Natasha Hurley Walker

Cum ne ajuta radiotelescopul sa vedem galaxiile ascunse.

Spațiul, ultima frontieră.

00:17
Am auzit pentru prima oară aceste cuvinte când aveam doar șase ani și am fost
profund inspirată. Voiam să explorez lumi noi, ciudate. Voiam să caut noi forme
de viață. Voiam să văd tot ceea ce universul avea să ofere. Iar acele visuri, acele
cuvinte, m-au purtat într-o călătorie, o călătorie a cunoașterii, prin școală, prin
facultate, către un doctorat și, în final, spre a deveni astronom. Am învățat două
lucruri uimitoare, unul puțin neplăcut, în timpul doctoratului. Realitatea era că nu
aveam să pilotez o navă cosmică prea curând. Dar, pe lângă asta, am învățat că
universul este ciudat, minunat și vast, chiar prea vast pentru a putea fi explorat cu o
navă spațială. Așa că mi-am concentrat atenția către astronomie și telescoape.

01:09
Vă arăt acum o imagine a boltei cerești. O puteți vedea de oriunde din lume. Toate
aceste stele fac parte din galaxia noastră, Calea Lactee. Dacă ați merge undeva
unde cerul este mai negru, într-o zonă întunecată, poate în deșert, ați putea vedea
centrul Căii Lactee întins dinaintea voastră, sute de miliarde de stele. Este o
imagine extrem de frumoasă. E plină de culoare. Însă este doar o parte a
universului nostru. Puteți vedea că de-a lungul imaginii este un soi de praf
întunecat. Acela este praful din galaxia noastră ce obturează lumina stelelor. Dar
ne descurcăm destul de bine. Chiar și cu ochiul liber putem explora colțul nostru de
univers. Se poate și mai bine. Putem folosi telescoape minunate, precum
Telescopul Hubble. Astronomii au obținut această imagine. Este denumită Hubble
Deep Field, și au petrecut sute de ore observând o mică parte a cerului cât unghia
degetului mare văzută de la distanța brațului întins. Iar în această imagine puteți
vedea sute de galaxii, și știm că trebuie să existe sute de milioane, miliarde de
galaxii în întregul univers, unele ca a noastră și altele foarte diferite. Așa că vă
gândiți: e în regulă, îmi pot continua călătoria. E simplu. Trebuie doar să folosesc
un telescop foarte puternic și să privesc cerul, nimic mai mult. De fapt, pierdem
mult dacă ne limităm doar la asta. Asta se întâmplă pentru că tot ce v-am spus până
acum s-a referit doar la spectrul vizibil, doar la ceea ce puteți vedea cu ochii, iar
asta este o parte mică, o părticică infimă, din ceea ce universul are să ne
ofere. Există două mari probleme cu observațiile în spectrul vizibil. Nu numai că
pierdem informații de la restul proceselor care emit alte tipuri de radiație, dar
există două chestiuni.

02:54
Prima se referă la praful pe care l-am menționat mai devreme. Praful blochează
lumina să ajungă la noi. Pe măsură ce privim mai adânc în Univers, vedem mai
puțină lumină. Praful o oprește să ajungă la noi. Dar există și o problemă foarte
ciudată cu utilizarea spectrului vizibil în scopul explorării universului.

03:13
Luați un minut de pauză. Imaginați-vă că stați la colțul unei străzi
aglomerate. Mașinile trec pe lângă voi. Se apropie o ambulanță. Are pornită sirena
cu sunetul ei ascuțit.

03:24
(Imită sunetul sirenei)

03:28
Sunetul pare să-și fi schimbat tonalitatea pe măsură ce se apropia și se îndepărta de
voi. Șoferul ambulanței nu a modificat sunetul ca să se distreze pe seama
voastră. Efectul este un produs al percepției. Undele sonore, pe măsură ce
ambulanța se apropia, erau comprimate și aveau o tonalitate mai ridicată. Pe
măsură ce ambulanța se îndepărta, undele sonore erau dilatate, și aveau o tonalitate
mai joasă. Același lucru se întâmplă și cu lumina. Obiectele care se apropie de
noi au undele luminoase comprimate, făcându-le să apară mai albastre. Obiectele
ce se îndepărtează de noi au undele luminoase dilatate, făcându-le să apară mai
roșii. Denumim aceste efecte deplasarea spre albastru și spre roșu.

04:08
Universul se extinde, deci toate obiectele se îndepărtează unele de altele, ceea ce
înseamnă că totul are o tentă roșie. Și, în mod ciudat, dacă vă uitați mai în
profunzimea universului, veți vedea că obiectele îndepărtate se mișcă mai repede și
mai departe, ceea ce le face să apară și mai roșii. Dacă revenim la Hubble Deep
Field și continuăm să cercetăm universul tot mai adânc, folosind doar telescopul
Hubble, când ajungem la o anumită depărtare, totul devine roșu, ceea ce aduce cu
sine o altă problemă. Până la urmă ajungem atât de departe încât totul trece în
domeniul infraroșu și nu mai vedem nimic.

04:51
Deci trebuie să ocolim problema. Altfel, călătoria mea este limitată. Voiam să
explorez întreg universul, nu doar ceea ce era vizibil până la limita domeniului
infraroșu. Există o cale. Se numește radioastronomie. Astronomii o utilizează de
zeci de ani. Este un domeniu fantastic. Vă prezint Radio Telescopul Parkes,
denumit de pasionați „The Dish” (Antena). Poate că ați văzut filmul. Tehnica radio
este cu adevărat genială. Ne permite să pătrundem mult mai în profunzime. Nu este
limitată de praf, deci poți vedea totul din univers, iar deplasarea spre roșu nu e atât
de problematică pentru că putem construi receptoare pentru lățimi mari de bandă.

05:28
Ce vede telescopul Parkes când îl orientăm către centrul Căii Lactee? Ar trebui să
vedem ceva fantastic, nu? Ei bine, chiar vedem ceva interesant. Am scăpat de tot
praful. Cum am mai spus, undele radio trec prin praf, deci nu e o problemă. Dar
imaginea este foarte diferită. Vedem centrul galaxiei strălucind, dar nu e lumina
stelelor. Această lumină se numește radiație sincrotronă, și este formată din
electroni în mișcare prin câmpurile magnetice ale cosmosului. Deci imaginea e
umplută de această strălucire. Și mai putem vedea șuvițe ciudate ce radiază din
ea și obiecte care nu corespund cu nimic din ceea ce vedem cu proprii ochi. Dar
interpretarea acestei imagini este dificilă, pentru că, după cum puteți vedea, are o
rezoluție foarte slabă. Undele radio au o lungime de undă mare, ceea ce le face să
aibă o rezoluție slabă. De asemenea, imaginea este alb/negru, deci nu știm culoarea
obiectelor din ea.
06:28

Revenind în prezent. Putem construi telescoape care pot depăși aceste

probleme. Vă arăt aici o imagine a Radio Observatorului Murchison, un loc
excelent pentru construirea radiotelescoapelor. Este neted, este uscat, dar cel mai
important, este lipsit de perturbații radio: nu sunt telefoane mobile, Wi-Fi sau
altceva, pur și simplu nu există interferențe, deci e un loc perfect pentru amplasarea
unui radiotelescop. Telescopul la care am lucrat câțiva ani se numește Murchison
Widefield Array și am să vă arăt o scurtă filmare din timpul construcției
sale. Acesta este un grup de studenți și absolvenți din Perth. Îi numim Armata
Studențească, iar aceștia și-au dedicat timpul construirii unui radiotelescop. Nu se
acordă credite pentru asta. Și asamblează acești dipoli radio. Aceștia recepționează
frecvențele joase, precum cele de la posturile radio sau TV. Iar aici îi poziționăm
pe suprafața deșertului. Telescopul complet, desfășurat, ocupă 10 kilometri
pătrați în deșertul Australiei de Vest. Și partea interesantă este că nu are piese în
mișcare. Pur și simplu montăm aceste antene într-o rețea asemănătoare unei plase
de sârmă. E destul de ieftin. Semnalul este transmis prin cabluri de la antene către
centrul de procesare. Iar dimensiunea acestui telescop, faptul că l-am construit pe
întreg deșertul, ne oferă o rezoluție mai bună decât telescopul Parkes.

07:53
Deci centralizăm informația și o trimitem mai departe către un supercalculator, aici
în Perth, unde intru eu în schemă.

08:03
(Oftează)

08:04
Informația radio. Mi-am petrecut ultimii cinci ani lucrând cu date complexe,
foarte interesante, pe care nu le mai văzuse nimeni până atunci. Am
petrecut mult timp calibrând, cheltuind milioane de ore de procesare pe
supercomputere și încercând să descifrez acea informație. Iar cu acest
telescop, cu aceste date, am cercetat cerul întregii emisfere sudice, „The
Galactic and Extragalactic All-Sky MWA Survey”, sau GLEAM, cum îl
numesc eu. Și sunt foarte entuziasmată. Acest studiu urmează să fie
publicat, dar încă nu a fost arătat, deci sunteți primii oameni care văd acest
studiu al bolții cerești din întreaga emisferă sudică. Sunt încântată să
împărtășesc cu voi câteva imagini din acest studiu.

08:50
Imaginați-vă că ați mers la Murchison, că ați campat sub cerul înstelat și că
priviți spre sud. Ați văzut polul sud ceresc, galaxia răsărind. Dacă suprapun
imaginea radio, vedem ce am obținut prin studiul nostru. Observați că
spațiul cosmic nu mai e întunecat de praf. Strălucește de radiație
sincrotronă și mii de puncte sunt vizibile. Marele Nor al lui Magellan, cel
mai apropiat vecin galactic al nostru, este portocaliu, și nu alb-albastru cum
îl știam de obicei.

09:19
Deci se întâmplă multe lucruri aici. Să privim mai de aproape. Dacă ne
orientăm privirea spre centrul galactic, ce văzusem mai devreme în
imaginea capturată de telescopul Parkes, rezoluție mică, alb/negru, și
suprapunem imaginea GLEAM, veți constata că rezoluția s-a îmbunătățit
de o sută de ori. Avem acum o imagine color a cerului, o imagine
tehnicolor. Nu este o imagine prezentată în culori false. Acestea sunt
culorile adevărate radio. Ce-am făcut a fost să colorez frecvențele joase în
roșu și pe cele înalte în albastru, iar pe cele de mijloc în verde. Și așa am
obținut acest curcubeu. Iar asta nu este culoare falsă. Culorile din această
imagine ne dezvăluie procesele fizice care au loc în univers. De exemplu,
dacă vă uitați de-a lungul galaxiei, strălucește de radiație sincrotronă, care
e portocalie spre roșu în pricinpal, dar dacă ne apropiem foarte mult,
vedem mici puncte albastre. Dacă mărim imaginea, aceste puncte albastre
sunt plasmă ionizată ce înconjoară stele foarte luminoase, și din cauză că
blochează lumina roșie, ele apar albastre. Ele ne pot indica regiunile de
formare a stelelor din galaxia noastră. Și le-am descoperit imediat. Privim
galaxia și culoarea ne spune că ele sunt prezente acolo.

10:34
Puteți vedea mici baloane de săpun, mici cercuri în jurul câmpului
galactic, iar acestea sunt rămășițele supernovelor. Când o stea
explodează, stratul exterior este expulzat și călătorește prin spațiu,
adunând materie și producând o mică crustă. Este un vechi mister pentru
astronomi unde se află toate aceste rămășițe de supernove. Știm că
trebuie să existe mulți electroni de mare energie în galaxie pentru a
produce radiația sincrotronă pe care o vedem, și credem că aceștia sunt
produși de supernove, dar par să nu fie destule. Din fericire, GLEAM este
foarte bun la detectarea acestor rămășițe, și sperăm că vom publica un
studiu despre acest lucru în curând.

11:17
Asta-i bine. Am explorat universul apropiat, dar voiam să pătrund mai
adânc și mai departe. Voiam să las în urmă Calea Lactee. Întâmplător,
putem vedea un obiect foarte interesant în dreapta, sus, iar acesta este o
radiogalaxie, Centaurus A. Dacă mărim imaginea asta, vedem două jeturi
imense împinse în spațiul cosmic. Și dacă priviți chiar în centru, între acele
două jeturi, veți vedea o galaxie ca a noastră. O spirală. Are o zonă de
praf. Este o galaxie normală. Dar aceste jeturi sunt vizibile doar în spectrul
radio. Dacă am fi studiat doar spectrul vizibil, nici n-am fi știut că ele
există, și sunt de mii de ori mai mari decât galaxia însăși.

11:59
Ce se întâmplă? Cine produce aceste jeturi? La centrul fiecărei galaxii pe
care o știm se află o gaură neagră supermasivă. Găurile negre sunt
invizibile. De aceea sunt numite așa. Tot ce poți vedea este devierea
luminii în jurul lor, iar uneori, când o stea sau un nor gazos le intră în
orbită, acestea sunt dezintegrate datorită forței gravitaționale, formând,
ceea ce noi numim, un disc de acreție. Discul de acreție strălucește
puternic în domeniul radiației X, iar câmpuri magnetice puternice pot lansa
materia în spațiu la viteze apropiate de viteza luminii. Deci aceste jeturi
sunt vizibile în domeniul radio și asta este ceea ce am găsit noi.

12:42
E bine, e chiar foarte bine că am reușit să vedem o radiogalaxie. E
plăcut. Dar dacă vă uitați în partea de sus a imaginii veți vedea o altă
radiogalaxie. Pare mai mai mică, dar numai din cauză că este mai
îndepărtată. OK. Două galaxii. Le vedem. E bine. Dar ce-i cu restul de
puncte? Probabil sunt doar stele. Nu sunt. Toate sunt radiogalaxii. Toate
punctele din această imagine este o galaxie îndepărtată, la milioane sau
miliarde de ani lumină cu o gaură neagră supermasivă în centru ce împinge
materie în spațiu cu o viteză aproape de cea a luminii. Este incredibil. Iar
studiul este mult mai cuprinzător decât ceea ce v-am arătat eu aici. Dacă
examinăm întreg studiul, puteți vedea că am găsit 300.000 astfel de
galaxii. Este cu adevărat o odisee extraordinară. Am descoperit toate
aceste galaxii până la primele găuri negre supermasive. Sunt foarte
mândră de asta, și vom publica studiul săptămâna viitoare.

13:45
Dar asta nu e tot. Am explorat prin aceste observații cele mai îndepărtate
colțuri ale galaxiei, dar această imagine mai ascunde ceva. Vă duc înapoi
în timp, la începuturi. La apariția universului s-a produs Big Bang-ul, care a
lăsat în urma lui o mare de hidrogen, de hidrogen neutru. Iar când au
apărut primele stele și galaxii, au ionizat acel hidrogen. Deci Universul a
trecut de la o stare neutră la una ionizată. Acest eveniment și-a lăsat
amprenta peste tot, în jur. Este pretutindeni, ne pătrunde, ca Forța (din
Războiul Stelelor). Pentru că asta s-a întâmplat foarte demult, semnalul s-a
deplasat spre roșu, iar acum este la frecvențe foarte joase. Este la aceeași
frecvență ca aceea din cercetările mele, dar e foarte slab. E de miliarde de
ori mai slab decât obiectele din studiul meu. Poate că telescopul nostru nu
e suficient de sensibil să îl detecteze. Însă, există un nou
radiotelescop. Deci nu pot avea o navă cosmică, dar pot avea unul dintre
cele mai mari radiotelescoape din lume. Construim Square Kilometre Array,
un nou radiotelescop, ce va fi de o mie de ori mai mare ca MWA, și de o
mie de ori mai sensibil, și va avea o rezoluție mai bună. Ar trebui să putem
găsi zeci de milioane de galaxii. Și poate că, în adâncurile acelui
semnal, voi avea ocazia să văd primele stele și galaxii prinzând
viață, începutul timpului însuși.

15:17
Vă mulțumesc.

15:19
(Aplauze)