„Lumea noastră nevăzută” –

Interviu cu psihologul Gáspár

György
Scris de Daniela - August 16, 2019

Suntem sau nu suntem acțiunile noastre? Ne definește pe noi tot

ceea ce facem și simțim?

Eu învăț să spun că nu.

Georgiana zice că suntem.

Practica mindfulness amintește că „dacă picăm în șuvoiul gândirii

și ne agățăm de diferite gânduri, mai ales dacă ne identificăm cu
ele – spunându-ne: ăsta sunt eu sau ăsta nu sunt eu – atunci chiar
suntem prinși.”

Gáspár György zice că nu suntem: „În momentul în care cineva se

identifică cu propriile emoții și pune egal între propriul sine și emoția
de frică, de exemplu, va spune că e un fricos. Asta înseamnă că își
va submina curajul, îndrăzneala, încrederea și se va manifesta în
conformitate cu ceea ce face și ceea ce crede despre sine. Pe când
resursele noastre sunt mult mai bogate decât atât.”

Dar mai bine te las să meditezi la aceste răspunsuri pe măsură ce

parcurgi acest interviu, iar poate la final îndrăznești să găsești
răspunsul tău.

Atenție, urmează un interviu despre

tine.
Gáspár, m-am tot gândit din ce unghi să abordez întâlnirea
noastră dat fiind că domeniul psihologiei este pentru ochiul
străin un munte greu de străbătut, astfel că voiam să aleg poteca
potrivită. Și atunci mi-am dat seama. Cartea ta, Copilul invizibil, a
fost preferata mea din cele pe care le-ai publicat. Cred că atunci
când am citit-o am înțeles, pentru prima oară, cât de însemnată
rămâne copilăria pentru viața noastră. Apoi, pentru că în toamnă,
la evenimentul #EpicTalk, vei aborda fix acest subiect, aveam
indiciile potrivite. Vreau să vorbim despre semnificația trecutului
nostru, al copilăriei și al copilului nostru invizibil – așa cum l-ai
botezat tu.

Se spune că în spatele unui om de succes stă o femeie puternică

sau că în spatele unei femei puternice există un bărbat care o
susține. Vorba asta poate căpăta atâtea variante. Cum ai
completa tu următoarea variantă: în spatele unui om împlinit, stă
un copil…?

Cred că în spatele unui om se află mai mult decât un copil. Se află

o istorie, o poveste de viață, iar viața omului respectiv ajunge să
fie mai bună sau mai puțin bună în funcție de ce facem noi cu
această istorie sau poveste de viață. Majoritatea oamenilor fug de
povestea lor de viață pentru că e imperfectă, e bogată în durere,
avem impresia că dacă înaintăm în vârstă putem da uitării
trecutul. 

Doar că exact așa cum ai spus și tu, trecutul nu se lasă dat la o

parte așa de ușor și devine vizibil în relațiile noastre cele mai
importante, fie că e vorba de un partener de cuplu, un șef, un
coleg, un copil. Până în momentul în care nu facem pace cu
trecutul și nu ne așezăm alături de copilul nostru interior ca să
purtăm un dialog pentru a vedea cum a fost acest trecut, care au
fost părțile lui bune, cele mai puțin bune, ce putem învăța din
experiențele noastre, care sunt acele abilități pe care trebuie să ni
le dezvoltăm pentru a ne fi mai bine, nu ne putem bucura cu
adevărat de prezent și de viitor.

De aceea cred că în spatele unui om puternic, împlinit, integru, se

află un trecut care a fost procesat.

Cum știu eu că am nevoie să mă

întorc în trecut?
Cred că întrebarea nu e cum știu asta, ci mai degrabă e vorba că
noi toți avem de făcut asta. E mai degrabă un task pe care noi,
oamenii, îl avem, cu toate că nu prea ne place să ne ocupăm de
universul nostru interior. Am face tot posibilul să facem orice
altceva, să ne modificăm mediul nostru de viață, să manipulăm
cât mai mult oamenii din jur, dar să nu ne uităm în interiorul
nostru.

A te uita în interior nu e ușor, nu e confortabil. E extrem de dificil

să privești în ochi părți ale istoriei tale personale și să realizezi că
ți-a fost extrem de greu. Iar oamenii evită asta pentru că este
extrem de dureros și activează multe trăiri neplăcute. Vin clienți în
cabinet și mă întreabă ce rost are să răscolim trecutul fiindcă
oricum nu-l putem schimba.

Așa e, nu putem schimba faptele, însă ne putem schimba

perspectiva asupra a ceea ce s-a întâmplat. Pentru că atunci când,
spre exemplu, aveai 5 ani și ai trecut prin niște momente dificile,
nu aveai abilitațile cognitive și resursele psihologice necesare
pentru a procesa experiența respectivă. Dar la vârsta adultă ai
competența emoțională pentru a înțelege un pic mai complex
acea experiență. Și doar de asta avem nevoie. 

Studiile de specialitate ne arată foarte clar că acei oameni care

îndrăznesc să viziteze trecutul și să își privească copilăria dintr-o
altă perspectivă, reușesc să integreze și experiențele neplăcute în
viața lor. Mai mult decât atât, aceste experiențe dificile de viață pe
care le-am integrat, ne ajută să devenim mai abili în a face față
provocărilor. Și cumva ne oferă acces la niște resurse pe care de
altfel nu le putem conștientiza. Trebuie doar să ne întoarcem puțin
în timp și să facem această muncă deloc ușoară. Dar nici nu
spune nimeni că viața ar trebui să fie ușoară.

Ai spus foarte frumos: trebuie să ai

curaj să te întorci. Dacă cineva îți
spune că nu are destul curaj, că nu
poate să facă asta, cum ar trebui să
procedeze?
Din punctul meu de vedere oamenii au nevoie de timp pentru a se
întoarce în trecut. Și desigur că aici fiecare are propriul timing.
Sunt oameni care fac asta la vârsta de 24 de ani pentru că au
realizat că au nevoie să se înțeleagă un pic mai bine și aici cred că
generația tânără e mult mai curajoasă decât generația mea, de
exemplu. Sunt oameni care vin și spun că înțeleg, dar că nu le
place deloc ideea și atunci preferă să lase pentru mai târziu. 

În momentul respectiv, eu, în calitate de terapeut, îi dau clientului

meu spațiu pentru a se împrieteni cu această idee. De fapt noi,
terapeuții, știm că acestea sunt niște mecanisme de apărare – ele
s-au dezvoltat în copilărie pentru a ne ajuta să supraviețuim. Dar la
vârsta adultă acestea s-ar putea să se transforme în niște blocaje
în calea fericirii.

Din păcate nu suntem construiți în așa fel încât să dăm la o parte

doar experiențele negative. În momentul în care faci asta, dai la o
parte și posibilitatea de a trăi experiențe pozitive. Dacă eu nu
vreau să mă întâlnesc cu frica și anxietatea unui trecut mai puțin
luminos, nu o să-mi permit nici să mă întâlnesc cu lumina
momentului prezent. Ne ținem la distanță de toată paleta de
emoții: pozitive și negative.
Și cum desfacem aceste
mecanisme de apărare?
Conștientizând. Îndrăznind să pui cap la cap piese de puzzle ale
poveștii tale de viață, urmărind să vezi cu ce mesaje ai venit de
acasă. Nimeni nu pleacă de acasă cu mâna goală, cu toții aducem
o serie de bagaje psihologice și emotionale: primele noastre
credințe despre cine suntem noi și despre cine sunt ceilalți, despre
cum este lumea și despre ce așteptări să ai de la o relație.
Acestea sunt niște informatii care se sedimentează foarte
puternic. Iar la vârsta adultă dacă nu avem un dram de
autocunoaștere și dezvoltare personală suntem ferm convinși că
așa ne-am născut.

Însă dacă îndrăznim să ne flexibilizăm un pic perspectiva asupra

lumii și să fim mai curioși, atunci lucrurile pot sta diferit. Să
îndrăznesc să văd ce se întâmplă cu mine, să mă întreb, de
exemplu, de ce ajung din nou și din nou în relații cu persoane care
nu-mi fac bine? Sigur, o dată, de două ori, de trei ori, voi spune că
ceilalți sunt de vină, că m-au păcălit, doar că nu e drept să faci
asta la nesfârșit. Și atunci te întrebi, oare ce anume se activează,
care sunt comportamentele pe care le manifest și atrag astfel de
parteneri?

Și atunci te întorci pe firul narativ pentru a înțelege cum au fost

părinții, bunicii, pentru a-ți aminti cum făceai față frustrărilor –
care e un alt aspect foarte important. O să vezi că așa cum
făceam față frustrărilor în copilărie, la fel facem și în prezent, dacă
nu am lucrat deloc cu noi.

Dacă noi ne bosumflam când adulții nu ne lăsau deloc să vorbim,

atunci la vârsta adultă, când se întâmplă ceva și se activează în
mine același disconfort, fie că e la muncă, acasă, cu copilul în
parc, felul în care reacționez va fi fix același: mă retrag, devin mai
puțin comunicativ, îmi ridic armura. Intrăm în regresie.

Adevărul este că, dincolo de carcasa numită corp, în fiecare dintre

noi există o întreagă lume interioară, una bogată în resurse
sufletești, de genul: iubire, speranță, autenticitate, creativitate, curaj.
Dar tot în această lume există și părți mai puțin luminoase ori nobile,
cum ar fi: traumele noastre, momentele de teroare, regretele, fricile
și panicile cele mai oribile. 

Sunt multe momente în viață când bogățiile interioare se văd în plan

relațional și împreună ne bucurăm de acestea, dar trebuie să
recunoaștem că avem și unele momente în care partea noastră
întunecată iese la lumină și simțim că ceva ce ne copleșește, dar nu
avem idee despre ce este vorba.

În astfel de momente, avem tendința automată de a nega realitatea

și, cel mai adesea, de a ne dezechilibra, însă un moment de prezență
conștientă și ceva cunoștințe științifice ne pot ajuta să găsim leacul
potrivit. Din punctul meu de vedere, această latură întunecată este
bine să o vedem dintr-o perspectivă cât mai umană, de aceea vă
invit să o numim ”copilul invizibil” sau copilul interior. (Copilul
invizibil,Gáspár György)

În „Copilul invizibil” este un capitol care mie mi-a plăcut foarte

mult și în care explici cine este acest copil invizibil, se numește
”Lumea noastră nevăzută”. Cât suntem mici ne dorim foarte mult
să creștem mari. De parcă cel care va fi mare, va fi o persoană
complet diferită nouă, care își va agăța haina de copil în cui și va
trece prin viață ca un miez de adult impecabil, responsabil, iubit,
mulțumit, respectat, admirat. 

Dar nu e așa. Sau poate că așa ar trebui să fie într-un scenariu

ideal. Dar nici măcar în cărți drumul eroului nu este liniar. E
presărat cu suferință, provocări, zone inconfortabile, ca la final să
învețe din ele și să se transforme în erou. 

În fiecare dintre noi există un copil invizibil pentru că, din păcate,
nimeni dintre noi nu e crescut în așa fel încât să nu fie frustrat.
Nimeni nu are posibilitatea de a veni de acasă cu sufletul intact,
să fi avut o familie în care părinții să le fi satisfăcut toate nevoile.
Cu toții venim cu dificultăți de relaționare cu ceilalți, cu noi înșine.
Dificultățile acestea devin foarte evidente atunci când
interacționăm cu oamenii sau atunci când suntem departe de
oameni.
Există persoane care nu pot sta nici măcar cinci minute singure
pentru că trăiesc o anxietate foarte mare atunci când ar trebui să
inițieze un dialog cu propria persoană. Aceștia sunt oamenii care
au grijă să adune cât mai multe persoane-resursă în jur. Dar nu e
strategie foarte bună pentru că exact așa cum dezvolți relații cu
ceilalți, tot așa ar trebui să dezvolți o relație și cu propria
persoană. 

Există și ceilalți care preferă să petreacă timp cu sine și îi țin pe

ceilalți la distanță.  În momentul în care intrăm în extreme e clar că
această părticică a sinelui, numită copil invizibil, pune stăpânire
asupra noastră și nu mai funcționăm ca niște adulți responsabili,
nu ne mai adaptăm comportamentele în funcție de valorile
noastre de viață și ne lăsăm purtați de emoții, de răni.
Cum se manifestă copilul nostru interior? Poate reușim să îl
identificăm mai repede.

Oh, în foarte multe feluri. Ar putea să se retragă și să nu mai

vorbească. De exemplu, într-o ceartă, un partener poate deveni
foarte zgomotos, ca o furtună de grindină, iar celălalt se face mic
și intră în carapace. Fie devine un adult extrem de critic, iar celălalt
extrem de defensiv. 

Toate acestea sunt dovezi care arată că ceva în noi s-a activat și
că nu funcționăm în parametri optimi, nu mai suntem adulții
despre care se vorbește atunci când prietenii ne apreciează și ne
laudă. Și ne cuprinde rușinea, vinovăția, jena, disconfortul. De
foarte multe ori nici nu îndrăznim să vorbim despre astfel de
momente pentru că avem impresia că dacă nu vorbim despre ele,
nu s-au întâmplat.

Sunt curioasă, care e povestea

copilului tău invizibil?
Eu foarte multă vreme l-am ignorat pe copilul meu invizibil.

Cam câtă vreme?

Oh… 30 de ani.

Înteleg că studiai deja psihologia, dar nu erai conștient de

puterea trecutului.

Nu, pentru că am făcut o facultate de orientare cognitiv

comportamentală. Eu am terminat facultatea la Cluj și clujenii
sunt foarte centrați pe știință. Așa că eu am urmat o facultate de
psihologie fără să fi avut vreun suport de curs sau vreun context în
care vreun asistent universitar să-mi fi vorbit despre copilul
invizibil.

După ce am terminat facultatea, m-am înscris la niște programe

de formare în psihoterapie. Iar primul a fost în hipnoză. Acolo
m-am împrietenit cu ideea de inconștient și am înțeles că dincolo
de toate gândurile raționale și iraționale se află multe alte părți. 
Apoi am descoperit terapia familiei și am simțit, din punct de
vedere emoțional, că am ajuns acasă, că am ajuns într-o abordare
în care mă puteam folosi de tot ceea ce am învățat în facultate și
la școala de hipnoză. 

După ce am descoperit terapia familiei, am început să-mi deschid

mintea la modul serios, ceea ce a dus în direcția copilului invizibil.
Și momentul în care am descoperit acest domeniu, n-am putut să-l
mai trec cu vederea. Titlul cărții a apărut după ce am scris cartea.
Nu știam ce titlu să îi dăm, iar redactorul cu care am lucrat, care e
un om extraordinar, mi-a spus să ne centrăm mai mult pe ideea de
copil invizibil.

E un titlu pe care nu prea ai cum să-l uiți, rămâne bine atașat de

memorie.

Și știi de ce? Pentru că se pare că mult mai mulți dintre noi am

crescut în familii în care eram invizibili. Ne este mult mai
cunoscută această amintire decât ne-am imagina. Nu e genul de
carte pe care doar o citești și atât, începi cumva să sapi și în
universul interior.

E o carte cu bătaie lungă. Eu am citit-o anul trecut, însă, reluând

anul acesta anumite pasaje subliniate, semnificația era dacă nu
diferită, atunci înțeleasă mult mai în profunzime.

Da, are sens și acest fir. Mintea se familiarizează cu acest gen de

informație în primă fază. Când citești o carte care vine dintr-o
pespectivă puțin diferită, mintea poate stoca o anumită cantitate
de informație, restul se pierde. De aceea merită cărțile foarte bune
recitite la un anumit interval de timp pentru că putem descoperi
fragmente pe care nici măcar nu ne amintim să le fi citit.
Care e ultima carte pe care ai recitit-o?

 O carte pe care o citesc aproape în fiecare an e „Alchimistul”, de

Paulo Coehlo. Majoritatea colegilor mei îmi spun că nu e deloc o
carte bună. (Râde)

”Toţi oamenii la adolescenţă ştiu care este legenda lor personală. În

acest moment al vieţii, totul este limpede, totul este posibil şi
oamenii nu se tem să viseze şi să dorească ce le-ar plăcea să facă.
Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă
încearcă încet, încet să dovedească faptul că legenda personală
este imposibil de realizat. Sufletul lumii se hrăneşte cu fericirea
oamenilor sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia. Împlinirea
legendei personale este singura îndatorire a oamenilor.”(Alchimistul,
Paulo Coehlo)

Și totuși de ce o recitești?

Pentru că mi se pare că autorul reușește să scoată la suprafață, în

cuvinte simple, o realitate și niște dâre de adevăr pe care nu vrem
să le recunoaștem. E această călătorie a omului care pornește de
undeva pentru a ajunge altundeva și descoperă că între timp se
întâmplă o serie de lucruri care îl ajută să se cunoască, să se
transforme. Alchimistul pentru mine e o carte pe care o citesc și
atunci când îmi este foarte greu pentru că am nevoie să-mi readuc
un pic de speranță și încredere, dar chiar și atunci când îmi e bine.
Ne întoarcem la copilul invizibil, al tău îndeosebi. Am descoperit
în ultima vreme micile noastre revelații, ale tuturor, adică acele
momente în urma cărora ne-am mai schimbat un pic. Mai ții
minte acel moment când ți-ai dat seama că trebuie să faci ceva
cu copilul tău invizibil, că nu îți dă pace?

Cred că au fost mai multe adunate. Un moment care îmi vine

acum în minte este unul după ce am terminat facultatea. Eram în
Satu Mare și munceam, mă întorsesem de la serviciu și mi-am dat
seama că viața mea nu are sens. 

Ceva nu era bine, parcă nu mă îndreptam în direcția pe care o

voiam, nu înțelegeam de ce nu mă îndrept spre direcția bună, de
ce nu mă bucur mai mult de viață. Terminasem facultatea și
aveam un job bun, viața mea arăta suficient de ordonată. Și în
momentul respectiv m-a cuprins o depresie destul de puternică.

Știam destul de clar că pentru a vedea cu alți ochi viața, era nevoie
să accept anumite părți din mine. Eu am fugit întotdeauna de
copilul Gáspár pentru că aveam impresia că dacă adulții au fugit
de mine și eu trebuia să fug de mine.

Mă rușinam de multe părți ale mele, eram foarte dur cu mine.  Am

fost mulți ani o persoană extrem de critică cu ceilalți, dar și cu
propria persoana. Sunt un perfecționist în recuperare de mulți ani.
Nu știu dacă o să reușesc, dar nu mă dau bătut. Eram foarte dur
cu momentele mele de cădere, cu erorile mele. Credeam că dacă
sunt suficient de critic cu mine, data viitoare o să mă descurc mai
bine.
Și așa era?

Nici vorbă. În momentul în care părinții sunt critici cu copiii, nivelul

de stres din viața copilului crește, iar dacă acesta crește, creierul
copilului secretă mai mult cortizol – care e hormonul stresului,
care până la un anumit prag este foarte benefic pentru că îl ajută
pe copil să se mobilizeze. Dar dacă este depășit, cortizolul devine
ca un fel de otravă pentru creierul copilului. 

Cum te-ai raportat la copilul tău invizibil? A-l înțelege, a face

pace cu el, a-l învăța, a-l accepta?

Cred că ce am făcut eu și mă străduiesc să fac în continuare este

să vorbesc frumos cu acest copil și cu mine în momentul în care
greșesc. De exemplu, eu sunt o persoană destul de împiedicată
prin casă. Foarte des mi se întâmplă să trântesc degetele de
colțul patului și vocea critică să spună ”Ce măgar ești, nu ești
atent la ce ți se întâmplă!” (Râde)În ultimii ani am încercat ca în
astfel de situații să-mi schimb, la modul cel mai serios, discursul.
La început mi s-a părut mega penibil, dar acum nu mai e așa. 

Pentru că știi ce se întâmplă? Felul în care vorbești cu tine atunci

când îți este greu devine felul în care vorbești cu ceilalți atunci
când lor le este greu. Nu poți să fii critic doar cu propria persoană.
Dacă reușim să devenim un pic mai umani cu noi înșine și să ne
acceptăm mai ușor greșelile și să realizăm că greșeala nu spune
absolut nimic despre noi, maxim ar putea să fie un context de
învățare, ne-ar fi mai bine. Însă indiferent de rezultatele mele, de
comportamentele mele, eu sunt o persoană demnă de respect.

Eu am plecat de acasă cu informația

că ceea ce fac, mă de�nește. 
Comportamenele reprezintă o foarte mică parte din ceea ce
suntem. Și momentul în care punem semnul egal între noi și
comportamentele noastre, între noi și gândurile noastre, între noi
și emoțiile noastre, în momentul respectiv renunțăm la propria
persoana. Eu sunt mult mai mult decât ceea ce fac, decât ceea ce
gândesc, decât ceea ce simt.

M-ai pus în dificultate.  Nu asta înseamnă  viața mea: emoțiile

mele, acțiunile pe care le fac pentru a-mi îndepli un vis, tot ce fac
zi de zi pentru a ajunge unde îmi doresc? Cum se face că toate
acestea nu sunt de fapt…eu? Atunci ce sau cine sunt eu mai
mult?

Asta e o întrebare foarte bună. Specialiștii în psihologie, în

spiritualitate caută răspunsuri de foarte multă vreme la această
întrebare. 

Să spunem că ai comportamente pozitive și pui semnul egal între

tine și acele comportamente. Atunci vei începe să crezi despre
tine că ești o persoană drăguță, amabilă, genul de nice girl. Dacă
tu vei spune de fiecare dată ”Da”, făra să spui din când în când și
”Nu”, atunci acesta devine și un comportament distructiv. 

În momentul în care tu ești amabilă de fiecare dată cu ceilalți,

dacă spui mereu ”Da” celor din jur, automat vei spune ”Nu” propriei
persoane, iar atunci îți vei reprima anumite părți ale tale. Nu o să
poți să fii asertivă, nu o să poți să îți susții punctele de vedere.
Pentru că în momentul în care te obișnuiești cu rolul acesta de
fată bună, nu o să îndrăznești să spui că vezi lucrurile altfel.

În momentul în care cineva se identifică cu propriile emoții și pune

egal între propriul sine și emoția de frică, de exemplu, va spune că
e un fricos. Asta înseamnă că își va submina curajul, îndrăzneala,
încrederea și se va manifesta în conformitate cu ceea ce face și
ceea ce crede despre sine. Pe când resursele noastre sunt mult
mai bogate decât atât.

In the course of my travels I met a scientist who enabled people

who had been blind since birth to begin to see, another who enabled
the deaf to hear (…) I met people whose learning disorders were
cured and whose IQs were raised (…). I saw people rewire their
brains with their thoughts, to cure previously incurable obsessions
and traumas.(The Brain that Changes Itself, Norman Doige)

Doige a revoluționat modul în care înțelegem funcționarea creierului

uman propunând o schimbare de paradigmă de la a considera
creierul ca pe ceva fix și neschimbător la a-l vedea ca pe ceva
flexibil și schimbător. Lucrările lui demonstrează felul în care noile
experiențe pot crea noi căi neurale. Aceste noi căi neurale sunt
întărite prin repetiție și adâncite prin atenția focalizată. (…)
”Imaginația este începutul creației”, scria dramaturgul George
Bernard Shaw în 1921. Cu mult înainte ca neuroplasticitatea să fie
luată în considerare chiar și doar ca posibilitate, Shaw a enunțat
următorul principiu: facem posibil ceea ce ne imaginăm.(Povestea
ta a început demult, Mark Wolynn)

Înțeleg acum. Practic eu nu sunt toate emoțiile și acțiunile mele

pentru că am puterea de a le schimba, chiar și pe acelea care par
puternic înrădăcinate, așa cum am descoperit în cartea ”The
Brain that Changes Itself”.

Exact. Exact. În continuare creierul are foarte multe mistere. Așa

cum înainte specialiștii credeau că până la vârsta de 7 ani creierul
ajunge la maturitate, apoi până la vârsta de 14 ani, 20 de ani.
Acum am ajuns la concluzia că indiferent de vârstă, creierul se
schimbă. E complexă ființa umană.

Și fascinantă în același timp!

De aceea merită să ne ducem curiozitatea către propria persoană

și să descoperim ce se află acolo.

Apropo de asta, ce ai descoperit despre tine după ce ai început

să vezi experiențele negative din copilărie dintr-un alt unghi?
(Moment de tăcere)

Că sunt o persoană mai importantă decât aș fi crezut. Și că

această importanță nu trebuie să fie validată de cineva din
exterior.

Că dacă cineva nu e de acord cu mine nu înseamnă că am greșit.

Că pot să am o noapte liniștită atunci când am făcut sau am spus

o serie de lucruri pe care le regret.

Că sunt zile în care sunt mai productiv și altele în care nu sunt la

fel de productiv.

Că merită să am încredere în divinitate pentru că deși nu am

dovezi că există, eu știu că există. De foarte multe ori a fost de
partea mea.

Și că în ciuda faptului că am avut o copilărie complicată și dificilă,

asta nu înseamnă că viața mea trebuie să fie complicată și
dificilă.

Și că probabil toate experiențele negative din copilărie m-au ajutat

să descopăr părți din mine pe care probabil nu le-aș fi descoperit
dacă nu aș fi analizat acele experiențe negative din copilărie.

Și că lumea asta, fără omul Gáspár, ar fi fost mult mai săracă.

Ce listă frumoasă! Pentru că ne apropriem de final, am pregătit o
serie de scenarii, pe care probabil fiecare le-am auzit în copilărie.
Și pentru că știu că modelele de educație se transferă de la o
generație la alta, mi-ar plăcea să vorbim despre felul în care
acele scenarii afectează adultul din viitor. 

Așadar, cum este afectat un copil

care aude replica următoare: „M-ai
făcut de rușine!”
E foarte dureros pentru un copil să audă aceste cuvinte. Toți copiii
își doresc ca părinții să fie mândri de ei. În momentul în care un
copil aude asta, în mod repetat, s-ar putea să-și dezvolte o părere
foarte negativă despre propria persoană, să aibă o stimă de sine
scăzută și să creadă că nu e capabil să facă lucrurile bine. Sau că
el nu e în stare să contribuie la starea de bine a celor din jur.

De asemenea, s-ar putea să dezvolte un nivel foarte crescut de

anxietate și el să scaneze din nou și din nou mediul din jurul său
pentru a se asigura că felul în care se poartă e mulțumitor pentru
persoanele din jur. Cumva atenția este mereu îndreptată asupra
celor din jur și va căuta să obțină mereu aprobarea lor. 

Rușinea este una dintre cele mai greu de dus emoții pentru că
rușinea ne lovește fix acolo unde ne doare cel mai tare: în suflet.
În momentul în care cineva îți spune că l-ai făcut de rușine, aceste
cuvinte te anulează pe tine în propria imagine, e ca și cum te-ai
dizolva. S-ar putea ca un astfel de copil să aibă impresia că
responsabilitatea lui este să-l facă fericit pe părinte și toată viața
să încerce asta, să se sacrifice, să se maturizeze prematur.
Lucrurile se pot complica forte tare doar auzind aceste cuvinte în
mod repetat.

Scenariul numărul doi: „Să nu ai

încredere în prieteni!”
Acesta mi se pare că e un alt mesaj foarte complicat. Pentru că ce
învață copilul este să nu-și dezvolte încrederea în oamenii din
jur.  Învață să fie autosuficient, independent, nu îndrăznește să
ceară ajutor și atunci când îi este greu, se retrage.

Noi suntem configurați neurobiologic pentru a trăi în relații. Cel

mai important mesaj pe care un părinte îl poate transmite copilului
este să se însoțească de oameni de încredere pentru că în zilele
noastre cel mai important lucru pentru starea noastră de bine,
pentru nivelul nostru de fericire, este calitatea relațiilor noastre.
Altfel nu ajungem departe în viață. Vom fi din ce în ce mai triști,
mai puțin împăcați cu viața noastră. Iar un astfel de mesaj, să nu
ai încredere în cei din jur, este foarte greu de schimbat.

Iar ultimul scenariu vine tot din

partea părintelui, însă de data asta
spune așa: „Voi sunteți deștepți. Nu
mai aveți ce învăța de la noi.”
Un părinte care livrează un astfel de mesaj fie se simte extrem de
vinovat din cauză a ceea ce a făcut sau nu a făcut, fie se
confruntă cu o experiență foarte dificilă de viață și nu vrea să o
canalizeze spre copil. 

Copilul poate reacționa în multe feluri, se poate simți abandonat,

desprins. Dacă e suficient de matur, din punct de vedere
emoțional și psihologic, poate iniția un dialog, să spună: ”Mama,
tata, vreau să vorbim mai mult despre asta, vreau să înțeleg ce e
în spatele acestor cuvinte, vreau să înțeleg cum ai ajuns la
concluzia asta. Da, s-ar putea să nu am nevoie de sfaturile tale,
dar s-ar putea să am nevoie să mă asculți. Să am mare nevoie
atunci când îmi este greu să ajung în brațele tale și să pot să
plâng și tu doar să mă asculți. Nu am nevoie să-mi spui cum să-mi
trăiesc viața, dar am nevoie să știu că există această portiță a
comunicării și că mă pot întoarce de fiecare dată acasă ca să mă
simt în siguranță.”
Noi putem să îi ajutăm pe părinții noștri să depășească astfel de
momente de criză, dacă într-adevăr suntem suficient de maturi.

Și curajoși. Și flexibili.

Și atunci, reiau întrebarea pentru cititor: Suntem sau nu suntem

acțiunile noastre?

Mulțumesc, Gáspár, pentru că ne faci lumea nevăzută mai ușoară!

Daniela
Jurnalist pasionat de interviuri, dezvoltare personală și wellbeing.