Ben de la Confecții

Era unul dintre bărbații ăia de succes. De câte ori ți-l imaginai, venea la pachet cu un
val de aftershave și omnipotentul costum albastru. Avea, e limpede, o cravată subțire pentru
că el nu avea ce ”să compenseze”, cămașă albă – un bărbat adevărat nu se încurcă în culori.
Nu știa nicio poezie, putea în schimb să-ți recite în ordine toate știrile de seară și selectiv cele
de dimineață. Nu avea ideea de ”adidas”. Pentru el, tot ce se încalță trebuia să fie un fel sau
altul de pantof. De-asta, încălțările lui enumerau pantofi, pantofi sport, pantofi de iarnă,
pantofi de vară, pantofi de plajă, pantofi de înot – asta pentru că îi plăcea uneori să facă
scufundări.

Avea cultul ăsta al cafelei de dimineață sorbită lângă o țigare’, cum insista să o
pronunțe, obligatoriu în prezența unui ziar. Ziarul trebuia citit cu o expresie gravă, atârnând
cu tot corpul un pic într-o parte, semn că molozul de informații cruciale care se revărsa din
hârtie nu putea fi gestionat deodată, luându-l în piept, cum s-ar spune. Ci mai întâi,
informația va trebui întâmpinată numai cu jumătate de cap (cea aplecată înspre ziar), pentru
ca cealaltă să poată prelucra surplusurile, ceea ce se întâmplă să curgă pe lângă. Ben – așa
cum insistă Costel să se prezinte oricui – era, se înțelege, un intelectual cu metodă. El nu
pricepea cărțile și le considera o pierdere de potențial. Înțelegea foarte bine că atunci când
vrei să afli ceva poți să apelezi oricând fie la ziar, cea mai imortantă sursă, fie la o revistă sau
alta. Spre exemplu, dacă vrei să prinzi resorturile matematicii, multe ziare îți aranjează
chenare cu Sudoku. Dacă vrei să-ți dezvolți vocabularul și – un cuvânt la care Ben ținea foarte
mult – perspicacitatea, ai oricând atâtea reviste care conțin rebusuri. El a învățat încă de pe
băncile liceului că nimic nu e mai important pentru capul unui om decât matematica și
româna. De aceea aproape că n-ar avea sens să-l întrebi pe Ben despre alte discipline ale
cunoașterii, pentru că el nu se va încurca niciodată cu gratuități. Ben era un bărbat cât se
poate de scump.

Și într-un fel femeile chiar îl plăceau. Mai ales cele de la confecții, căci în compania lor
își servea prânzul la cantină. Call-center-ul la care lucra era fix lângă o fabrică veche unde
mai lucrau doamnele de la 50 în sus și tinerele nefericite fără facultate și șolduri. Tot aici era
și o cantină pentru doamne – și cele tinere și cele pe moarte erau, firește, doamne – și
pentru Ben, se pare, căci el era singurul dintre colegii lui care alegea să mănânce aici.
”Prețuri fair.” Așa se justifica. Adevărul e că mâncarea chiar nu era scumpă. Dar toate
felurile, uneori și pâinea, tindeau să fie pastă. Pe multe dintre doamne le avantaja, pentru că
salariul nu le permitea să-și cosmetizeze prea mult proteza. Pe restul, probabil că viața în
general le construia impermeabile la asemenea mofturi. Pentru Ben, însă, uneori felul era
compus dintr-un soi aparte de paté. Nu era convins în mod real de asta, însă așa îi plăcea să-
și spună și să-i transmită mamei lui în unele seri. Deși bărbat bine, condensul confecțiilor –
cum s-ar zice – de pe strada Brătescu, bărbat la 32 de ani, mama lui Ben îi telefona în fiecare
seară la ora 20:30 să vadă ce mai face. N-ar fi recunoscut în veci că până și ea se temea că la
un moment dat are să i se cupleze mesageria și că va afla a doua zi, la știrile nefericite (pe
care Ben nu le urmărește niciodată), că fiul ei a făcut ceea ce nimeni nu s-ar fi așteptat:
pentru că, așa cum sună întotdeauna părerile vecinilor, ”era un băiat liniștit care nu deranja
pe nimeni”.

Mama lui Ben era, de fapt, destul de depresivă. Poetesă recunoscută și romancieră cu
tiraj mediu, scenariile care-i bântuiau tigaia erau întotdeauna sumbre. Asta, cel puțin de
când soțul a părăsit-o pentru colega ei de la litere. Copilul a apărut după și a venit să serbeze
3 luni de la încheierea unei căsătorii de aproape un an. Lucreția, așa o chema pe tânăra pe
care nimeni nu poate s-o vadă altfel decât condamnată, i-a pus copilului numele de Costel.
Ideea i-a venit de la coasta pe care Dumnezeu a rupt-o din Adam și a transformat-o în
femeie. Îi plăcea să creadă că fiul ei va fi mult mai sensibil decât porcul de taică-su și că își va
prețui nevasta la fel ca Adam – se vede că amarul îi știrbiseră deja Lucreției lecturile întrucât
e de bănuit că ea nu și-ar fi dorit un Costel care să se culce cu fiicele lui spre a îmbulzi
pământul. Oricum, ea a început să lucreze numai cu amanți. Poate că, cine știe, ”s-ar fi găsit
unu’-doi fraieri care să mă ia din nou”, îi povestea într-o zi Violetei, ”da’ cine să mai vrea să
treacă prin toată povestea cu ciorapii împuțiți, când nu poți să știi niciodată cum te lasă
umflată pentru vreuna cu fițe-n cap”. Violeta, elevă ascultătoare care se medita la ea pentru
bacu’ la română, băga la cap tot ce-i spunea poetesa Lucreția ca apoi s-o facă de râs în toată
școala.

”Ce mai faci, Costel, mamă?” îl întrebă ea fără niciun ”alo”. ”Ce să fac, Lucreția,
tocmai am mâncat și așteptam știrile.” De când a terminat liceul, Ben s-a hotărât că e prea
matur ca să i se mai adreseze mamei lui altfel decât cu prenumele. Ea, de altfel, ocupată mai
mult cu Bogdan, iubitul ei de 53 de atunci, nu s-a supărat prea tare, gândind că e numai o
prejudecată aici. Mai mult, asta o făcea să perceapă mai difuz vina de-a fi o mamă
petrecăreață, punând totul pe seama ”spiritului tânăr”.

”Ești bine, cum mai e la muncă?” ”Păi cum să fie, la fel, la servici e întotdeauna la fel.”
”<<Serviciu>>, Costel, ți-am mai spus! Te strică găinile alea de la confecții, ți-am zis să nu mai
mănânci cu ele...” ”Lucreția, te rog să încetezi! Nu le mai jigni. Sunt niște doamne foarte de
treabă și foarte comprehensibile.” Întotdeauna Ben încerca să-și impresioneze mama cu câte
un cuvânt nou pe care îl învăța din rebusuri. Ea nu îl corecta niciodată oricât de greșit l-ar fi
folosit pentru că se gândea că dacă n-a știut să fie cu el nici vreo mamă bună, nici măcar o
profesoară cât de cât (cum am spus, chiar și în ciuda școlii Ben nu știa o singură poezie!),
măcar acum să nu-i scrântească motivația că cine știe ce s-ar putea întâmpla. ”Bine, bine, și
în rest? Vreo fetișcană, ceva?” ”Nu, ți-am mai spus! Mă văd cu Paula în vară la scufundări.”
”Păi măi, copile, fata aia e măritată, ce treabă are ea cu tine?” ”Și ce dacă? Îmi este o
prietenă foarte bună și soțul ei, Codruț, n-are nimic împotrivă.” ”Păi da, măi, dar eu mă refer
la vreo fată cu care să ieși și tu în oraș să te plimbi să... știi tu!” ”Unii dintre noi au și alte
lucruri mai bune de făcut decât copilării din astea. Apropo, am vorbit ieri cu tata, mi-a spus
să te salut.” ”Și ce vrei să-ți fac eu? El așa îți zice să te porți? Să stai după Paula aia? N-ai
decât. Haide că trebuie să plec că am lăsat ceva pe foc, noapte bună!” ”Noapte bună,
Lucreția!” De câte ori Ben voia să încheie o conversație cu mama lui, îi amintea de taică-su.
Ea, de fiecare dată, închidea cât mai repede cu vreo scuză și pleca să-și aprindă o țigară și să
plângă. Faptul că lui îi spunea ”tata” o nedumerea și chiar a scris câteva poezii despre asta.
Nu putea să simtă prea multă durere, însă, pentru că se bucura că Ben are o legătură cât de
cât puternică în sufletul lui pe acest pământ. Altfel, cine știe...

Diminețile lui Ben începeau ca oricare alta: duș, spălat pe dinți, dat cu gel, îmbrăcat
cămașă, aranjat cravată, îmbrăcat costum, încălțat pantofi, luat diplomat, pus pix în
buzunarul interior al sacoului și mers la metrou. Ben disprețuia mașinile pentru că îți
transformau viața într-o rutină și orice bărbat, credea el, trebuie să-și păstreze
spontaneitatea. Disciplina lui morală părea mai degrabă copiată din listele de cerințe ale
angajatorilor. De când a primit postul de ”agent relații clienți” la o firmă oarecare, Ben și-a
adaptat codul etic. Pentru el, cele mai importante trăsături erau acum aptitudinile de
comunicare, buna-dispoziție, celeritatea, și orice idee îi mai venea în legătură cu idealul de
agent în relațiile cu clienții. La locul lui de muncă, Ben era printre cei mai buni. Avea câte-o
glumă pregătită pentru fiecare coleg pe care își permitea s-o repete doar la două săptămâni.
Ceilalți îl apreciau pentru buna lui dispoziție și pentru faptul că deși asculta toate bârfele, nu
bârfea pe nimeni. Mai mult, Ben era un mister comun pentru ei, căci viața lui personală nu
intra niciodată într-o discuție. Iar de 3 ani de când lucra la firmă, nimeni nu a reușit să afle că
el mănâncă la cantina de la confecții, până într-o zi.