PROBLEMATICA PASTORALĂ A PAROHIEI URBANE

Potrivit spuselor Sfântului Apostol Pavel, Unicul Mijlocitor între

Dumnezeu şi oameni este Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a înfăptuit opera de
mântuire a omului prin jertfa pe cruce, învierea şi înălţarea Sa la cer, ale cărei
roade pot fi însuşite în mod subiectiv de către fiecare credincios prin har,
credinţă şi fapte bune săvârşite în Biserica lui Hristos.
Mântuitorul Hristos rânduieşte pe Sfinţii Apostoli ca urmaşi ai Săi pe
pământ, cărora le adresează cuvintele „ precum M-a trimis pe mine Tatăl vă
trimit şi Eu pe voi ” (Ioan 20, 21) arătând în felul acesta cu claritate, datoria lor
de a fi trimişi ai lui Hristos în via Domnului şi continuatori ai lucrării
mântuitoare a lui Hristos în lume. Aşadar, lucrarea pastorală a preotului începe
de la Hristos şi se continuă împreună cu El în Biserică şi în lume, căci fără de
Hristos nu există pastoraţie adevărată, după cum El Însuşi ne încredinţează
„ fără de Mine nu puteţi face nimic ” (Ioan 15, 5).
În mijlocul credincioşilor săi, preotul este rânduit să mijlocească
împăcarea omului cu Dumnezeu, vestind cu timp şi fără timp, învăţătura cea
dumnezeiască şi călăuzindu-i pe aceştia pe calea cea către mântuire. Trebuie să
realizăm şi să fim convinşi că o asemenea lucrare nu este deloc uşoară, cu atât
mai mult cu cât, lumea noastră modernă se află într-o permanentă schimbare, în
care noutatea şi provocarea în general, se întâlneşte în mai toate domeniile vieţii
umane. Această realitate pune înaintea credincioşilor o mare varietate de
probleme, întrebări, cerinţe noi, provocând transformări şi adevărate mutaţii de
gândire şi de atitudine1. În ciuda tuturor acestora, Biserica trebuie să rămână
credincioasă misiunii sale în lume, să propovăduiască Evanghelia, să
1
. A se vedea Pr. Prof. Dr. Tomas Hopko, Educaţia teologică şi modernitatea, în Studii Teologice, XLVI (1994),
nr. 4-6, pp. 92-93;

1
mărturisească adevărului şi să fie mărturie a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume, o
lume în care Biserica există ca prezenţă plină de har a împărăţiei lui Dumnezeu
şi în care Biserica se „ schimbă ” în istorie pentru a rămâne mereu aceeaşi2.
Spaţiul în care preotul îşi desfăşoară lucrarea sa pastorală este parohia,
care nu trebuie înţeleasă doar ca o simplă unitate administrativ-bisericească, ci şi
ca o unitate spirituală, liturgico-sacramentală, ai cărei membrii sunt uniţi prin
mărturisirea aceleiaşi credinţe, prin primirea Sfintelor Taine şi prin participarea
la cultul divin public, fiind grupaţi în jurul unui altar şi în jurul unui preot3.
Pe de altă parte, parohia trebuie văzută şi ca o unitate ce reproduce într-
un anume loc şi context imaginea a ceea ce este Biserica în totalitatea ei. Altfel
spus, parohia este o parte organică ce aparţine unui corp unitar bisericesc. De
aceea experienţa ei influenţează viaţa întregului ansamblu eclezial, viaţa
Bisericii în totalitatea ei. Unitatea Bisericii la nivel naţional are la temelia ei
coerenţa şi unitatea celei mai mici comunităţi ortodoxe, cea a parohiei, coerenţă
şi unitate care sunt în primul rând o problemă nu numai de organizare, dar şi de
spiritualitate în acelaşi timp.
Biserica Ortodoxă în general şi Biserica Ortodoxă Română în special, a
fost permanent preocupată spre a păstra integritatea parohiei, lucrând permanent
la consolidarea unităţii şi vieţii religioase în parohie. Este foarte adevărat că
această preocupare nu a putut fi menţinută ca o constantă în viaţa Bisericii, mai
ales în ultimii cincizeci de ani, când misiunea şi lucrarea Bisericii au fost
îngrădite la maximum din multe puncte de vedere, ceea ce a dus la o serie de
deficienţe sub aspectul lucrării pastorale în Biserică.

Este îndeobşte cunoscut faptul că intensitatea credinţei ortodoxe în

România a depins din totdeauna de viabilitatea parohiei, atât a celei rurale, cât şi

2
. A se vedea Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de Ierom. Vasile Bârzu, Ed.
Sophia, 2002, p. 165;
3
. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Importanţa parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie şi biserica locală, unitatea
internă a parohiei, mijloace şi metode de menţinere a acesteia, în vol. Pastoraţie şi misiune în Biserica
Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 17;

2
a celei urbane. Din nefericire, moştenirea creştină a parohiei rurale a sărăcit mult
din pricina diferitelor influenţe nefaste, păstrându-se totuşi vie legătura
credincioşilor cu tradiţiile şi cu Biserica, ca şi conştiinţa de enoriaş, care nu a
avut de suferit prea mult, în schimb parohia urbană a devenit în ultima parte a
secolului douăzeci, în mare măsură, o unitate bisericească mai mult nominală,
pierzându-şi identitatea şi coerenţa, din pricina mişcării populaţiei de la sat la
oraş şi a apariţiei marilor cartiere muncitoreşti, ceea ce a dus la marile
aglomerări urbane de azi, în care credincioşii Bisericii au devenit anonimi,
cetăţeni nominali, au pierdut conştiinţa de enoriaş, devenind cumva, oameni fără
rădăcini.
Aşadar, trebuie să spunem că pastoraţia din mediul urban a fost
dintotdeauna deosebită de cea din mediul rural, deosebire care persistă şi astăzi,
datorită mutaţiilor şi schimbărilor care au avut loc în structura societăţii
româneşti şi pe care în parte le-am amintit mai sus, determinând stări de lucruri
noi în structura şi viaţa parohiei, care la rândul lor cer o serie de metode şi
mijloace pastorale specifice, menite să revigoreze şi să facă eficientă activitatea
pastorală a Bisericii. În cele ce urmează vom căuta să identificăm şi să
prezentăm caracteristicile şi cerinţele activităţii pastorale specifice parohiei din
mediul urban.
Caracteristicile parohiei urbane:
1. Parohia din mediul urban, în special cea din marile oraşe este alcătuită
dintr-o populaţie foarte diferită, atât ca stare socială cât şi din punct de vedere
profesional. Desprinse din mediul rural, persoanele care alcătuiesc astăzi
parohiile urbane nu au reuşit să se integreze mediului citadin decât sub aspectul
confortului, devenind odată cu trecerea timpului, cetăţeni care nu mai păstrează
caracteristicile locuitorilor de la sat, dar nici pe cele ale orăşeanului intelectual
sau muncitor. Acest factor presupune o gamă variată de oameni cu convingeri
diferite, de la credincioşii practicanţi ai vieţii religioase, până la liber cugetătorul

3
sau ateul declarat, ceea ce face deosebit de dificilă activitatea pastorală a
preotului4.
2. Ţinând cont de modul în care se prezintă astăzi parohiile din marile
centre urbane, în special în marile cartiere de blocuri (mai puţin parohiile din
centrele vechi, istorice ale oraşelor, care sunt mai bine definite şi cu un număr
mai mic de credincioşi), se constată cu uşurinţă o supradimensionare a parohiilor
urbane5, ceea ce impune cu necesitate o rearondare sau o reîmpărţire a acestora,
potrivit criteriilor administrative şi pastorale. Fără o reîmpărţire a parohiilor
urbane de mari dimensiuni nu putem vorbi de regăsirea conştiinţei de enoriaş,
denaturată astăzi, în marea majoritate a cazurilor în parohiile de la oraş.
3. Parohia urbană suferă astăzi de o acută lipsă a educaţiei şi instrucţiei
religioase a credincioşilor, datorate în special educaţiei ateiste desfăşurată de
regimul comunist, care a obligat pe preotul ortodox să desfăşoare doar o
pastoraţie de tip liturgic, prin săvârşirea cu precăderea rânduielilor de cult în
biserică sau în casele credincioşilor, după caz.
4. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că după 1989, libertatea religioasă,
de cele mai multe ori greşit înţeleasă, la care se adaugă falsa concepţie că
poporului român i-ar fi străină învăţătura Mântuitorului Hristos, au făcut
posibilă declanşarea, de către mişcările neoprotestante şi sectele de tot felul, a
unor virulente acţiuni de evanghelizare şi de prozelitism sectar nemaiîntâlnite în
România, care, evident, reprezintă semne şi motive de reală îngrijorare pentru
lucrarea pastorală desfăşurată în mediul urban6.
5. La acestea se adaugă problemele de natură morală, care devin tot mai
îngrijorătoare în mediul urban. Prostituţia, homosexualitatea, drogurile,
alcoolismul, fumatul, adulterul, abandonul familial, avortul sunt păcate tot mai

4
. A se vedea Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Este necesară revigorarea activităţii pastoral-misionare în mediul
urban din România?, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2001, p. 447;
5
. Ibidem, p. 449;
6
. A se vedea Diac. Petre I David, Călăuza creştină, Ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1987, p. 46 ş.u.;

4
prezente în viaţa credincioşilor din mediul urban şi ceea ce este mai grav, sunt
prezente în viaţa tinerilor7.
6. O problemă pastorală proprie parohiei urbane este fenomenul migraţiei
credincioşilor la diferite parohii pe fondul deja amintitei lipse a conştiinţei de
enoriaş. La apariţia acestui fenomen, ca de altfel şi la apariţia şi dezvoltarea
celorlalte probleme pastorale care caracterizează parohia urbană au contribuit o
serie de factori între care amintim:
- slujirea fără evlavie a preotului;
- cultivarea exagerată a diferitelor ierurgii în detrimentul Sfintei Liturghii,
fapt care afectează iremediabil caracterul central al Sfintei Liturghii în
cultul public ortodox şi importanţa ei pentru viaţa credincioşilor;
- săvârşirea fără responsabilitate a Sfintei Taine a Spovedaniei, ceea ce
transformă acest mijloc de pastoraţie individuală extrem de important,
într-un nefericit şi nefolositor act formal, pe de o parte, iar pe de altă parte
cultivarea de către credincios cu acceptul diferiţilor preoţi a Spovedaniei
itinerante, duce în cele din urmă la anularea calităţii de duhovnic a celui
care spovedeşte şi a relaţiei de duhovnicie dintre cel care spovedeşte-
preotul duhovnic şi cel care se spovedeşte-credinciosul;
- nerespectarea de către slujitori a rânduielilor tipiconale cu prilejul săvârşirii
sfintelor slujbe şi transformarea cultul divin public în acest caz, într-un
câmp de experienţă şi improvizaţie personală;
- necultivarea tactului pastoral în relaţiile cu enoriaşii, care, în parohia
urbană, aşa cum am precizat, aparţin diferitelor clase sociale, faţă de
fiecare fiind necesar să fie folosit un anume limbaj şi o anumită atitudine;
- existenţa uneori a unor neînţelegeri şi tensiuni între preoţii care slujesc la
acelaşi altar;
- necultivarea cu discreţie şi tact a contribuţiilor pentru serviciile religioase
săvârşite;
7
. A se vedea Lect. Dr. Picu Ocoleanu, Misiunea Bisericii prin slujirea socială, în Studii Teologice, I (2005), nr.
3, p. 186;

5
 - ţinuta vestimentară şi fizică neglijentă a slujitorului, precum şi neîngrijirea
Bisericii. Toate acestea contribuie într-o măsură mai mică sau mai mare la
diminuarea participării credincioşilor la sfintele slujbe şi la agravarea
problemelor pastorale ale parohiei urbane.
Aceste realităţi pe care Biserica Ortodoxă şi preoţii săi le constată şi
le conştientizează, reclamă programe şi iniţiative cu caracter pastoral-misionar
care să facă posibilă o mai bună integrare a Bisericii în viaţa societăţii şi o mai
deplină rezolvare a cerinţelor religioase ale credincioşilor ei. În consecinţă, se
impune cu necesitate o revigorare a zelului pastoral-misionar, care trebuie să
caracterizeze pe preotul ancorat în realităţile pastorale ale parohiei, prea puţin
diferite de la o parohie la alta. Astfel, se desprind ca necesare o serie de astfel de
iniţiative pastoral-misionare pe care, de altfel, Biserica Ortodoxă Română prin
slujitorii ei, le cultivă cu responsabilitate şi stăruinţă.
Cerinţele activităţii pastorale specifice parohiei din mediul urban:
1. După 1989, preoţi şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, conştienţi
de necesitatea readucerii şi păstrării credincioşilor în jurul Sfântului Altar au
iniţiat construcţia de noi bisericii în mai toate oraşele mari din ţară şi chiar în
mediul rural, pretutindeni unde se simţea nevoia de noi lăcaşuri de cult.
2. Ca o măsură imediată, în paralel cu rearondarea parohiilor din mediul
urban, ca o soluţie de moment, a fost sporit numărul de preoţi la parohiile deja
existente, tocmai pentru a micşora distanţa care se crease între preot şi păstoriţii
săi.
3. Deloc lipsită de importanţă a fost preocuparea Bisericii de a reclădi
identitatea parohiilor urbane printr-o mai atentă selectare a preoţilor care doreau
să îşi desfăşoare activitatea pastorală în mediul urban, cercetându-se şi
verificându-se mai atent pregătirea teologică şi liturgică a preotului candidat,
precum şi a vocaţiei şi a zelului acestuia pentru slujirea preoţească.
4. Acolo unde s-a simţit nevoia s-a insistat asupra evidenţierii
dimensiunii sfinţitoare şi pastorale a Sfintei Liturghii şi reaşezarea ei, acolo unde

6
era cazul, în centrul cultului parohiei şi a activităţii preotului, la care s-a adăugat
preocuparea permanentă a clerului de a antrena pe credincioşi pentru a participa
la Sfânta Euharistie în vederea împărtăşirii8.
5. De asemenea, se evidenţiază preocuparea Bisericii şi a slujitorilor săi,
de a reintroduce în viaţa liturgică şi de a dezvolta cântarea în comun a
credincioşilor, precum şi conştientizarea acestora că aceasta înseamnă o formă
de participare la sfintele slujbe.
6. Pentru ca parohia să îşi cristalizeze răspunsul ei teologic, eclezial, în a
mărturisi pe Hristos, trebuie ca, în special, cateheza mistagogică, de explicare a
cultului Bisericii, să îşi redobândească locul privilegiat pe care l-a avut în
trecutul Bisericii Răsăritului, tocmai pentru ca bogăţia doctrinară, mistică şi
artistică pe care o are cultul Bisericii Ortodoxe şi care dă identitate Ortodoxiei
întregi, să fie regăsită de către credincioşi şi folosită ca formă de edificare şi
întărire a lor în credinţa ortodoxă, efort la care contribuie în mod necesar
predica, cuvântul de învăţătură al preotului, ştiut fiind faptul că pastoraţia nu
poate fi concepută fără predicarea cuvântului lui Dumnezeu.
7. Preocuparea permanentă a preotului pentru o cât mai bună cunoaştere
a parohiei şi a parohienilor săi prin cultivarea vizitelor pastorale şi prin stabilirea
unui program pastoral bine elaborat.
8. Întrebuinţarea colportajului ca mijloc şi instrument misionar.
9. Se impune cu necesitate ca preotul să se îngrijească de mesajul către
tinerii din parohie, organizând seri duhovniceşti, pelerinaje la mânăstiri,
concerte religioase, precum şi încercarea de ai atrage pe tineri în alcătuirea şi
tipărirea de periodice parohiale şi angajarea acestora în diferite alte manifestări
culturale.
10. Ca o formă de a contribui la reclădirea familiei creştine şi indirect a
parohiei, în urma demersului hotărât al Bisericii Ortodoxe Române s-a reuşit
introducerea predării Religiei, ca disciplină de sine stătătoare în învăţământul de

8
. A se vedea Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., p. 453;

7
stat, la nivel primar, gimnazial şi liceal. Această importantă realizare trebuie
fructificată, astfel încât Religia, predată cu vocaţie şi responsabilitate, să
determine în cele din urmă o mai mare participare a copiilor şi tinerilor la viaţa
liturgică a Bisericii.
11. Se impune cu necesitate antrenarea organelor parohiale şi a
credincioşilor cu iniţiativă în lucrarea pastoral-misionară a preotului, astfel încât
aceştia să devină colaboratori permanenţi şi de nădejde ai preotului în lucrarea
administrativ-gospodărească, dar şi în lucrarea de întărire în credinţă a celorlalţi
credincioşi.
12. Nu în ultimul rând trebuie să precizăm că poate nici un alt mijloc
pastoral nu are o mai mare eficienţă, ca identitatea dintre cuvânt şi faptă în viaţa
şi lucrarea pastorală a preotului, fiind cunoscut faptul că „ verba volant, exempla
trahunt ” – cuvintele zboară, exemplele conving, sau altfel spus „ lucrarea
principală a păstorului, centrul slujirii lui pastorale este conduita în Duhul
Sfânt ”9.
Toate acestea reprezintă aşadar, forme şi mijloace prin care Biserica
Ortodoxă Română îşi propune să revigoreze activitatea pastoral-misionară a
parohiilor din mediul urban şi nu numai. Trebuie să realizăm că Biserica trăieşte
şi se mişcă întotdeauna în lume, dar prin preoţii şi credincioşii ei lucrează şi se
străduieşte să nu fie „ din lume ”, ceea ce nu înseamnă că Biserica nu trebuie să
aibă deschidere faţă de lume şi problemele acesteia, ci „ în faţa acestei situaţii,
parohiile trebuie să adopte noi strategii, pentru a-i cuprinde ecclesiologic – pe
toţi credincioşii – integrându-i în comunitate, astfel ca aceştia să se simtă
membrii ai aceluiaşi Trup al Lui Hristos ”10.

9
. Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu,
2004, p. 66;
10
. IPS. Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, Ed. ASA, Bucureşti, 2002, p. 112.