici. Când mă lupt pe corabia mea,
fluturând flamura roşie. Ştii pe unde vine marea, nu? Ai văzut alţi căpitani
venind şi plecând…
— Nu trebuie să mă spetesc, venind şi plecând în fiecare lună, Drakasha. Eu
aleg din prima ţintele bogate.
— Nu cred că m-ai auzit, Chay. Chiar nu-mi pasă ce căţea ronţăie ciolane pe
locul meu, când sunt plecată, spuse Drakasha, dar când mă întorc, vreau ca ea să
se târâie sub masă, unde îi e locul.
Oamenii lui Rance săriră de pe scaunele lor şi aceasta ridică o mână, rânjind
feroce.
— Trage lama, târfă prăfuită, şi o să te omor direct, cu martori. Dup-aia,
Susţinătorii o să-ţi poată târî echipajul înapoi, la docuri, pentru o păruială, iar
Ezri, aici de faţă, o să vadă dacă plozilor tăi le place sânul ei…
— Bate palma, Rance. Crezi că eşti în stare să păstrezi locul ăsta?
— Alege încercarea şi o să te las plângând.
— O să ne trezim cu brutele casei pe cap… îi şopti Jean lui Ezri.
— Nu, spuse ea, făcându-i semn să tacă. Provocarea la duel nu este ca o
încăierare directă. Mai ales între căpitani.
— Pentru masă, strigă Drakasha, apucând o sticlă pe jumătate goală, toţi cei
din Stacojiu’ ne sunt martori, întrecerea este la băutură. Prima care cade în fund
îşi ia amărâtul de echipaj şi se mută la parter.
— Speram să fie ceva care ţine mai mult de zece minute, spuse Rance. Dar
accept. Eşti invitata mea, cu sticla aia.
Zamira privi în jur, apoi apucă două căni de lut de mărime egală de pe locurile
ocupate mai înainte de oamenii lui Rance. Le zvârli conţinutul pe masă, apoi le
umplu din nou, din sticlă. Era un coniac alb Kodari, observă Jean, înţepător şi
tare ca terebentina. Echipajul lui Rance se trase înapoi, cu spatele la ferestre, iar
Rance ocoli masa, ca să stea lângă Zamira. Aceasta ridică una din căni.
— Încă un lucru, spuse Zamira. Vei bea prima cană în stilul Syrune.
 — Ce naiba mai e şi asta?
— Înseamnă că o bei între ochi.
Braţul stâng al Drakashei fu ca o nălucă, în timp ce ea îşi luă propria cană de
pe masă şi îi azvârli conţinutul drept în faţă lui Rance. Înainte ca Rance să poată
măcar ţipa, braţul drept al Drakashei se înălţă la fel de iute. Pumnul ei înmănuşat,
cu tot cu inele, se înfipse în falca lui Rance cu sunetul unei pocnituri de bici şi
femeia mai tânără lovi podeaua atât de tare, încât cănile de pe masă zăngăniră.
— Ce-i acolo, pe jos, scumpo, fundul tău sau e capul? Crede cineva că este
vreo diferenţă?
Drakasha se aşeză deasupra lui Rance şi goli încet conţinutul celei de-a doua
căni de lut în propria gură. Îl înghiţi pe tot fără să clipească, apoi azvârli cana
peste umăr.
— Ai spus că o să fie…
Înainte ca marinarul furios din echipajul lui Rance, probabil secundul
acesteia, să-şi poată termina protestul, Locke păşi în faţă, cu mâna ridicată.
— Zamira şi-a ţinut cuvântul. Testul a fost o băutură, iar căpitanul vostru a
picat în fund.
— Dar…
— Căpitanul vostru ar fi trebuit să aibă atâta minte să fie mai precis, spuse
Locke, şi a pierdut. Îi luaţi cuvântul înapoi?
Omul îl înşfăcă pe Locke de reverele tunicii. Amândoi se încăierară rapid şi
Jean ţâşni în faţă, însă, înainte ca situaţia să se ducă naibii, marinarul lui Rance
fu tras înapoi, de voie-de nevoie, dar ferm, de către prietenii lui.
— Şi cine naiba eşti tu? strigă el.
— Orrin Ravelle, spuse Locke.
— N-am auzit niciodată de tine.
— Cred că-ţi vei aminti de mine, totuşi. Locke legănă în faţa omului o
punguţă de piele. Ţi-am luat punguţa, tăntălăule!
— Nenorocit ce…
Locke aruncă punguţa în spate şi aceasta ateriză undeva jos, printre sutele de
clienţi care urmăreau acţiunea de la balcon, cu ochii holbaţi şi gurile căscate.
— Ups, făcu Locke, dar sunt sigur că te poţi încrede în oamenii ăia de jos că
vor avea grijă de ea.
— Destul! Zamira se aplecă, o apucă pe Rance de guler şi o săltă în poziţie
şezândă. Căpitanul vostru a aruncat provocarea şi căpitanul vostru a pierdut. Este
ea căpitanul vostru?
— Da, spuse bărbatul, încruntându-se.
— Atunci respectaţi-i cuvântul. Zamira o târî pe Rance în capul scărilor şi
îngenunche în faţa ei. Până la urmă, nu eşti o târfă aşa de regală, ei, Chay?
 Rance se dădu înapoi, ca să-i scuipe sânge în faţă Drakashei, dar palma
căpitanului mai vârstnic fu mai rapidă şi sângele se împrăştie pe scări.
— Două lucruri, spuse Zamira. Primul, convoc consiliul pentru mâine. Mă
aştept să te văd acolo, la locul şi ora obişnuite. Dă din capul ăla nătâng.
Rance făcu încet semn din cap.
— Al doilea, eu nu am plozi. Am o fiică şi un fiu. Şi dacă mai uiţi asta
vreodată, am să le fac jucărele din oasele tale.
Şi, spunând acestea, o îmbrânci pe Rance în jos, pe scări. Când ajunse jos,
grămadă, echipajul ei mâhnit se năpusti pe urma ei, sub privirile triumfătoare ale
grupului Drakashei.
— Ne mai vedem noi pe-aici… Orrin Ravelle, spuse marinarul rămas fără
pungă.
— Valterro, spuse sever Zamira, e vorba de afaceri. Nu o lua personal.
Omul nu păru mai satisfăcut, însă plecă împreună cu restul echipajului lui
Rance.
— Chestia aia, cu copiii tăi, a sunat foarte personal, şopti Jean.
— Deci sunt o ipocrită, mormăi Drakasha. Dacă ai de gând să protestezi, poţi
să primeşti o băutură în stilul Syrune.
Zamira se duse lângă balustradă, aruncând o privire în salonul principal şi îşi
ridică vocea:
— Zacorin! Te ascunzi pe-acolo jos, pe undeva?
— „Ascuns‖ este cuvântul cel bun, Drakasha, veni o voce din spatele
ferestruicilor barului blindat. S-a terminat bătălia?
— Dacă ai un butoi de ceva care nu are gust de sudoare de porc, trimite-l sus.
Şi nişte carne. Şi nota de plată a lui Rance. Biata drăguţă are nevoie de ajutor.
O explozie de râs străbătu parterul. Oamenii lui Rance, care-o scoteau din
crâşmă, ţinând-o de braţe şi picioare, nu părură nicidecum amuzaţi.
— Deci, asta e, spuse Zamira, aşezându-se în scaunul pe care Rance tocmai îl
părăsise. Faceţi-vă comozi. Bine aţi venit la masa de sus, de la Stacojiu’
Zdrenţuit.
— Ei, spuse Jean, în timp ce luă loc între Locke şi Ezri, a mers cum speraţi?
— O, da. Ezri rânji către Drakasha. Da, aş spune că ne-am vânturat steagul.

Făcură tot posibilul ca să pară relaxaţi şi amuzaţi, timp de aproape o oră, bând
din mediocra bere neagră de la Stacojiu’ şi din tăriile mai bune pe care echipajul
lui Rance le lăsase acolo. Raţă în osânză fu masa serii; majoritatea o tratară ca pe
un ornament, însă Rask şi Konar o reduseră treptat la un morman de oscioare.
— Deci ce facem acum? întrebă Locke.
— O să se ducă vestea, pe la toţi „vulturii‖ obişnuiţi că ne-am întors, spuse
Drakasha. N-o să treacă nici măcar o zi-două şi vor începe să ne curteze. Prima
dată o să ia băutura şi mâncarea; asta-i întotdeauna cel mai uşor de vândut.
Rezervele şi bunurile care ţin de navigaţie le ţinem pentru noi. Cât despre mătase
şi chestii mai de calitate, neguţătorii ăia independenţi ancoraţi în docurile
Spitalului ne sunt prieteni, când e vorba de asta. Vor încerca să ne cureţe de
mărfuri plătind între cincizeci şi douăzeci de procente din preţul pieţei. Destul de
bine pentru noi; apoi, o să transporte marfa înapoi, peste mare, şi o vor vinde la
preţ întreg, cu un zâmbet inocent pe faţă.
— Şi Mesagerul?
— Când o să apară, Spărgătorul-de-vase ne va face o vizită. Ne va oferi un
scuipat într-o oală de lut şi noi o să-i spunem să scuipe într-o oală de lemn. Apoi,
corabia e problema lui. Cu greementul intact, valorează poate şase mii de solari;
eu voi avea noroc dacă scot de la el măcar două. Oamenii lui o vor duce în Est şi
o vor vinde vreunui neguţător dornic pentru patru mii; îşi subminează competiţia
şi face şi-un profit gras, în acelaşi timp.
— La naiba, zise locotenentul Delmastro, unele dintre corăbiile de pe Marea
de Bronz au fost capturate şi revândute de trei-patru ori.
— Acest Spărgător-de-vase, zise Locke simţind conturându-se un plan,
înţeleg că, dacă ocupaţia lui îi este în acelaşi timp şi nume, nu are nici un fel de
competitori?
— Toţi sunt morţi, spuse Delmastro. Într-un mod urât şi instructiv de public.
— Căpitane, spuse Locke, cât o să ţină toate astea? Este aproape sfârşitul lunii
şi…
— Ştiu foarte bine ce zi este, Ravelle. O să ţină cât o să ţină. Poate trei zile,
poate şapte sau opt. Cât stăm aici, fiecare membru din echipaj va primi cel puţin
o dată învoire pentru o noapte-două pe ţărm.
— Eu…
— Nu am uitat problema care te preocupă, spuse Drakasha. Am să o ridic în
consiliu, mâine. După aceea, vom vedea.
— Problemă?
Delmastro părea sincer derutată.
Locke aproape se aşteptase ca Jean să-i fi spus până acum, dar se pare că ei îşi
petrecuseră timpul pe care-l avuseseră împreună într-un mod mai înţelept şi mai
distractiv.
— Vei afla mâine, Del. La urma urmelor, vei fi la consiliu, cu mine. Am
încheiat subiectul, Ravelle.
 — Bine. Locke sorbi din bere şi ridică un deget. Altceva, în cazul ăsta. Lasă-
mă să te rog câteva chestii, în particular, înainte ca acest Spărgător-de-vase să
vină. Poate că te pot ajuta să storci un preţ mai bun de la amic.
— Nu e un amic, spuse Drakasha. E un rahat lunecos şi plin de puroi, şi cam
tot atât de plăcut.
— Cu atât mai bine. Gândeşte-te la comandantul Nera; cel puţin, lasă-mă să
încerc.
— Nu-ţi promit, spuse Zamira, dar te voi asculta, cel puţin.
— Cei de pe Orhideea! tună un bărbat cu o voce adâncă, în timp ce apăru în
capul scărilor. Căpitane Drakasha! Ştii că încă îi scot lui Rance dinţii din zid,
acolo jos?
— Rance a fost lovită de o criză bruscă de impoliteţe, spuse Zamira, apoi a
fost lovită, pur şi simplu. Noroc, căpitane Rodanov!
Rodanov era unul dintre cei mai mari oameni pe care-i văzuse Locke
vreodată; trebuia să aibă pe puţin doi metri. Era cam de vârsta Zamirei şi
oarecum rotunjor la mijloc, însă braţele sale lungi, musculoase păreau numai
bune să sugrume urşi, iar faptul că nu catadicsea să poarte o armă spunea multe.
Faţa îi era lungă, cu fălci puternice, părul deschis la culoare îi chelea, iar în ochi
îi strălucea dispoziţia mulţumită a unui om care se simte egalul lumii. Locke mai
văzuse înainte genul ăsta de om, printre cei mai buni garrista din Camorr, dar
nici unul nu era atât de impunător; chiar şi Konar cel Mare abia îl putea depăşi în
circumferinţă.
În mod caraghios, mâinile sale uriaşe ţineau o pereche de sticle delicate de
vin, făcute din sticlă de culoarea safirului şi având panglici argintii sub dopuri.
— Acum câteva luni, am luat de pe un galion o sută de sticle de Lashani
albastru, recolta de anul trecut. Am păstrat câteva, pentru că ştiam că-ţi place.
Bine te-ai întors!
— Bine-ai venit la masă, căpitane!
La semnul lui Drakasha, Ezri, Jean, Locke şi Konar se mutară un scaun mai la
stânga, lăsând liber scaunul de lângă Zamira. Jaffrim se aşeză pe el şi îi dădu
Zamirei sticlele de vin. Când ea îi întinse mâna dreaptă, el i-o sărută, apoi plescăi
din limbă.
— Mmm, făcu el. Întotdeauna m-am întrebat ce gust are Chavon. Îşi trase în
faţă o cană nefolosită, în timp ce Zamira râdea. Cine-i cel mai aproape de butoiul
cu bere?
— Permite-mi mie, zise Locke.
— Pe majoritatea v-am mai întâlnit, spuse Rodanov. Rask, desigur, sunt şocat
că mai eşti în viaţă. Dantierre, Konar, mă bucur să vă văd! Malakasti, iubire, ce
are Zamira şi n-am eu? Stai, nu sunt sigur că vreau să ştiu. Şi tu. Îşi trecu un braţ
în jurul locotenentului Delmastro şi o strânse uşor. Nu ştiam că Zamira încă îşi
mai lasă copiii să alerge în voie pe punte. Când o să creşti şi tu?
— Am crescut deja pe unde trebuia. Ea rânji şi se prefăcu a-l lovi în stomac.
Ştii, oamenii cred că vasul tău are trei catarge doar pentru că stai tu pe dunetă tot
timpul.
— Dacă-mi dau jos pantalonii, făcu Rodanov, o să pară că are patru, chiar.
— Te-am crede dacă nu am fi văzut deja destui vadrani la viaţa noastră ca să
ştim mai bine de-atât, replică Drakasha.
— Ei bine, eu nu-mi fac ţara de râs, zise Rodanov când Locke îi dădu o halbă
plină cu bere. Şi văd că ai racolat nişte feţe noi.
— Pe ici, pe colo. Orrin Ravelle, Jerome Valora. Acesta este Jaffrim
Rodanov, căpitanul Suveranului Înfricoşător.
— Multă sănătate şi mult noroc! rosti Rodanov, ridicând paharul. Fie ca
duşmanii tăi să fie dezarmaţi şi berea să nu ţi se strice!
— Să ai parte de negustori nesăbuiţi şi de vânt prielnic ca să-i fugăreşti! spuse
Zamira, ridicând una dintre sticlele cu vin pe care i le dăduse el.
— A fost rodnică expediţia?
— Am calele pline ochi, răspunse Drakasha. Şi am pus mâna pe un mic bric,
cam de douăzeci şi şapte de metri lungime. Ar trebui să ajungă în curând, de fapt.
— Te referi la Mesagerul Roşu?
— Cum ai…
— Strozzi a ajuns ieri. A zis că ochise un bric cam şubred pe picioare şi că era
gata să pună mâna pe el, când a dat de una dintre echipele tale de recuperatori,
făcându-i cu mâna de pe punte. Asta se întâmpla cam la şaizeci de mile la nord
de Poarta Neguţătorului, chiar dincolo de Atingerea Fierbinte. La naiba, s-ar
putea să intre pe Poarta Neguţătorului chiar în timp ce vorbim.
— Vânt în pânze, în cazul ăsta. Noi am venit prin Canalul Vorbitorului.
— Nu-i a bună, făcu Rodanov, părând nemulţumit pentru prima oară de când
urcase. Am auzit lucruri ciudate despre Canal în ultima vreme. Eminenţa Sa,
Ticălosul cel Gras…
— Spărgătorul-de-vase, îi şopti Konar lui Locke.
— … A trimis un lugher în răsărit luna trecută şi spune că s-a pierdut într-o
furtună, dar am auzit din surse sigure că nu a ieşit din Canal.
— Am crezut că am mai mult de câştigat dacă mă grăbesc la venire, făcu
Drakasha, dar data viitoare o să intru pe Poartă chiar dacă îmi ia o săptămână.
Poţi să le zici şi altora.
— Ăsta ar fi şi sfatul meu. Că tot veni vorba, am auzit că vrei să convoci
consiliul mâine.
— Suntem cinci în oraş. Am… o treabă mai ciudată din Tal Verrar. Şi vreau o
întrunire restrânsă.
— Un căpitan, un secund, zise Rodanov. Am înţeles. O să le dau de ştire lui
Strozzi şi lui Colvard mâine. Să înţeleg că Rance a aflat deja?
— Da.
— S-ar putea să nu fie în stare să vorbească.
— Nici nu o să fie nevoie, rosti Drakasha. Eu sunt cea cu o poveste de
depănat.
— Fie, făcu Rodanov. „Să vorbim în spatele mâinilor, să nu ne fie citite pe
buze intenţiile şi să găsim un loc unde numai zeii şi şobolanii să ne poată auzi
vorbele.‖
Locke se uită la Rodanov; era Lucarno, din…
— Nunta Asasinului, spuse Delmastro.
— Da, floare la ureche, zise Rodanov cu un rânjet. Nu mi-a venit nimic mai
dificil în minte.
— Ce înclinaţie deosebită spre teatru aveţi voi, tâlharii de pe Marea de Bronz,
spuse Jean. Ştiam că lui Ezri îi place…
— Pe Lucarno îl citez numai de dragul ei, îl întrerupse Rodanov. Eu unul nu
pot să-l sufăr pe ticălos. Sentimente insipide, părere mult prea bună despre sine şi
o grămadă de jocuri de cuvinte despre sex, pentru ca toţi neghiobii bine îmbrăcaţi
din Tronul Therin să se poată simţi obraznici în public. Iar între timp Magii-
Juruiţi şi strămoşii mei jucau zaruri ca să vadă cine avea să ardă imperiul din
temelii.
— Nouă ne place Lucarno foarte mult, interveni Delmastro.
— Asta pentru că nu ştiţi prea multe, rosti Rodanov. Pentru că piesele poeţilor
din perioada de început a Tronului sunt păstrate sub lacăt de nişte cretini, în timp
ce şi cele mai mărunte resturi de vomă de-ale lui Lucarno sunt ridicate în slăvi de
oricine are bani de risipit pe scribi şi pe legătorii. Piesele lui nu sunt păstrate, ci
transmise. Mercallor Mentezzo…
— Mentezzo este acceptabil, îl întrerupse Jean. Are versuri decente, dar îşi
foloseşte corul ca pe o cârjă şi întotdeauna îi aruncă pe zei la sfârşit ca să rezolve
problemele tuturor…
— Mentezzo şi contemporanii lui au clădit teatrul Tronului Therin după
modelul Espardri, făcu Rodanov, revigorând ritualuri religioase plictisitoare cu
teme politice relevante. Limitările structurii lor ar trebui trecute cu vederea; prin
comparaţie, Lucarno a avut întreaga lor operă ca bază de pornire şi el nu a
adăugat decât melodrama ţipătoare…
— Orice o fi adăugat, este destul că patru sute de ani după distrugerea Therim
Pelului Lucarno este singurul dramaturg cu patronaj formal Talathri a cărui operă
este încă păstrată în întregime şi pregătită în mod regulat în noi ediţii…
 — Apelul la gusturile spectatorilor de rând nu este echivalent cu o analiză
filosofică pertinentă a operei în sine! Lucestra din Nicora a notat în scrisorile ei
către…
— Să-mi fie cu iertare, interveni Konar cel Mare, dar nu-i frumos să vă certaţi
când nimeni altcineva nu ştie de la ce aţi pornit.
— Trebuie să recunosc că are dreptate Konar, spuse Drakasha. Nu-mi dau
seama dacă aveţi de gând să vă luaţi la bătaie sau să întemeiaţi o sectă
misterioasă.
— Cine naiba mai eşti şi tu? întrebă Rodanov, cu ochii fixaţi asupra lui Jean.
Nu am avut cu cine să discut chestiile astea de ani buni.
— Am avut o copilărie neobişnuită, zise Jean. Dar tu?
— Ăă, cea mai mare vanitate a tinereţii mele a fost că, iată, Colegiul Therin a
avut nevoie de un maestru în litere şi retorică pe nume Rodanov.
— Ce s-a întâmplat?
— Ei bine, era acolo un profesor de retorică, acesta descoperise o cale
nemaipomenită de a transforma Sala Studioasei Meditaţii într-o prăvălie de
pariuri. Lupte de gladiatori, concursuri nautice în cadrul colegiului, lucruri de-
astea. Îşi folosea studenţii pe post de mesageri, şi cum banii pot fi folosiţi ca să
cumperi bere, asta l-a transformat în eroul nostru personal. Bineînţeles, când a
trebuit să fugă din oraş, noi, ceilalţi, urma să fim biciuiţi şi puşi în lanţuri, aşa că
m-am înrolat, pentru o muncă de rahat, pe un galion comercial…
— Când s-a întâmplat asta? îl întrerupse Locke.
— La naiba, pe vremea când zeii erau încă tineri. Acum vreo douăzeci şi cinci
de ani.
— Profesorul ăsta de retorică… se numea cumva Barsavi? Vencarlo Barsavi?
— Cum naiba de ştii asta?
— S-ar putea să ne fi încrucişat drumurile cu el de câteva ori. Locke rânji. În
călătoriile de la Răsărit. În apropiere de Camorr.
— Am auzit eu nişte zvonuri, spuse Rodanov. Am auzit numele o dată sau de
două ori, dar nu am ajuns personal în Camorr. Barsavi, zici? E încă acolo?
— Nu, rosti Jean. Nu, a murit acum câţiva ani, din ce-am auzit eu.
— Păcat. Rodanov oftă. Mare păcat. Ei bine… îmi dau seama că v-am ţinut
prea mult cu trăncănelile astea despre oameni morţi acum câteva sute de ani. Nu
pune la suflet, Valora! Mi-a făcut plăcere să te cunosc! Şi pe tine, Ravelle.
— Mi-a părut bine să te văd, Jaffrim! rosti Zamira, ridicându-se din scaun
odată cu el. Pe mâine, deci?
— Mă aştept la un spectacol pe cinste, zise el. O seară bună tuturor!
— Unul dintre camarazii tăi căpitani, spuse Jean când Rodanov coborî pe
scări. Foarte interesant. De ce nu a vrut şi el masa noastră?
 — Suveranul Înfricoşător este cea mai mare corabie pe care a avut-o vreodată
un căpitan din Portul Risipitorului, rosti Zamira încet. Şi are şi cel mai numeros
echipaj, pe deasupra. Jaffrim nu are nevoie să joace jocurile noastre. Şi ştie asta.
Conversaţia de la masă încetă câteva minute, până când Rask îşi drese glasul
deodată şi vorbi pe un ton jos şi grav.
— Am văzut o piesă odată, făcu el. Era cu un câine care l-a muşcat pe unul de
boaşe…
— Da, confirmă Malakasti. Am văzut-o şi eu pe-asta. Deoarece câinelui îi
plac cârnaţii, şi omul îi dă mereu cârnaţi, şi-apoi îşi dă pantalonii jos…
— Bun, îi întrerupse Drakasha. Următoarea persoană care mai pomeneşte o
piesă va trebui să înoate înapoi la Orhidee. Hai să vedem cât de rău o ducea cu
banii prietenul nostru Banjital Vo.

Regal îl trezi pe Locke a doua zi, chiar la timp pentru schimbul de strajă de la
amiază. Locke culese pisoiul de pe creştet, se uită drept în ochişorii săi verzi şi
spuse:
— S-ar putea să te şocheze ce am să-ţi zic, dar nu există absolut nici o şansă
ca eu să mă ataşez de tine, ameninţare a somnului ce eşti!
Locke căscă, se întinse şi ieşi în ploaia caldă şi blândă care cădea din cerul
înţesat de cascadele norilor. „Aaa‖, făcu el, rămânând în pantaloni şi lăsând
ploaia să spele de pe piele o parte din mirosul de Stacojiu’ Zdrenţuit. Era ciudat,
se gândi el, felul în care nenumăratele mirosuri de pe Orhideea Otrăvitoare îi
deveniseră familiare, iar mirosul genului de loc în care îşi petrecuse ani buni
devenise intruziv.
Drakasha dusese Orhideea într-o poziţie apropiată de unul dintre cheiurile de
piatră ale Spitalului, iar Locke văzu o duzină de bărcuţe care se apropiau pe la
babord. În timp ce vreo cinci-şase membri înarmaţi din Schimbul de noapte
stăteau la portul de ieşire, Utgar şi Zamira se târguiau de zor cu un om care stătea
pe o barjă plină cu ananaşi.
Începutul amiezii fu ocupat de venirea şi plecarea bărcilor; diferiţi Risipitori
apărură, oferindu-se să le vândă orice, de la hrană proaspătă la droguri alchimice,
în timp ce reprezentanţi ai neguţătorilor independenţi veniră să se intereseze de
mărfurile din cală şi le cercetară, sub privirea vigilentă a Drakashei. Temporar,
Orhideea devenise o piaţă plutitoare.
În jurul celei de-a doua ore a amiezii, chiar când ploaia se domolise şi soarele
ardea printre norii de deasupra, Mesagerul Roşu îşi făcu apariţia pe Poarta
Neguţătorului şi aruncă ancora lângă Orhidee. Nasreen, Gwillem şi echipajul de
recuperare se întoarseră la bord, alături de câţiva dintre foştii marinari ai
Mesagerului, care îşi reveniseră suficient cât să se deplaseze.
— Ce naiba face ăsta aici? strigă unul dintre ei, când îl văzu pe Locke.
— Vino cu mine, zise Jabril punând un braţ după umerii bărbatului. Îţi pot
explica totul. Şi, că tot sunt la asta, o să-ţi spun şi despre o chestie numită
schimbul de corvoadă…
Cărturarul Treganne ceru să i se coboare o barcă la apă, ca să poată vizita
Mesagerul şi să-i examineze pe răniţii încă aflaţi la bordul acestuia. Locke ajută
să se arunce la apă cea mai mică barcă şi, în acest timp, Treganne se întâlni cu
Gwillem la portul de intrare.
— Am negociat cabinele, spuse ea, ţâfnoasă. Am primit fostul tău
compartiment, iar tu poţi să-l iei pe-al meu.
— Ce? Cum? De ce?
— O să afli în curând.
Înainte ca vadranul să mai poată pune alte întrebări, Treganne se căţărase
peste bord, iar Zamira îl prinsese de braţ.
— Ce preţ de deschidere oferă Spărgătorul-de-vase?
— Doi arginţi şi o cană de râie de vacă, spuse Gwillem.
— Da, dar ce pot să-i cer, în chip rezonabil?
— O mie o sută sau o mie două sute de solari. Vasul o să aibă nevoie de doi
arbori zburători, că şi ăla mic a fost spart. Doar că nu a căzut. Vergi noi, câteva
vele noi. A fost reparat de curând, şi asta ne ajută, dar e suficientă o privire la
scânduri ca să-i vezi vârsta. Mai poate fi folosită cam zece ani.
— Căpitane Drakasha, zise Locke, venind lângă Gwillem. Dacă pot
îndrăzni…
— Şmecheria de care spuneai, Ravelle?
— Sunt sigur că mai pot stoarce măcar câteva sute de solari în plus de la el.
— Ravelle? Gwillem se încruntă către el. Ravelle, fostul căpitan al
Mesagerului Roşu?
— Încântat să vă întâlnesc! zise Locke. Şi tot ce aş mai avea nevoie, căpitane,
sunt nişte haine mai bune, câţiva săculeţi de piele şi o grămadă de bani.
— Poftim?
— Linişteşte-te. N-am de gând să-i cheltuiesc. Doar am nevoie de ei pentru
spectacol. Şi ar fi mai bine să mi-l dai şi pe Jerome.
— Căpitane, spuse Gwillem, de ce este Orrin Ravelle în viaţă şi membru al
echipajului şi, pe deasupra, îţi mai cere şi bani?
— Del! răcni Drakasha.
— Chiar aici, spuse ea, apărând o clipă mai târziu.
 — Del, ia-l pe Gwillem deoparte şi explică-i de ce Orrin Ravelle este în viaţă
şi membru al echipajului.
— Dar de ce îţi cere bani? zise Gwillem.
Ezri îl înhăţă de braţ şi îl trase deoparte.
— Oamenii mei se aşteaptă să fie plătiţi pentru Mesager, zise Drakasha. Iar eu
trebuie să mă asigur că planul vostru n-o să înrăutăţească lucrurile.
— Căpitane, în această chestiune voi acţiona ca un membru al echipajului
tău… în caz că ai uitat, am şi eu o parte din ce primim pentru Mesager.
— Hmmm… Se uită împrejur şi bătu cu degetele în mânerul spadei. Haine
mai bune, zici?
10
Agenţii Spărgătorului-de-vase, aţâţaţi de zvonurile din noaptea care trecuse,
reperară rapid corabia cea nouă din Golful Risipitorului. La ora 5 a amiezii, o
barjă bogat ornamentată, cu sclavi la vâsle, trase lângă Mesagerul Roşu.
Drakasha aştepta să-i primească pe ocupanţii barjei alături de Delmastro,
Gwillem şi vreo două duzini de marinari înarmaţi. Prima dată urcă pe corabie o
trupă de străjeri, bărbaţi şi femei asudând sub armura din piele şi zale. După ce
scrutară puntea în lung şi-n lat, un grup de sclavi sări la bord şi fixă nişte parâme
cu care să tragă un jilţ suspendat de la barjă la navă. Asudând cumplit, se sforţară
să ridice jilţul şi pe ocupantul acestuia până la portul de intrare.
Spărgătorul-de-vase era exact cum şi-l amintea Drakasha: un therin bătrân, alb
ca varul, atât de umflat încât părea că se desprinsese din cusături şi carnea sa
vâscoasă se revărsa în lumea dimprejur.
Guşa îi acoperea jumătate din gât, degetele erau ca nişte cârnaţi plesniţi, iar
moaţele sale erau atât de slab susţinute încât se cutremurau când clipea. Omul
izbuti să se ridice din jilţ, cu sprijinul a doi sclavi aflaţi de-o parte şi de alta, însă
nu păru deloc în apele lui până ce un alt sclav nu aduse un raft lat şi lăcuit, un soi
de masă portabilă.
Acesta fu aşezat în faţa lui, şi bărbatul îşi trânti burta masivă pe el cu un oftat
de uşurare.
— Un bric şchiop, vorbi el fără să se adreseze cuiva în mod special. Un arbore
zburător lipsă şi celălalt bun doar ca lemn de foc. Cam bătrânicioasă nava. O
doamnă ale cărei farmece trecute cu greu pot fi ascunse sub straturile recente de
vopsea şi de poleială. Vai, iartă-mă, Zamira! N-am văzut că eşti aici.
— În schimb, eu am simţit cum se apleacă nava în clipa în care ai urcat la
bord, făcu Drakasha. A fost destul de rezistentă ca să treacă printr-o furtună de
sfârşitul verii, chiar şi în mâinile unui incompetent. Are parâmele curate, arborii
zburători sunt ieftini şi este mult mai arătoasă decât majoritatea hârburilor pe
care le duci tu în Răsărit.
 — Hârburi aduse de căpitani ca tine. Şi-acum vreau să-i ridic puţin fustiţa şi
să văd dacă mai este dornică de niţică acţiune, apoi putem discuta despre
favoarea pe care ţi-aş face-o dacă ţi-aş lua-o de pe cap.
— Spune ce vrei, bătrâne. O să primesc un preţ frumuşel pentru o corabie
frumuşică.
— Chiar este frumuşică, zise Leocanto Kosta, alegând acel moment ca să iasă
din ascunzişul său din scara tambuchiului.
Micul depozit de haine elegante de pe Orhidee îi asigurase un lustru de
bogăţie. Haina sa de culoarea muştarului avea mâneci din fir de argint, tunica era
din mătase curată, pantalonii erau acceptabili şi pantofii lustruiţi. Erau mai
degrabă pe potriva unui om de talia lui Jerome, ce-i drept, dar Kosta îndesase
cârpe în ei ca să-l încapă. Nu puteai avea totul, la urma urmei.
O spadă împrumutată îi atârna la cingătoare şi câteva dintre inelele Zamirei îi
străluceau pe degete. În spatele lui venea Jerome, îmbrăcat ca un Slujitor
Respectuos cu Înfăţişare Banală, ducând trei genţi grele din piele pe umăr.
Repeziciunea cu care îşi intraseră în roluri o făcu pe Zamira să presupună că le
mai folosiseră şi în altă parte.
— Domnia Voastră, rosti Drakasha. Aţi terminat inspecţia?
— Da. Şi, aşa cum am zis, e frumuşică. Nu excelentă, dar în nici un caz o
cursă mortală. Cu puţin noroc, cred că o mai duce vreo cincisprezece ani.
— Cine dracu’ mai eşti şi tu? Spărgătorul-de-vase se uită la Kosta cu privirea
unei păsări surprinse de-un rival, tocmai când este pe punctul de a-şi prinde
prada.
— Tavrin Callas, făcu Kosta. Din Lashain.
— Un nobil? întrebă Spărgătorul-de-vase.
— De al Treilea rang. Nu-i nevoie să îmi folosiţi titlul.
— Nici nu aveam de gând. De ce dai târcoale pe nava asta?
— Cred că ai ţeasta mai moale decât burta. Am de gând să o cumpăr de la
căpitanul Drakasha.
— Eu sunt cel care cumpără corăbii în Golful Risipitorului!
— Zău? Din voia cui… a zeilor? Eu am bani şi asta-i tot ce contează.
— Banii tăi nu o să te ajute să înoţi, băieţaş…
— Destul, interveni Drakasha. Până nu plăteşte unul din voi, vă amintesc că
vă aflaţi pe corabia mea.
— Eşti foarte departe de casă, tinerelule, şi mă calci pe nervi pe riscul…
— Dacă vrei corabia asta, mă aştept să plăteşti cu banul jos, şuieră Drakasha,
clocotind de nervi. Spărgătorul-de-vase era puternic şi îşi avea rostul lui, însă,
dacă se ajungea la înfruntare directă, oricare dintre căpitanii de pe Marea de
Bronz îl putea zdrobi sub călcâi. Lipsa oricărei competiţii îl făcuse să abuzeze de
răbdarea celorlalţi. Dacă Lordul Callas vine cu cea mai bună ofertă, nava e a lui.
Am terminat cu prostiile acum?
— Sunt gata să îmi cumpăr nava, făcu Kosta.
— Stai puţin, căpitane, interveni Delmastro, conform scenariului stabilit. Ştim
că Spărgătorul-de-vase poate plăti, dar nu am văzut încă banii Domniei Sale.
— Del are dreptate, rosti Drakasha. Pe meleagurile astea, ne ştergem la fund
cu scrisorile de credit, Lord Callas. Ar fi bine să ai ceva consistent în genţile
alea.
— Fireşte, spuse Kosta, pocnind din degete. Jerome făcu un pas în faţă şi
trânti o geantă pe punte, la picioarele lui Drakasha. Acesta căzu cu un zornăit
metalic.
— Gwillem, zise ea, făcându-i un semn.
Omul se ghemui deasupra genţii şi îi desfăcu cataramele, dând la iveală un
morman de galbeni… în realitate, o combinaţie între punga vasului Zamirei şi
fondurile pe care le luaseră cu ei pe mare Leocanto şi Jerome. Gwillem ridică o
monedă, o ţinu în lumina soarelui, o râcâi şi muşcă din ea, apoi încuviinţă:
— Sunt adevăraţi, căpitane. Solari verrari.
— Şapte sute în geanta aia, rosti Kosta ca semnal pentru Jerome, care azvârli
a doua geantă pe punte. Încă şapte sute. Gwillem desfăcu şi-a doua geantă,
lăsându-l pe Spărgătorul-de-vase să vadă că şi aceasta era plină ochi cu galbeni.
De fapt, erau doar cinci-şase straturi de solari peste un compartiment de mătase
plin cu arginţi şi gologani. Şi-a treia geantă era la fel, însă Zamira trăgea nădejde
că Kosta nu va mai fi nevoit să apeleze la ea. Şi de-acolo îţi dau o mie, pentru
început.
— Poate sunt rase pe margini, făcu Spărgătorul-de-vase. Aşa ceva nu se
poate, Drakasha. Adu balanţe de pe corabia ta şi o să pun să fie aduse şi-ale
mele.
— Monedele astea sunt curate până la ultima, rosti Kosta, scrâşnind din dinţi.
Ştiu că le vei verifica, căpitane, şi ştiu cât de puţin ar mai valora viaţa mea dacă
ai descoperi vreo monedă falsă.
— Dar…
— Am să ţin minte grija ta pentru binele meu, Spărgătorule-de-vase, îl
întrerupse Drakasha, însă Lordul Callas are dreptate, iar eu cred că este cinstit.
Îmi oferă o mie. Oferi cumva mai mult?
— S-au crăcănat picioarele, bătrâne, zise Leocanto. Ce spui… te mai ţine?
— O mie zece, rosti Spărgătorul-de-vase.
— O mie o sută, făcu Kosta. Pe toţi zeii, mă simt de parcă aş juca o partidă de
cărţi cu grăjdarii mei.
— O mie o sută cincizeci, şuieră Spărgătorul-de-vase.
 — O mie două sute.
— Trebuie să-i examinez mai întâi scândurile…
— Atunci ar fi trebuit să-ţi mişti fundul mai repede. O mie două sute.
— O mie trei sute!
— Aşa mai vii de-acasă, spuse Kosta. Prefă-te că poţi ţine pasul cu mine. O
mie patru sute.
— O mie cinci sute, zise Spărgătorul-de-vase. Bagă de seamă, Callas, dacă
mai urci preţul, vei suferi consecinţele.
— Vai, biata găleată de slană bătrână e silită să se mulţumească doar cu un
mizilic în loc de un profit obscen. O mie şase sute.
— Cum ai ajuns aici, Callas?
— Am navlosit.
— Ce vas?
— Nu-i treaba ta. Eu am zis o mie şase sute. Ce…
— O mie opt sute, şuieră Spărgătorul-de-vase. Ce, ţi s-au terminat pungile de
bani, lashani făţarnic?
— O mie nouă sute, rosti Kosta, lăsând să i se audă o notă de îngrijorare în
glas, pentru prima oară.
— Două mii de solari.
Leocanto se prefăcu a discuta scurt cu Jerome. Îşi lăsă privirea jos, bombăni
un „Du-te dracu’, moşule‖ şi îi făcu semn lui Jerome să recupereze genţile de pe
punte.
— Adjudecată de Spărgătorul-de-vase, zise Zamira, înăbuşindu-şi un zâmbet
larg. Pentru două mii.
— Ha! Chipul Spărgătorului-de-vase se schimonosi, triumfător şi totuşi
aproape dureros. Aş putea cumpăra zece de-alde tine, ţâncule. Asta în caz că
aveam vreodată nevoie să-mi iau o teacă străină şi bună de nimic pentru cocoşel.
— Ei bine, ai câştigat, făcu Leocanto. Felicitări. Sunt foarte necăjit.
— Aşa şi trebuie, spuse Spărgătorul-de-vase. De vreme ce de-acum se cheamă
că stai pe corabia mea. Şi-acum, aş vrea să aud ce ai de oferit ca să nu-mi pun
oamenii să te frigă la proţap…
— Spărgătorule-de-vase, îl întrerupse Drakasha, până nu văd două mii de
solari în mână, nici nu încape vorbă că asta ar fi corabia ta.
— A, făcu bătrânul. O formalitate. Bătu din palme şi sclavii săi trimiseră jilţul
înapoi pe barjă, probabil pentru a fi încărcat cu aur.
— Căpitane Drakasha, rosti Kosta, îţi mulţumesc pentru indulgenţă, dar ştiu şi
eu când e cazul să mă retrag…
— Del, zise Drakasha, condu-i pe Lordul Callas şi pe slujitorul său la una
dintre bărcile noastre. Lord Callas, eşti binevenit să rămâi la cină în cabina mea.
După asta, putem să… te trimitem îndărăt de unde ai venit.
— Îţi rămân îndatorat, căpitane.
Kosta făcu o plecăciune mai adâncă decât era necesar, apoi se făcu nevăzut
prin portul de intrare, împreună cu Delmastro şi Jerome.
— Spintecă-l pe fraier, spuse Spărgătorul-de-vase în gura mare. Ia-i banii.
— Îmi ajung ai tăi, replică Zamira. Pe lângă asta, îmi place să ştiu că un baron
lashani e convins că îmi datorează viaţa.
Sclavii Spărgătorului-de-vase transferară sac după sac de monede pe puntea
Mesagerului, arginţi şi galbeni, până când suma stabilită se odihni la picioarele
Zamirei. Gwillem avea să-i numere pe îndelete, desigur, dar Zamira nu se temea
că ar putea fi înşelată la preţ cumva. Sacii aveau să conţină exact cât trebuia,
conform logicii pe care o enunţase mai devreme „Tavrin Callas‖. Spărgătorul-de-
vase ţinea o duzină de mercenari bine înarmaţi la conacul său fortificat din
marginea oraşului, dar, dacă îl înşela cumva pe vreun căpitan, ar fi sărit toţi
piraţii pe el şi vremurile în care încă mai putea s-o ia la sănătoasa erau demult
trecute.
Drakasha lăsă Mesagerul în mâinile străjerilor şi ale sclavilor Spărgătorului-
de-vase şi se întoarse la bordul Orhideei în jumătate de oră, mulţumită ca
întotdeauna după ce vindea un vas capturat. O grijă mai puţin pe cap… acum
avea din nou tot echipajul pe o singură navă, urma să se împartă prada, iar punga
corabiei avea să se rotunjească binişor. Foştii răniţi de pe Mesager, care nu
fuseseră cu ei şi nu participaseră la capturarea Pescarului Rege, reprezentau o
mică problemă, însă toţi ar fi preferat să trudească în schimbul de corvoadă decât
să fie lăsaţi în Portul Risipitorului aşa bolnavi cum erau.
— Ravelle, Valora, rosti ea, găsindu-i pe cei doi în umbra de sub castel,
vorbind şi hlizindu-se cu Del şi cu o duzină de membri ai echipajului. A mers
mai bine decât mă aşteptam.
— Am obţinut cu vreo şapte-opt sute mai mult decât de obicei, zise Gwillem,
surprins.
— Tocmai bine ca să mai crească puţin părţile oamenilor, spuse Valora.
— Până nu s-o apuca ticălosul să cheltuiască bani ca să afle mai multe despre
navlosire, făcu Del, cu o sprânceană ridicată, ezitând între admiraţie şi
neîncredere. Când va descoperi că nimeni nu a adus un nobil lashani pe-aici în
ultima vreme…
— Sigur că o să-şi dea seama ce s-a întâmplat, mai devreme sau mai târziu.
Kosta dădu din mână a lehamite. Tocmai asta-i partea frumoasă. Genul ăla de
tiran ţâfnos, plin de el şi cu gura spurcată… ei bine, puteţi să-l jucaţi pe degete
după bunul vostru plac. Niciodată, nici într-o mie de ani nu va recunoaşte că l-aţi
făcut de bani folosind un truc atât de ieftin. Iar dacă pui la socoteală şi profitul pe
care-l face din toate corăbiile pe care le cumpără de la voi, în nici un caz nu o să-
i treacă prin cap să facă altceva decât să te beştelească, cel mult.
— Nu are putere ca să împingă, dacă asta-i trece prin cap, zise Zamira. A fost
o ispravă pe cinste. Asta nu înseamnă însă că puteţi să vă fâţâiţi pe-aici în hainele
alea frumoase toată seara. Duceţi-le înapoi de unde le-aţi luat.
— Desigur… căpitane.
— Şi cred că-i mai bine să vă ţin ascunşi cât mai rămânem aici, indiferent de
reacţia Spărgătorului-de-vase. Nu aveţi voie să părăsiţi corabia.
— Poftim? Dar…
— Cred că nu-i indicat să vă dau drumul din lesă prea des, rosti Drakasha
uşor amuzată, dar fermă. O să primiţi un mic bonus din punga corabiei pentru
isprava voastră.
— Bine, să zicem… Kosta începu să-şi dea jos părţile mai delicate ale
costumului său elegant. Într-adevăr, nu ţin neapărat să mă trezesc cu beregata
tăiată pe vreo alee de-aici.
— Bun băiat. Zamira se întoarse către Delmastro. Del, hai să facem o listă
pentru Schimbul Vesel de la noapte. Ei pot să meargă pe uscat cu noi, când
mergem la consiliu. Să zicem… jumătate din oamenii de pe vas. Ai grijă să fie
corectă împărţirea.
— Am înţeles, făcu Del. Şi când ne întoarcem de la consfătuire, ei pot aştepta
în bărci, cu ochii în patru după orice problemă, nu?
— Întocmai, încuviinţă Zamira. Cum o să facă şi celelalte echipaje, bănuiesc.
— Căpitane, şopti Del în urechea Zamirei, ce naiba mai e şi cu consfătuirea
asta?
— E de rău, Ezri. Se uită la Leocanto şi la Jerome, care zâmbeau şi glumeau
între ei, fără să ştie că-i urmăreşte. Fie că-i adevărat, fie că nu. Îşi puse un braţ pe
umărul lui Ezri, această tânără care întorsese spatele unei vieţi cocoloşite de
aristocrată nicorană şi ajunsese din schimbul de corvoadă până la gradul de ofiţer
secund, care trecuse pe lângă moarte de o duzină de ori cei şase ani ca să ţină
nepreţuita Orhidee a Zamirei pe linia de plutire. Unele dintre lucrurile pe care le
vei auzi diseară îl privesc pe Valora. Nu am de unde să ştiu ce aţi vorbit voi între
patru ochi… în rarele pauze în care vă petreceţi clipele intime vorbind… (Ezri îşi
împinse bărbia în faţă, zâmbi, însă nu se înroşi), dar ce o să am de spus s-ar putea
să nu-ţi fie pe plac.
— Dacă trebuie lămurite nişte lucruri între noi, am încredere în el că le va
lămuri, rosti Ezri cu tandreţe. Şi nu mă tem să aud nimic.
— Of, draga mea Ezri, făcu Zamira. Ei bine, atunci hai să ne îmbrăcăm şi să
le facem o vizită fârtaţilor noştri. Cu armuri şi spade. Unge-ţi tecile şi ascute-ţi
cuţitele. S-ar putea să avem nevoie de niscaiva unelte pentru pledoaria finală
dacă discuţia ia o turnură neplăcută.
 CAPITOLUL TREISPREZECE

Momente hotărâtoare

O milă de plajă pustie separă Golful Risipitorului de ruinele santinelei sale de

piatră distruse: Castana Voressa, Fortul Glorios.
Ridicat pentru a domina partea de nord a golfului care servea Fortul Glorios –
înainte ca un ghinion al Insulelor Vântului-fantomă să atragă după sine
schimbarea, pe măsură, a numelui oraşului –, în prezent, fortul nu ar mai fi putut
respinge nici măcar un atac verbal, ca să nu mai spunem de săbiile şi săgeţile
vreunei forţe ostile.
Dacă am spune că fusese construit ieftin, am face o nedreptate zgârciţilor
meşteri pietrari; în schimbul unor bani pentru băutură, a câtorva încărcături de
blocuri de granit verrari fuseseră deturnate către breasla constructorilor de
locuinţe, de către funcţionari plictisiţi, aflaţi departe de casă. Planuri măreţe de
ziduri şi turnuri deveniră planurile măreţe ale unui zid şi, în cele din urmă,
planuri modeste pentru un zid mai mic şi nişte barăci şi, ca să pună capac întregii
afaceri, garnizoana de soldaţi care trebuia să ocupe respectivele barăci pieri pe
drum, într-o furtună de sfârşit de vară.
Singura rămăşiţă a fortului care mai putea fi folosită era un pavilion de piatră
de formă circulară, aflat la aproximativ cincizeci de yarzi de ţărm şi legat de
ruinele principale printr-un dig lat de piatră. Acesta fusese prevăzut ca platformă
pentru catapulte, însă nici una nu ajunsese aici vreodată. În ziua de azi, când
căpitanii piraţilor din Golful Risipitorului convoacă un consiliu pentru a-şi
discuta afacerile, el se ţine întotdeauna în acest pavilion şi întotdeauna după
lăsarea serii.
Aici, căpitanii îşi fac afacerile în secret, stând în picioare pe lespezile unui
imperiu ce nu a mai apucat să existe vreodată, culmea ambiţiilor zădărnicite ale
unui oraş-stat care, cu toate acestea, le dejucase propriile ambiţii, cu şapte ani în
urmă.

Începu precum toate întâlnirile de acest fel de care-şi putea aminti Zamira;
sub cerul roşu-purpuriu al apusului, cu felinare aşezate pe pietrele bătrâne, cu
aerul umed dens precum răsuflarea unui animal şi plin de puzderie de insecte
înţepătoare.
Când era convocat consiliul căpitanilor, nu era nici băutură, nici mâncare şi
nu se stătea jos. Statul jos nu făcea decât să-i predispună pe oameni la a pierde
timpul. Lipsa de confort alunga sentimentalismul din cuvintele fiecăruia şi îi
zorea către miezul problemelor lor.
Spre surprinderea Zamirei, ea şi Ezri fură cele din urmă sosite. Zamira aruncă
o privire în jur la camarazii ei căpitani, dând din cap cordial în timp ce se uită pe
rând la toţi.
Mai întâi era Rodanov, înarmat de data asta, împreună cu secundul său,
Ydrena Koros, o blondă îngrijită, cu doar puţin mai înaltă decât Ezri. Aceasta
avea siguranţa unui duelist profesionist şi era renumită pentru felul în care
mânuia lama lată a iataganului Jereshti.
Lângă ei se afla Pierro Strozzi, un tip chel şi cumsecade, mergând pe cincizeci
de ani, care era asistat de locotenentul său, supranumit Jack Ia-Urechi, datorită
suvenirelor pe care îi plăcea să le ia de pe capetele duşmanilor săi răpuşi. Se
spunea că le argăsea şi le cosea cu grijă în salbe, pe care le ţinea ferecate în
cabina sa.
Rance era acolo, cu Valterro lângă umărul ei, ca de obicei. Partea dreaptă a
fălcii lui Rance avea nişte nuanţe de negru şi verde dătătoare de fiori, însă se
ţinea pe propriile picioare şi, cel puţin, avu politeţea să n-o privească duşmănos
pe Zamira, când crezu că aceasta se uita în direcţia ei.
Şi, nu în ultimul rând, era Jacquelaine Colvard, aşa-numita „Bătrână a
Vânturilor-Fantomă‖, încă elegantă pentru cei cincizeci şi ceva de ani ai ei, dacă
nu ţineai cont de părul cărunt şi de pielea bătrână, arsă de soare. Actuala ei
protejată şi, prin urmare, amantă era Maressa Vicente, ale cărei aptitudini de
luptător şi marinar nu erau încă foarte cunoscute. Tânăra femeie arăta, fără
îndoială, destul de pricepută.
Aşadar, până în momentul în care unul dintre ei pleca, erau efectiv izolaţi aici
de tot restul lumii. Oameni din echipajele lor, cam şase de pe fiecare vas, se foiau
neliniştiţi la capătul digului. Nimănui nu i se permitea să se plimbe pe dig până
ce nu terminau ei.
„Deci, gândi Zamira, cum să facem?‖
— Zamira, spuse Rodanov, tu eşti cea care a convocat consiliul. Să auzim ce
ai în minte.
Direct la acţiune, aşadar.
— Nu atât ce am în minte, cât ce avem cu toţi deasupra capetelor noastre,
Jaffrim. Am dovezi că arhontele Tal Verrar-ului ar putea avea din nou planuri
supărătoare în ceea ce ne priveşte.
— Din nou? Rodanov îşi încleştă mâinile uriaşe. Bonaire a fost cea care a
avut planuri supărătoare, Zamira; trebuia să ne aşteptăm că Stragos va face ceea
ce oricare dintre noi ar fi făcut în locul lui…
— Nu am uitat nici o singură zi acel război, Jaffrim. Zamira simţi ridicându-i-
se părul pe ceafă, în ciuda deciziei ei de a fi răbdătoare. Ştii prea bine că am
ajuns să-l consider o greşeală.
— Cauză Pierdută, pufni Rodanov. Mai degrabă O Idee A Naibii De Proastă.
Ar fi trebuit să o priveşti ca pe o nebunie la momentul respectiv!
— Ar fi trebuit să faci mai mult decât doar să vorbeşti, la momentul respectiv,
spuse Strozzi blajin. Ai vorbit şi ai şters-o, atunci când flota arhontelui a
întunecat orizontul.
— Nu m-am alăturat niciodată Armadei voastre blestemate, Pierro. M-am
oferit să încerc să distrag atenţia unora dintre vasele lui, şi asta am făcut. Fără
ajutorul meu, aţi fi pierdut mai repede poziţia faţă de vânt şi aţi fi fost înconjuraţi
dinspre nord. Chavon şi cu mine am fi fost singurii căpitani care mai erau acum
aici…
— Păstraţi distanţa! strigă Zamira. Am convocat consiliul şi mai am lucruri
de spus. Nu v-am adunat aici ca să punem sare pe răni vechi.
— Vorbeşte, spuse Strozzi.
— Acum o lună, un bric a părăsit Tal Verrarul. Căpitanul lui l-a furat din
Bazinul Navelor de Război.
Această veste stârni un acces general de mormăituri şi clătinări din cap.
Zamira zâmbi înainte de a continua:
— Pentru echipaj, el s-a furişat la Stânca Vântoasă şi a golit o celulă plină de
prizonieri. Intenţia lui şi a lor era să meargă spre sud şi să ni se alăture în Golful
Risipitorului. Să ridice steagul roşu.
— Cine poate fura o navă de-a arhontelui dintr-un port păzit? Rodanov vorbi
ca şi cum credea doar pe jumătate că acest lucru era posibil. Mi-ar plăcea să-l
cunosc.
— L-ai cunoscut, spuse Zamira. Numele lui e Orrin Ravelle.
Valterro, care stătuse tăcut până acum în spatele căpitanului Rance, izbucni,
împroşcând salivă:
— Nemernicul ăla mic…
— Linişte, spuse Zamira. Ţi-ai pierdut punga noaptea trecută, nu-i aşa?
Ravelle are mâna iute. Mâna iute, o minte ascuţită, un har pentru comandă şi
pricepere în mânuitul cuţitului. Şi-a câştigat un loc în echipajul meu omorând de
unul singur patru Mântuitori Jeremiţi.
Zamira se simţi uşor amuzată la ideea că îl lăuda pe Kosta folosind aceleaşi
jumătăţi de adevăr pe care el se chinuise să i le scoată din cap.
— Dar ai spus că avea propria corabie, spuse Rodanov.
— Da. Mesagerul Roşu, care a fost vândută Spărgătorului-de-vase, chiar în
această după-amiază. Pierro, ai văzut-o acum câteva zile, de la tine, de pe
Atingerea Fierbinte, nu?
— Într-adevăr.
— Eram şi eu pe acolo, văzându-mi de treburile mele, culegând inocentă prăzi
ici şi colo, pe Marea de Bronz, spuse Zamira, când am dat peste Mesagerul lui
Ravelle. Şi i-am dat planurile peste cap, ca să nu spun mai mult. I-am tot
descoperit hibe în poveste, până am scos de la el tot adevărul, mai mult sau mai
puţin.
— Ce poveste e şi asta?
Rance vorbea de parcă avea o grămadă de pietricele în gură, dar se făcu
înţeleasă.
— Gândeşte-te, Rance. Cine este Ravelle? Un om… un hoţ, asta-i clar.
Antrenat să facă o mulţime de lucruri neobişnuite. Dar poate un singur om să
scoată un bric din porturile închise ale Bazinului Navelor de Război? Poate un
singur om să pătrundă la Stânca Vântoasă, să doboare toate gărzile de acolo, să
elibereze o întreagă galerie plină de prizonieri şi să o şteargă cu ei, în bricul său,
furat în mod convenabil exact în aceeaşi noapte?
— Ăă, făcu Rance. Ei bine, poate că…
— Nu a făcut singur asta. Colvard vorbi pentru prima oară, calm, însă vocea
ei atrase ochii tuturor celor din pavilion. Probabil că Stragos l-a lăsat să scape.
— Exact, spuse Zamira. Stragos l-a lăsat să scape. Stragos i-a dat un echipaj
de prizonieri dornici să obţină orice fel de libertate. Stragos i-a dat o corabie. Şi a
făcut toate astea ştiind foarte bine că Ravelle va naviga spre sud. Că va veni să ni
se alăture.
— Voia să aibă un agent printre noi, spuse Strozzi, cu o tulburare care nu-l
caracteriza.
— Da. Mai mult decât atât. Zamira se uită lung la cercul de piraţi, asigurându-
se că le-a captat întreaga atenţie, înainte de a continua: El are un agent printre
noi. La bordul corabiei mele. Orrin Ravelle şi tovarăşul său Jerome Valora sunt,
în momentul acesta, în serviciul arhontelui.
Ezri întoarse repede capul, holbându-se la Zamira, cu gura căscată. Zamira o
strânse discret de braţ.
— Omoară-i, zise Colvard.
— Situaţia este mult mai complicată şi mai gravă, spuse Zamira.
— E gravă, într-adevăr, pentru cei doi de care spui. Cred că cel mai bine este
să transformi complicaţiile în cadavre.
 — Dacă aş fi descoperit eu însumi minciuna lor, lucrul ăsta era deja făcut,
însă Ravelle este cel care mi-a mărturisit aceste lucruri. El şi Valora sunt, după
cum susţine el, agenţi fără voie. Stragos le-a dat o otravă latentă, al cărui antidot,
se pare, îl deţine doar el. Într-o lună trebuie să se ducă înapoi să-şi ia doza.
— În cazul ăsta, moartea ar fi o favoare pentru ei, mormăi Rance. Ticălosul
ăla îi va ţine pe post de marionete, pentru totdeauna.
Rodanov îi făcu semn să coboare tonul.
— Care era misiunea lor, după spusele lui Ravelle? Să ne spioneze, presupun?
— Nu, Jaffrim. Zamira îşi duse mâinile la spate şi începu să se plimbe agale
prin centrul pavilionului. Stragos vrea să-i facem favoarea de-a ridica din nou
flamura roşie în apropierea Tal Verrar-ului.
— Asta n-are nici un sens, spuse Strozzi.
— Are, dacă ţii cont de problemele arhontelui, spuse Colvard.
— Cum aşa? făcură Rance şi Strozzi în acelaşi timp.
— Am auzit că lucrurile nu sunt tocmai roze între arhonte şi Priori, spuse
Colvard. Dacă ar apărea ceva care să bage spaima în bunii cetăţeni ai Tal Verrar-
ului, simpatia acestora pentru armată şi marină ar spori.
— Stragos are nevoie de un duşman din afara Tal Verrar-ului, spuse Zamira.
Are nevoie de el urgent şi trebuie să fie sigur că forţele sale se pot ocupa cu mult
zel de acesta. Îşi întinse larg braţele către camarazii ei căpitani şi către secunzii
acestora. Am putea la fel de bine să avem nişte ţinte pictate pe noi.
— Să provoace o bătălie cu noi, asta nu aduce nici un câştig, spuse Strozzi.
— Ai dreptate, pentru cei care-şi cântăresc câştigul în bani, însă pentru
Stragos, asta înseamnă totul. Cu misiunea lui Ravelle, şi-a pus în joc un vas, un
echipaj de prizonieri şi propria reputaţie. Nu crezi că este serios? S-a făcut de râs
permiţând unui „pirat‖ să evadeze din porturile sale păzite şi toate astea pentru
ca, mai târziu, să se poată răscumpăra, zdrobindu-ne pe noi. Zamira îşi lovi
pumnii. Asta era sarcina lui Ravelle: să ne convingă, să ne păcălească, să ne
mintă, să ne cumpere. Şi dacă noi nu puteam fi convinşi să-l ajutăm, plănuia să o
facă singur, folosind Mesagerul.
— Atunci e clar ce avem de făcut, spuse Rodanov. Nu-i dăm nimic lui
Stragos. Nu ne învârtim pe lângă laţul lui. Păstrăm cinci sute de mile distanţă
între noi şi Tal Verrar, cum am făcut de la război încoace. Dacă trebuie, facem pe
cuminţii câteva luni. Se întinse şi bătu energic burdihanul lui Strozzi. Trăim din
rezerve.
— Dacă facem şi asta, fie-mi cu iertare, căpitane, spuse Ydrena Koros. Aceste
dovezi ale tale, căpitane Drakasha – cuvântul celor doi îmi pare mai cusut cu aţă
albă decât…
— Nu-i doar cuvântul lor, spuse Zamira. Gândeşte-te, Koros! Aveau
Mesagerul Roşu. Echipajul acestuia, ai cărui supravieţuitori fac parte acum din
echipajul meu, chiar vin de la Stânca Vântoasă. Arhontele i-a trimis acolo, de
acord?
— Sunt de aceeaşi părere, spuse Colvard, şi, în acelaşi timp, sunt de acord cu
Jaffrim, că evitarea provocării este cel mai înţelept…
— Ar fi cel mai înţelept, o întrerupse Zamira, dacă Stragos făcea asta dintr-un
capriciu. Dar nu de asta o face, nu-i aşa? E bătălia vieţii lui. Însăşi poziţia lui e în
joc. Are nevoie de noi.
Ea străbătu din nou centrul pavilionului, amintindu-şi de „argumentele‖ pe
care le folosise de-a lungul anilor în pretinsul ei rol de magistrat al ritualurilor de
iniţiere. Era tot teatrul de acum mai convingător cu ceva? Spera pe toţi zeii că da.
— Dacă le facem vânt lui Ravelle şi Valora peste bord şi nu ţinem seama de
ce spun, zise ea, sau dacă ne ţinem departe de Tal Verrar, Stragos va încerca
altceva. O altă intrigă ca să ne atragă într-o luptă sau să-şi convingă oamenii că
noi am provocat una. Doar că, data viitoare, poate că zeii nu vor mai crede de
cuviinţă să lase să ne pice în mână uneltele planului său. Vom fi orbi.
— Sunt mai multe speculaţii aici, spuse Rodanov, decât tot ce-am auzit
vreodată la colegiu.
— Mesagerul Roşu şi prizonierii arată că Stragos a mers la noroc, spuse
Colvard. Faptul că a mers la noroc arată că nu poate acţiona deschis sau că nu are
încredere. Ştiind ceea ce ştim despre situaţia din Tal Verrar… aş spune că
pericolul este real. Dacă Stragos are nevoie de un inamic, noi suntem singurul
partener care îi convine la dansul ăsta. Ce altceva poate să facă? Să stârnească un
conflict cu Balinel? Camorr? Lashain? Karthain? Mi-e greu să cred.
— Ce ai vrea să facem, Zamira?
Rodanov îşi încrucişă braţele, încruntându-se.
— Avem mijloacele să-i întoarcem lovitura arhontelui.
— Nu ne putem bate cu flota verrari, spuse Rodanov. Nici nu putem lua cu
asalt blestematul ăla de oraş sau să invocăm fulgere din cer, sau să le cerem
zeilor să-l dea frumos la o parte pe Stragos, pentru noi. Aşa că pe ce căi îi putem
„întoarce lovitura‖? Să-i rănim sentimentele cu scrisori răutăcioase?
— Ravelle şi Valora trebuie să-i dea raportul direct lui, când îşi primesc
antidotul.
— Au acces la el, spuse Colvard. Un asasinat!
— Pentru care vor fi pedepsiţi, plătind cu viaţa, spuse gânditor Strozzi.
— Bravo lor, spuse Rodanov. Şi ce, voiai consimţământul nostru ca să-i duci
înapoi în Tal Verrar şi să le dai drumul? Ba bine că nu, lasă-i să plece. Le-aş
împrumuta bucuros o pereche de cuţite.
— Ar fi doar o mică problemă, din punctul de vedere al lui Ravelle şi Valora.
Aceea că ei ar prefera să obţină mai întâi un antidot permanent şi după aceea să-l
înlăture pe Stragos.
— Vai, spuse Rance, ce rar ni se îndeplinesc dorinţele în viaţă…
— Spune-le că avem un antidot, zise Colvard. Convinge-i că ne stă în putere
să-i scăpăm din situaţia în care sunt, apoi asmute-i asupra arhontelui… Dacă
supravieţuiesc sau nu asasinatului, asta nu mai contează.
Ezri deschise gura să protesteze şi Zamira o fixă cu cea mai fulgerătoare
privire din arsenalul ei îndelung exersat.
— Nemaipomenit de incorect, spuse Zamira, când fu sigură că Ezri se va
controla, dar foarte convenabil. În situaţia lor, ai crede aşa ceva?
— Începe să mi se învârtă căpăţâna, spuse Strozzi. Ce naiba vrei să faci,
Zamira?
— Vreau, spuse ea, pronunţând foarte atent fiecare cuvânt, ca nici unul din
voi să nu se îngrijoreze dacă voi găsi de cuviinţă să fac puţină gălăgie în imediata
apropiere a Tal Verrar-ului.
— Şi să atragi, în felul ăsta, pieirea noastră, răcni Rodanov. Vrei să vezi
Golful Risipitorului devastat, precum Montierre? Vrei să ne vezi împrăştiaţi prin
lume, cu rutele noastre comerciale nepăzite năpădite de vase de război verrari
furioase?
— Dacă fac ceva, spuse Zamira, discreţia va fi…
— Cu neputinţă, mârâi Rodanov. Asta va termina treaba pe care a început-o
Stragos când a zdrobit Armada Liberă. Asta va distruge modul nostru de viaţă!
— Sau ni-l va proteja. Zamira îşi puse mâinile în şolduri. Dacă Stragos e
decis să ne atace, ne va ataca, fie că intrăm sau nu în dansul lui. Am pe corabia
mea mijloacele, singurele noastre mijloace de a câştiga bătălia împotriva lui.
Dacă Stragos este înlăturat, arhonatul cade odată cu el, iar dacă Priori conduc Tal
Verrar-ul, putem jefui marea asta după bunul plac, până la sfârşitul zilelor
noastre.
— Şi de ce-ai vrea, spuse Strozzi, să te prefaci că urmezi planul arhontelui, fie
chiar şi cu… discreţie?
— Ravelle şi Valora nu sunt nişte sfinţi, spuse Zamira. N-au de gând să-şi
piardă viaţa în folosul nostru. Vor să trăiască, şi pentru asta au nevoie de timp.
Dacă Stragos crede că ei muncesc din greu pentru el, le va acorda aceste
săptămâni sau luni de care au nevoie ca să găsească o soluţie. Şi, între timp, îşi
va amâna probabil celelalte planuri.
— Sau s-ar putea ca aceste săptămâni şi luni să însemne suficient timp pentru
el ca să ridice întreg oraşul, spuse Rodanov.
— Crede-mă că voi fi atentă, spuse Zamira. În calitate de fraţi şi surori
căpitani, asta vă cer, în cele din urmă. Indiferent ce auziţi dinspre Tal Verrar,
aveţi încredere în judecata mea.
— O cerere importantă, spuse Colvard. Nu ceri ajutor nici unuia dintre noi?
— Nu pot să-mi imaginez ceva mai dăunător decât noi toţi apărând într-o
dimineaţă lângă Tal Verrar, ce ziceţi? Cam în zece minute, arhontele şi-ar obţine
războiul mult dorit. Aşa că lăsaţi sarcina asta în seama mea. E un risc doar pentru
corabia mea.
— E un risc pentru noi toţi, spuse Rodanov. Ne ceri să ne punem soarta
noastră şi a Golfului Risipitorului în mâinile tale. Fără nici o supraveghere.
— Cum altminteri a fost în aceşti ultimi şapte ani? Ea privi în jurul cercului,
pe rând, la fiecare căpitan. Fiecare dintre noi a fost întotdeauna la mâna
celorlalţi. Oricare dintre noi ar fi putut să facă o incursiune mult prea în nord, să
atace un vas pe care se afla verişorul vreunui rege, să omoare prea mulţi marinari
sau, pur şi simplu, să devină prea lacom pentru a mai putea fi ignorat. Tot timpul
am fost în pericol. Eu doar am politeţea ca de data asta să anunţ.
— Şi dacă nu reuşeşti? întrebă Rance.
— Dacă nu reuşesc, spuse Zamira, nu va trebui să-mi daţi nici o pedeapsă.
Voi fi deja moartă.
— Jurămintele noastre de neutralitate, spuse Colvard. Asta vrei, nu-i aşa?
Promisiunea că ne vom ţine săbiile în tecile lor, în timp ce tu arunci pe fereastra
de la pupa cea mai importantă regulă a… asociaţiei noastre.
— În locul altor variante mai bune, da, spuse Zamira. Exact asta cer.
— Şi dacă spunem nu? Rodanov vorbi calm. Dacă noi, patru împotriva unuia,
ne opunem?
— Atunci ajungem la o limită pe care toţi ne temem să o trecem, spuse
Zamira, susţinându-i privirea.
— Eu nu mă voi opune, spuse Rance. Voi jura să-mi iau mâna de pe tine,
Zamira. Dacă transpiri în folosul meu, cu atât mai bine. Şi dacă mori făcând asta,
nu te voi jeli.
— Şi eu îţi voi da cuvântul meu, spuse Colvard. Zamira are dreptate.
Siguranţa noastră colectivă depinde, în orice moment, de cel mai nebun dintre
noi. Dacă este vreo şansă să-l azvârli pe Maxilan de pe piedestalul lui, mă rog
pentru reuşita ta.
— Bineînţeles, Zamira Drakasha votează cu Zamira Drakasha, spuse Zamira,
întorcându-şi privirea către Rodanov şi Strozzi.
— Nu-mi place nimic din toate astea, spuse Strozzi. Dar, dacă lucrurile se
strică, nici o corabie de pe marea asta nu poate fugi mai repede decât Vulturul
Pescar. Zâmbi şi îşi pocni încheieturile degetelor. Ce naiba! Îţi fluturi fusta la
arhonte şi vezi dacă are chef de nebunii. Eu nu voi fi prin preajmă.
— Se pare, spuse Rodanov, când toţi ochii se întoarseră spre el, că am ocazia
să fiu… nesociabil. Oftă şi îşi frecă fruntea. Cred că nimic din toate astea nu e
înţelept, însă, dacă pot considera promisiunea ta că vei fi discretă la fel de
serioasă precum jurământul meu de neutralitate… prea bine. Du-te şi porneşte
planul ăsta nebunesc.
— Mulţumesc, spuse Zamira, simţind cum un val cald de uşurare o străbate
din cap până-n picioare. N-a fost mai simplu aşa decât să ne tăiem în bucăţi unul
pe altul?
— Asta trebuie să rămână între noi, spuse Colvard. Nu cer un jurământ; mă
aştept la el. Stragos ar mai putea avea şi alţi ochi şi urechi în Portul Risipitorului.
Dacă tot ce-am discutat aici ajunge la urechile oricui altcuiva decât cei de faţă,
timpul pe care l-am petrecut cu această întâlnire, ca să nu mai zic de misiunea
Zamirei vor fi o risipă totală.
— Corect, spuse Strozzi. Tăcere. Toţi zeii fie-ne martori.
— Toţi zeii fie-ne martori, repetară ceilalţi.
— Pleci imediat? întrebă Colvard.
— Echipajul meu are nevoie de o noapte pe ţărm. Nu le pot cere să plecăm
înapoi fără să le dau măcar asta. Îi voi trimite pe grupuri şi voi vinde cât pot de
repede restul prăzii. Părăsesc portul în două sau trei zile.
— Trei săptămâni până la Tal Verrar, spuse Rodanov.
— Exact, făcu Zamira. Altfel n-are nici un sens dacă flăcăii noştri pică morţi
pe drum. Intenţionez să mă grăbesc.
Se duse la Rodanov, îi puse o mână pe obrazul drept şi se ridică în vârful
picioarelor ca să-l sărute pe celălalt obraz.
— Jaffrim, te-am dezamăgit eu vreodată?
— Niciodată, de la război încoace, spuse Rodanov. Eh, la naiba! Şi asta-i
puţin spus. Nu mă pune la colţ în felul ăsta, Zamira! Numai… nu face vreo
prostie.
— Hei, spuse Colvard, cum pot avea şi eu puţină atenţie din asta?
— Mă simt generoasă, însă ţine-ţi mâinile acasă dacă vrei să le păstrezi
întregi. Zâmbi, o sărută pe Colvard pe mijlocul frunţii ei ridate şi o îmbrăţişă pe
bătrână. Cu mare grijă, întrucât se căzniră ceva până ce făcură loc pentru toate
săbiile şi pumnalele pe care cele două le purtau.
„Tot timpul la fel, gândi Zamira. Tot timpul la fel, în viaţa asta.‖

Utgar era cel care aştepta să dea o mână de ajutor la intrare, când Zamira şi
Ezri se întoarseră la bordul Orhideei Otrăvitoare. Era jumătate de ceas trecut de
zece seara.
— Bine-ai revenit, căpitane! Cum îţi e?
— Mi-am petrecut ziua tocmindu-mă cu Spărgătorul-de-vase şi cu consiliul
căpitanilor, bombăni Zamira. Vreau să-mi văd copiii şi am nevoie de ceva de
băut. Ezri…
— Da?
— Tu, Ravelle, Valora. În cabina mea, imediat.
Ajunsă în cabina ei, Zamira îşi aruncă în hamac, la întâmplare, haina, săbiile,
vesta de Sticlă-străveche şi pălăria. Cu un suspin adânc, se aşeză în fotoliul ei
favorit, primindu-i pe Paolo şi pe Cosetta în poala ei. Se pierdu în aroma
familiară a buclelor lor negre şi le studie cu o deplină mulţumire degeţelele, pe
care le ţinea în mâinile ei aspre. Ale Cosettei, încă atât de mititele şi nesigure…
ale lui Paolo – devenind, tot mai lungi şi mai îndemânatice, de la o săptămână la
alta. Pe zei, creşteau prea repede, prea repede.
Sporovăiala lor obişnuită o calmă complet; aparent, Paolo îşi petrecuse după-
amiaza luptându-se cu monştrii care trăiau în cufărul ei, în timp ce Cosetta avea,
mai nou, planuri să devină regele celor Şapte Dovlecei. Pentru o secundă, Zamira
se gândi dacă să-i explice diferenţa dintre un rege şi o regină şi consideră că nu
merita efortul; dacă o contrazicea pe Cos, asta ar fi dus doar la zile întregi de
discuţii interminabile.
— Să fiu rege! Cei Şapte Dovlecei! spuse fetiţa şi Zamira încuviinţă solemn.
— Să-ţi aminteşti de biata ta familie când ajungi în regatul tău, scumpo.
Uşa se deschise şi Ezri apăru cu Kosta şi Valora… sau De Ferra? La naiba cu
puzderia asta de nume false!
— Încuiaţi uşa, spuse Zamira. Paolo, adu-i lu’ mami patru pahare. Ezri, te poţi
ocupa de una dintre sticlele alea de Lashani Albastru? Se află chiar în spatele tău.
Paolo, intimidat de propria responsabilitate, aşeză patru cupe mici pe masa
lăcuită aflată pe cufere. Kosta şi De Ferra îşi găsiră un loc pe pernele de pe
podea, iar Ezri rezolvă rapid dopul cernit care astupa sticla.
O aromă de lămâi proaspete se răspândi în cabină şi Ezri umplu ochi fiecare
cupă cu un vin de culoarea adâncurilor oceanului.
— Uf, sunt în pană de discursuri, spuse Zamira. Uneori, omul are pur şi
simplu nevoie de o băutură. Beţi.
Ţinând-o pe Cos cu braţul stâng, Zamira îşi dădu vinul pe gât dintr-o
înghiţitură, savurând aromele amestecate ale mirodeniilor şi citricelor, simţind
înţepăturile unui foc de gheaţă alunecându-i pe gât.
— Vreau, spuse Cosetta.
— Asta e băutura lu’ mami, Cos, şi nu ţi-ar plăcea gustul.
— Vreau!
 — Am spus… of, foarte bine. Nu te poţi teme de foc dacă nu ţi-ai fript vârful
degetelor.
Turnă doar un pic de vin albastru în cupa ei şi i-o înmână cu grijă lui Cos.
Fata o luă cu o expresie de maximă seriozitate, o duse la gură, apoi o lăsă să cadă
pe masă, cu un zdrăngănit.
— E ca şi pipi, ţipă ea, scuturând din cap.
— Există câteva dezavantaje când creşti copii printre marinari, spuse Zamira,
prinzând cupa înainte ca aceasta să cadă peste marginea mesei. Dar, pe de altă
parte, eu am, fără îndoială, cea mai mare contribuţie la vocabularul ei.
— Piiiiipi, zbieră Cosetta, hlizindu-se, foarte mulţumită de sine.
— Sst! făcu Zamira.
— Eu am un toast de făcut, spuse Kosta, zâmbind atotcunoscător şi ridicându-
şi paharul. Pentru o luminare deplină. Abia acum, după atâtea săptămâni, am
înţeles cine este adevăratul căpitan al acestei corăbii.
De Ferra chicoti şi îşi ciocni cupa de a lui. Ezri însă îşi lăsase vinul neatins în
faţa ei, pe masă, şi îşi privea fix mâinile. Zamira decise să termine repede; era
clar că Ezri avea nevoie să rămână singură cu Jerome.
— Uite cum stă treaba, Ravelle, spuse Zamira. Nu am ştiut că-ţi voi susţine
planul până în momentul în care m-am trezit făcând asta.
— Prin urmare, ne duci…
— Înapoi în Tal Verrar. Da. Îşi turnă încă o cupă de vin şi luă o înghiţitură
mai moderată. Am convins consiliul să nu se neliniştească dacă ajung încoace
zvonuri dinspre nord, privind pozna pe care suntem pe cale s-o facem.
— Îţi mulţumim, căpitane. Eu…
— Nu-mi mulţumi cu vorbe, Ravelle. Zamira sorbi din nou din vin şi aşeză
cupa jos. Mulţumeşte-mi respectându-ţi partea ta de înţelegere. Găseşte o cale de
a-l ucide pe Maxilan Stragos.
— Da.
— Să-ţi mai explic încă un lucru. Zamira o întoarse cu grijă pe Cosetta în
braţele ei, astfel încât fetiţa privea acum, peste masă, drept la Kosta. Fiecare
persoană aflată la bordul acestei corăbii îşi va risca viaţa pentru a vă da o şansă
cu planul acesta. Fiecare persoană.
— Eu… înţeleg.
— Dacă timpul trece şi nu putem găsi o soluţie pentru ce v-a făcut Stragos…
ei bine, accesul vostru la el nu poate dura o veşnicie. Voi face tot ce-mi stă în
putere să vă ajut, înainte de a se ajunge la asta, dar, dacă nu avem altă alegere,
dacă timpul expiră şi singurul fel în care-l puteţi da jos este să vă sacrificaţi… nu
mă aştept să vă revăd, mă înţelegeţi?
— Dacă se ajunge la asta, spuse Kosta, o să-l târăsc la judecata zeilor cu
mâinile goale. O să ne ducem împreună.
— Zeilor, spuse Cosetta. Mâinile goale!
— Pipi, strigă Kosta, înălţându-şi cupa către Cosetta, care aproape se sparse
de râs.
— Îţi mulţumesc, Ravelle, acum voi avea o fată care va sta trează toată
noaptea, repetând cuvântul acela…
— Iartă-mă, căpitane. Deci, când plecăm?
— Jumătate din echipaj va merge pe uscat în noaptea asta, cealaltă jumătate –
mâine. În ziua următoare, îi îmbarcăm pe cei care vor să rămână cu noi. Să
sperăm că mâine scăpăm de pradă. Deci… două zile. Două şi jumătate, poate.
După care vom vedea cum zboară Orhideea.
— Mulţumesc, căpitane.
— Asta-i tot, spuse Zamira. E târziu, copiii mei sunt încă treji, iar eu vreau să
cer dreptul de a sforăi cât de tare poftesc, din clipa în care ieşiţi din cabina mea.
Kosta fu primul care pricepu aluzia, golindu-şi paharul şi sărind în picioare.
De Ferra îl urmă şi era gata să iasă când Ezri vorbi cu o voce calmă:
— Jerome. Te pot vedea în cabina mea? Doar pentru câteva minute?
— Câteva minute? rânji Jerome. Ţţ, Ezri, când ai devenit atât de pesimistă?
— Imediat, spuse ea, ştergându-i zâmbetul de pe faţă.
Amărât, el o ajută să se ridice.
Un moment mai târziu, uşa cabinei se închise, lăsând-o pe Zamira singură cu
familia ei, într-unul dintre acele răgazuri liniştite care erau atât de ale naibii de
rare. În fiecare noapte, pentru câteva scurte momente, ea îşi putea imagina că
vasul ei nu călătorea nici înspre, nici dinspre un pericol şi se putea închipui mai
degrabă mamă decât căpitan, având doar grijile obişnuite ale copiilor ei…
— Mami, spuse Paolo pe nepusă masă, vreau să învăţ cum să mă lupt cu
sabia.
Zamira nu se putu abţine; se holbă la el câteva secunde, apoi se prăpădi de râs.
Griji obişnuite? Pe zei, cum ar fi putut vreun copil născut pentru această viaţă să
fie, în vreun fel, obişnuit?
— Sabia! ţipă Cosetta, potenţial viitor rege al celor Şapte Dovlecei. Sabia!
Sabia!

— Ezri, eu…
Văzu palma venind, însă nu-i trecu nici o clipă prin minte să încerce să
oprească lovitura. Ea îşi folosise toată forţa, ceea ce spunea ceva, şi lacrimile îi
înceţoşară vederea lui Jean.
— De ce nu mi-ai spus?
— Să-ţi spun…
Acum ea plângea cu hohote, dar următorul ei pumn ateriză pe braţul lui drept
cu aceeaşi forţă.
— Au, spuse el. Ce? Ce?
— De ce nu mi-ai spus?
Fu aproape un ţipăt; el îşi întinse mâinile pentru a-i prinde pumnii. O lovitură
de-a ei în coaste sau în plexul solar, şi ar fi simţit-o ore întregi.
— Ezri, te rog! Ce să-ţi spun?
Îngenunche pe podeaua îngustă a cabinei ei, sărutându-i vârfurile degetelor, în
timp ce ea încerca să-şi tragă mâinile înapoi. În cele din urmă, el îi dădu drumul
şi îngenunche în faţa ei, cu braţele lăsate.
— Ezri, dacă simţi nevoia să mă loveşti, atunci loveşte-mă, pe toţi zeii! Dacă
de asta ai nevoie, n-o să mă lupt cu tine, nici o secundă. Niciodată. Doar…
spune-mi ce vrei.
Ea îşi strânse pumnii şi Jean se pregăti pentru altă lovitură, însă ea se lăsă în
genunchi şi îşi împleti braţele în jurul gâtului lui. Îi simţea lacrimile fierbinţi pe
obrajii lui.
— Cum ai putut să nu-mi spui? şopti ea.
— Orice vrei să ştii, îţi voi spune imediat, doar…
— Otrava, Jean.
— Ah, gemu el, prăbuşindu-se într-o parte, de-a lungul peretelui din spate al
cabinei. Ea alunecă odată cu el. Ah, la naiba.
— Ticălos egoist, cum ai putut să nu…
— Drakasha a spus în faţa consiliului căpitanilor povestea noastră, spuse Jean
împietrit. Ai fost acolo şi-ai auzit.
— De la ea, nu de la tine! Cum ai putut să-mi faci asta?
— Ezri, te rog, este…
— Eşti singurul lucru, şopti ea prin strânsoarea de fier a îmbrăţişării ei,
singurul lucru care este al meu, de pe tot oceanul ăsta afurisit, Jean Tannen. Nu
am corabia asta. La naiba, nu am cabina asta. Nu am nici o nenorocită de
comoară îngropată. Nu am familie, nici titlu, nu le mai am. Şi apoi, în sfârşit,
primesc şi eu ceva în schimb…
— Şi se dovedeşte că am… un defect important.
— Putem face ceva, spuse ea. Putem găsi pe cineva. Vraci, alchimişti…
— Am încercat, Ezri. Alchimişti şi specialişti în otrăvuri. Avem nevoie de
antidotul lui Stragos sau, efectiv, de un eşantion din otrava lui, cu ajutorul căruia
să creăm un antidot.
 — Şi nu meritam să ştiu? Ce s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi…
— … Căzut mort aici, într-o noapte? Ezri, ce s-ar fi întâmplat dacă un
Mântuitor şi-ar fi trecut sabia prin ţeasta mea sau dacă echipajul pur şi simplu m-
ar fi omorât în ziua în care ne-am întâlnit?
— Nu e stilul tău, spuse ea. Nu aşa moare un om ca tine. Ştiu, pur şi simplu
ştiu…
— Ezri, mi-ai văzut fiecare dintre cicatrice. Ştii că nu sunt…
— Acum este altceva, spuse ea. E ceva cu care nu poţi doar să te lupţi.
— Ezri, mă lupt cu asta. M-am luptat în fiecare zi, de când arhontele a băgat
porcăria aia în mine. Leocanto şi cu mine numărăm zilele, înţelegi? În primele
câteva săptămâni, stăteam treaz noaptea şi eram sigur că pot să o simt lucrând în
mine. I se puse un nod în gât şi îşi simţi propriile lacrimi şiroindu-i pe faţă. Uite
ce e, când sunt aici, chestia aia nu mai există, pricepi? Când sunt cu tine, nu o pot
simţi. Nu-mi pasă de ea. E ca o… e ca o altă lume. Cum aş fi putut să-ţi spun?
Cum aş fi putut să distrug asta?
— L-aş ucide, şopti ea. Pe Stragos. Pe zei, dacă ar fi fost aici în clipa asta, i-aş
fi tăiat afurisita de beregată…
— Ţi-aş fi dat o mână de ajutor. Crede-mă…
Ea îşi desfăcu braţele din jurul gâtului lui şi rămaseră amândoi îngenuncheaţi
în semiîntuneric, privindu-se unul pe celălalt.
— Te iubesc, Jean, şopti ea, în cele din urmă.
— Te iubesc, Ezri. Faptul că o spusese parcă îi luase brusc o greutate de pe
inimă; se simţea de parcă putea respira, în sfârşit, după o veşnicie petrecută sub
apă. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca tine.
— Nu te pot lăsa să mori, spuse ea.
— Nu e vorba de tine… Tu nu poţi să…
— Pot face ce am chef, spuse ea. Te pot duce în Tal Verrar. Pot să mai fac
rost de nişte timp, ca să obţii ce ai nevoie de la Stragos. Pot să te ajut să-i dai un
şut în fund.
— Ezri, spuse Jean, Drakasha are dreptate. Dacă nu pot obţine ce am nevoie
de la el… să-l doborâm pe Stragos este mult mai important…
— Nu spune asta.
— O voi face, spuse el. Pur şi simplu e logic. Pe zei, nu vreau asta, dar, dacă
nu voi avea de ales, renunţ la viaţa mea pentru a lui.
— La naiba cu tine! şopti ea şi, mai repede decât putu el reacţiona, sări în
picioare, îl apucă de partea din faţă a tunicii şi îl izbi de peretele interior al
tribordului. Nu vei face asta! Nu dacă îl batem, Jean Tannen. Nu dacă învingem.
— Dar dacă nu am de ales…
— Faci o nouă alegere, nemernic ce eşti! Îl ţintui de perete cu un sărut ce era
pură alchimie, iar mâinile lui îşi croiră drum prin tunica ei, către pantalonii ei,
desprinzându-i centura cu arme, mângâind cât putu de tandru zonele pe care
aceasta nu le acoperea.
Ea luă centura din mâinile lui şi o aruncă într-unul din pereţii de pânză
întărită, unde aceasta se izbi cu un zornăit zgomotos, alunecând pe podea.
— Dacă nu este nici o cale, fă în aşa fel încât să fie una, Jean Tannen. Rataţii
nu şi-o trag în această cabină.
El o ridică, aşezând-o pe braţele sale încrucişate, şi o răsuci în aşa fel încât
spatele ei se sprijini de perete, picioarele atârnându-i. Îi sărută sânii prin tunică,
zâmbind la reacţia ei. Se opri ca să-şi sprijine capul pe pieptul ei; îi simţea
trepidaţiile inimii sub obrazul stâng.
— Ţi-aş fi spus, şopti el. Într-un fel sau altul.
— Într-un fel sau altul, nu zău. „Bărbatul, spuse ea, în ce şoarece-l preface o
discuţie‖…
— Ah, nu-i destul că trebuie să suport asta din partea ta, acum mă mai
pedepseşte şi Lucarno…
— Jean, îl întrerupse ea, strângându-i capul la pieptul ei, cu o îmbrăţişare.
Rămâi cu mine.
— Ce?
— E un trai plăcut, şopti ea. Ţi se potriveşte. Ni se potriveşte. După ce
terminăm cu Stragos… rămâi cu mine.
— Îmi place aici, spuse Jean. Uneori, mă gândesc că aş putea rămâne pentru
totdeauna. Dar mai sunt… alte locuri pe care ţi le-aş putea arăta. Alte lucruri pe
care le-am putea face.
— Nu sunt sigură că m-aş adapta prea bine la viaţa pe uscat…
— Uscatul are şi el piraţii lui, ca şi marea, murmură el printre săruturi. Eu
sunt unul dintre ei. Ai putea…
— Să lăsăm asta. Nu trebuie să hotărâm nimic acum. Doar… gândeşte-te la ce
am spus. Nu te-am adus aici ca să negociem.
— Dar de ce m-ai adus aici?
— Ca să facem zgomot, şopti ea, începând să-i scoată tunica. Mult zgomot.

Chiar înaintea schimbului de noapte al carturilor, Gwillem năvăli din noul său
sediu în coridorul strâmt dintre cele patru cabine mici ale corabiei. Furios, având
pe el doar nădragii şi o jiletcă aruncată la repezeală, el se duse la uşa fostului său
compartiment. În urechi avea îndesate zdrenţe de bumbac. Bubui de câteva ori în
uşă. Când văzu că nu primeşte nici un răspuns, bătu din nou şi răcni: „Treganne,
nemernico, am să ţi-o plătesc!‖

— Pregătirile sunt aproape pe sfârşite, deci?

Cei doi bărbaţi se întâlniră în ruinele rămase fără acoperiş ale unei case de
piatră, în sudul oraşului propriu-zis, atât de aproape de marginea sinistrei jungle,
încât nici măcar beţivii şi drogaţii nu s-ar fi furişat să-şi caute adăpost aici. Era
aproape miezul nopţii şi cădea o ploaie deasă, caldă ca scuipatul.
— Ne-am vândut toate nimicurile, chiar în după-amiaza asta. S-au dat pe apă
şi bere, într-o veselie. Mâncare avem deja, mai mult decât suficient. Odată ce i-
am adunat pe toţi cei care vor să vină mâine, sunt sigur că plecăm.
Jaffrim Rodanov încuviinţă din cap şi, pentru a suta oară, îşi aruncă privirea
peste casa dărăpănată şi peste umbrele acesteia. Oricine ar fi fost destul de
aproape pentru a auzi ceva prin zgomotul ploii ar fi trebui să fie suficient de
aproape şi ca să fie reperat, socoti el.
— Drakasha a spus nişte lucruri… îngrijorătoare, când a convocat consiliul.
Ce v-a zis despre planurile ei după ce se întoarce pe mare?
— Nimic, spuse celălalt bărbat. Ciudat. De obicei, ne lasă o săptămână
întreagă, să ne crăpăm ţestele şi să ne golim pungile. O zoreşte ceva, dar ce… e
un mister pentru toată lumea.
— Bineînţeles, spuse Rodanov. Nu v-ar spune nimic până ce nu veţi fi pornit
la drum. Dar nu a zis nimic de arhonte? Despre Tal Verrar?
— Nu. Aşadar, ce crezi că…
— Ştiu exact ce face ea. Doar că nu sunt întru totul convins că e înţelept.
Rodanov oftă. Ar putea să-i bage în rahat pe toţi cei din Vânturile-Fantomă.
— Deci acum tu…
— Da. Rodanov îi înmână o pungă, scuturând-o, în aşa fel încât se putură auzi
monedele dinăuntru. Exact cum am discutat. Ţine ochii căscaţi. Reţine ce vezi.
Voi vrea să aud ce s-a întâmplat, după aceea.
— Şi cealaltă chestie?
— O am aici, spuse Rodanov, ridicând o tolbă de muşama, cu ceva greu
înăuntru. Eşti sigur că ai un loc unde chestia asta nu poate fi găsită…
— Cufărul meu. Privilegiul rangului, nu? Are un fund fals.
— Perfect.
Rodanov îi dădu tolba.
— Şi trebuie să… folosesc chestia asta…
 — Încă o dată, aşa cum am discutat. Odată ce treaba e făcută, te aşteaptă încă
de trei ori cât ţi-am plătit acum.
— Vreau mai mult decât atât, spuse bărbatul. Vreau un loc la bordul
Suveranului.
— Bineînţeles. Rodanov îşi întinse mâna şi celălalt o apucă. Şi le scuturară
după tradiţia Vadrană, strângându-şi unul altuia antebraţul. Ştii că întotdeauna
pot folosi un om bun.
— Îl foloseşti chiar acum, ei? Doar vreau să fiu sigur că o să am un loc pe
care să-l numesc „casă‖, când toate astea se vor fi terminat. Într-un fel sau altul.
Rânjetul lui Utgar se contură vag în umbră, ca o semilună albă.

Către nord-nord-est, pe Marea de Bronz, cu vântul umed din miazăzi suflând

în sfertul de la tribord, Orhideea Otrăvită sălta peste valuri asemenea unei iepe
de curse căreia i se dăduse frâu liber, în sfârşit. Era cea de-a treia zi a lui Aurim.
După o zi pierdută navigând cu greu prin canalul întortocheat şi strangulat de
stânci numit Poarta Neguţătorului, mai petrecură încă două zile evitând recifele
şi insulele, până ce ultimul dom încununat de junglă şi ultimul fuior de fum
vulcanic din Vânturile-Fantomă se scufundară la orizont.
— Asta-i treaba, spuse Drakasha, adresându-se grupului pe care-l adunase pe
puntea de la pupa. Delmastro, Treganne, Gwillem, Utgar, Nasreen, Oscarl şi toţi
meşterii – dulgheri, croitori şi aşa mai departe.
Mumchance asculta de la locul său din spatele timonei, iar Locke asculta
aşezat pe scările dunetei, împreună cu Jean şi şase dintre marinarii care ieşiseră
din cart. Deşi nu fuseseră chiar invitaţi să asculte micul discurs al căpitanului,
nici nu fuseseră descurajaţi să o facă. Nu avea nici un rost, de vreme ce noutăţile
vor circula de-a lungul corabiei mai iute ca focul.
— Ne îndreptăm spre Tal Verrar, spuse Drakasha. Le vom îngădui noilor
noştri prieteni Ravelle şi Valora să facă niscaiva treburi murdare pe uscat.
— Recompensă, spuse Mumchance.
— Are dreptate, spuse Gwillem. Să-mi fie cu iertare, Căpitane, dar dacă ne
oprim în apropierea Tal Verrar-ului…
— Dacă Orhideea Otrăvită aruncă ancora, da, valorez o groază de bani. Dar
dacă facem drăguţei mele de corăbii nişte ajustări, pe ici, pe colo, dacă schimbăm
puţin aranjamentul pânzelor, schimbăm felinarele de la pupa cu ceva mai modest
şi pictăm cu litere ale naibii de mari un nume fals la pupa…
— Cum o s-o numim, Căpitane? întrebă tâmplarul.
 — Îmi place Himera.
— Sună obraznic, spuse Treganne. Dar care e câştigul nostru, al celorlalţi, în
această „treabă murdară‖, Drakasha?
— Nimic despre care să merite să discut înainte ca lucrul să fie terminat,
spuse Drakasha. Dar câştigul va fi consistent, pentru noi toţi. Aţi putea zice că
mergem cu binecuvântarea întregului consiliu al căpitanilor.
— Atunci de ce nu sunt şi ei aici să ne dea o mână de ajutor? întrebă Nasreen.
— Pentru că este doar un singur căpitan care-i cel mai bun în ceea ce face.
Drakasha făcu o reverenţă exagerată. Şi acum, înapoi la treburi sau la
trândăveală, care cum eraţi. Împrăştiaţi vorba la toată lumea.
Câteva minute mai târziu, Locke lenevea lângă copastia babordului, singur cu
gândurile sale, când Jean luă loc lângă el. Marea şi cerul deopotrivă deveneau de
bronz în jurul soarelui ce apunea şi, după atmosfera umedă a Vânturilor-
Fantomă, aerul oceanului, deşi cald, era răcoritor.
— Nu simţi nimic ciudat? întrebă Jean.
— Ce, despre… ah, te referi la otravă. Nu. Nu pot spune că mă simt mai bine
sau mai rău decât mă simt de ceva timp. Ah, dar sigur voi încerca să-ţi transmit
un mesaj dacă voi începe să vomit tritoni sau mai ştiu eu ce. Presupunând că poţi
să auzi când bate cineva la uşa cabinei…
— Oh, pe zei. Nu începe şi tu. Ezri aproape l-a azvârlit pe Gwillem peste
parapet…
— Păi, hai să fim cinstiţi, oamenii observă genul de tărăboi care însoţeşte, în
general, atacarea unui vas…
— Iar acum, tu eşti pe cale să ai un accident neaşteptat…
— … De către Mântuitori Jeremiţi călare pe armăsari de cavalerie. Unde
găseşti atâta energie?
— Ea face ca totul să fie uşor, spuse Jean.
— Oho.
— Mi-a cerut să rămân, spuse Jean, privindu-şi mâinile.
— Pe corabie? După ce se termină toate astea? Şi presupunând că mai rămâne
ceva din noi?
Jean încuviinţă.
— Şi, cerându-mi mie, sunt sigur că s-a referit şi la tine…
— Ah, sigur că da, făcu Locke, fără să-şi ascundă complet un ton de sarcasm
meditativ. Şi tu ce-ai spus?
— I-am cerut… m-am gândit că poate ar putea veni cu noi.
— O iubeşti. Locke dădu din cap pentru sine, înainte ca Jean să poată
răspunde. Nu e vorba că doar baţi pasul pe loc cât stăm pe-aici. Tu chiar ai căzut
în groapă, aşa-i?
 — Da, murmură Jean.
— E plăcută, spuse Locke. E isteaţă şi pasională. Are o înclinaţie naturală de a
le lua oamenilor lucrurile din vârful sabiei, ceea ce este o calitate pe lista mea. Şi
măcar în ea poţi avea încredere că-ţi asigură spatele într-o luptă…
— Întotdeauna am avut încredere în tine…
— Că sunt în spatele tău în luptă, sigur. Dar în ea poţi avea încredere că nu va
stânjeni pe toată lumea înainte ca lucrurile să ia sfârşit. Voi doi aţi obţinut
victoria pe Pescarul Rege, nu eu. Şi am văzut cum a fost bătută – majoritatea
oamenilor şi-ar fi luat hamacul în braţe câteva zile, după o treabă ca asta. Ea este
mult prea a naibii de încăpăţânată ca să se oprească. Voi doi faceţi o pereche
bună.
— Faci să sune de parcă ar fi ea sau tu…
— Bineînţeles că nu trebuie să fie aşa. Dar lucrurile se vor schimba…
— Se vor schimba, da. Şi îmbunătăţi. Asta nu trebuie să însemne sfârşitul a
ceva.
— Să o luăm cu noi? Trei împotriva întregii lumi? Să începem din nou totul,
să reconstruim o bandă? Nu am mai purtat discuţia asta şi înainte?
— Da, şi…
— În momentul ăla, eu imitam la perfecţie un tâmpit beat. Ştiu. Locke îşi puse
mâna stângă peste dreapta lui Jean. Ai dreptate. Lucrurile se pot schimba şi
îmbunătăţi. Am văzut întâmplându-se asta altor oameni; poate, de data asta, ni se
poate întâmpla şi nouă. De îndată ce terminăm farsa de la Turnul Păcatului, vom
fi mai bogaţi ca naiba şi deloc bine-veniţi în înalta societate din Tal Verrar. Ea
poate veni cu noi… sau tu poţi rămâne cu ea…
— Nu ştiu încă, spuse Jean. Nici unul din noi nu ştie. Am hotărât să ignorăm
problema pe durata călătoriei.
— Excelentă idee.
— Însă vreau…
— Ascultă. Când va veni vremea, fă alegerea de care ai nevoie şi nu te gândi
la mine, ai înţeles? E o partidă bună. Poate că tu ai putea nimeri mai bine…
Locke rânji, pentru a-i da de înţeles lui Jean că nu era neapărată nevoie să-i
zboare creierii.
— … Dar ştiu că ea nu ar putea. Niciodată. Spunând aceasta, el îi strânse
mâna lui Jean. Sunt bucuros pentru tine. Ai reuşit să te alegi cu ceva din toată
nebunia asta fără ieşire în care ne-a împins Stragos. Ţine-o bine.
Părea că nu mai este nimic altceva de spus, aşa că stătură ascultând ţipetele
pescăruşilor care se mişcau în cercuri şi privind soarele adâncindu-se în orizontul
îndepărtat, sângerându-şi văpăile în mare… La un moment dat, paşi grei răsunară
pe treptele dunetei, în spatele lor.
 — Băieţii mei, spuse Drakasha, apărând în spate şi punându-şi braţele pe
umerii lor, exact cei doi cu care voiam să vorbesc. Vă scutesc de sarcinile
cartului de amiază, pe care le aveaţi cu ceilalţi Roşii.
— Ammm… asta e generos, făcu Locke.
— Nu, nu e. Din momentul ăsta, după-amiezile sunteţi detaşaţi la dispoziţia
tâmplarului. Întrucât ne strecurăm în Tal Verrar pentru binele vostru, vă las în
sarcină majoritatea modificărilor care se vor aduce Orhideei. Pictat, cioplit,
instalat… Voi doi o să fiţi destul de ocupaţi.
— Uau, făcu Locke, pare un mod absolut magnific de a petrece călătoria.
Nu fu aşa.

— Pământ! strigă, la începutul serii, pândarul de la trinchet. Pământ şi foc, un

cart la prora tribordului!
— Foc? Locke îşi ridică privirea din mâna pe care o avea la jocul de cărţi ce
se dezlănţuise sub castelul vasului. „La naiba!‖ Îşi azvârli cărţile pe punte,
pierzând astfel miza de şapte solari a rundei – aproape plata pe un an a unui
muncitor Verrari cinstit; mize obişnuite la jocurile care se ţineau după ce
fiecăruia i se dădea partea lui de câştig. O groază de bani se vânturau pe corabie
de când părăsiseră în mare grabă Golful Risipitorului. Ieşi de sub castel, aproape
izbindu-se de Delmastro.
— Locotenente, este Tal Verrar-ul?
— Trebuie să fie.
— Şi focul? E sigur?
Foc în oraş putea însemna vreun dezastru sau putea fi război civil. Haos.
Stragos putea fi deja mort sau asediat, sau chiar victorios – şi, prin urmare, nu ar
mai fi avut nevoie de Locke sau Jean.
— Suntem în 21, Ravelle.
— Ştiu ce afurisită de zi este; eu doar… oh. Oh!
21 ale lui Aurim; Serbarea lui Iono, marele carnaval al Stăpânului Apelor
Lacome. Locke oftă uşurat. Aflat departe de ritmul obişnuit al oraşului, uitase cu
totul de sărbătoare. La Serbarea lui Iono, pentru a-i mulţumi pentru influenţa pe
care acesta o avea în soarta oraşului, Verrarii ardeau, în mod ceremonial, corăbii
vechi, în vreme ce mii de beţivi făceau un talmeş-balmeş pe străzi şi canale.
Locke o văzuse o singură dată, de la balcoanele Turnului Păcatului, însă atunci
fusese ocupat până peste cap. La naiba, asta înseamnă că va fi mai uşor să se
strecoare în oraş; se vor întâmpla mii de lucruri care vor ţine gărzile ocupate.
 — Toată lumea, se auzi o chemare de la pupa. Toată lumea pe puntea
superioară! Căpitanul vrea să vă vorbească!
Locke zâmbi. Când se dădea apelul în timpul unui joc de cărţi, jocul era oprit
şi toţi cei care mizaseră îşi luau banii înapoi. Cei şapte solari ai săi se vor
întoarce acasă în curând.
Marinarii Orhideei se adunară zgomotos pe puntea superioară şi, după câteva
minute, fură reduşi la tăcere de către Drakasha. Căpitanul trase un butoi gol
lângă catargul principal, iar locotenentul Delmastro sări pe acesta, purtând o
manta respectabilă din rezerva de haine bune a corabiei.
— Pentru restul nopţii, strigă ea, noi suntem Himera şi nu am auzit niciodată
de Orhideea Otrăvitoare. Eu sunt căpitanul! Voi fi pe puntea de la pupa, dacă
are nevoie cineva de ceva, iar Drakasha va fi în cabina ei, cu excepţia cazului în
care se duce totul naibii.
— Dacă ne salută o altă corabie, eu voi fi cea care răspunde. Voi, restul, vă
faceţi că nu vorbiţi Therină. Treaba noastră este să-i ducem la ţărm pe doi dintre
noii noştri prieteni, pentru o treabă care va fi importantă pentru noi toţi. Ravelle,
Valora… vă vom trimite chiar în barca pe care aţi donat-o cauzei noastre, cu
săptămâni în urmă. Făcu o pauză, pentru a lăsa să se stingă sporovăiala stârnită
brusc. Vom arunca ancora în următoarele două ore. Dacă nu sunteţi înapoi până
la răsărit, corabia va pleca şi nu ne vom mai apropia niciodată la mai mult de
cinci sute de mile de oraş.
— Am priceput, făcu Locke.
— Odată aruncată ancora, continuă Delmastro, vreau carturi duble sus.
Instalaţi plasele-brici pe ambele borduri, gata să fie ridicate rapid, însă lăsaţi-le
pe jos. Aşezaţi căngile lângă borduri, sprijinite de parapet, şi să aveţi paloşe
pregătite la ambele catarge. Dacă o barcă de vameşi sau orice altceva ce poartă
uniformă încearcă să ne facă o vizită, îi invităm la bord şi-i reţinem peste noapte.
Orice altceva în plus ne deranjează, respingem, ridicăm pânzele şi fugim ca
nebunii.
Un murmur general de aprobare se făcu auzit la această idee.
— Asta e. Ne apropiem de Tal Verrar. Mumchance, du-ne cam la o milă de
Galeriile de Smarald. Şi înalţă un drapel gri Ashmiri la bordul fals.
Ashmerul, deşi nu avea o flotă comercială sau militară proprie, făcea afaceri
bune practicând înregistrări de convenienţă pentru contrabandişti, vânători de
recompense şi neguţători care încercau să evite taxele. Cu acel drapel ridicat,
nimeni nu s-ar fi uitat atent la ei. Mai mult, nimeni nu s-ar fi apropiat doar de
dragul de a sta la bârfă cu compatrioţi aflaţi departe de casă. Locke aprobă. Şi
aruncând ancora în apele din sud-estul oraşului, aveau o poziţie bună faţă de
Castellana, astfel încât puteau trece pe la Stragos fără să se furişeze prea aproape
de porturile de agrement aglomerate sau de portul principal.
— Hei, voi doi, făcu Utgar, bătându-i pe spate pe Locke şi pe Jean, în ce
naiba vă băgaţi? Vreţi o gardă personală?
— Ravelle este singura gardă personală de care am nevoie, spuse Jean cu un
rânjet.
— Mi se pare corect, trebuie să recunosc. Dar în ce vă băgaţi nasul, hm? În
ceva periculos?
— Probabil că nu, spuse Locke. Uite ce-i, Drakasha o să vă depene toată
povestea, probabil mai repede decât crezi. În noaptea asta, hai să spunem că
facem nişte comisioane obişnuite.
— O salutăm pe mama mare, spuse Jean. Plătim datoriile pe care le-a făcut
unchiu’ la jocuri de noroc. Luăm trei pâini şi-un oboroc de ceapă din Piaţa de
Noapte.
— Bine, bine. Păstraţi-vă secretele. Noi, restul, o să rămânem aici să ne
plictisim, nu?
— Vezi să nu, făcu Locke. Corabia asta este plină de mici surprize, nu-i aşa?
— Cam aşa e, spuse Utgar, chicotind. Ei, cam aşa e. Păi, aveţi grijă. Zeii să vă
vegheze, pe voi şi toată chestia asta.
— Mulţumim.
Locke îşi scărpină barba, apoi pocni din degete.
— La naiba. Aproape uitasem ceva. Jerome, Utgar, mă întorc într-o clipită.
Alergă către pupa, ocolind echipele din cartul Albastru, de serviciu, şi pe
Roşii plictisiţi care dădeau o mână de ajutor la scosul armelor din magazii. Urcă
din două sărituri treptele dunetei, se lăsă să alunece pe balustrada scării
tambuchiului şi bătu tare în uşa cabinei Drakashei.
— E descuiat, strigă aceasta.
— Căpitane, spuse Locke, închizând uşa după el, trebuie să împrumut din nou
banii care erau în cufărul meu.
Drakasha era întinsă în hamacul ei, cu Paolo şi Cosetta, citindu-le dintr-o
carte mare ce aducea teribil de mult cu un Dicţionar practic al Marinarului
Înţelept.
— Tehnic vorbind, banii ăia au fost împărţiţi, spuse ea, dar îţi pot da
echivalentul lor, din vistieria vasului. Îi vrei pe toţi?
— Două sute cincizeci de solari ar trebui să fie de-ajuns. Ah… Ăăă, n-o să-i
aduc înapoi.
— Fascinant, făcu ea. Asta este o definiţie a „împrumutului‖ care nu prea mă
face să cobor din hamacul ăsta. Când ieşi…
— Căpitane, Stragos e doar o jumătate a afacerii din noaptea asta. Trebuie să-l
menţin şi pe Requin în toane bune. Dacă nu, el poate să strivească planul ăsta ca
pe o insectă. În plus, acum, că mă gândesc mai bine, dacă-i stârnesc niţel
imaginaţia, ar mai fi o chestie folositoare pe care aş putea-o stoarce de la el.
— Şi ai nevoie de mită.
— Între prieteni, le numim atenţii. Hai, Drakasha! Consider-o o investiţie
pentru ceea ce vrem să obţinem.
— Fie, de dragul liniştii şi păcii mele sufleteşti. O să-i ai când părăseşti
corabia.
— Eşti mult prea…
— Nu sunt nici pe departe prea bună. Dispari.

Fuseseră plecaţi timp de şapte săptămâni, ce păreau o viaţă.

În picioare, lângă parapetul babordului, privind din nou insulele şi turnurile
Tal Verrar-ului, Locke simţi neliniştea şi melancolia amestecându-se în el,
asemenea unor băuturi.
Norii, joşi şi întunecaţi deasupra oraşului, răsfrângeau lumina portocalie a
focului sărbătorii, ce ardea în dana principală.
— Eşti pregătit pentru asta? întrebă Jean.
— Pregătit şi transpirând abundent, spuse Locke.
Purtau podoabe de împrumut, pălării de pânză şi pelerine. Pelerinele erau prea
călduroase şi totuşi nu chiar rare pe străzile multor cartiere; asta însemna că
probabil purtătorul lor avea arme asupra sa şi că nu era de glumit cu el. Sperau că
surplusul de îmbrăcăminte îi va ajuta să se ferească de privirea accidentală a
vreunui personaj nedorit, care i-ar fi putut recunoaşte.
— Dăm drumul, strigă Oscarl, care conducea echipa ce punea la apă barca lor.
Cu un scârţâit de funii şi greement, mica ambarcaţiune se balansă în întuneric
şi căzu cu un pleoscăit în apa de dedesubt. Utgar lăsă jos mecanismul de
îmbarcare, apucându-se să desfacă totul şi să pregătească vâslele. Când Locke
păşi către trapa de ieşire, pregătindu-se să coboare, Delmastro îl prinse de braţ.
— Orice s-ar întâmpla, şopti ea, adu-l înapoi.
— Nu voi da greş, spuse Locke. Şi nici el.
— Zamira a spus să-ţi dau asta.
Delmastro îi înmână o pungă grea, de piele, ticsită cu monede. Locke dădu
din cap în semn de mulţumire şi o strecură într-un buzunar interior al pelerinei.
În timp ce cobora spre barcă, Locke trecu pe lângă Utgar, care-l salută de
rămas-bun, şi continuă să urce. Locke sări în barcă, însă continuă să se ţină de
frânghiile de îmbarcare, ca să poată sta drept. Aruncă o privire în sus şi, la
lumina felinarelor corabiei, îi văzu pe Jean şi pe Ezri luându-şi rămas-bun cu un
sărut. Ea îi şopti ceva şi se despărţiră.
— E infinit mai bine decât ultima oară când am împărţit singuri barca asta,
spuse Jean, în timp ce se aşezară pe bancă şi fixară vâslele în lăcaşurile lor.
— I-ai spus numele tău adevărat, nu-i aşa?
— Ce? Jean făcu ochii mari, apoi se încruntă. E o presupunere?
— Nu sunt eu mare cititor pe buze, dar ultimul cuvânt pe care ţi l-a spus avea
o silabă, nu două.
— Oh, oftă Jean. Păi, nu eşti tu un mic ticălos isteţ?
— Afirmativ, pentru toate cele trei capete de acuzare, zău.
— I-am spus şi nu-mi pare rău…
— Pe zei, Jean, nu sunt supărat. Doar fac pe grozavul.
Începură să vâslească împreună, trăgând tare, conducând barca prin apa
întunecată şi agitată către canalul dintre Cantonul Galezzo şi Galeriile de
Smarald.
Vâsliră minute întregi fără să vorbească; vâslele scârţâiau, apa pleoscăia şi
Orhideea Otrăvitoare se micşora din ce în ce mai mult la pupa, albul pânzelor
strânse dispărând în întuneric, până ce din ea nu mai rămase decât constelaţia
estompată a luminii felinarelor.
— Alchimistul, spuse Locke pe neaşteptate.
— Ă?
— Alchimistul lui Stragos. El e cheia porcăriei ăsteia.
— Dacă prin „cheie‖ înţelegi „cauză‖…
— Nu, ascultă. Care-i probabilitatea ca Stragos să ne lase vreodată,
accidental, paharele în care ne dă antidotul? Sau să lase o doză să-i cadă din
buzunar?
— O întrebare uşoară, spuse Jean. E al naibii de imposibil.
— Exact. Aşa că nu are rost să aşteptăm ca el să facă vreo greşeală – trebuie
să intrăm în contact cu alchimistul ăla.
— Face parte din suita personală a arhontelui, spuse Jean. Poate că e cea mai
importantă persoană din serviciul lui Stragos, dacă Stragos are obiceiul să facă
des asta. Mă îndoiesc că are o casă drăguţă, confortabilă şi retrasă, unde să-i
putem face o vizită. Probabil că locuieşte în Mon Magisteria.
— Dar trebuie să putem face ceva, spuse Locke. Omul trebuie să aibă un preţ.
Gândeşte-te la ce-am câştigat la Turnul Păcatului sau la ce-am putea obţine cu
ajutorul Drakashei.
— Trebuie să admit că e cea mai bună idee de până acum, spuse Jean. Ceea ce
nu înseamnă mare lucru.
— Ochii căscaţi, urechile ciulite şi credinţă în Paznicul Strâmb, murmură
Locke.
În această parte a oraşului, portul interior al Tal Verrar-ului era plin de bărci
de agrement, şlepuri şi gondole închiriate. Cei bogaţi (şi cei nu-atât-de-bogaţi
cărora nu le păsa dacă a doua zi se vor trezi fără nici o centiră) migrau masiv
dinspre Semilunile Meşteşugarilor către barurile şi cafenelele din Galeriile de
Smarald. Locke şi Jean se strecurară în mulţime şi vâsliră împotriva curentului
principal, evitând vasele mai mari şi schimbând vulgarităţi alese cu clienţii de pe
barjele mai gălăgioase, care răcneau, uitându-se chiorâş şi aruncând cu sticle.
După ce împărţiră mai multe înjurături decât primiseră, se strecurară în sfârşit
printre Semiluna Meşteşugarilor şi Semiluna Alchimiştilor, admirând sferele de
foc de un albastru şi verde intens pe care alchimiştii le aruncau – de dragul
serbării, s-ar presupune (deşi nu se ştie niciodată) – patruzeci sau cincizeci de
picioare în aer, deasupra docurilor lor private. Vântul bătea în direcţia lui Locke
şi Jean şi, în timp ce vâsleau, se treziră urmăriţi de o ploaie de scântei şi bucăţi
de hârtie arsă, mirosind a pucioasă.
Destinaţia lor era destul de uşor de găsit; la capătul de nord-vest al Castelanei
se afla grota de acces în peşterile de Sticlă-străveche, din care ieşiseră cu
Merrain, în prima noapte în care ea îi răpise, în numele arhontelui.
Paza docului privat al arhontelui fusese întărită. În timp ce Locke şi Jean
vâsliră de-a lungul ultimului cot, în caverna prismatică de sticlă, o duzină de
Ochi îşi ridicară arbaletele şi îngenuncheară în spatele scuturilor curbate de fier,
înalte de cinci picioare şi sprijinite pe podea pentru a oferi adăpost. În spatele lor,
un detaşament de soldaţi verrari obişnuiţi mânuiau o balistă, un mic dispozitiv de
asediu ce le-ar fi putut sfărâma barca azvârlind un proiectil de zece livre. Un
ofiţer al Ochilor trase de un lanţ care dispărea într-o deschizătură în zid, probabil
dând alarma mai sus.
— Folosirea acestui doc este interzisă! strigă ofiţerul.
— Vă rugăm să ascultaţi cu atenţie! strigă Locke. Mugetul monoton al
cascadei de deasupra răsuna în toată peştera şi nu-şi permitea nici o greşeală.
Avem un mesaj pentru doamna de onoare.
Barca lor se izbi de capătul docului. Era deconcertant, gândi Locke, să vezi
atâtea arbalete mari şi mici având ca scop intimidarea lor. Totuşi, ofiţerul Ochilor
înaintă şi îngenunche lângă ei. Vocea lui răsună metalic prin găurile măştii sale
inexpresive.
— Sunteţi aici pentru treburile doamnei de onoare?
— Da, spuse Locke. Spune-i exact asta: „Două scântei s-au aprins şi două
focuri vii s-au întors‖.
— Îi voi spune, rosti ofiţerul. Între timp…
După ce-şi puseră cu grijă arbaletele jos, şase Ochi ieşiră de după scuturile lor
ca să-i tragă pe Locke şi Jean din barcă.
Fură înconjuraţi şi percheziţionaţi; pumnalele din cizme le fură confiscate,
împreună cu punga cu aur a lui Locke. Un Ochi o examină, apoi i-o dădu
ofiţerului.
— Solari, domnule. Îi confiscăm?
— Nu, spuse ofiţerul. Du-i în biroul doamnei de onoare şi dă-le punga înapoi.
Dacă banii ar fi fost suficienţi ca să-l omoare pe Protector, Priorii ar fi făcut-o
deja, nu-i aşa?

10

— Ce aţi făcut cu Mesagerul Roşu?

Maxilan Stragos era roşu la faţă, din cauza vinului, a efortului şi a surprizei.
Arhontele era îmbrăcat mai somptuos decât îl văzuse Locke vreodată – o pelerină
cu dungi verticale, în care mătasea de un verde marin alterna cu panglici ţesute în
aur, cădea peste haina şi pantalonii din care sclipea, de asemenea, aurul. Purta
inele pe toate cele zece degete, alternând rubine cu safire, într-o aproximare
foarte reuşită a culorilor Tal Verrar-ului. Stătea în faţa lui Locke şi Jean, într-o
cameră cu pereţii acoperiţi de tapiserii, aflată la primul etaj al Mon Magisteriei şi
păzită de o pereche de Ochi. Lui Locke şi Jean nu li se dădură scaune, dar nici nu
fură legaţi. Sau băgaţi în camera-cuptor.
— Ăă, l-am folosit ca să stabilim un prim contact, încununat de succes, cu
piraţii.
— Pierzându-l în favoarea lor.
— Într-un cuvânt, da.
— Şi Caldris e mort?
— De ceva timp.
— Acum, spune-mi, Lamora, cam la ce fel de reacţie te aşteptai când mi-ai
adus veştile astea?
— Păi, o afurisită de criză cardiacă ar fi fost bine-venită, dar voi avea puţină
răbdare, cât explic mai departe.
— Da, spuse arhontele. Fă-o.
— Când Mesagerul a fost luat de piraţi, toţi cei de la bord am fost făcuţi
prizonieri.
Locke decisese că detaliile amănunţite privind jignirile, carturile de pedeapsă
şi aşa mai departe puteau fi omise din poveste, fără nici o grijă.
— De către cine?
— Drakasha.
 — Zamira trăieşte, deci? Cu bătrâna ei Orhidee Otrăvitoare?
— Da, spuse Locke. E în stare bună şi, de altfel, e ancorată cam la două mile,
hmm… – arătă cu degetul cam pe unde credea el că este sudul – … într-acolo.
— Îndrăzneşte?
— Foloseşte o metodă obscură, numită „deghizare‖, Stragos.
— Deci voi sunteţi… în echipajul ei acum?
— Da. Celor care am fost capturaţi pe Mesager ni s-a dat o şansă să ne
dovedim intenţiile luând cu asalt următoarea pradă a Drakashei. N-o să mai vezi
Mesagerul, pentru că a fost vândut unui soi de, hmm, magnat al recuperatorilor
de epave. Dar, cel puţin, acum suntem în locul care trebuie, ca să-ţi dăm ce vrei.
— Serios? Într-o clipită, expresia de pe chipul lui Stragos trecu de la supărare
la pură avariţie. Cât de… reconfortant, să te aud dându-mi un asemenea raport, în
locul vulgarităţii şi nemulţumirii.
— Vulgaritatea şi nemulţumirea sunt talentele mele speciale. Dar ascultă-mă
– Drakasha a fost de acord să stârnească panica pe care o vrei tu. Dacă ne dai
antidotul în noaptea asta, până la sfârşitul săptămânii vei avea rapoarte privind
atacuri în toate punctele cardinale. Va fi ca şi cum ai da drumul unui rechin într-o
baie publică.
— Ce vrei să spui, mai exact, prin „Drakasha a fost de acord‖?
Să născocească un motiv fictiv pentru Zamira era simplu; Locke putea s-o
facă şi în somn.
— I-am spus adevărul, zise el. Restul a fost uşor. Bineînţeles, odată ce ne-am
terminat treaba, îţi vei trimite flota în sud, să-i bată de să le sune apa-n cap pe toţi
piraţii din Vânturile-Fantomă pe care-i găseşte. Cu excepţia celei care a pornit,
de fapt, toată harababura şi care, în mod convenabil, îşi va căuta prada în altă
parte, timp de câteva luni. Şi, odată ce ţi-ai urzit măreţul tău răzbel, ea se va
întoarce acasă, pentru a descoperi că foştii ei rivali zac, vai, pe fundul oceanului.
— Înţeleg, spuse Stragos. Aş fi preferat ca ea să nu ştie de adevăratele mele
intenţii…
— Dacă va mai rămâne vreun supravieţuitor în Vânturile-Fantomă, spuse
Locke, cred că ei i-ar fi cam greu să le spună care a fost rolul ei în toată povestea,
nu-i aşa? Iar dacă nu sunt supravieţuitori… cu cine ar mai putea ea să vorbească?
— Într-adevăr, murmură Stragos.
— Oricum, spuse Jean, dacă noi doi nu ne întoarcem cât de curând, Orhideea
va ieşi în larg, iar tu vei pierde unica şansă de a te folosi de ea.
— Şi voi fi irosit Mesagerul, îmi voi fi pătat reputaţia şi voi fi suportat ofensa
companiei voastre – şi toate astea pentru nimic. Da, Tannen, sunt foarte conştient
de toate aspectele acestui argument pe care tu, fără îndoială, îl consideri teribil de
inteligent.
 — În acest caz, antidotul nostru?
— Nu aţi câştigat încă dreptul la o vindecare definitivă, dar consecinţele vor fi
amânate.
Stragos făcu semn către un Ochi, care se înclină şi părăsi camera. Câteva
momente mai târziu, acesta se întoarse şi ţinu uşa deschisă pentru alte două
persoane. Prima din acestea era alchimistul personal al lui Stragos, care purta o
tavă de argint acoperită cu un capac bombat. A doua era Merrain.
— Cele două focuri vii ale noastre s-au întors, spuse ea.
Era îmbrăcată într-o rochie cu mâneci lungi, care se asorta cu porţiunile
verde-marin din pelerina lui Stragos, iar talia ei subţire era accentuată de o eşarfă
strânsă, ţesută cu aur. În păr avea împletită o coroniţă de boboci de trandafir roşii
şi albaştri.
— Kosta şi De Ferra au câştigat încă o înghiţitură efemeră de viaţă, draga
mea.
Îşi întinse braţul şi ea traversă încăperea către el, prinzându-l de cot într-un fel
moale şi amical, mai degrabă ca o damă de companie decât ca o iubită.
— Au câştigat cum?
— Îţi voi povesti când ne întoarcem în grădini.
— Vreo legătură cu Serbarea lui Iono, Stragos? Nu mi-ai părut niciodată
genul festiv, spuse Locke.
— De dragul ofiţerilor mei, spuse Stragos. Dacă organizez sărbători pentru ei,
Priorii împrăştie zvonuri că sunt risipitor. Dacă nu fac nimic, şuşotesc că sunt
auster şi fără inimă. Oricum, ofiţerii mei suferă mult mai mult în societate atunci
când nu au roluri deosebite din care să-şi poată îndepărta rivalii invidioşi. Aşa,
măcar îmi folosesc grădinile.
— Vărs din nou o lacrimă pentru suferinţa ta, spuse Locke. Forţat de crudele
împrejurări să organizezi petreceri în grădini.
Stragos zâmbi subţire şi făcu un semn alchimistului său. Bărbatul luă capacul
de pe tava de argint, dând la iveală două cupe de cristal de un alb-mat, pline cu
bine-cunoscutul lichid de un chihlimbariu pal.
— În seara asta, vă puteţi lua antidotul cu cidru de pere, spuse arhonul.
— De dragul vremurilor trecute.
— Ah, ticălos glumeţ ce eşti! Locke îi dădu o cupă lui Jean, şi-o goli pe a sa
din câteva înghiţituri, apoi o azvârli în aer.
— Pe ceruri! Mi-a scăpat.
Cupa de cristal se izbi de podeaua de piatră cu un zăngănit sonor, în loc să se
spulbere într-o explozie de cioburi. Săltă o dată şi se rostogoli într-un colţ,
complet intactă.
— Un mic dar din partea maeştrilor alchimişti. Stragos părea extraordinar de
amuzat. Nu e chiar Sticlă-străveche, dar este exact ceea ce trebuie ca să nu le
permitem satisfacţii meschine oaspeţilor lipsiţi de maniere.
Jean termină propriul cidru şi îşi aşeză paharul înapoi pe tava ţinută de
bărbatul cel chel. Unul dintre Ochi luă cealaltă cupă şi, când amândouă fură din
nou acoperite de capacul de argint, Stragos îşi concedie cu un gest alchimistul.
— Eu… mmm… făcu Locke, dar omul ieşise deja.
— Afacerea din seara aceasta e terminată, spuse Stragos. Merrain şi cu mine
avem o sărbătoare la care trebuie să ne întoarcem. Kosta şi De Ferra, vă aşteaptă
cea mai importantă parte din misiunea voastră. Faceţi cum doresc… şi s-ar putea
să vă recompensez.
Stragos o conduse pe Merrain la uşă, întorcându-se doar ca să-i vorbească
unuia dintre Ochii săi.
— Închideţi-i aici pentru zece minute. După aceea, escortaţi-i înapoi la barca
lor. Daţi-le armele înapoi şi asiguraţi-vă că pleacă. Repede.
— Eu… dar… ptiu! scuipă Locke, când uşa se închise cu zgomot în spatele
celor doi Ochi.
— Antidotul, spuse Jean. Asta-i tot ce contează, din momentul ăsta.
Antidotul.
— Cred că da.
Locke îşi sprijini capul de unul dintre pereţii de piatră ai încăperii.
— Pe zei! Sper că vizita noastră la Requin va decurge mai bine decât asta.

11

— Intrarea de serviciu, ticălos prost!

Namila de la Turnul Păcatului apăruse din senin. Cu o lovitură de genunchi, îl
îndoi de mijloc pe Locke, tăindu-i suflarea dintr-o singură izbitură crudă, şi îl
împinse înapoi pe pietrişul curţii luminate de felinare din spatele turnului. Locke
nici măcar nu păşise înăuntru, doar se apropiase de uşă, după ce nu reuşise să dea
de cineva pe care să-l poată mitui uşor, ca să obţină o audienţă cu Selendri.
— Aa! zise el, când făcu repede cunoştinţă cu solul.
Jean, călăuzit mai degrabă de un reflex credincios decât de-o gândire limpede,
interveni în clipa în care namila ieşi, ca să-i mai tragă o săpuneală lui Locke.
Namila mârâi şi învârti un pumn cam neglijent spre Jean, care i-l prinse în mâna
dreaptă şi apoi, cu podul palmei stângi, îi rupse namilei câteva coaste. Înainte ca
Locke să poată spune ceva, Jean lovi cu piciorul în pântecele namilei,
măturându-i picioarele de sub el.
— Îîîîahhh! zise omul, când făcu şi el cunoştinţă cu solul.
 Următorul servitor care ieşi pe uşă avea un cuţit; Jean rupse pumnul ce-l ţinea
şi-l izbi pe servitor de zidul Turnului Păcatului, făcându-l să sară asemenea unei
mingi pe suprafaţa de piatră a curţii. Următorii şase-şapte servitori care îi
înconjurară aveau, din păcate, săbii scurte şi arbalete.
— Nu ştiţi cu cine vă puneţi, spuse unul dintre ei.
— De fapt, se auzi o voce feminină aspră dinspre intrarea de serviciu, cred că
ştiu.
Selendri purta o rochie de seară din mătase albastră şi roşie, care costase
probabil cât o caleaşcă aurită. Braţul ei distrus era acoperit de o mânecă lungă,
care cobora către mâna ei de bronz, în timp ce muşchii gingaşi şi pielea
mătăsoasă a celuilalt braţ erau dezgolite, fiind scoase în evidenţă de brăţările de
aur şi Sticlă-străveche.
— I-am prins în timp ce încercau să se strecoare pe intrarea de serviciu,
stăpână, spuse unul dintre servitori.
— Ne-aţi prins apropiindu-ne de intrarea de serviciu, ticălos tâmpit ce eşti!
Locke se ridică în genunchi.
— Selendri, trebuie să…
— Sunt sigură că trebuie, spuse ea. Daţi-le drumul. Mă ocup eu de ei.
Procedaţi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Dar el… pe zei, cred că mi-a rupt coastele, suflă greu primul bărbat de care
se ocupase Jean. Celălalt era leşinat.
— Dacă accepţi că nu s-a întâmplat nimic, spuse Selendri, pun să fii dus la un
vraci. S-a întâmplat ceva?
— Ăăă… nu. Nu, stăpână, nu s-a întâmplat nimic.
— Foarte bine.
Când ea se întoarse ca să intre din nou în zona de serviciu, Locke se împletici
pe picioare ţinându-se de burtă şi întinse mâna ca să o apuce delicat de umăr.
Ea se întoarse fulgerător spre el.
— Selendri, murmură el, nu putem fi văzuţi la etajele de jocuri. Avem…
— Nişte persoane influente care sunt destul de supărate pentru că nu le
acordaţi revanşa? Ea îi împinse mâna la o parte.
— Iartă-mă. Şi da, exact asta-i problema.
— Durenna şi Corvaleur se află la etajul cinci. Tu şi cu mine putem lua
dulapul-ascensor de la etajul trei.
— Şi Jerome?
— Rămâi aici, în zona de serviciu, Valora.
Îi împinse pe amândoi înăuntru prin intrarea de serviciu, astfel încât servitorii
încărcaţi cu tăvi, care îi ignorau sârguincios pe bărbaţii răniţi întinşi pe jos, să-şi
poată continua treaba, câştigând bacşişuri de sărbătoare de la cetăţenii mai puţin
cumpătaţi ai oraşului.
— Mulţumesc, spuse Jean, aşezându-se într-un loc pe jumătate ascuns în
spatele unor rafturi de lemn înalte, încărcate de vase murdare.
— Le voi da ordin să nu te bage în seamă, spuse Selendri. Atâta vreme cât tu
nu-i bagi în seamă pe oamenii mei.
— Voi fi un sfânt, spuse Jean.
Selendri reţinu un servitor care trecea prin apropiere fără tavă şi îi şopti la
ureche câteva instrucţiuni scurte. Locke prinse cuvintele „doftor-de-câini‖ şi
„reţine-le din salariu‖, apoi el o urmă pe Selendri în mulţimea de la parter,
cocoşat de parcă ar fi încercat să se micşoreze sub pelerina şi gluga sa, rugându-
se ca următoarea şi singura persoană care-l va recunoaşte să fie Requin.

12

— Şapte săptămâni, spuse stăpânul Turnului Păcatului. Selendri era atât de

sigură că nu te vom mai vedea din nou!
— Trei săptămâni dus şi trei întors, spuse Locke. În Golful Risipitorului,
propriu-zis, am stat numai o săptămână.
— Cu siguranţă arăţi de parcă ai petrecut ceva timp pe punte. Ţi-ai câştigat
dreptul la un pat pe vas?
— Marinarii obişnuiţi atrag mai puţin atenţia decât pasagerii.
— Cred că da. Asta-i culoarea naturală a părului tău?
— Aşa cred. Când îl vopseşti aşa des ca mine, începi să-i uiţi culoarea iniţială.
În partea de răsărit a biroului lui Requin, uşile largi care dădeau spre balcon
erau deschise; un ecran de plasă fină ţinea insectele la distanţă. Prin acesta,
Locke putea vedea rugurile, ca nişte făclii, a două corăbii din port, înconjurate de
sute de puncte luminoase: felinarele spectatorilor aflaţi în ambarcaţiuni mai mici.
— Anul acesta ard patru, spuse Requin, observând că priveliştea îi atrăsese
atenţia lui Locke. Una pentru fiecare anotimp. Cred că tocmai o termină pe a
treia. Cea de-a patra trebuie să explodeze în curând şi după aceea totul va fi bine.
Mai puţini oameni pe străzi şi mai mulţi care se îngrămădesc în casele de noroc.
Locke dădu din cap şi se întoarse să admire ce făcuse Requin cu setul de
fotolii pe care îl meşterise pentru el. Încercă să nu lase să-i apară pe chip un
rânjet de bucurie, reuşind să pară doar vag impresionat. Cele patru jilţuri fuseseră
dispuse în jurul unei mese cu picioare subţiri, în acelaşi stil, pe care se aflau
sticle de vin şi un aranjament floral realizat cu artă.
— Asta este…
— De asemenea, o copie? Mă tem că da. Darul tău m-a îndemnat să o dau la
făcut.
— Darul meu. Că tot veni vorba…
Locke băgă mâna sub pelerină, scoase punga şi o aşeză pe biroul lui Requin.
— Ce-i asta?
— O atenţie, spuse Locke. În Golful Risipitorului sunt o grămadă de marinari
care au mai mulţi bani decât simţul cărţilor.
Requin desfăcu punga şi ridică o sprânceană.
— Generos, spuse el. Chiar încerci din greu să nu mă enervezi, aşa-i?
— Îmi vreau slujba, spuse Locke. Acum mai mult ca niciodată.
— Hai să discutăm despre misiunea ta, atunci. Calo Callas… încă există?
— Da, spuse Locke. E acolo.
— Atunci de ce naiba nu l-ai adus înapoi cu tine?
— Nu e-n toate minţile, spuse Locke.
— Atunci este nefolositor…
— Nu. Nu nefolositor. Se simte persecutat, Requin. Delirează. Îşi închipuie că
Priorii şi Meşteşugarii au agenţi în toate colţurile Portului Risipitorului, pe
fiecare corabie, în fiecare tavernă. Abia iese din casă.
Locke se desfăta ţesând cu mare repeziciune o viaţă imaginară pentru un om
imaginar.
— Dar ce face în acea casă! Ce are acolo! Încuietori cu sutele. Mecanisme
automate. Are o fierărie proprie, cu foale. E tot atât de avid de meşteşugul său ca
şi până acum. E tot ce i-a mai rămas pe lume.
— Ce poate fi important în detritusul unui nebun? întrebă Selendri. Stătea
sprijinită de perete, cu braţele încrucişate, între două dintre splendidele picturi în
ulei ale lui Requin.
— Am încercat tot felul de chestii, mai demult, când credeam că am o şansă
să sparg seiful acestui turn. Acizi, uleiuri, abrazivi, diverse tipuri de târnăcoape şi
unelte. Aş spune că sunt un specialist destul de bun în mecanisme, ca şi în
spargeri. Iar lucrurile pe care ticălosul ăsta poate să le facă, chestiile pe care le
construieşte şi le inventează, chiar şi aşa, cu un creier de coţofană… Locke
desfăcu braţele, ridicând teatral din umeri. Pe zei!
— Ce trebuie ca să-l aduci aici?
— Vrea protecţie, spuse Locke. N-are nimic împotrivă să părăsească Portul
Risipitorului. La naiba, e dornic s-o facă, dar vede moartea la fiecare pas. Are
nevoie să simtă că cineva cu autoritate îl ia sub mantia sa.
— Sau ai putea pur şi simplu să-i dai una în cap şi să-l târăşti înapoi în lanţuri,
spuse Selendri.
— Şi să risc să-i pierd pentru totdeauna cooperarea de care dă dovadă în
prezent? Mai rău – să mă descurc cu el timp de trei săptămâni de drum, după ce
s-ar trezi? Mintea lui e fragilă ca sticla, Selendri. Nu aş sfătui să fie scuturată.
Locke îşi trosni degetele. Era timpul să o lase mai moale.
— Uite ce-i, vreţi să aveţi omul ăsta în Tal Verrar. O să vă scoată din minţi.
Poate chiar va trebui să-i luaţi o infirmieră sau un îngrijitor şi, mai mult ca sigur,
va trebui să-l ascundeţi de Meşteşugari. Însă lucrurile pe care poate să le facă
merită de o sută de ori mai mult. Este cel mai bun spărgător pe care l-am văzut
vreodată. Are doar nevoie să creadă că, într-adevăr, te reprezint.
— Ce sugerezi?
— Ai un sigiliu de ceară pe registrele şi scrisorile tale de credit. L-am văzut
când făceam depuneri. Pune-ţi sigiliul pe o bucată de pergament…
— Şi să mă învinovăţesc singur, spuse Requin. Nu.
— M-am gândit deja la asta, spuse Locke. Nu scrie nici un nume pe el. Nu
pune nici o dată, nu-l adresa nimănui, nu pune nici măcar „R‖-ul tău obişnuit.
Pur şi simplu scrie ceva plăcut şi absolut nespecific. „A se bucura de confort şi
ospitalitate.‖ Sau „A i se acorda toată atenţia necesară.‖
— Prostiile obişnuite. Înţeleg, spuse Requin.
Scoase o foaie de pergament dintr-un sertar al mesei de scris, băgă pana în
cerneală şi mâzgăli câteva fraze. După ce stropi scrisoarea cu desicant alchimic,
privi înapoi la Locke.
— Şi va fi suficient trucul ăsta copilăresc?
— Cât priveşte temerile sale, spuse Locke, Callas este un copil. Se va agăţa de
asta ca un prunc de sfârcul ţâţei.
— Sau ca un om în toată firea, murmură Selendri.
Requin zâmbi. Înmănuşat ca întotdeauna, scoase cilindrul de sticlă de pe o
lampă mică aflată pe biroul său dând la iveală o lumânare aflată în interior. Cu
aceasta, încălzi un baton de ceară neagră din care picură pe foaia de pergament.
În sfârşit, scoase un inel-sigiliu masiv dintr-un buzunar al vestei şi îl presă în
ceară.
— Momeala ta, jupâne Kosta.
Îi dădu foaia.
— Faptul că te furişezi pe la intrarea de serviciu şi că încerci să te ascunzi sub
pelerină îmi sugerează că nu intenţionezi să rămâi prea mult în oraş.
— Mă întorc în sud, într-o zi sau două, imediat ce camarazii mei de pe corabie
termină de descărcat, ăăă, marfa absolut legală şi dobândită în mod absolut
responsabil pe care am ridicat-o în Portul Risipitorului.
Era o minciună bună; dintre zecile de vase descărcate zilnic în oraş, cel puţin
câteva transportau mărfuri provenite din surse banditeşti.
— Iar tu îl vei aduce pe Callas înapoi cu tine.
— Da.
 — Dacă sigiliul nu e suficient, promite-i orice altceva se poate. Bani, droguri,
băuturi, femei. Bărbaţi. Ambele. Şi dacă nu e destul, urmează propunerea lui
Selendri şi lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru sănătatea lui mintală. Nu te
întoarce cu mâinile goale.
— Cum doreşti.
— Şi apoi cum rămâne cu tine şi cu arhontele? Odată ce Callas e în mâna ta,
este foarte probabil că vei reveni la planul privind seiful meu…
— Nu ştiu, spuse Locke. Voi fi plecat cel puţin şase ori şapte săptămâni, până
să mă întorc cu el; de ce nu te gândeşti, în timpul ăsta, cum te-aş putea servi mai
bine? Orice proiect ţi se pare potrivit. Dacă vrei să i-l duc arhontelui, ca agent
dublu, excelent. Dacă vrei să-i spun arhontelui că a murit sau altceva… Pur şi
simplu nu ştiu. Mă doare ţeasta. Tu eşti omul cu imaginea de ansamblu. Eu voi
aştepta noi ordine.
— Dacă poţi rămâne la fel de politicos, spuse Requin, cântărind în mână
punga, dacă mi-l aduci pe Callas şi continui să fii mulţumit cu locul pe care îl ai
în schemă… ai putea foarte bine să ai un viitor în serviciul meu.
— Apreciez asta.
— Du-te. Selendri te va conduce afară. Mă aşteaptă în continuare o noapte
încărcată.
Locke lăsă să-i apară pe chip puţin din uşurarea sa reală. Această plasă de
minciuni devenise atât de complicată, atât de ramificată şi atât de delicată, încât
pârţul unui fluture ar fi putut-o destrăma în bucăţi, însă cele două întâlniri ale
nopţii le aduseseră lucrurile de care el şi Jean aveau nevoie. Încă două luni de
viaţă de la Stragos şi încă două luni de răbdare din partea lui Requin. Tot ce mai
aveau nevoie era să se furişeze înapoi la barca lor, fără nici un fel de complicaţie,
şi să se pună la adăpost.

13

— Suntem urmăriţi, spuse Jean, în timp ce traversau curtea de serviciu a

Turnului Păcatului.
Mergeau înapoi către labirintul de străduţe şi garduri-vii de unde veniseră,
zona de grădini şi căi de serviciu puţin utilizate aflate în spatele caselor de noroc
mai mici. Barca lor era legată la un chei în docurile interioare ale Marii Galerii;
se strecuraseră în vârful Treptelor de Aur folosind scări şubrede în locul
vagonetelor-ascensor şi a străzilor unde îi puteau pândi mii de complicaţii.
— Unde sunt?
— Peste drum. Supraveghează curtea asta. S-au mişcat abia acum, când ne-
am mişcat noi.
— La naiba, mormăi Locke. Ce bine-ar fi dacă toată populaţia de tâmpiţi
ascunşi ai oraşului ăstuia ar avea o pereche comună de boaşe, să pot să-i lovesc
în ele, în mod repetat.
— La capătul curţii, facem un salt clar şi brusc, spuse Jean. Ascunde-te.
Oricine ar veni în fugă după noi…
— Va trebui să explice câteva chestii într-un mod neplăcut.
În partea din spate a curţii, se afla un gard de două ori mai înalt decât Locke.
O arcadă înconjurată de lăzi şi butoaie goale ducea spre partea din spate a
Treptelor de Aur, întunecată şi puţin folosită. Când ajunseră cam la zece yarzi de
această arcadă, acţionând în acelaşi timp, ca la un semnal secret, Locke şi Jean o
rupseră la fugă.
Prin arcadă, în aleea întunecată din spate; Locke ştia că aveau doar câteva
clipe ca să se ascundă. Trebuia să fie suficient de departe de curte, pentru ca nu
cumva vreunul dintre servitorii de la Turnul Păcatului să zărească vreo
încăierare. Alergară prin spatele grădinilor şi peluzelor împrejmuite, prea
aproape de clădirile în care sute dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii Therine se
distrau pierzând bani. În cele din urmă, dădură de două grămezi de butoaie goale
aşezate într-o parte şi cealaltă a aleii – cel mai clar loc de ambuscadă posibil –,
însă, dacă adversarii lor credeau că ei doi sunt înnebuniţi să scape, poate că pur şi
simplu nu vor lua în seamă această posibilitate.
Jean se făcuse deja nevăzut în locul său. Locke îşi scoase pumnalul din cizmă,
simţindu-şi inima bubuindu-i, şi se ghemui în spatele butoaielor aflate pe partea
sa de alee. Îşi trase pelerina peste faţă, lăsându-şi descoperiţi doar ochii şi
fruntea.
Un lipăit rapid de piele pe piatră şi două umbre întunecate trecură în goană pe
lângă grămezile de butoaie. În mod intenţionat, Locke îşi întârzie preţ de-o
clipită mişcarea, pentru a-l lăsa pe Jean să atace primul. Când urmăritorul cel mai
apropiat de Locke se întoarse, surprins de zgomotul stârnit de atacul lui Jean
asupra tovarăşului său, Locke se furişă în faţă, cu pumnalul scos, plin de un
entuziasm înverşunat la ideea că, în sfârşit, va obţine nişte răspunsuri în povestea
asta.
Îl prinse pe atacator cum trebuie; îşi trecu braţul stâng în jurul gâtului omului
exact în clipa în care, de cealaltă parte, îşi propti cuţitul în punctul moale dintre
beregată şi bărbie.
— Aruncă arma sau o să…
Însă asta a fost tot ce a apucat să spună, înainte ca bărbatul să facă cel mai rău
lucru posibil. Acesta se smuci în faţă, încercând, poate din reflex, să se smulgă
din strânsoarea lui Locke, fără să realizeze unghiul în care era cumpănită lama
lui Locke. Fusese optimism fatal sau o nefericită nebunie, Locke nu avea să ştie
niciodată, căci omul îşi despică beregata în două şi muri pe loc, vomitând sânge.
Arma-i alunecă dintre degetele lipsite de vlagă, zăngănind pe caldarâm.
Nevenindu-i să creadă, Locke ridică mâinile şi lăsă cadavrul să cadă, trezindu-
se faţă-n faţă cu Jean, care răsufla cu greutate deasupra siluetei nemişcate a
propriului adversar.
— Un moment, făcu Locke, vrei să zici că…
— Accident, spuse Jean. I-am apucat cuţitul, ne-am luptat un pic şi şi l-a
înfipt în propria cutie toracică.
— Bate-l-ar zeii, bolborosi Locke, ştergând sângele de pe mâna dreaptă.
Încerci să ţii un ticălos în viaţă şi uite ce se întâmplă…
— Arbalete, spuse Jean.
Arătă către sol, unde ochii mijiţi ai lui Locke putură zări formele neclare a
două arbalete mici, de buzunar. Arme de stradă, genul de lucru pe care-l foloseşti
la maximum zece yarzi distanţă sau nu le foloseşti deloc.
— Ia-le. S-ar putea să mai fie şi alţii pe urma noastră.
— La naiba!
Locke înşfăcă unul din arcuri şi i-l înmână pe celălalt lui Jean, cu mare grijă.
Micile săgeţi puteau fi otrăvite; ideea de a mânui în întuneric arma înveninată a
altcuiva îi făcea pielea ca de găină. Dar Jean avea dreptate; trebuiau să fie în
superioritate, dacă mai aveau şi alţi urmăritori.
— Eu zic să-i lăsăm pe alţii să se amuze fiind discreţi, spuse Locke. Hai să
fugim mâncând pământul.
Alergară ca disperaţii prin locuri părăsite ale Treptelor de Aur, la nord de
marginea uriaşului platou de Sticlă-străveche, unde coborâră, rampă după rampă,
trepte de lemn ameţitor de nesigure, aruncând frenetic priviri în sus şi în jos,
uitându-se după urmăritori sau ambuscade. La mijlocul scării, universul din jurul
lui Locke deveni un vârtej ameţitor, pictat în culorile suprarealiste ale focului şi
sticlei stranii. Departe, în port, cea de-a patra şi ultima corabie a festivalului
exploda, incandescentă, un sacrificiu de lemn, smoală şi pânză făcut în faţa a sute
de bărcuţe pline până la refuz cu preoţi şi petrecăreţi.
Se poticniră până la baza scărilor şi de-a lungul platformelor de lemn ale
docurilor interioare, pe lângă câte un beţiv sau un cerşetor ocazional, agitându-şi
nebuneşte pumnalele şi arbaletele. În faţă se afla cheiul lor, lung şi pustiu, cu
excepţia unei stive lungi de lăzi. Nici un cerşetor, nici un beţiv. Barca lor sălta pe
valuri, primitoare, aflată acum la doar câteva sute de paşi, iluminată intens de
strălucirea orbitoare a infernului.
„O stivă de lăzi‖, gândi Locke, dar era deja prea târziu.
Doi bărbaţi apărură din întuneric, în timp ce Locke şi Jean trecură, din cel mai
clar loc posibil pentru o ambuscadă. Locke şi Jean se răsuciră în acelaşi timp;
doar faptul că ţineau în mâini arbaletele furate le dădu şansa să le ridice la timp.
Patru braţe zvâcniră; patru bărbaţi stăteau suficient de aproape unul de celălalt ca
să se atingă. Patru degete fremătară, fiecare despărţit de trăgaciul său de nu mai
mult de-o picătură de sudoare.
Locke Lamora stătea pe cheiul din Tal Verrar, cu suflul fierbinte al unei
corăbii arzând în spate şi cu înţepătura rece a vârfului unei săgeţi pe gâtul său.

14

Rânji, străduindu-se să-şi ţină propria arbaletă îndreptată spre ochiul stâng al
adversarului său; erau atât de aproape unul de celălalt, încât s-ar fi împroşcat cu
sânge dacă ar fi apăsat trăgaciul în acelaşi timp.
— Fii rezonabil, rosti omul din faţa sa. Broboane de sudoare alunecau lăsând
urme vizibile pe obrajii şi fruntea înnegrite de funingine. Ţine cont de
dezavantajele situaţiei în care te afli.
Locke pufni.
— Dacă n-ai cumva ochii făcuţi din fier, poţi vedea şi tu că dezavantajul este
reciproc. Ce părere ai, Jean?
Stăteau faţă în faţă pe chei, Locke lângă Jean, atacatorii lor unul lângă
celălalt. Jean şi adversarul său erau nas în nas, cu arbaletele încordate; patru
săgeţi de metal rece stăteau încordate, gata de tragere, la o palmă de capetele a
patru bărbaţi cât se poate de nervoşi. Niciunul dintre ei nu ar fi putut rata la
distanţa asta, nici dacă ar fi intervenit toţi zeii din ceruri sau de sub pământ.
— Se pare că suntem toţi patru în rahat până la boaşe, încuviinţă Jean.
Pe apa din spatele lor, bătrânul galion gemea şi scârţâia din toate încheieturile,
pe măsură ce flăcările duduitoare îi mistuiau măruntaiele. Pe câteva sute de metri
în jur, noaptea se prefăcuse în zi; carena era vârstată de dârele albe-portocalii ale
încheieturilor ce plesneau. Fumul ţâşnea prin crăpăturile infernale în mici erupţii
negre, ultimele răsuflări înfiorate ale unei uriaşe fiare de lemn ce sfârşea în
chinuri. Cei patru bărbaţi stăteau chiar la capătul cheiului, nefiresc de singuri în
mijlocul luminii şi zgomotului ce atrăsese atenţia întregului oraş.
— Lasă arma jos, în numele zeilor, zise adversarul lui Locke. Am primit ordin
să nu vă omorâm decât dacă n-avem încotro.
— Daaa… Sunt sigur că ne-ai şi mărturisi dacă lucrurile ar sta altfel, spuse
Locke. Zâmbetul i se lăţi pe chip. Îmi pare rău, dar nu-mi stă în fire să mă încred
în oameni care îndreaptă arme spre beregata mea.
— O să înceapă să-ţi tremure mâna cu mult înaintea mea.
 — Lasă că-mi sprijin vârful săgeţii de nasul tău când obosesc. Cine v-a trimis
după noi? Cu cât vă plătesc? Avem şi noi bani; se poate ajunge la o învoială
mulţumitoare.
— Drept să-ţi spun, eu ştiu cine i-a trimis, interveni Jean.
— Serios?
Locke aruncă o privire către Jean înainte de a-şi lipi iar ochii de adversar.
— Şi s-a căzut la o învoială, dar nu aş numi-o mulţumitoare.
— Ăă… Jean, mi-e teamă că m-ai pierdut pe drum.
— Nu. Jean ridică o mână, cu palma desfăcută, către omul din faţa lui, apoi,
încet şi cu băgare de seamă, îşi mută ţinta spre stânga – până ce arbaleta sa
ajunse să ţintească spre capul lui Locke. Tu m-ai pierdut pe mine, Locke!
— Jean, rosti Locke şi rânjetul îi dispăru de pe chip, nu-i deloc amuzant.
— Sunt de acord. Dă-mi arma.
— Jean…
— Dă-o încoace. Uşor. Hei, tu de colo, eşti idiot cumva? Ia-ţi chestia aia din
faţa mea şi ţinteşte-o spre el. Fostul adversar al lui Jean îşi linse nervos buzele,
dar nu se clinti. Jean scrâşni din dinţi. Uite ce-i, maimuţă cu minte de burete, eu
îţi uşurez munca. Îndreaptă-ţi arbaleta către blestematul meu de partener, ca să ne
putem căra de pe cheiul ăsta!
— Jean, aş spune că întorsătura pe care par să o ia lucrurile nu e prea fericită,
interveni Locke şi ar fi continuat dacă adversarul lui Jean nu ar fi ales tocmai
acel moment ca să-i urmeze sfatul.
Locke avu deodată senzaţia că sudoarea i se revarsă pe faţă, de parcă
umezeala trădătoare încerca să-şi ia tălpăşiţa înainte să se întâmple ceva şi mai
rău.
— Aşa. Trei contra unu. Jean scuipă pe chei, arătând cu mâna liberă către cei
doi agresori. Nu mi-ai lăsat de ales, aşa că a trebuit să fac un târg cu cel care i-a
angajat pe aceşti domni, înainte să întindem pânzele – la naiba, e numai vina ta.
Îmi pare rău. Credeam că o să mă contacteze înainte să sară pe noi. Acum dă
arma încoace.
— Jean, ce naiba crezi că…
— Nici să nu-ncerci. Să n-aud o vorbă. Nu încerca să mă păcăleşti; te cunosc
prea bine ca să te las să vorbeşti. Taci, Locke! Ia degetul de pe trăgaci şi dă arma
încoace.
Locke se holbă la vârful oţelit al săgeţii lui Jean, cu gura căscată a
neîncredere. Totul în jur păru să dispară în spatele acelui mic punct scânteietor,
însufleţit de reflexia infernului de flăcări din dana din spatele său. Jean i-ar fi
făcut un semn cu mâna dacă ar fi minţit. De ce naiba nu-i făcea semn cu mâna
odată?
 — Nu-mi vine să cred, şopti el. E imposibil.
— Îţi spun pentru ultima oară, Locke. Jean scrâşni din dinţi şi-l ţinti calm pe
Locke direct între ochi. Ia-ţi degetul de pe trăgaci şi dă blestemata aia de armă.
Imediat!
 CARTEA III

CU CĂRŢILE PE MASĂ

„Sunt foarte presat pe flancul drept; centrul cedează; situaţie excelentă. Voi
ataca.‖

Generalul Ferdinand Foch

 CAPITOLUL PAISPREZECE

Ravagii pe Marea de Bronz

Jaffrim Rodanov se bălăcea în apa mică de lângă carcasa răsturnată a unei

bărci de pescuit şi asculta valurile care se spărgeau de scândurile părăginite, în
timp ce-i spălau gleznele. Aici, atât de departe de oraş, nisipul şi apa din Golful
Risipitorului erau foarte curate. Nici un strat de reziduuri de peste noapte nu
plutea pe apă, nici un rest de metal ruginit, nici un ciob de ceramică nu murdărea
fundul apei. Nici un cadavru nu plutea, precum o plută macabră, încărcată de
păsări ţipând ascuţit.
Asfinţitul, în cea de-a şaptea zi a lui Aurim. Drakasha plecase de o săptămână.
„La o mie de mile distanţă, se făcea o greşeală‖, gândi Jaffrim.
Ydrena fluieră. Era sprijinită de carcasa bărcii de pescuit părăsite, nici prea
aproape, nici prea departe de el, doar cât să sublinieze, prin prezenţa ei, că
Rodanov nu era singur şi că echipajul său avea cunoştinţă de această întâlnire.
Jacquelaine Colvard sosise.
Îşi lăsă ofiţerul secund lângă Ydrena şi, scoţându-şi cizmele, intră în apă fără
să-şi suflece pantalonii. Bătrâna şi dârza Colvard, ce scufunda corăbii în aceste
ape pe vremea când el era un băieţandru cu nasul băgat în hârţoage mucegăite.
Înainte ca el să fi văzut măcar o corabie în afara celor pictate pe o bucată de
pergament.
— Jaffrim, spuse ea. Îţi mulţumesc că mi-ai făcut pe plac.
— În momentul ăsta, e un singur lucru despre care ai putea dori să vorbeşti,
spuse Rodanov.
— Aşa este. Şi tu te gândeşti la asta, nu?
— A fost o greşeală să-i dăm cuvântul nostru Drakashei.
— Oare?
Rodanov îşi înfipse degetele în cingătoarea sabiei şi privi în jos la apa
întunecată, ce se încreţea în jurul gleznelor sale palide.
— Am fost generos, când ar fi trebuit să fiu cinic.
— Deci îţi închipui că erai singurul care putea să oprească asta?
— Aş fi putut să mă abţin.
— Dar atunci am fi fost patru împotriva unuia, acela fiind tu, spuse Colvard,
iar Drakasha ar fi pornit spre nord privind tot timpul peste umăr.
Rodanov simţi o emoţie rece trecându-i prin măruntaie.
— Am observat nişte lucruri curioase în ultimele zile, continuă ea. Echipajul
tău a petrecut mai puţin timp în oraş. Aţi fost prinşi cu treburi pe apă. Şi te-am
văzut pe puntea de comandă, încercându-ţi instrumentele. Ţi-ai verificat
cvadrantul şi sextantul.
Emoţia lui se accentuă. Venise singură aici ca să-l înfrunte sau ca să-l
sprijine? Şi, în primul caz, ar fi fost atât de nebună încât să se expună,
întâlnindu-se cu el?
— Atunci ştii, spuse, într-un sfârşit.
— Da.
— Vrei să mă convingi să renunţ?
— Vreau să văd că treaba se face cum trebuie.
— A.
— Ai pe cineva la bordul Orhideei Otrăvitoare, nu-i aşa?
Deşi luat prin surprindere, Rodanov nu avu nici un chef să se ascundă.
— Dacă-mi vei spune de unde ştii, spuse el, nu te voi jigni negând asta.
— Intuiţia. La urma urmelor, cândva ai încercat să plasezi pe cineva pe vasul
meu.
— A, făcu el, aspirând aer printre dinţi. Deci Riela nu a murit într-un accident
de barcă, până la urmă.
— Da şi nu, spuse Colvard. S-a întâmplat într-o barcă, cel puţin.
— Mă…
— Dacă te învinovăţesc? Nu. Eşti un bărbat prudent, Jaffrim, aşa cum eu sunt
o femeie foarte prudentă. Prudenţa noastră comună ne-a adus aici în seara asta.
— Vrei să vii cu mine?
— Nu, spuse Colvard, iar motivele mele sunt de ordin practic. În primul rând,
pentru că Suveranul este pregătit pentru mare, în timp ce Draconic nu este. În al
doilea rând, pentru că, dacă am ieşi în larg amândoi, am stârni… speculaţii, într-
o măsură nedorită, atunci când Drakasha nu se va mai întoarce.
— Oricum vor fi speculaţii. Şi vor avea şi confirmarea. Echipajul meu nu-şi
va ţine gura la nesfârşit.
— Dar s-ar fi putut întâmpla orice, ca să vă aducă unul lângă altul pe mare,
spuse Colvard. Pe când, dacă ieşim în larg în flotă, complotul va fi singura
explicaţie raţională.
— Şi, spuse Jaffrim, presupun că este o simplă coincidenţă faptul că, deşi au
trecut câteva zile de când ai observat pregătirile mele, Draconic nu este încă
pregătit să plece pe mare?
— Ei bine…
 — Scuteşte-mă, Jacquelaine! Eram pregătit să o fac înainte ca noi să venim
aici, în noaptea asta. Doar să nu-ţi închipui că m-ai făcut cumva să merg în locul
tău.
— Jaffrim, să o dăm la pace. Câtă vreme această săgeată îşi atinge ţinta, nu
contează cine a tras-o.
Ea îşi desfăcu părul cenuşiu şi îl lăsă să-i fluture liber pe umeri, în briza
înăbuşitoare.
— Care sunt intenţiile tale?
— Sunt clare, cred. Să dau de ea. Înainte să facă suficientă pagubă încât să-i
dea lui Stragos ce vrea el.
— Şi ce faci după aceea, o scufunzi? Mesaje politicoase, bord la bord?
— Un avertisment. O ultimă şansă.
— Un ultimatum pentru Drakasha? Încruntătura îi aduse la verticală aproape
toate ridurile feţei. Jaffrim, ştii prea bine cum va reacţiona la orice ameninţare.
Ca un rechin prins în plasă. Dacă încerci să te apropii de o creatură aflată în
situaţia aia, îţi vei pierde o mână.
— În cazul ăsta, o bătălie. Cred că amândoi ştim că se va ajunge la asta.
— Şi urmarea acestei bătălii?
— Vasul meu este mai puternic şi am optzeci de suflete în plus. Nu va fi
frumos, dar am de gând s-o fac matematic.
— Zamira ucisă, deci.
— Cam asta urmează să se întâmple…
— Presupunând că vei avea curtoazia să o laşi să moară în luptă.
— Să o las?
— Gândeşte-te, spuse Colvard, că, în timp ce felul de a acţiona al Zamirei este
prea periculos pentru a fi tolerat, logica ei a fost impecabilă într-o privinţă.
— Şi care e aceea?
— Moartea ei şi a acestor Ravelle şi Valora ar face doar să bandajeze o rană
care supurează deja. Putreziciunea se va adânci. Trebuie să-i saturi ambiţia lui
Maxilan Stragos, nu doar să i-o amăgeşti pe moment.
— De acord, însă gustul meu pentru subtilitate se epuizează la fel de repede
precum proviziile mele, Colvard. Eu voi fi direct cu Drakasha. Fă-mi aceeaşi
favoare.
— Stragos nu are nevoie de o victorie pentru propria vanitate, ci pentru a-i
răscula pe oamenii din oraşul său. Dacă acea victorie pândeşte în apele din
apropierea Tal Verrar-ului şi dacă acea victorie este destul de pitorească, ce
nevoie ar mai avea să ne deranjeze pe noi aici?
— Noi punem un sacrificiu pe altar, şopti Rodanov. O punem pe Zamira pe
altar.
 — După ce Zamira face ceva pagube. După ce stârneşte destul tărăboi ca să
panicheze oraşul. Dacă faimosul pirat, infamul tâlhar Zamira Drakasha, cu o
recompensă de cinci mii de solari pusă pe capul ei, ar fi plimbată prin Tal Verrar
în lanţuri… adusă în faţa justiţiei atât de repede după ce a provocat din nou,
nebuneşte, oraşul…
— Stragos victorios. Tal Verrar-ul unit în admiraţie. Rodanov oftă. Zamira
agăţată într-o cuşcă deasupra Gropii Gunoaielor.
— Toată lumea mulţumită, spuse Colvard.
— Însă s-ar putea să nu reuşesc să o prind vie.
— Orice îi vei da arhontelui va avea aceeaşi valoare. Leş sau carne vie,
moartă sau în viaţă, el îşi va avea trofeul, iar verrarii vor roi pe străzi ca să-l
vadă. Cel mai bine ar fi, bănuiesc, să-i lăsăm lui şi ce rămâne din Orhideea
Otrăvitoare.
— Eu o să fac treaba murdară, apoi o să-i înmânez lui laurii victoriei.
— Iar Vânturile-Fantomă vor fi cruţate.
Rodanov privi un timp apele golfului, înainte de a vorbi din nou:
— Aşa credem noi, dar nu avem nici o altă idee mai bună.
— Când pleci?
— Cu mareea de dimineaţă.
— Nu te invidiez că trebuie să-ţi manevrezi Suveranul prin Poarta
Neguţătorului…
— Nici eu nu mă invidiez. Voi merge prin Canalul Vorbitorului.
— Tocmai pe timp de zi, Jaffrim?
— Ceasurile sunt numărate. Nu vreau să mai văd irosindu-se vreunul. Se
întoarse la ţărm, pentru a-şi recupera cizmele şi a-şi vedea de drum.
— Nu poţi lua ultima mână dacă n-ajungi la timp ca să ocupi un scaun.

Simţind în ochi înţepătura fierbinte a unor lacrimi neaşteptate, Locke îşi lăsă
degetul să alunece de pe trăgaciul arbaletei şi o ridică uşor în aer.
— Măcar îmi spui şi mie de ce? făcu el.
— Mai târziu. Jean nu-şi coborî propria armă. Dă-mi arbaleta. Încetişor.
Încetişor!
Braţul lui Locke zvâcnea; reacţia nervoasă transmitea mişcărilor sale un
tremur nedorit. Concentrându-se, încercând să-şi ţină emoţiile sub control, Locke
îi dădu arbaleta lui Jean.
— Bine, spuse Jean. Ţine mâinile sus. Voi doi, aţi adus frânghie, nu?
 — Îhî…
— Îl am în cătarea săgeţii. Legaţi-l! Prindeţi-i mâinile şi picioarele şi faceţi
nodurile strâns.
Unul dintre atacatori ridică în aer vârful propriei arbalete şi scotoci după funie
într-un buzunar al hainei. Celălalt îşi coborî arbaleta şi scoase un cuţit. Abia îşi
mutase privirea de la Locke către tovarăşul său, când Jean făcu următoarea
mişcare.
Cu propria arbaletă într-o mână şi cu cea a lui Locke în cealaltă, el se răsuci
calm şi trase câte o săgeată în capul fiecăruia din cei doi atacatori ai lor.
Locke auzi ţac-ţac-ul surd al celor două săgeţi lansate, însă-i luă câteva
secunde pentru ca deplina înţelegere a ceea ce se petrecuse să ajungă de la ochi
în dosul craniului său. Rămase acolo, tremurând, cu gura căscată, pe când cei doi
străini scuipară sânge, zvâcniră şi muriră. Unul din ei strânse din reflex degetul
pe trăgaciul armei sale. Cu un ţac final, care-l făcu pe Locke să sară, o săgeată
şuieră în întuneric.
— Jean, tu…
— Cât de greu ţi-era să-mi dai afurisita aia de armă?
— Dar tu… tu ai spus…
— Am spus… Jean îl apucă de revere şi-l scutură. Ce vrei să zici cu „am
spus‖, Locke? De ce erai atent la ce spuneam?
— Tu n-ai…
— Pe toţi zeii, tremuri. M-ai crezut? Cum ai putut să mă crezi? Jean îi dădu
drumul, privindu-l îngrozit. Am crezut că şi tu te-ai prefăcut, intenţionat!
— Nu mi-ai făcut nici un semn cu mâna, Jean! Ce naiba puteam să cred?
— Nu ţi-am făcut semn cu mâna? Ţi-am făcut semnul pentru „mint‖, la fel de
vizibil precum afurisita aia de corabie care arde!
— N-ai făcut…
— Am făcut! Ca şi cum aş fi putut să uit! Nu pot să cred! Cum te-ai putut
gândi vreo clipă… Când crezi că am avut timp să închei un târg cu altcineva?
Am fost pe aceeaşi afurisită de corabie timp de două luni!
— Jean, fără semnal…
— Ţi-am dat semnalul, imbecilule! Ţi l-am dat când am jucat toată scena
trădătorului glacial şi şovăitor! „De fapt, eu ştiu cine i-a trimis.‖ Ţi-aminteşti?
— Da…
— Iar apoi ţi-am făcut semn cu mâna! Semnul pentru „Ah, iată, Jean Tannen
minte că-şi trădează cel mai bun prieten de pe lume în faţa a doi cuţitari verrari!‖
Ar trebui să exersăm mai des asta? Chiar avem nevoie?
— Nu am văzut nici un semnal, Jean. Jur pe toţi zeii!
— Ţi-a scăpat.
 — Mi-a scăpat? Eu… da, uite ce e, fie. Mi-a scăpat. Era întuneric, arbalete
peste tot, trebuia să ştiu. Trebuia să ştiu că nici măcar nu aveam nevoie de
semnal. Îmi pare rău.
Oftă şi privi către cele două cadavre; din capetele nemişcate ale acestora
ieşeau, grotesc, săgeţile cu pene.
— Chiar aveam mare, mare nevoie să luăm la întrebări pe unul din ticăloşii
ăştia, nu-i aşa?
— Da, spuse Jean.
— Oricum, a fost… o tragere la ţintă a naibii de bună.
— Da.
— Jean?
— Hâm?
— Noi chiar ar trebui să fugim mâncând pământul, imediat.
— A, da. Hai.

— Hei, corabie! ţipă Locke, în vreme ce barca lovi uşor bordul Orhideei
Otrăvitoare. Uşurat, îşi slăbi strânsoarea pe vâsle; Caldris ar fi fost mândru de
viteza cu care părăsiseră Tal Verrar-ul, prin mijlocul unei flote de delegaţii
preoţeşti şi de beţivi, pe lângă galionul în flăcări şi scheletele înnegrite ale
sacrificiilor precedente, prin aerul încă înecat în aburi cenuşii.
— Pe toţi zeii, spuse Delmastro în timp ce-i ajuta să urce, ce s-a întâmplat?
Sunteţi răniţi?
— Mi-am ştirbit sentimentele, spuse Jean, dar tot sângele ăsta a fost
împrumutat pentru ocazie.
Locke îşi privi propriile găteli, mânjite cu sângele a cel puţin doi dintre
atacatorii lor. El şi Jean arătau ca nişte măcelari amatori beţi.
— Aţi obţinut ce aveaţi nevoie? întrebă Delmastro.
— Ce aveam nevoie? Da. Ce-am fi vrut? Nu. Cât despre afurisiţii de atacatori
misterioşi care nu ne dau o clipă de răgaz în oraş, am obţinut mult prea mult.
— Cine sunt, prin urmare?
— Habar n-avem, spuse Locke. Cum ştiu ticăloşii unde suntem sau cine
suntem? Sunt aproape două luni de-atunci! Unde am fost nechibzuiţi?
— Turnul Păcatului, spuse Jean puţin timid.
— Atunci cum de ne aşteptau la docuri? Al naibii de pricepuţi!
— Aţi fost urmăriţi când v-aţi întors la corabie? întrebă Delmastro.
— N-am putea spune, zise Jean, dar cred c-am fi tâmpiţi să mai zăbovim.
 Delmastro încuviinţă din cap, îşi scoase fluierul şi suflă cele trei bine-
cunoscute note ascuţite.
— Pe puntea superioară! Ridicaţi manetele cabestanului! Fiţi gata să ridicaţi
ancora! Echipa nostromului, pregătiţi-vă să ridicaţi barca!
— Voi doi păreţi supăraţi, spuse ea către Locke şi Jean, în timp ce în jurul lor
se stârni o furtună de activităţi.
— De ce n-am fi? Locke îşi frecă pântecele, încă simţind o înţepătură surdă
acolo unde îl lovise namila de la Turnul Păcatului. Ce-i drept, am scăpat, dar, în
schimb, cineva ne-a pus în cârcă o groază de probleme.
— Ştiţi ce îmi place să fac atunci când sunt în toane rele? spuse suav Ezri. Îmi
place să scufund corăbii. Ridică degetul şi-l îndreptă încet dincolo de punte şi de
echipajul zorit, spre mare, unde tocmai se putea vedea un alt vas, luminat de
felinarele de pupa împotriva nopţii ce creştea dinspre sud. Oh, uite… e una
acolo, chiar acum!
Câteva clipe mai târziu, ciocăneau la uşa cabinei Drakashei.
— N-aţi fi stat pe două picioare dacă sângele ăsta ar fi fost al vostru, spuse ea,
în timp ce-i invita înăuntru. E prea mult să sper că e al lui Stragos?
— E prea mult.
— Păcat. Ei bine, cel puţin v-aţi întors. Asta-i reconfortant. Paolo şi Cosetta
dormeau împletiţi în pătuţul lor, sforăind liniştiţi.
Drakasha nu părea să simtă nevoia să vorbească în şoaptă în prezenţa lor.
Locke zâmbi, amintindu-şi că, la vârsta lor, şi el învăţase să doarmă în timpul
unor distracţii destul de grozave.
— Ai făcut vreun progres? întrebă Drakasha.
— Am câştigat timp, spuse Locke. Şi am reuşit să ieşim din oraş. Chestia asta
era îndoielnică.
— Căpitane, spuse Delmastro, ne întrebam dacă am putea începe următoarea
etapă a întregului plan puţin mai devreme. Cum ar fi, imediat.
— Aveţi chef de un abordaj şi de socializare?
— E un potenţial pretendent care aşteaptă să danseze cam la două mile spre
sud-vest. Departe de oraş, în afara recifelor…
— Iar oraşul e niţel preocupat să petreacă, pentru moment, adăugă Locke.
— Ar fi doar o vizită scurtă, după cum am discutat, spuse Ezri. Îi trezim, îi
facem să se scape în pantaloni, prădăm vistieria şi tot ce poate fi cărat, aruncăm
lucruri peste bord, tăiem nişte lanţuri şi ciopârţim greementul…
— Presupun că trebuie să începem de undeva, spuse Drakasha. Del, trimite-l
pe Utgar jos să ia câteva din mătăsurile şi pernuţele mele. Vreau să se instaleze
un pat provizoriu pentru copii, în magazia de frânghii. Mă voi duce să-i trezesc,
ca să-i ascund, e mai bine aşa.
 — Numaidecât, spuse Delmastro.
— Cum e vântul?
— Suflă din nord-est.
— Ne mişcăm exact în direcţia opusă, spre sud, să sufle în cartier babord.
Terţaloraţi gabierele, încet şi constant. Spune-i lui Oscarl să coboare bărcile în
spatele carenei, astfel încât prietenul nostru să nu le poată vedea la apă.
— Da, căpitane.
Delmastro îşi scoase haina, o lăsă pe masa Drakashei şi ieşi în fugă din
cabină. Câteva secunde mai târziu, Locke putu auzi agitaţie pe punte, pe Oscarl
răcnind despre cum li se spusese doar să ridice barca şi pe Delmastro strigând
ceva despre leneşi molâi şi înceţi la minte.
— Voi doi arătaţi groaznic, spuse Zamira. Va trebui să fac rost de un nou
cufăr, ca să separ podoabele îmbibate de sânge de cele curate. Data viitoare,
mulţumiţi-vă să vă îmbrăcaţi în roşu şi cafeniu.
— Ştii, căpitane, spuse Locke, uitându-se la mânecile îmbibate de sânge ale
jachetei sale, asta îmi dă o idee. O idee foarte, foarte amuzantă…

Imediat după cel de-al doilea ceas al dimineţii, cu un Tal Verrar cufundat, în
sfârşit, în somnul convulsiv al beţiei şi cu focurile fiestei stinse, Orhideea
Otrăvitoare, în costumul ei de Himeră, se furişă pe lângă Sardeaua Veselă.
Trecu pe lângă micul keci ponosit şi adormit, la aproape două sute de yarzi
distanţă, fluturând un număr minim de felinare de navigaţie şi fără să salute.
Acesta nu era un lucru întru totul neobişnuit în ape în care, de peste şapte ani, nu
mai fusese raportat nici un act de piraterie.
În întuneric, era imposibil să vezi că pe puntea Orhideei nu se aflau nici un fel
de bărci. Respectivele bărci ieşiră încet din umbra babordului corabiei şi, la un
semnal tăcut, vâslaşii acestora intrară în acţiune. Trecerea lor precipitată
transforma marea întunecată într-o spumă albă. Trei linii vagi, înspumate,
ajunseră de la Orhidee la Sardea şi când santinela singuratică de la pupa keciului
observă ceva, fu mult prea târziu.
— Ravelle! strigă Jean, care fu primul ce sărise bordul keciului. Ravelle! Încă
îmbrăcat în gătelile sale stropite de sânge, el îşi înfăşurase în jurul capului o fâşie
de pânză roşie şi luase o ghioagă ţintuită dintr-una din magaziile de arme ale
Orhideei. Marinarii de pe Orhideea se îmbulziră în spatele lui… Jabril şi
Malakasti, Streva şi Rask. Purtau bâte şi bastoane şi-şi lăsaseră cuţitele în tecile
de la cingători.
 Trei bărci pline de piraţi abordară din trei direcţii diferite; puţinul echipajul al
keciului fu prins la mijloc de nebunii care zbierau şi vânturau bâte, toţi răcnind
un nume ce n-avea nici o noimă, până când, într-un sfârşit, fură învinşi şi şeful
călăilor lor veni la bord, înflăcărat de victoria sa.
— Numele meu e Ravelle!
Locke păşea pe punte, în faţa celor treisprezece membri spăsiţi ai echipajului
şi a ciudatului lor pasager îmbrăcat în albastru. Locke, ca şi Jean, îşi păstrase
hainele însângerate, la care adăugase o eşarfa roşie prinsă la mijloc, o bandană
roşie ce-i prindea părul şi, de efect, câteva din bijuteriile Zamirei.
— Orrin Ravelle! Şi m-am întors să prezint omagiile mele Tal Verrar-ului!
— Nu ne omorâţi, domnule, imploră căpitanul micului vas, un bărbat uscăţiv,
la vreo treizeci de ani, cu tenul bronzat al cuiva care fusese marinar toată viaţa.
Nici măcar nu suntem din Tal Verrar; suntem doar în trecere pentru ca charterul
nostru să poată…
— Întrerupeţi nişte experimente hidrografice extrem de importante! ţipă omul
îmbrăcat în albastru, încercând să se ridice în picioare. Fu împins înapoi de gaşca
răutăcioasă a celor de pe Orhideea. Aceste informaţii sunt vitale pentru binele
tuturor marinarilor! Vă tăiaţi singuri craca de sub picioare dacă…
— Ce naiba este ăla experiment hidrografic extrem de important, bătrâne?
— Studiind compoziţia fundului mării…
— Compoziţia fundului mării? Pot să mănânc chestia asta? Pot s-o
cheltuiesc? Pot s-o duc în cabina mea şi să i-o trag?
— Nu, nu şi, mai mult ca sigur, nu!
— Bun, spuse Locke. Azvârliţi-l pe nenorocitul ăsta peste bord.
— Ticăloşi ignoranţi! Huligani făţarnici ce sunteţi! Daţi-mi… da-ţi-mi
drumul!
Locke fu încântat să-l vadă pe Jean intervenind, pentru a îndeplini sarcina de
a-l sălta de pe punte pe cărturarul îmbrăcat în robă; nu numai că omul va fi atât
de speriat încât să nu mai ştie de el, dar Jean putea controla situaţia în aşa fel
încât să nu-l rănească.
— Oh, vă rog, domnule, nu faceţi asta, spuse căpitanul Sardelei. Profesorul
Donatti este inofensiv domnule, vă rog…
— Uite ce-i, spuse Locke, toată lumea aflată pe hârdăul ăsta e tâmpită, în
afară de mine? De ce mi-aş fi mânjit tălpile cizmelor vizitând ruina asta, dacă nu
aş avea ceva ce-mi trebuie?
— Ăăă, experimentele hidrografice? întrebă căpitanul.
— Bani! Locke îl prinse de tunică şi îl săltă pe picioare. Vreau tot ce e de
valoare, tot ce e de băut, tot ce poate fi consumat… tot ce poate oferi puiul ăsta
supraponderal, altfel poţi să-l priveşti pe bătrânul ticălos înecându-se! Ce zici de
acest „experiment hidrografic‖?

Nu fu un câştig rău pentru un vas atât de mic; era clar că Donatti plătise bine
ca să fie transportat pentru experimentele sale şi, pe apă fiind, nu voise să
renunţe la multe dintre conforturile unei case. În scurt timp, o barcă încărcată cu
băuturi, tutun fin, perne de mătase, cărţi, instrumente de inventator, leacuri
alchimice şi pungi cu monede de argint fu trimisă înapoi către Orhidee, în timp
ce piraţii „lui Ravelle‖ terminară de sabotat micuţul vas.
— Legăturile cârmei au fost tăiate, domnule, spuse Jean, cam la jumătate de
oră după ce urcaseră la bord.
— Saulele… tăiate, braţele vergilor… tăiate, strigă Delmastro, care savura, în
mod evident, rolul de simplu corsar pe care-l juca în acest atac. Plimba tacticos o
secure de-a lungul balustradei babordului, ciopârţind obiecte din simplă plăcere,
după toate aparenţele. Ce naiba o fi fost asta… tăiat!
— Domnule, vă rog, imploră căpitanul, o să ne ia secole să reparăm asta. Aţi
luat deja toate bunurile de valoare…
— Nu vreau să muriţi aici, spuse Locke, căscând cu prefăcută plictiseală la
rugăminţile căpitanului. Doar vreau să am câteva ore de linişte înainte ca veştile
astea să ajungă în Tal Verrar.
— Oh, domnule, o să facem ce ne cereţi. Orice vreţi; n-o să spunem
nimănui…
— Vă rog, păstraţi puţină demnitate, jupâne Sardea, spuse Locke. Vreau să
spuneţi ce vi s-a întâmplat. Peste tot. Faceţi-o ca să stârniţi simpatia târfelor.
Poate primiţi şi câteva băuturi gratis în cârciumi. Şi, mai ales, repetaţi numele
meu. Orrin Ravelle.
— O-orrin Ravelle, domnule.
— Căpitanul Orrin Ravelle, spuse Locke, scoţând un pumnal şi sprijinindu-l
de beregata căpitanului. Al drăguţei corăbii Tal-Verrar-s-a-dus-dracu’! Acostezi
acolo şi le dai de ştire că sunt prin preajmă!
— Am să… ăăă, am să le spun, domnule.
— Bun. Locke îl azvârli pe om înapoi pe punte şi vâri pumnalul la loc. În
cazul ăsta, să zicem că suntem chit. O să-ţi înapoiez acum hazlia ta corăbioară de
jucărie.
Locke şi Jean se întâlniră scurt la pupa, înainte de a se urca pe ultima barcă,
pentru a se întoarce la Orhidee.
— Pe toţi zeii, arhontelui o să-i placă asta, spuse Jean.
 — Ei bine, nu l-am minţit, nu? I-am promis atacuri piratereşti din toate
părţile. Doar că nu am menţionat că ele o să o aibă ca principală atracţie pe
Zamira.
Locke aruncă un sărut în aer, către oraşul care se întindea la orizont, în nord.
— Sărbătoare fericită, Protectore!

— Dacă e un lucru pe care sper să nu mai fie nevoie să-l mai fac vreodată în
viaţa mea, spuse Locke, este să mă legăn aici toată ziua, pictând fundul afurisitei
ăsteia de corăbii.
În ziua următoare, la al treilea ceas al amiezii, Locke şi Jean stăteau atârnaţi în
scrâncioabe de funie grosolană, prinse de parapetul Orhideei Otrăvitoare.
Acum, după ce stratul de vopsea neagră, dat la repezeală în timpul nopţii,
acoperise pentru totdeauna Himera, ei trudeau din greu să boteze corabia cu un
nou nume, Desfătarea. Mâinile şi tunicile le erau stropite cu pete lipicioase,
arginti. Ajunseseră cu scrisul la Desfă, iar Paolo şi Cosetta se strâmbau la ei prin
ferestrele de la pupa ale cabinei Zamirei.
— Cred că pirateria este puţin cam ca băutul, spuse Jean. Ai chef s-o faci
toată noaptea şi plăteşti preţul a doua zi.
În acea dimineaţă, Orhideea o luase către nord, la o distanţă confortabilă de
patruzeci sau cincizeci de mile la vest de oraş; Drakasha părăsise rapid zona în
care atacaseră Sardeaua şi decisese să petreacă ziua la oarecare distanţă,
ocupându-se de noua înfăţişare a bătrânei ei fete de lemn. Sau, şi mai exact,
dându-le această sarcină lui Locke şi lui Jean.
Pe la al patrulea ceas al amiezii, aceştia reuşiseră în sfârşit să pună „tare‖ în
Desfătare. Însetaţi şi arşi de soare, fură ridicaţi înapoi pe punte de către
Delmastro, Drakasha şi Nasreen. După ce dădură pe gât cănile cu apă de butoi
călâie, ce li se oferiră, Drakasha le făcu semn să o urmeze în cabina ei.
— Noaptea trecută s-a lucrat bine, spuse ea. Bine şi grozav de derutant. Nu
mă îndoiesc că arhontele va fi mai degrabă supărat.
— Aş fi dat orice să fiu o muscă pe peretele unei cârciumi din Tal Verrar,
zilele astea, spuse Locke.
— Însă m-a pus pe gânduri, apropo de strategia noastră generală.
— Adică?
— Mi-aţi spus că echipajul şi căpitanul keciului nu erau verrari; asta va
micşora impactul poveştii lor. Vor fi îndoieli cu privire la seriozitatea lor.
Zvonuri nepoftite şi bombăneli.
 — Mda…
— Aşa că ceea ce tocmai am făcut va supura, spuse Zamira. Va stârni
comentarii, speculaţii şi îi va da mare bătaie de cap lui Stragos, însă nu va crea
panică şi nici nu-i va face pe Verrari să iasă în stradă, ca să ceară intervenţia
arhontelui. Într-un fel, acest prim atac pirateresc pe care l-am făcut pentru el a
cam fost o chestie de mântuială.
— Ne răneşti orgoliul profesional, spuse Jean.
— Îl rănesc şi pe al meu! Însă gândiţi-vă… poate că avem nevoie de o serie
de asemenea lucruri făcute de mântuială.
— Chestia asta pare că va avea o explicaţie foarte amuzantă, spuse Locke.
— Del mi-a spus, în după-amiaza asta, că voi vă legaţi speranţele de a găsi o
soluţie de alchimistul personal al lui Stragos; că aţi fi putut să-i obţineţi sprijinul
făcându-i o ofertă în particular.
— Destul de adevărat, spuse Locke. Este unul dintre aspectele vizitei de azi-
noapte la Mon Magisteria care n-a mers prea bine.
— Deci este limpede că noi trebuie să vă dăm o altă şansă să faceţi cunoştinţă
cu alchimistul ăsta, spuse Drakasha. Un al motiv plauzibil ca să vizitaţi cât mai
repede Mon Magisteria. Micii sclavi ascultători, nerăbdători să audă părerea
stăpânului lor cu privire la felul în care-şi fac treaba.
— Aaaa, spuse Locke. Şi dacă vrea să ţipe la noi, putem fi siguri că măcar ne
va lăsa să intrăm la o şuetă.
— Întocmai. Deci, trebuie să facem ceva… pitoresc. Ceva şocant, ceva care
să fie un exemplu sincer, de netăgăduit, al eforturilor pe care le facem pentru
Stragos. Dar… acest ceva nu poate ameninţa direct Tal Verrar-ul. Nu într-atât
încât Stragos să-l vadă ca pe un pas util în direcţia dorită de el.
— Hmmm, spuse Jean. Şocant. Pitoresc. Şi care să nu ameninţe… Nu sunt
prea convins că aceste concepte merg prea bine cu pirateria.
— Kosta, te holbezi foarte ciudat la mine, spuse Drakasha. Ai vreo idee sau
te-am lăsat prea mult în soare azi?
— Şocant, pitoresc şi care nu ameninţă direct Tal Verrar-ul, şopti Locke. Pe
toţi zeii! Căpitane Drakasha, m-ai onora foarte tare dacă mi-ai accepta o umilă
sugestie…

Muntele Azar era liniştit în această dimineaţă de 25 Aurim, iar cerul de

deasupra oraşului Salon Corbeau era albastru precum adâncurile unei ape,
nemarcat de fumul cenuşiu al bătrânului vulcan. O altă iarnă blândă în nordul
Coastei de Bronz, într-un climat mai precis decât un ceas verrari.
— Ia uite, alţii care-o să facă valuri, spuse Zoran, însoţitor-şef al străjii de
dimineaţă a docului.
— Nu văd nici un fel de valuri în afară de alea care erau deja.
Giatti, colegul său mult mai tânăr, se holbă la port, foarte serios.
— Nu sunt valuri, tâmpitule, fac valuri. Cei din lumea bună. Cei cu moşii,
barosanii.
Zoran îşi aranjă livreaua de culoare verde-oliv şi o perie, dorindu-şi să nu fi
fost obligat să poarte blestemata pălărie de fetru a Doamnei Saljesca. Îl făcea să
pară mai înalt, dar şi să năduşească şi nu împiedica transpiraţia să-i intre în ochi.
Dincolo de zidurile de stâncă naturală din portul Salon Corbeau, un impunător
velier nou cu două catarge şi carena de scoruş negru se alătură celor două feluci
lashani ancorate în apa liniştită. O barcă mare cu vâsle venea dinspre nou-sosit;
patru-cinci nobili, însoţiţi de o duzină de vâslaşi.
În timp ce barca trase lângă doc, Giatti se aplecă şi începu să descolăcească o
frânghie de pe unul dintre stâlpii docului. Când prova bărcii fu amarată, Zoran
păşi lângă ea, făcu o plecăciune şi îi întinse mâna tinerei femei care se ridicase
prima de pe locul ei.
— Bine aţi venit la Salon Corbeau, spuse el. Ce rang aveţi şi cum trebuie să
fiţi introduşi?
Tânăra femeie, scundă şi neobişnuit de bronzată pentru cineva de condiţia ei
socială, zâmbi cu drăgălăşenie, în timp ce apucă mâna lui Zoran. Purta o mantie
verde-închis peste un set asortat de fuste cu volănaşe; culoarea scotea destul de
bine în evidenţă părul ei cârlionţat, castaniu. Totuşi, părea să poarte mai puţin
machiaj şi bijuterii decât ar fi fost de aşteptat. O rudă mai săracă a proprietarului
corabiei?
— Iertaţi-mă, doamnă, însă trebuie să ştiu pe cine anunţ.
Ea păşi fără teamă pe ponton şi el îşi slăbi strânsoarea pe mâna ei. Spre
surprinderea sa, ea nu şi-o slăbi pe-a ei şi, cu o mişcare lină, se lipi de el. Simţi
între coapse apăsarea ameninţătoare a unui pumnal din oţel înnegrit. Omul icni.
— O trupă de nouăzeci şi opt de piraţi, înarmaţi până în dinţi, spuse femeia.
Strigă sau opune rezistenţă şi o să ajungi un eunuc uimit.

— Rămâneţi calmi, spuse Delmastro, în timp ce Locke îi conduse pe Jean,

Streva, Jabril şi Konar cel Mare pe ponton. Suntem toţi prieteni. Doar o familie
bogată, care a venit să facă o vizită fermecătorului vostru sătuc. Oraş. Chestie.
 Îşi ţinea pumnalul între ea şi însoţitorul mai în vârstă, aşa încât nu era nici o
şansă să-l vadă cineva de la mai mult de câteva picioare distanţă. Konar îl apucă
pe însoţitorul de doc mai tânăr, punându-şi un braţ pe umărul lui, de parcă s-ar fi
cunoscut, şi îi murmură la ureche ceva ce făcu să-i dispară culoarea de pe faţa
bietului băiat.
Încet, cu grijă, toţi cei de pe Orhideea se suiră pe ponton. În centrul grupului,
cei ce purtau haine bune încercau să nu facă prea mult zgomot, încărcaţi cum
erau, pe sub mantii şi cămăşi, cu un arsenal întreg de arme zăngănitoare. Ar fi
însemnat prea mult să creadă că însoţitorii de doc nu ar observa săbii şi toporişti
la cingătoarea vâslaşilor.
— Iată-ne aici, deci, spuse Locke.
— Pare un loc drăguţ, spuse Jean.
— Aparenţele sunt, mai mult ca sigur, înşelătoare. Acum doar îl aşteptăm pe
căpitan, ca să începem treaba.

— Scuzaţi-mă… Domnule, scuzaţi-mă…

Zamira Drakasha, singură în cea mai mică dintre bărcile Orhideei, privea
către paznicul cu faţă plictisită, aflat în spatele parapetului împodobit al celui mai
apropiat iaht. Iahtul, lung de aproape cincisprezece yarzi, avea un singur catarg şi
bănci de patru vâsle pe fiecare parte. Aceste vâsle erau acum fixate în sus,
suspendate precum aripile unei păsări împăiate, aflate pe soclul său. Chiar lângă
catarg, spre pupa, se afla un cort-pavilion, ai cărui pereţi de mătase fluturau uşor.
Acest cort se afla între paznic şi ţărm.
Paznicul o studie, cu o privire chiorâşă. Zamira purta o rochie galbenă, mare
şi fără formă, care părea mai degrabă ca o robă. Îşi lăsase pălăria în cabină şi îşi
scosese brăţările şi panglicile din păr.
— Ce vrei?
— Stăpâna mea m-a lăsat să mă ocup de treburile casnice pe corabia ei, cât
timp se distrează pe ţărm, spuse Zamira. Trebuie să car câteva lucruri grele şi mă
întrebam dacă ţi-aş putea cere ajutorul.
— Vrei să vin acolo şi să fac pe catârul pentru tine?
— Ar fi atât de drăguţ din partea ta…
— Şi, ăă, ce eşti dispusă să faci în schimb?
— Păi, le-aş mulţumi din inimă zeilor pentru bunătatea ta, spuse Zamira, sau
ţi-aş putea face un ceai?
— Ai o cabină pe-acolo?
 — Da, prin bunătatea stăpânei mele…
— Câteva minute singur cu tine şi cu gura aia a ta şi aş muta bucuros
rahaturile alea pentru tine.
— Cât de… cât de deplasat! Stăpâna mea va…
— Şi cine-i stăpâna ta?
— Viitoarea Doamnă Ezriane de la Mastron, din Nicora…
— Nicora? Ha-ha! De parcă i-ar păsa cuiva. Cară-te!
Paznicul îi întoarse spatele, râzând pentru sine.
— Ah, fie, spuse Zamira. Ştiu când nu sunt dorită.
Se aplecă şi dădu la o parte prelata cenuşie aflată pe fundul bărcii, chiar la
picioarele ei. Sub ea se afla cea mai grea arbaletă din arsenalul Orhideei
Otrăvitoare, încărcată cu o săgeată cu vârf de oţel, lungă cât braţul ei.
— Şi pur şi simplu nu-mi pasă.
Două secunde mai târziu, paznicul fu, fără îndoială, tulburat de brusca apariţie
a unui vârf de săgeată în sternul său. Zamira se întrebă dacă el avusese timp să
facă presupuneri cu privire la provenienţa săgeţii, înainte de a se prăbuşi, cu şira
spinării secţionată.
Zamira îşi trase peste cap rochia galbenă şi o aruncă în spatele bărcii. Pe
dedesubt, purta vesta sa de Sticlă-străveche, o tunică şi nişte pantaloni subţiri,
cizme şi o pereche de apărători de braţ suple. Cingătoarea îi era la brâu, goală; ea
băgă mâna sub banca de vâslit, îşi scoase săbiile şi le băgă în tecile lor. Vâsli,
ducându-şi bărcuţa lângă bordul iahtului, şi-i făcu semn cu mâna lui Nasreen,
care stătea la prova Orhideei. Doi membri ai echipajului săriră peste bordul
bricului, plonjând în apă.
Un minut mai târziu, înotătorii se aflau lângă iaht. Zamira îi ajută să iasă din
apă şi îi trimise în faţă, să se aşeze la una din perechile de vâsle. Ea trase ţăruşii
ca să elibereze lanţurile care ţineau ancora iahtului; nu avea nici un rost să piardă
timpul ridicând-o. Cu cei doi marinari la vâsle şi cu Zamira la cârmă, le luă doar
câteva minute să mute iahtul în spatele Orhideei Otrăvitoare.
Echipajul ei începu să coboare în linişte pe iaht, toţi erau înarmaţi şi
împlătoşaţi, arătând total nelalocul lor, aşa cum se înghesuiseră pe vasul fragil,
plin de ornamente. Zamira numărase patruzeci şi doi, până să simtă că
ambarcaţiunea nu putea duce mai mulţi; marinarii erau ghemuiţi pe punte,
îndesaţi în cabină şi ocupau toate vâslele. Era suficient; aproape două treimi din
echipajul ei se afla pe ţărm pentru atacul principal, iar cealaltă treime rămăsese
pe Orhidee ca să atace corăbiile din port.
Îi făcu cu mâna lui Utgar, care urma să se ocupe de această ultimă sarcină.
Acesta rânji şi se întoarse să-şi înceapă ultimele pregătiri.
Vâslaşii Zamirei scoaseră iahtul la vedere, ocolind Orhideea; cârmiră către
babord, chiar pe lângă pupa acesteia, şi se îndreptară direct către plajă. Dincolo
de aceasta, se puteau vedea clădirile şi grădinile etajate ale micii văi bogate,
aşezate frumos, precum bunătăţurile, înaintea unui banchet.
— Cine a adus tuşa finală? întrebă Zamira.
Un membru al echipajului desfăcu un steag de mătase roşie şi începu să-l lege
de saula specială ce atârna de catargul iahtului.
— Bine, aşadar. Zamira îngenunche la prova iahtului, aranjându-şi, după
obicei, cingătoarea. Vâslaşi, trageţi vârtos! Duceţi-ne pe plaja aia!
În vreme ce iahtul înaintă pe apele deocamdată liniştite ale golfului, Zamira
observă câteva siluete mici, aflate pe faleza din apropiere, intrând, în sfârşit, în
panică. Una sau două dintre ele o luară la fugă spre oraş; părea că vor ajunge
acolo cam în acelaşi moment în care Zamira se aştepta să simtă sub cizme nisipul
plajei.
— Asta e, strigă ea. Ridicaţi steagul roşu şi să pornim muzica!
În timp ce drapelul roşu ţâşni cu saula şi se umflă în vânt, fiecare marinar al
Orhideei aflat pe iaht slobozi câte un urlet sălbatic, fără cuvinte. Răcnetele lor
răsunară în întregul port, marinarii deghizaţi de pe ponton începură să scoată
armele, toate persoanele aflate pe faleză fugeau acum către oraş, iar săbiile
Zamirei sclipiră în soare, pregătite de atac.
Era însăşi definiţia unei dimineţi minunate.

10

— A fost neapărată nevoie să devastaţi complet Salon Corbeau? spuse

Stragos.
Locke şi Jean erau aşezaţi în biroul arhonului, înconjuraţi de fâlfâitul slab,
sumbru al miilor de insecte mecanice ale acestuia. Poate că erau doar umbrele
încăperii slab luminate, dar lui Locke i se păru că ridurile de pe faţa lui Stragos
se adânciseră de ultima dată când îl văzuse.
— Ne-am distrat grozav. Ai vreo simpatie anume pentru locul respectiv?
— Nu de dragul meu, Lamora… doar că aveam impresia clară că vă veţi
concentra activitatea navigând în apropierea Tal Verrar-ului.
— Salon Corbeau este considerat a se afla în apropierea…
— Este acesta o corabie, Lamora?
— Erau corăbii în port…
— Am aici blestematele de statistici de la agenţii mei, spuse Stragos. Împunse
cu două degete o bucată de pergament. Două feluci scufundate. Patruzeci şi şase
de iahturi, bărci de agrement şi ambarcaţiuni mai mici arse sau scufundate. O
sută optsprezece sclavi furaţi. Nouăsprezece dintre gărzile personale ale Contesei
ucise şi şaisprezece rănite. Majoritatea rezidenţelor şi a caselor de oaspeţi din
Salon Corbeau arse, grădinile aproape distruse. Stadionul-copie devastat. La o
primă evaluare, diversele pagube şi pierderi depăşesc nouăzeci şi cinci de mii de
solari. Ţi-au scăpat doar câteva ateliere şi reşedinţa Doamnei Saljesca!
Locke rânji. Acest lucru fusese premeditat; după ce cei mai importanţi oaspeţi
ai Saljescăi se refugiaseră în conacul-fortăreaţă al acesteia şi se baricadaseră
acolo cu soldaţii rămaşi, ar fi fost inutil să atace conacul; cei de pe Orhideea ar fi
fost masacraţi lângă ziduri. Dar, cu singura lor rezistenţă blocată pe culmea văii,
echipajul Drakashei fusese liber să alerge ca lovit de streche, mai mult de o oră,
jefuind şi arzând valea după bunul lor plac. Pierduseră în atac doar patru membri
ai echipajului.
Cât despre ateliere, ei bine, Locke ceruse anume ca zona unde-şi ţinea
afacerea familia Baumondain să fie lăsată în pace.
— Nu am avut timp să le atacăm pe toate, spuse el. Şi acum, că Salon
Corbeau este mai mult sau mai puţin ruinat, unii dintre meşteşugarii aceia ar
putea considera că e înţelept să se stabilească în Tal Verrar. Sunt mai în siguranţă
aici, cu tine şi cu soldaţii tăi în preajmă, nu?
— Cum îţi poţi petrece timpul executând atât de eficient un raid ca ăsta, spuse
Stragos, în timp ce eforturile pe care le faci în sensul planului meu iniţial sunt
atât de superficiale?
— Protestez…
— Un atac condus de către Orrin Ravelle… apropo, îţi mulţumesc pentru
asta… în noaptea fiestei, împotriva unui keci Iridani angajat de un nebun
excentric. Alte două atacuri raportate, ambele în vecinătatea Salon Corbeau, unul
condus de Ravelle, iar celălalt de necunoscutul „Căpitan de la Mastron‖.
Drakashei îi e frică să i se recunoască meritul pentru propria muncă?
— E o încercare de a crea impresia că sunt mai mulţi piraţi care acţionează…
— Ce puneţi voi la încercare este răbdarea mea. Nu aţi furat nici o încărcătură
importantă, nu aţi ars nici o corabie pe mare, nici măcar nu aţi omorât vreun
marinar. Vă mulţumiţi cu bani şi cu bunurile pe care le puteţi duce, vă umiliţi şi
vă înfricoşaţi prizonierii, abia dacă le vandalizaţi niţel corăbiile şi apoi dispăreţi.
— Nu ne putem împovăra cu încărcături mai grele; avem mult de umblat.
— Mi se pare că aveţi şi un pic de omorât; spuse Stragos. În momentul ăsta,
oraşul este mai mult derutat decât îngrijorat; eu continui să sufăr, în ochii opiniei
publice, din cauza afacerii Ravelle, dar sunt puţine temeri că acest zaiafet de…
huligani ar fi cu adevărat un semn rău pentru comerţul verrar.
— Până şi jefuirea Salon Corbeau nu a reuşit să stârnească îngrijorare.
Atacurile voastre recente dau impresia că acum vă e teamă să vă mai apropiaţi de
oraş; că apele acestea continuă să fie sigure. Stragos aruncă o căutătură cruntă,
înainte de a continua: Dacă ar fi să cumpăr marfă de la un negustoraş, în clipa
asta, aş spune că nu sunt foarte mulţumit de calitatea ei.
— Desigur, spuse Locke, diferenţa este că, atunci când eu vreau să-mi fac, să
spunem, cămăşi noi, nu-mi otrăvesc croitorul până ce nu mi-a ajustat bine
mânecile…
— Sunt în joc viaţa şi averile mele, spuse Stragos ridicându-se din scaun. Şi
ale voastre, în funcţie de ce reuşiţi să faceţi. Am nevoie de măcelari, nu de
măscărici. Jefuiţi corăbii lângă zidurile oraşului meu. Treceţi-le echipajele prin
sabie. Luaţi-le încărcătura sau daţi-i foc… e timpul să fim serioşi. Asta, şi numai
asta va cutremura oraşul acesta din temelii.
— Nu vă întoarceţi, spuse el, apăsând pe fiecare cuvânt, până nu veţi fi vărsat
sânge în apele astea. Până ce nu veţi fi devenit o plagă.
— Fie, spuse Locke. Încă o înghiţitură din antidotul nostru…
— Nu.
— Dacă vrei să lucrăm cu încredere absolută…
— Veţi rezista, spuse Stragos. Precum ouăle murate într-un borcan. Sunt mai
puţin de două săptămâni de la ultima voastră doză. Nu sunteţi în pericol pentru
încă şase săptămâni de-acum încolo.
— Dar… aşteaptă, arhonte. Jean îl opri, în timp ce acesta se întorcea să plece.
Încă un lucru. Când am venit în oraşul ăsta, în noaptea fiestei, am fost atacaţi din
nou.
Stragos miji ochii.
— Aceiaşi asasini ca şi înainte?
— Dacă vrei să spui acelaşi mister, da, aşa credem, spuse Jean. Cineva ne-a
aşteptat la docuri, după ce l-am vizitat pe Requin. Dacă au primit vreo informaţie
privind prezenţa noastră în oraş, atunci s-au mişcat al naibii de repede.
— Şi singurul loc unde am fost, înainte de a vizita Treptele de Aur, a fost aici.
— Oamenii mei n-au nimic de-a face cu asta, spuse Stragos. Într-adevăr,
acesta este primul lucru pe care l-am auzit cu privire la subiect.
— Am lăsat patru morţi în urma noastră, spuse Jean.
— Nimic ieşit din comun. Poliţaii au găsit aproape treizeci de cadavre prin
oraş, după fiesta; tot timpul sunt certuri şi jafuri. Stragos oftă: Evident, asta nu
are nimic de-a face cu mine şi nu mai am nimic să vă spun pe subiect. Presupun
că vă veţi întoarce direct la corabie, după ce plecaţi de aici.
— În mare viteză, spuse Locke. Şi vom rămâne cât putem de departe de
insule.
— Complicaţiile vreunei samavolnicii mai vechi v-au ajuns din urmă, în mod
clar, spuse Stragos. Acum plecaţi. Nici un alt antidot şi nici o altă discuţie. Vă
veţi prelungi din nou arenda pentru sănătate doar după ce-mi veţi fi trimis la uşă
negustori panicaţi, cerşind ajutor, din cauză că moartea pândeşte în spatele
acestor porturi. Acum, duceţi-vă şi faceţi-vă treaba.
Se răsuci şi ieşi fără nici un alt cuvânt. Un moment mai târziu, un detaşament
de Ochi mărşălui pe uşa principală şi rămase în aşteptare.
— Ah, la naiba! murmură Jean.

11

— O să punem mâna pe ticălos, spuse Ezri în acea noapte, în timp ce stăteau

întinşi împreună, în cabina ei. Orhideea Otrăvitoare, care se numea acum
Focosul, străbătea o mare agitată, la aproximativ douăzeci de mile la sud-vest de
Tal Verrar, şi cei doi se lipiseră unul de altul, în timp ce se legănau înainte şi
înapoi în hamac.
— Cu greu, spuse Jean. Nu o să ne mai primească până nu o să facem o
chestie serioasă pentru el… şi dacă facem asta, s-ar putea să împingem lucrurile
până într-acolo, încât să nu mai aibă nevoie de noi. Mai degrabă o să căpătăm cu
un pumnal decât cu un antidot. Sau, dacă se ajunge la asta, el o să capete un
pumn…
— Jean, nu vreau să aud asta, spuse ea. Nu vorbi despre asta.
— Trebuie să privim lucrurile în faţă, iubire…
— Nu cred asta, spuse ea. Nu cred. Întotdeauna este o cale de atac sau o cale
de scăpare. Aşa stau lucrurile aici. Se rostogoli peste el şi îl sărută. Ţi-am spus să
nu cedezi, Jean Tannen, şi chestia cu mine este că obţin ce vreau, în felul meu.
— Pe toţi zeii, şopti Jean, cum de-am putut trăi înainte să te cunosc?
— Trist, sărac, mizerabil, spuse ea. Eu fac ca totul să fie mult mai bun. De
asta m-au pus zeii aici. Acum nu te mai îmbufna şi spune-mi ceva plăcut!
— Ceva plăcut?
— Da, minte înceată, am auzit că toţi ceilalţi îndrăgostiţi îşi spun câteodată
lucruri plăcute, când sunt singuri…
— Da, însă cu tine e ca şi cum ar fi sub ameninţarea pedepsei cu moartea, nu?
— Ar putea fi. Lasă-mă să găsesc o sabie…
— Ezri, spuse el cu o neaşteptată seriozitate. Uite ce e… când totul se va
termina, Stragos şi toate celelalte, Leocanto şi cu mine am putea fi… oameni
foarte bogaţi. Dacă şi celelalte treburi ale noastre din Tal Verrar merg bine.
— Nu dacă, spuse ea. Când.
— Bine, spuse el. Când se va întâmpla… chiar ai putea veni cu noi. Leo şi cu
mine am vorbit puţin despre asta. Nu trebuie să alegi un fel de viaţă sau altul,
Ezri. Poţi doar să… îţi iei o mică vacanţă. Cu toţii am putea.
— Ce vrei să spui?
— Putem lua un iaht, spuse Jean. În Vel Virazzo este un loc, un mic port
privat, unde toţi grangurii îşi ţin vasele şi bărcile de agrement. De obicei, au
câteva de vânzare, dacă dispui de nişte sute de solari, pe care noi intenţionăm să-i
avem. Oricum trebuie să mergem la Vel Virazzo ca să… ne terminăm treaba. În
două zile, putem să obţinem un vas echipat şi apoi, pur şi simplu să… scotocim
puţin prin zonă! Să ne lăsăm purtaţi de vânt. Să ne distrăm puţin. Să pretindem,
pentru o vreme, că suntem nişte netrebnici din lumea bună.
— Şi, adică, să ne întoarcem la toate astea mai târziu?
— Oricând vei dori, spuse Jean. Ia-o cum vrei. Întotdeauna obţii ce vrei, nu?
— Să trăiesc un timp pe un iaht, cu tine şi cu Leocanto, spuse ea. Fără
supărare, Jean, tu ai putea trece drept un marinar neexperimentat, dar, după cum
a recunoscut el singur, Leocanto nu ar putea cârmi nici un pantof pe o băltoacă
de pişat…
— De ce crezi că te-am lua cu noi, mmm?
— Ei bine, m-aş fi gândit că are o legătură cu asta, spuse ea, mutându-şi
mâinile, strategic, către locuri mult mai interesante.
— Ah, spuse el, aşa şi este, dar ai putea fi şi un fel de căpitan onorific…
— Pot să pun eu numele vasului?
— De parcă ai lăsa pe altcineva să o facă!
— Bine, şopti ea. Dacă ăsta e planul, asta este. O s-o facem.
— Chiar vrei să…
— La naiba, spuse ea, doar cu prada pe care am luat-o din Salon Corbeau şi
toţi cei din echipaj pot sta beţi luni de zile, după ce ne întoarcem la Vânturile-
Fantomă. Zamira n-o să-mi ducă dorul, pentru o vreme. Se sărutară. O jumătate
de an. Se sărutară din nou. Poate un an sau doi.
— Întotdeauna este o cale de atac, spuse gânditor Jean, printre săruturi,
întotdeauna este o cale de scăpare.
— Bineînţeles, şopti ea. Rezistă şi, mai devreme sau mai târziu, vei găsi
întotdeauna ce cauţi.

12

Jaffrim Rodanov se plimba pe duneta Suveranului Înfricoşător, în lumina

portocaliu-argintie a zorilor. Ţineau la capă, drum vest, deplasându-se spre nord,
cu vântul în cartier tribord, la aproximativ patruzeci de mile la sud-vest de Tal
Verrar. Marea se învolbura până la cinci-şase picioare.
 Tal Verrar. O jumătate de zi distanţă de oraşul pe care în ultimii şapte ani îl
ocoliseră ca pe o colonie de leproşi; o jumătate de zi distanţă de reşedinţa unei
flote care, odată stârnită, l-ar fi putut strivi chiar şi pe puternicul său Suveran. Nu
era o libertate adevărată în apele acestea, doar o vagă iluzie. Vase comerciale
rotofeie pe care nu le-ar putea atinge niciodată; un oraş bogat pe care nu l-ar
putea prăda niciodată. Şi totuşi, putea trăi cu asta. Era magnific, cu condiţia să se
păstreze libertatea şi jafurile din mările sudice.
— Căpitane, spuse Ydrena, care apăruse pe punte ţinând într-o mână o cană
de lut cioplit cu obişnuitul ei ceai de dimineaţă, stropit cu coniac, nu vreau să
stric o nouă dimineaţă frumoasă…
— Nu ai fi fost secundul meu dacă aş fi avut nevoie de pupături în fund în loc
să mi se conducă vasul.
— S-a făcut o săptămână şi nu i-am dat de urmă, căpitane.
— Doar în ultimele două zile, am văzut două duzini de vase comerciale,
lughere şi galere de agrement, spuse Rodanov. Şi mai este până să vedem un
drapel naval. Este încă timp să dăm de ea.
— Nu contest asta, căpitane. Doar că s-o găsim este…
— O mare bătaie de cap. Ştiu.
— Nu-i ca şi cum ar cutreiera prin zonă, spunând tuturor că ea este Zamira
Drakasha de pe Orhideea Otrăvitoare, zise Ydrena, luând o gură de ceai. „Bine
v-am găsit, noi suntem faimoşii distrugători de corăbii din Vânturile-Fantomă; vă
deranjează dacă acostăm ca să facem o vizită?‖
— Poate să-şi spună cum vrea, spuse Rodanov, şi să-şi picteze ce vrea pe
pupă, să-şi rearanjeze pânzele pân-o să arate ca un sebec constipat, dar are o
singură carenă. O carenă de scoruş negru. Şi am văzut-o timp de ani de zile.
— Toate carenele sunt negre, până ce nu eşti îngrozitor de aproape, căpitane.
— Ydrena, dacă aveam o idee mai bună, crede-mă, o urmam. Rodanov căscă
şi se întinse; îşi simţi muşchii puternici ai braţelor contractându-se în mod
agreabil. Tot ce-am aflat este că au fost atacate câteva corăbii, iar acum Salon
Corbeau. Se învârte pe-aici, pe undeva, ţinând vestul. E ceea ce aş face eu… o
mai mare deschidere spre mare.
— ’nţeles, spuse Ydrena. O grămadă de deschidere spre mare.
— Ydrena, spuse el domol, am făcut drum lung ca să-mi calc un jurământ şi
să ucid un prieten. Voi merge cât va fi nevoie şi îi voi vâna urmele cât va fi
nevoie. Vom străbate apele astea până când unul din noi dă de celălalt.
— Sau până când oamenii din echipaj decid că le-a…
— Mai e mult drum până să depăşim linia aia. Între timp, dublează numărul
iscoadelor de noapte. Triplează numărul celor de zi. O să căţărăm jumătate din
afurisitul ăsta de echipaj pe catarge, dacă trebuie.
 — Atenţie, corabie la orizont! se auzi o voce din vârful catargului. Strigătul fu
transmis spre punte şi Rodanov alergă în faţă, neputând să se abţină. În acea
săptămână, dacă nu auziseră de cincizeci de ori strigătul ăsta, nu-l mai auziseră
deloc, însă, de fiecare dată, putea fi acea dată.
— În ce direcţie?
— Trei grade de la prova tribordului!
— Ydrena, răcni Rodanov, mai ridicaţi pânze! Pregătiţi-vă de reperare! Helm,
du-ne spre nord-nord-est, tribord!
Peste oricine ar fi dat, cu un vânt şi nişte ape ca acestea, Suveranul
Înfricoşător se simţea acasă la el; mărimea şi greutatea îi permiteau să spargă
valuri care ar fi încetinit vase mai uşoare. În curând, vor fi destul de aproape
pentru a repera.
Şi totuşi, minutele păreau că se scurg la nesfârşit. Îşi stabiliseră noul curs,
folosindu-se de forţa vântului ce sufla acum dinspre arborele de la tribord.
Rodanov străbătea teuga, aşteptând…
— Căpitane Rodanov! E o corabie cu două catarge, domnule! Repet, două
catarge!
— Foarte bine, răcni el. Ydrena! Secundul pe teugă!
Ea fu acolo într-un minut, cu păru-i blond fluturându-i în briză. Când ajunse,
aruncă tot ce-i mai rămăsese din ceaiul de dimineaţă.
— Du cel mai bun ochean în vârful trinchetului, spuse el. Zi-mi… imediat ce
afli ceva.
— ’nţeles, spuse ea. Barem e ceva de făcut.
Dimineaţa se scurgea cu o încetineală chinuitoare, însă cel puţin cerul era
senin. Condiţii bune de observaţie. Soarele se înălţă tot mai sus şi mai strălucitor,
până când…
— Căpitane, strigă Ydrena. Carenă de scoruş! E un bric cu două catarge şi
carenă de scoruş!
Rodanov nu mai putea rezista să aştepte fără să facă nimic.
— Vin sus! răcni el.
Cu greu, se căţără pe pânzele trinchetului, până pe platforma de observaţie din
vârf, un loc pe care-l lăsase, de mulţi ani, în grija marinarilor mai mici şi mai
tineri. Ydrena era cocoţată acolo, împreună cu un membru al echipajului, care se
dădu mai încolo ca să-i facă şi lui loc pe platformă. Rodanov luă ocheanul şi
examină corabia aflată la orizont, studiind-o până când nici măcar cea mai
prudentă parte din el nu putu nega evidenţa.
— Ea e, spuse. A făcut ceva bâzdâcuri cu velele, dar aia este Orhideea.
— Şi acum?
— Ridicaţi fiecare petic de pânză pe care-l avem, spuse el. Să ne apropiem de
ea cât de mult putem, înainte să ne recunoască.
— Vrei să încerci să-i atragi atenţia cu semnale? Să-i propui negocieri şi dup-
aia să sari pe ea?
— „Să vorbim în spatele mâinilor, să nu ne fie citite pe buze intenţiile‖, spuse
el.
— Tot poezie de-a ta?
— Vers, nu poezie. Nu. Mai devreme sau mai târziu, ne va recunoaşte şi, când
o va face, va şti exact ce vrem.
Îi înapoie ocheanul Ydrenei şi se pregăti să coboare.
— Ţintă către ea, mantalele jos şi armele la vedere. Măcar atât putem să-i
oferim, pentru ultima bătălie pe care o va avea vreodată.
 CAPITOLUL CINCISPREZECE

Între fârtaţi

— Jerome ştie că-mi ceri să fac asta?

— Nu.
Locke stătea alături de Drakasha, lângă parapet, strânşi unul într-altul în aşa
fel încât puteau discuta confidenţial. Era, mai mult sau mai puţin, al şaptelea ceas
al dimineţii şi soarele se ridica în înaltul senin al cerului albastru. Vântul sufla
dinspre răsărit, lovindu-i dinspre arborele de la tribord, iar valurile deveneau din
ce în ce mai zgomotoase.
— Şi crezi că…
— Da, cred că pot vorbi pentru amândoi, spuse Locke. Nu avem de ales. N-o
să-l mai vedem pe Stragos decât dacă faci cum a cerut el. Şi, ca s-o spun pe-a
dreaptă, dacă faci cum a cerut el, cred că utilitatea noastră ia sfârşit. Vom mai
avea o singură şansă să ne apropiem de el. E timpul să-i arătăm nemernicului
ăstuia cum facem noi lucrurile în Camorr.
— Credeam că sunteţi specializaţi în şmecherii necinstite.
— Fac treabă bună şi punând cuţite în beregata oamenilor, şi răcnind la ei,
spuse Locke.
— Dar, dacă ceri altă întâlnire, după ce scufundăm câteva corăbii pentru el,
nu crezi că se va aştepta la trădare? Mai ales într-un palat plin de soldaţi?
— Tot ce trebuie să fac este să ajung în preajma lui, spuse Locke. N-o să
pretind acum că-mi pot croi drum printr-un zid de soldaţi, însă, de la câţiva
centimetri, cu un stilet bun, sunt mâna lui Aza Guilla însăşi.
— Aşadar, vrei să-l iei ostatic?
— Simplu. Direct. Şi, să sperăm, eficient. Dacă nu pot scoate un antidot de la
el sau nu pot ajunge la o înţelegere cu spiţerul lui, poate că-i trag o sperietură
soră cu moartea.
— Şi crezi sincer că ai studiat în ansamblu problema?
— Căpitane Drakasha, abia am dormit, tot gândindu-mă la asta. De ce crezi că
am venit până aici să dau de tine?
— Ei bine…
— Căpitane! Straja de pe catargul principal chema puntea. Am observat
mişcare în spatele nostru!
— Ce vrei să spui?
— Corabie la orizont, la trei grade, poate, spre cartier babord. Doar ce a
apărut, efectiv brusc. A venit dinspre vest, se îndreaptă direct către noi.
— Buni ochi, spuse Drakasha. Ţine-mă la curent. Utgar!
— Da, căpitane?
— Dublează straja la fiecare catarg. Cei de pe punte! Pregătiţi-vă să schimbaţi
cursul! Staţi lângă funii şi lângă braţele vergilor! Aşteptaţi ordinul meu!
— Probleme serioase, căpitane?
— Probabil că nu, spuse Drakasha. Chiar dacă Stragos şi-a schimbat părerea
de ieri şi s-a hotărât acum să ne vâneze, un vas de război verrar nu ar veni din
direcţia aia.
— Să sperăm.
— Da. Aşa că ce-o să facem este să ne schimbăm noi direcţia, frumos şi încet.
Dacă schimbarea lor de curs a fost nevinovată, vor trece voios pe lângă. Îşi drese
glasul: Helm, întoarce către nord-vest, prin nord, repede! Utgar! Strânge vergile,
vânt la cartier tribord!
— ’nţeles, căpitane!
Orhideea Otrăvitoare se înclină şi mai mult, încet, către babord, până ce fu
îndreptată aproape direct către nord-vest. Briza rece sufla acum peste dunetă,
aproape în faţa lui Locke. I se păru că întrezăreşte nişte pânze minuscule către
sud; de pe punte încă nu se putea observa carena vasului.
Câteva minute mai târziu, veni strigătul:
— Căpitane! A cotit cinci sau şase grade spre babord! Se îndreaptă din nou
către noi!
— Suntem pe direcţia prorei tribordului lor, spuse Drakasha. Încearcă să se
apropie de noi, dar asta nu are nici un sens. Îşi pocni degetele. Stai aşa. Ar putea
fi un vânător de recompense.
— Cum ar putea să ştie că suntem noi?
— Probabil că au obţinut o descriere a Orhideei de la echipajul keciului pe
care l-aţi vizitat. Uite ce-i, puteam cel mult să sperăm că o să-mi ascund faţa atât
de mult. Drăguţele astea de scânduri de scoruş ale ei sunt prea caracteristice.
— Deci… cât de gravă este situaţia?
— Depinde cine-i mai rapid. Dacă este un vânător de recompense, ar fi o
bătălie nerentabilă. Pe vas ar fi oameni periculoşi şi nici un fel de pradă. Aşa că,
dacă noi suntem mai rapizi, vreau să-i arăt fundul şi să-i zic pa-pa.
— Şi dacă nu?
— O bătălie nerentabilă.
— Căpitane, răcni una dintre iscoadele de sus, este o corabie cu trei catarge!
 — E din ce în ce mai bine, spuse Drakasha. Du-te şi trezeşte-mi-i pe Ezri şi pe
Jerome.

— Ghinion, spuse Delmastro. Afurisit de ghinion!

— Doar pentru ei, dacă îmi iese cum vreau, spuse Zamira.
Căpitanul şi locotenentul său stăteau lângă parapet, cu privirea fixată pe
pătrăţelul alb, neclar, care indica, la orizont, poziţia urmăritorului lor. Locke şi
Jean aşteptau, câteva trepte mai încolo, lângă copastia tribordului. Drakasha
cârmise corabia câteva grade către sud, astfel încât acum mergeau către vest-
nord-vest, cu un vânt excelent în cartier tribord, ceea ce ea declarase ca fiind cea
mai bună poziţie de navigat a Orhideei. Locke ştia că era cam riscant; dacă
adversarul lor era mai rapid, putea lua o direcţie de interceptare care i-ar fi oprit
mult mai repede decât o urmărire din pupa. Problema era că o asemenea urmărire
nu putea dura prea mult spre nord; aveau spaţiu deschis doar spre vest.
— Nu sunt sigură că am câştigat teren, căpitane, spuse Delmastro după câteva
minute de tăcere.
— Nici eu. Afurisită fie marea asta agitată! Dacă e o corabie cu trei catarge, s-
ar putea să aibă greutatea necesară ca să fie mai rapidă în condiţiile astea.
— Căpitane! Strigătul ce venea de sus, de pe catargul principal, era şi mai
stăruitor decât de obicei. Căpitane, corabia nu rămâne în urmă şi… iertăciune,
căpitane, dar poate c-ai vrea să vii să vezi asta cu ochii tăi.
— Să văd ce?
— Dacă nu-s nebună, am mai văzut corabia asta şi înainte, strigă straja, o
femeie. Pot să jur. M-ar ajuta o pereche de ochi în plus.
— O să arunc o privire, spuse Delmastro. Pot lua ocheanul tău preferat?
— Scapă-l numai, şi le voi da cabina ta lui Paolo şi Cosettei.
Câteva minute mai târziu, Locke o urmări pe Delmastro căţărându-se pe
catargul principal, înarmată cu mândria şi bucuria Zamirei, o capodoperă optică
verrari, legată în piele tratată alchimic. Trecură câteva minute până când strigătul
ei veni către punte.
— Căpitane, este Suveranul Înfricoşător!
— Cum?!? Del, eşti absolut sigură?
— L-am văzut destul de des, nu?
— Vin chiar eu sus!
Locke schimbă o privire cu Jean, în timp ce Zamira sări pe pânzele catargului
principal. Un zumzet de mormăituri şi înjurături se înălţă din rândul marinarilor
aflaţi pe punte. O duzină dintre ei îşi abandonară treaba şi se duseră la pupa,
întinzându-şi gâturile ca să zărească vela aflată la sud. O şterseră, temători, când
Drakasha şi Delmastro reveniră pe dunetă, părând foarte grave.
— Deci el e? spuse Locke.
— El e, spuse Drakasha. Şi dacă ne caută de ceva vreme, înseamnă că a plecat
la scurt timp după noi.
— Deci… poate că are de transmis vreun mesaj sau ceva, nu?
— Nu.
Drakasha îşi scoase pălăria şi îşi trecu cealaltă mână prin cosiţe, aproape
nervos.
— S-a opus acestui plan mai mult decât oricine altcineva din consiliul
căpitanilor. Nu a navigat atât de mult şi de departe cum am făcut-o noi,
expunându-şi vasul la o aruncătură de băţ de Tal Verrar, ca să transmită vreun
mesaj. Mi-e teamă că va trebui să amânăm discuţia noastră de mai devreme,
Ravelle. Trebuie mai întâi să fim siguri că această corabie va mai pluti până la
sfârşitul zilei.

Locke privea peste petele de spumă, către Suveranul Înfricoşător care era
acum vizibil la orizont, îndreptându-se către ei asemenea unui ac atras de
magnet. Era al zecelea ceas al dimineţii şi progresul lui Rodanov, în defavoarea
lor, era evident.
Zamira îşi închise cu zgomot ocheanul şi se răsuci de lângă parapet, de unde
observase acelaşi fenomen.
— Căpitane, spuse Delmastro, trebuie să fie ceva… dacă l-am putea ţine la
distanţă până la căderea nopţii…
— Da, atunci am avea mai multe opţiuni. Dar, ca să câştigăm atât timp, ar
trebui să fim urmăriţi din pupa, iar dacă fugim spre nord, o să dăm de coastă
mult înainte de a se însera. Ca să nu mai spun că are carena proaspăt reparată, iar
noi suntem restanţi la capitolul ăsta. Adevărul adevărat este că am pierdut deja
această întrecere.
Drakasha şi Delmastro nu-şi spuseră nimic, preţ de câteva clipe, până când
Delmastro îşi drese glasul:
— Încep să… ăă, pregătesc lucrurile, nu?
— Ai face bine. Lasă Schimbul Roşu să mai doarmă, cât de mult poţi. Dacă
mai doarme vreunul dintre ei…
Delmastro încuviinţă, îl apucă pe Jean de mâneca tunicii şi-l trase după ea
către trapa de marfă, de pe puntea principală.
— Intenţionezi să te lupţi, spuse Locke.
— Nu am de ales, trebuie să lupt. Şi tu la fel, dacă vrei să apuci cina.
Rodanov are aproape de două ori mai mulţi oameni. Înţelegi ce porcărie ne
aşteaptă.
— Şi totul este, mai mult sau mai puţin, din cauza mea. Îmi pare rău,
căpitane…
— Termină cu prostiile, Ravelle! N-o să mă apuc acum să-mi regret decizia
de a te ajuta, aşa că nimeni altcineva n-o s-o facă. E din cauza lui Stragos, nu a
ta. Într-un fel sau altul, planurile lui ne-ar fi pus într-o situaţie neplăcută.
— Îţi mulţumesc pentru asta, căpitane Drakasha. Acum… ştiu că am avut o
discuţie privind adevărata măsură a talentului meu în luptă, însă majoritatea celor
din echipaj cred încă, probabil, că-s un soi de ucigaş de oameni. Eu… Cred că tot
ce vreau să spun este că…
— Vrei un loc în miezul acţiunii?
— Da.
— Mă gândeam că s-ar putea să ceri asta. Am deja un loc pentru tine, spuse
ea. Nu te gândi că o să-l obţii uşor.
Se îndepărtă o clipă şi strigă:
— Utgar!
— Da, căpitane?
— Ia batimetrul şi spune-mi ce adâncime avem!
Locke ridică întrebător din sprâncene.
— Am nevoie să ştiu câtă apă avem sub picioare, îi spuse ea. Aşa voi şti cât
ne ia să aruncăm ancora.
— De ce ai vrea să arunci ancora?
— Cât despre asta, va trebui să aştepţi, vei fi uluit. Şi Rodanov, să sperăm…
dar asta ar însemna să cer prea mult.
— Căpitane, răcni Utgar, câteva minute mai târziu, avem cam nouăzeci de
stânjeni sub noi!
— Bine, spuse ea. Ravelle, ştiu că nu eşti de serviciu în momentul ăsta, dar ai
fost destul de neghiob să te vânturi pe-aici şi să atragi atenţia asupra ta. Ia vreo
doi Albaştri şi aduceţi de jos nişte butoaie de bere. Încearcă să faci asta în linişte,
de dragul Roşilor care mai dorm încă. Cam într-o oră am să-i chem pe toţi pe
punte şi nu-i niciodată înţelept să trimiţi oamenii la o luptă ca asta cu gâtlejurile
prea uscate.
— Fac asta bucuros, căpitane. Cam într-o oră, deci? Când crezi că vom…
— Am de gând să pornesc bătălia înainte de amiază. Este o singură cale de a
câştiga atunci când eşti vânat de unul mai mare şi mai tare decât tine. Te întorci,
îi zbori dinţii din gură şi speri că zeii ţin la tine.

— Toată lumea! strigă Ezri pentru ultima dată, toată lumea pe puntea
superioară centru! Pe punte, pierde-vară şi tâmpiţi leneşi ce sunteţi! Dacă mai
aveţi tovarăşi de cart sub punte, târâţi-i încoace!
Jean stătea în faţa grupului adunat la mijlocul corabiei, aşteptând ca Drakasha
să-şi rostească partea ei. Aceasta stătea lângă copastie, avându-i în spate pe Ezri,
Nasreen, Utgar, Mumchance, Gwillem şi Treganne. Învăţata părea profund
deranjată de faptul că un lucru atât de vulgar, precum o bătălie între corăbii, o
putea scoate din ritualurile ei obişnuite.
— Ascultaţi-mă bine, strigă Drakasha. Corabia care se îndreaptă spre noi este
Suveranul Înfricoşător. Căpitanul Rodanov are obiecţii faţă de afacerile noastre
în aceste ape şi a făcut drum lung ca să se lupte cu noi.
— Nu putem să ne luptăm cu atât de mulţi, strigă cineva din mulţime.
— Nu avem de ales. Ne vor aborda, fie că ne place sau nu, spuse Drakasha.
— Dar dacă te vrea doar pe tine? Vorbise un membru al echipajului pe care
Jean nu-l recunoscu; trebuie spus totuşi că omul stătea, de asemenea, în faţa
mulţimii, exact acolo unde Drakasha şi toţi ofiţerii ei îl puteau vedea. I te dăm şi
evităm o luptă crâncenă. Ăsta nu este un vas militar şi am dreptul şi eu să ţin la
viaţa mea ca şi…
Jabril îşi făcu loc prin mulţime până în spatele omului şi îl pocni în şale.
Acesta se prăbuşi pe punte zvârcolindu-se.
— Nu ştim dacă o vrea doar pe Drakasha, răcni Jabril. Io unul n-o să aştept
lângă parapet, cu pantalonii în vine, să vină cineva să-mi pupe cocoşelul! Cei
mai mulţi dintre voi ştiu la fel de bine ca mine… dacă un căpitan se bate cu alt
căpitan, nu e convenabil ca ambele variante ale poveştii să ajungă înapoi în
Portul Risipitorului.
— Stai aşa, Jabril, spuse Zamira. Coborând repede treptele dunetei, păşi către
aşa-zisul pragmatic şi îl ajută să se ridice, apoi stătu în faţa echipajului său, lângă
primul rând de oameni. Basryn, aici de faţă, are dreptate cu privire la un lucru.
Ăsta nu este un vas militar, aşa că aveţi dreptul să ţineţi la vieţile voastre. Nu
sunt blestemata voastră de împărăteasă. Oricine vrea să încerce să mă predea lui
Rodanov… sunt chiar aici. Acum e şansa voastră. Cum nimeni nu ieşi din
mulţime, Drakasha îl săltă pe Basryn în picioare şi îl privi drept în ochi. Ei bine,
poţi să iei barca cea mai mică, spuse ea, tu şi oricine mai vrea să te ajute s-o iei.
Sau poţi să rămâi.
 — Ah, la naiba, spuse el, oftând. Îmi pare rău, căpitane. Cred… cred că prefer
să trăiesc ca un laş decât să mor ca prostu’.
— Oscarl, spuse Drakasha, după ce terminăm aici, ia o echipă şi dă la apă
barca mică, iute. Oricine altcineva vrea să plece cu Basryn, asta-i ce vă ofer.
Dacă Rodanov câştigă, încercaţi-vă norocul. Dacă eu câştig… pricepeţi că
suntem la cel puţin cincizeci de mile de ţărm şi nu veţi reveni la bord.
Omul încuviinţă şi asta fu tot. Drakasha îi dădu drumul şi el dădu peste
ceilalţi, ţinându-se de spate şi ignorând căutăturile celor din jur.
— Acum, atenţie, strigă Drakasha. Marea nu ne este prietenă azi; feciorul ăla
de lele are viteză mai mare decât noi. În orice direcţie am fugi, nu facem decât să
câştigăm câteva ore. Dacă va fi să rezolvăm problema bot în bot, vreau să decid
eu cum ne curtăm.
— Fiecare dintre ai noştri trebuie să omoare doi de-ai lor, şi asta numai ca să
mai rămână vreunul dintre noi în picioare, aşa că, în mod clar, trebuie să ne
descurcăm chiar şi mai bine de-atât. Dacă îl agăţăm în aşa fel încât unul dintre
bordurile noastre să se sprijine pe prova lui, ne putem îngrămădi toţi în jurul
locului lui de abordare şi-l copleşim exact acolo unde trebuie. Echipajul ăla mare
şi gras al lui n-o să mai facă două parale dacă va trebui să ni-l servească, bucată
cu bucată, exact printre dinţii noştri.
— Deci, pe puntea superioară, o să vă aşez în rânduri, precum legiunile de
odinioară ale Tronului Therin. Săbiile şi scuturile în faţă, căngile şi halebardele
în spate. Nu staţi cu deştu-n fund! Dacă nu puteţi ucide pe careva, azvârliţi-i în
apă, numai scoateţi-i din luptă!
— Del va alege pe cei mai buni zece arcaşi ai noştri şi-i va trimite sus, să facă
tot ce-i de făcut. Cinci pe fiecare catarg. Aş fi vrut să pot trimite mai mulţi, dar
vom avea nevoie pe punte de fiecare luptător.
— Ravelle, Valora, o să vă dau câţiva oameni, să formaţi echipajul nostru de
abordaj. Treaba voastră sunt bărcile Suveranului. Odată ce vom fi atacaţi pe
puntea principală, vor încerca să ne abordeze din toate părţile, aşa că vă duceţi
oriunde se duc cu ele. O persoană aflată pe punte poate ţine piept la cinci aflate
într-o barcă, dacă vă mişcaţi repede.
— Nasreen, alege o echipă de trei oameni şi aşteaptă comanda mea lângă
ancora tribord. După ce-o dau, aperi prova împotriva bărcilor, permiţându-i
echipei lui Ravelle să lupte în altă parte.
— Utgar, tu rămâi cu mine, să încărcăm arbaletele. Acum, este bere la teugă
şi vreau să văd butoiul gol înainte să facem asta. Beţi, găsiţi-vă platoşele. Dacă
aveţi zale sau pantaloni de piele pe care-i ţineţi la păstrare, puneţi-le acum pe voi.
Nu-mi pasă cât de tare veţi transpira; niciodată nu veţi mai avea nevoie de ele ca
azi.
 Drakasha concedie echipajul întorcându-se cu paşi mari către scara dunetei.
La mijlocul vasului se stârni iadul; brusc, membrii echipajului începură să se
îmbrâncească unul pe altul în toate direcţiile, unii ducându-se după armele şi
platoşele lor, alţii îndreptându-se spre ceea ce putea fi ultima băută din viaţa lor.
Ezri sări peste balustrada dunetei şi răcni, în timp ce pătrunse în mijlocul
haosului, „Echipele de incendiu să aşeze de două ori mai multe găleţi cu nisip!
Instalaţi plasele-brici la babord şi ridicaţi-le sus! Jerome, mişcă-ţi fundul leneş pe
dunetă! Formează acolo „compania zburătoare‖!
Jean făcu un semn din mână şi o urmă pe Drakasha la pupa, unde Utgar
aştepta, părând nervos. Treganne tocmai cobora scara tambuchiului, bodogănind
ceva despre „proporţiile vracului‖.
Pe neaşteptate, o mică umbră întunecată ţâşni în sus pe scara tambuchiului şi
fugi către Drakasha. Simţind că ceva o trage brusc de pantaloni, aceasta privi în
jos şi dădu de Paolo care se prinsese strâns de ea fără nici o jenă.
— Mami, e gălăgie!
Zamira zâmbi şi îl ridică de pe punte, cuibărindu-l între reverele jachetei ei.
Se întoarse spre vânt şi lăsă ca acesta să-i dea la o parte părul de pe faţă. Jean
putu vedea că ochii lui Paolo erau aţintiţi asupra Suveranului Înfricoşător, care
sălta şi se legăna sub cerul fără nori, care scurta implacabil distanţa dintre ei.
— Paolo, scumpule, mami are nevoie să o ajuţi să te ascundă pe tine şi pe sora
ta în magazia pentru frânghii de pe puntea de jos, bine?
Băieţaşul dădu din cap şi Zamira îl sărută pe frunte; cu ochii închişi, îşi
îngropă nasul în claia de bucle scurte, negre.
— Ah, bine, spuse ea, o clipă mai târziu. Pentru că, după aceea, mami trebuie
să-şi ia platoşa şi săbiile. Şi apoi trebuie să meargă să abordeze corabia
nenorocitului ăluia mincinos şi să o scufunde ca pe un pietroi.

Jaffrim Rodanov se afla la prova corabiei sale, privind ţintă prin ochean
Orhideea Otrăvită, când aceasta viră brusc spre babord şi se îndreptă spre el ca o
săgeată. Velele mari tremurară şi începură să dispară, în timp ce echipajul
Drakashei le strângea, pregătindu-le de bătălie.
— Ah, spuse el. Să-i dăm drumul, Zamira! În sfârşit, faci singurul lucru de
bun-simţ.
Rodanov era îmbrăcat pentru luptă, ca de obicei, cu o haină de piele căptuşită
cu zale pe spate şi la revere. Crestăturile şi spărturile din această bătrânică
bătucită de atâta folosire erau întotdeauna o mângâiere pentru el, un memento al
faptului că ani de zile oamenii încercaseră şi eşuaseră să-l omoare.
Pe mâini avea mănuşile sale preferate, incrustate cu oţel înnegrit, în zăpăceala
unei încăierări corp-la-corp, acestea puteau apuca tăişuri şi zdrobi cranii. Pentru
a-şi croi drum la bordul Orhideei, se baza pe o măciucă ţintuită, care-i ajungea
până la brâu. Îşi plie cu grijă ocheanul şi-l strecură într-un buzunar, hotărând să-l
ducă înapoi în habitaclu, înainte ca lupta să înceapă. Nu ca ultima dată.
— Ordine, căpitane?
Ydrena aştepta pe treptele teugei, cu sabia ei curbată prinsă în teacă pe spinare
şi cu majoritatea echipajului adunat în spatele ei.
— Vine către noi, tună Rodanov. Ştiu că nu-i uşor, însă Drakasha dă atacuri în
apele verrare. Va aduce iadul în viaţa de care ne bucurăm noi toţi… dacă nu o
oprim acum. Adunaţi-vă în formaţie la tribord, cum am stabilit. Scuturile sus, în
faţă. Arbaletele în spate. Ţineţi minte, o salvă, după care le aruncaţi şi scoateţi
săbiile. Echipajele bărcilor, după ce blocăm Orhideea, săriţi peste parapetul
tribord. Căngile să fie pregătite pe puntea superioară şi la prova. Timona! Ai
ordinele tale… îndeplineşte-le întocmai sau roagă-te să mori în luptă. Ziua
aceasta va fi însângerată! Drakasha este un adversar de luat în seamă. Dar ce
suntem noi peste toate vânturile şi apele Mării de Bronz?
— Suveranul! strigă echipajul într-un glas.
— Cine suntem noi, niciodată abordaţi şi niciodată învinşi?
— Suveranul!
— Ce ţipă duşmanii noştri la judecata zeilor, când rostesc numele celor ce le-
au adus pieirea?
— Suveranul!
— Noi suntem! Îşi flutură bâta deasupra capului. Şi avem câteva surprize
pentru Zamira Drakasha! Aduceţi cuştile în faţă!
Trei echipe de câte şase marinari aduseră pe puntea de la prora nişte cuşti
acoperite cu pânză. Aceste cuşti aveau mânere de lemn, dispuse destul de departe
de laturile îmbrăcate în plase de oţel. Erau lungi cam de şase picioare şi înalte şi
largi de trei picioare.
— N-au mâncat nimic de ieri, nu?
— Da, spuse Ydrena.
— Bine.
Rodanov verifică încă o dată, cu atenţie, zonele pe care tâmplarul său le
slăbise în parapetul tribord, astfel încât un ghiont sănătos putea să le disloce pe o
lungime de aproape zece picioare. O stricăciune pentru iubitul său Suveran, însă
una ce putea fi destul de uşor reparată mai târziu.
— Aşezaţi-le aici. Şi loviţi cuştile. Să le întărâtăm.
 6

Cele două corăbii spărgeau valurile, una către cealaltă, şi, pentru a doua oară,
Locke Lamora se afla pe punctul de a fi implicat îndeaproape într-o bătălie pe
mare.
— Ţine direcţia, Mum! strigă Drakasha, care privea încordată dincolo de
parapetul babord al dunetei.
Locke şi Jean aşteptau în apropiere, înarmaţi cu securi şi săbii. Jean avea şi o
pereche de apărători de piele scoase din proprietatea lui Basryn, care nu se mai
vedea nicăieri, de când trecuse singur peste bord în micuţa barcă. „Barca mea‖,
gândi Locke, cu o oarecare amărăciune.
Pentru „compania lor zburătoare‖, Locke şi Jean îi aveau pe Malakasti, Jabril
şi Streva, precum şi pe Gwillem. Cu excepţia acestuia din urmă, toţi aveau
scuturi şi căngi; maistrul timonier cu înfăţişare timidă purta un şorţ de piele
încărcat cu proiectile grele, de plumb, pentru praştia pe care-o purta în mâna
stângă.
Majoritatea echipajului aştepta la mijlocul vasului, aliniat aşa cum ordonase
Drakasha; cei cu scuturi mari şi săbii în faţă, cei cu căngi în spate. Velele mari
fuseseră strânse, găleţile pentru incendiu aşezate la locul lor, intrarea de la
babord era apărată de ceea ce Delmastro numise „jupuitorul de piei‖, iar
Orhideea Otrăvită se grăbea către îmbrăţişarea Suveranului Înfricoşător
asemenea unei îndrăgostite aflate departe de iubitul ei de prea multă vreme.
Delmastro îşi făcu apariţia din harababura de pe puntea superioară. Arăta
foarte mult ca atunci când Locke o văzuse prima dată, cu platoşa de piele pe ea şi
cu părul strâns la spate, gata de acţiune. Fără să bage în seamă armele pe care le
aveau la centură, ea sări pe Jean, împletindu-şi braţele şi picioarele în jurul lui. El
îşi puse armele la spatele ei şi se sărutară până când Locke chicoti tare. Nu prea
era genul de chestie pe care o puteai vedea chiar înaintea unor bătălii, după câte-
şi imagina el.
— Ziua aceasta este a noastră, spuse ea când, în sfârşit, se despărţiră.
— Încearcă să nu-i omori pe toţi înainte ca măcar să intru şi eu în luptă, bine?
Jean îi zâmbi şi ea îi înmână ceva aflat într-o micuţă pungă de mătase.
— Ce e asta?
— O buclă din părul meu, spuse ea. Am vrut să ţi-o dau acum câteva zile, dar
am fost ocupaţi cu toate atacurile astea. Ştii cum e. Piraterie. Viaţă agitată.
— Îţi mulţumesc, scumpo, spuse el.
— Acum, dacă eşti la ananghie, oriunde te-ai duce, poţi arăta punguţa aia
oricui te-ar necăji şi-i poţi spune: „N-ai idee cu cine te pui. Mă aflu sub protecţia
doamnei care mi-a dat acest semn al favorurilor ei‖.
 — Şi asta ar trebui să-i oprească?
— La naiba, nu, asta e doar ca să-i zăpăceşti. Apoi îi omori, în timp ce ei stau
acolo uitându-se la tine ca nişte caraghioşi.
Se îmbrăţişară din nou, iar Drakasha îşi drese vocea:
— Del, dacă nu te deranjează, vrem să atacăm corabia aia aflată chiar în faţa
noastră, aşa că ai putea să…
— A, da, să ne luptăm pentru vieţile noastre. Cred că v-aş putea ajuta câteva
minute, căpitane.
— Noroc, Del!
— Noroc, Zamira!
— Căpitane, spuse Mumchance, acum…
— Nasreen! Drakasha mugi, cu toată puterea vocii ei remarcabile. Aruncaţi
ancora tribord!
— Sună a ciocnire, strigă Delmastro, o clipă mai târziu. Toată lumea, ţineţi-vă
bine! Şi cei de sus! Apucaţi un catarg, apucaţi o parâmă!
Cineva începu să tragă frenetic clopotul trinchetului. Cele două vase se
apropiau cu o viteză uluitoare. Locke şi Jean se ghemuiră pe scările din babordul
dunetei, agăţându-se strâns de parapetul interior. Locke aruncă o privire către
Drakasha şi văzu că aceasta număra ceva, rostind pentru sine fiecare număr.
Curios, el încercă să le desluşească şi ajunse la concluzia că nu număra în
Therină.
— Căpitane, spuse Mumchance, cu calmul cuiva care comanda o cafea,
cealaltă corabie…
— Timona, tare spre babord! strigă Drakasha.
Mumchance şi ajutorul său începură să tragă timona vasului către stânga.
Dintr-odată, se auziră un scârţâit şi o pocnitură dinspre prova; corabia tremură
dintr-un capăt în celălalt şi se smuci către tribord, ca prinsă în colţii unei furtuni.
Locke îşi simţi stomacul protestând şi se agăţă cu toată puterea de parapet.
— Echipa de la ancoră, ţipă Drakasha, tăiaţi cablul!
Locke avea o privire excelentă asupra Suveranului Înfricoşător, care se
năpustea spre ei, la nici o sută de yarzi depărtare. I se tăie respiraţia, gândindu-se
la bompresul acelei corăbii masive împlântându-se, asemenea unei suliţe, în
Orhidee sau în echipajul ei adunat, dar, chiar în timp ce privea, corabia cu trei
catarge se răsuci către babord, făcând, la rându-i, un viraj.
Rodanov evitase o coliziune frontală şi Locke bănui că o făcuse intenţionat;
chiar dacă ar fi putut cauza pagube serioase Orhideei, asta i-ar fi blocat corabia
exact acolo unde Zamira putea rezista cel mai bine atacatorilor săi şi unde ar fi
putut să scufunde, mai devreme sau mai târziu, ambele corăbii.
Ceea ce se întâmplă fu destul de spectaculos; marea se umplu de spumă albă
între cele două vase şi Locke auzi valurile protestând, şuierând asemenea
aburilor furioşi ce ies din cărbuni încinşi.
Nici Suveranul, nici Orhideea nu-şi mai puteau calma impulsul înaintării, dar
alunecară unul într-altul, de-a lungul bordurilor lor, având între ei o pernă
învolburată de apă. Întreaga lume păru să se cutremure când se întâlniră;
lemnăria scârţâi, catargele se cutremurară şi, undeva, deasupra, un marinar al
Orhideei, o femeie, fu aruncată din postul ei. Ea lovi puntea Suveranului,
devenind prima victimă a bătăliei.
— Randa! Randa! strigă Zamira, şi toţi cei aflaţi pe dunetă priviră în sus, în
timp ce randa Orhideei fu desfăcută, în cel mai nemarinăresc mod cu putinţă, de
către mica echipă însărcinată cu aceasta. Fluturând în jos până se desfăcu
complet, ea fu fixată pe vergi cu o viteză disperată. În mod normal, o randă nu se
plasează împotriva vântului, însă, în cazul de faţă, briza aspră care bătea dinspre
răsărit era folosită cu intenţie, ca să ţină pupa Orhideei departe de contactul cu
Suveranul Înfricoşător. Mumchance încerca să ajute, la rândul său, trăgând acum
timona spre tribord.
Din faţă se auziră o serie de ţipete şi pocnituri; bompresul Suveranului
Înfricoşător distrugea sau ciocnea mare parte din greementul din faţă, însă planul
Drakashei părea să funcţioneze. Bompresul nu găurise carena, iar acum prova
tribordului lui Rodanov era singura parte a corabiei lui aflată în contact cu bordul
babord al Drakashei. De sus de tot, gândi Locke, zeii puteau vedea cele două
corăbii precum nişte duelişti beţi, cu bompresurile încrucişate, însă făcându-şi
destul de puţine pagube, în timp ce se legănau pe valuri. Obiecte nevăzute
sfârtecau aerul cu un sâsâit ca de şarpe, şi Locke îşi dădu seama că în jurul său
ploua cu săgeţi. Bătălia începuse de-a binelea.

— Târfă vicleană din Syresti! murmură Rodanov după ciocnire, ridicându-se

încet în picioare. Drakasha îşi folosise randa ca pe o pârghie, ca să evite un
contact bord la bord total. Fie şi aşa; el avea de jucat propriile atuuri.
— Daţi-le drumul! strigă el.
Un membru al echipajului, flancat de purtători de scuturi şi stând cât mai
departe de spatele celor trei cuşti, trase de frânghia care le ţinea uşile. Acestea se
aflau la doar câţiva centimetri de partea slăbită a parapetului, care fusese
spulberată, în mod convenabil, atunci când corăbiile se atinseseră. Un trio de
valcone adulte… înfometate, zgâlţâite şi enervate peste măsură… explodară din
închisoarea lor, ţipând ca nişte strigoi răzbunători. Primul lucru pe care-şi puseră
ochii fu grupul de marinari de pe Orhidee, aliniaţi în faţă. Deşi bine înarmaţi şi
împlătoşaţi, oamenii Zamirei se aşteptaseră, fără îndoială, să trebuiască să
respingă, mai întâi, atacatori… umani.
Cele trei păsări de pradă ţâşniră prin aer şi aterizară printre scuturi şi căngi,
împărţind lovituri cu ciocurile şi cu ghearele lor de mărimea unui pumnal. Cei de
pe Orhideea ţipară, împingându-se unul pe altul şi stârnind un haos cumplit, în
încercarea lor disperată de a ataca sau de a fugi de cumplitele bestii.
Rodanov rânji feroce. Meritaseră preţul… deşi costaseră prea mult în Portul
Risipitorului, deşi îi împuţiseră cala, deşi vor fi moarte destul de repede. Fiecare
marinar de pe Orhidee pe care-l mutilau era unul mai puţin de înfruntat pentru
oamenii lui şi era întotdeauna imposibil de stabilit un preţ, când venea vorba să-ţi
faci adversarul să se scape pe el.
— Bărcile la apă! răcni el. Suverani! La mine!

Ţipetele care veneau din faţă erau mai mult decât omeneşti; Locke se căţără
pe coate şi genunchi pe scările dunetei, încercând să vadă ce se întâmplă. Forme
cafenii se zbăteau printre grupurile compacte ale „legiunilor‖ Zamirei, spre
babord. Ce naiba era asta? Drakasha însăşi trecu în goană pe lângă el, cu săbiile
gemene scoase, alergând către locul unde era cel mai mare haos.
Câţiva marinari de pe corabia lui Rodanov aruncară cârlige de abordare peste
golul dintre cele două vase. Un grup din echipajul Drakashei, pregătit pentru
asta, se repezi cu securile către balustrada babordului ca să taie frânghiile de
abordare.
Unul dintre ei se prăvăli cu o săgeată în gât; ceilalţi se debarasară în doi timpi
şi trei mişcări de toate frânghiile pe care Locke le putea vedea.
O pocnitură surdă şi ascuţită indică faptul că o săgeată aterizase în apropiere;
Jean îl apucă de gulerul tunicii şi îl târî până pe dunetă. Cei din „compania lui
zburătoare‖ erau ghemuiţi în spatele scuturilor lor mici; Malakasti şi-l folosea
pe-al ei ca să-l acopere şi pe Mumchance, care mânuia timona din poziţie
ghemuit. Cineva urlă şi căzu de pe capelaj peste bordul Suveranului o clipă mai
târziu, Jabril strigă: „Ah!‖, în timp ce o săgeată împroşcă aşchii din parapetul de
lângă capul său.
Spre surpriza lui Locke, în toată această vânzoleală, Gwillem se ridică brusc
şi, cu o expresie calmă pe faţă, începu să învârtă un proiectil în lansatorul praştiei
sale. Când braţul i se înălţă, el dădu drumul uneia dintre corzile praştiei şi, o
secundă mai târziu, un arcaş de pe duneta Suveranului căzu pe spate.
 Jean îl trase pe Gwillem înapoi pe punte, unde vadranul se apucă să
pregătească alt proiectil.
— Bărci! răcni Streva. Bărci se apropie!
Două bărci, fiecare purtând cam douăzeci de marinari, înaintau rapid din
spatele Suveranului Înfricoşător, făcând un ocol, ca să se apropie de pupa
Orhideei.
Locke îşi dorea cu ardoare să vadă câteva săgeţi presărându-le trecerea, însă
arcaşii aflaţi sus aveau ordin să ignore bărcile. Acestea erau strict treaba acelui
legendar erou al butoiului-de-bere-zburător, Orrin Ravelle.
Acesta avea oricum un mare avantaj care, ca întotdeauna, purta numele de
Jean Tannen. Pe scândurile de scoruş lustruit ale punţii se aflau, într-o grămadă
fără sens, câteva pietre mari, rotunde, aduse cu mare efort din balastul vasului.
— Fă pe bruta, Jerome! strigă Locke.
Când prima barcă a Suveranului se apropie de parapet, o pereche de marinari
înarmaţi cu arbalete se ridică în picioare, pentru a deschide calea unei femei care
pregătea un cârlig de abordare. Gwillem învârti şi aruncă în jos una din pietrele
lui, despicând ţeasta unui arcaş, al cărui corp se prăvăli înapoi în grupul de aşa-
zişi atacatori. Un moment mai târziu, Jean păşi pe parapet, ridicând deasupra
capului un bolovan de vreo sută de livre, lat cât pieptul unui om obişnuit.
Cu un răcnet, îl aruncă jos, în barcă, unde acesta sfărâmă nu numai picioarele
a doi vâslaşi, ci chiar puntea micuţei ambarcaţiuni. În timp ce apa începu să
ţâşnească prin gaură, se stârni panica.
Apoi săgeţi de arbaletă veniră dinspre a doua barcă. Streva, ocupat să
privească agonia primei bărci, primi una în coaste şi căzu pe spate, peste Locke,
care-l împinse deoparte pe ghinionistul tânăr, conştient că nu stătea în puterea sa
să-l ajute. Puntea strălucea deja de la sânge. Un moment mai târziu, Malakasti
icni de durere, când o săgeată, venită de pe vergile de sus ale Suveranului, îi
găuri spatele; ea se prăbuşi lângă parapet şi scutul îi căzu peste bord.
Jabril îi dădu la o parte suliţa şi o trase pe punte. Locke putu vedea că săgeata
îi înţepase unul din plămâni, iar respiraţia ei gâlgâită era cea de pe urmă. Jabril,
cu chipul îndurerat, încerca să o acopere cu corpul său, până când Locke ţipă la
el:
— Vin alţii! Nu-ţi pierde afurisitul ăla de cap!
„Ipocrit blestemat‖, gândi în sinea sa, cu inima bubuindu-i.
Dedesubt, pe ambarcaţiunea care se scufunda, un alt marinar învârti un cârlig,
pregătindu-se să-l arunce. Gwillem lovi din nou, zdrobind braţul bărbatului. Îi
urmă un alt bolovan al lui Jean. Acesta fu sfârşitul pentru restul Suveranilor; cu
barca ducându-se la fund şi băncile ticsite de cadavre, supravieţuitorii se aruncau
peste bord. Poate că vor redeveni o problemă, în câteva minute, dar, deocamdată,
erau scoşi din luptă. Ca şi o treime din „compania‖ lui Locke. Cea de-a doua
barcă inamică se apropie, păstrând însă destulă distanţă ca să se ferească de
bolovani. Ocoli pupa şi ţâşni către bordul tribord asemenea unui rechin asupra
prăzii rănite.

Zamira îşi trase sabia din cadavrul celei din urmă valcone şi răcni la oamenii
ei aflaţi la bordul babord.
— Refaceţi formaţia! Refaceţi formaţia! Astupaţi afurisita aia de deschizătură
de-acolo!
Valcone! Blestemat fie Rodanov, ticălos isteţ; cel puţin cinci dintre oamenii ei
erau morţi din cauza afurisitelor de chestii şi zeii ştiau câţi alţii mai fuseseră
răniţi sau zgâlţâiţi. Se aşteptase ca ea să încerce să vină cu bordul lateral către
provă; bestiile aşteptaseră ca o capcană bine întinsă.
Şi iată-l… imposibil să nu-l vezi, mare aproape cât doi oameni, purtând un
veston închis la culoare şi blestematele lui de mănuşi, în mâinile sale, o bâtă care
trebuie să fi cântărit douăzeci de funţi. Oamenii săi se revărsau în juru-i
aclamând şi se năpustiră către primul rând al oamenilor ei prin deschizătura pe
care Rodanov izbutise cumva să o facă în parapetul tribordului. Momentul
hotărâtor era exact harababura la care se aşteptase: căngi ce se înfigeau, lovituri
de scut, cadavre şi luptători vii laolaltă, prea presaţi de mulţimea de pe ambele
părţi pentru a se mişca altfel decât în jos. Câţiva alunecară prin golul mişcător
dintre cele două vase, înecându-se sau fiind zdrobiţi între corăbiile ce se
ciocneau una de alta.
— Arbalete, strigă ea, arbalete!
În spatele suliţaşilor ei, aproape fiecare arbaletă de pe corabie fusese scoasă şi
încărcată. Marinarii Orhideei care aşteptau în şirul din spate le luară şi traseră o
salvă neregulată pe deasupra şirurilor din faţă; opt sau nouă dintre oamenii lui
Rodanov se prăbuşiră, dar el părea neatins. O clipă mai târziu, o salvă de răspuns
veni de pe puntea Suveranului; Rodanov avusese aceeaşi idee.
Bărbaţi şi femei din rândurile Zamirei căzură ţipând, cu săgeţi cu pene înfipte
în capete şi piepturi. Nici unul nu era cineva de care să se poată lipsi.
Marinarii de pe Suveran încercau să se arunce prin deschizătură undeva, la
dreapta faţă de locul principal al bătăliei; câţiva reuşiră şi se agăţară cu tenacitate
de copastia Orhideei, forţându-se să se tragă în sus. Zamira rezolvă problema ea
însăşi crestând feţe şi crăpând ţeste cu mânerele săbiilor ei. Trei, patru… mai
mulţi veneau. Gâfâia deja. Nu prea mai era luptătoarea neobosită care fusese
cândva, gândi ea cu tristeţe. Săgeţi muşcau aerul din jurul ei, mai mulţi oameni
de-ai lui Rodanov săriră şi părea că toţi afurisiţii de piraţi de pe Marea de Bronz
se aflau acum pe puntea Suveranului, aliniaţi şi aşteptând să-i ia corabia cu asalt.

10

„Compania zburătoare‖ a lui Locke se lupta acum lângă parapetul tribord al

dunetei; în timp ce Mumchance şi unul dintre ajutoarele lui mânuiau căngi
pentru a-i împiedica pe înotători să se caţere pe corabie din orice altă direcţie,
Locke, Jean, Jabril şi Gwillem încercau să ţină la distanţă cea de-a doua barcă.
Aceasta era cu mult mai solidă decât predecesoarea ei; cei doi bolovani
azvârliţi de Jean omorâseră sau răniseră cel puţin cinci oameni, dar nu reuşiseră
să găurească lemnul.
Echipajul lui Rodanov arunca în ei cu cârlige de abordare; un duel stângaci se
porni între acestea şi căngile celor de pe Orhideea. Jabril zbieră când un cârlig i
se înfipse într-un picior şi răspunse, la rându-i, înjunghiind un Suveran în gât.
Gwillem se ridică şi aruncă un proiectil în barcă; efortul îi fu răsplătit cu un
ţipăt pătrunzător. În timp ce băgă mâna în traistă, după alt proiectil, o săgeată
păru să apară în spatele său, ca prin minune. El se încovoie lângă copastia
tribordului şi proiectilele praştiei i se rostogoliră pe punte cu un huruit.
— La naiba! răcni Locke. Nu mai avem bolovani mari?
— I-am folosit pe toţi, spuse Jean. O femeie cu un pumnal în dinţi porni într-
un salt acrobatic peste parapet şi ar fi reuşit să-l sară dacă Jean nu ar fi lovit-o în
faţă cu un scut, răsturnând-o în apă.
Jabril îşi roti frenetic cangea, în timp ce patru sau cinci marinari de pe
Suveran îşi puseră, în acelaşi timp, mâinile pe parapet; doi îşi dădură drumul,
dar, într-o clipă, alţi doi se rostogoleau pe punte cu paloşele în mâini. Jabril căzu
pe spate şi îl străpunse pe unul în burtă; Jean apucă praştia lui Gwillem şi o trecu
în jurul gâtului altuia, sugrumându-l, ca în vremurile bune din Camorr. Alt
marinar scoase capul şi vârî o arbaletă pe sub balustradă, îndreptând-o spre Jean.
În timp ce-l lovi pe om în faţă, Locke se simţi pe deplin legendarul erou al
butoiului-de-bere-zburător.
Ţipete venind dinspre apă indicau că se întâmpla ceva nou; precaut, Locke
aruncă o privire peste parapet. O masă tulbure, gelatinoasă plutea pe lângă barcă
asemenea unei pături translucide, în interiorul căreia pulsa o luminiscenţă vagă,
vizibilă chiar şi în plină zi. În timp ce Locke privea, un om care înota fu absorbit,
urlând, în respectiva masă. În câteva secunde, substanţa gelatinoasă din jurul
picioarelor lui se coloră în roşu, iar el începu să se zvârcolească. Creatura îi
sorbea sângele prin toţi porii, ca un om care suge sucul dintr-un fruct cărnos.
Un felinar-al-morţii atras, ca întotdeauna, de mirosul sângelui în apă. Un mod
al naibii de cumplit de a te duce, chiar şi pentru oameni pe care Locke făcea
eforturi să-i omoare… însă creatura asta şi celelalte, care vor veni cu siguranţă,
se vor ocupa de înotători. Nici un marinar de pe Suveran nu se mai căţăra pe
margini; puţinii care mai rămăseseră în barca de dedesubt încercau nebuneşte să
scape de creatura din apă. Locke lăsă cangea jos şi trase câteva guri de aer. O
secundă mai târziu, o săgeată lovi parapetul două picioare deasupra capului lui; o
alta şuieră, trecând peste parapet; o a treia lovi timona. „Acoperiţi-mă!‖ răcni el,
căutând disperat în jur un scut. Un moment mai târziu, Jean îl apucă şi-l trase
spre dreapta, unde ţinea corpul lui Gwillem în picioare, în faţa sa. Jabril se târî în
spatele habitaclului, în timp ce Mumchance şi ajutorul său imitară trucul lui Jean,
folosind corpul lui Streva. Locke simţi şocul, când o săgeată, cel puţin, se afundă
în cadavrul timonierului-şef.
— Poate mai târziu o să ne simţim prost că ne-am folosit de morţi în felul
ăsta, răcni Jean, însă, la naiba, sunt destul de mulţi în jur.

11

Ydrena Koros apăru peste parapet şi aproape o ucise pe Zamira cu prima

lovitură a iataganului său. Lama ricoşă în Sticla-străveche, dar, în ciuda acestui
fapt, Zamira se aprinse la gândul că vigilenţa îi dăduse greş. Lovi înapoi cu
ambele săbii, însă Ydrena, mică şi suplă, avu tot timpul să pareze una şi să o
evite pe cealaltă. „Atât de rapidă, atât de rapidă fără nici un efort‖, scrâşni din
dinţi Zamira. Erau două tăişuri împotriva unuia şi, cu toate astea, Koros umplea
spaţiul dintre ele cu un tremur argintiu mortal; Zamira îşi pierdu pălăria şi puţin
lipsi să-şi piardă şi capul, parând lovitura în ultima secundă. Încă o lovitură îi
atinse şuierând vesta, o a doua îi spintecă una din bretele. La naiba, se lovi de
unul dintre marinarii ei. Nu mai avea unde să se mişte pe punte.
Ca prin farmec, Koros făcu să apară în mâna ei stângă un pumnal cu lama
lată, curbată; se prefăcu a-l ataca cu el şi-şi repezi iataganul către genunchii
Zamirei. Zamira dădu drumul paloşelor ei şi se strecură pe sub garda lui Koros,
lipindu-se de pieptul ei. Prinse braţele Ydrenei cu propriile braţe, împingându-le
în spate şi în jos cu toată forţa. Aici, în sfârşit, era în avantaj. Şi încă ceva: lupta
murdară avea întotdeauna sorţi de izbândă în faţa luptei cinstite.
Zamira îşi înfipse genunchiul stâng în pântecele Ydrenei. Ydrena căzu;
Zamira o apucă de păr şi o izbi în bărbie. Dinţii micii femei zăngăniră asemenea
unor bile de biliard. Zamira o săltă înapoi pe picioare şi o împinse îndărăt, în
sabia unui marinar de pe Suveran, aflat chiar în spatele ei. O expresie fugară de
surpriză licări pe faţa mânjită de sânge a femeii, apoi muri odată cu ea. Zamira
simţi mai degrabă uşurare decât triumf.
Îşi înşfăcă paloşele de pe punte, unde căzuseră; când marinarul aflat acum în
faţa ei îşi trase sabia din Ydrena, lăsându-i corpul să cadă, el se trezi brusc cu una
din lamele Zamirei înfiptă în pieptul său. Lupta surdă continuă, iar mişcările îi
deveniră mecanice… paloşele ei se ridicau şi cădeau asupra valului şuierător al
oamenilor lui Rodanov, iar morţile se amestecau într-o cacofonie sângerie.
Săgeţile zburau, sângele făcuse lunecoasă puntea de sub picioarele ei, iar
corăbiile se zbuciumau pe mare, dând întregii scene un aspect de coşmar.
Poate că trecuseră minute, poate ani până când se trezi cu Ezri ţinând-o de
braţ şi trăgând-o înapoi de pe parapet. Oamenii lui Rodanov se retrăgeau, pentru
a se regrupa; puntea era ticsită de morţi şi răniţi, iar supravieţuitorii din echipajul
său îi călcau în timp ce se strângeau laolaltă şi se regrupau.
— Del, gâfâi Zamira, eşti rănită?
— Nu. Ezri era năclăită de sânge; pantalonii de piele-i fuseseră crestaţi, iar
părul îi stătea puţin într-o parte, dar altfel părea în regulă.
— Compania zburătoare?
— Habar n-am, căpitane.
— Nasreen? Utgar?
— Nasreen e mort. Pe Utgar nu l-am văzut de când a început bătălia.
— Drakasha! se auzi o voce pe deasupra gemetelor şi bâiguielilor confuze ce
se ridicau din ambele tabere. Vocea lui Rodanov. Drakasha! Opreşte-te din luptă!
Toţi, opriţi-vă din luptă! Drakasha, ascultă-mă!

12

Rodanov privi săgeata înfiptă în braţul său drept. Dureros, dar nu suferinţa
mistuitoare şi profundă ce ar fi anunţat atingerea osului. Strâmbându-se, îşi folosi
mâna stângă ca să imobilizeze vârful săgeţii, apoi, cu dreapta, se chinui să rupă
săgeata aflată puţin mai sus. Simţi că i se taie suflarea, dar nu avea ce face mai
mult până nu se isprăvea totul. Îşi ridică din nou ghioaga, împrăştiind sânge pe
puntea Suveranului.
Ydrena era moartă; fir-ar să fie, vreme de cinci ani îi fusese secund pe
afurisita de punte! Dăduse în stânga şi în dreapta cu ghioaga ca să ajungă la ea,
sfărâmând scuturi şi dând la o parte suliţe. Vreo şase marinari de pe Orhidee
săriseră la el, şi el le ţinuse piept… pe Dantierre îl azvârlise peste bord. Dar
spaţiul de luptă era prea strâmt, mişcarea corăbiilor imprevizibilă, echipajul din
jurul său împuţinat. Zamira avusese pierderi mari, însă ajunsese la un punct în
care se împotmolise. Lipsa oricărei încăierări la pupa Orhideei îi arăta că nici
bărcile nu avuseseră mai mult succes. La naiba! Cel puţin jumătate din echipaj i
se dusese. Era timpul să vină cu cea de-a doua surpriză. Strigătul său de încetare
a luptei era semnalul. Era momentul să-şi joace ultima carte… ultimul joc,
ultima mână, ultimele cărţi pe masă.
— Zamira, nu mă face să-ţi distrug corabia!

13

— Du-te la dracu’, nemernic sperjur ce eşti! Vino şi mai încearcă, dacă tu

crezi că mai ai oameni grăbiţi nevoie mare să moară!
Locke îi lăsase pe Jabril, pe Mumchance şi pe ajutorul acestuia… împreună cu
felinarele-morţii, bănuia el… să păzească pupa. El şi Jean îşi croiră drum înainte,
prin aerul ciudat de nemaiînţesat de săgeţi, peste grămezile de morţi şi răniţi.
Cărturarul Treganne şchiopătă în urma lor, cu piciorul de lemn bocănind pe
punte, târându-l singură pe Rask în spatele ei. În mijlocul punţii superioare stătea
Utgar, ţinând ridicat cu un cârlig grilajul de la trapa magaziei. La picioarele lui se
afla o geantă de piele; Locke presupuse că acesta avea ceva de făcut din ordinul
căpitanului şi nu-l băgă în seamă.
Le găsiră pe Drakasha şi pe Delmastro la prora, alături de vreo douăzeci de
supravieţuitori ai Orhideei, uitându-se la marinarii de pe Suveran, care erau de
două ori mai mulţi. Ezri îl strânse la piept pe Jean; părea că avusese de-a face cu
o groază de sânge, însă nu pierduse nici o picătură dintr-al său. Orhideea părea
că nu mai are punte; doar un strat de morţi şi muribunzi. Sângele se scurgea
peste bord în şiroaie.
— Nu eu! răcni Rodanov.
— Aici! ţipă Utgar de pe puntea superioară. Aici, Drakasha!
Locke se întoarse şi-l văzu pe Utgar ţinând o sferă cenuşie, cu diametrul de
vreo douăzeci de centimetri şi cu o suprafaţă ciudat de unsuroasă. O strângea în
mâna stângă, ţinând-o deasupra trapei de la magazie, iar mâna sa dreaptă ţinea
ceva ce ieşea din sferă.
— Utgar, spuse Drakasha, ce naiba crezi că…
— Nu face nici o afurisită de mişcare, bine? Altfel ştii ce-o să fac cu chestia
asta.
— Pe zeii de deasupra noastră, şopti Ezri, nu pot să cred asta!
— Ce naiba e aia? întrebă Locke.
— Veşti proaste, spuse ea. Veştile cele mai proaste! Aia e osânda-corăbiilor.
 14

Jean ascultă în timp ce ea explică rapid:

— Alchimie, alchimie neagră şi a naibii de scumpă. Trebuie să fii nebun de
legat să aduci o chestie din asta pe mare, din acelaşi motiv pentru care
majoritatea căpitanilor fug de uleiul-de-foc. Însă e şi mai rău. Chestia aia devine
incandescentă. Nu o poţi atinge, nu te poţi apropia. Dacă o laşi pe punte, face
gaură până jos; până în măruntaiele corabiei, şi aprinde orice. La naiba, cred că
poate aprinde şi apa. În nici un caz nu o poţi stinge cu apă.
— Utgar, spuse Drakasha, nenorocitule, trădătorule, cum ai putut…
— Trădător? Nu. Sunt omul lui Rodanov; sunt şi am fost încă dinainte de a
intra în echipajul tău. Ideea lui, nu? Dacă ţi-am fost de folos, Drakasha, e doar
pentru că mi-am făcut treaba.
— Pune să-l doboare, spuse Jean.
— Chestia pe care o ţine este un fitil alchimic, spuse Ezri. Dacă-şi mişcă
mâna dreaptă sau dacă îl omorâm şi chestia aia cade, se declanşează şi se
aprinde. Pentru asta sunt afuriseniile alea, înţelegi? Un om poate ţine prizonieri
alţi o sută dacă stă în locul potrivit.
— Utgar, spuse Drakasha. Utgar, noi câştigam bătălia asta.
— Poate că da. De ce crezi că am intervenit eu?
— Utgar, te rog! Corabia asta este ticsită cu răniţi. Copiii mei sunt acolo jos!
— Mda. Ştiu. Aşa că ar fi mai bine să pui armele jos, nu? Dă-te înapoi lângă
parapetul tribordului. Arcaşii să coboare de pe catarge. Toată lumea să rămână
liniştită şi sunt sigur că, în afară de tine, Drakasha, se poate ajunge la o înţelegere
cumva.
— Beregatele tăiate şi peste bord! strigă Treganne, care apăruse în capul
scărilor tambuchiului cu o arbaletă în mâini. Asta ar fi înţelegerea de care
vorbeşti, nu-i aşa, Utgar? Se opri la copastia dunetei şi îşi duse arbaleta la umăr.
Corabia asta e ticsită cu răniţi, iar ei sunt în răspunderea mea, ticălosule!
— Treganne, nu! ţipă Drakasha.
Însă era prea târziu; Utgar păru să tresalte şi să se înfioare când săgeata i se
înfipse în spate. Sfera cenuşie se clătină şi căzu din mâna lui stângă; mâna
dreapta se duse într-o parte, trăgând un fir alb şi subţire. Se prăbuşi pe punte, iar
mecanismul dispăru în cală.
— Oh, la naiba! spuse Jean.
— Nu, nu, nu, şopti Ezri.
— Copiii, se auzi Jean spunând. Pot să-i scot…
Ezri se holbă la trapă, îngrozită. Se uită la el, apoi iar spre trapă.
 — Nu numai ei, spuse ea… întreaga corabie.
— Mă duc, făcu Jean.
Ea îl apucă, îşi împleti braţele în jurul gâtului lui atât de strâns încât abia
putea respira şi îi şopti în ureche: „Fir-ai al naibii, Jean Tannen. Faci ca totul să
fie… să fie atât de greu‖.
Apoi îl izbi în burtă, mai tare decât şi-ar fi închipuit el vreodată că se poate. El
căzu pe spate, în chinuri groaznice, înţelegându-i intenţiile în clipa în care ea îi
dădu drumul. Ţipă furios, nevenindu-i să creadă, şi încercă s-o prindă.
Dar ea traversa deja puntea, alergând spre trapă.

15

Locke îşi dă seama ce vrea Ezri să facă, încă din clipa în care se pregătea să
lovească, însă Jean, cu reflexele amorţite de iubire sau oboseală, sau amândouă,
nu-şi dă seama. Şi, înainte ca Locke să poată face ceva, ea îl loveşte pe Jean şi-l
îmbrânceşte înapoi, astfel încât Locke cade peste el. Locke priveşte în sus la timp
ca s-o vadă pe Ezri sărind în cală, de unde, o secundă mai târziu, o vâlvătaie
portocalie nefirească ţâşneşte din întuneric.
— Oh, pe Paznicul Strâmb, ducă-se dracu’! şopteşte el şi vede totul ca şi cum
timpul încetineşte, curgând alene: Treganne lângă parapetul dunetei, năucită, fără
să-şi dea seama de urmările faptei sale bine intenţionate.
Drakasha se împleticeşte în faţă, cu paloşele încă în mâini, mişcându-se prea
încet pentru a o opri pe Ezri sau pentru a o ajunge din urmă.
Jean se târăşte, abia putând să se mişte, însă forţându-şi toţi muşchii ca s-o
facă, cu o mână întinsă inutil spre o femeie deja pierdută.
Membrii echipajelor de pe cele două corăbii se holbează, sprijinindu-se pe
arme sau unul pe celălalt, uitând de luptă pentru o clipă.
Utgar îşi îndreaptă mâna spre săgeata înfiptă în spate, zbătându-se uşor. Au
trecut cinci secunde de când Ezri a sărit în cală. Cinci secunde până când ţipetele,
alte ţipete, începură.

16

Ea se ivi pe scările punţii principale, ţinând-o în mâini. Nu, mai mult, îşi dădu
seama cu groază Locke: pesemne că ştiuse că mâinile ei nu vor rezista prea mult.
De aceea o ţinuse strâns la piept.
Sfera era incandescentă, un soare în miniatură, arzând în nuanţe vii de argint
şi de aur topit. Locke simţi dogoarea pe piele de la treizeci de paşi distanţă, se
trase îndărăt din cauza luminii, mirosind în schimb deodată duhoarea ciudată de
metal carbonizat. Ea alerga cât de tare putea; în timp ce-şi făcea drum către
parapet, fuga se transformă în mers şi-apoi într-un ţopăit disperat. Era toată în
flăcări, ţipa din toate puterile, nu putea fi nicicum oprită.
Reuşi să ajungă la parapetul babordului şi, cu un ultim efort, folosindu-şi toată
forţa din spate, picioare şi ce-i mai rămăsese din mâini, azvârli osânda-corăbiilor
peste golul ce-o despărţea de Suveranul Înfricoşător. Chiar în timp ce zbura,
aceasta străluci tot mai intens, asemenea unei comete de metal topit, iar echipajul
lui Rodanov se trase îndărăt când ea ateriză pe puntea lor.
Nu puteai atinge un asemenea lucru, spusese ea… ei bine, era clar că puteai.
Dar Locke ştiu că nu puteai să-l atingi şi să mai trăieşti. Săgeata care o lovi în
burtă o clipită mai târziu ajunse prea târziu ca să-i oprească elanul şi prea târziu
ca să mai facă orice altceva. Ea căzu pe punte, fumegând, iar apoi întreg iadul se
dezlănţui, pentru ultima oară în acea dimineaţă.
— Rodanov, urlă Drakasha. Rodanov!
Fu o erupţie de lumină şi foc pe puntea superioară a Suveranului Înfricoşător;
globul incandescent care se rostogolise încoace şi-ncolo explodase în sfârşit. În
numai câteva secunde, substanţa alchimică incandescentă năvăli prin
tambuchiuri, aprinse velele, înghiţi echipajul şi aproape secţionă vasul.
— Dacă ei ard Suveranul, strigă Rodanov, tot echipajul la atac, capturaţi
Orhideea!
— În apărare, ţipă Drakasha, în apărare şi respingeţi atacatorii! Cârma ferm la
babord, Mum! Ferm la babord!
Locke simţi o nouă fierbinţeală din ce în ce mai puternică pe obrazul drept;
Suveranul era deja condamnat şi, dacă Orhideea nu reuşea să se descâlcească din
şarturile, bompresul şi resturile sale, focul urma să mistuiască ambele corăbii.
Jean se târî încet către corpul lui Ezri. Locke auzi zgomotele unei noi lupte
izbucnind în spatele lor şi, preţ de-o clipă, se gândi să vadă ce se întâmplă, dar
apoi realiză că, dacă l-ar fi lăsat pe Jean acum, nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Şi nu
ar fi meritat iertare.
— Zei preaiubiţi, şopti el când o văzu. Vă rog, nu. Oh, pe toţi zeii…
Jean gemea, plângând cu hohote, ţinându-şi mâinile deasupra ei.
Nici Locke nu ştia unde ar fi putut să-şi pună mâinile. Rămăsese atât de puţin
din ea… piele şi haine, şi păr calcinate într-o singură, teribilă textură. Şi totuşi…
încă mişca, încercând, abia perceptibil, să se ridice. Încă se chinuia să respire.
— Valora, spuse Cărturarul Treganne, şchiopătând spre ei. Valora, nu… nu
atinge…
Jean lovea puntea, urlând. Treganne îngenunche lângă ce mai rămăsese din
Ezri, trăgând un pumnal din teaca de la cingătoare. Surprins, Locke văzu lacrimi
şiroind pe obrajii ei.
— Valora, spuse ea. Ia asta. Ea e deja moartă. Are nevoie de tine, pentru
numele zeilor.
— Nu, hohoti Jean. Nu, nu, nu…
— Valora, uită-te la ea, fir-ar să fie! Nu mai poate fi ajutată. Fiecare clipă e o
oră pentru ea şi te imploră să iei cuţitul ăsta.
Jean smulse cuţitul din mâna lui Treganne, îşi şterse ochii cu mâneca tunicii şi
se cutremură. Inspirând adânc, în ciuda cumplitului miros de ars ce persista în
aer, îndreptă cuţitul spre ea, zvâcnind în ritm cu hohotele sale, ca un om
paralizat. Treganne îşi puse mâinile peste ale lui, ca să le calmeze, iar Locke
închise ochii.
Apoi totul se termină.
— Îmi pare rău, spuse Treganne. Iartă-mă, Valora! N-am ştiut… n-am ştiut ce
era lucrul ăla, n-am ştiut ce avea Utgar. Iartă-mă!
Jean nu spuse nimic. Locke deschise din nou ochii şi-l văzu pe Jean
ridicându-se, ca în transă, înăbuşindu-şi hohotele de plâns, cu pumnalul încă
atârnându-i în mână. De parcă n-ar fi ştiut nimic de bătălia ce vuia încă în spatele
său, traversă puntea către Utgar.

17

Alţi zece marinari ai Orhideei căzură la proră pentru a-i salva, urmând
ordinele Zamirei, împingând Suveranul cu toată puterea lor, cu căngi şi cârlige,
şi halebarde. Împingând ca să-i desprindă bompresul şi greementul de Orhidee,
în timp ce supravieţuitorii lui Rodanov aflaţi la prova se luptau ca nişte diavoli
ca să scape.
Însă reuşiră, cu ajutorul lui Mumchance, şi cele două corăbii strivite se
desprinseră în sfârşit.
— Toată lumea! strigă Zamira, uluită de efortul pe care, dintr-odată, trebuia
să-l facă. Toată lumea la funii şi vergi! Spre vest, înaintea vântului! Echipa de
incendii… la magazia principală! Duceţi-i pe răniţi la pupa, la Treganne!
Presupunând că Treganne era în viaţă… presupunând… multe. Durerea mai
târziu. Acum avea alte greutăţi de înfruntat.
Rodanov nu participase la ultima încercare de abordare a Orhideei; ultima
oară, Zamira îl văzuse fugind la pupa, croindu-şi drum prin vâlvătaie şi
îndreptându-se către timonă. Fie că făcuse un ultim efort disperat ca să-şi salveze
corabia, fie că încercase să o distrugă pe a ei, el eşuase.
 18

— Ajutor, murmură Utgar. Ajutor. Scoate-o. Nu ajung la ea.

Mişcările îi erau sleite, iar ochii îi luceau, sticloşi. Jean îngenunche lângă el,
privindu-l fix, apoi îi înfipse pumnalul în spate. Utgar trase aer în piept, şocat;
Jean înfipse iar cuţitul şi iar, şi iar, sub privirile lui Locke; până când fu limpede
că Utgar murise, până când spatele său fu acoperit de răni, până când Locke
izbuti să ajungă lângă Jean şi să-l apuce de încheietură.
— Jean…
— Nu ajută, spuse Jean, parcă nevenindu-i să creadă. Pe toţi zeii, nu ajută.
— Ştiu, spuse Locke. Ştiu.
— De ce n-ai oprit-o? Jean se aruncă asupra lui Locke, ţintuindu-l pe punte,
cu o mână în gâtul lui. Locke, sufocat, se zbătu, fără prea mari şanse de izbândă,
după cum era de aşteptat. De ce n-ai oprit-o?
— Am încercat, spuse Locke. Te-a împins spre mine. Ştia ce am fi făcut, Jean.
Ştia. Te rog…
Jean îi dădu drumul şi se lăsă pe spate la fel de repede pe cât atacase. Îşi privi
mâinile şi scutură din cap.
— Pe toţi zeii, iartă-mă. Iartă-mă, Locke!
— Întotdeauna, spuse Locke. Jean, îmi pare atât de rău, atât de rău… nu aş
fi… nu aş fi vrut să se întâmple asta pentru nimic în lume. Pentru nimic în lume,
mă auzi?
— Da, spuse el, în şoaptă.
Îşi îngropă faţa în mâini şi nu mai spuse nimic.
Spre sud-est, focul de la bordul Suveranului Înfricoşător înroşea marea;
mistui catargele şi velele, împrăştie pânzele carbonizate deasupra valurilor,
asemenea unei cenuşi vulcanice, devoră carena şi, într-un sfârşit, se domoli într-
un munte unduitor de fum şi abur, în timp ce carcasa carbonizată a corabiei
alunecă sub ape.
— Ravelle, spuse Drakasha, punând o mână pe umărul lui Locke şi
întrerupându-l din reverie, dacă poţi da o mână de ajutor, eu…
— Sunt bine, spuse Locke, ţinându-se cu greu pe picioare. Pot ajuta. Doar…
lasă-l pe Jerome…
— Da, spuse ea. Ravelle, trebuie să…
— Zamira, destul. Destul cu Ravelle nu-ştiu-ce, Kosta nu-ştiu-cum. În
preajma echipajului, da. Dar prietenii îmi spun Locke.
— Locke, spuse ea.
— Locke Lamora. Nu, ăăă… ah, oricum, cui naiba ai putea să-i spui? Îşi puse
o mână pe mâinile ei şi, în secunda următoare, se îmbrăţişară. Îmi pare rău, şopti
el. Ezri, Nasreen, Malakasti, Gwillem…
— Gwillem?
— Da, el… unul dintre arcaşii lui Rodanov, îmi pare rău.
— Pe toţi zeii! spuse ea. Gwillem era pe Orhidee când am furat-o. Ultimul din
echipajul iniţial. Ra… Locke. Mum e la timonă şi, pentru moment, suntem în
siguranţă. Trebuie… trebuie să cobor să-mi văd copiii. Şi am nevoie… am
nevoie să te ocupi de Ezri. Nu pot s-o vadă în halul ăsta.
— O să am grijă de asta, spuse el. Uite ce-i, du-te jos. Mă ocup eu de lucruri
pe punte. O să ducem restul răniţilor la Treganne. O să acoperim toate cadavrele.
— Foarte bine, spuse Zamira liniştită. Puntea îţi aparţine, domnule Lamora.
Mă întorc imediat.
„Puntea îmi aparţine‖, gândi Locke privind la ruinele rămase în urma bătăliei:
greement care se legăna, şarturi desprinse, balustrade făcute ţăndări, săgeţi
înfipte aproape peste tot, fir-ar să fie! Cadavre îngrămădite în fiecare colţ al
punţii superioare şi teugei; supravieţuitori mişcându-se printre ele asemenea unor
stafii, mulţi dintre ei deplasându-se şchiopătând, în bastoane improvizate din
căngi şi arcuri.
„Pe toţi zeii! Deci asta înseamnă să comanzi. Să priveşti consecinţele în ochi
şi să pretinzi că nu te înfiori.‖
— Jean, murmură el, aplecându-se peste vlăjganul aşezat pe punte. Jean,
rămâi aici. Stai cât ai chef. O să fiu prin preajmă. Trebuie doar să mă ocup de
nişte lucruri, bine?
Jean încuviinţă slab.
— În regulă, spuse Locke, aruncând iar o privire în jur, uitându-se, de data
asta, după cei răniţi mai uşor. Konar, strigă el. Konar cel Mare! Ia o pompă,
prima pe care-o găseşti că funcţionează. Bagă un furtun prin trapa aia şi spală
bine de tot puntea principală. Nu trebuie să avem nimic care să mocnească acolo.
Oscarl! Vino aici! Fă-mi rost de pânze groase şi de cuţite. Trebuie să facem ceva
cu toţi… toţi oamenii ăştia.
„Toţi marinarii morţi de pe punte. Trebuie să facem ceva pentru ei aici, gândi
Locke, iar apoi am să fac ceva pentru ei în Tal Verrar. O dată pentru totdeauna.‖
 CAPITOLUL ŞAISPREZECE

Încheierea conturilor

— Paznicule Strâmb, Tăcutule Al Treisprezecelea, servitorul tău te cheamă.

Întoarce-ţi privirea asupra acestei femei, Ezri Delmastro, slujitoarea lui Iono şi a
ta. Iubita unui om iubit de către tine. Vocea lui Locke se frânse şi el se strădui să
se controleze. Iubita unui om care-mi este frate. Noi… îţi purtăm pică din cauza
ei, Stăpâne, şi nu mă tem să ţi-o spun în faţă.
Treizeci şi opt rămăseseră în picioare; cincizeci aruncaseră peste bord, iar
restul pieriseră în timpul luptei. Locke şi Zamira îşi împărţiră sarcinile
funeraliilor. Predicile lui Locke erau tot mai mecanice, însă acum, la acest ultim
ritual al nopţii, se trezi blestemând ziua în care fusese ales preot al Paznicului
Strâmb. Cea de-a treisprezecea sa aniversare, sub Luna Orfanului. Ce putere şi ce
magie îi păruse atunci! Puterea şi magia de a ţine discursuri funerare. Se
încruntă, îngropându-şi gândurile cinice de dragul lui Ezri, şi continuă:
— Aceasta este femeia care ne-a salvat pe toţi. Aceasta este femeia care l-a
învins pe Jaffrim Rodanov. O trimitem, trup şi spirit, în împărăţia fratelui tău
Iono, puternicul stăpân al mării. Ajut-o. Poartă-i sufletul către Ea, cea care ne
cântăreşte pe noi toţi. Ne rugăm pentru aceasta cu inimile pline de speranţă.
Jean îngenunche deasupra giulgiului şi puse pe el o buclă de păr castaniu.
— Trupul meu, murmură el. Îşi înţepă degetul cu un pumnal şi lăsă să cadă o
picătură roşie. Sângele meu. Aplecându-se către capul nemişcat între pânze,
depuse un sărut lung. Răsuflarea mea şi iubirea mea.
— Acestea te leagă sub jurământ, spuse Locke.
— Jurământul meu, spuse Jean, ridicându-se în picioare. Un prinos adus
morţilor, Ezri. Zeii să mă ajute să o fac cum trebuie. Nu ştiu dacă voi putea, însă
zeii să m-ajute.
Zamira, aflată în apropiere, se apropie să ţină una din laturile scândurii de
lemn pe care se afla corpul învelit în pânze al lui Ezri. Locke apucă cealaltă
latură; Jean, după cum îl prevenise pe Locke înaintea ceremoniei, nu era în stare
să ajute. El îşi frânse mâinile şi privi în altă parte. Într-o clipă, totul se
terminase… Locke şi Zamira înclinară scândura şi giulgiul de bumbac alunecă
prin tambuchi în valurile întunecate de dedesubt. Era un ceas trecut după apus şi,
în cele din urmă, isprăviseră cu totul.
Cercul tăcut de marinari istoviţi, majoritatea răniţi, începu să se împrăştie,
întorcându-se fie la cicăleala lui Treganne, fie la îndatoririle lor elementare.
Pentru moment, Rask îi înlocuia, în egală măsură, pe Ezri, Nasreen şi Utgar; cu
capul înfăşat într-un bandaj gros de pânză, el începu să-i strângă pe
supravieţuitorii ceva mai în putere şi să le dea treburi de făcut.
— Şi acum? întrebă Locke.
— Acum ne târâm, cu vântul în coastă, înapoi către Tal Verrar. Glasul
Zamirei suna obosit, însă privirea îi era fermă. Am avut o înţelegere, înainte de
asta. Am pierdut mai mult decât lucrurile pentru care m-am târguit, am pierdut
prieteni şi echipaj. Nu avem putere nici să atacăm un vas de pescuit acum, aşa că,
din păcate, ce-a rămas de făcut depinde numai de tine.
— După cum am promis, spuse Locke. Stragos. Mda. Du-ne acolo şi o să…
mă gândesc la ceva.
— N-o să fie nevoie, spuse Jean. Doar pune-mă în barcă şi trimite-mă. Îşi
privi picioarele. După aceea pleacă.
— Nu, spuse Locke. N-o să stau aici în timp ce…
— E nevoie doar de unul pentru ce am eu de gând să fac.
— Doar ce ai jurat un prinos adus morţilor…
— Îl va primi. Chiar dacă va fi să fiu eu, îl va primi.
— Crezi că Stragos nu va fi suspicios dacă va vedea că e doar unul dintre noi?
— O să-i spun că eşti mort. Că am avut o bătălie pe mare; asta-i destul de
adevărat. Atunci o să vrea să mă vadă.
— Nu te las să te duci singur.
— Iar eu n-o să te las să vii cu mine. Ce crezi că poţi să faci, să te baţi cu
mine?
— Gura, amândoi! se răsti Zamira. Pe toţi zeii! Chiar în dimineaţa asta,
Jerome, prietenul tău aici de faţă a încercat să mă convingă să-l las să facă exact
ce ai tu de gând acum.
— Poftim?! Jean îi aruncă o căutătură cruntă lui Locke şi scrâşni din dinţi:
Secătură mică şi mizerabilă, cum ai putut…
— Cum? Cum îndrăznesc să mă gândesc exact la ceea ce urma să-mi faci tu
mie? Puţă ţeapănă şi ipocrită, o să…
— Ce? urlă Jean.
— … O să mă arunc pe tine şi o să mă omori în bătaie, spuse Locke. Şi dup-
aia o să te simţi ca un rahat! Ce zici de asta, eh?
— Mă simt deja ca un rahat, spuse Jean. Pe zei, de ce nu mă laşi să fac asta,
pur şi simplu? De ce nu-mi laşi măcar asta? Măcar tu vei fi în viaţă; poţi încerca
să găseşti un alt alchimist, un alt specialist în otrăvuri. Oricum ai avea mai multe
şanse decât mine.
— Pe naiba! spuse Locke. Nu aşa lucrăm noi, iar dacă voiai să fie altfel, ar fi
trebuit să mă laşi să sângerez până mor, atunci, în Camorr. Mi-aduc aminte că
eram destul de hotărât să mor în clipele alea.
— Da, dar…
— E altfel când e vorba de tine, nu-i aşa?
— Eu…
— Domnilor, spuse Zamira, sau orice aţi fi voi. Lăsând deoparte toate
celelalte argumente, în după-amiaza asta i-am dat barca cea mică lui Basryn ca
ticălosul să poată muri pe valuri în loc să moară pe corabia mea. O să-ţi fie al
naibii de greu să ajungi cu una dintre celelalte bărci până în Tal Verrar de capul
tău, Jerome. Doar dacă nu cumva îţi propui să zbori, pentru că eu n-o să duc
Orhideea mai aproape de-o aruncătură cu arcul dincolo de recifurile-dig.
— La naiba, o să înot, dacă va trebui…
— Nu fi prost, în mânia ta, Jerome. Drakasha îl apucă de umeri. Fii realist. Ai
nevoie de sânge-rece pentru treaba asta, dacă ai de gând să-mi oferi ceva pentru
ce i s-a întâmplat echipajului meu. Pentru ofiţerul meu secund.
— Rahat! murmură Jean.
— Împreună, spuse Locke. Tu nu m-ai părăsit în Camorr sau în Vel Virazzo.
Să fiu al naibii dacă o să te părăsesc eu aici!
Jean se strâmbă, se apucă de parapet şi se uită ţintă în apă.
— E mare păcat, făcu el, în cele din urmă. Toţi banii ăia de la Turnul
Păcatului. Mare păcat că nu vom mai face rost de ei. Sau de altceva.
Locke rânji, recunoscând schimbarea bruscă a subiectului ca fiind modul în
care Jean căuta să-şi păstreze mândria în timp ce ceda.
— Turnul Păcatului? spuse Zamira.
— Nu ţi-am spus chiar toată povestea noastră, Zamira. Iartă-ne! Uneori,
schemele astea devin prea complicate ca să mai ţinem pasul cu ele. Noi avem, ăă,
câteva mii de solari trecuţi în catastifele de la Turnul Păcatului. La naiba, ţi-aş
lăsa ţie partea mea dacă ar fi vreo cale să pun mâna pe ea, dar chestia asta e
discutabilă.
— Dacă am găsi pe cineva în oraş să ia în locul nostru o parte din bani, spuse
Jean.
— Eh, n-are rost să plângem acum; ce-a fost a fost, spuse Locke. Mă îndoiesc
că avem în Tal Verrar măcar un singur prieten pe care să nu-l fi angajat sau
mituit. Chiar ne-ar fi fost de folos un afurisit de prieten acum. Se duse la parapet,
lângă Jean, prefăcându-se a fi tot atât de interesat de mare ca şi acesta, însă nu se
putea gândi la altceva decât la cadavrele înfăşurate în giulgiu care cădeau cu un
pleoscăit în apă.
 Corpuri căzând, exact cum el şi Jean plănuiseră să folosească frânghii, ca să
cadă în siguranţă din…
— Ia stai o clipă, spuse Locke. Un prieten. Un prieten. La naiba, de asta avem
nevoie. I-am jucat pe degete pe Stragos şi pe Requin. Cu cine nici măcar nu ne-
am bătut capul să ne încurcăm în ultimii doi ani? Pe cine nu am băgat în seamă?
— Templele?
— Bună încercare, dar nu… Cine are un interes direct în toată tărăşenia asta?
— Priorii?
— Priorii, spuse Locke. Ticăloşii ăia graşi, secretoşi şi intriganţi.
Locke bătea darabana pe parapet, încercând să-şi alunge supărarea şi să
încropească un plan închegat dintr-o duzină de idei dezlânate şi improbabile.
Gândeşte-te. Cu cine am jucat? Pe cine am văzut la Turnul Păcatului?
— Ulena Pascalis.
— Nu. Ea abia se aşezase la masă.
— De Morella…
— Nu. Pe toţi zeii, nimeni nu-l ia pe ăsta în serios. Cine i-ar putea împinge pe
Priori să facă ceva absolut necugetat? Cine-s atât de unşi cu toate alifiile încât fie
li se recunoaşte autoritatea, fie ştiu ce sfori să tragă ca să şi-o impună? Cei Şapte
Ascunşi – ăştia ne trebuie nouă. La naiba cu restul!
„Să invoci realităţile politice ale Priorilor era ca şi cum ai încerca să citeşti
viitorul în măruntaie de cocoş‖, gândi Locke. Erau trei niveluri de câte şapte în
consiliile negustorilor; scopurile urmărite de cele două niveluri inferioare erau
cunoscute de toată lumea. În ceea ce-i privea pe cei Şapte Ascunşi, doar numele
lor era cunoscut; ce funcţii aveau, care le erau îndatoririle… astea erau un mister
pentru profani.
— Cordo, spuse Jean.
— Bătrânul Cordo sau Lyonis?
— Amândoi. Oricare. Marius este unul dintre cei Şapte Ascunşi; Lyonis este
pe cale să ajungă acolo, iar Marius e mai bătrân decât boaşele lui Perelandro.
Dacă e cineva care ar putea să-i facă pe Priori să acţioneze, în sensul vreunei
chestii nebuneşti pe care o născoceşti tu…
— E numai pe jumătate nebunească.
— Cunosc afurisita aia de privire de pe faţa ta! Sunt convins că oricare din cei
doi Cordo e cel de care ai nevoie; păcat că nu i-am întâlnit niciodată pe ticăloşi.
Jean îl fixă pe Locke cu o expresie bănuitoare. Chiar ai privirea aia pe chip. Ce ai
de gând să faci?
— Vreau să… şi dacă aş vrea să le fac pe toate? De ce să ne plănuim
sinuciderea ca o primă opţiune? De ce să nu încercăm mai întâi măcar? Mergem
la Requin. Facem treaba. Mergem la Stragos. Stoarcem un răspuns sau un antidot
de la el. După care i-o plătim, într-un fel sau altul.
Locke mimă că înfige un pumnal într-un invizibil arhonte al Tal Verrar-ului.
Îi reuşi atât de bine încât mai mimă o dată.
— Cum naiba o să facem asta?
— Asta-i marea întrebare, spuse Locke. Cea mai bună întrebare pe care ai
pus-o vreodată. Ştiu că avem nevoie de unele chestii. În primul rând, după cum
au decurs lucrurile în ultima vreme, se prea poate ca toţi cei din Tal Verrar să ne
aştepte la docuri, cu arbalete şi torţe. Avem nevoie de deghizări mai bune. Dintre
Cei Doisprezece, care are cea mai sărăcăcioasă preoţime?
— Callo Androno, spuse Jean.
— Îi cerem iertăciune şi s-a făcut, spuse Locke.
Callo Androno; Ochi la Răscruci; zeul călătoriilor, limbilor şi învăţăturii. Atât
preoţii săi rătăcitori, cât şi cărturarii săi statornici dispreţuiau podoabele,
mândrindu-se cu grosolănia veşmintelor lor.
— Zamira, spuse Locke, dacă e cineva la bord care mai poate mânui un ac cu
aţă, avem nevoie de două robe preoţeşti. Să le facă din pânză de velă, din hainele
care-s în plus, din orice. Nu-mi place s-o spun, dar o să rămână o groază de haine
în plus pe-aici.
— Supravieţuitorii o să dea cu zarul pentru lucruri, iar eu o să le împart banii
între ei, spuse ea, dar înainte de asta pot să revendic câte ceva.
— Şi avem nevoie de ceva albastru, spuse Locke. Bandanele albastre ale lui
Androni. Câtă vreme le purtăm pe alea, suntem oameni sfinţi, nu doar nişte
vagabonzi prost îmbrăcaţi.
— Tunica albastră a lui Ezri, spuse Jean. Este… ar trebui să fie în cabina ei,
unde a lăsat-o. E puţin decolorată, dar…
— Perfect, spuse Locke. Acum, Zamira, când ne-am întors din prima vizită pe
care am făcut-o în Tal Verrar cu vasul ăsta, ţi-am dat în păstrare o scrisoare.
Avea pe ea sigiliul lui Requin. Jerome, am nevoie să mi-l desfaci cu atenţie, cum
ne-a arătat Lanţuri. Eşti mai bun la asta decât mine şi trebuie să fie în bună stare.
— Cred că pot încerca. Nu sunt sigur… cât de bun pot fi în momentul ăsta, la
orice.
— Am nevoie să o faci cât poţi de bine. Am nevoie să faci asta. Pentru mine.
Şi pentru ea.
— Unde vrei să pui sigiliul?
— Pe un pergament curat. Pe hârtie. Pe orice. Ai o foaie, Zamira?
— O foaie întreagă? Nu cred că Paolo şi Cosetta ne-au lăsat vreuna, dar
câteva sunt doar puţin mâzgălite; poate reuşesc să tai una în jumătate.
— Fă-o. Jerome, o să găseşti câteva dintre instrumentele de care ai nevoie în
vechiul meu cufăr, în cabina Zamirei. Poate să o folosească, împreună cu câteva
felinare, căpitane?
— Paolo şi Cosetta nu vor să iasă din magazia de frânghii, spuse Zamira. Sunt
prea speriaţi. Le-am dus jos aşternuturi de pat şi felinare alchimice. Cabina e la
dispoziţia voastră.
— Vei avea nevoie şi de cărţile tale, spuse Jean. Sau aşa cred.
— La naiba, da, intenţionez să folosesc cărţile. O să am nevoie de ele şi cel
mai bun set de unelte pe care-l putem încropi. Pumnale. Bucăţi scurte de coardă,
de preferat cu mătase în ea. Bani, Zamira… punguţe, cu cincizeci sau şaizeci de
solari, în caz că trebuie rezolvăm vreo situaţie complicată. Şi nişte ciomege.
Dacă nu aveţi nici unul, e nisip şi e pânză groasă…
— Şi o pereche de securi, spuse Jean.
— Sunt două în cabina mea. De fapt, le-am luat din cufărul vostru.
— Cum? Un licăr de emoţie traversă figura lui Jean. Le ai?
— Aveam nevoie de-o pereche. Nu am ştiut că sunt speciale, altfel ţi le-aş fi
înapoiat după ce ai terminat cu muncile în schimbul de corvoadă.
— Speciale? Sunt mai degrabă membri de familie decât arme, spuse Locke.
— Deci, cum se leagă toate? spuse Jean.
— Cum am spus, excelentă întrebare, una asupra căreia intenţionez să meditez
îndelung…
— Dacă timpul o ţine tot aşa, n-o să vedem Tal Verrar-ul din nou până mâine-
noapte, spuse Zamira. Te asigur că vei avea o bună bucată de timp ca să
meditezi. Şi o s-o faci, în mare parte, căţărat pe trinchet, ca iscoadă. Am nevoie
să te faci util, totuşi.
— Desigur, spuse Locke. Desigur. Căpitane, când intrăm în Tal Verrar, du-ne
prin nord, dacă ai vrea. Orice altceva am face, prima noastră oprire trebuie să fie
Cartierul Negustorilor.
— Cordo? întrebă Jean.
— Cordo, spuse Locke. Bătrânul sau tânărul, nu-mi pasă care. O să ne vadă,
chiar dacă pentru asta va trebui să ne strecurăm prin afurisitele lor de ferestre.

— Ce naib… spuse un servitor trupeş şi bine îmbrăcat, care avusese ghinionul

să apară de după colţ lângă firida care încadra fereastra de la etajul patru, prin
care Locke şi Jean tocmai se târâseră înăuntru.
— Bravo, spuse Locke. Felicitări! Noi suntem un alt soi de spărgători şi
suntem aici ca să-ţi dăm cincizeci de solari de aur!
El îşi aruncă punga cu bani către servitor, care o prinse cu o mână şi holbă
ochii simţindu-i greutatea. În următoarea secundă şi jumătate pe care omul nu o
folosi ca să dea alarma, Jean îl pocni.
Pătrunseseră prin colţul de nord-vest al ultimului etaj al conacului familiei
Cordo; parapetele şi piroanele de fier făcuseră total neatrăgătoare o eventuală
căţărare pe acoperiş. Era abia trecut de zece seara, o superbă noapte de mijloc de
Aurim pe Marea de Bronz, iar Locke şi Jean se strecuraseră deja printr-un gard-
viu plin de spini, păcăliseră în trei rânduri gărzile şi grădinarii şi petrecuseră
douăzeci de minute escaladând piatra jilavă şi alunecoasă a Conacului Cordo,
doar ca să ajungă până aici.
Robele lor improvizate, de preoţi ai lui Callo Androno, împreună cu cea mai
mare parte a celorlalte lucruri de care aveau nevoie erau vârâte în raniţe cusute la
repezeală de Jabril. Probabil, mulţumită acestor robe nu mai trăsese nimeni vreo
săgeată spre ei de când puseseră piciorul pe solul verrar, însă noaptea abia
începea, gândi Locke… abia începea.
Jean îl trase pe slujitorul inconştient în firidă şi aruncă o privire în jur,
verificând dacă nu mai erau şi alte complicaţii, în timp ce Locke închise încetişor
ferestrele duble, cu geam mat, punând zăvorul la locul lui. Zăvor pe care-l
deschisese folosind doar o piesă subţire şi uşor curbată de metal; Oamenii
Potriviţi din Camorr numeau acest instrument „capul familiei‖, căci, dacă reuşeai
să intri şi să ieşi dintr-o gospodărie suficient de bogată ca să aibă ferestre cu
geamuri zăvorâte, cina îţi era asigurată.
Din fericire, Locke şi Jean prădaseră case de nobili foarte asemănătoare cu
cea de faţă… chiar dacă nu atât de mari… aşa că ştiau cât de cât unde să-şi caute
prada. Dormitoarele stăpânilor erau situate adesea lângă spaţii de relaxare
precum fumoarele, cabinetele, saloanele şi…
— Biblioteca, şopti Jean, în timp ce el şi Locke se strecurau fără zgomot de-a
lungul coridorului din dreapta.
Felinarele alchimice, aflate în firide drapate cu mult bun-gust, dădeau locului
o plăcută strălucire slabă, portocaliu-aurie.
Printr-o pereche de uşi deschise aflate la mijlocul holului, în stânga lor, Locke
putea întrezări rafturi pline de cărţi şi pergamente. Nu se vedea nici un alt
slujitor.
Biblioteca era o mică minunăţie; trebuie să fi fost acolo vreo mie de volume,
precum şi sute de pergamente, aşezate în cutii şi rafturi ordonate. Hărţi ale
constelaţiilor, pictate pe piele înălbită prin mijloace alchimice, decorau puţinele
locuri goale de pe pereţi. Două uşi închise duceau către alte camere interioare,
una la stânga şi alta în faţa lor.
Locke se lipi de uşa din stânga sa, ascultând. Auzi un murmur slab şi se
întoarse către Jean, ca să constate că el se oprise din drumul său lângă unul dintre
rafturi. Acesta se întinse, scoase din şir un volum subţire, in-octavo (de vreo
cincisprezece centimetri) şi îl îndesă la repezeală în raniţă. Locke rânji.
În acel moment, uşa din stânga se deschise direct în el, dându-i o lovitură
inofensivă, dar dureroasă în ceafă. Se răsuci, trezindu-se faţă în faţă cu o tânără
femeie purtând o tavă de argint goală. Ea deschise gura să ţipe şi nu se mai putea
face nimic altceva; mâna stângă a lui Locke ţâşni, acoperindu-i gura, în timp ce
dreapta căută un pumnal. O împinse înapoi în camera din care aceasta tocmai
ieşise şi, odată trecut de uşă, Locke simţi picioarele afundându-i-se binişor în
covorul de pluş.
Jean intră imediat după el şi trânti uşa. Tava slujnicei căzu pe covor şi Locke
o împinse într-o parte. Aceasta căzu în braţele lui Jean cu un „Oooh!‖ de
surpriză, iar Locke se trezi la picioarele unui pat cu latura de vreo trei metri
lungime pe-o latură, drapat în mătase suficientă ca să faci pânze pentru un iaht
destul de măricel.
Aşezat pe perne în celălalt capăt al acestui pat, arătând oarecum comic cu
corpul său subţirel înconjurat de atâta spaţiu gol, opulent, se afla un bătrân
uscăţiv. Părul său lung, de culoarea spumei mării, îi cădea pe umeri, peste o
cămaşă de noapte din mătase verde. Tocmai frunzărea un vraf de hârtii, la lumina
unui felinar alchimic, când Locke, Jean şi slujnica ostatică dădură buzna peste el.
— Marius Cordo, presupun, spuse Locke. Pentru viitor, pot să vă sfătuiesc să
investiţi într-o lucrare de meseriaş pentru zăvoarele ferestrelor Domniei Voastre?
Bătrânul căscă ochii mari şi hârtiile i se împrăştiară din mâini.
— O, zei! strigă el. O, zeii să mă apere! Tu eşti!

— Bineînţeles că eu sunt, spuse Locke. Doar că nu ştii încă cine naiba sunt.
— Domnule Kosta, putem discuta. Sigur ştii că sunt un om înţelept şi foarte
bogat…
— În regulă, ştii cine naiba sunt, spuse Locke, îngrijorat. Şi mi se rupe de
banii tăi. Sunt aici ca să…
— În locul meu, ai fi făcut acelaşi lucru, spuse Cordo. Totul a fost o afacere,
doar o afacere. Cruţă-mă şi priveşte asta tot ca pe o afacere, care-ţi aduce aur,
giuvaieruri, produse alchimice fine…
— Jupâne Cordo, spuse Locke, uite ce-i, eu… Se încruntă şi se întoarse spre
slujnică: Omul ăsta e, ăăă, senil?
— E în deplinătatea facultăţilor mintale, răspunse aceasta rece.
— Te asigur că sunt, zbieră Cordo. Furia îi schimbase complet chipul. Şi nu
voi fi scos din joc de nişte asasini în propriul dormitor! Şi acum, fie mă omori pe
loc, fie negociezi preţul eliberării mele!
— Jupâne Cordo, spuse Locke, spune-mi două lucruri şi fii al naibii de clar în
privinţa amândurora. În primul rând, cum de ştii cine sunt? În al doilea rând, de
ce crezi că sunt aici ca să te omor?
— Mi s-a arătat chipul tău, spuse Cordo, într-un bazin cu apă.
— Într-un bazin cu… Locke simţi cum i se strânge stomacul. Oh, fir-ar să fie,
ţi s-a arătat de către un…
— De către un Mag-juruit din Karthani, care îşi reprezenta breasla într-o
problemă personală. Evident că acum înţelegi…
— Tu, spuse Locke. „Aş fi făcut acelaşi lucru în locul tău‖, asta ai spus. Tu i-
ai trimis pe afurisiţii ăia de asasini pe urmele noastre! Nemernicii ăia de la
docuri, barmanul ăla cu otrava, grupurile de oameni din noaptea fiestei…
— Evident, spuse Cordo. Iar tu ai scăpat, din păcate. Cu puţin ajutor din
partea lui Maxilan Stragos, cred.
— Din păcate? Din păcate? Cordo, nici n-ai idee ce jigodie norocoasă eşti că
nu au reuşit! Ce ţi-au spus Magii-juruiţi?
— Ei, hai… Cu siguranţă planurile tale…
— Spune-mi exact ce au spus sau chiar te omor!
— Au spus că eşti o ameninţare pentru Priori şi că, ţinând cont de sumele care
le-au fost plătite până acum pentru serviciile făcute, consideră că este în interesul
lor să avertizeze în legătură cu prezenţa ta.
— Pe cei Şapte Ascunşi, vrei să zici.
— Da.
— Ticăloşi idioţi ce sunteţi! spuse Locke. Magii-juruiţi s-au folosit de tine,
Cordo. Gândeşte-te la asta data viitoare când mai intenţionezi să le dai bani.
Noi… Jupânul De Ferra şi cu mine… suntem pe lista celor cu care au ei o
socoteală şi ne-au băgat la mijloc, între tine şi Stragos, ca să se distreze. Asta-i
tot! Nu am venit aici să le facem ceva Priorilor.
— Deci vrei să spui că…
— De ce nu te-aş omorî chiar acum, în cazul ăsta?
— O chestiune plăcută şi supărătoare în acelaşi timp, spuse Cordo, muşcându-
şi buza.
— Cert este, spuse Locke, că, din motive care vor rămâne pe vecie dincolo de
înţelegerea ta, am pătruns în conacul tău cu un singur scop… să-ţi dăm pe tavă
capul lui Maxilan Stragos.
— Poftim?
— Nu la propriu. De fapt, am nişte planuri pentru capul ăla. Dar ştiu ce fericit
ai fi ca arhonatul să se prăbuşească precum un muşuroi de furnici, aşa că am să-ţi
spun o singură dată: am de gând să-l dau jos de la putere pe Maxilan Stragos, o
dată pentru totdeauna, şi am de gând să fac asta la noapte. Am nevoie de ajutorul
tău.
— Dar… tu eşti un fel de agent al arhontelui…
— Jerome şi cu mine suntem agenţi fără voie, spuse Locke. Alchimistul
personal al lui Stragos ne-a dat o otravă latentă. Aşa că, atât timp cât Stragos
controlează antidotul, nu putem decât să-l slujim sau să murim în chinuri
groaznice. Însă jigodia ne-a tot presat, iar acum a împins lucrurile prea departe.
— Poate că… aţi putea fi nişte provocatori, trimişi de Stragos ca să…
— Ca să ce? Să-ţi pună la încercare loialitatea? În faţa cărei Curţi, sub ce
jurământ, în faţa cărei legi? Îţi pun aceeaşi întrebare ca şi mai înainte, de data
asta legat de faptul că, în realitate, aş face jocul lui Stragos… de ce nu te omor,
în cazul ăsta?
— Cât despre asta… bună întrebare.
— Poftim, spuse Locke, înconjurând patul ca să se aşeze lângă bătrân. Ia un
pumnal.
Îşi azvârli tăişul în poala bătrânului. În clipa aia, se auzi o bătaie puternică în
uşă.
— Tată! Tată, unul dintre slujitori este rănit! Eşti în regulă? Tată, intru!
— Fiul meu are o cheie, spuse Cordo cel bătrân, când clinchetul acesteia se
auzi în mecanismul uşii.
— A, spuse Locke, atunci o să am iar nevoie de ăsta. Îşi înşfăcă din nou
pumnalul şi rămase în picioare lângă Cordo, îndreptându-şi arma către bătrân
într-un mod oarecum ameninţător. Stai liniştit. N-o să ia decât un minut.
Un bărbat bine făcut, de vreo treizeci şi ceva de ani, năvăli în încăpere, ţinând
în mâini o spadă bogat împodobită. Lyonis Cordo, Prior din al doilea nivel,
unicul moştenitor al părintelui său şi văduv de câţiva ani. Poate cel mai râvnit
celibatar dintre toţi cei din Tal Verrar, cu atât mai mult cu cât vizita rareori
Turnul Păcatului.
— Tată! Alacyn! Lyonis făcu un pas în cameră, fluturându-şi arma şi
întinzându-şi braţele ca să blocheze uşa. Daţi-le drumul, ticăloşilor! Am alertat
gărzile casei şi nu o să reuşiţi să ajungeţi la…
— Of, pentru numele lui Perelandro, nici măcar n-o să mai încerc să mă
prefac, spuse Locke. Îi dădu din nou pumnalul bătrânului Cordo, care îl ţinu cu
două degete ca pe un soi de insectă capturată. Uite, poftim. Ce fel de asasin
năstruşnic mai sunt şi eu? Bagă-ţi sabia în teacă, închide uşa şi deschide-ţi
urechile. Avem o groază de afaceri de discutat.
— Eu… dar…
— Lyonis, spuse bătrânul Cordo, omul ăsta poate nu e în toate minţile, dar,
după cum a spus, nici el, nici partenerul lui nu sunt nişte asasini. Vâră-ţi sabia în
teacă şi spune gărzilor să… Se întoarse către Locke cu o expresie bănuitoare: Ai
rănit grav pe vreunul dintre oamenii mei când aţi pătruns aici, Kosta?
— Un mic cucui la cap, spuse Locke. Se fac tot timpul. O să fie bine, oricine
ar fi el.
— Foarte bine. Marius oftă şi, uşor iritat, îi dădu înapoi pumnalul lui Locke,
care-l băgă la cingătoare. Lyonis, spune gărzilor să rămână jos, apoi închide din
nou uşa şi ia loc.
— Eu pot să plec, dacă nimeni nu are de gând să înfăptuiască vreun asasinat
în aceste încăperi? întrebă Alacyn.
— Nu. Îmi pare rău. Ai auzit deja prea mult. Ia un loc şi şezi comod, cât
asculţi restul. Locke se întoarse către bătrânul Cordo. Uite ce e, din motive
evidente, ea nu poate părăsi această casă până când afacerea din noaptea asta nu
e terminată, nu-i aşa?
— Pe toţi…
— Nu, Alacyn, are dreptate. Cordo cel bătrân făcu un semn hotărât din mână.
Atârnă prea multe de asta şi, dacă-mi eşti loială, o ştii bine. Dacă, şi să mă ierţi
că spun asta, nu eşti loială, ştii cu atât mai mult. O să te închid în birou, unde vei
fi în siguranţă. Şi te voi răsplăti foarte, foarte generos pentru asta, îţi promit.
După ce Jean îi dădu drumul, ea se aşeză într-un colţ şi îşi încrucişă braţele,
ursuză. Lyonis, arătând de parcă s-ar fi îndoit de propria-i sănătate mentală,
concedie rapid grupul de brute fioroase care năvăliră în bibliotecă un moment
mai târziu, îşi băgă spada în teacă şi închise uşa dormitorului. Se sprijini cu
spatele de ea, cu o încruntătură asemănătoare cu a lui Alacyn.
— Acum, spuse Locke, cum ziceam, până la sfârşitul nopţii ăsteia, fie ce-o fi,
partenerul meu şi cu mine ne vom afla în prezenţa lui Maxilan Stragos. Într-un
fel sau altul, îi vom lua puterea. Posibil chiar viaţa, dacă nu avem de ales. Dar, ca
să ajungem până acolo, o să trebuiască să vă cerem câteva lucruri. Şi, dacă intraţi
în joc, trebuie să înţelegeţi că asta e. Se întâmplă de-adevăratelea. Orice planuri
aveaţi ca să luaţi oraşul din mâinile lui Stragos, puneţi-le în mişcare. Oricare vă
erau măsurile ca să-i imobilizaţi armata şi flota până când le puteţi aminti cine le
plăteşte salariile, activaţi-le.
— Să-l daţi pe Stragos jos de la putere? Lyonis părea înfricoşat şi îngrijorat
deopotrivă. Tată, oamenii aceştia sunt nebuni…
— Tăcere, Lyo! Cordo cel bătrân ridică mâna. Aceşti oameni susţin că se află
în unica poziţie ce ar putea aduce schimbarea dorită de noi. Şi au… refuzat să-mi
facă rău, pentru anumite acţiuni pe care le-am întreprins împotriva lor. Le vom
da ascultare.
— Bine, spuse Locke. Uite ce trebuie să înţelegeţi. În vreo două ore, jupânul
De Ferra şi cu mine o să fim arestaţi de către Ochii Arhontelui, în timp ce vom
părăsi Turnul Păcatului…
— Arestaţi? spuse Lyonis. Cum puteţi şti…
— Pentru că voi stabili o întâlnire, spuse Locke. Îi voi cere lui Stragos să ne
aresteze.

— Protectorul nu vrea să vă vadă, şi nici doamna de onoare. Astea-s ordinele

noastre.
Locke era sigur că putea simţi, chiar şi prin masca pe care o purta acesta,
privirea batjocoritoare a ofiţerului Ochilor.
— Acum va vrea, spuse Locke, în timp ce el şi Jean traseră lângă
debarcaderul arhontelui, în cea mai micuţă şi mai rapidă barcă pe care izbutiseră
să o obţină de la Cordo cel bătrân. Spune-i că am făcut ceea ce ne-a cerut ultima
dată când ne-am întâlnit şi că trebuie să discutăm despre asta.
Ofiţerul se gândi preţ de câteva secunde, apoi plecă să transmită mesajul. În
timp ce aşteptau o decizie, Locke şi Jean îşi scoaseră toate armele şi
echipamentul, le îndesară în raniţe, pe care le lăsară pe fundul bărcii. În cele din
urmă, Merrain apăru în capul scării debarcaderului şi le făcu semn să vină; fură
percheziţionaţi cu obişnuita meticulozitate şi escortaţi până la biroul arhontelui.
Jean fremătă la vederea lui Stragos, care stătea în picioare în spatele biroului
său. Locke observă că Jean îşi strângea şi desfăcea pumnii, aşa că îl strânse tare
de braţ.
— Sunt veşti bune? întrebă arhontele.
— A venit cineva să raporteze foc pe mare, ieri, în jurul prânzului, undeva la
vest de oraş? întrebă Locke.
— Două vase de negoţ au anunţat că e o coloană mare de fum la orizont, spre
apus, spuse Stragos. Nici o altă noutate de care să ştiu şi nici un sindicat care să
reclame vreo pagubă.
— O vor face cât de curând, spuse Locke. O corabie… arsă şi scufundată.
Nici un supravieţuitor la bord. Se îndrepta către oraş şi era încărcată cu mărfuri,
aşa că-s sigur că i se va simţi lipsa în cele din urmă.
— În cele din urmă, spuse Stragos. Deci ce vreţi acum, un sărut pe obraz şi o
tavă cu bomboane? V-am spus să nu-mi mai irosiţi timpul până ce nu…
— Consideră această primă scufundare drept un avans, spuse Locke. Am
hotărât că vrem să dăm din vinul nostru şi să bem şi noi.
— Asta ce vrea să însemne, mai exact?
 — Vrem să culegem fructul eforturilor noastre de la Turnul Păcatului, spuse
Locke. Vrem lucrul pentru care am muncit doi ani. Şi îl vrem în noaptea asta,
înainte să mai facem orice altceva.
— Ei bine, nu-l puteţi avea neapărat în seara asta. Ce, ţi-ai închipuit cumva că
ţi-aş putea da un mandat, o cerere politicoasă către Requin, ca să-ţi dea voie să-ţi
duci treaba, oricare ar fi ea, la bun sfârşit?
— Nu, spuse Locke, însă o să ne ducem acolo chiar acum să i-o tragem şi,
până nu ajungem în siguranţă cu prada noastră, nici o altă corabie nu va mai fi
scufundată în apele tale de către Orhideea Otrăvitoare.
— Nu-mi comanzi tu termenii serviciilor pe care…
— Ba da, de fapt. Chiar dacă ne bazăm că o să ne dai vieţile înapoi după ce ni
se va fi terminat sclavia în slujba ta, nu mai suntem siguri că, atunci când va fi
cum vrei tu, condiţiile din acest oraş ne vor mai permite să continuăm schema de
la Turnul Păcatului. Gândeşte-te şi tu, Stragos! Noi, bineînţeles, ne-am gândit.
Dacă intenţionezi să-i ai pe Priori la cheremul tău, s-ar putea lăsa cu haos.
Vărsare de sânge şi arestări. Requin este în aceeaşi barcă cu Priorii; avem nevoie
ca averea lui să fie intactă, dacă vrem să-l uşurăm de vreo parte din ea. Aşa că
vrem să primim ce ni se cuvine înainte să terminăm treaba pentru tine.
— Arogantul naibii ce…
— Da, strigă Locke. Eu. Arogant. Încă avem nevoie de nenorocitul nostru de
antidot, Stragos! Şi el e în mâinile tale. Şi cerem doar o amânare, nimic altceva.
Noaptea asta. Vreau să văd că alchimistul tău e lângă tine, în vreo două ceasuri,
când ne întoarcem aici.
— Pentru toţi… ce vrei să spui, când vă întoarceţi aici?
— E o singură cale să ieşim teferi din Turnul Păcatului, odată ce Requin îşi dă
seama că l-am tras pe sfoară, spuse Locke. Când părăsim Turnul Păcatului,
trebuie să picăm direct în mâinile Ochilor tăi, care ne vor aştepta ca să ne
aresteze.
— Şi de ce, pe toţi zeii, i-aş pune să facă asta?
— Pentru că, odată întorşi în siguranţă aici, spuse Locke, ne vom strecura
discret afară, înapoi la Orhideea Otrăvitoare şi, puţin mai târziu, chiar în noaptea
asta, vom ataca Bazinul de Argint. Drakasha are un echipaj de o sută cincizeci de
oameni şi ne-am petrecut după-amiaza capturând două vase de pescuit ca să le
folosim ca nave de război. Ai vrut să vezi steagul purpuriu în apropierea oraşului
tău? Pe toţi zeii, o să-l arborăm chiar în port. O să zdrobim şi o să ardem cât
putem şi, când ne retragem, o să bombardăm tot ce ne e la îndemână. Priorii vor
fi la porţile tale cu saci de bani, implorând să le salvezi pielea. Oamenii se vor
răscula dacă nu apare un salvator. E destul de repede pentru tine? Am putea face
ce voiai tu. Am putea s-o facem în noaptea asta. Şi un raid de pedepsire în
Insulele Vântului-fantomă… ei bine, cât de repede îţi poţi pregăti cufărul,
Protectore?
— Ce luaţi de la Requin? întrebă Stragos, după o lungă şi tăcută meditaţie.
— Nimic ce n-ar putea fi transportat de cineva care se grăbeşte foarte tare.
— Vistieria sa este de nepătruns.
— Ştim, spuse Locke. Ce vrem noi nu este înăuntru.
— Cum puteţi fi siguri că nu veţi fi omorâţi aiurea, în timp ce o să faceţi asta?
— Te asigur că vom fi omorâţi, spuse Locke, dacă nu vom găsi imediat
adăpost în custodia legală şi publică a Ochilor tăi. Şi apoi dispărem, fiind
eliminaţi pentru crime împotriva statului verrar, într-o problemă care se află sub
autoritatea arhonatului. O autoritate cu care o să te poţi făli în voie, cât de
curând. Haide, recunoaşte că este al naibii de frumos.
— O să lăsaţi la mine obiectul pe care îl vreţi, spuse arhontele. Furaţi-l. Fie.
Aduceţi-l aici. Însă cum veţi avea oricum nevoie să vă neutralizez otrava, o să vi-
l pun eu la păstrare până ne despărţim.
— Asta e…
— Un confort de care am eu nevoie, spuse Stragos, cu vocea cât se poate de
ameninţătoare. Doi oameni care ştiu că-i aşteaptă o moarte sigură şi care se
trezesc brusc cu o mare sumă de bani în mâini ar putea lesne să fugă şi apoi să
bea, să se ţină de chefuri şi târfe, în tot confortul, în cele câteva săptămâni
dinaintea sfârşitului, nu-i aşa?
— Cred că ai dreptate, spuse Locke, simulând iritarea. Fiecare lucru pe care
ţi-l lăsăm…
— Va fi tratat cu foarte mare atenţie. Investiţia voastră de doi ani vă va
aştepta atunci când drumurile noastre se vor despărţi.
— Cred că nu avem de ales, în cazul ăsta. De acord!
— Atunci o să dispun să se emită imediat un mandat de arestare pe numele lui
Leocanto Kosta şi Jerome De Ferra, spuse Stragos. Şi voi aproba cererea… iar
apoi, pe toţi zeii, voi şi târfa aia, Syresti, aţi face bine să acţionaţi!
— O s-o facem, spuse Locke. Cât putem mai bine. S-a depus un jurământ.
— Soldaţii mei…
— Ochii, spuse Locke. Trimite Ochii. Sigur sunt agenţi ai Priorilor infiltraţi în
trupele tale regulate; pun rămăşag pe viaţa mea că ţii mai degrabă ochii pe Ochii
tăi, ca să zicem aşa. În plus, ăştia bagă groaza în oameni. Asta este o operaţiune-
şoc.
— Hm, spuse Stragos. Este un sfat chibzuit.
— Atunci, fii bun şi ascultă cu atenţie, zise Locke.
 5

Era un sentiment plăcut să se dezbrace de tot.

„Să ieşi în văzul lumii după o perioadă atât de lungă de jucat teatru semăna
puţin cu ieşitul la suprafaţă după ce era cât pe ce să te îneci‖, gândi Locke. Acum
tot arsenalul lor de minciuni şi identităţi stratificate se destrăma, rămânând în
urmă în timp ce ei urcau pe Treptele de Aur pentru ultima oară. Acum că ştiau
cine era în spatele misterioşilor lor asasini nu mai era nevoie să se dea drept
preoţi şi să se furişeze; cu autorităţile oraşului pe urmele lor, puteau fugi acum ca
nişte simpli hoţi.
Adică exact ceea ce erau.
Ar fi trebuit să le placă asta, el şi Jean ar fi trebuit să râdă împreună de
situaţie, savurând bucuria pe care o simţeau de obicei după o nelegiuire dusă la
capăt cu măiestrie. Mai bogaţi şi mai deştepţi decât oricine altcineva. Dar în
această noapte vorbea doar Locke; în această noapte Jean făcea eforturi să-şi
păstreze calmul până în momentul în care va putea să se dezlănţuie, şi zeii să-l
apere pe cel ce îi va ieşi în cale când se va întâmpla asta.
„Calo, Galdo şi Bug, gândi Locke. Ezri.‖ Tot ce îşi doriseră vreodată el şi
Jean fusese să fure cât puteau duce şi să râdă, în timp ce se puneau la adăpost. De
ce asta îi costase viaţa atâtor oameni dragi? De ce tot timpul se găsise câte un
dobitoc nemernic care să-şi închipuie că poţi să te pui cu un camorrean fără să te
temi de consecinţe?
„Pentru că nu poţi, gândi Locke, trăgând aer printre dinţii încleştaţi, în timp ce
Turnul Păcatului se ivi deasupra capului său, aruncând lumini albastre şi roşii pe
cerul întunecat. Nu poţi. Am arătat asta odată şi o vom arăta din nou, în noaptea
asta, pe toţi zeii.‖

— Nu staţi în faţa intrării de serviciu, voi… o, pe toţi zeii, voi sunteţi! Ajutor!
Namila care, la întâlnirea lor precedentă, încasase în coaste dureroasele slujbe
de pomenire ale lui Jean, se dădu înapoi, în timp ce Locke şi Jean traversau în
fugă curtea de serviciu, în direcţia lui. Locke văzu că omul purta un soi de bandaj
rigid pe sub ţesătura subţire a tunicii.
— Nu suntem aici ca să-ţi facem rău, gâfâi Locke. Adu-o… pe Selendri. Adu-
o acum.
— Nu sunteţi îmbrăcaţi cum se cuvine pentru a vorbi cu…
— Adu-o acum şi câştigi un ban, spuse Locke, ştergându-şi sudoarea de pe
frunte, sau mai stai acolo încă două secunde şi te alegi cu coastele rupte la loc.
Şase slujitori de la Turnul Păcatului se adunară în jur, în caz că se ivea vreo
problemă, însă nu făcură nici un gest ostil. La câteva minute după ce namila
rănită dispăruse în turn, în locul său îşi făcu apariţia Selendri.
— Voi doi trebuia să fiţi pe mare…
— Nu e timp de explicaţii, Selendri. Arhontele a dat ordin să fim arestaţi.
Chiar în momentul ăsta, o trupă de Ochi vine încoace să pună mâna pe noi. O să
fie aici în câteva minute.
— Poftim?
— Şi-a dat seama, cumva, spuse Locke. Ştie că am complotat cu voi
împotriva lui şi…
— Nu vorbi despre asta aici, şuieră Selendri.
— Ascunde-ne. Ascunde-ne, te rog!
Locke putu vedea panica, frustrarea şi calculul disputându-şi partea
nevătămată a feţei ei. Să-i lase aici, în plata zeilor, ca să verse tot ce ştiu în
urechea călăilor arhontelui? Să-i omoare în curte, de faţă cu martori, fără să aibă
explicaţia plauzibilă a unei căderi „accidentale‖? Nu. Trebuia să-i ia cu ea
înăuntru. Pentru moment.
— Veniţi, spuse ea. Repede. Tu şi tu, percheziţionaţi-i.
Servitorii Turnului Păcatului îi percheziţionară pe Locke şi pe Jean, scoţându-
le la iveală pumnalele şi pungile cu bani. Selendri le luă.
— Acesta are un pachet de cărţi, spuse un servitor după ce pescui prin
buzunarele tunicii lui Locke.
— N-are decât, spuse Selendri. Nu dau doi bani pe asta. Vom merge la al
nouălea cat.
Pentru o ultimă dată, în splendoarea sanctuarului dedicat de Requin lăcomiei;
prin mulţimi şi prin straturile de fum care atârnau în aer asemenea unor spirite
tulburate, în sus pe largile trepte în spirală, traversând etaje odată cu care
calitatea şi riscul creşteau deopotrivă.
Locke aruncă o privire în jur în timp ce urcau; era doar imaginaţia sa sau nici
un Prior nu se plimba ţanţoş pe-aici în această noapte? Etajul patru, etajul
cinci… şi aici, după cum era de aşteptat, el aproape se izbi de Maracosa Durenna
care, cu o băutură în mână, se holbă uimită în timp ce Selendri şi gărzile ei îi
traseră pe Locke şi pe Jean prin dreptul ei. Pe chipul Durennei, Locke citi mai
mult decât confuzie sau iritare… o, pe zei. Era furioasă!
Locke nu putea decât să-şi imagineze cum îi apăreau el şi Jean în ochii ei…
păroşi, slabi şi arşi de soare. Ca să nu mai spunem că erau îmbrăcaţi
necorespunzător, asudaţi şi în mod clar având mari probleme cu casa. Rânji şi-i
făcu Durennei semn cu mâna, în timp ce urcau scările şi ea dispăru din vedere.
 Sus, traversând ultimele etaje, printre cele mai rarefiate straturi ale casei.
În continuare, nici un Prior… coincidenţă sau un semn încurajator?
Sus, în biroul lui Requin, acolo unde stăpânul turnului stătea în faţa unei
oglinzi, aşezând o haină de seară neagră, cu coadă lungă, împodobită cu ţesătură
de argint. La vederea lui Locke şi Jean, îşi dezveli dinţii, răutatea-i din ochi
făcând pereche cu sclipirea alchimică înflăcărată a ochelarilor.
— Ochii arhontelui, spuse Selendri. Sunt pe drum încoace ca să-i aresteze pe
Kosta şi pe De Ferra.
Requin mârâi, sări înainte asemenea unui scrimer şi-l lovi pe Locke cu dosul
palmei, cu o forţă surprinzătoare. Căzut în fund, Locke alunecă pe podea şi se
izbi de biroul lui Requin. Deasupra sa se auzi zornăitul bibelourilor şi o farfurie
de metal zăngăni pe dale.
Jean făcu un pas înainte, însă cei doi servitori voinici ai Turnului Păcatului îl
înşfăcară de braţe şi, cu un clic bine uns, Selendri îşi scoase cuţitele ascunse,
pentru a-l descuraja.
— Ce ai făcut, Kosta? tună Requin.
Îl lovi pe Locke în burtă, izbindu-l din nou de birou. Un pahar de vin căzu de
pe birou, spărgându-se pe podea.
— Nimic, icni Locke. Nimic. Pur şi simplu ştia, Requin; ştia că noi conspirăm
împotriva lui. Trebuie să fugim. Ochii sunt pe urmele noastre.
— Ochi care vin în turnul meu, mârâi Requin. Ochi care ar putea fi pe cale să
încalce o tradiţie destul de importantă a Treptelor de Aur. M-ai pus într-o situaţie
foarte delicată, Kosta. Ai dat-o în bară, nu-i aşa?
— Îmi pare rău, spuse Locke, târându-se pe coate şi pe genunchi, îmi pare
rău, nu aveam unde să fugim în altă parte. Dacă el… dacă pune mâna pe noi…
— Într-adevăr, spuse Requin. Mă voi ocupa de urmăritorii voştri. Voi doi veţi
rămâne aici. Vom discuta când mă întorc.
„Când te vei întoarce, gândi Locke, vei avea şi mai mulţi slujitori cu tine, iar
eu şi Jean vom «aluneca» pe fereastră.‖
Era momentul să acţioneze.
Tocurile cizmelor lui Requin se auziră mai întâi pe dale, apoi pe metalul micii
scări, în timp ce acesta cobora la etajul de dedesubt. Cei doi slujitori care îl
ţineau pe Jean îi dădură drumul, însă rămaseră cu ochii pe el, în timp ce Selendri
se rezemă de biroul lui Requin, cu cuţitele scoase. Îl privi rece pe Locke, în timp
ce acesta se ridică din nou în picioare, cutremurându-se.
— Nu mai ai nimicuri dulci de murmurat în urechea mea, Kosta?
— Selendri, eu…
— Ştiai că avea de gând să te omoare, jupâne De Ferra? Că înţelegerile pe
care le-a făcut cu noi în aceste ultime luni presupuneau ca noi să-l lăsăm să facă
asta?
— Selendri, ascultă-mă, te rog…
— Ştiam eu că eşti o investiţie proastă, spuse ea. Doar că nu mi-am închipuit
niciodată că situaţia s-ar putea răsturna atât de repede.
— Da, ai avut dreptate. Am fost o investiţie proastă şi nu mă îndoiesc că
Requin te va asculta cu mai multă atenţie pe viitor. Pentru că nu am vrut
niciodată să-l omor pe Jerome De Ferra. Jerome De Ferra nu este o persoană
reală. Nici Calo Callas. De fapt, spuse el, cu gura până la urechi, tu ne-ai adus
exact unde aveam nevoie să fim, drept răsplată pentru doi ani de muncă grea, ca
să vă jefuim ca la carte pe tine şi pe şeful tău.
Următorul sunet care se auzi în încăpere fu acela al unui servitor al turnului
izbindu-se de zid, având imprimată pe jumătate din faţă urma roşie a pumnului
lui Jean.
Selendri acţionă cu o viteză ieşită din comun, însă Locke o aştepta; nu ca să se
lupte, ci doar ca să se ferească şi să rămână departe de mâinile ei înarmate. El
sări peste birou, împrăştiind hârtii, şi râse, în vreme ce săreau dintr-o parte în alta
şi fandau ca să vadă cine va aluneca primul.
— Mori, atunci, Kosta, spuse ea.
— Ah, şi voi intenţionaţi să ne lăsaţi în viaţă. Te rog. Şi fiindcă veni vorba…
nici Leocanto Kosta nu e real. Sunt atât de multe detalii pe care nu le ştii, nu-i
aşa?
În spatele lor, Jean se lupta cu al doilea servitor. Jean îşi repezi fruntea în faţa
acestuia, rupându-i nasul şi omul căzu în genunchi bolborosind. Jean păşi în
spatele lui şi, folosindu-şi întreaga greutate a corpului, îl izbi pe bărbat cu cotul
în ceafa. Ocupat cu încercările sale de a o evita pe Selendri, Locke tresări la
zgomotul pe care-l făcu ţeasta servitorului în momentul în care lovi podeaua.
O clipă mai târziu, Jean apăru în spatele lui Selendri, cu sânge şiroindu-i pe
faţă, de la nasul spart al servitorului. Ea şfichiui cu cuţitele, dar mânia lui Jean îl
băgase pe acesta într-o formă excelentă. Îi prinse mâna de bronz, o îndoi de la
mijloc cu un pumn în stomac, o răsuci pe loc şi o ţinu de ambele braţe. Ea se
zvârcolea, încercând să-şi recapete răsuflarea.
— Ăsta e un birou drăguţ, spuse Jean calm, de parcă doar ce ar fi dat mâna cu
Selendri şi slujitorii ei în loc să-i bată măr.
Locke se încruntă, dar intră în joc… timpul era foarte important.
— Priveşte cu atenţie, Selendri, pentru că nu pot face scamatoria asta decât o
singură dată, spuse el, scoţând la iveală pachetul său trucat de cărţi de joc şi
amestecându-le cu gesturi teatrale. E vreo băutură în casă? O băutură foarte tare,
din cele care îl fac pe un bărbat să simtă lacrimi în ochi şi foc pe gâtlej?
Se prefăcu surprins la vederea unei sticle de coniac aflate pe un raft în spatele
biroului lui Requin, lângă o vază de argint plină cu flori.
Locke apucă vaza, aruncă florile pe podea şi puse vasul gol pe birou. Deschise
apoi sticla de coniac şi turnă lichidul cafeniu în vază, umplând-o cam de trei
degete.
— Acum, după cum vezi, nu ţin în mâini nimic altceva cu excepţia acestui
pachet de cărţi de joc, absolut normale, cu nimic ieşite din comun. Sau nu e aşa?
Amestecă pachetul o ultimă dată şi apoi îi dădu drumul în vază. Cărţile alchimice
se muiară, se umflară şi începură să bolborosească şi să spumege. Imaginile şi
simbolurile de pe ele se dizolvară, mai întâi într-un amestec alb străbătut de dâre
colorate, apoi într-o mâzgă cenuşie, uleioasă. Pe un micuţ platou aflat pe colţul
biroului, Locke găsi un cuţit rotunjit, de întins untul, şi îl folosi ca să amestece
energic mâzga cenuşie, până când dispăru orice urmă de cărţi de joc.
— Ce naiba faci? întrebă Selendri.
— Prepar ciment alchimic, spuse Locke. Plăcuţe de răşină, pictate ca să arate
ca nişte cărţi şi făcute să reacţioneze la contactul cu o băutură puternică. Pe
preaiubiţii zei din ceruri, nu vrei să ştii cât m-a costat asta. La naiba, după ce le-
am obţinut, n-am avut de ales, a trebuit să vin să vă jefuiesc.
— Ce vrei să…
— După cum ştii, dintr-o intensă experienţă personală, spuse Locke, rahatul
ăsta se întăreşte mai tare decât oţelul. Alergă către locul din zid unde venea
dulapul-ascensor şi începu să acopere cu un strat gros de mâzgă cenuşie şanţurile
fine care marcau uşa acestuia. Deci, după ce l-am întins peste toată această
minunată intrare tainică şi după ce l-am turnat în încuietoarea uşii principale, ei
bine… cam într-un minut, Requin va avea nevoie de un berbece, dacă vrea să-şi
mai vadă biroul în seara asta.
Selendri încercă să strige după ajutor, însă fu prea mult pentru gâtul său;
scoase un sunet puternic şi ciudat, dar acesta nu trecu pe scări în jos cu forţa de
care-ar fi avut ea nevoie. Locke coborî în fugă treptele metalice, trase porţile
principale către biroul lui Requin şi astupă la repezeală mecanismul de închidere
cu un bulgăre de ciment aproape întărit.
— Şi acum, spuse el când se întoarse în mijlocul biroului, următoarea
ciudăţenie a serii… acest încântător set de jilţuri pe care i l-am oferit stimatei
noastre gazde. Se pare că, până la urmă, ştiu ce este Barocul Talathri şi acesta
este motivul pentru care cineva aflat în deplinătatea facultăţilor mintale ar face
un lucru atât de delicat dintr-un lemn atât de moale în esenţă precum cel de lună-
forfecată.
Locke apucă unul dintre jilţuri. Rupse, cu mâinile goale, perna şezutului şi
placa de sub aceasta, dând la iveală o nişă mascată în şezutul jilţului şi ticsită cu
unelte şi echipament… cuţite, o centură pentru escaladări, clipsuri şi dispozitive
pentru coborâre, precum şi alte obiecte asortate. Le scoase lăsându-le să cadă cu
un zăngănit, apoi înălţă jilţul deasupra capului, rânjind.
— Acum sunt mai uşor de sfărâmat.
Şi asta şi făcu, izbind puternic scaunul de podeaua lui Requin. Acesta se
desprinse din toate încheieturile, însă nu se dezmembră, întrucât bucăţile sale
desfăcute erau prinse laolaltă de ceva ce trecea prin cavităţile scobite în picioare
şi în spătar. Locke scotoci câteva momente printre resturi, înainte de a reuşi să
extragă câteva bucăţi lungi de frânghie ţesută cu mătase.
Locke luă una dintre ele şi, cu ajutorul lui Jean, în scurt timp o aveau pe
Selendri legată în scaunul din spatele biroului lui Requin. Ea lovi şi scuipă, şi
chiar încercă să muşte, însă nu-i folosi la nimic.
Odată ce ea fu legată fedeleş, Locke culese un cuţit din grămada de unelte de
pe jos, în timp ce Jean se apucă de lucru, sfărâmând celelalte trei scaune şi
scoţându-le conţinutul ascuns. În timp ce Locke se apropie de Selendri cu cuţitul
în mână, ea îi aruncă o privire dispreţuitoare.
— Nu-ţi pot spune nimic important, spuse ea. Vistieria se află la baza
turnului, iar voi tocmai v-aţi sigilat aici. Aşa că sperie-mă cum ai să doreşti,
Kosta, însă habar n-am ce crezi tu că faci.
— Oh, crezi că ăsta e pentru tine? zâmbi Locke. Selendri. Credeam că ne
cunoaştem mai bine de-atât unul pe celălalt. Cât despre vistierie, cine naiba a zis
ceva de ea?
— Încerci să găseşti o cale ca să intri…
— Am minţit, Selendri. Sunt faimos pentru asta. Tu crezi că eu chiar făceam
experienţe pe mecanisme de încuietori şi luam notiţe pentru Maxilan Stragos? Pe
naiba! Îmi sorbeam coniacurile la etajul unu şi doi, încercând să mă adun la loc,
după ce fusesem aproape tăiat în bucăţi. Vistieria voastră este de nepătruns,
drăguţă. N-am vrut niciodată să mă apropii de ea în vreun fel.
Locke aruncă o privire în jur, prefăcându-se că observă pentru prima dată
încăperea.
— Însă, cu siguranţă, Requin păstrează pe pereţii săi o groază de picturi foarte
scumpe, nu?
Cu un rânjet şi mai larg, Locke păşi către cea mai apropiată şi, cu foarte mare
grijă, începu să o taie din rama sa.

Zece minute mai târziu, Locke şi Jean îşi dădură drumul din balconul lui
Requin; sfori de mătase se întindeau de la centurile lor de piele până la nodurile
de ancoră perfecte pe care le făcuseră la balustradă. Nu fusese destul loc în
scaune pentru frânghiile de fixare, însă, uneori, nu poţi ajunge nicăieri în viaţă
fără să-ţi asumi nişte mici riscuri.
Locke ţipa, în timp ce alunecau rapid prin aerul nopţii, depăşind balcon după
balcon, fereastră după fereastră, dincolo de care se aflau jucători plictisiţi,
mulţumiţi, indiferenţi sau obosiţi. Pentru moment, bucuria îi învinsese
amărăciunea. Preţ de douăzeci de secunde, el şi Jean căzură, folosindu-şi
dispozitivele de fier pentru coborâre ca să evite să plonjeze cu capul în jos, şi, în
aceste douăzeci de secunde, totul fu cum nu se poate mai bine, Paznicul cel
Strâmb fie slăvit! Zece dintre preţioasele picturi ale lui Requin… decupate cu
grijă din ramele lor, făcute sul şi îndesate în tuburi de transport impermeabile…
atârnau pe umărul lui. Trebuise să lase două pe perete, din lipsă de huse, dar,
încă o dată, spaţiul din interiorul scaunelor fusese limitat.
După ce lui Locke îi venise ideea de a încerca să pună mâna pe destul de
renumita colecţie de artă a lui Requin, el iscodise după un posibil cumpărător
printre neguţătorii de antichităţi şi distracţii din mai multe oraşe. Preţul care i se
oferise, în cele din urmă, pentru presupusa achiziţionare de „obiecte de artă‖
fusese satisfăcător, ca să nu spunem mai mult.
Lunecuşul luă sfârşit pe dalele din curtea lui Requin, unde capetele frânghiilor
lor rămaseră la nici zece centimetri deasupra solului. Aterizarea lor tulbură
câteva perechi cherchelite care se plimbau tacticos prin curte. Abia îşi scoseseră
frânghiile şi hamurile, că şi auziră tropăitul unor bocanci grei şi zăngănitul
armelor şi armurilor. Un detaşament de opt Ochi alergă spre ei din partea dinspre
stradă a turnului.
— Staţi unde sunteţi, răcni Ochiul care se afla în frunte. În calitate de ofiţer al
arhontelui şi al Consiliului, vă arestez, pentru crime comise împotriva Tal
Verrar-ului. Ridicaţi mâinile şi nu opuneţi rezistenţă, altfel nu vă vom cruţa.

Barca lungă şi subţire trase la debarcaderul privat al arhontelui şi Locke îşi

simţi inima bubuindu-i. Acum venea partea mai grea, partea cea mai grea.
El şi Jean fură îmbrânciţi din barcă de către Ochii ce îi înconjurau. Mâinile le
fuseseră legate la spate şi fuseseră uşuraţi de picturile lor. Acestea erau purtate cu
multă grijă de ultimul Ochi care coborî din barcă.
Ofiţerul care îi arestase se îndreptă către Ochiul aflat la comanda
debarcaderului şi salută.
— Trebuie să-i ducem imediat pe prizonieri să-l vadă pe Protector, Prefect al
Sabiei.
— Ştiu, spuse ofiţerul de coastă, cu o evidentă notă de satisfacţie în voce.
Bine acţionat, sergent!
— Mulţumesc, domnule. În grădini?
— Da.
Locke şi Jean fură duşi prin Mon Magisteria, prin holurile pustii şi sălile de
bal tăcute, prin mirosuri de unsoare de armă şi cotloane prăfuite. Într-un sfârşit,
ajunseră în grădinile arhontelui.
Picioarele lor scârţâiau pe pietrişul cărării, în timp ce păşeau în noaptea
profund parfumată, pe lângă strălucirea slabă a iederei de argint şi luminiscenţa
ritmică a cărăbuşilor-felinar.
Maxilan Stragos îi aştepta lângă hangarul pentru bărci, aşezat pe un fotoliu
adus pentru această ocazie. Cu el se aflau Merrain şi… ah, inima lui Locke îşi
acceleră bătăile… alchimistul cel chel, precum şi alţi doi Ochi. Ochii care
efectuaseră arestarea, conduşi de sergentul lor, îl salutară pe arhonte.
— Puneţi-i în genunchi, spuse Stragos nonşalant, iar Locke şi Jean fură
împinşi în genunchi, pe pietrişul din faţa lui. Locke se înfioră şi încercă să treacă
în revistă detaliile scenei. Merrain purta o tunică cu mâneci lungi şi o fustă
întunecată; din poziţia în care se afla, Locke putu vedea că încălţările ei nu erau
zorzoane de curte, ci ghete negre, plate, bune de fugă şi de luptă. Interesant.
Alchimistul lui Stragos stătea în picioare, purtând o geantă mare, cenuşie şi părea
agitat. Pulsul lui Locke se acceleră din nou la gândul a ce putea fi în acea geantă.
— Stragos, spuse Locke, făcându-se că nu ştia exact ce era în mintea
arhontelui, altă petrecere în grădină? Măgarii tăi împlătoşaţi ne pot dezlega
acum; mă îndoiesc că sunt agenţi ai Priorilor care stau ascunşi prin copaci.
— M-am întrebat câteodată, spuse Stragos, ce anume te-ar putea face mai
umil. Făcu un semn Ochiului aflat în dreapta sa, care înaintă. Am conchis, cu
regret, că acest lucru este, probabil, imposibil. Ochiul îl lovi pe Locke în piept,
trântindu-l pe spate. Pietrişul alunecă sub el când încercă să se tragă îndărăt;
Ochiul se aplecă şi-l smuci de gulerul tunicii, ridicându-l la loc. Îl vezi pe
alchimistul meu? Aici, aşa cum ai cerut? spuse Stragos.
— Da, spuse Locke.
— Asta-i ce-ai obţinut. Tot ce vei obţine vreodată. Eu mi-am ţinut cuvântul.
Bucură-te de această privelişte inutilă.
— Stragos, ticălosule, încă mai avem treabă de făcut pentru…
— Eu nu cred asta, spuse arhontele. Eu cred că treaba voastră e deja
terminată. Şi, în sfârşit, cred că pot înţelege exact de ce i-aţi scos din sărite pe
Magii-Juruiţi în aşa hal, încât v-au dat în grija mea.
— Stragos, dacă nu ne întoarcem pe Orhideea Otrăvitoare…
 — Iscoadele mele mi-au raportat că o corabie ce corespunde descrierii a
ancorat la nord de oraş. O să merg să o capturez, în scurt timp, cu jumătate din
galioanele flotei mele. Şi apoi voi avea un alt pirat pe care să-l plimb pe străzi şi
un echipaj întreg pe care să-l arunc în Hăul Haznalei, unul câte unul, în vreme ce
întreg Tal Verrar-ul mă va aclama.
— Dar noi…
— Voi mi-aţi dat ce aveam nevoie, spuse Stragos, chiar dacă nu în felul în
care aţi fi vrut. Sergent, aţi întâmpinat vreo dificultate în a-i aduce pe aceşti
prizonieri de la Turnul Păcatului?
— Requin a refuzat să ne lase să intrăm în clădire, Protectore!
— Requin a refuzat să vă lase să intraţi în clădire, spuse Stragos, savurând în
mod limpede fiecare cuvânt. Considerând astfel că o tradiţie neoficială este mai
presus de autoritatea mea legală. Şi, prin aceasta, dându-mi un motiv să-mi trimit
trupele şi să fac ceea ce poliţaii, plătiţi cu vârf şi îndesat pentru asta, nu fac… să-
l arunc pe ticălos într-o cuşcă, până ce vom vedea cât timp este dispus să păstreze
tăcerea cu privire la activităţile bunilor săi prieteni Priori. A sosit vremea luptei.
Nu e nevoie ca voi doi să mai provocaţi tulburări în apele mele.
— Stragos, nemernicule…
— De fapt, spuse arhontele, nu mai e deloc nevoie de voi.
— Avem o înţelegere!
— Şi aş fi respectat-o, dacă nu mi-aţi fi nesocotit ordinele într-o problemă în
care nu accept nesupunere! Stragos se ridică din fotoliu, tremurând de mânie.
Ordinul meu a fost să-i lăsaţi pe bărbaţii şi femeile de la Stânca Vântoasă în
viaţă! În viaţă!
— Dar noi… începu Locke, complet zăpăcit. Noi am folosit îngheaţă-mintea
şi apoi i-am lăsat…
— Cu beregatele tăiate, spuse Stragos. Doar cei doi de pe acoperiş au rămas
în viaţă; presupun că aţi fost prea leneşi ca să vă căţăraţi să-i daţi gata.
— Nu am…
— Cine altcineva a descins pe insula mea în noaptea aceea, Kosta? Nu e chiar
un loc sfânt pentru pelerini, nu? Dacă nu aţi făcut-o voi, aţi permis prizonierilor
să o facă. Oricum ar fi, e vina voastră.
— Stragos, îţi spun sincer că nu ştiu despre ce vorbeşti.
— Asta n-o să mi-i aducă înapoi pe cei patru oameni, nu-i aşa? Stragos îşi
duse mâinile la spate. Şi cu asta, am terminat. Sunetul vocii tale, felul tău arogant
de-a te purta, insolenţa absolută ce-ţi stă pe limbă… eşti precum pielea de rechin
pentru timpanele mele, jupâne Kosta, şi ai ucis soldaţi cinstiţi ai Tal Verrar-ului.
Nu vei avea preot, nici ceremonie, nici mormânt. Sergent, dă-mi sabia ta.
Sergentul ce conducea trupa de Ochi care îi arestase păşi în faţă şi îşi trase
sabia. Întoarse mânerul acesteia către arhonte.
— Stragos, spuse Jean. Un ultim lucru.
Locke se întoarse spre el şi văzu că acesta avea un zâmbet palid.
— O să-mi amintesc momentul ăsta pentru tot restul blestematei mele vieţi.
— Eu…
Stragos nu-şi mai termină fraza, căci sergentul Ochilor îşi retrase brusc braţul
cu arma şi, cu mânerul acesteia, îl pocni pe arhonte în faţă.

Iată cum procedaseră: Ochii îi ridicară pe Locke şi pe Jean din curtea lui
Requin şi îi îmbrânciră într-o trăsură greoaie, cu ferestre zăbrelite. Trei dintre ei
intrară înăuntru cu ei, doi se urcară pe acoperiş, să mâne caii, iar trei rămaseră în
lateral şi în spate, ca însoţitori călare.
La capătul străzii, pe creasta ultimei terase a Treptelor de Aur, în locul unde
trăsura trebuia să întoarcă la stânga pentru a o lua pe rampa abruptă ce ducea în
jos, către următoarea terasă, o altă trăsură îi blocă brusc calea. Ochii proferară
ameninţări; vizitiul celeilalte trăsuri se scuză insistent şi strigă că are nişte cai
grozav de încăpăţânaţi.
Apoi corzi de arbaletă începură să ţăcăne, iar vizitiii şi călăreţii se prăbuşiră
de la locurile lor, prinşi neprotejaţi într-o furtună de săgeţi. Detaşamente de
poliţai echipaţi în uniforme apărură pe stradă de-o parte şi de alta a trăsurii,
fluturându-şi bastoanele şi scuturile.
— Avansaţi, strigară ei la trecătorii holbaţi, dintre care cei mai înţelepţi se
puseră deja la adăpost. Nu-i nimic de văzut aici. Treburile arhontelui şi ale
Consiliului.
Când corpurile loviră caldarâmul, în afara trăsurii, uşa acesteia se deschise şi
cei trei aflaţi înăuntru făcură o încercare zadarnică de a-şi ajuta camarazii căzuţi.
Alte două detaşamente de poliţai, ajutate de câţiva indivizi îmbrăcaţi obişnuit
şi care se întâmplase să acţioneze la acelaşi semnal, atacară şi îi copleşiră. Unul
se împotrivi atât de tare încât fu ucis din întâmplare; ceilalţi doi fură în curând
puşi la pământ, lângă trăsură, şi măştile de bronz le fură luate.
Lyonis Cordo apăru purtând uniforma unui Ochi, completă până la ultimul
detaliu, cu excepţia măştii. Era urmat de alţi şapte bărbaţi şi femei în costume
aproape complete. Cu ei se afla o tânără femeie pe care Locke nu o recunoscu.
Aceasta îngenunche în faţa celor doi Ochi capturaţi.
— Pe tine nu te ştiu, îi spuse ea celui din dreapta. Înainte ca omul să-şi dea
seama ce se întâmplă, un poliţai îi trecu un pumnal peste beregată şi-l aşeză jos.
Alţi poliţai târâră repede restul cadavrelor, făcându-le să dispară. Tu, spuse
femeia, privindu-l pe singurul Ochi rămas în viaţă. Lucius Caulus. Pe tine te ştiu.
— Omoară-mă, spuse omul. N-o să-ţi dau nimic.
— Desigur, spuse femeia. Dar tu ai o mamă. Şi o soră care lucrează la
Semiluna Mâinilor-Negre. Ai un cumnat pe bărcile de pescuit şi doi nepoţi…
— Să te ia naiba, spuse Caulus. Tu n-o să-i…
— În timp ce tu vei privi. Aş face-o. O s-o fac. Fiecăruia dintre ei. Iar tu vei fi
în încăpere tot timpul ăsta şi ei vor şti că puteai să-i salvezi cu câteva cuvinte.
Caulus privi în jos şi începu să plângă cu hohote.
— Vă rog, spuse el. Asta trebuie să rămână între noi…
— Tal Verrar-ul rămâne, Caulus. Arhontele nu este Tal Verrar-ul. Dar nu am
timp să mă joc cu tine. Răspunde-mi la întrebări sau îţi vom găsi familia.
— Zeii să mă ierte, spuse Caulus, încuviinţând din cap.
— Vi s-a dat vreo parolă sau vreun consemn anume pentru când vă întoarceţi
la Mon Magisteria?
— N-nu…
— Care au fost, exact, ordinele care ai auzit că sunt date sergentului tău?
Când scurtul interogatoriu luă sfârşit şi Caulus fu dus de-acolo… viu, ca să fie
siguri că nu omisese ceva… împreună cu cadavrele, falşii Ochi se echipară cu
armele şi uniformele celor adevăraţi şi îşi puseră măştile de bronz, apoi trăsura se
urni iarăşi din loc, zorindu-se spre ambarcaţiunea care-i aştepta la docurile
interioare, ca nu cumva vreunul dintre agenţii lui Stragos să ajungă înaintea lor şi
să-l avertizeze despre cele petrecute.
— Mai bine de-atât nu cred că putea să iasă, spuse Lyonis, aşezându-se în
trăsură lângă ei.
— Cât de bune sunt imitaţiile alea de uniforme? întrebă Locke.
— Imitaţii? N-ai înţeles. Nu uniformele au fost greu de obţinut; simpatizanţii
pe care-i avem printre oamenii lui Stragos ni le-au furnizat cu ceva timp în urmă.
Cu măştile a fost a naibii de greu. Există câte una pentru fiecare Ochi, nici un
exemplar în plus; le păstrează ca pe nişte bijuterii de familie. Şi petrec atât timp
uitându-se la ele, încât chiar şi o copie fidelă ar fi remarcată. Cordo îşi ridică
masca şi zâmbi maliţios. După noaptea asta, să sperăm că nu vom mai vedea
chestiile astea blestemate. Dar ce naiba este în tuburile alea impermeabile?
— Un dar de la Requin, spuse Locke. O afacere personală fără legătură.
— Îl cunoaşteţi bine pe Requin?
— Împărtăşim acelaşi gust pentru perioada târzie a artei tronului Therin,
spuse Locke, zâmbind. Ba chiar am făcut recent un schimb de lucrări.
 10

În timp ce Lyonis îl trânti pe arhonte la pământ, ceilalţi falşi Ochi îşi scoaseră
măştile şi trecură la acţiune. Locke şi Jean îşi dezlegară, în mai puţin de o
secundă, încheieturile din nodurile decorative pe care le aveau.
Unul dintre oamenii lui Lyonis subestimase îndemânarea Ochiului adevărat cu
care se lupta; el căzu în genunchi cu aproape toată partea stângă a corpului
despicată. Alţi doi Priori mascaţi înconjurară Ochiul şi-l hărţuiră până când făcu
o greşeală în apărare; îl doborâră şi îl înjunghiară de mai multe ori. Celălalt
încercă să fugă după ajutor, însă fu ucis înainte de-a apuca să facă cinci paşi.
Merrain şi alchimistul priviră în jur, alchimistul mult mai agitat decât
Merrain, însă doi dintre oamenii lui Lyonis îşi îndreptară săbiile spre ei.
— Ei bine, Stragos, spuse Lyonis, săltându-l pe arhonte înapoi în genunchi,
cele mai călduroase salutări din partea Casei Cordo. Îşi ridică braţul, cu sabia
întoarsă pentru a lovi, şi rânji.
Jean îl apucă pe la spate, îl trânti la pământ şi rămase aşezat deasupra lui, gata
să se dezlănţuie.
— Înţelegerea, Cordo!
— Da, spuse Lyonis, încă zâmbind de unde se afla, întins pe jos. Păi, e cam
aşa: voi ne-aţi făcut un serviciu, dar noi nu ne simţim prea liniştiţi să avem
mărunţişuri de ultima oră zbenguindu-se prin jur. Şi noi suntem şapte, iar voi
doi…
— Trişori amatori ce sunteţi, spuse Locke. Ne faceţi pe noi, profesioniştii, să
ne înclinăm. Vă credeţi al naibii de deştepţi. Am prevăzut că se va întâmpla asta
de la o milă, aşa că am o ofertă la fel de prietenească pe această temă.
Locke îşi strecură mâna în cizmă şi scoase o jumătate de foaie de pergament
împăturită în patru, uşor mototolită şi destul de umedă. Locke i-o dădu lui Lyonis
şi zâmbi, ştiind, în timp ce Priorul desfăcu foaia, că acesta va citi:

VOI CONSIDERA DREPT UN AFRONT PERSONAL DACĂ PURTĂTORII

ACESTEI HÂRTII VOR FI VĂTĂMAŢI SAU ÎMPIEDICAŢI ÎN VREUN
FEL, EI FIIND ANGAJAŢI ÎNTR-O MISIUNE DE INTERES RECIPROC.
ORICE AJUTOR LI SE VA ACORDA LOR VA FI REŢINUT ŞI ÎNTORS CA
ŞI CUM AR FI FOST UN AJUTOR ACORDAT MIE. EI AU ÎNCREDEREA
MEA DEPLINĂ ŞI NECONDIŢIONATĂ.

R.
 Toate acestea, desigur, deasupra sigiliului personal al lui Requin.
— Ştiu că tu personal nu eşti ataşat de această casă de noroc, spuse Locke,
însă trebuie să recunoşti că lucrul ăsta nu e valabil pentru Priori, în general, şi că
mulţi dintre tovarăşii tăi îşi ţin mare parte din bani în seiful ei…
— Destul.. Am înţeles punctul tău de vedere. Cordo se ridică în picioare şi
aproape îi azvârli scrisoarea înapoi lui Locke. Ce ceri?
— Vreau doar două lucruri, spuse Locke. Pe arhonte şi pe alchimistul lui. Ce
faci tu cu oraşul ăsta blestemat este cu desăvârşire treaba ta.
— Arhontele trebuie să…
— Tocmai era să-i scoţi măruntaiele ca unui peşte. El este acum treaba mea.
Doar să ştii că orice i se va întâmpla nu vei avea nici o neplăcere.
Din cealaltă parte a grădinilor răsunară strigăte. „Nu, se corectă Locke, din
cealaltă parte a fortăreţei.‖
— Ce naiba este asta? întrebă el.
— Avem simpatizanţi la intrarea în Mon Magisteria, spuse Cordo. I-am
introdus pe oameni aici ca să nu lase pe cineva să scape. Probabil, şi-au făcut
cunoscută prezenţa.
— Dacă încerci să iei cu asalt…
— Nu luăm cu asalt Mon Magisteria. Doar o izolăm. După ce trupele aflate în
interior vor înţelege noua situaţie, suntem convinşi că vor accepta autoritatea
consiliilor.
— Mai bine ai spera că asta se va întâmpla în tot Tal Verrar-ul, spuse Locke.
Dar destul cu aiureala asta. Hei, Stragos, hai să avem o mică discuţie cu
alchimistul tău drag.
Jean îl săltă în picioare pe arhonte… aflat încă, în mod vădit, în stare de şoc…
şi începu să-l tragă spre locul în care Merrain şi alchimistul se aflau sub pază.
— Tu, spuse Locke, arătându-l pe bărbatul chel, tocmai o să începi să explici
al naibii de multe lucruri, dacă ştii ce e bine pentru tine.
Alchimistul bâţâi din cap.
— Ah, dar eu… eu…
— Fii foarte atent, spuse Locke. Ăsta este sfârşitul arhonatului, înţelegi? În
noaptea asta, întreaga instituţie va fi scufundată în port, o dată pentru totdeauna.
După asta, Maxilan Stragos nu va mai avea putere să cumpere nici măcar o
ceaşcă de pişat cald, nici pentru tot aurul din Tal Verrar. Asta înseamnă că nu vei
mai avea la cine să te târăşti în genunchi şi că-ţi vei petrece restul vieţii tale
scurte şi mizerabile răspunzând în faţa celor doi oameni pe care i-ai otrăvit. Ai
un antidot permanent?
— Eu… eu port cu mine câte un antidot pentru fiecare otravă pe care am
folosit-o în slujba arhontelui, da. Pentru orice eventualitate.
 — Xandrin, nu face… spuse Stragos.
Jean îi dădu un pumn în stomac.
— A, nu. Fă-o, Xandrin, fă-o, spuse Locke.
Chelul scotoci în geanta sa şi scoase un flacon de sticlă plin cu lichid
transparent.
— Am o doză. Este suficient pentru o singură persoană… nu o împărţiţi. Asta
va curăţa substanţa din umorile şi canalele corpului.
Locke îi luă flaconul, cu mâna tremurând.
— Şi asta… cât ar costa să punem un alt alchimist să fabrice mai multă?
— E imposibil, spuse Xandrin. Am făcut antidotul în aşa fel încât să nu
răspundă la analize reactive. Orice mostră expusă unei cercetări alchimice va fi
pierdută. Otrava şi antidotul ei sunt creaţie proprie…
— Însemnări, spuse Locke. Reţete, oricum numeşti tu blestemăţiile alea.
— În capul meu, spuse Xandrin. Hârtia nu e bună ca să ţină secrete.
— În cazul ăsta, spuse Locke, până când ne vei pregăti o altă doză, se pare că
vei veni cu noi. Îţi place marea?

11

În acel moment, Merrain se hotărî. Dacă antidotul nu putea fi copiat, iar ea

reuşea să trântească de pământ flaconul… incomodele anomalii numite Kosta şi
De Ferra erau ca şi moarte. Ar mai fi rămas Stragos şi Xandrin.
Dacă rezolva şi cu ei, toţi cei care ştiau că ea se afla în slujba unui stăpân din
afara Tal Verrar-ului vor fi fost reduşi la tăcere. Îşi mişcă uşor braţul drept,
lăsând mânerul pumnalului ei otrăvit să-i lunece în palmă, apoi inspiră adânc.
Merrain se mişcă atât de repede, încât falsul Ochi ce stătea lângă ea nu avu
nici măcar şansa să-şi înalţe sabia. Lovitura ei laterală, netrădată de nici o privire
sau fandare, îl nimeri într-o parte în gât. Răsuci lama în timp ce o scoase,
sfâşiind tot ce putu, în cazul în care otrăvii i-ar fi luat câteva secunde în plus ca
să-şi facă efectul.

12

Prima victimă a lui Merrain abia scosese un suspin de surpriză, că ea acţionă

din nou, secţionându-i grumazul lui Xandrin cu un cuţit pe care-l scosese de
nicăieri. Locke se holbă pentru o fracţiune de secundă, surprins; se considera
rapid, însă-şi dădu seama că, dacă ea l-ar fi ţintit pe el, nu ar fi apucat să vadă
lovitura la timp.
 În timp ce Xandrin ţipă şi se poticni în faţă, Merrain îl lovi pe Locke cu
piciorul, un atac mai degrabă rapid decât puternic. Ea îl prinse de braţ şi flaconul
îi zbură dintre degete; Locke abia avu timp să strige: „Rahat!‖, că se şi aruncă
după el, fără să-i pese de pietrişul care avea să-i jupoaie pielea sau de orice
altceva i-ar fi putut face Merrain. Apucă de pe jos flaconul încă întreg, rosti o
şoaptă de mulţumire şi, în acel moment, fu împins deoparte, în timp ce Jean trecu
în goană pe lângă el, cu braţele întinse.
În timp ce lovi pământul, ţinând flaconul strâns la piept, Locke o văzu pe
Merrain răsucindu-se şi azvârlindu-şi cuţitul; Jean o izbi chiar în momentul în
care ea dădu drumul armei, astfel încât, în loc să-l înjunghie pe Stragos în gât sau
în piept, cum era limpede că se intenţionase, lama ricoşă în pietrişul de la
picioarele acestuia. Chiar şi aşa, arhontele se trase cât mai departe de armă.
Merrain, deşi fără mari şanse de reuşită, îi opuse lui Jean o reală rezistenţă;
reuşi cumva să-şi elibereze un braţ din strânsoarea acestuia şi îi dădu un cot în
coaste. Sprintenă şi, fără îndoială, al naibii de disperată, ea îi izbi piciorul stâng,
se smulse din încleştarea lui şi încercă să fugă. Jean o apucă de tunică, sfâşiindu-i
mâneca până la umăr; când aceasta cedă şi se rupse, el se dezechilibră şi căzu.
Locke prinse imaginea fugară a unui tatuaj complicat, conturându-se întunecat
pe pielea palidă a braţului lui Merrain… ceva ca o viţă-de-vie răsucită în jurul
unei săbii. După care ea dispăru, ţâşnind în noapte asemenea unei săgeţi, departe
de Jean şi de falşii Ochi care o urmăriră în van câţiva paşi, după care renunţară,
înjurând zgomotos.
— Păi, ce… ah, la naiba, spuse Locke, observând pentru prima dată că atât
falsul Ochi pe care Merrain îl înjunghiase, cât şi Xandrin se zvârcoleau pe jos, cu
şiroaie de salivă înspumată prelingându-li-se în colţurile gurii. Oh, rahat, rahat, la
naiba! răcni Locke, aplecându-se neputincios deasupra alchimistului muribund.
Convulsiile încetară în doar câteva secunde, iar Locke privi spre singurul flacon
de antidot din mâinile sale, cu o senzaţie de rău la stomac.
— Nu, făcu Jean, din spatele lui. Ah, pe zei, de ce-a făcut asta?
— Nu ştiu, spuse Locke.
— Ce naiba ne facem?
— Noi… la naiba! Afurisit să fiu dacă ştiu.
— Tu ar trebui să…
— Nimeni nu face nimic, spuse Locke. O să păstrez asta la loc sigur. După ce
se va termina totul, ne aşezăm, luăm masa şi discutăm problema. Găsim noi o
soluţie.
— Poţi să…
— E timpul să plecăm, spuse Locke, coborându-şi vocea într-o şoaptă
insistentă. Să luăm chestia după care am venit şi să plecăm, înainte ca lucrurile să
se complice şi mai mult. Înainte ca trupele loiale arhontelui să se prindă că el are
o noapte mai grea. Înainte ca Lyonis să afle că, în realitate, Requin ne vânează
chiar în momentul ăsta. Înainte ca alte blestemate de surprize să sară din pământ,
din iarbă verde şi să ne muşte de fund.
— Cordo, strigă el, unde este sacul pe care l-ai promis?
Lyonis făcu un semn unuia dintre falşii săi Ochi care supravieţuiseră şi femeia
îi dădu lui Locke un sac greu, din pânză groasă. Locke îl zgâlţâi… era mai lat
decât el şi lung de aproape şase picioare.
— Ei bine, Maxilan, spuse el, ţi-am oferit şansa să uiţi toate acestea şi să ne
laşi să plecăm, iar tu să păstrezi ce aveai, dar a trebuit să fii tu un tâmpit afurisit,
nu-i aşa?
— Kosta, spuse Stragos, părând să-şi recapete glasul, în sfârşit, pot… pot să-ţi
dau…
— Nu-mi poţi da nici un blestemat de lucru. Lui Stragos îi trecu prin minte să
se întindă spre pumnalul lui Merrain, aşa că Locke îl împinse într-o parte. Acesta
alunecă pe pietriş şi dispăru în întunericul din grădină. Cei din breasla noastră,
cei care suntem adepţii Paznicului Strâmb, avem o mică tradiţie pe care o urmăm
atunci când cineva apropiat nouă moare. În cazul de faţă, cineva care a fost ucis
ca urmare a planului tău nebunesc.
— Kosta, nu da cu piciorul la ce îţi pot oferi…
— Noi îi spunem prinos adus morţilor, continuă Locke. Ceea ce înseamnă că
furăm ceva de valoare, pe măsura fiinţei pe care am pierdut-o. Doar că, în cazul
acesta, nu cred că există ceva pe lume care valorează atât. Dar facem ce putem.
Jean păşi alături de el şi îşi trosni degetele.
— Ezri Delmastro, spuse el, foarte sobru, ţi-l ofer pe arhontele Tal Verrar-
ului.
Îi dădu lui Stragos un pumn atât de puternic, încât picioarele arhontelui
părăsiră pietrişul. Într-o secundă, îl îndesă pe bătrânul inconştient în sacul de
pânză. În secunda a doua, acesta fu legat şi aruncat pe umărul său, asemenea
unui sac de cartofi.
— Ei bine, Lyonis, spuse Locke, mult noroc cu revoluţia ta sau ce naiba o fi.
Noi o întindem de-aici înainte ca lucrurile să devină şi mai interesante pentru
noi.
— Şi Stragos…
— N-o să-l mai vezi niciodată, spuse Locke.
— Perfect, atunci. Părăsiţi oraşul?
— Nu destul de repede pe cât am avea chef.
 13

Jean îl aruncă pe dunetă, sub ochii Zamirei şi ai întregului echipaj care mai
rămăsese în viaţă. Fusese o călătorie de întoarcere lungă şi grea… mai întâi, să-şi
recupereze raniţele din bărcuţa lui Cordo, apoi, cuminţi, să recupereze barca dată
de Drakasha, iar apoi să vâslească tot către mare… dar meritase. Tot ce se
întâmplase în noaptea asta meritase, hotărî Locke, numai ca să vadă expresia de
pe chipul lui Stragos când se trezi cu Zamira în picioare lângă el.
— Dr… r… akasha, bâigui el, apoi îşi scuipă pe punte unul dintre dinţi.
Câteva dâre de sânge i se prelingeau pe bărbie.
— Maxilan Stragos, fost arhonte al Tal Verrar-ului, spuse ea. Ultimul arhonte
al Tal Verrar-ului. Data trecută când te-am văzut, aveam o perspectivă destul de
diferită.
— Şi… eu. El oftă. Şi acum ce ai de gând?
— S-au adunat prea multe datorii pe cocoaşa ta ca să poată fi răscumpărate cu
moartea, spuse Zamira. Ne-am gândit mult şi bine la asta. Am hotărât că vom
încerca să te ţinem pe-aici cât de mult vom putea.
Pocni din degete şi Jabril păşi în faţă purtând în braţe un morman de lanţuri şi
cătuşe de fier solide, chiar dacă puţin ruginite. Le azvârli pe punte, lângă Stragos,
şi râse când bătrânul tresări. Mâinile altor marinari îl apucară şi el începu să se
smiorcăie, nevenindu-i să creadă, în timp ce picioarele şi braţele îi erau
încătuşate şi lanţurile erau atârnate în juru-i.
— Vei merge pe puntea inferioară, Stragos. Vei merge în întuneric. Şi vom
considera drept o onoare deosebită să te cărăm cu noi oriunde mergem. Pe orice
vreme, pe orice mare, pe orice arşiţă. Te vom târî după noi cale foarte lungă. Pe
tine şi fiarele tale. Pe care, te asigur, încă le vei purta, chiar şi după ce toate
hainele vor fi căzut de pe tine.
— Drakasha, te rog…
— Aruncaţi-l cât se poate de jos, spuse ea, şi şase marinari începură să-l care
către un tambuchi de pe puntea principală. Ferecaţi-l de perete, apoi lăsaţi-l să se
facă confortabil.
— Drakasha, ţipă el, nu poţi! Nu poţi! O să înnebunesc!
— Ştiu, spuse ea. Şi vei urla. Pe zei, cum te vei mai tângui acolo jos! Dar nu-i
nimic. Tot timpul avem nevoie de puţină muzică pe mare.
Apoi el fu dus sub puntea Orhideei Otrăvitoare, pentru tot restul vieţii sale.
— Ei bine, spuse Drakasha, întorcându-se către Locke şi Jean. Voi doi v-aţi
achitat. Să fiu a naibii de nu aţi obţinut ce-aţi vrut.
— Nu, căpitane, spuse Jean. Am obţinut lucrurile după care ne-am dus, mai
cu seamă, dar nu am obţinut ce-am vrut. Nici pe departe.
— Îmi pare rău, Jerome, spuse ea.
— Sper că nimeni nu-mi va mai spune aşa, zise Jean. Numele meu e Jean.
— Locke şi Jean, spuse ea. Fie, atunci. Vă pot duce undeva?
— La Vel Virazzo, dacă nu ţi-e cu supărare, spuse Locke. Avem de negociat
câteva afaceri.
— Şi apoi veţi fi oameni bogaţi?
— O să fim în bani, da. Vrei o parte, pentru…
— Nu, spuse ea. Voi v-aţi dus în Tal Verrar şi aţi pus la cale furtul. Păstraţi-i.
Am obţinut suficientă pradă din Salon Corbeau şi au rămas atât de puţini la care
s-o împărţim acum… O să fim în regulă. Deci, ce veţi face după aceea?
— Avem un plan, spuse Locke. Ţii minte ce mi-ai spus în noaptea aia, lângă
copastie? Dacă cineva încearcă să pună limite în jurul corabiei tale, trebuie doar
să… ridici mai multe pânze în vânt? Drakasha dădu din cap. Poţi spune că vom
face o încercare, spuse Locke.
— În cazul ăsta, mai aveţi nevoie de altceva?
— Păi, spuse Locke, pentru siguranţă, dată fiind experienţa noastră din
trecut… poate ne vei lăsa să împrumutăm una dintre pisicile de pe corabia ta?

14

Se întâlniră a doua zi, la invitaţia lui Requin, în ceea ce puteau fi descrise ca

rămăşiţele biroului său. Uşa principală fusese smulsă din ţâţâni, scaunele încă
stăteau sfărâmate pe podea şi, desigur, majoritatea picturilor de pe pereţi fuseseră
decupate din ramele lor. Requin părea să găsească o plăcere perversă în a-i pofti
pe cei şapte Priori să se aşeze în fotolii frumoase, în mijlocul acestui haos, şi să
pretindă că totul era absolut normal. Selendri se plimba de-a lungul încăperii, în
spatele oaspeţilor.
— Lucrurile au decurs mai bine pentru voi, doamnelor şi domnilor, după
noaptea trecută? întrebă Requin.
— Luptele s-au încheiat la Bazinul Navelor de Război, spuse Jacantha Tiga,
cea mai tânără dintre cei Şapte Ascunşi. Flota militară este sub control.
— Mon Magisteria ne aparţine, spuse Lyonis Cordo, care vorbea în numele
tatălui său.
— Toţi căpitanii lui Stragos sunt închişi, cu excepţia a doi căpitani de la
informaţii…
— Nu ne putem permite un alt afurisit de incident gen Ravelle, spuse un Prior
între două vârste.
 — Am şi eu oameni care lucrează la problema asta, spuse Requin. Nu se vor
ascunde în oraş, măcar atât pot să promit.
— Ambasadorii din Talisham, Espara şi din Regatul celor Şapte Dovlecei şi-
au exprimat public încrederea în conducerea consiliului, spuse Tiga.
— Ştiu, spuse Requin, zâmbind. Noaptea trecută, le-am şters câteva datorii
destul de mari şi le-am sugerat că ar putea să se facă utili noului regim. Şi acum,
ce se întâmplă cu Ochii?
— Cam jumătate dintre ei sunt în viaţă şi sunt închişi, spuse Cordo. Restul
sunt morţi şi sunt doar câţiva care credem că încearcă să stârnească rezistenţă.
— Nu vor ajunge prea departe, spuse Tiga. Loialitatea pentru vechiul arhonat
nu poate cumpăra mâncare sau bere. Mă aştept să înceapă să moară, ici şi colo,
din momentul în care îi vor sâcâi prea mult pe soldaţii ceilalţi.
— O să scăpăm de restul, discret, în următoarele câteva zile, spuse Cordo.
— Ei, mă întreb, spuse Requin, dacă ăsta chiar e un lucru foarte înţelept.
Ochii arhontelui reprezintă o rezervă importantă de oameni devotaţi şi foarte
bine antrenaţi. Sigur li se poate găsi o ocupaţie mai bună decât să umple gropi.
— Îi erau credincioşi doar lui Stragos…
— Sau poate Tal Verrar-ului, dacă-i întrebi pe ei. Requin îşi duse mâna la
inimă. Simţul meu patriotic mă obligă să atrag atenţia asupra acestui lucru.
Cordo pufni.
— Ei erau trupele lui de şoc, gărzile lui personale, călăii lui. Nu ne folosesc la
nimic, chiar şi dacă nu s-ar răzvrăti.
— Poate că, în ciuda priceperii militare cu care se lăuda, dragul nostru ex-
arhonte nu a folosit Ochii în mod eficient, spuse Requin. Poate că treaba cu
măştile era exagerată. Poate că ar fi fost mai bine ca ei să fie îmbrăcaţi normal şi
să-i sporească aparatul informativ decât să terorizeze oamenii ca nişte gealaţi.
— Poate, pentru binele lui, spuse Tiga. Dacă ar fi făcut asta, poate că acel
aparat informativ ar fi zădărnicit acţiunea noastră împotriva lui, de ieri. A fost cât
pe ce.
— Şi totuşi, spuse Cordo, este greu să menţii un regat când nu mai ai rege.
— Da, spuse Tiga, suntem foarte impresionaţi cu toţii, Cordo. Te rog, poţi să
aminteşti implicarea ta, subtil şi în treacăt, de câte ori doreşti.
— Cel puţin eu…
— Şi e cu atât mai greu de păstrat un regat, îi întrerupse Requin, atunci când
renunţi la instrumentele cât se poate de bune pe care le-a lăsat în urmă regele.
— Iartă-ne obtuzitatea, spuse Saravelle Fioran, o femeie aproape la fel de
bătrână ca Marius Cordo, dar unde vrei să ajungi, mai exact, Requin?
— La simplul fapt că Ochii, verificaţi şi recalificaţi cum trebuie, ar putea fi un
capital important pentru Tal Verrar, dacă nu ar fi folosiţi ca trupe de şoc, ci ca…
o poliţie secretă?
— Spuse cel care are în subordine exact oamenii pe care o asemenea poliţie ar
fi însărcinată să-i vâneze, zise Cordo, în batjocură.
— Tinere Cordo, spuse Requin, aceia sunt, de asemenea, „exact oamenii‖ al
căror amestec în afacerile familiei tale este menţinut la un minimum acceptabil,
datorită mie. Ei sunt exact oamenii care au fost indispensabili pentru a obţine
victoria de ieri… ducându-vă mesajele, umplând străzile, ca să împiedice armata
să primească întăriri, distrăgând atenţia celor mai loiali ofiţeri ai lui Stragos, în
vreme ce unora dintre voi li s-a permis să se implice în această afacere ca nişte
amatori care joacă popice pe iarbă.
— Nu eu… spuse Cordo.
— Nu, nu tu. Tu ai luptat. Dar îmi voi arăta ipocrizia cu un zâmbet pe faţă,
Lyonis. Să nu îndrăzneşti să susţii aici, în cel mai intim cerc al nostru, că felul în
care priveşti de sus lucrurile te absolvă în vreun fel de faptul că te-ai amestecat
cu cei de teapa mea. Nu ai vrea să-ţi imaginezi un oraş în care fărădelegile nu
sunt ţinute sub control de cei ca mine! Cât despre Ochi, nu cer ceva, doar spun.
Puţinii care erau fanatici de-ai lui Stragos pot, foarte convenabil, să se ducă să
aterizeze în nişte săbii, da. Ceilalţi sunt mult prea folositori ca să-i pierdem.
— Pe ce bază, spuse Tiga, îndrăzneşti să faci morală…
— Pe baza faptului că şase dintre cei şapte oameni aflaţi aici au considerat
nimerit să depoziteze bunuri şi fonduri în vistieria din Turnul Păcatului. Lucruri
care, hai să vorbim pe faţă, nu-şi vor mai face apariţia, în cazul în care voi începe
să fiu neliniştit în legătură cu relaţia noastră. Am făcut o investiţie în oraşul ăsta,
ca şi voi. Nu aş fi prea încântat ca o putere externă să-mi întrerupă afacerile. Ca
să-i recunoaştem un merit lui Stragos, nu-mi pot imagina că armata şi flota,
aflate în mâinile voastre, vor inspira cine ştie ce respect adversarilor noştri,
ţinând cont de ce s-a întâmplat ultima dată când Priorii au fost la conducere în
timpul unui război. Ca atare, consider potrivit să ezit cu privire la orice pariu.
— Desigur, putem să discutăm această problemă în doar câteva zile, spuse
Lyonis.
— Nu cred. Chestii incomode precum Ochii care au supravieţuit au obiceiul
să dispară înainte ca disputele să se poată accentua, nu-i aşa? E mult de lucru.
Mesajele se pot pierde sau pot fi interpretate greşit şi sunt sigur că se va găsi un
motiv plauzibil pentru orice se va întâmpla.
— Aşadar, ce vrei? întrebă Fioran.
— Dacă veţi transforma Mon Magisteria în centrul administrativ al nou-
nouţei noastre guvernări, îmi închipui că un set de birouri ar fi un început bun.
Ceva elegant şi impunător, înainte ca toate cele stilate să fie date. La care se
adaugă un buget pentru cheltuieli de bază, pe care-l aştept până la sfârşitul
săptămânii; mă voi ocupa eu însămi de partea neplăcută a contabilităţii. Salarii
pentru anul viitor. Şi, pentru că vorbim de asta, vreau ca măcar trei sau patru
posturi din ierarhia acestei noi organizaţii să fie puse în întregime la discreţia
mea. Cu lefuri între zece şi cincisprezece solari pe an.
— Astfel încât să poţi da din chiverniseala noastră câtorva dintre hoţii tăi
fabricaţi peste noapte, spuse Lyonis.
— Astfel încât să-i ajut să facă tranziţia către o viaţă de cetăţeni respectabili şi
apărători ai Tal Verrar-ului, da, spuse Requin.
— Va însemna aceasta şi propria ta tranziţie către o viaţă de cetăţean
respectabil? întrebă Tiga.
— Na, credeam că deja sunt, spuse Requin. Pe zei, nu! Nu am nici un chef să
abandonez responsabilităţile de care mă bucur în prezent. Dar se întâmplă că am
în minte un candidat ideal pentru conducerea noii noastre organizaţii. Cineva
care împărtăşeşte neliniştile mele cu privire la felul în care Stragos şi-a folosit
Ochii, cineva care trebuie luat cu atât mai mult în serios cu cât a făcut parte
cândva dintre aceştia.
Selendri nu se putu abţine să zâmbească în momentul în care Priorii se
întoarseră în fotoliile lor ca să se zgâiască la ea.
— Ei, Rechin, aşteaptă, spuse Cordo.
— Nu văd de ce-ar fi nevoie, spuse Requin. Nu cred că cei şase colegi ai
dumitale îmi vor refuza, realmente, această cerere foarte neînsemnată şi foarte
patriotică, nu-i aşa?
Cordo privi în jur şi Selendri ştiu ce vede el pe feţele celorlalţi Priori; dacă el
încerca să oprească asta în mod oficial, ar fi fost singur şi ar fi slăbit nu numai
poziţia pe care o împrumutase de la tatăl său, ci şi propriile perspective.
— Cred că indemnizaţia ei de început trebuie să fie ceva frumos, destul de
frumos, spuse Requin cu voioşie. Şi, desigur, ea va avea nevoie să folosească
trăsurile şi barjele oficiale. O rezidenţă oficială; Stragos are zeci de case şi moşii
la dispoziţia sa. Ah, şi cred că biroul ei de la Mon Magisteria trebuie să fie cel
mai elegant şi mai impunător dintre toate. Nu credeţi?
Se sărutară timp îndelungat, singuri în birou, după ce Priorii plecaseră,
cuprinşi de diferite stări de confuzie, îngrijorare şi iritare.
Cum făcea de obicei, Requin îşi scoase mănuşile pentru a-şi trece pielea
cafenie, plină de cicatrice a mâinilor sale, peste a ei, peste ţesutul cicatrizat de pe
partea ei stângă şi peste carnea sănătoasă a părţii ei drepte.
— Poftim, draga mea, spuse el. Ştiu că te-ai agitat pe-aici de ceva timp,
urcând şi coborând treptele turnului, întâmpinând şi înclinându-te în faţa unor
beţivi aristocraţi.
— Îmi pare totuşi rău pentru eşecul…
 — Am împărtăşit acest eşec în întregime, spuse Requin. De fapt, eu am picat
şi mai rău decât tine în plasa lui Kosta şi De Ferra… tu ai rămas tot timpul
suspicioasă. Dacă era după tine, i-ai fi aruncat pe fereastră încă de la început şi
am fi evitat toată mizeria de la sfârşit, sunt sigur.
Ea zâmbi.
— Iar Priorii ăia înfumuraţi cred că e ultima mare chestie pe care le-o cer cu
privire la tine. Requin îşi trecu degetele prin părul ei. Pe zei, vor avea o surpriză.
Abia aştept să te văd trecând la treabă. Vei construi ceva ce va face micile mele
găşti de felantozzi să arate de duzină. Selendri privi în jur la ruinele biroului.
Requin râse. Presupun, spuse el, că ar trebui să-i admir pe aceşti mici pungaşi
neruşinaţi. Să petreci doi ani plănuind aşa ceva, iar treaba cu jilţurile… şi cu
sigiliul meu! Vai, Lyonis a făcut o criză…
— Credeam că vei fi furios, spuse Selendri.
— Furios? Recunosc că sunt. Eram destul de ataşat de setul acela de jilţuri.
— Ştiu cât te-ai străduit să obţii picturile acelea…
— A, picturile, aşa este. Requin zâmbi răutăcios. Ei bine, cât despre asta…
pereţii au rămas cam goi. Ce-ai zice să mergi cu mine în vistierie, să începem să
scoatem originalele?
— Cum adică… originalele?
 EPILOG

Mări însângerate sub zări însângerate

— Ce naiba vrei să spui cu „reproduceri‖?

Locke stătea aşezat într-un fotoliu de lemn confortabil, cu spătar înalt, în
biroul lui Acastus Krell, negustor de obiecte de artă din Vel Virazzo. Îşi ţinu cu
ambele mâini paharul subţire cu ceai călduţ, ca să nu-l verse.
— Sunt sigur că nu ţi-e necunoscut termenul, jupâne Fehrwight, spuse Krell.
Bătrânul om ar fi arătat ca un băţ dacă nu ar fi avut nişte mişcări graţioase; se
plimba prin biroul său ca un dansator pe scenă, îşi mânuia lupele asemenea unui
duelist luând poziţie. Purta o robă largă, brodată, de mătase albastru-închis şi, în
timp ce ridică privirea, luciul chel al capului său accentuă natura stranie,
pătrunzătoare a privirii lui. Acest birou era bârlogul lui Krell, centrul existenţei
sale. Îi dădea un aer de autoritate.
— Mi-e cunoscut, spuse Locke, în materie de mobilă, dar în ce priveşte
picturile…
— Se întâmplă mai rar, negreşit, însă, în acest caz, nu încape nici o îndoială.
Nu am văzut niciodată cu adevărat originalele acestor zece picturi, domnilor,
însă sunt distonanţe serioase în ceea ce priveşte pigmenţii, urmele de pensulă şi
uzura generală a suprafeţelor lor. Nu sunt obiecte de artă autentice ale barocului
Talathri.
Jean primi ştirea morocănos, cu mâinile încrucişate la piept, nespunând un
cuvânt şi ignorându-şi ceaiul. Locke simţi un gust amar în fundul gâtului.
— Explică, spuse el, chinuindu-se să-şi controleze furia.
Krell oftă, calmându-şi, în mod clar, propria iritare din simpatie pentru
situaţia lor.
— Priviţi, spuse el, ridicând cu grijă una dintre picturile pe care le furaseră, o
imagine a nobililor Tronului Therin urmărind un spectacol de gladiatori şi
primind tributul unui luptător rănit de moarte. Oricine a pictat asta este un
maestru artist, un om extraordinar de răbdător şi de talentat. E nevoie de sute de
ore pentru fiecare pictură, iar ca să faci treaba trebuie să ai acces total la
originale. În mod evident, ăăă… domnul de la care aţi obţinut aceste obiecte a
avut nişte presimţiri negre privind expunerea la pericole a originalelor. Fac
rămăşag pe casa mea şi pe toate grădinile ei că originalele se află în vistieria lui.
— Dar… distonanţele. Cum puteai şti?
— Maeştrii artişti aflaţi sub patronajul ultimei curţi a Tronului Therin aveau
metode secrete de a-şi distinge lucrările de cele realizate de artiştii care serveau
patroni mai neînsemnaţi. Un fapt rămas necunoscut în afara curţii imperiale, timp
de mulţi ani după căderea acesteia. În picturile lor, maeştrii aleşi ai lui Talathri şi
asociaţii acestora ar fi creat, în mod intenţionat, un uşor defect vizual într-un colţ
al lucrării, folosind pensule ale căror mărime şi linii difereau de cele din imediata
lor apropiere. Imperfecţiunea ce arată perfecţiunea, ca să zic aşa. Asemenea
aluniţei pe care unii vadrani o vor la doamnele lor.
— Şi poţi spune asta dintr-o privire?
— Pot spune destul de bine că nu găsesc nici urmă de ea, în nici una dintre
aceste zece lucrări.
— La naiba! spuse Locke.
— Ceea ce-mi sugerează, spuse Krell, că artiştii care le-au creat… sau
patronul lor… au admirat atât de sincer lucrările originale încât au refuzat să
reproducă semnele lor de distincţie secrete.
— Ei bine, asta sună foarte cald şi încurajator.
— Îmi dau seama că ai nevoie de alte dovezi, jupâne Fehrwight, şi, din
fericire, celelalte sunt şi mai limpezi. În primul rând, strălucirea acestor pigmenţi
este imposibilă, dat fiind nivelul alchimiei de acum patru sute de ani. Vibraţia
acestor tonalităţi cromatice indică o origine contemporană. Şi în ultimul rând, şi
aici nu încape discuţie, nu există patina timpului pe aceste lucrări. Nu există
crăpături fine în pigment, nici o decolorare de la mucegai sau lumină, nici un fel
de fum care să fi pătruns în lacurile de la suprafaţă. Carnea acestor lucrări, ca să
zic aşa, este tot atât de diferită de cea a obiectului autentic pe cât este faţa mea de
cea a unui băiat de zece ani. Krell zâmbi cu tristeţe. Eu am ajuns la o vârstă
respectabilă. Aceste lucrări… nu.
— Prin urmare, ce înseamnă asta, pentru înţelegerea noastră?
— Îmi dau seama, spuse Krell, aşezându-se în scaunul din spatele biroului său
şi punând pictura jos, că trebuie să fi învins dificultăţi extraordinare pentru a lua
aceste facsimile de la… domnul din Tal Verrar. Aveţi mulţumirile şi admiraţia
mea.
Jean pufni şi privi fix zidul.
— Mulţumirile, spuse Locke, şi admiraţia ta, oricât de bine intenţionate…
— Nu sunt monedă legală, spuse Krell. Nu sunt un naiv, jupâne Fehrwight.
Pentru aceste zece picturi, încă aş putea să-ţi ofer două mii de solari.
— Două? Locke strânse mânerele fotoliului său şi se aplecă în faţă. Suma de
care am vorbit era, la origine, de treizeci de mii, jupâne Krell!
 — Şi pentru originale, spuse Krell, aş fi plătit bucuros suma aceea originală;
pentru artefacte autentice din perioada Ultimei Înfloriri, aş fi avut cumpărători
din locuri depărtate, cărora nu le-ar fi păsat absolut deloc de… posibila
nemulţumire a domnului din Tal Verrar.
— Două, murmură Locke. Pe zei, am lăsat mai mult de-atât cât am stat la
Turnul Păcatului. Două mii de solari pentru doi ani, asta-i ce ne oferi.
— Nu. Krell îşi ridică în aer degetele subţiri. Două mii de solari pentru zece
picturi. Oricât de mult regret ce a trebuit să înduraţi ca să recuperaţi aceste
obiecte, nu există clauze privind dificultăţile în contractul nostru. Plătesc
bunurile, nu ceea ce presupune obţinerea lor.
— Trei mii, spuse Locke.
— Două mii cinci sute, spuse Krell, şi nici o centiră mai mult. Pot găsi
cumpărători pentru ele; fiecare dintre ele este totuşi un obiect unic, valorând sute
de solari şi pe care merită să-l ai sau să-l expui. Dacă sunt nevoit, după ce trece
ceva timp, pot chiar încerca să i le vând înapoi domnului din Tal Verrar,
pretinzând că am făcut rost de ele dintr-un oraş îndepărtat. Nu mă îndoiesc că va
fi generos. Însă, dacă nu doriţi să-mi acceptaţi preţul… sunteţi liberi să le duceţi
într-o piaţă sau poate într-o tavernă.
— Două mii cinci sute, spuse Locke. Ducă-se la naiba toată lumea!
— După cum şi bănuiesc că ne vom duce, jupâne Fehrwight, fiecare la timpul
său. Însă acum aş vrea să aud o decizie. Accepţi oferta?

— Două mii cinci sute, spuse Locke pentru a cincisprezecea oară, în timp ce
trăsura lor huruia către portul din Vel Virazzo. Nu-mi vine să cred.
— E mai mult decât au mulţi alţi oameni, cred, mormăi Jean.
— Dar nu e ce am promis, spuse Locke. Îmi pare rău, Jean! Am dat-o iar în
bară. Zeci de mii, am spus. O mare lovitură. Care să ne bage iar în joc. Nobili
lashani. Pe zeii de sus. Îşi luă capul în mâini. Paznicule Strâmb, de ce naiba mă
mai asculţi?
— Nu a fost vina ta, spuse Jean. Am scos-o la capăt. Am reuşit tot ce am
plănuit. Doar că… nu a fost „totul‖ care trebuia. Chiar nu aveam de unde să ştim.
— La naiba! spuse Locke.
Trăsura lor încetini, apoi se opri cu un scârţâit. Se auzi un păcănit şi un
hârşâit, când lacheul le trase treapta de lemn, apoi uşa se deschise, lăsând să
pătrundă lumina zilei. Mirosul mării năvăli în compartiment, împreună cu
sunetul ţipetelor pescăruşilor.
 — Încă… vrei să faci asta? Locke îşi muşcă buza văzând lipsa de reacţie a lui
Jean. Ştiu… că ea ar fi trebuit să fie aici cu noi. Putem să lăsăm totul baltă, acolo
unde e, să luăm trăsuri…
— E în regulă, spuse Jean. Arătă către sacul de pânză aflat pe locul de lângă
Locke. Sacul părea să facă valuri, parcă posedat de o forţă interioară. În plus, de
data asta plecăm să căutăm probleme având o mâţă cu noi.
— Cred că da. Locke împunse sacul şi zâmbi slab la atacul ce veni din
interiorul acestuia. Şi totuşi, tu…
Jean se ridicase deja pentru a coborî din trăsură.

— Jupâne Fehrwight! Sunt atât de încântat să vă cunosc, în sfârşit! Şi pe

dumneata, jupâne…
— Callas, spuse Locke. Tavrin Callas. Iartă-l pe prietenul meu; a avut o zi
grea. Mă voi ocupa eu de treburile noastre.
— Desigur, spuse proprietarul portului de iahturi private din Vel Virazzo.
Aici sunt ţinute sub pază permanentă bărcile de agrement şi vasele de pescuit ale
familiilor de vază din Vel Virazzo… care ar putea fi numărate pe două mâini şi
fără a folosi toate degetele.
Proprietarul portului îi conduse către capătul unuia dintre docurile sale, unde
un vas de pescuit lustruit, cu un singur catarg, se legăna uşor pe valuri. Lung de
patruzeci de picioare, era făcut din tec lăcuit şi scoruş şi dichisit cu bronz şi
argint. Velatura îi era fabricată din cea mai frumoasă şi nouă ţesătură de mătase,
iar pânzele-i strânse erau albe precum nisipul curat al plajei.
— Totul este pregătit, după cum ai scris în scrisorile dumitale, jupâne
Fehrwight, spuse proprietarul portului. Îmi cer scuze că a fost nevoie de patru
zile în loc de trei…
— Nici o pagubă, spuse Locke. Înmână o punguţă de piele conţinând solarii
pe care-i numărase în trăsură. Tot restul de plată şi bonusul de trei zile promis,
pentru echipa de lucrători. Nu am motive să fiu zgârcit.
— Sunteţi mult prea buni, spuse proprietarul portului, înclinându-se în timp ce
primea punguţa ticsită. Aproape opt sute de solari s-au dus deja.
— Şi proviziile? întrebă Locke.
— Întocmai cum s-a cerut, spuse proprietarul portului. Raţii şi apă pentru o
săptămână. Băuturile, pelerinele impermeabile şi alte echipamente pentru situaţii
de urgenţă… sunt toate acolo, verificate chiar de mine.
— Cina noastră?
 — E pe drum, spuse proprietarul portului. E pe drum. Mă uitam după un
curier, acum câteva minute. Aşteaptă… iată-l pe băiat.
Locke aruncă o privire în spate, către trăsura lor. Un băieţel tocmai apăruse
alergând din spatele acesteia, legănând în braţe un coş acoperit, mai mare decât
pieptul său. Locke zâmbi.
— Şi cu cina, afacerea noastră este încheiată, spuse el când băiatul se apropie
şi îi dădu coşul lui Jean.
— Prea bine, jupâne Fehrwight. Spune-mi, veţi ieşi în larg…
— Imediat, spuse Locke. Avem… o groază de lucruri de lăsat în urmă.
— Aveţi nevoie de ajutor?
— Trebuia să mai fie şi o a treia persoană, spuse Locke încet. Însă noi doi
suntem de ajuns. Privi către noua lor barcă… aranjamentul pânzelor, cândva atât
de străin lor, greementul, catargul, cârma. Întotdeauna suntem de-ajuns.
Le luă mai puţin de cinci minute să-şi transporte bagajele din trăsură pe barcă;
nu aveau mare lucru. Câteva haine de schimb, tunici şi pantaloni de lucru, arme
şi mica lor trusă de ustensile hoţeşti.
Când Jean începu să dezlege barca de la doc, soarele cobora spre apus. Locke
sări pe puntea de la pupa… un spaţiu de dimensiunea unei camere, înconjurat de
un parapet înalt… şi, ca un ultim gest înaintea plecării lor, deschise sacul de
pânză şi eliberă conţinutul acestuia pe punte.
Motănaşul negru privi către el, se întinse şi începu să se frece de cizma
dreaptă a lui Locke, torcând zgomotos.
— Bine-ai venit în noua ta casă, piciule! Tot ce vezi e-al tău, spuse Locke, dar
asta nu înseamnă că mă voi ataşa de tine.

Aruncară ancora la câteva sute de yarzi de ultimul dintre farurile din Vel
Virazzo şi, la lumina roşiatică a acestora, luară cina promisă de Locke.
Se aşezară pe puntea de la pupa, cu picioarele încrucişate, având o măsuţă
între ei. Fiecare se prefăcea absorbit de pâine şi pui, de oţet şi de aripioarele de
rechin, de strugurii şi de măslinele lor negre. Regal avu câteva tentative de a se
război cu cina lor şi acceptă o pace onorabilă doar după ce Locke îl mitui cu o
aripă de pui mare aproape cât pisicul.
Băură o sticlă de vin, un Camorri alb greu de definit, de genul celor care fac
cina să alunece mai bine, fără însă a deveni piesa ei de rezistenţă. Locke azvârli
sticla goală peste bord şi începură alta, mai încet.
— E timpul, spuse Jean în sfârşit, când soarele se mutase atât de jos spre apus,
încât părea că se scufundă în parapetul tribordului. Totul părea însângerat,
întreaga lume – de la mare până la cer – avea culoarea unei petale de trandafir
întunecat, culoarea unui strop de sânge ce nu se uscase încă. Marea era calmă şi
aerul liniştit; nimeni nu-i tulbura, nu aveau responsabilităţi, nu aveau un plan sau
vreo întâlnire nicăieri în lume.
Locke oftă, scoase din buzunarul interior al hainei sale un flacon de sticlă plin
cu lichid limpede şi îl puse pe masă.
— Am stabilit că o să-l împărţim, spuse el.
— Da, spuse Jean, dar nu vom face asta.
— Ha?
— Tu o să-l bei. Jean îşi puse ambele mâini pe masă, cu palmele în jos. Pe tot.
— Nu, spuse Locke.
— N-ai de ales, spuse Jean.
— Cine naiba te crezi?
— Nu putem risca să-l împărţim, spuse Jean, cu vocea măsurată şi stăpânită
într-un fel care-i spunea lui Locke că acesta era gata să acţioneze. Mai bine unul
din noi să fie vindecat în mod sigur decât să ne târâm amândoi zilele şi… să
murim în halul ăsta.
— Eu o să risc să-mi târăsc zilele, spuse Locke.
— Eu nu, spuse Jean. Te rog, bea-l, Locke!
— Sau ce?
— Sau ştii tu ce, spuse Jean. Tu nu mă poţi învinge. Bineînţeles, contrariul nu
e valabil.
— Deci tu o să…
— Conştient sau nu, spuse Jean, va fi al tău. Nu-mi pasă. Bea nenorocitul de
antidot, în numele Paznicului Strâmb!
— Nu pot, spuse Locke.
— În cazul ăsta, mă forţezi să…
— Nu înţelegi, spuse Locke. Nu am spus că nu „vreau‖. Nu „pot‖.
— Ce…
— Asta-i doar apă, într-un flacon pe care l-am luat din oraş. Locke scotoci din
nou în buzunar, scoase un flacon gol şi-l aşeză încet lângă cel fals. Trebuie să
spun că, ştiindu-mă aşa cum mă ştii, sunt surprins că m-ai lăsat să-ţi torn eu
vinul.

— Ticălosule! mugi Jean, sărind în picioare.

 — Un ticălos gentilom.
— Mizerabil, nemernic afurisit!
Jean avansă ca o umbră întunecată şi Locke se dădu repede înapoi, îngrijorat.
Jean înşfăcă masa şi o azvârli în mare, împrăştiind resturile cinei lor pe puntea
bărcii.
— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta?
— Nu pot să mă uit cum mori, spuse Locke ferm. Nu pot. Nu-mi poţi cere
să…
— Şi, prin urmare, nici măcar nu mi-ai dat de ales!
— Tocmai te pregăteai să mă faci să-l înghit cu forţa! Locke se ridică,
scuturând firimiturile şi resturile de oscioare de pui de pe tunica sa. Ştiam că vei
încerca ceva de genul ăsta. Îmi reproşezi că am făcut-o eu primul?
— Iar acum o să trebuiască să mă uit eu cum mori, nu-i aşa? Ea şi acum tu? Şi
asta e o favoare?
Jean se prăbuşi pe punte, cu faţa îngropată în mâini, şi începu să plângă în
hohote. Locke îngenunche lângă el şi îşi trecu braţele după umerii lui.
— Este o favoare, spuse Locke. O favoare făcută mie. Mi-ai salvat viaţa de
fiecare dată pentru că eşti un zevzec şi nu ai altceva mai bun de făcut. Lasă-mă…
lasă-mă să o fac şi eu pentru tine, doar o dată. Pentru că într-adevăr o meriţi.
— Nu înţeleg nimic, murmură Jean. Nemernic ce eşti, cum ai putut face asta?
Îmi vine să te strâng în braţe. Şi, în acelaşi timp, îmi vine să-ţi smulg capul ăla
blestemat.
— Ah, spuse Locke. Mai-mai că aş spune că asta e definiţia „familiei‖.
— Dar tu vei muri, şopti Jean.
— Se putea întâmpla oricând, spuse Locke. Se putea întâmpla oricând şi
singurul motiv pentru care nu s-a întâmplat până acum… e… eşti tu, de fapt.
— Nu-mi place chestia asta, spuse Jean.
— Nici mie. Dar s-a terminat. Cred că ar trebui să fiu împăcat cu situaţia.
„Sunt liniştit, gândi el. Cred că pot spune asta. Sunt liniştit.‖
— Ce vom face acum?
— Exact ce am plănuit, spuse Locke. Către un loc oarecare, oricare, cu cea
mai mică viteză posibilă. De-a lungul coastei, hoinărind pur şi simplu. Nimeni pe
urmele noastre. Nimeni în calea noastră, nimeni pe care să jefuim. Nu am făcut
niciodată înainte chestia asta, cu adevărat. Locke zâmbi larg. La naiba, sincer,
nici nu ştiu dacă ne pricepem la aşa ceva.
— Şi dacă tu o să…
— Când o s-o fac, o s-o fac, spuse Locke. Să mă ierţi.
— Da, spuse Jean. Şi nu. Niciodată.
— Te înţeleg, cred, spuse Locke. Vrei să te ridici şi să-mi dai o mână de
ajutor cu ancora?
— Ce vrei să faci?
— Coasta asta este blestemat de bătrână, spuse Locke. Se destramă. Am mai
văzut asta, am văzut peste tot. Hai să vedem dacă nu putem îndrepta chestia asta
în altă direcţie. Se ridică în picioare, ţinându-şi o mână pe umărul lui Jean. Într-o
direcţie necunoscută.
 Drept încheiere

Pasionaţii de marinărie – atât cei de salon, cât şi cei care o practică – trebuie
să fi observat o groază de spasmuri, piruete şi deformări în ceea ce priveşte
jargonul marinăresc din Piraţii mărilor roşii.
În unele cazuri, pot invoca scuze onorabile: că l-am abstractizat, pentru a fi
mai pe înţelesul cititorului sau că l-am adaptat la particularităţile culturale şi
tehnologice ale lumii lui Locke.
În altele, singura explicaţie ar fi doar acel beteşug legendar al scriitorilor…
am dat-o în bară pe undeva şi habar n-am despre ce vorbesc. Lucrurile merg cel
mai bine, pentru amândoi, dragă cititorule, atunci când nu poţi vedea diferenţa.
Ţin pumnii strânşi să fie aşa.
Şi cu aceasta am încheiat cel de-al doilea volum al seriei Ticăloşii Gentilomi.

Scott Lynch
New Richmond, Wisconsin
26 ianuarie 2007
 Termeni marinăreşti

alúră, s. f. – poziţia vântului faţă de o navă; unghiul format de drumul urmat

de o navă faţă de direcţia vântului. (< fr. allure)
artimón, artimonuri, s. n.— catarg de la pupa unei nave cu pânze care are mai
multe catarge. PI. [i: artimoane] – (< fr. artimon).
asiétă, asiete, s. f. – 1. (Mar.) înclinare longitudinală a unei nave, datorită
repartizării neuniforme a încărcăturii sau a balastului.
astroláb, astrolabi, s. m. – 1. vechi instrument folosit pentru măsurarea
poziţiei aştrilor şi a înălţimii lor deasupra orizontului.
batimétru, batimetre, s. n. – aparat care măsoară adâncimea apelor din mări,
lacuri, râuri etc. (< fr. bathymètre).
bompres – catargul din vârful prorei unui vas cu pânze, foarte puţin înclinat
în sus; catarg mic şi înclinat aproape orizontal, montat la prora unei veliere.
bord de sub vânt – bordul opus direcţiei din care bate vântul.
bord din vânt – bordul din care bate vântul
cabestán n., pl. – aparat învârtitor pe care se înfăşoară lanţul ancorei sau al
altei greutăţi, vinci mai mare (< fr. cabestan).
calafát s. n. – câlţi sau cârpe destrămate îmbibate cu catran, cu care se astupă
crăpăturile la bordajele şi la punţile de lemn ale navelor (< tc. Kalafat).
cálă, cale, s. f. – 1. Încăpere în fundul unei nave şi destinată încărcăturii
acesteia; hambar.
cange, căngi, s. f. – prăjină lungă de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizată la
acostarea sau la îndepărtarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la
prinderea de departe a unui obiect.
cart, carturi, s. n. – diviziune unghiulară reprezentând a 32-a parte din roza
vânturilor, adică 11,214 grade. [Pl. -turi. / < fr. quart].
cartier – fiecare dintre părţile laterale ale navei, de la mijlocul ei spre pupă.
cavilă, cavile, s. f. – 1. piesă din lemn de esenţă tare sau din oţel, în formă de
ac, folosită la matisarea parâmelor. 2. mâner aşezat la extremitatea spiţelor
timonei (< it. caviglia).
starboard – tribord
contrabraşare – manevra prin care se măreşte rezistenţa velei la presiunea
vântului, la trepidaţii etc.
copástie, copastii, s. f. – bordură de lemn sau de metal montată la partea
superioară a parapetelui sau a balustradei bordajelor unei nave.
 dunetă – parte mai înaltă de la pupa unei nave (unde se află cabinele
căpitanului şi ale ofiţerilor sau ale întregului echipaj).
éche, eche, s. f. – bară fixată pe axul sau pe pana cârmei unei ambarcaţiuni
sau a unei nave mici, servind la manevrarea acestora (< germ. ecke „colţ‖).
flútă s. f. – velier vechi, armat uşor, pentru transport de materiale. (< îr. flûte).
foc s.n. – (Mar.) pânză triunghiulară care se găseşte la prora unei nave, fiind
susţinută de bompres.
forpíc, forpice, s. f. – compartiment etanş la prora unei nave, destinat să
limiteze invadarea apei şi în care se păstrează lanţul ancorei, vopsele, odgoane
etc. (< germ. vorpick. Cf. engl. fore peak).
frânghie de uşurare – frânghii de care se ţineau marinarii, când mergeau să-
şi facă nevoile în afara vasului (pe mare).
gabier, gabiere s.n. – velă pătrată, a doua de jos, la o navă cu pânze. [Pron. -
bi-er. / < it. gabbiere, cf. fr. gabier].
gabiér, gabieri, s. m. – marinar care face serviciul de veghe pe gabie şi care
asigură, la navele cu pânze, manevrarea parâmelor, vergelelor.
greement – ansamblul arborilor, velaturii şi manevrelor de la bordul unei
nave.
grijeá, grijele, s. f. (mar.) – saulă fixată transversal pe sarturi pentru urcarea
în arborada unei nave.
habitáclu, habitacle (habitacluri), s. n. – locaş special al compasului pe o
navă (< fr. habitacle).
keci – ambarcaţiune tot cu doi arbori şi vele aurice
loch, lochuri, s. n. – instrument cu care se măsoară distanţa parcursă de o navă
şi viteza de deplasare a acesteia. [Pr.: locţ – < fr. loch].
lúgher s.n. – (Mar.) velier mic cu doi arbori, arborele mic fiind prevăzut cu o
velă pătrată. [< engl. lugger].
múflă, mufle, s. f. – dispozitiv construit din mai mulţi scripeţi, folosit pentru
ridicarea greutăţilor mari (< fr. moufle).
a navlosí, vb. IV. Tranz. – a închiria un vas de transport (aparţinând unui
proprietar particular) (< ngr. enávlosa (aor. al lui navlóno).
nostróm, nostromi, s. m. – şef de echipaj al unei nave comerciale care
răspunde de buna întreţinere a navei, a utilajului şi a inventarului ei (< it.
nostromo).
observatór, observatoare, s. n. – loc, amplasament special amenajat de unde
se pot observa cele ce se află sau se întâmplă pe o mare distanţă în jur şi unde se
pot adăposti oamenii şi instrumentele necesare observaţiei.
odgón, odgoane, s. n. – funie groasă şi lungă, îmbibată, de obicei, cu gudron
şi întrebuinţată în marină, la pescuit, în transporturi etc.; cablu, parâmă, pălămar;
(gener.) orice funie groasă.
palán, palane, s. n. – macara formată din mai mulţi scripeţi, situaţi pe două
sau mai multe axe, dintre care una fixă. [Var.: palánc s. n.] (< fr. palan, it.
palanco).
port de intrare – o intrare pe vas
rándă, rande, s. f. – pânză trapezoidală aflată pe catargul de la pupă (< it.
randa).
santínă, santine, s. f. – spaţiu în fundul unei nave, unde se strâng apele de
condensare, de infiltraţie etc. (care sunt eliminate apoi cu ajutorul pompelor) (<
fr. sentine).
sart, şarturi, s. n. – odgon de oţel sau de cânepă care serveşte la fixarea
laterală a catargelor şi la prinderea scărilor pentru urcarea pe acestea (< it. sarta).
sáulă s. f. – parâmă subţire care serveşte pentru a manevra velele sau
pavilioanele şi pentru a lega diferite obiecte la bordul unei nave (< it. sagola).
stânjen marin – măsură de lungime egală cu 1,83 m
strapazan – novice în ale marinăriei
tambuchi, tambuchiuri, s. n. – deschizătură în puntea unei nave, prevăzută cu
un capac sau cu o construcţie asemănătoare cu o gheretă, care o protejează de
intemperii şi care permite accesul în încăperile de sub punte.
terţarólă, terţarole, s. f. – porţiune dintr-o velă care poate fi strânsă prin
înfăşurare, pentru a reduce suprafaţa pânzei expusă vântului când acesta
depăşeşte o anumită forţă (< it. terzaruola).
travérs s.n. 1. – (Mar.) partea de jos şi de sus a coastei unei corăbii. Direcţie
perpendiculară pe direcţia în care se deplasează o navă. Vânt de travers – vânt
care bate dintr-o direcţie (aproape) perpendiculară pe axa longitudinală a navei.
tríncă, trinci, s. f. – pânză pătrată aşezată la baza trinchetului unei nave cu
pânze (< it. trinca). / prima velă de jos a arborelui trinchet
vânt de travers – vânt care bate dintr-o direcţie (aproape) perpendiculară pe
axa longitudinală a navei.
vânt din spate – navigare cu vântul în spate – în general vitezele sunt foarte
mici la acest unghi.
vânt larg – la 45 de grade beam reach – de asemenea, un unghi ce determină
viteze mari.
velastrái s.n. (Mar.) – velă triunghiulară pe straiuri speciale întinse între
arbori. [< velă + strai, după it. vela de straglio, sp. vela de estay].
zburător – numele uneia dintre pânzele unui catarg; verga de care este prinsă
această pânză.