Cuprins

Editorial.......................................................................................................................................2

La început a fost ciudat...m-am cunoscut pe mine. Rezultate dintr-un studiu analizând

unităţile rezidenţiale pentru tineri
Silke Brigitta Gahleitner, Bert Krause-Lanius.............................................................................4

Un studiu longitudinal privind ataşamentul dintre copiii adoptaţi şi părinţii adoptivi

Barbara Ongari, Alessandro Decarli, Tiziana Mocatti.............................................................14

Percepţia tinerilor români despre maturitate

Sergiu-Lucian Raiu, Maria Roth................................................................................................27

Consecinţele psihologice ale avortului indus în adolescenţă asupra tinerelor

Flavia Petronela Medruţ............................................................................................................35

Dependenţa de jocuri de calculator la copii şi adolescenţi – o analiză calitativă asistată

de calculator
Oana-Elena Rădăcină................................................................................................................43

Prevalenţa abuzului asupra elevilor de liceu. Rezultate din studiul BECAN

Antal Imola, Maria Roth, Ágnes Dávid-Kacsó, Elemér Mezei..................................................56

Implicaţiile mediului familial asupra dezvoltării comportamentului delincvent la

tineri. Studiu de caz asupra tinerilor cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, beneficiari ai
Serviciului de Probaţiune Sibiu (România)
Alina Maria Severin...................................................................................................................65

Instrucţiuni pentru autori...........................................................................................................75

Date importante.........................................................................................................................78

1
 Editorial
Adolescenţa azi

Lect. dr. Mihai Bogdan IOVU1

Adolescenţa este definită ca o etapă importantă în tranziţia către viaţa adultă. Această perioadă
este supusă acţiunii unor sisteme şi subsisteme complexe ce se concretizează într-un proces con-
tinuu de planificare a viitorului. Studiile anterioare apreciază că această etapă este dominată de
această sarcină a construirii aşteptărilor pentru viaţa adultă (Trempala, Malmberg, 2002). Puşi
în faţa acestei sarcini de dezvoltare, adolescenţii adoptă comportamente diferite: fie evită luarea
unei decizii, fie plasează responsabilitatea asupra altor persoane, în ambele cazuri rezultatul
fiind luarea unei decizii mai puţin optime în raport cu propria persoană (Gati, Saka 2001). Prin
urmare, este important a defini care sunt caracteristicile contextului actual în care adolescenţii
iau astfel de decizii. Identificarea factorilor de ordin psiho-social care joacă un rol semnificativ
în tranziţia lor spre viaţa adultă poate oferi informaţii valoroase în asistarea acestora. Numărul
actual al revistei Copiii de azi sunt părinţii de mâine propune tema Adolescenţa azi. Având în
vedere literatura destul de săracă din România privind tranziţa tinerilor spre viaţa adultă, artico-
lele propuse vin să completeze golul de cercetări empirice din această arie de interes.

Articolul propus de Silke Birgitta Gahleitner şi de Bert Krause-Lanius din Germania se cen-
trează pe unităţile rezidenţiale pentru tineri. Acestea au apărut ca un răspuns situaţiile dificile
cu care se confruntau tinerii cu probleme de dezvoltare. Însă rezultatele obţinute nu au fost tot
timpul cele aşteptate. Articolul de faţă realizează un rezumat al studiilor anterioare derulate în
Germania pe această temă şi analizează relaţia dintre asistenţa socială, pishopedagogie şi tera-
pie aşa cum se concretizează în acest tip de instituţii.
Barbara Ongari, Alessandro Decarli şi Tiziana Mocatti prezintă în lucrarea lor modificările de
ataşament ce apar în cazul unor copii de sex masculin adoptaţi la o vârstă timpurie. Studiul
propune o abordare longitudinală prin măsurarea ataşamentului în două momente diferite după
finalizarea procedurii de adopţie. Având în vedere lotul mic de subiecţi (4), studiul este în mare
măsură descriptiv şi nu permite generalizarea rezultatelor. Se propun însă strategii specifice, iar
proiectul aflat încă în derulare promite obţinerea unor rezultate ce vor putea fi analizate şi din
punct de vedere statistic.
Articolul realizat de Sergiu Raiu şi Maria Roth analizează percepţia tinerilor cu privire la ma-
turitate. Pornind de la conceptualizarea porpusă de Arnett se propune un studiu cantitativ prin
chestionarea a 100 de studenţi români înscrişi la diferite specializări universitare din Cluj-Na-
poca. Rezultatele arată că majoritatea participanţilor se consideră adulţi, iar principalele carac-
teristici ale „maturităţii”, în opinia lor sunt capacitatea de a-ţi asuma propriile decizii, de a-ţi
asuma responsabilităţi, obţinerea independenţei financiare şi atingerea unui echilibru emoţio-
1
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

2
nal.
Maturizarea sexuală în rândul adolescenţilor reprezintă un subiect des abordat în literatura de
specialitate. Flavia Medruţ analizează în articolul propus, consecinţele psohosociale ale indu-
cerii unui avort la această vârstă. Studiul său calitativ, deşi utilizează un eşantion mic şi nerepre-
zentativ, atrage atenţia asupra efectelor pe care le are asupra tinerelor un asemenea eveniment
traumatic. Acestea trebuie abordate adecvat atât de către psihologi, dar şi de asistenţii sociali.
Studii ulterioare însă sunt necesare pe populaţia românească pentru a identifica întregul spectru
problematic şi pentru a propune programe de intervenţie focusate.
Dezvoltarea şi amploarea pe care a luat-o la ora actuală „societatea informatică” atrage toto-
dată atenţia asupra aspectelor morale şi etice ce privesc implicarea adolescenţilor în consumul
electronic. Oana Rădăcină analizează în lucrarea propusă problema adicţiilor de jocurile de cal-
culator. Utilizând o metodologie calitativă şi o abordare de tip grounded theory studiul propus
evidenţiază riscurile la care se expun adolescenţii.
Antal Imola, Maria Roth, Ágnes Dávid-Kacsó, Elemér Mezei şi Corina Voicu analizează pre-
valenţa abuzului şi neglijării copilului de liceu (elevi în calsa a X-a). Rezultatele obţinute pe
eşantionul de copii sunt apoi comparate cu cele ale părinţilor acestora. Rezultatele arată că
abuzul psihologic este forma cea mai des întâlnită de maltratare (atât în cazul copiilor cât şi al
părinţilor). Abuzul fizic are, de asemenea, o frecvenţă ridicată. Abuzul sexual a fost minimizat
de către părinţi, în special în cazul băieţilor. Abuzul sexual cu contact este mai puţin cunoscut
pentru părinţi, în comparaţie cu formele fără contact. În concluzie, rezultatele atrag atenţia că
în ciuda măsurilor luate pentru prevenirea maltratării copilului, în special în privinţa interzicerii
pedepsei corporale, fenomenul este încă larg răspândit în societatea românească actuală. Se
atrage atenţia asupra unor eforturi concentrate în derularea unor campanii educaţionale şi de
suport pentru familiile aflate în situaţii de risc.
Adolescenţa este caracterizată şi printr-o tendinţă mai mare de a contesta autoritatea şi de a se
angaja în comportamente de risc. Ultimul articol supus atenţiei analizează factorii de risc aso-
ciaţi dezvoltării unui comportament delincvent în rândul tinerilor. Cercetarea empirică propusă
include 50 de tineri cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, beneficiari ai Serviciului de Probaţiune
din Sibiu. Rezultatele obţinute prin angajarea unei metodologii complexe (analiză de documen-
te, interviu şi studiu de caz) atrage atenţia aspura factorilor de risc pe care familia însăşi îi poate
aduce aspura tinerilor.

Articolele incluse în numărul curent descriu multiplele probleme cu care adolescenţii de azi se
pot confrunta. Pentru a ne face însă o imagine de ansamblu asupra adolescenţei în societăţile
contemporane nu e de ajuns să „adunăm” lucrările prezentate. Adolescenţa reprezintă o etapă
complexă de dezvoltare, care este supusă acţiunii unor sisteme şi forţe multiple. Acestă interac-
ţiune poate fi observată şi în articolele propuse. Prin includerea acestor lucrări cercetarea româ-
nească privind adolescenţa are ocazia de a dobâni vizibilitate internaţională şi de a-şi construi
astfel credibilitatea în mediul academic.

BIBLIOGRAFIE

Trempala, J., Malmberg, L-E. (Eds.) (2002). Adolescents’ future orientation. Theory and Re-
search. New York: Lang.

Gati, I., Saka, N. (2001). High school students’ career-related decision-making difficulties. Jo-
urnal of Counseling and Development, 79, 331–340.

3
 La început a fost ciudat...m-am
cunoscut pe mine. Rezultate
dintr-un studiu analizând
unităţile rezidenţiale pentru
tineri

Silke Birgitta Gahleitner1 Bert Krause-Lanius2

Rezumat
Centrele pentru tineri sunt o caracteristică a sistemului de bunăstare al tinerilor din Germania.
Acestea au apărut ca un răspuns perofesional la situaţiile dificile cu care se confruntau tinerii
cu dizabilităţi severe de dezvoltare. Serviciile sunt destinate să răspundă nevoilor individuale
ale beneficiarilor şi presupun o abordare interdisciplinară şi flexibilitate. Proiectul de cercetare
KATA-TWG reprezintă o iniţiativă comună a unităţilor rezindenţiale din Berlin şi Alice Salomon
University of Applied Sciences. Acesta îşi propune investigarea calităţii serviciilor oferite.
Tinerii îşnşişi declară că serviciile sunt utile în măsura în care acestea se bazează pe experineţe
concrete ale vieţii de zi cu zi. Rezultatele obţinute sunt prezentate în lumina relaţiilor dintre
asistenţa socială, educaţie şi terapia ce intervin ca sisteme de suport a acestor beneficiari..

Cuvinte cheie: bunăstarea tinerilor, asistenţa socială clinică, centre rezidenţiale, cercetare,
comunităţi terapeutice pentru tineri

Abstract
Residential youth welfare units for young people have become a permanent feature of the youth
welfare landscape in Germany. They have evolved as a professional response to the life situations
of adolescents with histories of severely impaired development. The services are tailored to meet
users’ individual needs and require great interdisciplinary and methodological flexibility. The
KATA-TWG Research Project, a cooperative initiative consisting of Berlin residential units and
the Alice Salomon University of Applied Sciences, investigated the quality of care provided in
this segment of youth welfare services. The young people themselves report that if services are
to stimulate change and be effective in moments of daily living they must be ‘experience able’
for them in their everyday lives. The summary of the results is followed by a description of the
1
Alice Salomon Hochschule – University of Applied Sciences, Berlin, Germany
E-mail: silke.gahleitner@me.com (autor principal)
2
Alice Salomon Hochschule – University of Applied Sciences, Berlin, Germany
E-mail: krause-lanius@ash-berlin.eu

4
interplay between social work, education and therapy specific to these types of institutions.
Keywords: youth welfare, clinical social work, research on residential care, therapeutic
communities for young people
Introducere
Tinerii din centrele rezidenţiale de îngrijire
au de obicei un trecut marcat de experienţe
negative. Astfel, tulburările de ataşament,
problemele de dezvoltare fizică, problemele
relaţionale, abuzul fizic sau sexual comple-
tează tabloul adolescenţilor. Un procent sem-
nificativ din tinerii plasaţi în instituţii au fost
internaţi în clinicile de psihiatrie sau au bene-
ficiat de tratament de specialitate ambulatoriu
(cf. Arbeitskreis der Therapeutischen Wohn-
gemeinschaften Berlin, 2009).
Din cauza problemelor multiple, ei se află în
atenţia unor profesionişti diverşi care oferă
servicii diverse. Pentru a răspunde nevoilor
concrete se impune ca instutuţiile şi servici-
ile să fie suficient de flexibile, dar mai ales
să existe colaborare între diverşii actori soci-
ali implicaţi. Se impune aşadar implementa-
rea unui casework psihosocial care combină
abordările terapeutice cu cele educative (Pa-
uls, 2004, 2011).
Studiul de faţă sugerează că dacă se intenţio-
nează obţinerea unor rezultate pozitive şi de
durată, mediul instuţional şi resursa umană
trebuie să colaboreze pentru a-şi fixa obiec-
tivele de intervenţie în acord şi cu nevoile
clienţilor. Acestea trebuie să facă parte dintr-
un program coerent şi relevant pentru inter-
acţiunile zilnice ale beneficiarilor. După de-
scrierea sumară a programul vom prezenta în
continuare rezultatele cantitative ale studiului
şi un interviu cu un beneficiar ce evidenţiază
modul în care pot fi implementate astfel de
programe interdisciplinare.
Conceptualizatea unui mediu securizant
pentru procesele educaţionale şi terapeu-
tice
Tinerii plasaţi în centrele rezidenţiale au de
obicei un trecut marcat de relaţii negative
concretizat în tulburări de ataşament des-
tul de severe. Mulţi dintre ei au trecut prin
experienţe traumatice. Prin urmare, înaintea
iniţierii oricărui program terapeutic trebuie
identificate bazele creării unor relaţii pozitive
în interiorul noului mediu de viaţă care să sti-
muleze dezvoltarea (Egel & Strutzke, 2008;
Gahleitner, 2008; Rosemeier et. al., 2005;
Schleiffer, 2008). Acesta permite copiilor şi
tinerilor să aibă experienţe care să stimuleze
la schimbare (atât în asigurarea protecţei, dar
şi în stabilirea limitelor) şi să le ofere sprijin
pe măsură ce îşi (re-)construiesc capacităţi-
le intrinseci. În terminologia teoriei traumei,
aceasta este echivalentul ‘Insulei protective’
(Gahleitner, 2005) sau a ‘Locului sigur’ ca şi
context social (Kühn, 2009; Lang, 2009; cf.
also Reddemann & Sachsse, 1997).
Un mediu securizant (Gahleitner, 2011) este
organizat pe trei nivele: (1) la nivelul experi-
enţei de zi cu zi prin desemnarea unui asistent
social pentru ficare tânăr care va stimula dez-
voltarea unei relaţii personale şi individuale,
(2) la nivel psihoterapeutic prin asigurarea
unei relaţii terapeutice (3) şi la nivel sistemic
prin asigurarea unor relaţii dintre diversele
servicii. Dacă toate aceste nivele sunt rela-
ţionate serviciile oferite devin structurate şi
orientate spre schimbări vizibile şi raporate la
experienţele cotidiene. De asemenea, o astfel
de reţea terapeutică va acţiona şi ca resursă.
În Germania, la ora actuală există o dezba-
tere privind modelele mediului securitant (în
special Bruno Bettelheim (1950, 1964, 1974)
şi Fritz Redl (1971a, b). Crearea unui mediu
securizant nu presupune extinderea relaţiei
terapeutice la întreaga experienţă de zi cu zi,
ci mai degrabă conectează abordarea psiha-
nalitică cu experienţele educaţioanle astfel
încât să ofere o „pedagogie suportivă”. „Pre-
ocuparea noastră majoră sunt cele 23 de ore
petrecute în afara relaţiei terapeutice” (Tries-
chmann et al., 1969, p.1).
În funcţie de situaţie, intervenţiile livrate pot
fi suportive, educative sau de confruntare.
Ele fac apel la diferite abordări (centrarea pe
practică, centrarea pe experienţă, centrarea
5
 pe conflict, centrarea pe relaţii sau medica-
ţie). Accentul poate varia de la o abordare la
alta (Gahleitner et al., 2005). Scopul principal
este stabilizarea, managementul crizei, îmbu-
nătăţirea capacităţii de relaţionare, (re)dobân-
direa încrederii în sine şi în ceilalţi, adapata-
rea la cerinţele zilnice – altfel spus, creşterea
calităţii vieţii. Munca se centrează în special
pe activarea resurselor, stabilirea unor sarcini
de dezvoltare şi acordarea de sprijin în atin-
gerea acestora. Aceste situaţii ce stimulează
dezvoltarea sunt însoţite de întâlniri regulate
de grup, coordnarea şi distribuirea rolurilor,
stabilirea şi respectarea regulilor de către toţi
participanţii.
Un exemplu al acestei abordări este în ma-
nagementul crizei. Toţi tinerii au asistentul
social „personal” cu care dezvoltă o relaţie
de încredere pe parcursul mai multor întâlniri
regulate. La acestea participanţii discută des-
pre bucurii şi tristeţi şi planifică paşi concreţi
ce trebuie. Personalul supervizează şi ghidea-
ză tinerii în toate aceste activităţi. Procesul
este susţinut şi de un psihoterapeut care oferă
un mediu securizant. Dacă rezidenţii dezvol-
tă probleme suplimentare, ei sunt sprijiniţi de
către asistenţii sociali şi de întreaga echipă să
depăşescă situaţia. Atât în timpul cât şi după
criză scopul este de a reflecta asupra situaţiei
şi a dezvolta capacităţi funcţionale de reac-
ţie. Întreaga unitate rezidenţială sprijină apoi
beneficiarul să îşi dezvolte aceste strategii
personale astfel încât să depăşească singur
crizele ulterioare.
Scopul constă în a ajuta tinerii să trăiască cu
experienţele lor şi să atingă următoarea sar-
cină de dezvoltare indiferent de bagajul tra-
umatic anterior. Pentru aceasta sunt oferite
experienţe educative prin care ei sunt învăţaţi
să dezvolte mecanisme alternative de adapa-
tare şi răspuns la situaţii similare. Planurile
de îngirijire evită crearea unei relaţii de de-
pendenţă şi încearcă să ofere un mediu diferit
din instutuţiile de tip psihiatric. Elementele
angajate de personal includ dialogul şi par-
ticiparea (Meybohm, 2005). La întâlnirile în
care se dezbat planurile de îngrijire, evoluţii-
le clienţilor, acestea sunt modificate având la
bază formularea unor scopuri comune.
6
Scopurile intervenţiei includ promovarea
unor procese educaţionale şi dezvoltare care
sunt relaţionate cu experienţele de zi cu zi.
Acestea includ de exemplu aspecte legate
de stima de sine şi autonomie, activarea re-
surselor existente, auto-reglarea, adaptarea
la cerinţele zilnice, dezvoltarea de resurse
alternative. De cele mai multe ori tinerii au
nevoie de sprijin în identificarea unor soluţii
constructive la situaţiile conflictuale, rezol-
varea unor probleme familiale sau integrarea
socială în grupul de egali. În ciuda diferenţe-
lor de abordare toate unităţile rezidenţiale co-
laborează cu Direcţia pentru Bunăstarea Ti-
nerilor (Youth Welfare Offices), spitale, şcoli,
instituţii educative precum şi cu alte instutuţii
ce au rol în socializarea tnerilor. Acestea îşi
orientează intervenţia pe client prin interme-
diul unor întâlniri regulate cu fiecare benefi-
ciar, prin implicarea acestuia la un program
zilnic indiferent dacă tânărul mai beneficiază
de serviciile şi altei instituţii sociale (Linda-
uer, 2005).
În continuare vom prezenta rezultatele unui
proiect de cercetare derulat de opt instituţii de
protecţie a tinerilor din Berlin în cooperare cu
Alice Salomon University of Applied Scien-
ce. Procedura a presupus analiza dosarelor
şi interviuri similare unor studii anterioare
mai ample derulate în Germania (e.g. JULE
şi EVAS studies (Kühn, 1998; Macsenaere&
Hermann, 2004)).
O analiză de tip CHAID a fost derulată (vezi
Borius 1997 pentru detalii suplimentare).
Aceasta s-a bazat pe datele cantitative obţi-
nute prin analiza de conţinut ale dosarelor (n
= 237). S-a intenţionat explicarea efectelor
şi interacţiunilor diverselor resurse angajate
de instituţiile rezidenţiale cuprinse în studiu.
Pentru o descriere mai amplă a instituţiilor se
recomandă consultarea studiului derulat de
Arbeitskreis der Therapeutischen Wohngrup-
pen Berlin (2009).
Rezultatele vor prezenta mai întâi datele can-
titative ale analizei de conţinut. Acestă secţi-
une va fi urmată de descrierea unui exemplu
concret prin prezentarea unui studiu de caz
individual.
Rezultate nătate mentală care îi împiedicau să participe
Toţi tinerii incluşi în cercetarea curentă înre- deplin la viaţa socială.
gistrau dificultăţi sociale şi probleme de să-

Figura 1: Cele 29 de probleme ce necesitau intervenţia au fost codate pe baza informaţiilor din planurile
de îngrijire.

Printre problemele cele mai frecvente au fost

menţionate insecuritatea socială, lipsa abilită-
ţilor sociale, management defectuos al timpu-
lui, probleme şcolare şi depresia (Figura 1).
Rezultatele au indicat o îmbunătăţire a pro-
blemelor mai sus menţionate pentru 2/3 din
tinerii cuprinşi în studiu (Figura 2).

Figura 2: Rezultatele grupate pentru cele trei

grupuri. Reducerea crescută a problemelor (peste
50%), reducere moderată (până la 50% din pro-
blemele identificate), lipsa efectului.

Deşi instituţiile cuprinse în studiu ofereau

planuri de îngrijire diferite, rezultatele stu-
7
 diului indică faptul că acestea se centrează în
intervenţiile lor pe scopuri comune. Acesta
include crearea unui mediu securizant carac-
terizat printr-un mediu structurat şi o aborda-
re multidisciplinară în termeni de personal şi
metodologie. Prin urmare, analiza CHAID
a identificat asocieri ce accentuează nu doar
motivaţia şi tendinele agresive ale tinerilor,
dar şi caracteristici de tip încredere şi sprijin
relaţional. Cel mai mare procent de tineri ce
a obţinut rezultate pozitive s-a înregistrat la
grupul cu motivaţie crescută, relaţii bune cu
personalul şi plasament de durată (Nod 11, n
= 55). Tinerii cu motivaţie scăzută, tendinţe
spre agresivitate şi mai mult de trei plasamen-
te s-a constituit ca un grup de risc (Nod 5, n
= 50) şi nu a beneficiat de serviciile oferite în
casele de tip familial (Figura 3).
Efectele pozitive, care sunt parţial explicate
prin durata plasamentului şi prin relaţia cu
asistenţii sociali şi personalul terapeutic, sunt
dovezi destul de clare în favoarea impactului
pe care experienţele emoţionale pozitive le
au asupra tinerilor. Acesta este evidenţiat şi
în studiile de caz individuale. Alte variabile
incluse în analiza CHAID (gen, tip de institu-
ţie) nu au avut un efect deosebit în explicarea
variabilei dependente.
Figura 3: Explorarea datelor în privinţa rezulta-
tului intervenţiei: durata plasamentului în luni;
intervenţia (= oferire suport – nicio intervenţie
până în prezent), motivaţie (= respectarea pro-
gramărilor, reguli, comportament de cooperare),
agresivitate (=comportament agresiv, delincvenţă,
încălcarea regulilor, comportament antisocial) şi
aspecte relaţionale (= relaţii bune cu personalul,
dechidere şi interes către intervenţia oferotă). Ni-
cio modificare ( -- ), Modificare între 0-50% (+-)
şi modeifucare peste 50% (++). Axa Oy reprezintă
valorile relative.
Tinerii intervievaţi au pareciat că modifică-
8
rile s-au produs în special activităţilor de zi
cu zi şi sprijinului constant primit. Totuşi, da-
torită elementelor pozitive induse de crearea
mediului suportiv, aceste instituţii nu se asea-
mănă cu cele existente în realitate. Acestea
sunt de cele mai multe ori puţin capabile să
răspundă adecvat problemelor complexe cu
care se confruntă beneficiarii. În plus, rapor-
tul personal-beneficiar este de cele mai multe
ori subunitar. În mod evident însă, dacă ast-
fel de sisteme deja existente sunt capabile să
stimuleze astfel de interacţiuni pozitive între
actori efectele pozitive sunt de durată. Tinerii
înşişi apreciază că factorul cel mai important
este motivaţia şi dorinţa lor de a se angaja în
ceva nou. Aceasta se cuplează cu experienţele
zilnice desfăşurate într-un mediu emoţional
suportiv (mediu suportiv din punct de vede-
re cognitiv şi emoţional). Studii anterioare au
obţinut rezultate similare (Baur et. al., 1998;
Goldbeck & Fegert, 2006; Sobczyk, 1995).
Secţiunea următoare va ilustra un studiu de
caz ce va descrie în detaliu rezultatele.
Bettina: „De fapt am progresat destul de
mult acolo – bineînţeles cu suişuri şi cobo-
râşuri”
Sosirea şi sentimentul de siguranţă
După o perioadă petrecută în instituţie, de trei
ani Bettina este adoptată. Nici până în ziua de
azi nu cunoaşte toate detaliile despre familia
de origine. „Am început pe cont propriu să
adun informaţii cu sprijinul autorităţilor...şi
curând mă duc la Agenţie pentru a vedea un
arbore geneaologic. Pe urmă voi vedea ce e de
făcut în continuare. Da, voi vedea pe urmă”.
Singurul lucru pozitiv pe care îl aminiteşte
despre copilăria sa s-a petrecut la vârsta de 8
ani pe când era la o familie de plasament.
La vârsta de 12 ani, mama adoptivă a murit.
A fost supusă de ambii părinţi la abuzuri fizi-
ce şi psihologice. Bettina îşi numeşte părinţii
adoptivi „părinţi vitregi”. Relaţia adoptivă nu
a însemnat foarte mult pentru ea. Astăzi mai
menţine relaţia cu tatăl adoptv prin interme-
diul unui avocat. O perioadă Bettina s-a te-
mut că acesta ar putea să o găseasca la una
din familiile de plasament şi să o urmarească.
„Mă gândeam ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi
apărut într-o zi, dacă ar vrea ar putea să facă
asta, ar putea să încerce să mă găsească, să
afle unde stau şi să apară”. Personalul îi spu-
nea tot timpul „nu eşti singură, iar dacă apare,
noi suntem aici alături de tine”.
A ajuns în sistemul de protecţie de la o clinică
psihiatrică. „Totul a început când pentru şase
luni nu am avut un domiciu stabil. La un mo-
menmt dat am cedat psihic. Şi aşa am ajuns
într-o clinică”. După aceea a intenţionat să se
mute singură într-un apartament, dar femeia
de la clinică a spus „nu, asta nu se poate” şi
aşa a ajuns în centru. „La început mă gân-
deam că nu e cine ştie ce, iar acolo asistentul
social mi-a căutat o famile de plasament...am
mers la câteva interviuri...şi am ajuns să îmi
placă personalul de acolo”.
La începutul plasării sale, Bettina manifesta
tendinţe de autovătămare şi accese de furie.
„Niciodată nu mă descărcam pe ceilalţi, tot
timpul pe mine sau pe diferite obiecte...mai
târziu, cumva am ajuns să ma tai”. Ceea ce
era nou pentru ea era că personalul nu era
indiferent la comportamentul ei. „Au stat cu
mine şi încercau să găsească o soluţie...era
un soc de lovit în cameraă şi am făcut un fel
de contract – 10-15 minute...dar sincer nu-
mai când şi personalul era acolo mă simţeam
bine. Oricum, o dată am lovit sacul atât de
tare încât mi-am făcuut o vânătaie pe mână
chiar dacă aveam mănuşi, dar nu mi-a păsat...
Aşa am încetat însă să ma tai sau să lovesc
pereţii”.
Faptul că la început a avut un asistent social
femeie, ulterior personalul de gen masculin
a început să îi acorde atenţie tot mai mare,
iar asta a reprezentat o adevărată provocare
pentru ea. „Părea ceva ciudat şi era destul de
confuz pentru mine. Nu mă cunoşteam destul
de bine pentru că nu mi se oferise ocazia”.
Mai târziu adaugă „am reuşit să ma cunosc
destul de bine, punctele forte şi slabiciunile...
de făcut am făcut un progres mare...bineînţles
au fost multe uişuri şi coborâşuri”.
Plasamentul: efecte şi „efecte secundare”
Când a ajuns în sistemul rezidenţia, Bettina
nu avea suficiente deprinderi de viaţă sau re-
laţii seminificative. Singură se descrie ca fiind
dezorientată. „Din punct de vedere emoţional
eram la extreme...fie mă simţeam foarte bine
sau total mizerabil, rareori fiind acceptabil...
uneori nici nu ştiam ce simt. Şi astfel am
continuat iar dacă cineva mă întreba cum mă
simt, ridicam dinumeri şi spuneam că nu ştiu,
altă întrebare?”. În orice caz, a acceptat servi-
ciile oferite, iar asta a surprins-o. Aceasta se
datora experienţelor individuale cu persona-
lul şi ceilalţi beneficiari. La început i se părea
ciudat că cineva se interesa de ea. „Mă înţe-
legeam foarte bine cu personalul...la început
era ciudat ca cineva să se intereseze de mine
tot timpul...dar cumva nu am avut dificultăţi”
În aceste condiţii noi, fiind supravegheată
tot timpul, au apărut primele comportamen-
te problematice. „Am avut ceva probleme
cu mâncarea, dar apoi cineva a început să fie
atent la mine, la ce mănânc şi mi-a spus că nu
poate sta degeaba să vadă cum eu nu mănânc
şi slăbesc continuu...aşa am avut prima discu-
ţie cu ea...aceasta a contat, mi-a deschis ochii
şi m-am adunat cumva”. A beneficiat de ase-
menea de intervenţie de grup pentru rezolva-
rea unor probleme de comunicare. „Am avut
ceva probleme în a mă înţelege cu ceilalţi re-
zidenţi...şi ceilalţi aveau problemele lor...per-
sonalul mi-a explicat iar asta a contat pentru
mine. După o perioadă m-am calmat”.
Bettina descrie situaţiile de zi cu zi ca un ele-
ment de suport pentru dezvoltarea ei. „Uneori
ne jucam împreună seara”. Jocul reprezintă
pentru Bettina o altă lume la care nu a vut ac-
ces până acum. „Ce îmi plăcea era că aveam
un loc unde puteai să mergi în week-end...am
fost acolo de vreo două ori...Doi membri ai
personalului mergeau cu un grup de copii la
această casă...era fruos, rămâneam acolo sea-
ra. Cineva cânta la chitară, altcineva începea
să cânte şi stăteam în jurul focului. Era fru-
mos, liniştit...era altceva. La început era prea
mult pentru mine. Am mers cu ei la început
ca regulă şi m-am simţit bine...Cu timpul am
început să ne cunoaştem mai bine...Mai întâi
observ oamenii...”.
Bettina oferă o descriere clară despre cum a
început să îşi construiască spaţii atât în in-
teriorul cât şi în exteriorul instituţiei, fiind
9
 sprijinită constant de responsabiliul de caz.
Relatează că avea mai multe interacţiuni cu
animalele şi lucrul în grajduri a fost extrem
de important în crearea unui astfel de spaţiu
securizant. „Era foarte important să mergi
la şcoală...dacă nu mergeai la şcoală trebuia
să urmezi un curs de formare...am lucrat la
grajduri fiindcă îmi plăceau animalele şi îmi
plăcea ce făceam acolo. Aveam şi un cal pre-
ferat...de obicei nu te lasă să intri la ei pentru
că se pot speria şi să fugă, dar eu nu am avut
astfel de probleme cu el probleme. La un mo-
ment dat îmi mirosea buzunarele să vadă dacă
am ceva de mâncare ascuns”.
În acest punct a povestirii Bettina zâmbea. „A
fost frumos cu calul acela”. Interesant, aici a
menţionat şi o experienţă mai veche. Fami-
lia ei adoptivă avea un câine şi şi cu acesta
dezvoltase o relaţie de încredere şi suport.
Aceasta a ajutat-o mult. „Deşi uneori mi-am
făcut rău, erau lucruri prosteşti pe care le-am
făcut...uneori mă simţeam foarte rău fiindcă
ieşisem din rutina cu care mă obişnuisem”.
Dar a continuat să meargă la lucru, iar aceas-
ta îi oferea satisfacţie. „Cât despre pregăti-
rea practică, pentru mine era o ocazie să îmi
consum energia...un loc în care să îmi adun
forţele în momentele dificile”. Sumarizând,
concluzionează „animalele mi-au oferit cea
ce îmi lipsea...mi-au dat atenţia. Managerul
de caz era mulţumit, iar eu de asemenea”.
În cadrul grupului, a trăit experienţe poziti-
ve care au fost întărite de către personal. În
situaţii de criză un prieten o consola. La ne-
voie a întors favoarea aceasta, oferindu-se să
se plimbe cu această persoană într-o noapte
pe întuneric. Această plimbare a fost de mare
ajutor pentru prietenul său care a reuşit să îşi
învingă temerile pentru prima dată. I-a fost
de mare ajutor şi Bettinei care se temea de
întuneric de asemenea „nu eram genul care să
mă plimb pe întuneric, dar la momentul acela
am pornit amandou pur şi simplu. Ştiam că ei
îi este mai frică decât mine şi am devenit un
fel de protector...m-a apucat de mână şi am
mers la plimbare pe malul râului. Mai târziu
asistentul social m-a întrebat cum m-am sim-
ţit şi mi-a oferit un feed-back pozitiv...şi mi-
am spus că m-am autodepăşit...un sentiment
10
plăcut”.
Un aspect negativ pe care Bettina l-a menţio-
nează este fluctuaţia din casele de plasament.
„Da – unii membri din personal erau noi, se
schimbau mai tot timpul. Am avut ceva pro-
bleme cu asta deoarece construieşti o relaţie
cu cineva şi apoi acea persoană nu mai este,
şi apoi vine o altă persoană...aveam proble-
me în a accepta persoanele noi”. Dar datorită
contacelor pozitive pe care le avea cu echipa
a reuşit să relaţioneze şi cu aceste noi persoa-
ne. „La un noment dat am realizat că vorbesc
cu o astfel de persoană şi mi-am spus ok”.
Bettina a accentuat importanţa experienţelor
educative. În cazul ei, faptul că personalul
se interesa de ea şi era disponibil de câte ori
avea o problemă a contribut mult la dezvolta-
rea personală şi la autocunoaştere. A devenit
capabilă să genereze noi soluţii la probleme.
Sumarizând situaţia ei, Bettina apreciază „în
general a fost bine, m-a ajutat...m-am simţit
bine şi după cum am spus, am ajuns să mă
cunosc mai bine. Am progresat”.
Concluzii
Tinerii înşişi apreciază că serviciile stimulea-
ză şi susţin schimbarea în măsura în care se
bazezaă pe experienţe concrete ale vieţii de
zi cu zi. Acestea crează un cadru de referinţă
ce oferă modele de acţiune prin intermediul
relaţiilor pozitive cu personalul, cu grupul de
egali şi prin dialog susţinut. „Relaţiile trebu-
ie să vionă înainte de educaţie” (Lask, 2007,
p. 5). Relaţiile şi structura oferite au creat o
bază solidă pentru beneficari. Porinind de la
aceasta tinerii şi-au activat propriile resurse
şi au activat propriul potenţial de dezvoltare.
Instituţiile de tip rezidenţial ce au reuşit să
îmbine activităţile educative cu cele terapeu-
tice centrate pe dezvoltarea personală par să
aibă cea mai mare rată de succes. În orice caz,
rezultatele obţinute sunt de ordin explorativ.
Prin urmare se impun studii mai aprofundate
şi utilizând designuri de cercetare complexe
pentru a putea decela între efectul real al unor
astfel de programe şi instituţii.
Munca de asistenţă socială cu tinerii într-o
astfel de instituţie presupune abilităţi comple-
xe ce ţin de ataşament, relaţionare, rezolvarea
problemelor, planificare, structurare, dar şi
flexibilitate, muncă în echipă, reflecţie perso-
nală. Acestea trebuie formate prin programe
de educaţie continuă, supervizare, analiză cri-
tică.
În orice caz, deşi acest model se dovedeşte a
fi eficient, este la fel de important a nu încăr-
ca profesioniştii cu sarcini suplimentare şi un
control extern exagerat (Spiegel, 2001, p. 88).
Condiţiile structurale din sectorul de îngrijire
a tinerilor şi infrastructura centrelor reziden-
ţale pentru tineri în termeni de personal şi
condiţii materiale, reprezintă punctul de înce-
put ale intervenţiilor de succes. Responsabilii
cu politicile sociale trebuie să ia în calcul şi
resursele de timp şi financiare necesare unei
practici de calitate. Se speră ca studiul de faţă
să atragă atenţia şi asupra acestui aspect.
BIBLIOGRAFIE
Arbeitskreis der Therapeutischen Jugendwoh-
ngruppen Berlin (Hrsg.) (2009). Abschluss-
bericht der Katamnesestudie therapeutischer
Wohngruppen in Berlin. KATA-TWG. Berlin:
Verlag allgemeine jugendberatung.
Baur, D., Finkel, M., Hamberger, M. & Kühn,
A. D. (1998). Was leisten stationäre und teil-
stationäre Erziehungshilfen? Zentrale Ergeb-
nisse und Folgerungen der wissenschaftlichen
Untersuchung Jugendhilfeleistungen (JULE).
EREV-Schriftenreihe, 39(2), 23-63.
Bettelheim, B. (1950). Love is not enough.
The treatment of emotionally disturbed chil-
dren. Glencoe, IL: Free Press.
Bettelheim, B. (1964). Truants from life. The
rehabilitation of emotionally disturbed chil-
dren. New York: The Free Press of Glencoe.
Bettelheim, B. (1974). A home for the heart.
London: Thames and Hudson.
Brosius, F. (1999). SPSS. Das Modul Chaid.
Statistische Datenanalyse für Segmentierung-
smodelle und Database Marketing. München:
Redline.
Egel, A. & Strutzke, A. (2008). Haltgebende
Strujkturen gegen das innere Chaos – Theo-
rie und Praxis des therapeutischen Milieus.
In Arbeitskreis der Therapeutischen Jugen-
dwohngruppen Berlin (Eds.), Das Therape-
utische Miileu als Angebot der Jugendhilfe.
Vol. 2: Beziehungsangebote – Diagnostik
– Interventionen (pp. 85-97). Berlin: Verlag
allgemeine jugendberatung.
Gahleitner, S. B. (2005). Neue Bindungen
wagen. Beziehungsorientierte Therapie bei
sexueller Traumatisierung. München: Rein-
hardt.
Gahleitner, S. B. (2008). ‚Emotional korri-
gierende Erfahrungen’ als Kernkonzept des
‚therapeutischen Milieus’ in TWGs. In Ar-
beitskreis der Therapeutischen Jugendwoh-
ngruppen Berlin (Eds.), Das Therapeutische
Miileu als Angebot der Jugendhilfe. Vol. 2:
Beziehungsangebote – Diagnostik – Inter-
ventionen (pp. 136-149). Berlin: Verlag all-
gemeine jugendberatung.
Gahleitner, S. B. (2011). Das Therapeutische
Milieu in der Arbeit mit Kindern und Jugen-
dlichen. Trauma- und Beziehungsarbeit in
stationären Einrichtungen. Bonn: Psychia-
trie-Verlag.
Gahleitner, S. B., Ossola, E. & Mudersba-
ch, A. (2005). Das T in der TWG: Interdis-
ziplinäre Arbeit mit traumatisierten Jugen-
dlichen im sozialtherapeutischen Kontext.
In Arbeitskreis der Therapeutischen Jugen-
dwohngruppen Berlin (Eds.), Therapeutis-
ches Milieu als Angebot der Jugendhilfe.
Konzepte und Arbeitsweisen therapeutischer
Jugendwohngruppen in Berlin (pp. 94-107).
Berlin: Verlag allgemeine jugendberatung.
Goldbeck, L. & Fegert, J. M. (2006). Eva-
luation eines aufsuchenden, multimodalen
ambulanten Behandlungsprogramms für He-
imkinder zur Vermeidung stationärer kinder-
11
 und jugendpsychiatrischer Behandlungsau-
fenthalte. Abschlussbericht. Ulm: Universi-
tätsklinik für Kinder- und Jugendpsychiatrie/
Psychotherapie Ulm.
Kühn, A. D. (1998). ‘Viele Hilfen in Folge’ –
Jugendhilfekarrieren. In Bundesministerium
für Familie, Frauen, Senioren und Jugend
(Eds.), Leistungen und Grenzen von Heimer-
ziehung: Ergebnisse einer Evaluationsstudie
stationärer und teilstationärer Erziehung-
shilfen. Forschungsprojekt JULE (pp. 5-32).
Stuttgart: Kohlhammer.
Kühn, M. (2009). Macht eure Welt endlich
wieder mit zu meiner. In J. Bausum, L. Bes-
ser, M. Kühn & W. Weiss (Eds.), Trauma-
pädagogik. Grundlagen, Arbeitsfelder und
Methoden für die pädagogische Praxis (pp.
23-35). Weinheim: Juventa.
Lang, B. (2009). Stabilisierung und (Selbst-)
Fürsorge für pädagogische Fachkräfte als in-
stitutioneller Auftrag. In J. Bausum, L. Bes-
ser, M. Kühn & W. Weiss (Eds.), Trauma-
pädagogik. Grundlagen, Arbeitsfelder und
Methoden für die pädagogische Praxis (pp.
211-219). Weinheim: Juventa.
Lask, J. (2007). PEP4Kids: das positive Er-
ziehungs-Programm. Für Eltern mit Kindern
zwischen 2 und 12 (2nd rev. ed.). Gießen:
Brunnen-Verlag.
Lindauer, U. (2005). Das therapeutische Mi-
lieu der Jugendwohngruppen. In Arbeitskre-
is der Therapeutischen Jugendwohngruppen
Berlin (Eds.), Das Therapeutische Milieu als
Angebot der Jugendhilfe. Konzepte und Ar-
beitsweisen Therapeutischer Jugendwohn-
gruppen in Berlin (pp. 16-33). Berlin: Verlag
allgemeine jugendberatung.
Macsenaere, M. & Herrmann, T. (2004). Kli-
entel, Ausgangslage und Wirkungen in den
Hilfen zur Erziehung. unsere jugend, 56(1),
32-42.
Meybohm, U. (2005). Die Situation der Ber-
12
liner Jugendhilfe für psychisch beeinträch-
tigte Jugendliche und junge Erwachsene in
therapeutischen Jugendwohngemeinschaften.
In Arbeitskreis der Therapeutischen Jugen-
dwohngruppen Berlin (Eds.), Das Therape-
utische Milieu als Angebot der Jugendhilfe.
Konzepte und Arbeitsweisen Therapeutischer
Jugendwohngruppen in Berlin (pp. 83-88).
Berlin: Verlag allgemeine jugendberatung.
Pauls, H. (2004). Klinische Sozialarbeit.
Grundlagen und Methoden psycho-sozialer
Behandlung. Weinheim: Reinhardt. (2nd rev.
ed. 2011.)
Reddemann, L. & Sachsse, U. (1997). Sta-
bilisierung. Persönlichkeitsstörungen, 3(2),
113-147.
Redl, F. (1971a). Erziehung schwieriger Kin-
der. Beiträge zu einer psychotherapeutisch
orientierten Pädagogik. München: Piper.
Redl, F. (1971b). Erziehungsprobleme – Erzi-
ehungsberatung. Aufsätze. München: Piper.
Rosemeier, C.-P., Lopes, A., Gerstenberger
J. & Scheel, V. (2005). Beziehungsarbeit im
pädagogischen Alltag – Mögliches und Un-
mögliches. In Arbeitskreis der Therapeu-
tischen Jugendwohngruppen Berlin (Eds.),
Das Therapeutische Milieu als Angebot der
Jugendhilfe. Konzepte und Arbeitsweisen
Therapeutischer Jugendwohngruppen in Ber-
lin (pp. 140-146). Berlin: Verlag allgemeine
jugendberatung.
Schleiffer, R. (2008). Konsequenzen desor-
ganisierter Bindungsmuster für Pädagogik
und Therapie. In Arbeitskreis der Therapeu-
tischen Jugendwohngruppen Berlin (Eds.),
Das therapeutische Milieu als Angebot der
Jugendhilfe. Vol. 2: Beziehungsangebote –
Diagnostik – Interventionen (pp. 116-135).
Berlin: Verlag allgemeine jugendberatung.
Sobczyk, M. (1995). Die pädagogisch betre-
ute Wohngruppe. Organisationsstrukturelle
Rahmenbedingungen und pädagogisch-thera-
peutische Ansätze stationärer Betreuung und
Förderung verhaltensauffälliger Jugendli-
cher (2nd ed.). Regensburg: CH-Verlag.

Spiegel, H. v. (2001). Perspektiven der Sel-

bstevaluation – veranschaulicht am Beispiel
Qualitätsentwicklung in der Kinder- und Ju-
gendarbeit. In Bundesministerium für Fami-
lie Senioren Frauen und Jugend (Eds.), Per-
spektiven der Evaluation in der Kinder- und
Jugendhilfe (pp. 85-88). Düsseldorf: Vereini-
gte Verlagsanstalten.

Trieschmann, A. E.; Whittaker, J. K.; Brend-

tro, L. K. (1969). The other 23 hours: Child
care work in a therapeutic milieu. Chicago:
Aldine.

13
 Un studiu longitudinal privind
ataşamentul dintre copiii
adoptaţi şi părinţii adoptivi
Barbara Ongari1
Alessandro Decarli2
Tiziana Mocatti3

Rezumat
Studiul de faţă propune o analiză longitudinală a modificărilor de ataşament ce survin în cazul
băieţilor adoptaţi timpuriu (între 11 şi 30 luni), măsurat în două momente post-adopţie: între
5-7 ani (T1) şi 12-14 ani (T2). Tipul de ataşament (Internal Working Models - IWM) al mamelor
şu taţilor a fost măsurat în vederea identificări unor relaţii dintre ataşamentul manifestat de
copii şi cel al părinţilor. O altă dimensiune s-a centrat pe calitatea relaţiilor tinerilor cu grupul
de prieteni.
Rezultatele oferite sunt în mare măsură descriptive, întrucât numărul mic de subiecţi nu permite
generalizarea rezultatelor. La momentul T1, 3 din cei 4 băieţi au fost categorizaţi ca „ataşament
dezorganizat”(D) şi unul ca „ataşament securizat” (B). La momentul T2, doar un copil a
menţinut manifestările unui ataşament dezorganizat (D), un copil a trecut de la dezorganizat la
securizat (F) iar altul a trecut către evitant (Ds); copilul care la momentul T1 afost categorizat
ca securizart a trecut de asemenea către Ds la momentul T2. La momentul T2 adolescenţii
s-au dovedit a fi mult mai coerenţi în naraţiunile lor privind relaţiile cu părinţi şi cu grupul
de egali. Importanţa unor relaţii pozitive cu prietenii este dovedită de scorurile mari obţinute
la înţelegerea stărilor emoţionale ale acestora (comparativ cu scoruile obţinute în înţelegerea
stărilor emoţionale ale adulţilor, inclusiv a părinţilor). Nicio relaţie între IWM părinţilor şi cel
al copiilor nu a fost identificată.
În final este prezentat un studiu de caz pentru un copil care a trecut de la un ataşament
dezorganizat la unui securizant.

Cuvinte-cheie: adopţie, ataşament, adolescenţă, continuitate vs. discontinuitate

Abstract
This study aimed at longitudinally analyze the changes of attachment representations of four
early adopted boys (age of placement 11 to 30 months of age), respectively assessed at 5 to 7
(T1) and at 12 to 14 years of age (T2). The attachment Internal Working Models (IWM) of their
mothers and fathers were also evaluated, in order to find possible associations between parents’
and children’s IWM. The quality of the teenagers’ relationships with peers, according to the
attachment patterns, was also investigated.
Our findings are simply descriptive, since the low number of participants doesn’t allow any
statistical evidence. At T1, 3 out of 4 boys were classified as disorganized (D), one as securely
attached (B). At T2, one child maintained a disorganized pattern of attachment (D), one
1
Universita degli Studi de Trento, Dipartimento di Sociologia e Ricerca Sociale
barbara.ongari@unitn.it (autor principal)
2
alessandro.decarli@studenti.unitn.it
3
mocattiz@libero.it

14
moved from disorganization to security (F) and another shifted towards dismissing patterns
(Ds); the only secure child at T1 became Ds at T2. At T2 the state of mind of the adolescents
concerning their social adjustment and their relationship with parents and peers showed better
levels of coherence in their narratives. The importance of positive relationships with peers is
suggested by the high scores in the ability to assume the friends’ perspective and in the empathic
comprehension of their thoughts and emotions, which appears to be better than towards mother,
father and other adults.
No relations were found between the IWM of mothers and fathers and their children’s attachment
representations.
Finally, a case study concerning a boy who moved from disorganization during middle childhood
to security during adolescence is presented.

Keywords: adoption, attachment, adolescence, continuity vs. discontinuity.

INTRODUCERE (nedifierenţiat, oscilator); U (neclar, în care

Studiile de până acum evidenţiază mecanis-
mele de ataşament disfuncţionale care inter-
vin în cazul copiilor adoptaţi. Explicaţia ţine
în primul rând de experienţa abandonului
timpuriu care inevitabil influenţează calita-
tea relaţiei parentale cu noii adulţi de referin-
ţă (Stovall, & Dozier, 1998; Kenrick, 2000;
Shapiro, Shapiro & Paret, 2001; Schofield &
Beek, 2006).
În studiul prezent se vor accentua în principal
două aspecte ce ţin de dezvoltarea ataşamen-
tul pentru cei ce au trecut prin experienţa ad-
opţiei: problemele ivite ca urmare unui pat-
tern dezorganizat şi raportul continuitate vs.
discontinuitate în perioada adolescenţei.
Întrebarea centrală este în ce măsură modele-
le manifestate în perioade timpurii se menţin
şi în etapele ulterioare de dezvoltare. La mo-
dul general, literatura ce abordează problema
ataşamentului de-a lungul vieţii (Ainsworth,
Blehar, Waters & Wall, 1978; Main & Solo-
mon, 1990; Solomon & George, 2008; Hes-
se, 2008) evidenţiază patru tipuri în perioada
copilăriei: tip A (insecurizant, evitant, relaţie
distantă cu adultul de referinţă); tip B (secu-
rizant, manifestând deschidere faţă de adult);
tip C (insecurizant, ambivalent caracterizat
printr-o oscilaţie între reacţii pozitive şi ne-
gative); tip D (dezorganizat, caracterizat prin
atitudini şi comportamente contradictorii şi
confuze). În adolescenţă şi viaţa adultă, co-
respondentul acestor tipuri sunt: Ds (evitant
care tinde să subevalueze relaţiile şi emoţii-
le ataşate); F (liber, increzător şi deschis); E
pierderile şi traumele nu sunt prelucrate).
Diferenţele interindividuale în organizarea
ataşamentului considerate ca diferenţe în
structurile mentale ale Sinelui cu relaţia de
ataşament se numesc Modele Interne de Re-
prezentare (Internal Working Models - IWM)
(Main, Kaplan & Cassidy, 1985). Acestea
sunt definite ca „un set explict/implicit de
reguli privind organizarea informaţiei legate
de ataşament şi privind accesul la informa-
ţie. Informaţia face referire la experienţe de
ataşament, emoţii şi reprezentări”. Acestea
„direcţionezaă nu numai emoţiile şi compor-
tamentul, ci şi atenţia, memoria, gândirea,
întrucât toate aceste procese şi funcţii pishice
se relaţionează cu ataşamentul” (Main, Ka-
plan & Cassidy, 1985, pp. 66-67).
În cazul copiilor adoptaţi, problema continui-
tăţii şi a discontinuităţii este de interes central
dacă luăm în calcul probelemele de natură
socială, psihologică sau fizică pe care aceş-
tia trebuie să le depăşească (van den Dries,
Juffer & van IJzendoorn, 2009).
Câteva studii anterioare arată că cei ce au
trecut prin experienţa instituţionalizării mani-
festă un pattern dezorganizat înainte de mo-
mentul adopţiei: Grecia (66%) (Vorria, Papa-
ligoura, Dunn, van IJzendoorn, Kontopoulou
& Sarafidou, 2003), România (între 35 şi
42%) (Chisholm, 1998; Markovitch, Gold-
berg, Gold, Washington, Wasson, Krekevitch
& Handley-Derry, 1997), sau copii adoptaţi
din cinci ţări diferite în Olanda (36%) (Van
Londen, Juffer & van IJzendoorn, 2007). Mo-

15
 delul dezorganizat manifestat din copilăria
timpurie poate determina apariţia unor pro-
bleme de natură psihiatrică. Astfel, familiile
acestora sunt nevoite să apeleze într-o mai
mare măsură la servicii specializate de sănă-
tate mentală după cum evidenţiază o meta-
analiză a lui Van IJzendoorn, Juffer, & Klein
Poelhuis (2005).
Cercetările privind continuitatea pe termen
scurt în timpul adolescenţei au identificat
existenţa unei stabilităţi în reprezentarea ata-
şamentului atât în cazul celor neadoptaţi, dar
având factori de risc scăzut cât şi în cazul celor
aflaţi în situaţii de risc crescut (Zimmermann
& Becker-Stoll, 2001; Allen, Boykin McEl-
haney, Kuperminc & Jodi, 2004; Ammaniti,
van IJzendoorn, Speranza & Tambelli, 2000).
Chiar şi studiile ce urmăresc dezvoltarea ata-
şamentului pe perioade mai mari de timp (de
exemplu din copilărie până în adolescenţă) evi-
denţiază o imagine diferită: Aikens, Howens
& Hamilton (2009) arată că doar 25% au de-
monstrat continuitate. Mai mult, continuitatea
nu a apărut în celor ce manifestă un ataşament
de tip dezorganizat (D). Aceasta sugerează că
reprezentările de ataşament problematice din
adolescenţă nu sunt prezise de dezorganizările
din copilăria timpurie. Evenimentele de viaţă
negative sunt considerate ca predictorii cei mai
importanţi. Un alt studiu longitudinal, ce a in-
clus 57 de tineri care au fost evaluaţi în copi-
lărie şi la 19 ani, a identificat inexistenţa unei
contiunuităţi în reprezentarea ataşamentului
(Weinfiled, Sroufe & Egeland, 2000).
Problema continuităţii / discontinuităţii ata-
şamentului celor ce au fost adoptaţi nu a fost
abordată frecvent în literatura de specialita-
te. Un astfel de studiu din Olanda ce a inclus
139 de copii adoptaţi şi evaluaţi în copilăria
timpurie, copilărie şi adolescenţă a concluzi-
onat că un nivel pozitiv de integrare socială
în adolescenţă este relaţionat cu dezvoltarea
socială pozitivă din copilărie. Acesta la rân-
dul său era condiţionat de calitatea ataşamen-
tului din copilărie. Mai mult, senzitivitatea
maternă a fost un predictor semnificativ al
dezvoltării sociale pozitive în adolescenţă şi
acţionând ca moderator în cazul celor cu un
temperament dificil (Jaffari-Bimmel Juffer,
16
van IJzendoorn, Bakermans-Kranenburg &
Mooijaart, 2006).
Obiective şi ipoteze
Scopurile studiului de faţă sunt:
1. Observarea posibilelor modificări ale
IWM în cazul adopţiei internaţionale
dinre copilărie şi preadolescenţă şi
din preadolescenţă în adolescenţă;
2. Analizarea calităţii IWM pentru
preadolescent şi adolescent relaţionat
cu sinele şi altul semnificativ (părinţi,
grup de egali);
3. Evaluarea conştinţei de sine în cazul
părinţilor adoptivi în legătură cu
ataşamentul copiilor şi dezvoltarea
lor socială.
Ipotezele de cercetare sunt următoarele:
• Copiii adoptaţi, în mod similar celor
non-adoptaţi, vor evolua către un tip
de ataşament de tip Ds cu părinţii. Nu
vor exista diferenţe semnificative între
adolescenţii adoptaţi şi cei neadoptaţi
în măsura în care ei îşi redefinesc re-
laţiile cu părinţii şi cu altul semnifica-
tiv;
• Relaţiile adolescenţilor adoptaţi se
centrează mai mult pe grupul de egali
şi nu cu părinţii;
• Practicile parentale ce pun accent pe
empatie, stabilirea limitelor şi negoci-
ere facilitează dezovoltarea unor mo-
dele de ataşament oragnizate. Relaţi-
ile stabile cu adolescenţii facilitează
dezvoltarea unor patternuri de ataşa-
ment pozitive.
METODA
Participanţi
Patru familii italiene, fiecare având un copil
de sex masculin adoptat au fost incluse în stu-
diu. Copiii au fost evaluaţi între 11-30 luni.
Copilul 1 a fost adoptat din India. Prima ob-
servare a acestuia a fost la 7,11 ani şi a doua la
14,6 ani. Copilul 2 a fost adoptat din Vietnam
şi a fost observat la 5,11 ani şi la 12,6 ani. Al
treilea copil a fost adoptat din Rusia şi a fost
observat la 6,8 ani şi la 12,8 ani. Copilul 4 a
fost adoptat din Columbia şi a fost observat
la 7,3 ani şi la 14,4 ani. Fiecare din acestea
are fraţi. Copilul 1 are o soră biologicaă mai
mică, ceilalţi au alţti fraţi vitregi adoptaţi de
asemenea.
Procedura
Modelele Interne de Ataşament (IWM) ale
copiilor adoptaţi şi ale părinţilor adoptivi au
fost măsurate prin tehnici narative, conform
indicaţiilor din Adult Attachment Interview
(Aber, Slade, Berger, Bresgi & Kaplan, 1985;
Bretherton & Ridgeway, 1990; Steele & Ste-
ele, 2005; Hesse, 2008). Conţinutul acestora,
precum şi aspectele formale legate de naraţi-
une se centrează pe relaţiile cu părinţii şi cu
altul semnificativ, pe capacitatea acestora de
a-şi reprezenta emoţiile.
Attachment Story Completion Task (ASCT;
Bretherton & Ridgeway, 1990; versiunea ita-
liană, Ongari, 2006) se bazează pe interacţiu-
ne simbolică şi naraţiune prin utilizarea unor
păpuşi. Se aplică în special copiilor între 2.5
şi 7 ani. Procedura de lucru codifică repre-
zentările copilului referitoare la funcţionarea
familială şi ataşamentul faţă de membri. Ana-
liză jocului simbolic şia naraţiunilor permit
identificarea a patru tipuri de ataşament (B,
A, C, D). Sarcina presupune completarea a 5
poveşti pentru care se oferă începutul. Teme-
le privesc diferite situaţii precum: „Vărsatul
sucului pe jos” - se centrează pe autoritatea
figurii parentale; „Lovitul la genunchi” – su-
gerează o situaţie de durere fizică; „Monstrul
din cameră” – abordează problema fricii/
anxietăţii; „Plecarea părinţilor” – anxietatea;
„Reuniunea cu părinţii” – abordează senti-
mentul de apartenenţă şi securitate.
Naraţiunile au fost analizate utilizând trei sis-
teme de codare. Combinaţia acestora permite
permite identificarea celor patru tipuri de ata-
şament (vezi validarea italiană a celor 3 sis-
teme de codare, Ongari, 2006). Cele trei sis-
teme sunt: Clasificarea Düsseldorf (Gloger-
Tippelt, König, Kapitza, Mippers& Retzlaff,
1999) care evidenţiază un scor global pentru
ataşament pentru fiecare din cele patru tipuri;
Sistemul Narativ al lui MacArthur (Robinson,
Manntz-Simmons & McFie, 1996), care se
centrează pe teme relaţionale şi pe reprezen-
tarea părinţilor şi a emoţiilor copilului; CCH
Q-varianta scurtă (Bader & Pierrehumbert,
1998) care identifică 7 scale factoriale relaţio-
nate cu competenţa narativă a copilului şu cu
conţinutul acesteia. Acesta compară scorurile
medii cu trei tipuri de ataşament (Securizat
[B], Evitant [A], Ambivalent [C]).
„Friends and Family Interview” (FFI; Ste-
ele & Steele, 2009), utilizat cu adolescenţii
reprezintă o variantă modificată a Adult Atta-
chment Interview (AAI). Acesta se adresea-
ză copiilor cu vârsta 11-18 ani. Instrumentul
evaluează modul în care tinerii îşi reprezintă
relaţiile cu adultţii de referinţă (părinţi, profe-
sori), prieteni, luând în calcul atât conţinutul
cât şi forma povestirii. Modalitatea de codifi-
care a FFI oferă un scor pentru fiecare tip de
ataşament.
Instrumentul include mai multe dimensiuni
ale ataşamentului. În lucrarea de faţă, au fost
considerate doar unele dimensiuni (Steele,
Steele & Kriss, 2009):
• Coerenţa globală: măsura în care
naraţiunea este plauzibilă, completă,
reală.
• Reprezentarea mentală: abilitatea de a
numi şi recunoaşte stările emoţionale
proprii şi ale celoralţi.
• Imaginea de sine: modul în care
adolescenţii se reprezintă şi se
autoevaluează.
• Răspuns adaptativ: reacţia la stres şi
exemplificarea unui astfel de răspuns
adaptativ.
Fiecare dimensiune e măsurată pe o scală în
4 puncte. Scorurile mari evidenţiază un ataşa-
ment mai puternic.
Pentru evaluarea părinţilor s-a utilzat Parent
Development Interview (PDI; Aber, Slade,
Berger, Bresgi & Kaplan, 1985). Aceştia au
fost rugaţi să descrie relaţia lor cu copiii şi
cu starea emoţională a acestora. Fiecare di-
mensiune utilizează de asemenea o scală în 4
puncte în care csorurile ridicate indică o abi-
litate crescută de reflecţie şi de educare. Di-
mensiunile utilizate în studiul de faţă sunt:
• Coerenţa globală: reprezentarea
adultului referitoare la nevoile
17
 copilului.
• Reflecţia personală: măsura în care
părinţii sunt capabili să reflecteze cu
privire la relaţia cu copilul.
• Stilul de disciplinare: se întinde pe un
continuum de la un stil rigid până la
unul extrem de tolerant, flexibil, bazat
pe negociere.
Ambii părinţi au completat instrumentele în
două momente: T1 şi T2.
REZULTATE
Având în vedere numărul mic de subiecţi care
nu permite analize statistice, rezultatele noas-
tre sunt de ordin descriptiv.
Schimbările de ataşament apărute vor fi anali-
zate prin compararea celor două momente de
măsurare: T1 – copilărie şi T2 - adolescenţă.
Calitatea naraţiunilor participanţilor (părinţi
şi copii) oferite in cele două momente vor
fi de asemenea descrise în detaliu. La final,
rezultatele privind modificările survenite în
nivelul de dezvoltare socială în relaţie cu pă-
rinţii şi grupul de prieteni şi stilurile parentale
vor fi prezentate.
Modelele de ataşament la T1 (copii) şi T2
(adolescenţi)
La momentul T1, 3 copii din 4 au manifestat
un model Dezorganizat. Figura 1 arată dis-
tribuţia mediilor celor patru tipuri de ataşa-
ment.
Figura 1. T1 – Tipuri de ataşament pentru copii
Figura 2 indică modul în care calitatea na-
raţiunilor diferă la cei adoptaţi, în funcţie
de tipul de ataşament dezvoltat. În general,
conţinutul acestora reflectă caracteristicile
tipului dezorganizat: haos, creaturi ciudate,
18
moarte, violenţă, sânge. De asemenea, po-
vestirile sunt decontextualizate, incoerente şi
intervenţiile din partea intervievatorului sunt
minime. Părinţii sunt reprezentaţi ca lipsiţi de
putere, uneori fiind precizată şi o inversare a
rolurilor. Exprimarea emoţiilor este confuză.
Acestea nu sunt recunoscute şi diferenţiate.
Doar un copil manifestă caracteristici tipului
Securizat, dar cu scoruri minime. În general,
scorurile pentru cei patru copii devin nesem-
nificative atunci când se povesteşte despre
momentul separării de părinţi (naraţiunea 4).
Capacitatea acestor copii de a elabora o astfel
de naraţiune este scăzută. Prin urmare, coe-
renţa globală a întregului set de naraţiuni ră-
mâne scăzută (Ongari, & Tomasi, 2010; On-
gari & Tomasi, în curs de publicare).
Figura 2. Calitatea naraţiunilor copiilor
La momentul T2 (Tabel 1), doar adolescentul
3 a atins scor maxim pentru securitate. Ado-
lescentul 1 şi 2 manifestă un pattern de tipul
(Ds). Această distribuţie respectă ceea ce este
întâlnit şi în populaţia generală. Chiar şi ado-
lescentul 1 care iniţial a manifestat un pattern
securizant, acum a evoluat către un model
evitant. Adolescentul 4 continuă să manifeste
un pattern dezorganizat.
Tabel 1. T2 – Tipurile de ataşament la adolescenţi
FFI (Scor 1 – 4)
CAZ SECURIZAT- INSECURIZANT- INSECURIZANT- DEZORIENTAT-
AUTONOM EVITANT PREOCUPAT DEZORGANIZAT
ADOLESCENT 1 2 3 1 1
ADOLESCENT 2 1 4 1 2
ADOLESCENT 3 4 2 1 1
ADOLESCENT 4 1 2 1 3
Calitatea narţiunilor în cazul acestor adoles-
cenţi este descrisă în Tabelul 2. prima dimen-
siune, coerenţa globală, arată că doar un su-
biect (adolescentul 3) a obţinut scor ridicat. A
doua dimensiune, răspunsul adaptativ, indică
scoruri mici pentru toţi adolescenţii. A treia
dimensiune, conceptualizarea (capacitatea de
a recunoaşte, înţelege şi explica perspectiva
proprie şia celorlaţi) obţine de asemenea sco-
ruri mici, indicând furie, idealizare şi inver-
sarea rolurilor. În general, capacitatea adoles-
cenţilor de a înţelege starea mentală şi stările
emoţionale ale părinţilor este scăzută, cu ex-
cepţia adolescentului 3. Ultima dimensiune,
imaginea de sine, este caracterizată prin sco-
ruri ridicate pentru toţi cei analizaţi. Această
dimensiune poate fi relaţionată cu intenţia lor
de a se prezenta într-o manieră pozitivă (dezi-
rabilitatea socială), în special pe dimensiunea
fizică şi psihologică.
Tabel 2. Calitatea naraţiunilor adolescenţilor
SCALA
CAZ ADOLESCENT ADOLESCENT ADOLESCENT ADOLESCENT
1 2
COERENŢA GLOBALĂ 2 2
PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII 3 1
CONCEPTUALIZARE
IMAGINEA DE SINE
1
4
2
2
RĂSPUNSUL ADAPTATIV 2 2
În concluzie, doar un subiect (Adolescen-
tul 3) a fost capabil să nareze într-o manieră
coerentă şi realistă, dovedind prin urmare o
adaptare bună la contextul social şi o stimă de
sine ridicată. Reprezentarea sa cu privire la
starea mentală şi emoţională a părinţilor este
crescută. Părinţii sunt percepuţi ca persoane
disponibile şi de încredere.
Adaptarea socială la adolescenţi
La momentul T2, starea mentală a adolescen-
ţilor adoptaţi referitoare la relaţia cu părinţii
şi grupul de egali se caracterizează printr-o
coerenţă ridicată. Doi dintre aceştia, mani-
festă o orientare spre viitor, descriindu-se ca
adulţi.
Importanţa unor relaţii pozitive cu grupul de
prieteni este sugerată de capacitatea acestora
de a-şi asuma perspectiva grupului de egali
şi de a manifesta empatie cu aceştia. Repre-
zentările despre starea mentală a prietenilor
a obţinut scoruri mai mari decât reprezenta-
rea stării mentale a părinţilor. Aceasta indică
o mai mare implicare şi un interes mai mare
înspre înţelegerea gândurilor şi sentimentlor
grupului de egali (Tabel 3). Prietenia devine
pentru toţi subiecţii un punct de referinţă şi o
sursă a securităţii interioare.
Tabel 3. T2 – Reprezentarea staărilor mentale ale
prietenilor în cazul adolescenţilor
CAZ ADOLESCENT ADOLESCENT ADOLESCENT ADOLESCENT
SCALA 1 2 3 4
ASUMAREA PERSPECTIVEI
PRIETENILOR
3 2 3 3
CONCEPTUALIZARE 3 3 3 3
COMPETENŢĂ SOCIALĂ 4 3 3 3
FRECVENŢA CONTACTELOR
ÎN AFARA ŞCOLII
4 2 3 3
CALITATEA PRIETENIILOR 3 2 3 3
ADAPTAREA ŞCOLARĂ 3 2 3 3
Deschiderea în conceptualizarea prieteniilor
reprezintă un factor motivant important în
crearea unor prietenii semnificative. Aceasta
este extrem de important, întrucât acţionează
ca un mediator sau moderator în cazul tine-
rilor aflaţi în situaţie de risc sau cu compor-
tamente anti-sociale (McElhaney, Immele,
3 4
Smith & Allen, 2006).
4 2
3 2
3
4
2
3
Reprezentările parentale şi stiluri de discipli-
3 2
nare. Relaţia cu modelele de ataşament ale
celor adoptaţi
În privinţa naraţiunilor adulţilor, la momen-
tul T1 mamele au manifestat o coerenţa mai
mare decât taţii în 2:4 cazuri. Pentru capaci-
tatea de a reflecta, nu s-au înregistrat diferen-
ţe semnificative între cele două grupe. Ambii
părinţi s-au dovedit a avea abilităţi scăzute de
evaluare a interacţiunilor cu proprii copii, ob-
ţinând o medie de 2. la momentul T2, din nou
scorurile pentru coerenţă şi reflexivitate nu
sunt crescute. Într-un singur caz (adolescent
3), situaţia se prezintă diferit.
Analiza relaţiilor prezumate între naraţiunile
adulţilor şi modelele de ataşament ale copiilor
sugerează că la momentul T1 cele două vari-
abile tind să nu fie relaţionate. De exemplu,
pentru 2 din 3 copii cu model dezorganizat,
mamele au manifestat o coerenţă şi o calitate
crescută a naraţiunilor. Nici în momentul T2
nu se poate vorbi de o relaţie semnificativă
între scorurile IWM ale adolescenţilor şi pă-
rinţilor.
În orice caz, trebuie notat însă că doar pentru
subiectul care a evoluat de la dezorganizare la
securizant, părinţii au fost capabili de aseme-
nea să manifeste empatie cu starea lui emo-
ţională şi să păstreze o comunicare deschisă.
Brodzinsky (1987; 1983) consideră aceasta
ca un factor protectiv important.
19

În privinţa stilurilor de disciplinare, la mo-
mentul T1 mamele au raportat practicile lor
educaţionale ca fiind fără efect, lispite de
putere şi punitive. Doar doi taţi au fost iden-
tificaţi ca fiind capabili să stabilească reguli
rezonabile şi să negocieze gradul de libera-
te acordat copiilor. La momentul T2, două
mame au evoluat către strategii eficiente de
disciplinare. Taţii s-au prezenat de asemenea
mai eficienţi în disciplinarea pozitivă a ado-
lescenţilor.
Contrat aşteptărilor, stilurile de disciplinarea
a le părinţilor au apaărut ca fiind independen-
te de caracteristicile copiilor. De exemplu,
doi din taţii care s-au dovedit a fi capabili să
joace un rol educaţional important diferă în
ceea ce priveşte ataşamentul din partea: ado-
lescenţilor: la momentul T2 un adolescent
avea un model de tip liber, iar altul unul de
tip conflictual.
Studiu de caz: Subiectul 3 (Vladimir)
Având în vedere particularităţile şi rezultatele
pozitive manifestate de subiectul 3, situaţia
sa va fi descrisă în detaliu. Prezentul studiu
de caz este oferit pentru a evidenţia relaţii-
le complexe dintre variabilele subiective şi
contextuale ce intervin în adopţie, precum şi
posibilităţile de dezvoltare ale ataşamentului.
Prima întâlnire cu familia a avut loc în noiem-
brie 2004. Părinţii au fost contactaţi printr-o
instituţie specializată care i-a susţinut de-a
lungul procesului de adopţie. Participarea lor
la studiu a fost voluntară. În octombrie 2010
au fost invitaţi să participe în faza a doua a
studiului ce se centrează pe adolescenţă. Pă-
rinţii au fost de acord şi astfel ei au fost in-
cluşi în lotul de participanţi.
Ataşamentul în copilăria timpurie şi relaţia
cu ambii părinţi
La momentul T1 mama avea 41 de ani. Ea
avea studii superioare şi ocupa o poziţie de
responsablitate de nivel executiv. Tatăl avea
tot 41 de ani, avea diplomă de liceu şi era an-
gajat în domeniu de management.
Se cunoşteau de 20 de ani, erau căsătoriţi de
20
14 şi au adoptat doi copii din Rusia. La mo-
mentul T1 Vladimir avea 6 ani şi 9 luni. A
fost adoptat la vârsta de 1 an. Celalălat co-
pil, Maria, avea 1 an şi 9 luni, fiind adoptat în
2004 tot la 1 an. Ambii copii au fost abando-
naţi la naştere, au locuit împreună pentru 1 an
în aceeaşi instituţie înainte de a fi adoptaţi.
La momentul T1 părinţii au fost intervievaţi
separaţi Parent Development Interview (PDI).
Vladimir a fost evaluat cu Attachment Story
Completion Task (ASCT).
Interviul mamei a evidenţiat prevalenţa unei
atitudini de evitare, în timp ce tatăl a manifes-
tat un model securizant de ataşament.
În ciuda acestor diferenţe şi a atmosferei li-
niştite din familie, mama a manifestat îngri-
jorare în special cu aspectele reglatorii. Ea a
exprimat în mod explicit nevoia de a controla
copilul ce participa la o serie de activităţi şco-
lare şi extracurriculare. Pe măsură ce simţea
tot mai acut lipsa unei comunicări reale cu
Vladimir, a devenit copleşită de sentimente
de anxietate, astfel încât uneori pierdea au-
tocontrolul emoţional. Starea sa emoţională
ducea către agresiune şi comportamente pu-
nitive (“…eu, care de obicei controlez orice
situaţie şi sunt cea care „atacă”, de data asta
mi s-a rupt firul”: „mă înfurii uneori şi nu ma
mai recunosc!”). Aceste accese de furie i-au
dat de înţeles cât de puţin ştie despre dezvol-
tarea copilului şi despre originea biologică a
acestiua. Prin urmare încerca să umple golu-
rile existente cu informaţii cognitive şi emo-
ţionale („Am realizat că nu este copilul meu,
am devenit paranoică, nu am niciun control
asupra trecutului său, asupra situaţiei, nu
ştiu de unde vine”).
În aceeaşi măsură, autonomia personală tot
mai crescută a lui Vladimir şi oportunităţile
de a petrece tot mai mult timp în contexte
extra-familiale, erau percepute de mama lui
ca şi procese critice. Acestea au determinat
anumite schimbări în structura de puterea a
familiei, deja sensibilă ca urmare a adoptă-
rii unui nou copil. Adopţia Mariei a afectat
structurile mentale şi emoţionale ale lui Val-
dimir, mai ales că cei doi copii aveau o istorie
comună în aceeaşi instituţie. Mama a realizat
că împreună cu soţul ei trebuie să se implice
în sprijinirea lui Vladimir în a clarifica împre-
ună problema trecutului.
În ciuda dificultăţilor exprimate deschis,
mama a oferit informaţii clare şi precise des-
pre relaţiile cu copiii. Pentru a se adapta la
aceste îngrijorări şi frici utiliza raţionalizarea
şi distanţarea ca mecanisme cognitive de co-
ping.
Interviul cu tata a evidenţiat rolul acestuia în
medierea relaţiei dintre mamă şi copii. Ati-
tudinea sa calmă şi controlul emoţional au
permis ca el să devină un punct de referinţă
capabil să rebalanseze şi să înlăture într-o oa-
recare măsură anxietăţile mamei. Chiar dacă
uneori apela la atitudini de distanţare (în spe-
cial când trebuie să nareze propria istorie per-
sonală), a apărut ca empatic şi afectuos în re-
laţie cu copiii. Era receptiv la nevoile acestora
şi capabil să menţină echilibrul între nevoia
de control şi răspunsuri empatice. Naraţiunea
sa a inclus câteva episoade în care el s-a evi-
denţiat ca punct de sprijin pentru Vladimir, cu
care avea o relaţie foarte apropiată. Apariţia
Mariei faţă de care mama era mai apropiată a
întărit relaţia lui cu Vladimir.
Vladimir era descris de ambii părinţi ca un
copil afectuos, care în mod aparent nu mani-
festa niciun discomfort emoţional sau proble-
mă. În ultima perioadă însă, rezultatele sale
şcolare s-au înrăutăţit, nivelul său de partici-
pare şi implicare a scăzut şi încercă să ascun-
dă părinţilor ceea ce i se întâmplă la şcoală.
Recent, situaţia sa a părut a se îndrepta după
ce părinţii au intervenit.
Scorul la testul ASCT a evidenţiat semne de
dezorganizare ale ataşamentului (D). Focu-
sarea lui pe subiectul narativ impus de inter-
vievator şi stabilirea unei relaţii de încredere
s-au dovedit a fi sarcini dificile.
În prima naraţiune ce s-a bazat pe un scenariu
de zi de naştere, atenţia sa s-a centrat pe în-
trebări referitoare la originea sa. Prin urmare
a generat o metaforă: „Îi vor sărbători ziua
de naştere pe un câmp mare...Dar trebuie să
fie şi un lac. Merge imediat să vadă lacul:
oh, nu e niciun peşte în lac! Dar trebuie să
fie peşti în lac, vom pune în lac acest peşte
care arată ca un carnivor...e un şarpe...dar e
o femeie...acesta depunea ouăle şi aştepta să
iasă puii...voiau să vadă. Şi unde erau peştii?
La urmă peştii sar afară...şi se împrietenesc
şi vorbesc...eh...trebuie să ma întorc şi să am
grijă de ouăle mele...la urmă toţi merg aca-
să şi pun peştii într-un vas, dar nu stiu ce fel
de vas trebuie să fie...Acasă îi dau ceva de
mâncare mulţi peşti şarpelui..mănâncă mulţi
peşti...aceştipeşti sunt buni la gust şi aşa se
sfârşeşte povestea.”
Pe măsura înaintării în bateria de teste na-
rative, problema ataşamentului a devenit tot
mai acută, în special anxietatea de separare.
Mecanismele sale defensive erau angajate tot
mai frecvent în povestirile sale. Conflictul cu
persoana de referinţă aparea ca nerezolvat.
Teama de a fi rănit era tot mai acută şi nu a
putut identifica vreo soluţie. Când povestirile
au inclus agresivitatea sau pedeapsa unui pro-
tagonist, starea sa mentală era dezorganizată.
Adulţii erau caracterizaţi ca neavând sufici-
entă grijă sau ca incapabili să îl protejeze de
eventualele pericole. În momentul în care s-a
evocat pierderea unei persoane de referinţă
s-a încercat înlocuirea sa cu o altă persoa-
nă (i. e. Spunând că se va căsători, va locui
cu sora lui, cu bunicii etc.). aceste mecanis-
me defensive nu erau suficient de puternice
astfel că naraţiunile sale au continuat să fie
dominate de alte evenimente traumatice sau
ameninţări. Sora lui era văzută atât ca obiect
al afecţiunii, dar şi ca ameninţare. Întrucât un
punct stabil nu a fost identificat, Vladimir a
umplut golul cu mecanisme defensive fante-
ziste, gânire magică, distanţarea emoţională,
proiectarea la vârsta adultă.
În timpul naraţiunii finale, Vladimir a cerut
insistent să genereze propria poveste. Aces-
ta şi-a imaginat naşterea a doi copii. Chiar şi
în cazul acesta a fost prezentă oscilaţia dintre
reprezentarea părinţilor ca receptivi şi activi,
dar şi indisponibili (e.g. tatăl era beat, sau pă-
rinţii dormeau). Tema geloziei faţă de sora lui
s-a menţinut.
La modul general, ASCT a idicat nevoia lui
Vladimir de a aborda problema originii sale.
Acesta era capabil să îşi reprezinte părin-
ţii adoptivi într-o manieră pozitivă. Acestea
erau însă destul de slabe şi nu contracarau
teama lui de separare ce apaărea mai ales în
21
 contextul pedepselor, agresiunilor fizice sau
atacurilor.
Ataşamentul în adolescenţă şi relaţia cu pă-
rinţii şi grupul de prieteni
La momentul T2, în octombrie 2010, mama
şi tata aveau 47 de ani şi aceleaşi locuri de
muncă. Vladimir avea 12 ani şi înscris în cla-
sa a II-a de gimnaziu. Maria avea 7 ani şi era
înscrisă în clasa a II-a primară.
Părinţii au fost intervievaţi separat utilizând
Parent Development Interview, iar lui Vladi-
mir i s-a administrat Friends and Family In-
terview.
Interviul cu mama a indicat un scor mare la
coerenţă şi o percepţie bogată în privinţa re-
laţiilor. De data aceasta a apărut ca deţinând
abilităţile necesare de a înţelege staările lui
Vladimir, capacităţile ei reflexive se îmbună-
tăţiseră. Era sesnibilă la elementele de vulne-
rabilitate ale copilului, dar fără să reacţioneze
exagerat. A oferit o descriere exactă a copilului
şi a relaţiei dintre ei. În general, naraţiunea ei
a oferit sentimentul siguranţei şi comfortului
din relaţia cu Vladimir. Chiar dacă mai men-
ţinea atitudini de reglare a comportamentului,
stilul autoritar pe care îl manifesta uneori era
dublat şi de atitudini şi practici educative fle-
xibile. Unele îngrijorări trecute mai erau încă
prezente. Cu toate aceastea, a părut a fi capa-
bilă să îşi controleze propriile stări, chiar şi
pe acelea care nu erau datorate propriilor ne-
voi. Fiind capabilă să controleze anxietatea,
interacţiunile cu copilul au crescut. Teama
de perciolele ce îl pândesc în afara mediului
familial erau contrabalansate de plăcerea de
a-l vedea crescând, devenind din ce în ce mai
autonom şi deschis către noi relaţii.
Cea de-a doua evaluare a tatălui a oferit ace-
eaşi imagine de calm, auto-control şi echili-
bru. Interviul cu acesta a evidenţiat un nivel
de coerenţă a ataşamentului de nivel mediu.
Rolul de tată al lui Valdimir s-a dovedit a fi
o experienţă emoţională de intensitate mai
mică decât a mamei, atât în sens pozitiv (e.g.
plăcere, căldură), cât şi negativ (e.g. furie,
vinovăţie). Cu toate acestea, relaţia lor era
caracterizată de un sentiment general de în-
22
credere şi siguranţă. Chiar dacă uneori mani-
festa tendinţa de a minimaliza aspectele criti-
ce, tatăl era caapbil a analiza nevoile şi stările
emoţionale ale copilului în profunzime.
Practicile sale educative utilizau în mod frec-
vent negocierea. De asemenea, şi-a menţinut
rolul de a contrabalansa anxietăţile soţiei da-
torate comportamentului copilului.
În general, interviul a evidenţiat prezenţa unei
alianţe între părinţi, sarcini şi roluri bine de-
finite şi împărţite. Alianţa dintre aceştia este
sugerată şi de capacitatea de a discuta între
ei şi de a construi o imagine realistaă a copi-
lului pe baza schimbului de informaţii. Prin
schimbul de informaţii dintre ei, proiecţiile
nerealiste, aşteptările personale sunt mult di-
minuate.
Ca adolescent, Vladimir a apărut ca o persoa-
nă timidă şi controlată, capabilă să se implice
în sarcini şi curios cu privire la interviu, in-
teracţionând cu intervievatorul într-o manieră
colaborativă. A oferit răspunsuri detaliate la
întrebări. Chiar dacă părea mai comfortabil
în sarcinile narative şi în oferirea de exem-
ple, chiar şi când i s-a cerut apelul la memoria
semnatică a colaborat foarte bine.
A oferit o imagine pozitivă despre sine, chiar
şi în situaţiile dificile („...păi...sunt exact...
bun...disponibil...destul de drăguţ şi detul
de generos”; „...Mă enervez destul de uşor
pentru că nu îmi place ca cineva să se ia de
mine...”). A dovedit încredere în abilităţile
proprii („...sunt o persoană puţin diferită de
celelalte. De fapt imi place să fac lucrurile
cum ştiu eu...chiar dacă până la urmă e la fel
ca la ceilalţi”)
Experienţa lui din ultimii ani i-a permis să
devină mai încrezător şi să îşi construiască
o proiecţie a succesului („...vreau să termin
studiile bine, să mă angajez şi să am o
familie”). Această imagine pozitivă se
extinde şi asupra aparenţei fizice. Vladimir a
povestit despre relaţiile sale semnificative în
detaliu, implicându-se emoţional în nararea
interacţiunilor cu ceilalţi (e.g. ce fac împreună,
ce face pentru alţii, ce fac alţii pentru el...).
Relaţiile cu părinţii au fost descrise în
termeni pozitivi. Raportarea la aceştia era
ca sursă a afecţiunii şi sprijin. Relaţia cu
mama era descrisă ca bazându-se pe mai
multe expresii emoţionale care îl ajută în
dezvoltarea abilităţilor personale şi sociale.
În schimb, relaţia cu tatăl se baza mai mult pe
a face lucruri împreună şi bazată mai mult pe
dezvoltarea sa ca fiinţa autonomă şi capabilă
să răspundă stimulilor externi („...şi...ea este
tot timpul acolo şi când se supără mă face
să înţeleg că mă iubeşte, dar că trebuie să
îmi arate ce am greşit”; „...tatăl meu este
interesat de ceea ce fac...în mod sigur m-a
învăţat multe lucruri precum a căuta ciuperci
şi chiar atunci când terminasem cu cursurile
de ski tot îmi mai arăta unele lucruri. Când
am renunţat la cursuri m-a ajutat cum să îmi
îmbunătăţesc tehnica iar acum îmi spune că
sunt mai bun decât el...iar asta e ceva ce îmi
place. Când conduce maşina îmi spune să
fiu atent să învăt unele lucruri despre şofat
cca să evit accidentele atunci când voi avea
maşină”).
Naraţiunea sa a evidenţiat mai degrabă ten-
dinţa de a fi împins către succes de către pă-
rinţi. Uneori s-a arătat îngrijorat de aceasta
întrucât nu voia să îi dezamăgească.
În relaţia cu sora sa Maria era prezentă o am-
bivalenţă. Uneori se angaja în competiţie cu
ea pentru dragostea şi aprecierea părinţilor.
În aceeaşi măsură ea era văzută ca un posibil
aliat şi ca persoană cu care să împărtăşească
experienţe comune.
În concluzie, interviul cu Valdimir a evidenţi-
at încredere în sine şi siguranţă în construirea
relaţiilor cu ceilalţi. De asemenea, a manifes-
tat suficientă reflexivitate în a vorbi despre
sine. Experienţele sale post-adopţie, în speci-
al posibilitatea de a interacţiona cu adulţi res-
ponsivi i-au asigurat un ataşament securizant.
El a depăsşit astfel starea de dezorganizare
care îl caracteriza la prima evaluare.
CONCLUZII
În concluzie, aşteptările noastre iniţiale s-au
confirmat. Modelul dominant de ataşament
apărut în copilăria timpurie a celo adoptaţi
este cel dezorganizat (3 din 4). Aceasta con-
firmă şi literatura de specialitate din dome-
niu.
În al doilea rând, la momentul T2, din cei trei
copii de tip D, unul a evoluat către strategii
mai organizate, fiind clasificat ca şi tip F. Un
altul, chiar dacă rămâne tip dezorganizat,
atinge un nivel mai bun.
Singurul adolescent clasificat ca securizant
în momentul T1 a manifestat un model de tip
Ds la momentul T2. aceadta este în acord cu
literatura care evidenţiază că în adolescenţă
relaţiile cu adultţii tind să devină dezorgani-
zate şi problematice. În cazul copilului care
a menţinut un model dezorganizat în ambele
momente, naraţiunile părinţilor au evidenţiat
dificultăţi în a răspunde nevoilor acestuia de
a-şi cunoaşte şi interacţiona cu mama biolo-
gică.
Aikens, Howens şi Hamilton (2009) con-
cluzionează că modelul de tip D este cel ce
se caracterizează printr-o stabilitate scăzută.
Dacă prin continuitate se înţelege permanenţa
aceluiaşi model de ataşament de-a lungul vie-
ţii, atunci datele noastre sugerează mai mult
o discontinuitate în relaţiile socio-emoţiona-
le. Aceasta poate fi înţeleasă dacă ne gândim
la mediile din care provin aceşti copii. Prin
urmare se aşteaptă o îmbunătăţire a condiţii-
lor lor materiale şi psihologice, întărind rolul
protectiv al adopţiei. O meta-analiză recentă
(van den Dries, Juffer, van IJzendoorn and
Bakermans-Kranenburg, 2009) şi un studiu
italian pe un eşantion copi adoptaţi la o vârt-
să târzie (Pace and Zavattini, 2010), arată ca
adopţia poate surveni ca un factor protectiv şi
ca impuls spre dezvoltarea unor strategii de
tip organizat.
Naraţiunile acestor adolescenţi au indicat ni-
vele mai bune de coerenţă şi reflexivitate, în
special în legătură cu prietenii. Adolescenţa
este o perioadă în care nevoia de ataşament se
transferă către grupul de egali (Allen, 2008).
Contrar aşteptărilor, în lotul nostru nu s-a
identificat nicio legătură dintre scorurile IWM
ale părinţilor şi copiilor. Aceasta sugerează ca
rolul părinţilor în dezvoltarea unui anume tip
de ataşament rămâne încă o întrebare deschi-
să.
Studiul de faţă reprezintă un studiu preliminar
şi face parte dintr-un proiect aflat încă în de-
rulare. Principala sa limită constă în volumul
redus al lotului de subiecţi. Din acest consi-
23
 derent, doar descrieri şi analize calitative su-
mare au putut fi generate. Deşi s-au observat
unele modificări, nu se poate preciza măsura
în care acestea sunt stabile. De aceea nu pot
fi generate nişte concluzii pertinente privind
rolul stilului educativ al părinţilor, naraţiunile
acestora şi capacitatea de reflecţie. O a doua
limită se referă la prezenţa în lot a unor factori
ce mediază relaţia copil-părinte precum ţara
de origine, background-ul cultural al celor
adoptaţi. Este foarte posibil ca percepţia co-
piilor despre ei înşişi să fie mediată de aceşti
factori care nu au fost luaţi în calcul în studiul
de faţă. Este evident faptul că studii viitoare
se impun ca necesitate în această arie.
BIBLIOGRAFIE
Aber, J. L., Slade, A., Berger, B., Bresgi, I., &
Kaplan, M., (1985), The Parent Development
Interview. Unpublished manuscript.
Aikens, J. W., Howes, C., & Hamilton, C.
(2009). Attachment stability and the emer-
gence of unresolved representations during
adolescence. Attachment and Human Deve-
lopment, 11(5), 491-512.
Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters,
E., & Wall, S. (1978). Patterns of attachment:
A psychological study of the Strange Situati-
on. Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Allen, J. P., Boykin McElhaney, K., Kuper-
minc, G. P, & Jodi, K. M. (2004). Stability
and change in attachment security acro-
ss adolescence. Child Development, 75(6),
1792-1805.
Ammaniti, M., Van IJzendoorn, Speranza, A.
M., & Tambelli, R. (2000). Internal working
models of attachment during late childhood
and early adolescence: An exploration of sta-
bility and change. Attachment & Human De-
velopment, 2(3), 328-346.
Bader, M., & Pierrehumbert, B. (1998). Projet
de compléments d’histoires Protocole Métho-
dologique. Version 2. Texte non publié.
24
Bretherton, I., & Ridgeway, D. (1990). Story
completion task to assess children’s internal
working models of child and parent in the at-
tachment relationship. In M. Greenberg, D.
Cicchetti, & E. M. Cummings (Eds.), Atta-
chment in the preschool years (pp. 300-305).
Chicago, IL: University of Chicago Press.
Brodzinsky, D. M. (1987). Adjustment to ad-
option: A psychosocial perspective. Clinical
Psychology Review, 7, pp. 25-47.
Brodzinsky, D. M. (1993). Long-term outco-
mes in adoption. The Future of Children, 3,
pp.153-166.
Chaffin, M., Hanson, R., Saunders, B., Bar-
nett, D., Zeanah, C., Berliner, L., Egeland B.,
Lyon. T., Letourneau, E. & Miller-Perrin, C.
(2006). Report of the APSAC Task Force on
attachment therapy, reactive attachment di-
sorder, and attachment problems. Child Mal-
treatment, 11(1), pp.76-89.
Chisholm, K. (1998) A three year follow-up
of attachment and indiscriminate friendliness
in children adopted from Romanian orphana-
ges. Child Development, 69, 1092 -1106.
Gloger Tippelt, G., König L., Kapitza, K.,
Mippers, A. & Retzlaff, G. (1999). Geschi-
chtenergänzungsverfahren zur Erfassung der
Bindungs repräsentationen von 5 bis 7 jä-
hringen Kindern im Puppenspiel. Kodier und
Auswetungsmanual. 3° Fassung.
Hamilton, C. (2000). Continuity and Discon-
tinuity of Attachment from Infancy through
Adolescence, Child Development 71(3), pp.
690-694.
Hesse, E. (2008). The Adult Attachment In-
terview: Protocol, method of analysis and
empirical studies. In Cassidy, J., Shaver, P. R.
(Eds.), Handbook of Attachment: Theory, Re-
search and Clinical Applications. New York:
The Guilford Press, pp. 552-598.
Hesse, E. & Main, M. (2006). Frightened,
threatening, and dissociative parental behavi-
or in low-risk samples: Description, discus-
sion, and interpretations. Development and
Psychopathology, 18(2), pp. 309-343.
Jaffari-Bimmel, N., Juffer, F., van IJzendo-
orn, M. H., Bakermans-Kranenburg, M. J.
& Mooijaart, A. (2006). Social development
from infancy to adolescence: Longitudinal
and concurrent factors in an adoption sample.
Developmental Psychology, 42, pp. 1143-
1153.
Juffer, F., Bakermans-Kranenburg, M.J.
& Van IJzendoorn, M.H. (2008). Supporting
adoptive families with video-feedback inter-
vention. In F. Juffer, M.J. Bakermans-Kranen-
burg & M.H. van IJzendoorn (Eds.), Promo-
ting positive parenting: An attachment-based
intervention (pp. 11-21). New York: Lawren-
ce Erlbaum/ Taylor & Francis.
Kenrick, J. (2000). “Be a kid”: The trauma-
tic impact of repeated separations on children
who are fostered and adopted. Journal of
Child Psychotherapy, 26, 3, pp. 393-412.
Madigan S., Bakermans-Kranenburg M.J.,
Van IJzendoorn, M.H., Moran. G., Pederson
D.R. & Benoit, D. (2006). Unresolved states
of mind, anomalous parental behavior, and
disorganized attachment: A review and me-
ta-analysis of a transmission gap. Attachment
and Human Development, 8(2), pp. 89-111.
Main, M., Kaplan, N. & Cassidy, J. (1985).
Security in infancy, childhood and adulthood:
A move to the level of representation. Mono-
graphs of the Society for Research in Child
Development, 50, pp.66-104.
Main, M. & Solomon, J. (1990). Procedures
for identifying infants as disorganized/diso-
riented during the Ainsworth Strange Situ-
ation. In Greenberg, M. T., Cicchetti, D. &
Cummings, E. M. (Eds.), Attachment in the
Preschool Years. Chicago: University of Chi-
cago Press, pp. 121-160.
Markovitch, S., Goldberg, S., Gold, A., Wa-
shington, J., Wasson, C., Krekevitch, K. &
Handley-Derry, M. (1997). Determinants of
Behavioural Problems in Romanian Children
Adopted in Ontario. International Journal of
Behavioral Development, 20,1, pp. 17-31.
McConnell, M. & Moss, E. (2011). Attach-
ment across the life span: Factors that contri-
bute to stability and change. Australian Jour-
nal of Educational & Developmental Psycho-
logy, 11, pp. 60-77.
McElhaney, K. B., Immele, A., Smith, F. D.
& Allen, J.P. (2006). Attachment organization
as a moderator of the link between friendship
quality and adolescent delinquency.  Attach-
ment and Human Development, 8(1), pp.33-
46.
Ongari, B. & Tomasi, F. (2010). Représentati-
ons d’attachement chez des enfants adoptés et
chez leurs parents. Devenir, 2, pp. 109-131.
Ongari, B. & Tomasi, F. (in press). Rappre-
sentazioni dell’attaccamento e interazioni tra
bambini adottati e I loro genitori. Indicazioni
qualitative da una ricerca-azione. Rassegna
di Psicologia, submitted 01/2012.
Pace, G.S. & Zavattini G.C. (2010), Adoption
and Attachment Theory: the attachment mo-
dels of adoptive mothers and the revision of
attachment patterns of their late adopted chil-
dren. Child: care, health and development, 1,
pp. 82-88.
Robinson, J.A., Mantz-Simmons, L., MacFie,
Y. & the MacArthur Narrative Working Gro-
up (1996). MacArthur Narrative Coding Ma-
nual, 10/96. Unpublished Manual.
Shapiro, V., Shapiro, J. & Paret, I. (2001). In-
ternational adoption and the formation of new
family attachments. Smith College Studies in
Social Work, 71(3), pp.389-418.
Schofield, G. & Beek, M. (2006). Attachment
handbook for foster care and adoption. Lon-
25
 don: BAAF.
Solomon, J. & George, C. (2008). The mea-
surement of attachment security and related
constructs in infancy and early childhood. In
Cassidy, J., Shaver, P. R. (Eds.), Handbook of
Attachment: Theory, Research and Clinical
Applications. New York: The Guilford Press,
pp. 383-416.
Steele, H. & Steele, M. (2005). The construct
of coherence as an indicator of attachment se-
curity in middle childhood: The Friends and
Family Interview. In K. Kerns & R. Richard-
son (Eds.), Attachment in Middle Childhood.
New York: Guilford Press, pp.137-160.
Steele, H. & Steele, M. (2009). The Friends
and Family Interview (FFI). Unpublished ma-
nuscript. New York: Psychology Department,
New School for Social Research.
Steele, H., Steele, M. & Kriss, A. (2009). The
Friends and Family Interview (FFI): Coding
guidelines. Unpublished manuscript. New
York: Psychology Department, New School
for Social Research.
Stovall, K. C. & Dozier, M. (1998). Infants in
foster care: An attachment theory perspecti-
ve. Adoption Quarterly, 2 (1), pp. 55-88.
The St. Petersburg – USA Orphanage Resear-
ch Team (2008). The effects of early social-
emotional and relationship experience on the
development of young orphanage children.
Monographs of the Society for Research in
Child Development 73(3), pp. 1-262.
Van den Dries, L., Juffer, F., Van IJzendoorn,
M. H. & Bakermans-Kranenburg M.J.(2009).
Fostering security? A meta-analysis of attach-
ment in adopted children. Children and Youth
Services Review, 31, pp.410-421.
Van IJzendoorn, M. H., Juffer, F. & Klein Po-
elhuis, C.W. (2005). Adoption and cognitive
development: A meta-analytic comparison of
adopted and non-adopted children’s IQ and
26
school performance. Psychological Bulle-
tin,131(2), pp. 301-316.
Van IJzendoorn M.H. & Bakermans-Kranen-
burg M.J. (2009). Attachment security and
disorganization in maltreating families and
orphanages. In R.E. Tremblay M. Boivin &
R.DeV Peters (Eds) Encyclopedia on Early
Childhood Development [online]. Montreal,
Quebec: Centre of Excellence for Early Chil-
dhood Development and Strategic Knowledge
Cluster on Early Child Development, pp.1-7.
Van Londen, W.M., Juffer, F., & Van IJzen-
doorn, M.H. (2007). Attachment, cognitive
and motor development in adopted children:
Short-term outcomes after international ad-
option. Journal of Pediatric Psychology, 32,
pp.1259-1263.
Vorria, P. Papaligoura, Z., Dunn, J., van IJ-
zendoorn, M.H., Steele, H., Kontopoulou,
A., & Sarafidou, Y. (2003). Early experiences
and attachment relationships of Greek infants
raised in residential group care. Journal of
Child Psychology and Psychiatry, 44(8), pp.
1208–1220.
Weinfield, N.S., Sroufe, A.L. & Egeland, B.,
(2000). Attachment from Infancy to early
Adulthood in a High-Risk Sample: Continu-
ity, Discontinuity and their Correlates. Child
Development, 71(3), pp. 695-702.
Zaccagnino M,. Vianzone S., Veglia, F. (2006)
Intervista sullo sviluppo genitoriale (PDI,
Slade et al., 1993), Italian version. Unpubli-
shed manuscript.
Zimmermann, P. & Becker-Stoll, F. (2001),
Bindungsrepräsentation im Jugendalter. In
G. Gloger-Tippelt (Ed.), Bindung im Erwa-
chsenenalter, Berne: Verlag Hans Huber, pp.
251-274.
 Percepţia tinerilor români
despre maturitate

Drd. Sergiu-Lucian RAIU 1 Prof. dr. Maria ROTH 2

Rezumat
Pornind de la concepţia lui Arnett despre faza de dezvoltarea de adult emergent, scopul acestui
studiu a fost acela de a examina concepţiile tinerilor din România despre maturitate şi percepţia
lor asupra propriului statut. Participanţii au fost 100 de studenţi români de la diferite facultăţi
din Cluj-Napoca. Rezultatele au arătat că majoritatea tinerilor români cu vârsta cuprinsă între
18 şi 25 de ani nu se consideră adulţi, iar principalele caracteristici ale maturităţii, în opinia
lor sunt capacitatea de a-ţi asuma propriile decizii, de a-ţi asuma responsabilităţi, obţinerea
independenţei financiare şi atingerea unui echilibru emoţional. Pentru studenţii români a fi adult
înseamnă în primul rând a-ţi asuma propriile decizii independent de părinţi sau alte influenţe,
a fi responsabil şi independent financiar. Rezultatele sunt similare cu alte studii realizate în
societăţi occidentale putând concluziona că şi în România există o perioadă specifică adulţilor
emergenţi.

Cuvinte cheie: adult emergent, percepţie subiectivă, caracteristici ale maturităţii.

Abstract
Starting from Arnett’s concept on the emerging adult development phase, the scope of this study
is to examine the perceptions of youngsters from Romania about their own social status and
the meaning of maturity. The participants were 100 Romanian students from various faculties
in a large city. An open-ended questionnaire was applied. Results showed that most of the
subjects aged 18 to 25 do see them selves as adults, and in their opinion, the main features of
maturity are the ability to commit to their own decisions, to take on responsibilities, to achieve
financial independence and attain an emotional balance. For Romanian students, being an
adult means first of all to commit to your own decisions independently of one’s parents or other
influences, to be accountable and financially independent. The results are similar to those of
other studies performed among Western societies so we may conclude that there is a specific
period of emerging adults in Romania as well.

Key words: emerging adult, subjective perception, features of maturity.

1
Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
E-mail: raiusergiu@gmail.com (autor principal)
2
Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
E-mail: roth.mari@ymail.com

27
 INTRODUCERE
Articolul porneşte de la conceptul lansat de
Jeffrey Jensen Arnett emerging adulthood
(adult în curs de dezvoltare), aceasta definiind
o nouă etapă în cursul vieţii, în societăţiile in-
dustrializate, etapă situată între vârsta de 18-
25(30) de ani. Principalele caracteristici ale
adulţilor emergenţi sunt, în opinia lui Arnett:
explorarea identităţii (în special în muncă, în
dragoste şi în viziuni asupra lumii), concen-
trarea pe sine (nu în sensul egocentric ci pur
şi simplu fără obligaţii faţă de alţii), vârsta
posibilităţilor (optimism în a-şi conduce viaţa
în orice direcţie doresc), însă trăiesc o perioa-
dă de instabilitate (evidentă prin schimbarea
statutului rezidenţial, al locului de muncă şi
al pregătirii educaţionale) şi au o senzaţie de
trăire între două perioade (adulţii în curs de
dezvoltare nu se văd nici adolescenţi, dar nici
pe deplin adulţi) (Larry J. Nelson, 2009).
Tinerii din ţările industrializate moderne va-
riază în funcţie de vârsta la care preiau unele
responsabilităţi specifice adulţilor (de exem-
plu, momentul în care aleg să se căsătorească,
să devină părinţi sau să se angajeze cu normă
întreagă), prin felul în care îşi privesc viitorul
(cu optimism sau îngrijorare), prin modul lor
de viaţă (trăind cu părinţii, cu colegi de came-
ră, parteneri romantici sau singuri), prin preo-
cupările educaţionale şi profesionale, precum
şi prin comportamentul lor (se pot angaja în
comportamente de risc specifice vârstei cum
ar consumul de droguri, alcool sau comporta-
mente sexuale neprotejate) (Larry J. Nelson,
2009).
Calea spre vârsta adultă poate fi marcată de
mai multe repere – înscrierea la facultate (la
cursuri de zi sau cu frecvenţă redusă), servi-
ciul (cu normă întreagă sau redusă), mutarea
din căminul părintesc, căsătoria şi naşterea
copiilor – iar ordinea şi momentul producerii
acestor tranziţii variază. În prezent, în ţările
industrializate moderne, atingerea acestor
obiective ia mai mult timp şi urmăresc trasee
mult mai variate decât în trecut (Papalia Di-
ane E., 2010: 422-423). După cum reiese din
cercetările asupra aduţilor emergenţi şi din
alte comparaţii cu generaţiile anterioare, cei
mai mulţi tineri nu doresc să devină părinţi
28
înainte de vârsta de 30 de ani, iar studiile fac
referire la aceeaşi tendinţă şi în cazul căsăto-
riei (nunţii) sau acceptării rolului de părinte
(Petr Macek; Josef Bejček; Jitka Vaníčková,
2007).
METODA
Cercetarea noastră a fost de tip explorator,
având ca scop examinarea concepţiilor tineri-
lor din România despre maturitate şi percep-
ţia asupra propriului statut. Am ales un seg-
ment al tinerilor „studioşi” şi anume tinerii
care frecventează biblioteca, pentru a înţele-
ge cum privesc trecerea de la adolescenţă la
maturitate acei tineri care, am presupus noi,
citesc şi se informează continuu, formându-
şi o viziune asupra vieţii mai complexă. De
aceea eşantionul nostru nu este reprezentativ
pentru toată populaţia de tineri, a căror carac-
teristici sunt mult mai variate şi dinamice, ci
oferă o imagine parţială a unui segment de
tineri ca rezultat al unei etape de viaţă la un
moment dat.
Participanţii la studiu au fost 100 de tineri cu
vârsta cuprinsă între 18 şi 25 de ani (M=21,49
ani), majoritatea fete (80), toţi studenţi la di-
ferite specializări şi în diferiţi ani de studiu
de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-
Napoca. Chestionarul a fost administrat într-o
singură zi studenţilor care studiau la Biblio-
teca Central Universitară „Lucian Blaga” din
Cluj-Napoca.
Percepţia tinerilor despre statutul de adult a
fost măsurată cu ajutorul unui chestionar au-
toadministrat cu întrebări deschise: „Simţi că
eşti o persoană adultă, matură?”, respondenţii
putând răspunde prin „da”, „în unele privin-
ţe da, în altele nu” şi o a treia variantă „nu”,
cerându-li-se să argumenteze răspunsul prin
întrebarea „De ce?” Chestionarul a mai cu-
prins doi itemi „Care crezi că este principala
caracteristică a perioadei, vârstei adulte?”,
respondenţii nominalizând trăsături caracte-
ristice definirii adultului, iar ultimul item este
o afirmaţie pe care tinerii trebuiau să o conti-
nue „Eşti adult atunci când...”, scopul aceste-
ia fiind acela de a obţine cât mai multe criterii
ale maturităţii, însă sub o formă de exprimare
diferită.

REZULTATE
Se spune că indiferent de ţară sau context cul-
tural perioada adultă emergentă este o peri-
oadă mare de timp în care tinerii (în special
cei care îşi continuă studiile) nu se simt încă
adulţi. În ultimii ani, o serie de studii au in-
vestigat opiniile tinerilor despre maturitate, în
diferite ţări şi culturi. Deşi tinerii pot prezenta
caracteristici unice pentru o anumită ţară, ca-
racteristicile observate în cele mai multe ţări
sunt aceleaşi (cel puţin în anumite segmen-
te ale acestor populaţii, cum ar fi studenţii).
Principalele rezultate ale studiilor despre pe-
rioada adultă emergentă şi criteriile maturi-
tăţii, arată că tinerii cu vârsta cuprinsă între
18-25 de ani se simt a fi între două perioade
ale vieţii, nu se consideră adolescenţi dar nici
pe deplin adulţi, trăind o perioadă pe care nu
ştiu cum s-o numească.
În Figura 1. sunt prezentate rezultatele studi-
ilor din ţări precum America, China, Cehia,
Austria, Grecia şi România privind proporţia
tinerilor care nu se consideră adulţi, aceştia
afirmând că în unele privinţe se comportă ca
un adult, însă din punctul de vedere al altor
aspecte nu se consideră adulţi. Rezultatul
tinerilor din România care nu se consideră
adulţi, provine dintr-un studiu realizat de Lar-
ry Nelson în 2009 pe un eşantion de 230 de
studenţi din Iaşi.
Fig. 1 Compara�ie între �ări privind procentul
persoanelor care NU se consideră adulte
Cehia
România
Austria
America
Grecia
China
0 10 20 30 40 50 60
Procente
Note:
Studiul din Cehia a fost realizat pe un eşantion de 436
de studenţi (18-27 de ani) (Petr Macek; Josef Bejček;
Jitka Vaníčková, 2007: 444-475).
Studiul din România a fost realizat pe un eşantion de
230 de studenţi (18-27 de ani) (Larry J. Nelson, 2009:
402-411).
Studiul din Austria a fost realizat pe un eşantion de
226 de studenţi (Ulrike Sirsch, Eva Dreher, Eva Mayr,
Ulrike Willinger, 2007: 275-292.
Studiul din America a fost realizat pe un eşantion de
171 de adolescenţi (J. J. Arnett 2001: 133-143).
Studiul din Grecia a fost realizat pe un eşantion de 183
de studenţi (18-25 de ani) (Konstantinos Petrogiannis,
2011:121-137).
Studiul din China a fost realizat pe un eşantion de 207
studenţi (Larry J. Nelson; Sarah Badger, Bo Wu, 2004:
26-36).
Aşa cum a fost arătat în alte societăţi occiden-
tale, etapa adultă în curs de dezvoltare spre
maturitate pare să se constituie ca o etapă
distinctă a vieţii şi în România. Rezultatele
studiului anterior, dar şi ale prezentului stu-
diu au arătat că cei mai mulţi adulţi în curs de
dezvoltare din România simt că trăiesc o pe-
rioadă între adolescenţă şi maturitate, pe care
nu ştiu cum s-o numească.
Majoritatea tinerilor eşantionului nostru cu
vârsta cuprinsă între 18-25 de ani (69%) au
răspuns la întrebarea „Simţi că eşti adult?”
alegând varianta „în unele privinţe da, în al-
tele nu”. Un procent de 25% dintre tinerii ro-
mâni consideră că sunt adulţi, iar 6 studenţi
au spus categoric „nu”, astfel că procentul
studenţilor români, cu vârsta cuprinsă între
18-25 de ani care nu se consideră adulţi este
de 75%.
Fig. 2 Răspunsurile la întrebarea „Sim�i că e�ti adult?”
80 69
70
60
Procente
50
40
30
20
10
0
Da Da �i nu Nu
64
Note:
Rezultatele provin din prezentul studiu, 75% dintre
tinerii participanţi la studiu NU se consideră adulţi,
dintre aceştia 6% au răspuns categoric „nu”. Un sfert
dintre tinerii români participanţi la studiu se consideră
70
adulţi.
Pornind de la rezultatele studiului realizat
de Larry Nelson în 2009 care concluziona
că 63% din tinerii din România nu se con-
sideră adulţi, precum şi de la cifrele acestui
studiu care de asemenea arată un procent
mare al studenţilor români care nu se consi-
deră adulţi, am fost curioşi să aflăm după ce
criterii gândesc studenţii clujeni etapa matură
29
 a vieţii unui om.
Indiferent de răspunsul pe care l-au dat la în-
trebarea „Simţi că eşti adult?”, subiecţii au
fost rugaţi să-şi argumenteze opinia privind
percepţia propriului statut. Astfel cei care au
răspuns că se simt categoric adulţi, au argu-
mentat că se percep astfel datorită experien-
ţei de viaţă acumulată până la această vârstă,
datorită modului de a gândii (o gândire con-
ceptuală asumată total, profundă şi lucidă,
orientată spre carieră şi familie), datorită in-
dependenţei financiare, a asumării deciziilor
şi a responsabilităţilor specifice unui adult.
Motivul pentru care tinerii români au răspuns
categoric că nu se consideră adulţi este exact
opusul motivelor persoanelor care se simt
adulţi, adică datorită lipsei de experienţă, a
dependenţei financiare de părinţi şi a incapa-
bilităţii de a lua decizii importante.
Din răspunsul celor care afirmă că în unele
privinţe sunt adulţi, însă din punctul de vede-
re al altor aspecte nu se consideră adulţi a re-
ieşit că motivele pentru care se percep adulţi
sunt pentru că, spun ei, au o gândire matură
(un sistem propriu de valori şi principii, per-
sonalitatea lor a ajuns la un nivel maxim de
evoluţie, judecă cu înţelepciune lucrurile şi
situaţiile cu adevărat importante din viaţă),
au şi îşi asumă responsabilităţi, iau decizii
independent de părerea celor din jur şi supor-
tă consecinţele deciziilor luate simţiind că se
pot descurca singuri în ceea ce priveşte rezol-
varea unor probleme.
Motivele pentru care nu se consideră pe de-
plin maturi, regăsite în cele mai multe răs-
punsuri se referă la faptul că nu au indepen-
denţă financiară („nu am niciun fel de stabili-
tate materială”, „depind financiar de familie”,
„nu mă pot descurca singur având ajutor de la
părinţi”, „nu am un loc de muncă”, „nu pot să
lucrez din cauza facultăţii”). Sentimentul de
ambivalenţă tinde să fie cauzat de refuzul de a
renunţa la unele comportamente din perioada
copilăriei sau a adolescenţei („sunt situaţii în
care mă comport ca un copil capricios”, „îmi
e greu să renunţ la obiceiurile adolescentine,
în suflet voi fi mereu un copil”, „îmi place să
mă joc, să glumesc şi să mă prostesc”, „sunt
un copil naiv care mai crede în idealisme”, nu
30
trec peste anumite temeri, încă se vede copi-
lul din mine”, „tratez unele lucruri cu pueri-
litate”, „încă am reacţii imature, copilăroase
şi mi-e teamă de necunoscut”). De altfel se
poate sesiza, din răspunsurile tinerilor că poa-
te datorită unei copilării armonioase şi a unei
relaţiei pozitive cu părinţii în timpul adoles-
cenţei, le este greu să renunţe la unele senti-
mente care decurg din poziţia unui copil aflat
în întreţinere. Odată cu conştientizarea ma-
turizării, unii tind să aibă un sentiment nos-
talgic privind perioada copilăriei şi a adoles-
cenţei, afirmând că „eşti matur atunci când...
„conştientizezi că maturitatea nu este cel mai
frumos lucru pe care ţi-l poţi dori (98), şi „nu
mai ai momente în care zici că ai vrea “să te
faci mare” ci îţi aduci aminte cu drag toate
momentele copilăriei, cu bune şi rele” (91).
Principalele caracteristici ale perioadei adul-
te sau a vârstei maturităţii sunt percepute în
primul rând a fi capacitatea de a-ţi asuma de-
ciziile ce implică intuiţia de a-ţi înţelege pro-
pria existenţă (conştiinţa), în această trăsătură
fiind incluse aspecte menţionate de respon-
denţi precum: înţelepciunea, discernământul,
raţionalitatea, seriozitatea, realismul, persoa-
nă cerebrală; a fi responsabil şi a-ţi asuma
responsabilităţi, a fi independent financiar şi
a avea un bun control (stabilitate emoţională,
echilibru, răbdare, toleranţă, adaptabilitate,
puterea de a rezolva problemele fără a te stre-
sa).
De asemenea şi la următorul item ce presupu-
nea continuarea afirmaţiei „eşti matur atunci
când...” tinerii români au menţionat cel mai
des ca fiind definitorii pentru statutul de adult
a avea capacitatea de a-ţi asuma deciziile
(„ai o opinie şi o voce proprie, informaţii şi
experienţă care îţi permit să le argumentezi”,
„înveţi să asculţi şi părerile altora şi iei deci-
zii conforme cu starea ta de spirit”, „ai păreri
personale, crezi în ele şi îţi susţii punctul de
vedere”, „şti să faci alegeri cumpătate, gân-
deşti şi judeci obiectiv şi subiectiv”, „deţii
răspunsuri şi mecanisme de acţiune în tot
ceea ce ţi se întâmplă”). A fi responsabil a
fost umătorul criteriu cel mai menţionat (de
34 de ori) („nu intri în panică şi nu fugi când
apar probleme, chiar dacă ai nevoie de ajutor
ca să le rezolvi”, „eşti responsabil nu numai
de tine ci şi de alte persoane”, „poţi ieşi din-
tr-o situaţie dificilă de unul singur”, „reuşeşti
să faci faţă situaţiilor cu care te întâlneşti”,
faptele şi gândirea mărturisesc aceasta”), iar
a fi independent a fost menţionat de 16 ori, ca
fiind un criteriu necesar pentru a fi considerat
adult. În caseta nr. 1 sunt redate câteva dintre
răspunsurile primite:
Caseta nr. 1
Eşti matur atunci când...
„eşti responsabil pentru acţiunile tale, independent
şi împlinit din toate punctele de vedere”. 28
„deţii capacitatea de a-ţi controla conştient, res-
ponsabil şi sigur viaţa, dar şi atunci când ajungi să
deţii un număr cât mai mare de răspunsuri şi meca-
nisme de acţiune în tot ceea ce ţi se întâmplă”. 31
„îţi ştii scopul şi te menţii pe calea bună pentru a-l
îndeplinii”. 59
„eşti independent financiar, reprioritizezi valorile
şi te focalizezi pe dezvoltare în domeniul de exper-
tiză”. 64
„începi să contribui în societate şi să dai înapoi
ceea ce ai primit, de exemplu să îţi ajuti tu părinţii
şi nu invers”. 71
„începi să faci o diferenţă între a acţiona şi a nu
acţiona şi atunci când încerci să înţelegi persoanele
din jur fără prejudecăţi”. 72
„maturitatea nu începe la o anumită vârstă... este o
stare psihică pe care în anumite situaţii o ai sau nu.
Eşti matur atunci când ai coloană vertebrală şi îţi
asumi consecinţele acţiunilor tale”. 77
„viaţa ta, tot ce înseamnă aceasta e strict în mâi-
nile tale, atunci când eşti capabil să urmezi nişte
principii şi nu te laşi condus de ispite şi plăceri co-
pilăreşti”.95
DISCUŢII
Specialiştii în dezvoltare umană sugerează că,
pentru majoritatea tinerilor din societăţile in-
dustrializate, intervalul de timp de la sfârşitul
adolescenţei şi până la 25-29 de ani a devenit
o etapă distinctă a vieţii, anume vârsta adultă
emergentă. Este o perioadă a explorării, a po-
sibilităţilor, un prilej de a încerca moduri de
viaţă noi şi diferite – o perioadă când tinerii
nu mai sunt adolescenţi, dar încă nu şi-au luat
în primire pe deplin rolurile de adulţi (Papalia
Diane E., 2010: 422-423)
Rezultatele prezentului studiu au arătat că cei
mai mulţi adulţi în curs de dezvoltare din Ro-
mânia se simt a fi între adolescenţă şi matu-
ritate, putând afirma că şi în România există
o perioadă distinctă între adolescenţă şi ma-
turitate, perioadă pe care tinerii români o tra-
versează până în momentul în care decid a-şi
asuma deplin rolul de adult.
În limba română există doi termeni care fac
referire la dezvoltarea umană deplină, cel de
„matur” şi „adult”. În Noul Dicţionar Expli-
cativ al Limbii Române termenii de „matur”
şi „adult” sunt definiţi prin aceeaşi expresie
„stare de dezvoltare deplină”, însă unii stu-
denţi au făcut diferenţa între a fi matur şi a
fi adult3. Unii au spus că sunt adulţi dar nu
şi maturi, iar alţii invers. Argumentele pentru
care se consideră maturi sunt pentru că au un
sistem de principii, valori şi responsabilităţi
pe care şi le asumă, însă nu sunt adulţi pen-
tru că nu au independenţă financiară (1), (19),
„sunt o persoană adultă (am toate drepturile
pe care societatea le conferă persoanelor de
acest tip), dar nu sunt matură (nu conştienti-
zez vârsta pe care o am)” (54).
Când devine o persoană adultă? Există diferite
definiţii ale vârstei adulte din punct de vedere
legal: la 18 ani tinerii au drept de vot şi în ma-
joritatea statelor se pot căsători fără acordul
părinţilor, la 18 sau 21 de ani (în funcţie de
stat) pot încheia contracte cu caracter obliga-
toriu. Folosind definiţii sociologice, oamenii
pot fi consideraţi adulţi atunci când se între-
ţin singuri ori şi-au ales o carieră, s-au căsă-
torit ori au legat un parteneriat de dragoste
important sau şi-au întemeiat o familie. Dacă
maturitatea sexuală survine în adolescenţă,
maturitatea cognitivă poate apărea mai târziu.
Maturitatea psihică poate depinde de realizări
cum ar fi descoperirea identităţii proprii, obţi-
nerea independenţei faţă de părinţi, construi-
rea unui sistem de valori şi formarea de relaţii
(Papalia Diane E., 2010: 422-423).
În caseta nr. 2 se regăsesc câteva din răspun-
surile primite la cei trei itemi ai chestionaru-
lui despre ceea ce înseamnă maturitatea pen-
tru tinerii români:
3
www.dexonline.ro, accesat la data de 7.08.2012
31
 Caseta nr. 2
„Maturitatea e o iluzie estompată după fiecare ex-
perienţă, care te mai învaţă ceva esenţial, care ţi-a
scăpat din vedere până atunci”. (55)
„nu există persoană matură, doar persoană care
învaţă să se comporte în societate, care învaţă să-
şi controleze comportamentul şi atitudinea. Defapt
toată viaţa rămânem nişte copii mai mult sau mai
puţin educaţi”. (93)
„Cred ca să fii matur înseamnă să fi dobândit ca-
pacitatea de a te adapta în cele mai diverse situaţii.
Cred că este bine să ştii la ce să te aştepti de la tine,
să nu mai fi surprins de tine în situaţiile noi în care
ajungi să fi pus”. (79)
„Eşti conştient şi întru totul responsabil de acţiuni-
le tale şi îţi asumi consecinţele acestora. Procesul
de maturizare consider că se desfăşoară pe toată
durata vieţii şi că nu există un punct critic în care
ne putem considera 100% maturi/adulţi. Şi la urma
urmei cine stabileşte criteriile de maturitate? Fie-
care are alt etalon şi aspiraţii. E ca şi cum întrebi
pe cineva dacă e inteligent... îţi va spune că da, pen-
tru că el vede inteligeţa în felul său deşi din punct
de vedere social e considerată altfel (are propriul
etalon şi propriile valori filtrate prin obiceiurile,
tradiţiile şi educaţia primită) (73).
În urma unui studiu (Raiu S., Roth M: 2012)
realizat pe 80 de liceeni cu vârsta cuprinsă
între 17 şi 19 ani în care am examinat de ase-
menea care sunt criteriile prin care definesc
adolescenţii maturitatea, elevii chestionaţi
au delimitat perioada adolescenţei de cea a
maturizării prin atribute psihologice, consi-
derând că devin maturi în urma unui proces
de conştientizare. Liceenii afirmă că depăşesc
etapa adolescenţei şi se maturizează pe mă-
sură ce reuşesc să trateze aspectele vieţii cu
mai multă seriozitate, devin mai realişti, mai
precauţi, mai atenţi cu ceea ce se întâmplă în
jurul lor. Consideră că maturitatea înseamnă
„să-ţi iei viaţa în proprile mâini”, să începi să
acţionezi pe proprie răspundere şi să înţelegi
că faptele tale pot avea consecinţe.
În urma analizării modului de exprimare prin
care elevii definesc maturizarea am observat
că aceştia se axează pe momentul „declanşă-
rii” şi anume, afirmă aceştia „devenim maturi
în momentul în care o persoană devine mai
realistă şi îşi pune întrebări esenţiale despre
existenţă sau înţelege că trebuie să depună
eforturi în viaţă şi că faptele au consecinţe.
32
Studenţii, în schimb se axează în exprimări-
le lor despre definirea maturizării, pe ideea
că procesul maturizării este unul continuu şi
care se atinge în urma experienţelor prin care
trecem ajungând să ne controlăm compor-
tamentul şi atitudinea, astfel încât ne putem
adapta celor mai diverse situaţii.
Pentru majoritatea necunoscătorilor, vârsta
adultă este definită de trei criterii: acceptarea
responsabilităţii proprii, luarea independentă
a deciziilor şi obţinerea independenţei finan-
ciare. Aceleaşi criterii au fost evidenţiate şi
de către respondenţii acestui studiu. În ţări-
le industrializate moderne, atingerea acestor
obiective ia mai mult timp şi urmează trasee
mult mai variate decât în trecut. Înainte de
mijlocul secolului XX, bărbatul tânăr proas-
păt absolvent de liceu, îşi căuta de regulă un
serviciu stabil, se căsătorea şi îşi întemeia o
familie. Pentru femeia tânără, calea obişnu-
ită spre vârsta adultă era căsătoria, care avea
loc imediat ce-şi găsea un partener potrivit.
Începând din anii 1950, revoluţia tehnologi-
că a făcut ca studiile superioare sau formarea
specializată să fie esenţiale în tot mai mare
măsură. Vârsta tipică a căsătoriei şi cea a naş-
terii primului copil au crescut mult, întrucât
şi femeile şi bărbaţii urmăresc să facă studii
superioare sau să găsească oportunităţi voca-
ţionale (Papalia Diane E., 2010: 422-423).
Putem concluziona că perioada adultă emer-
gentă este specifică tinerilor care urmează
studii superioare. De fapt majoritatea studi-
ilor despre percepţia propriului statut au fost
realizate în special asupra tinerilor studenţi,
afirmându-se că perioada adultă emergentă
este o perioadă de timp în care tinerii (în spe-
cial cei care îşi continuă studiile) nu se simt
încă adulţi. Dar oare acest lucru poate fi vala-
bil şi în cazul tinerilor care nu sunt studenţi?
Într-adevăr ştim foarte puţin despre aceşti ti-
neri care nu merg la facultate, indiferent că
aceştia sunt din România sau din altă parte.
Acest segment de populaţie a fost menţionat
în SUA ca „jumătatea uitată”, iar în China
„jumătatea lipsă”. În ceea ce priveşte senzaţia
de „între” ar putea fi de aşteptat ca acei ti-
neri care nu merg la facultate să fie mai puţin
probabil să simtă această ambiguitate. Tine-
rii care nu merg la şcoală, în special cei din
mediul rural din România ar putea fi forţaţi
datorită situaţiei economice de a prelua roluri
(de ex. loc de muncă) făcându-i să se simtă ca
un membru adult al comunităţii de la o vârstă
mai devreme. Totuşi intrând în roluri de adulţi
(de ex. loc de muncă, căsătorie şi a deveni
părinţi) nu înseamnă neapărat că o persoană
simte că are abilităţi şi competenţe pentru a
fi un adult (Larry J. Nelson, 2009). Unii psi-
hologi sugerează că debutul vârstei adulte nu
este marcat de criterii externe, ci de indicatori
interni, cum ar fi sentimentul autonomiei, al
autocontrolului şi al responsabilităţii perso-
nale – că este mai mult o stare de spirit de-
cât un eveniment discret. Din acest punct de
vedere unii oameni nu ajung niciodată adulţi,
indiferent de vârsta lor cronologică (Papalia
Diane E., 2010: 422-423)
Rezultatele studiilor arată că trecerea la ma-
turitate este multidimensională şi în orice
moment al adolescenţei sau după vârsta de
20 de ani pot fi oameni care simt că au atins
maturitatea prin atingerea anumitor criterii,
dar în privinţa altora nu. Motivul pentru care
există această ambiguitate între „da sau nu”
comun în răspunsurile tinerilor reiese din cri-
teriile cele mai probabile a fi considerate im-
portante pentru trecerea la maturite. Criteriile
care s-au aflat în topul opţiunii ca fiind nece-
sare pentru trecerea spre maturitate se referă
la calităţi de caracter care se obţin gradual (se
dezvoltă treptat), sunt intangibile şi dificil de
evaluat în mod explicit şi expres: „acceptarea
şi asumarea de responsabilităţi”, „a lua deci-
zii independent de părinţi sau influenţa celor
din jur”, „a devenii independent financiar”.
Acestea nu sunt evenimente ci procese care
se obţin parcurgând o perioadă lungă de timp.
În consecinţă este de înţeles că mulţi adulţi
emergenţi simt că se află în cursul acestui
proces, dar pe care nu l-au finalizat încă, pe
calea spre maturitate, dar neatingându-o încă.
Aceasta se întâmplă numai după vârsta de
30 de ani, majoritatea oamenilor crezând că
atunci devin pe deplin maturi (Arnett Jeffrey
Jensen, 2001).
Unele persoane preferă să se privească ca fi-
ind într-un proces de dezvoltare care continuă
pe tot parcursul vieţii, ca parte a unei dezvol-
tări personale continue fără nicio destinaţie
finală (Arnett Jeffrey Jensen, 2001): „consi-
der că procesul de maturizare se desfăşoară
pe toată durata vieţii şi că nu există un punct
critic în care ne putem considera 100% ma-
turi/adulţi”.
CONCLUZII
Tranziţia de la adolescenţă la maturitate nu
este numai un proces biologic, ci mai degrabă
în conformitate cu studiile privind concepţii-
le tinerilor asupra maturităţii, este şi un pro-
ces social, psihologic şi cultural. Rezultatele
acestui studiu confirmă că tinerii români cu
vârsta cuprinsă între 18-25 de ani nu se consi-
deră pe deplin adulţi, trăind o etapă emergen-
tă a adultului în curs de dezvoltare.
Deşi au o gândire matură (un sistem propriu
de valori şi principii, personalitatea lor a ajuns
la un nivel maxim de evoluţie, judecă cu în-
ţelepciune lucrurile şi situaţiile cu adevărat
importante din viaţă), au şi îşi asumă respon-
sabilităţi, iau decizii independent de părerea
celor din jur şi suportă consecinţele deciziilor
luate simţiind că se pot descurca singuri în
ceea ce priveşte rezolvarea unor probleme,
sentimentul ambivalenţei adult emergent -
adult pare a fi provocat datorită dependenţei
financiare faţă de părinţi, determinându-i să
nu se considere pe deplin adulţi.
BIBLIOGRAFIE
Arnett, J.J. (2001). Conception Of The Tran-
sition To Adulthood: Perspectives From Ado-
lescence Through Midlife. Journal Of Adult
Development, 8 (2), 133-143.
Petrogiannis, K. (2011). Conceptions Of The
Transition To Adulthood In A Sample Og
Greek Higher Education Students. Internati-
onal Journal of Psychology and Psychologi-
cal Therapy, 11 (1), 121-137.
Nelson, L.J. (2009). An Examination Of
Emerging Adulthood In Romania College
Students. International Journal of Behavio-
ral Development, 33 (5), 402-411.
33
 Nelson, L.J., Badger, S., Wu, B. (2004). The
Influence of Culture in Emerging Adulthood:
Perspectives Of Chinese College Students.
International Journal of Behavioral Develo-
pment, 28 (1), 26-36.

Papalia, D.E., Wendkos, O.S., Duskin, F.

(2010). Dezvoltarea umană, Bucureşti: Edi-
tura Trei.

Macek, P., Bejček, J., Vaníčková, J. (2007).

Contemporary Czech Emerging Adults, Ge-
neration Growing Up In The Period Of Social
Changes. Journal of Adolescent Research, 22
(5), 444-475.

Raiu, S.L., Roth, M. (2013). Youth in Transi-

tion: Adolescents’ Opinion on Being an Adult.
In P. Runcan, G. Raţă, M.B. Iovu (Eds.), ISSA
Proceedings: Sociology. Cambridge Scholars
Publishing: UK.

Sirsch, U., Dreher, E., Mayr, E., Willinger, U.

(2007). What Does It Take To Be An Adult
In Austria? Views of Adulthood in Austrian
Adolescent, Emerging Adults And Adults.
Journal of Adolescent Research, 24 (3), 275-
292.

http://www.dexonline.ro. accesat la data de

7.08.2012.

34
 Consecinţele psihologice ale
unui avort indus in adolescenţă
asupra adultei tinere

Drd. Flavia – Petronela MEDRUŢ1

Rezumat
Studiul actual se concentrează asupra consecinţelor pe care le are avortul indus asupra adultelor
tinere. Este deja acceptat faptul că o astfel de experienţă traumatizantă are consecinţe atât pe
termen lung precum şi consecinţe imediate. Fiecare dintre ele este trăită diferit în funcţie de
experienţa şi evaluările fiecărei femei cu privire la situaţia ei. Metoda utilizată pentru a analiza
datelor este analiza fenomenologică. Datele au fost colectate prin interviuri. Instrumentul de
cercetare conţine 15 întrebări elaborate de autor în urma consultării literaturii de specialitate
cu privire la avort. Interviul a fost realizat pe 6 participante cu vârsta cuprinsă între 23-26 ani
care au apelat la cel puţin un avort în timpul adolescenţei. Analiza de conţinut arată că niciuna
dintre participantele intervievate nu doreau sarcina şi nici nu a fost pregătită pentru acest lucru.
Singura soluţie găsită în această situaţie a fost avortul. Acest lucru nu a rezolvat problema lor
deoarece ca adolescente nu au fost bine pregătite şi cu experienţa şi puterea necesară de a
face faţă cu succes acestui eveniment traumatic. Concluziile şi implicaţiile practice ale acestui
studiu subliniază faptul că rezultatele obţinute pot ajuta cercetările viitoare şi de asemenea la
dezvoltarea unor programe de intervenţie în acest domeniu.

Cuvinte cheie: adolescenţă, avort, consecinţe psihologice

Abstract
The current study focuses on the consequences that induced abortion has on young adults. It
is already accepted that such a traumatic experience has both long term as well as immediate
consequences. Each of them is experienced differently according to every woman’s appraisals
on the situation she is in. The method used to analyze the data is the phenomenological analysis.
Data was collected by interviews. The research instrument contained 15 questions developed
by the author upon consulting previous literature on abortion. The interview was carried on
6 participants aged 23-26 which have appealed to at least an abortion during adolescence.
Employing content analysis, results show that that none of the interviewed subjects wanted
the pregnancy and they were not prepared for this. The only solution they found in this crisis
situation was having the abortion. This did not solve their problem as teenagers were not well
equipped with the previous experience and strength to successfully cope with this traumatic
1
Universitatea Babeş Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
E-Mail: mp.flavia@yahoo.com

35
 event.
The conclusions and practical implications of this study underline the fact that the results
obtained can inform future research, but also specific programs in the area.
Key words: adolescence, abortion, psychological consequences
INTRODUCERE
Comportamentul sexual de risc – Lipsa cu-
noştinţelor cu privire la metodele contra-
ceptive şi lipsa ultilizării lor
Răspândirea metodelor contraceptive poate fi
privită ca una dintre poveştile de succes ale
secolului XX. Potrivit unui studiu realizat de
United Nations Fund for Population Activiti-
es (2000), la nivel mondial 60% din cupluri
folosesc contracepţia, comparativ cu numai
10% în 1970. Cu toate acestea, la fiecare 5
minute, 950 de femei vor concepe o sarcină
nedorită şi 120 vor fi murit din cauza meto-
delor de avort (apud. David, Russo, 2003).
Informarea adolescenţilor despre contracep-
ţie şi accesul sporit la servicii de planificare
familială sunt în mod clar cele mai importan-
te componente într-o intervenţie cu scopul de
a reduce numărul de sarcini nedorite. Chiar şi
aşa, pentru multe tinere, există şi alţi factori
sociali, economici şi motivaţionali care joacă
un rol critic în decizia lor finală de a recurge
la o astfel de intervenţie (Kirby, 1999 apud.
Cowley, Farley, Beams, 2002).
Stigmatizare
Scott (1989) a arătat că în timp ce mulţi ame-
ricani au fost pro legalizare avort, tot ei con-
sideră la un moment dat avortul greşit din
punct de vedere moral. 50% dintre americani
echivalează avortul cu uciderea unui copil
(New York Times / CBS News Sondaj, 1998
apud Major, Gramzow, 1999). Această atitu-
dine a fost afişată de către cei care aveau o
cunoştinţă de sex feminin care a recurs la un
avort. Studiul lui Major şi Gramzow (1999) a
arătat că aproximativ 50% dintre participante
au simţit ca oamenii se uită la ei ciudat pentru
că au recurs la un avort. Pe Obsessive-Preoc-
cupation Model of Secrecy’s, Lane şi Weg-
ner (1995) au arătat că atât suprimarea cât şi
intruziunea, care sunt datorate stigmatizării,
sunt asociate cu stresul post-avort.
36
Legislaţie şi consimţământul părinţilor
În cele mai multe ţări, femeile nu pot face un
avort atât de uşor, datorită restricţiilor impuse
de lege. În Uniunea Europeană avortul este
interzis în ţări precum Malta, Irlanda de Nord
(care este deţinut de Marea Britanie) Irlan-
da şi Polonia. În România avortul este legal.
Procedura trebuie să aibă loc într-o instituţie
acreditată medical sau într-un cabinet medi-
cal. Avortul se poate face după 14 de săptă-
mâni de sarcină, dacă este absolut necesar din
motive terapeutice, după cum este prevăzut
de lege. România continuă să fie într-o situa-
ţie dificilă, pentru că este ţara cu cea mai mare
rată a avorturilor din UE şi protecţia juridică
a copilului nenăscut lipseşte aproape complet
(Asociaţia Pro Vita, 2010).
Avortul este legal în Statele Unite, dar în
multe alte ţări doar cu acordul părinţilor sau
este necesară o notificare a acestora, în ca-
zul în care vorbim despre minore. Mediul în
care trăieşte femeia de asemenea joacă un rol
esenţial în adaptarea lor. În special, femeile
care au conflicte cu diverse persoane atunci
când vine vorba de avort, precum şi decizia
lor cu privire la acesta, dar şi cele care se simt
constrânse în a face avort vor avea probleme
mai mari în urma procedurii (Major et al.,
1990). Adolescentele se confruntă aceşti fac-
tori mai mult decât o femeie matură. Dacă pă-
rinţii adolescentei află că fiica lor este pe cale
de a face un avort (dacă ea le-a spus, medicul
sau au aflat din altă parte), ei ar afla implicit
că ea este activă sexual, fapt care este respins
în general atunci când copilul lor este un ado-
lescent (Quinton, Major, Richards, 2001). Un
studiu realizat de Henshaw şi Kost (1992) ne
oferă o dovadă indirectă a riscurilor potenţia-
le care pot apărea în urma forţării adolescen-
telor de a-şi informa părinţii despre faptul că
sunt însărcinate. În acest studiu s-au evinden-
ţiat consecinţele care apar dacă adolescenta
şi-a informat părinţii în mod voluntar sau for-
ţată de împrejurări. În unele cazuri, părinţii
care au aflat din alte surse despre sarcina fii-
cei lor, le-au forţat să facă avort, le-au abuzat
fizic sau le-au forţat să plece de acasă (Adler,
Ozer, Tschann, 2003).
Consecinţe psihologice imediate şi pe ter-
men lung ale avortului
Evaluarea globală a efetctelor psihice ale
avortului este mult îngreunată de următorii
factori:
• Numărul avorturilor variază de la o
femeie la alta
• De regulă, femeile nu rămân în grija
doctorului care le-a făcut întreruperea
de sarcină, deci el nu poate observa
consecinţele care se manifestă în timp
asupra organismului lor
• Poziţia subiectivă a doctorilor faţă de
avort (Michels, 1998)
De aici reies diferenţele în aprecierea conse-
cinţelor avortului. Cei care sunt în favoarea
avortului susţin că nu apar niciun fel de con-
secinţe negative. Totuşi, după cum s-a obser-
vat, acestea apar în timp, uneori după mulţi
ani. Din punct de vedere psihiatric s-a consta-
tat că toate femeile care fac avort din motive
sociale suferă de o reacţie depresiv-anxioasă
(Stossel, 1998, p. 128). Felul în care o feme-
ie reacţionează la avort şi gradul său de SPA
(Sindromul Post Avort) sunt determinte de
trei factori: unul biologic (ce s-a întâmplat de
fapt în timpul procedurii de avort), unul psi-
hologic (legat de setul ei de valori morale) şi
unul spiritual (legat de întrebările de morală
şi religie la care a trebuit să răspundă în legă-
tură cu gestul) (Michels, 1998).
Major et al. (2009) au realizat un review pe
studii apărute între anii 1989-2008 care au
analizat relaţia dintre avortul indus şi sănă-
tatea mintală. S-au luat în considerare factori
cum ar fi: stima de sine, autoeficacitatea, sa-
tisfacţia în legătură cu stilul de viaţă, factori
referitori la emoţii (uşurare, tristeţe, etc), pro-
blemele de comportament (abuz de substan-
ţe, abuz în copilărie), posibilitatea existenţei
psihopatologiilor severe.
Câteva caracteristici psihologice au fost aso-
ciate cu o adaptare mai scăzută după un avort.
Acestea sunt valabile la femei, în general. Ele
includ că femeia să fi avut episoade depresi-
ve înainte de a face avort, o autoeficacitate
scăzută în ceea ce priveşte copingul în avort
şi folosirea strategiilor de coping de evitare.
Cercetătorii au arătat că şi nivelul conflictului
personal legat de avort şi frică de procedura
în sine pot fi asociate cu o adaptare scăzută
post-avort. Fiecare dintre aceşti factori poate
fi mai predominant în rândul adolescentelor.
De exemplu, rata depresiei severe în rândul
femeilor este mai mare la cele cu vârsta cu-
prinsă între 15 şi 19 ani; adolescenţii folosesc
strategii de coping de evitare mai mult de-
cât adulţii tineri; autoeficacitatea (credinţele
despre cât de eficienţi putem fi în a executa o
acţiune necesară într-o situaţie anume) poa-
te fi evaluată într-un mod eronat mai degrabă
în cazul adolescenţilor decât în cazul adulţi-
lor din cauza lipsei de experienţă când vine
vorba de a face faţă evenimentelor stresante
din viaţa de zi cu zi. Totodată s-a arătat că
adolescentele prezintă un conflict interior
mai intens şi o frică mai mare de procedura
în sine decât femeile adulte (Quinton, Major,
Richards, 2001).
METODOLOGIE
Scop
Scopul acestei cercetări este de a explora con-
secinţele psihologice cauzate de un avort in-
dus în adolescent asupra adultei tinere. Mai
specific, doresc să explorez gândurile şi emo-
ţiile provocate de decizia de avort şi conse-
cinţele psihologice pe termen lung provocate
de procedura în sine. Pentru a putea obţine
aceste informaţii, următoarele întrebări de
cercetare vor ghida acest demers: Care sunt
reacţiile psihologice pe care le are o adoles-
centă după inducerea unui avort? şi Poate un
avort indus în adolescenţa să producă con-
secinţe psihologice negative asupra adultei
tinere?
Participanţi
Pentru acesta cercetare au fost alese 6 tinere
cu vârsta cuprinsă între 23 şi 26 de ani. Cri-
teriile de selecţie a participantelor au fost un
37
 avort indus în adolescenţă şi vârsta acestora
(20-30 ani). Patru dintre aceste tinere îmi sunt
cunoştinţe, iar pe două dintre ele le-am con-
tactat cu ajutorul uneia dintre celelalte patru.
Fiecare dintre acestea a recurs la cel puţin un
avort în timpul adolescenţei, mai exact: patru
dintre ele au făcut un avort, una a recurs la
două avorturi, iar cealaltă trei avorturi. Toate
tinerele provin din mediul urban. Situaţia lor
financiară este una modestă. Toate au studii
superioare, două dintre ele au şi studii postu-
niversitare. Patru dintre ele au o familie uni-
tă, una dintre ele provine dintr-o familie mo-
noparentală datorită divorţului părinţilor, iar
cealaltă tot dintr-o familie monoparentală dar
de data aceasta din cauza decesului tatălui.
Metode, instrumente şi tehnici utilizate
Ca metodă de colectare a datelor pentru aceas-
tă cercetare am ales interviul semi-structurat.
Interviurile au avut loc faţă în faţă pentru a
putea observa discrepantele care pot apărea
între ceea ce respondenţii afirma şi limbajul
lor nonverbal. Ghidul de interviu este format
din 15 întrebări care au fost concepute pe
baza literaturii de specialitate şi sunt pliate pe
obiectivele cercetării.
Procedura
Cercetarea a avut loc în Alba Iulia, judeţul
Alba. Participantele au fost intervievate în
zile diferite la domiciliul lor. Înainte de deru-
larea interviurilor, fiecare participantă a fost
informată că datele şi informaţiile pe care le
va furniza sunt confidenţiale, iar dacă există
în ghidul de interviu vreo întrebare pe care
o consideră prea personală, sunt libere să nu
răspundă. Fiecare interviu a durat în medie
20-30 minute. Acestea au fost înregistrate şi
ulterior transcrise.
Analiza datelor
Metoda aleasă pentru analiza datelor este
analiza fenomenologică. Consider că această
metodă este cea mai potrivită pentru cerceta-
rea mea deoarece mă ajută să răspund într-o
modalitate complexă întrebărilor de cercetare
şi deoarece numărul participanţilor este mic.
De asemenea îmi permite explorarea în pro-
38
funzime a fenomenul avortului.
REZULTATE
După transcrierea interviurilor, am identificat
5 teme majore. Fiecare dintre aceste teme re-
flecta gândurile şi emoţiile unei femei care a
recurs la avort.
Tema 1 – Fata în faţă cu neprevăzutul
În adolescenţă avem tendinţa de a nu “cân-
tări” lucrurile la fel de bine cum o facem în
perioada adultă. Şi câteodată chiar şi la ma-
turitate putem trăi cu ideea de “Mie nu mi se
poate întâmpla … ”. Şi totuşi se întâmplă! Ce
ne facem atunci când neprevăzutul apare în-
tr-o periodă a vieţii în care nu suntem atât de
responsabili, nu suntem pregătiţi să răspun-
dem pentru acţiunile noastre şi nu ştim care
este alegerea corectă?
După compararea rezultatelor la întrebarea
care făcea referire la momentul când au aflat
că sunt însărcinate, majoritatea partipantelor
au experimentat aproximativ aceleaşi emo-
ţii: frica, disperare şi setimentul de indecizie.
Există puţine diferenţe cu privire la percepţia
diagnosticului de sarcină.
“Doamne! Groaznic! Eram prea mică pentru
o asemenea povară, dar sufficient de “de-
şteaptă” pentru a face sex neprotejat…Am
fost proastă şi inconştienţa! Nici măcar la
pastila de a doua zi nu m-am gândit… Eram
cu o prietenă când mi-am făcut testul de sar-
cină. Ea râdea pentru că m-a avertizat. Ea ştia
multe despre relaţia mea cu băiatul cu care
eram atunci. Nu puteam să nu mă gândesc la
ce s-ar întâmpla dacă ar afla ai mei. Am încer-
cat să mă calmez pentru câteva momente şi să
mă gândesc la ce e de făcut. Nu puteam păstra
copilul…nu era o opţiune.”
Tema 2 – Avortul ca decizie problematică
Până a ajunge la decizia de a avorta, tinerele
au trecut printr-o perioadă plină de dileme, de
temeri şi confruntări cu alte persoane din an-
turaj. În general familia nu a ştiut despre sar-
cina (doar într-un singur caz), astfel tinerele
nu au adus membrii familiei în discuţie decât
într-un mod ipotetic. În schimb din intervi-
uri a reieşit că partenerul a avut o contribuţie
mare în luarea deciziei de avort. Alţi factori
care au contribuit şi ei sunt: vârsta fragedă,
situaţia financiară, lipsa informaţiilor, teama
să nu afle părinţii sau alte persoane cunoscu-
te, ruşinea şi teama de procedura în sine. Trei
dintre participante au recunoscut că erau pe
penctul de a se răzgândi numai din cauză că
le era foarte frică de operaţie şi nu încetau să
se gândească la efectele secundare pe care le
putea avea operaţia. În funcţie de ceea ce am
descris mai devreme am identificat trei sub-
teme.
a. Partenerul – personajul prin-
cipal în luarea deciziei
La întrebarea „În ce fel ai fost influenţată de
tatăl copilului?” majoritatea participantelor
au dat răspunsuri din care a reieşit că parte-
nerul acestora de atunci a avut un rol foarte
important în decizia finală. Deşi la început nu
au dorit să împărtăşească secretul şi cu aceş-
tia, până la urmă au făcut-o crezând că aşa
este corect.
“Păi…nu ştiu dacă am fost influenţată de el în
mod direct. Pur şi simplu am ştiut ce voia în
momentul în care i-am văzut privirea dup ace
i-am dat vestea şi l-am întrebat ce crede că ar
trebui să fac. Săracul de el a rămas fără cuvin-
te. A încercat cumva să-mi spună că e vorba
de corpul meu şi în primul rând eu decid ce
trebuie să fac, dar în acelaşi timp îmi zicea că
nu ştie ce e mai bine pentru că suntem amân-
doi mult prea tineri şi ce-o să spună lumea
despre asta. Ştiam că o să spună asta…m-a
ajutat să mă hotărăsc deşi cumva ştiam deja
ce trebuie să fac.”
b. Vârsta, situaţia financiară
sunt impedimente în păstrarea
sarcinii
Toate tinerele au confirmat că vârsta a fost
un factor major de influenţă în luarea deciziei
de avort. Toate erau mult prea tinere şi le era
frică să nu fie judecate de oamenii din jurul
lor. Când s-a pus problema de situaţia finan-
ciară, au făcut referire la acest aspect în ideea
în care ar fi păstrat copilul. Toate duc un trai
modest şi dacă se hotărau să păstreze copilul,
ar fi trebuit să se descurce singure.
“Nu mă puteam gândi să am copil la anii ăia.
Aveam doar 16 ani. Nu mai trăim vremurile
în care te râdea tot satul dacă aveai 17 ani şi
erai nemăritata… Eram prea copil ca să am
un copil al meu…un copil cu copil. În zilele
de azi e ruşinos să faci un copil la vârsta aia.
Mi-aş fi distrus tot viitorul. Cine ştie ce s-ar fi
ales de mine dacă aş fi păstrat copilul? Sincer
nici nu vreau să mă gândesc.”
c. Teama de procedura în sine şi
de efectele medicale secunda-
re
Toate participantele aveau un soi de fobie faţă
de doctori şi spitale şi au recunoscut că erau
îngrozite de ideea de a suporta o operaţie,
“Eu sunt genul care nu prea suportă doctorii
şi când mă gândeam că eu, care merg la doc-
tor o dată pe an, din cauză că mă bate maică-
mea la cap, nu pentru că vreau, o să trec prin-
tr-o operaţie, pur şi simplu nu puteam dormi
noaptea. Problema era că m-am şi uitat pe net
să văd cum se procedează şi nu-mi venea să
cred. Îmi era şi milă de copil şi când am văzut
cum se face operaţia îmi venea să plec undeva
şi să păstrez copilul. Încă mai am coşmaruri
în legătură cu asta…a fost foarte urât!
Tema 3 – Avort – între decizia corectă şi stig-
mă
Majoritatea participantelor au recunoscut că
au întâmpinat probleme, la un moment dat,
cu anumite persoane. Oricât au încercat să
ţină avortul secret, până la urmă au aflat mai
multe persoane care au început să le judece
pe acest subiect. Toate participantele au răs-
puns la întrebarea „Cum te-a afectat faptul că
au aflat mai multe persoane despre avort?”
că şi persoanele apropiate le-au judecat şi că
au simţit o anumită distanţare din partea lor.
“Veştile rele circula repede. Ştiu sigur că toa-
tă lumea a avut ceva rău de zis despre mine şi
despre faptul că am făcut avort. Unii din ei se
uitau la mine de parcă aş fi fost târfa. Greşeala
mea a fost că le-am povestit la două prietene
despre ce am păţit şi bineînţeles că ele au avut
grijă să spună mai departe. Le-am confrun-
tat dar bineînţeles că n-au vrut să recunoască.
Am avut încredere în ele şi am crezut că or
să mă ajute. Vedeam reacţiile oamenilor…ve-
deam chestia asta în privirea lor. Unii amici
de-ai mei nici n-au mai vrut să iasă în oraş cu
39
 mine. E evident când cineva te evită…pur şi
simplu simţi asta”.
Tema 4 – Regrete sau ”împăcare cu sinele”
La întrebările legate de regrete sau alte tipuri
de consecinţe legate de avortul indus în ado-
lescenţă, fiecare dintre tinere a adus în dis-
cuţie măcar o consecinţă negativă, legată de
bunăstarea lor săi de schimbări produse în
relaţiile cu persoanele apropiate. Majoritatea
afirma că regretă, dar nu neapărat faptul că au
făcut avort ci şi faptul că ar fi putu fi mai aten-
te sau mai conştiente. Unele insistă pe ideea
că dacă s-ar putea întoarce în timp, nu ar mai
face la fel.
“Încă mă simt aiurea pentru ce am făcut. Chiar
îmi plac copiii şi pe măsura ce timpul a trecut
am învăţat multe şi acum chiar îmi pare rău.
Am avut atâtea coşmaruri cu copii sau legate
de avort. Am o anumită reacţie când aud sau
văd copii sau chiar femei însărcinate. Nu ştiu
cum să-ţi explic, dar parcă tremur puţin. Îmi
trece repede senzaţia asta, dar pe moment mă
întristează.”
Tema 5 – Dorinţa de a avea un copil în viitor
Toate participantele îşi dorec un copil în vi-
itorul apropiat. Una dintre ele chiar are un
copil la ora actuală. Ele afirmă că sunt acum
la vârsta la care se pot gândi la acest lucru
liniştite, fără să mai ia în calcul toate lucrurile
care le-au determinat în adolescenţă sa facă
avort. Într-adevăr unele dintre ele afirmă că
se gândesc cumva cu groază că există riscul
să nu mai poată face copii sau o să fie mai
greu deoarece e posibil să apară complicaţii
şi sarcina să fie mai grea.
“Normal că vreau un copil. Acum da! Am 25
de ani, am o relaţie frumoasă cu un tip minu-
nat care vrea şi el copii. Nu ne grăbim încă,
vrem să ne căsătorim înainte. Un copil este
o binecuvântare, cel puţin acum pot să văd
lucrurile din perspectiva asta. Dar dacă mă
întrebai acum 10 ani, probabil mă umfla râ-
sul”.
DISCUŢII
În urma răspunsurilor primite după aplicarea
interviurilor a reieşit că niciuna dintre ado-
40
lescente nu şi-a dorit sarcina şi nici nu a fost
pregătită pentru acest pas, de unde şi soluţia
aleasă pentru rezolvarea problemei cu care se
confruntau, avortul.
În toate răspunsurile tinerelor se simt cel pu-
ţin urme de regret. Bineînţeles, regretul nu
este neapărat datorat faptului că un copil nu
s-a născut, ci şi autoblamării pentru compor-
tamentul sexual neresponsabil.
După cum a reieşit şi din studiul lui Quinton,
Major şi Richards (2001), adolescentele nu
dispun de experienţa necesară şi puterea pen-
tru a face faţă cu succes unui eveniment de
viaţă atât de important ca acesta.
Când s-a discutat despre stigmatizare, partici-
pantele au recunoscut că au avut diverse pro-
bleme după ce au avortat şi chiar şi acum se
mai confruntă cu unele situaţii neplăcute. Nu
la mult timp după ce au recurs la această pro-
cedură, lumea din jurul lor a început să afle
şi să se discute tot mai mult pe această temă.
Într-atât de mult încât una dintre participan-
te s-a confruntat cu o situaţie jenantă legată
de avortul pe care l-a făcut în adolescenţă, în
momentul în care a mers la un interviu pentru
un job nou.
După cum au apreciat Lydon et al. (1996), o
tânără care se afla într-o relaţie heterosexuală,
nu plănuieşte să rămână însărcinată. Nu este
sigură nici măcar cu privire la viitorul relaţi-
ei pe care o are cu partenerul. Totuşi, aceas-
ta poate resimţi un fel de angajament faţă de
situaţie, cel mai probabil din cauza valorilor
pe care le are. O tânără poate recurge la avort
deoarece priveşte sarcina ca pe un obstacol
în atingerea ţelurilor propuse. Indiferent care
este motivul, aceasta va fi la un moment dat
privită cu dispreţ sau criticata.
Deoarece în prealabil, un avort poate fi as-
cuns, unele femei pot folosi această metodă
ca şi coping împotriva stigmatizării. Teama
că cei din jur nu vor fi de acord este cel mai
comun motiv pentru care persoanele prefera
să ţină secret unele evenimente de viaţă im-
portante. (Lane & Wegner, 1995; Pennebaker,
1993; Wegner & Erber, 1993 apud Major &
Gramzow, 1999). S-a încercat să se ţină se-
cret faptul că tinerele au avortat, dar din cau-
za faptului că părinţii nu trebuiau să afle, pen-
tru a obţine ajutor, majoritatea participantelor
au apelat la prietenele cele mai apropiate din
acea perioadă. Din afirmaţiile lor reiese fap-
tul că prietenele lor nu au putut să ţină la fel
de secret avortul, astfel vestea s-a răspândit
şi participantele au început să aibă parte de
experienţe negative legate de stigmatizare. O
singură participantă a afirmat că nu s-a con-
fruntat cu niciun fel de problemă de acest gen
deoarece ea i-a spus mamei ei şi unei singu-
re prietene care ales să nu spună mai departe
problema ei.
Când a venit vorba despre decizia de a face
avort, tinerele au afirmat că au mai existat şi
alţi factori care le-a influenţat. Mai pe scurt,
nu au luat această decizie singure sau doar în
funcţie de considerentele lor. La fel s-a arătat
şi în studiul lui Major et al. (1990) şi anume ca
şi mediul în care trăieşte femeia este implicat
în această adaptare. În mod special, femeile
care întâmpină conflicte cu diverse persoane
când vine vorba de luarea deciziei de avort
şi cele care se simt constrânse în a face avor-
tul, au probleme în perioada de după avort.
În cazul tienerelor implicate în acest studiu,
partenerul a fost persoana cu cea mai mare
influenţă asupra deciziei de avort. Alţi factori
care au contribuit la luarea acestei decizii au
fost: vârsta, situaţia financiară, teama de pă-
rinţi, ruşinea şi lipsa informaţiei sau accesul
redus la metodele de contracepţie.
După cum s-a presupus şi după cum afirmă
şi Stossel (1998), există diferenţe în apreci-
erea consecinţelor avortului. Cei care sunt în
favoarea avortului susţin că nu apar niciun
fel de consecinţe dăunătoare. Totuşi, după
cum s-a observat, acestea apar în timp, uneori
după mulţi ani.
Printre consecinţele imediate ale avortului,
participantele enumeră, pe lângă efectele se-
cundare medicale: autoblamare, teamă, sen-
timent de uşurare. Pentru femeile sensibile,
sentimentele de vinovăţie se manifestă foar-
te puternic, spre deosebire de femeile mai
puternice sau superficiale, care nu vor avea
conştiinţa aşa încărcată sau poate chiar deloc.
Pentru aceste femei, copilul nenăscut este un
soi de „neg”, de chist care trebuie eliminat,
iar acest lucru nu presupune niciun fel de pro-
blemă, este de fapt singura soluţie.
În ceea ce priveşte consecinţele tardive, par-
ticipantele aduc în discuţie aproape întocmai
consecinţele amintite de Stossel (1998) în
lucrarea sa. După aproximativ 6-9 ani de la
inducerea avortului, tinerele afirmă că au avut
şi încă mai au coşmaruri legate de copilul pe
care l-ar fi putut avea sau despre procedura în
sine. De asemenea acestea se feresc de orice
le-ar putea aminti de experinţa trăită. Multe
din ele au obeservat că sunt sensibilizate şi de
prezenţa copiilor pe stradă de mână cu mama
lor. Participantele spun că se învinuiesc şi
îşi reproşează tot ce are legătură cu avortul
la care au recurs. Alte consecinţe negative:
amintirile obsesive ale avortării copilului, vi-
sele obsesive în legătură cu avortul sau des-
pre copilul avortat. Femeia îşi poate aminti
oricând procedura prin care a trăit, iar experi-
enţa poate fi şi după ani la fel de vie.
Cele mai commune efecte negative târzii
sunt: regretul, vina, autoreprosuri, labilitate
psihică şi depresii, plâns nemotivat, anxieta-
te şi coşmaruri (Stossel, 1998). Toate aceste
efecte sunt întâlnite şi la participantele aces-
tui studiu.
Avortul este o experienţă traumatică unică;
sarcinile nedorite şi avortul sunt evenimente
de viaţă traumatice a căror răspunsuri sunt
conturate de evaluările fiecărei femei şi de
resursele sale de coping; reacţiile psihologice
la avort sunt conturate de contextul sociocul-
tural din care femeia face parte. După consul-
tarea metodelor cele mai întâlnite de coping,
descrise de Michels în publicaţia sa din 1998,
am identificat următoarele metode folosite de
partcipantele acestui studiu:
Ř raţionalizarea – motivele pentru care
femeia a recurs la avort, motive care justifică
avortul ca fiind cea mai bună soluţie la mo-
mentul respectiv;
Ř refularea – acest mecanism apare
atunci când femeia nu doreşte să-şi aminteas-
că de sentimentele negative privind avortul şi
astfel le şterge din mintea ei;
Ř compensarea – aceasta are loc atunci
când femeia rămâne însărcinată la scurt timp
după avort şi astfel îşi creează ideea că acest
lucru compensează pierderea primului copil.
41
 Limtele studiului
Cercetarea are o serie de limitări care împie-
dică generalizarea rezultatelor la un eşantion
mai mare. Chiar dacă numărul participantelor
este suficient pentru analiza fenomenologică,
un număr mai mare de participante ar fi ajutat
la o mai bună înţelegere a fenomenului. Chiar
dacă ghidul de interviu folosit în această cer-
cetare este construit pe baza literaturii de spe-
cialitate, nu este un instrument acreditat şi nu
a mai fost folosit în alte cercetări.
Cercetări viitoare
Este important să ştim în ce măsură vârsta,
educaţia, situaţia financiară, frica de părinţi,
ruşinea şi alţi factori, influenţează decizia de
a face un avort. Cu aceste indormatii la înde-
mâna pot fi construite programe de prevenţie
şi intervenţie mult mai eficiente, programe
care să ajute femeile tinere aflate într-o astfel
de situaţie.
Cred de asemenea că ar trebui să aflăm de ce
exista o aşa mare lipsă de cunoştinţe cu pri-
vire la metodele contraceptive deşi în prezent
ele sunt atât de răspândite şi pot fi obţinute
foarte uşor.
BIBLIOGRAFIE
Adler, N.E., Ozer, E. J., Tschann, J. (2003).
Abortion among adolescents. Ameri-
can Psychologist, 58 (3), 211–217. DOI:
10.1037/0003-066X.58.3.21
Asociaţia Pro Vita Bucureşti (2010), Legisla-
ţia privind avortul în ţările Uniunii Europene
Cowley, C.B., Farley, T., Beamis, K. (2002).
“Well, maybe I’ll try the pill for just a few
months....” Brief motivational and narrative-
based interventions to encourage contracep-
tive use among adolescents at high risk for
early childbearing. Fam Syst & Health, 20,
183-204.
David, H.P., Russo, N.F. (2003), Psychology,
population, and reproductive behavior. Ame-
rican Psychologist, 58 (3), 193–196. DOI:
10.1037/0003-066X.58.3.193
42
Lydon, J., Dunkel-Schetter, C., Cohan, C.L.
(1996). Pregnancy decision making as a sig-
nificant life event: A Commitment Approach.
Journal of Personality and Social Psycholo-
gy, 71 (1), 141-151.
Major, B., Appelbaum, M., Beckman, L.,
Dutton, M.A., Russo, N.F., West, C. (2009).
Abortion and mental health. American Psy-
chologist, 64 (9), 863–890. DOI: 10.1037/
a0017497
Major, B., Cozzarelli, C., Sciacchitano,
A.M., Cooper, M.L., Testa, M., Mueller, P.M.
(1990). Perceived social support, self-effi-
cacy, and adjustment to abortion. Journal of
Personality and Social Psychology, 59 (3),
452-463.
Major, B., Gramzow, R.H. (1999). Abortion
as stigma: Cognitive and emotional implica-
tions of concealment. Journal of Personality
and Social Psychology, 77 (4), 735-745.
Michels, N. (1998). Recuperarea emoţională
a femeilor dupa avort. First published in U.S.
by Bethany House, Editura OM
Stossel, P. (1998). Myriam, de ce plângi? –
Trauma avortului. Editura Ariel în colaborare
cu Fundatia ProVita Medica, Timişoara.
Quinton, W.J., Major, B., Richards, C. (2001).
Adolescents and adjustment to abortion: Are
Minors at Greater Risk? Psychology, Pu-
blic Policy, and Law, 7 (3), 491-514. DOI:
10.1037//1076-8971.7.3.491
 Dependenţa de jocuri pe
calculator la copii şi
adolescenţi - o analiză
calitativă computerizată

Drd. Oana-Elena Rădăcină1

Rezumat
Diversificarea problemelor psiho-sociale în contextul dezvolării tehnologiei actuale impune
specialiştilor din diverse domenii găsirea unor modalităţi de reducere sau ameliorare a situaţiilor
care periclitează bunăstarea socială. În ultimul timp şi în România tot mai multe familii au
facilitat copiilor accesul la calculator. Acest fapt a adus, pe lângă oportunităţi de dezvoltare
psiho-cognitivă, factori de risc care afectează bunăstarea copilului şi familiei. Articolul îşi
propune să evidenţieze problematica utilizării necorespunzătoare a calculatorului la copii
şi adolescenţi prin analiza particularităţilor psiho-socio-familiale a acestora. Ca metodă
principală de cercetare am folosit interviul semi-structurat şi analiza calitativă computerizată.
În scopul analizei şi interpretării datelor am utilizat ca fundament teoretic, teoria emergentă.
Urmând modelul grounded theory, prin utilizarea programului de analiza calitativă
computerizată, Atlas.ti5, rezultatele cercetării s-au concretizează în trei categorii centrale de
interes: juxtapunerea vieţii reale în plan virtual, influenţa modelului parental, minimizarea
riscului şi ostilitate la schimare. În acest context, eşantionul a fost alcătuit din 20 de subiecţi
cu vârsta cuprinsă între 15-17 ani, elevi în ciclul gimnazial. Aceştia se împart în două clase
categoriale, cei care prezintă interes crescut faţă de jocurile pe calculator şi le utilizează în
mod necorespunzător, iar ceilalţi, care utilizează jocurile pe calculator ocazional. Concluziile
cercetării atrag atenţia asupra riscului crescut pe care adolescenţii îl au de a utiliza jocurile pe
calculator în mod necorespunzător şi arată efectele negative asociate unei conduite adictive.

Cuvinte cheie: dependeţă, jocuri PC, adolescenţi, stil parental.

Abstract
Diversity of psycho-social problems in a technologically developed era, calls for solutions,
right out of the hands of specialists, in order to reduce those situations that endanger the social
balance. Lately in Romania more and more families have given their children free access to
the PC. Beside the psycho-cognitive development opportunities this also had amplified the risk
factors regarding the welfare of the family and the child. This article aims to emphasize the
1
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială
E-mail: radacinaoana@yahoo.com

43
 issues regarding the misuse of computer by young people through analyzing the psycho-socio-
familial particularities. The semi-structured interviews were later analysed by computer-aided
qualitative data analysis package (Atlas.ti).
Following ground theory model, three main categories emerged: reflexion of reality in the virtual
world, influence of the parental model, and minimizing the risk and resistance to change. The
subjects included students aged 15-17 enrolled in upper-secondary school. They were divided
into two groups: those having a high interest on computer games and use them improperly and
those using computer games rarely. Research conclusions points out the great danger in leaving
young people to use unsupervised computer games and the negative effects associated with
addictive behavior.

Keywords: addiction, addiction, games, PC, teenagers, parenting style.

1. Introducere. Importanţa problematicii rului (Roussel & Doumont, 2008). La nivel

pentru spaţiul românesc
Odată cu procesul de dezvoltare al societă-
ţii, natura problemelor sociale s-a modificat
sau a luat noi valenţe. Mijloacele tehnologice
de care omul modern s-a bucurat, au avut pe
lângă beneficii, descoperirea de noi oportu-
nităţi şi aspecte negative. Astfel, utilizarea
calculatorului a ajuns astăzi atât o necesitate,
cât şi un mijloc distructiv de utilizare a tim-
pului, cu efecte devastatoare pe termen lung
asupra sănătăţii fizice şi mentale, având im-
plicaţii asupra bunăstării socio-individuale
(Supaket et al., 2009; Yee, 2002; Zamani et
al.,2007). Studiile arată că una din cele mai
predispuse categorii să devină dependenţi de
calculator sunt copiii şi adolescenţii (Griffiths
et al., 2004). La nivel global, datele statistice
încep să devină îngrijorătoare atunci când fac
referire la dependenţa de jocuri pe calculator
(Roussel & Doumont , 2008; Supaket et al.,
2009; Yee, 2002).
Extinderea problematicii sociale privind de-
pendenţa de calculator aduce după sine noi
roluri pe care asistenţa socială trebuie să şi le
asume, venind în sprijinul persoanelor care se
confruntă cu o formă de adicţie, printre care
numărându-se şi adicţia cibernetică. Unul
dintre rolurile asistentului social în aborda-
rea dependenţei de jocuri pe calculator este
de a construi programe de prevenţie şi de in-
tervenţie care să urmărească reducerea numă-
rului de copii care devin dependenţi, dintr-o
perspectivă multidimensională, implicând
în procesul de asistare părinţii, profesorii,
colegii şi grupul de congeneri ai beneficia-
internaţional, aşa cum am precizat anterior,
dependenţa de jocuri pe calculator este recu-
noscută ca problemă în ascensiune şi există o
serie de programe de intervenţie care vin în
sprijinul copiilor dependenţi, pentru a reduce
simptomatologia, cauzele adicţiei, pentru a
favoriza un climat de dezvoltare socio-fami-
lial oportun. Totuşi, literatura de specialitate
precizează că, în prezent există puţine pro-
grame specializate de intervenţie/prevenţie
în caz de dependenţă de jocuri pe calculator
(Kenneth, 2009). Majoritatea programelor
care se implementează, la nivel internaţional
au la bază consilierea, psihoterapia, interviu-
rile motivaţionale, terapiile comportamentale
sau familiale (Kenneth, 2009).
În ţara noastră există relativ puţine studii de
cercetare în domeniul practicilor de utilizare
a calculatorului. Chiar la nivel internaţional,
cercetătorii recunosc faptul că problematica
utilizării calculatorului este încă la început
în cercetarea actuală. Totuşi, România se află
printre primele 10 ţări europene cu ratele cele
mai ridicate de utilizare a calculatorului şi in-
ternetului, de aceea, este eminamente de înţe-
les preocuparea pentru explorarea posibilelor
aspecte asociate acestui tip de consum (Inter-
net World Stats, 2009).
Asistarea psiho-socială a copiilor şi familii-
lor care prezintă risc de dependenţă de jocuri
pe calculator este mai degrabă inexistentă,
aceasta putând fi o consecinţă a faptului că,
există puţine cercetări care să demonstreze
necesitatea abordării adicţiei de calculator.
Totuşi, în ultimii ani şi în ţara noastră tot mai

44
multe familii au facilitat copiilor accesul la
calculator, iar numărul copiilor şi adolecen-
ţilor care utilizează în mod nepotrivit timpul
afectat acestuia a crescut. Înainte de a putea
pune bazele unor programe de prevenţie a
dependenţei de calculator în România sunt
necesare studii de cercetare care să analizeze
particularităţile psiho-socio-familiale ale co-
piilor care utilizează jocurile pe calculator.
2. Revizuirea datelor literaturii de speciali-
tate. Precizări conceptuale
Jocurile pe calculator sunt cel mai comun
mijloc de divertisment pentru copiii şi ado-
lescenţii din societatea actuală (Zamani et
al., 2009). Dependenţa de rivalitate şi emoţii
puternice, îi determină să aloce un timp din
ce în ce mai ridicat afectat jocurilor pe calcu-
lator, pentru a atinge un nivel (scor) cât mai
ridicat, ajungând până acolo să se separe total
de lumea reală (Zamani et al., 2009). Studiile
atestă faptul că depăşirea unor obstacole din
joc şi atingerea unui scor ridicat contribuie la
sentimente de satisfacţie pentru jucător, iar
performanţele scăzute în joc determină anxi-
etate (Morrison, Krugman, 2001).
Unul dintre cei care au folosit pentru prima
data termenul de dependenţă de calculator
este, Nicholas Rushby în publicaţia, An In-
toduction to Educational Computing în 1992,
subliniind că persoanele care devin depen-
dente de computer pot prezenta simptome de
sevraj (Rushby, 1979). Conceptul de depen-
denţă de calculator este relativ nou şi cuprin-
de totalitatea formelor derivate de dependenţa
de computer, de jocuri video şi internet.
Expresia sindromul dependenţei este întâlnită
frecvent în clasificarea internaţională a bolilor
(ICD 10) unde sunt expuse de asemenea cri-
teriile clinice de diagnosticare. Dacă din cele
şase criterii sunt identificate cel puţin trei,
putem vorbi despre sindromul de dependenţă
(World Health Organization, 1992). Criterii-
le clinice de diagnosticare a sindromului de
dependenţă conform Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii sunt:
• Dorinţă persistentă intensă de a utiliza
calculatorul;
• Dificultatea de control comportamental;
• Tulburări comportamentale, neglijarea
intereselor de altă dată;
• Pericolul resimţit al sinelui;
• Reacţii şi semne vizibile la întreruperea
folosirii calculatorului;
• Torelanţă scăzută la frustrare.
Deci, dependenţa de calculator este
caracterizată de utilizarea excesivă a
calculatorului, prin preocupare obsesivă,
izolare de familie, prieteni şi viaţă socială
(Hauge et. al., 2007).
Referitor la amploarea problemei, studiile
analizate indică, în funcţie de originea lor,
data statistice variate. Astfel, în Belgia, o cer-
cetare efectuată pe un lot de 14.748 de elevi,
cu vârste cuprinse între 7-15 ani, a arătat că o
proporţie de 11,4 % băieţi şi 3,4 % fete sunt
dependenţi de jocuri pe calculator (Roussel &
Doumont, 2008). Altă cercetare, efectuată pe
un lot de 330 de subiecţi (11-24 ani) din Cam-
bodia, a concluzionat că 23% din adolescenţi
au fost dependenţi de jocuri PC (Supaket et
al., 2009). Subiecţii erau elevi din mediul ur-
ban şi dispuneau de calculator personal. Un
procent mult mai ridicat de adolescenţi care
s-au declarat dependenţi (50%) este regăsit
într-un studiu efectuat pe un eşantion de 2760
băieţi şi 460 fete din Mineapolis (Yee, 2002).
O concluzie prezentă în toate cele 3 cercetări
amintite, subliniază faptul că în cea mai mare
parte subiecţii sunt de gen masculin (Roussel
& Doumont, 2008; Supaket et al., 2009; Yee,
2002).
Printre efectele cele mai resimţite de cei care
se confruntă cu adicţia cibernetică se află per-
formanţe academice/profesionale scăzute,
izolare socială, probleme de sănătate, stres,
obezitate, dificultăţi de vedere, dereglarea
somnului şi conflicte familiale (Kenneth,
2009).
O cercetare exhaustivă cu privire la efectele
potenţiale aduse de dependenţa de jocuri pe
calculator, sau de computer în genere, pro-
pune o împărţire categorială a efectelor utili-
zării îndelungate a calculatorului. Efecte de
natură fizică sunt cele date de problemele
asociate diverselor afecţiuni ce pot apărea ca
urmare a adicţiei cibernetice, cum ar fi epi-
lepsia sau tulburările musculo-scheletice (Fu-
45
 natsuka et al., 2001). Studiul atrage atenţia că
prevalenţa epilepsiei în rândul jucătorilor cu
vârste cuprinse între 7-19 ani este foarte ridi-
cată (Quirk et al., 1995). Pe lângă efectele fi-
zice, efectele comportamentale sunt date de
asocierea între utilizarea jocurilor care conţin
violenţă şi o conduită agresivă în plan real. În
2001, C. Anderson şi B. Bushman, într-o me-
ta-analiză cuantifica efectele expunerii la jo-
curile video în cinci variabile: comportament
agresiv, cogniţie agresivă, comportament pro-
social, afecte agresive şi excitare fiziologică.
Astfel concluzia de bază a analizei cercetă-
rilor a fost că toţi subiecţii care jucau jocuri
video cu violenţă aveau o creştere temporară
a agresiunii, la nivel comportamental sau de
cogniţii. Şi alte studii concluzionează că ex-
punerea la jocuri video care conţin violenţă
creşte agresivitatea şi scade comportamentul
prosocial din interacţiunile sociale (Sheese
& Graziano, 2005; Vastag, 2004). Se pare că
dovada cea mai pertinentă a legăturii dintre
jocuri agresive şi comportament violent a fost
regăsită mai ales la copiii cu vârstă mai mică
de 10 ani, dar încă nu există dovezi puternice
pentru a arăta acest lucru, deşi efectele con-
duitei agresive pe termen scurt sunt vizibile
(Huesman & Taylor, 2006). Dovezi puţine au
fost asociate între jocurile cu potenţial agresiv
şi violenţă severă sau crime (Olson, 2006).
În ceea ce priveşte abordarea psihosocială,
studiile arată că utilizarea excesivă a jocurilor
pe calculator sau a internetului a fost asociată
cu efecte psihosociale negative. Cercetătorii
au subliniat faptul că jucătorii se confruntă
adesea cu marginalizare socială, probleme de
emoţionalitate, singurătate, dificultăţi de rela-
ţionare în viaţa socială (Allison et al., 2006).
Simptomele utilizării îndelungate a calcula-
torului şi disfuncţiile sociale apar în pattern-
uri asemănătoare altor forme de adicţii (Wan
& Chiu, 2006). Copiii şi adolescenţii depen-
denţi de jocuri PC se confruntă cu dificultăţi
de relaţionare şi tulburări comportamentale în
familie sau au probleme la şcoală, cum ar fi
absenteism, scăderea performanţelor şcolare,
etc.. Dependenţa de jocuri PC la adolescenţi
este asociată cu performanţe academice scă-
zute, adoptarea comportamentelor deviante
46
(violenţă), implicarea redusă în responsabili-
tăţile sociale şi familiale, conflicte familiale,
probleme relaţionale, sănătate fizică şi men-
tală precară (Gentile, 2009; Griffiths, Davies,
Chappell, 2004; Hauge & Gentile, 2007; Su-
paket et al., 2009; Yee, 2002; Zamani et al.,
2007).
Un alt studiu, atrage atenţia asupra vulnera-
bilităţii categoriei copiilor şi adolescenţilor
pentru adicţia cibernetică (Griffiths, Davies,
Chappell, 2004). Acesta este un studiu com-
parativ asupra aspectelor diferenţiale dintre
jucătorii de jocuri PC adolescenţi şi cei adulţi.
Rezultatele au arătat că adolescenţii jucători,
sunt cu precădere de sex masculin şi sunt mai
predispuşi să-şi sacrifice şcoala sau job-ul
pentru a petrece timp pe jocuri PC decât ju-
cătorii adulţi. De asemenea, adolescenţii pre-
feră jocuri cu violenţă şi petrec mai mult timp
săptămânal în comparaţie cu adulţii. Se pare
că un procent mai ridicat din adolescenţi sunt
mai predispuşi să utilizeze timpul petrecut pe
jocuri pe calculator şi prezintă o vulnerabili-
tate mai crescută de dependenţă decât adulţii
(Griffiths, Davies, & Chappel, 2004; Griffiths
& Wood, 2000).
În concluzie, dependenţa sau utilizarea înde-
lungată a calculatorului implică numeroase
riscuri pentru copii şi adolescenţi. Asistenţa
psiho-socială ar trebui să vină în sprijinul
acestora prin implementarea de programe de
prevenţie şi intervenţie.
3. Elemente de metodologia cercetării
În procesul de comprehensiune a unui feno-
men social metodologia cercetării şi utiliza-
rea unei metode de cercetare adecvate costi-
tuie factori de cunoaştere importanţi. Dome-
niul cercetării asistenţiale este unul vast şi
ridică numeroase chestiuni problematice de
moment ce cadrul de interes îl constituie înţe-
legerea problemelor sociale în scopul preve-
nirii, ameliorării sau înlăturării acestora.
Abordarea conduitei adictive, cibernetice în
cercetarea actuală după cum am văzut în con-
ţinutul lucrării prezente este încă la început,
deşi în ultimii ani numărul studiilor a crescut.
Parcurgând datele literaturii de specialitate,
am dorit să pornesc în demersul aprofundării
înţelegerii dependeţei de jocuri pe calculator
la adolescenţi, utilizând metode de cercetare
calitativă. Acestea se pliază mai bine pe fun-
dalul analizei particularităţilor psiho-sociale
ale copiilor care utilizează jocurile pe calcu-
lator, printr-o viziune mai concentrată, parti-
culară şi detaliată.
Ca metodă principală de cercetare am utilizat
interviul semi-structurat şi analiza calitativă
computerizată. În scopul analizei şi interpre-
tării datelor am folosit ca fundament teoretic,
teoria emergentă (Glasser & Strauss, 1967).
Grounded theory oferă posibilitatea de a fun-
damenta teoria în date printr-o interpretare
sitematică. Teoria emergentă diferă de cerce-
tarea calitativă tradiţională prin faptul că ea
nu porneşte de la o teorie preconcepută, ci îşi
concretizează fazele analizei în colectarea da-
telor, codarea textuală, gruparea codurilor în
concepte, formarea categoriilor şi generarea
concluziilor (Smit, 2002). De asemenea se
urmăreşte tipul de relaţii dintre concepte, fo-
losind programul Atlas.ti am generat schema
conceptelor care a reieşit în urma cercetării
de faţă (vezi Schema conceptelor). Specific
grounded theory am utilizat un set de memo-
uri, care cuprind explicaţii, idei din timpul
colectării şi analizei datelor.
3.1 Eşantionarea şi obiectivele specifice
În acest context, grupul ţintă a fost alcătuit
din 20 de elevi cu vârsta cuprinsă între 15-
17 ani. Respectând etica cercetării doar copiii
care şi-au dat consimţământul au fost intervi-
evaţi. Aceştia se împart în două clase catego-
riale, cei care prezintă interes crescut faţă de
jocurile pe calculator şi le utilizează în mod
necorespunzător şi aceia utilizează jocurile
pe calculator ocazional. Scopul cercetării a
fost de a analiza particularităţile psiho-socio-
familiale ale copiilor care utilizează jocurile
pe calculator.
Obiectivele alese au fost:
• identificarea statutului socio-familial al
copiilor care utilizează jocurile pe calcu-
lator;
• identificarea motivaţiei care îi determină
pe copii să utilizeze jocurile pe calcula-
tor;
• analiza expectanţelor copiilor faţă de jo-
cul PC;
• analizarea modului în care relaţiile co-
piilor cu părinţii/congenerii îi determină
pe aceştia să adopte un anumit comporta-
ment în raport cu timpul petrecut pe cal-
culator;
• evaluarea cunoştinţelor copiilor cu privire
la riscurile utilizării îndelungate a jocuri-
lor PC;
3.2 Analiza calitativă computerizată şi uti-
lizarea programului Atlas.ti
Cercetarea calitativă reprezintă un fundament
al cunoaşterii realităţii sociale prin natura ei
de a fi concludentă şi a furniza un bagaj infor-
maţional vast. Deşi interpretativitatea datelor
calitative este pusă în umbră de subiectivism
trebuie să recunoaştem că şi cercetările cali-
tative reprezintă un aport de cunoşatere atât
în ştiinţele sociale cât şi în alte domenii.
În ultimii ani, cercetătorii au creat soft-uri
care facilitează şi instrumentează o serie de
metode utile în procesul de prelucrare a da-
telor. Atlas.ti este un soft de lucru puternic
creat pentru analiza calitativă a datelor, în
special pentru secţiuni mari de text, date vi-
zuale sau adio (Muhr, 1994). Acest program
oferă sprijin cercetătorului în procesul de
analiză a datelor în cazul în care textul este
interpretat folosind indici de codare şi adno-
tări (Smit, 2002). Multe studii de specialitate
în domeniul cercetării calitative amintesc că
în analiza calitativă există o serie de proble-
me de management care nu pot fi rezolvate cu
uşurinţă cu sisteme standard de baze de date.
Alte soft-uri nu permit recuperarea segmente-
lor de date ale textului şi cer segmente de date
sau codări înaintea introducerii textului, ceea
ce subliniază limite importante (Simt, 2002).
Foarte interesant este că dezvoltarea progra-
mului Atlas.ti a avut o puternică influenţă şi
s-a construit pe fundamentul teoriei emergen-
te, aşa se explică poate baza teoretică şi em-
pirică a acestui proiect.
47
 3.3 Procesul de analiză şi interpretare a
datelor
În scopul analizei şi interpretării datelor am
uitilizat ca fundament teoretic, teoria emer-
gentă (Glasser & Strauss, 1967). Urmând
modelul grounded theory vom enumera şi ex-
plicita categoriile centrale identificate:
• Juxtapunerea vieţii reale în plan
virtual
Utilizarea jocurilor pe calculator de către
copii şi adolescenţi poate induce constru-
irea unui spaţiu virtual care este o proiecţie
ascendentă a realităţii. În acest context ope-
rează două tipuri de motivaţii care îi determi-
nă pe participanţi să utilizeze jocurile PC în
mod excesiv. Motivaţia extrinsecă este dată
de factori externi care facilitează transpune-
rea în joc. „…stau pe jocuri pentru a nu ma
plictisi, când nu am ce face…” (I1, 6). Utili-
zarea negaţiei subliniază o formă de substitut,
un element complementar care vine pe fun-
dalul lipsei sau incapacităţii de prioritizare,
de identificare a activităţilor din viaţa reală.
„Copiii se joacă jocuri pe calculator din lip-
să de ocupaţie, ca să nu se plictiseasă’’ (I6,
8). Atractivitatea grafică, reprezintă un pion
important în focalizarea practicilor de utiliza-
re a jocurilor PC, fiind o altă componentă a
motivaţiei extrinseci. „Apar jocuri din ce în
ce mai frumoase, mă pasionează mult. (I2, 7).
„Motivul pentru care copiii joacă jocuri PC
este că aceste jocuri au o grafică şi o anima-
ţie foarte bună. (Iii, 6). Influenţa congenerilor
asociată cu un debut timpuriu în aderarea la o
conduită adictivă în ceea ce priveşte jocul PC
constituie alţi factori predispozanţi. ,,…Am
început să ma joc pe calculator pe la vârsta
de 6-7 ani, mergeam cu prietenii la sala de in-
ternet, acolo ne jucam mai mulţi în reţea, am
rămas atras de jocuri, la fel ca prietenii mei”
(I1, 5). Rezultatul acesta a fost confirmat de
o cercetare cantitativă realizată pe un lot de
1757 de subiecţi din Cluj, cu vârstele cuprin-
se între 13-18 ani, care a arătat că adolescenţii
se joacă mai des pe calculator cu cât vârsta
este mai scăzută (Dămean, 2008).
Tot din sfera factorilor determinanţi, moti-
vaţia intrinsecă constituie un alt indice în
48
practicile şi obiceiurile copiilor de utilizare
a jocului pe calculator. Apare aici modelul
teoretizat de Brown (1993, 1997), modelul
hedonic al plăcerii, care subliniază că pentru
cel dependent de jocuri, internet sau calcula-
tor este foarte importantă recompensa primi-
tă pe termen scurt (Clarck, 2006): „Copiii se
joacă jocuri PC din plăcere” (Ii, 6, 9). „Simt
plăcere atunci când câştig şi un pic de furie
atunci când pierd un joc” (I8, 9). Planul vir-
tual începe să capete din ce în ce mai mult
valenţe preluate din lumea reală, după cum
observăm relativitatea sentimentală a trăirilor
în funcţie de scorul obţinut în joc. Mai mult
decât o legătură între cele două planuri, reali-
tatea tinde să se camufleze în virtual, partici-
panţii utilizând din ce în ce mai mult timp în
joc. Prin corelaţia hobby în plan real şi tipul
jocului utilizat putem observa că jocul prefe-
rat urmăreşte traiectoria activităţilor favorite:
„…este un joc care mă pasionează foarte mult
deoarece eu fiind pasionat de maşini şi acest
joc conţine multe maşini şi misiuni cu aces-
tea” (I13, 8).
De asemenea, dificultăţile întâmpiante de
participanţi în mediul socio-familial îi deter-
mină pe aceştia să utilizeze jocuri pe calcu-
lator prin intermediul cărora le pot depăşi.
În mediul social, timiditatea, introversia în
relaţie cu congenerii poate constitui un fac-
tor ce îi angrenează pe adolescenţi să prefe-
re jocurile care implică relaţionare virtuală
(jocurile în reţea): „Sunt timidă şi retrasă cu
colegii mei…Jocul meu preferat pe PC este
…, deoarece este un joc ce include o strate-
gie şi comunic foarte mult cu copii din alte
ţări, deoarece îl practică jucători din toată hu-
mea” (I8, 8). Cercetarea cantitativă efectuată
în România în ceea ce priveşte jocurile PC
la adolescenţi, a surprins aceeaşi idee potrivit
căreia, copiii îşi găsesc „refugiul într-o lume
virtuală, în care pot fi altcineva, tocmai pen-
tru că sunt pesimişti, nesatisfăcuţi de realitate
pe care o trăiesc, incapabil să reacţioneze în
viaţa reală” (Dămean, 2008, pag.25).
Calculatorul prin utilizarea jocurilor poate fi
perceput de copii şi adolescenţi ca un mijloc
suportiv, prin intermediul căruia pot să-şi in-
ternalizeze, externalizeze sau amelioreze si-
tuaţiile problematice psiho-socio-familiale:
„Calculatorul este important pentru mine,
deoarece îmi face viaţa puţin mai uşoară, mă
relaxează, uneori mă face să uit de supărare”
(I4,4).
O particularitate a copiilor şi adolescenţiilor
care aparţin unui mediul familial monopa-
rental, sau a căror părinţi sunt plecaţi în stră-
inătate, este că aceştia tind să supraaprecieze
valoarea calculatorului şi uneori să utilizeze
computerul ca un substitut pentru o lipsă sau
o pierdere: „Pentru mine calculatorul este
foarte important, îl utilizez să mă joc şi să co-
munic cu mulţi copii. Mă ajută sa nu mai fiu
singur” (I18,9).
În concluzie, prin intermediul jocului pe
calculator copiii identifică posibilitatea de a
contura un mediu nou, prin care reuşesc să
depăşească, să mascheze aparent probleme-
le de natură psiho-socio-familială. Astfel lu-
mea spatiului virtual, este un mediu în care
copiii şi adolescenţii cu diverse dificultăţi
de relaţionare sau de integrare, pot să devi-
nă „populari”, „eroi” şi să-şi „facă mulţi pri-
eteni”. Pentru participanţi utilizarea adictivă
a jocurilor PC poate reprezenta construirea
unei alte realităţi sociale idealizate. Diversi-
tatea jocurilor pe calculator lărgeşte orizon-
turile şi creşte sfera de accesibilitate pentru
o gamă variată de copii şi adolescenţi, prin
intermediul cărora aceştia se transpun. Foarte
interesant, după cum am amintit anterior este
că jocul preferat se pliază pe domeniul de in-
teres al participanţilor din plan real, reuşind
parcă să transpună şi să aducă mai aproape
de mediul fizic, realitatea virtuală. Copiii care
apaţin unui mediu familial monoparental pot
prezenta o categorie vulnerabilă atunci când
abordăm comportamentul adictiv cibernetic.
De asemenea, putem vorbi despre o imersare
în cele două spaţialităţi (real-virtual), în care
linia de demarcaţie tinde să-şi piardă contu-
rul. Gama variată de motivaţii de utilizare
şi trăiri experienţiate în joc, expuse anterior,
subliniază încă odată riscul copiilor şi adoles-
cenţilor de a adopta un comportament adici-
tiv în ceea ce priveşte utilizarea jocurilor pe
calculator, sau a calculatorului, în genere. În
condiţiile în care abordăm dependeţa de cal-
culator la copii şi adolescenţi, observăm că
spaţiul virtual primează în viaţa acestora iar
mediul social tinde să fie pus din ce în ce mai
mult în umbră.
• Influenţa modelului/stilului
parental
Situaţia familială a participanţilor a fost anali-
zată din prisma statutului socio-profesional al
părinţilor, situaţiei familial-financiară, clima-
tului familial şi modelului parental sau tipu-
lui de parenting. Nu am identificat diferenţe
legate de statutul socio-profesional al părinţi-
lor în ceea ce priveşte practicile de utilizare a
calculatorului/jocurilor PC. Dar aşa cum am
amintit anterior, tipul familiei, poate să influ-
enţeze adoptarea unui comportament adictiv
cibernetic: „În familie, trăiesc cu mama şi cu
sora mea. Părinţii mei au divorţat în urmă cu
câţiva ani, de atunci calculatorul a ajuns să
fie mai folositor în viaţa mea” (I17,13). În
familiile monoparentale, sau în cele în care
unul din părinţi este plecat în străinătate, co-
piii tind să perceapă calculatorul/jocul pe cal-
culator ca un mecanism suportiv: „Tata este
plecat în străinătate la lucru. Îmi place să mă
joc jocul C.S- este un joc în reţea cu alţi copii,
astă mă ajută sa fiu mai relaxat, să am cu cine
vorbi” (I7,8).
Copiii şi adolescenţii care au o situaţie fa-
milial-financiară precară, sunt în general
participanţii care nu dispun de resurse finan-
ciare pentru achiziţionarea unui calculator
şi prezintă un interes scăzut faţă de jocurile
PC: ,,Am o situaţie materială nu chiar aşa de
bună. Şi dacă aş avea nu m-aş juca jocuri vio-
lente. Dacă aş avea calculator l-aş folosi pen-
tru lucruri speciale’’(I18, 12). ,,În comparaţie
cu colegii mei am o situaţie financiară mai
slabă. În momentul de faţă trăiesc în familie
cu mama, bunica, unchiul şi fratele meu. Nu
sunt pasionat de jocurile pe calculator. Mo-
mentan nu am calculator şi nici nu sunt de-
pendent de joc. Calculatorul îl folosesc de la
nişte vecini pentru facebook, messenger sau
alte informaţii de pe net’’ (I15, 22). Rezulta-
tul nu corespunde concluziei prezente în cer-
cetarea lui Dămean (2008), care preciza că
subiecţii care provin din familii cu un venit
49
 redus se joacă mai des jocuri pe calculator,
dar autorul aminteşte că valorile corelaţiilor
venit-timp îndelungat petrecut pe calculator
sunt scăzute, venitul nu a fost găsit ca un in-
dicator foarte bun. Analizând datele literaturii
de specialitate internaţionale putem observa
că unele cercetări subliniază acelaşi lucru, un
venit mic şi educaţia scăzută a părinţilor pot
fi un factor de risc al dependenţei de jocuri la
copii (Kim et al., 2010; Yen et al., 2007). Di-
ferenţa dintre alte cercetări şi cercetarea pre-
zentă poate fi explicată pe seama lipsei acce-
sului la calculator a copiilor care proveneau
din familiile cu un venit mic şi a fluctuanţei
nivelurilor de trai dintre ţările mai dezvoltate
şi cele mai puţin dezvoltate.
Un climat familial tensionat poate constitui un
factor de risc pentru a adopta o conduită adic-
tivă faţă de jocurile PC: „Mai există probleme
în familia mea, uneori şi certuri, aşa că prefer
să stau mai mult în joc, decât să mă cert şi eu”
(I13, 13). De aici reiese ideea potrivit căre-
ia, un climat familial oportun poate constitui
un factor protectiv, contribuind la prevenţia
dependenţei de jocuri pe calculator la copii
şi adolescenţi. Paralel cu această concluzie,
studiul lui Yene (2007) abordează conflictele
adolescenţilor cu părinţii care pot fi un factor
de risc pentru dependenţa de internet.
Referitor la tipul de parenting, un model pa-
rental permisiv constituie unul din principalii
factori favorizanţi în adoptarea unor compor-
tamente de risc în ceea ce priveşte utilizarea
jocurilor pe calculator: „Pot să mă joc pe cal-
culator cât vreau eu. Nu mi-au interzis nici-
odată părinţii să mă joc pe calculator” (I15,
11). „Părinţii nu zic nimic când joc jocuri pe
calculator. Mă joc cât doresc. Am voie să fac
orice’’ (I12, 11). „Părinţii nu îmi interzic nici
un joc la PC şi nu am un timp limită de a sta
la calculator” (I3, 14). „Nu le prea convine
să mă joc pentru că nu prea mai învăţ. Dar am
voie să mă joc cât vreau” (I19, 13). Aceeaşi
cercetare amintită anterior, subliniază conclu-
zia confirmată de cercetarea de faţă, părinţii
nu impun nici un fel de restricţii cu privire la
utilizarea internetului (Yee, 2006).
Putem observa de asemenea, corelaţia dintre
utilizarea îndelungată a calculatorului, rezul-
50
tate şcolare nesatisfăcătoare şi tipul de paren-
ting adoptat. Mai multe cercetări confirmă că
utilizarea îndelungată a calculatorului are in-
fluenţe negative asupra randamentului şcolar
(Gentil, 2009; Ivory, 2004; Dămean, 2008).
Chiar dacă există o atitudine ostilă a părinţi-
lor sau de dezacord faţă de comportamentele
copilului în raport cu obiceiurile şi practicile
de utilizare a calculatorului părinţii nu acţi-
onează sau impun reguli generale: „Părin-
ţii mei nu sunt prea fericiţi cu privire la cât
timp petrec la jocurile pe calculator. De obi-
cei după ce învăţ mă joc. Nu am voie să joc
noaptea pentru că a doua zi sunt obosit” (I15,
14). „Pot să stau cât vreau ziua pe jocuri pe
calculator, dar noaptea nu am voie să o petrec
la calculator” (I9,11).
Modelul parental permisiv reprezintă princi-
palul factor etiologic în ceea ce priveşte com-
portamentul adictiv cibernetic pentru parti-
cipanţi. De aceea programele de intervenţie
şi prevenţie în caz de dependenţă de jocuri
PC se axează pe principiile relaţionării pă-
rinte-copil, a suportului parental, optimizarea
timpului petrecut pe jocuri PC şi prezentarea
unor tehnici care pot favoriza aceasta.
• Minimizarea riscului şi ostilitate la
schimbare
Cunoştinţele participanţilor despre etiologia
riscului şi cunoştinţele utilizării îndelungate a
jocurilor pe calculator pot reprezenta factori
protectivi atunci când abordăm dependenţa
de jocuri PC. Categorial participanţii adoptă
două tipuri de reacţii atunci când fac referire
la jocurile asociate adicţiei cibernetice. Pri-
ma categorie o reprezintă copiii şi adolescen-
ţii participanţi care joacă frecvent jocuri pe
calculator. Cunoştinţele acestora în ceea ce
priveşte riscul pot fi transpuse în cunoştin-
ţe generice ascociate minimalizării riscului:
„Nu cred că este periculos să te joci jocuri pe
calculator dar cred că ele pot afecta rezultate-
lel şcolare” (I11, 13). „Da, cred că este peri-
culos să te joci jocuri pe calculator pentru că
produc dependenţa. Jocurile pe calculator îmi
afectează puţin rezultatele şcolare deoarece
petrec mult timp pe calculator şi nu prea îmi
mai rămâne timp să învăţ aşa bine” (I 15, 15).
„Nu cred că este periculos să te joci jouri pe
calculator, nu văd de ce ar fi dacă ele mă ajută
să mă simt mai bine” (I7,13). „Nu este peri-
culos să te joi jocuri pe calculator. Oricând,
oriunde, în orice condiţii nu există probleme”
(I2, 14).
Atunci când participanţii se raportează la cu-
noştinţele în ceea ce priveşte riscul utilizării
jocurilor pe calculator, în principal abordează
aspecte ce privesc rezultatele şcolare (care
pot fi afectate ca urmare a dependenţei de
jocuri PC), tipul jocului care poate influenţa
comportamentul („Jocurile pe calculator sunt
periculoase pentru cei mici deoarece joacă
jocuri cu împuşcături, bătaie şi pot devenii
agresivi în viaţa reală” I12, 14), probleme de
sănătate sau conflicte familiale: „A te juca pe
calculator nu mi se pare ceva grav. Dar, fiind
dependent de calculator poţi să ai o mulţime
de probleme: rezultate slabe la şcoală, nopţi
nedormite din cauză că vrei să termini un joc,
probleme cu vederea, ceartă cu părinţii sau
altele” (I10,15).
Cea de-a doua categorie de copii o reprezin-
tă aceia care utilizează jocurile pe calculator
ocazional. Interesant este că aceştia au con-
ştiinţe mai vaste în ceea ce priveşte riscul de
utilizare a jocurilor pe calculator şi nu prezin-
tă tendinţa de subestimare a consecinţelor ce
survin datorită utilizării jocurilor în mod ex-
cesiv: „Da, cred că este periculos când te joci
jocuri violente, pentru că şi în societate poţi
să te manifeşti la fel. Nu mai ai timp să înveţi
pentru că stai prea mult timp pe calculator, te
doare spatele şi ochii” (I18, 14). „Cred că este
periculos să te joci jocuri pe calculator atunci
când eşti obosit şi ai probleme cu ochii, deşi
la mine nu se poate pune această problemă,
deoarece nu prea mă joc jocuri pe calculator.
Unele jocuri pot provoca dependenţă şi dato-
rită acesteia mulţi copii îşi neglijează pregăti-
rea şcolară” (I19, 14).
Tot pe fundalul scalei categoriale amintite mai
sus, în ceea ce priveşte atitudinea de schim-
bare a practicilor şi obiceiurilor de utilizare a
jocurilor pe calculator, se concretizează două
direcţii. Prima abordare relevă atitudinea os-
tilă a participanţilor faţă de schimbare: „Nu
aş vrea să fac nicio schimbare în obiceiurile
şi practicile de utilizare a jocurilor pe calcu-
lator” (Ii, 15). „Nu cred cred că ar fi nevoie
de nicio schimbare” (I15, 15). „Nu prea vreau
să fac nicio schimbare. Îmi place să mă joc
cât vreau” (I18, 14). În genere, această ati-
tudine de ostilitate la shimbare este adoptată
de participanţi care utilizează în mod regulat
jocurile pe calculator şi minimizează riscurile
asociate unei cocnduite adictive cibernetice.
A doua categorie de participanţi se referă la
schimbare din prisma timpului petrecut în
joc, a tipului de joc sau a atitudinii paren-
tale faţă de obiceiurile şi practicile copilului
de utilizare a jocurilor pe calculator: „Dacă
ar fi să am posibilitatea să fac o schimbare în
obiceiurile şi practicile de utilizare a jocurilor
pe calculator aş impune un timp de joc pentru
copii, să aibă voie să se joace între o oră şi
două ore la calculator” (I19,14). „Aş încerca
să petrec mai puţin timp în joc şi să învăţ mai
mult decât învăt” (I15, 15). „…părinţii să in-
terzică jocuri violente şi să pună un timp în
care să aibă voie să stea pe calculator copiii,
iar jocurile violente să fie interzise, iar în lo-
cul lor să apară ceva util şi constructiv” (I18,
15). „Nu aş inventa niciodată jocurile cu vio-
lenţă sau alte activităţi care ar fi nefolositoare
unui copil” (I10, 17).
Una din ideile de baza care se desprinde din
analiza rezultatelor este că la nivel de cunoş-
tinţe gradul informaţional în ceea ce priveşte
riscurile utilizării îndelungate a jocurilor PC
este scăzut pentru copii şi adolescenţi, aceştia
posedă doar cunoştinţe generice. Copiii care
utilizează în mod frecvent jocurile pe calcu-
lator tind să minimalizeze riscul şi prezintă
ostilitate la schimbare.
Următoarea diagramă reprezintă schema
conceptelor rezultată în urma prelucrării in-
formaţiilor în programul de alaliză calitativă
Atlas.ti5 şi conţine principalele categorii ală-
turi de elemente interrelaţionate rezultate din
cercetarea efectuată.
În scopul analizei şi interpretării datelor am
utilizat pentru citarea în text, coduri specifi-
ce de identificare, în funcţie de numărul in-
tervievatului, I-număr intervievat, respectiv
alineatul unde poate fi găsit citatul enunţat.
Concluziile cercetării reprezintă doar repere
51
 ce au putut constitui linii directoare în adaptarea unui program de intervenţie bazat pe dovezi.
3.4 Schema conceptelor în atlas.ti
Concluzii
Istoricul asistenţei sociale a debutat cu preo-
cuparea pentru populaţiile vulnerabile date de
lipsa resurselor financiare, sărăcia fiind prin-
cipala problemă care a constituit domeniul de
activitate a abordării asistenţiale. Odată cu
evoluţia societăţii, sfera problematicii socia-
le s-a lărgit, ajungând să cuprindă arii din ce
în ce mai vaste, printre care numărându-se şi
comportamentele adictive. În fond, asistenţa
socială şi-a păstrat misiunea de a veni în spri-
jinul categoriilor care prezintă un risc social/
medical sau care se confruntă cu o situaţie ce
periclitează bunăstarea individuală. În gene-
re, atunci când abordăm orice tip de depen-
denţa rolul asistentului social este evident,
deoarece comportamentul adictiv reprezintă
un factor care împiedică sau inhibă dezvolta-
rea socio-individuală.
Dincolo de aspectele psiho-medicale, depen-
denţa de jocuri pe calculator la copii şi ado-
lescenţi poate fi o problemă care generează
situaţii socio-individuale indezirabile, cum
ar fi, introversie, marginalizare socială, di-
ficultăţi de integrare şi relaţionare, până la
retragere socială (Kubey, Lavin & Barrows,
2001; Nichols & Nicky, 2004). În acest con-
text, putem să vorbim despre evoluţia şi di-
versificarea rolului asistentului social în plan
actual. Dependenţa de jocuri pe calculator,
52
este sau ar trebui să fie o problemă de interes
pentru asistenţa socială, deoarece ea dispu-
ne de modele şi mecanisme suportive, care
implică intervenţii ce angrenează pe lângă o
serie de specialişti şi sfera relaţiilor socio-fa-
miliale. În ceea ce priveşte corelaţia sitauţiei
finamciare cu dependenţa cibernetică se pare
că aceasta fluctuează în funcţie de nivelurile
de dezvoltare socio-economică. Astfel, în ţă-
rile cu un nivel ridicat există o corelaţie po-
zitivă între depeneţa de jocuri pe calculator
şi situaţia financiară precară a familei (Kim
et al., 2010; Yen et al., 2007). În ţările cu un
nivel de dezvoltare scăzut, dependenţa ciber-
netică nu este asociată sărăciei, ci din contră,
se întâlneşte cu precădere în medii familiale
cu un venit mediu sau ridicat. Cauzele dar şi
consecinţele pe termen lung aduse de utiliza-
rea îndelungată a calculatorului/jocurilor PC
fac parte cu siguranţă din aria protecţiei co-
pilului sau protecţia oricărei alte categorii de
persoane afectate. Pe de altă parte există o
serie de studii care asociază sărăcia şi nivelul
de educaţie scăzut al părinţilor cu dependenţa
de jocuri pe calculator la copii (Gentil, 2009;
Ivory, 2004;).
În contextul în care România se află printre
primele zece ţări europene cu ratele cele mai
ridicate de utilizare a calculatorului şi inter-
netului, considerăm că implementarea de
programe de prevenţie şi intervenţie în caz de
dependenţă de jocuri pe calculator/calculator/
internet ar trebuie să reprezinte o parte a pro-
tecţiei copilului de pericolul adicţiei ciberne-
tice. of motivational interviewing on participation
Cercetarea calitativă realizată cât şi alte cer-
cetări amintite în partea introductivă a lucrării
demonstrează încă odată necesitatea abordă-
rii preventive în caz de dependenţă de jocuri
pe calculator la copii şi adolescenţi (Gentile,
2009, Griffiths, Davies, Chappell 2004). Ro-
lul asistentului social fiind acela de a construi/
adapta programe de prevenţie şi intervenţie în
scopul facilitării dezvoltării copilului şi ado-
lescentului în cele mai bune condiţii. La nivel
internaţional, există o serie de reglementări
guvernamentale sau programe de intervenţie
ce vin în sprijinul persoanelor care se con-
fruntă cu o formă de adicţie cibernetică.
Dacă în ultimul timp la nivel internaţional
multe state au optat pentru programe şi poli-
tici de promovare a prevenirii utilizării neco-
rescunzătoare a calculatorului de către copii
şi adolescenţi, considerăm că este timpul ca
şi în România cercetările din acest domeniu
să se dezvoltate, pentru a furniza un aport de
cunoaştere exhaustiv care să permită conce-
perea unei politici ce promovează bunăstarea
socio-familială.
BIBLIOGRAFIE
Allison, S.E., Con Wahlde, L., Shockley, T.,
Gabbard, G.O. (2006). The development of
the self in the era of the Internet and role-
playing fantasy games. Am J Psychiatry, 163,
381-385.
American Psychiatric Association. (2000).
Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders, 4th Edition, Text Revision. Ame-
rican Psychiatric Association, Washington,
DC.
Anderson, C.A., & Bushman, B.J. (2001).
Effects of violent video games on aggressi-
ve behavior, aggressive cognition, aggressive
affect, physiological arousal, and prosocial
behavior: A meta-analytic review of the sci-
entific literature. Psychological Science, 12,
353–359.
Brown, J.M., & Miller, W.R. (1993). Impact
in residential alcoholism treatment. Psycho-
logy of Addictive Behaviors, 7, 211-218. doi:
10.1037/0893-164X.7.4.211
Canadian Paediatric Society (2003). Impact
of media use on children and youth. Paedia-
trics & Child Health, 8, 301-306
Dămean, D. (2008). Profilul adolescentilor
utilizatori de internet din Cluj Napoca. In Di-
aconescu, Maria, Barbovschi, Monica, Ba-
ciu, Cristina (ed.), Beneficii si riscuri ale uti-
lizării internetului în rândul copiilor si ado-
lescentilor. Cluj-Napoca: Presa Universitară
Clujeana.
Funatsuka, M., Fujita, M., Shirakawa, S.,
Oguni, H., Osawa, M. (2001). Study on pho-
to-pattern sensitivity inpatients with electro-
nic screen game-induced seizures (ESGS):
effects of spatial resolution, brightness, and
pattern movement. Epilepsia, 42, 1185-1197.
Gentile, D.A. (2009). Pathological video-ga-
me use among youth ages 8 to 18. Psycholo-
gical Science, 20, 594–602.
Glaser, Barney G. & Strauss, Anselm L.
(1967). The Discovery of Grounded Theory:
Strategies for Qualitative Research. Chicago:
Aldine Publishing Company
Griffiths, M.D., Davies, M.N.O., & Chappell,
D. (2004). Online computer gaming: A com-
parison of adolescent and adult gamers. Jour-
nal of Adolescence, 27, 87–96.
Griffiths, M., & Wood, R. (2000). Risk fac-
tors in adolescence: The case of gambling,
videogame playing, and the internet. Journal
of Gambling Studies, 16, 199–225.
Griffiths, M.D. & Davies, M.N.O. (2004).
Videogame addiction: Does it exist? In J.
53
 Goldstein & J. Raessens (Eds.), Handbook
of Computer Game Studies (pp. 359-368).
Boston: MIT Press. Retrieved from http://
nottinghamtrent.academia.edu/MarkGri-
ffiths/Papers/804427/Griffiths_M.D._and_
Davies_M.N.O._2005_._Videogame_addic-
tion_Does_it_exist_In_J._Goldstein_and_J._
Raessens_Eds._Handbook_of_Compu-
ter_Game_Studies._pp._359-368._Boston_
MIT_Press.
Griffiths, M.D. (1997). Friendship and social
development in children and adolescents: The
impact of electronic technology. Educational
and Child Psychology, 14, 25–37.
Hauge, M.R., & Gentile, D.A. (2003, April).
Video game addiction among adolescents:
Associations with academic performance and
aggression. Paper presented at Society for
Research in Child Development Conference,
Tampa, FL.
Hauge, Marney R. & James Robert ‘Paynee’
(2007). Video game addiction among ado-
lescents: Associations with academic perfor-
mance and aggression. Paper presented at a
Society for Research in Child Development
Conference, Tampa Florida. June
Huesmann, L.R., Taylor, L.D. (2006). The
role of media violence in violent behavior.
Annu Rev Public Health, 27, 393-415.
Internet World Stats, (2009): Retrieved from:
http://www.internetworldstats.com/stats4.
htm, on 12.08.2011.
Ivory, J. (2004). Addictive For Whom? Elec-
tronic Games, the Third‐Person Effect, and
Contributors to Attitudes Toward Addiction
at the 54th annual conference of the Inter-
national Communication Association (ICA),
New Orleans, LA, May;
Kenneth, W. (2009). Computer Gaming Ad-
diction in Adolescents and Young Adults, So-
lutions for Moderating and Motivating for
Success, Computer Gaming Addiction Treat-
54
ment Services; Psychological Science, 20,
594-601;
Kim, D., Jeong, J., Zhong, H. (2010). Pre-
ventive role of parents in adolescent pro-
blematic internet games us in Korea. Retri-
eved on 14.06.2012 at http://www.kjs.re.kr/
download/06Doo%20Hwan%20Kim.PDF.
Kubey, R.W., Lavin, M.J., & Barrows, J.R.
(2001). Internet use and collegiate academic
performance decrements: Early findings. Jo-
urnal of Communication, 51(2), 366-382.
Morrison, M., & Krugman D. M. (2001).  A
Look at Mass and Computer Mediated Tech-
nologies: Understanding the Roles of Televi-
sion and Computers in the Home. Journal of
Broadcasting and Electronic Media. 45, 135-
161.
Muhr, T. (1994). Atlas.ti computer aided text
interpretation and theory building. User’s
manual. Berlin: Scientific Software Develo-
pment.
Nichols, L. A., & Nicky, R. (2004). Develo-
pment of a psychometrically sound internet
addiction scale: A preliminary step. Psycho-
logy of AddictiveBehaviors, 18, 381–384.
Olson, C.K. (2006). Media violence research
and youth violence data: why do they con-
flict? Acadonline gaming addiction. Int J
Ment Health Addict, 4(3), 205-216.
Quirk, J.A, Fish, D.R., Smith, S.J., Sander,
J.W, Shorvon, S.D., Allen, P.J. (1995). Inci-
dence of photosensitive epilepsy: a prospec-
tive national study. Electroencephalogr Clin
Neurophysio, l95, 260.
Roussel, S., Doumount, D. (2008), Quelle
efficacité pour la prévention des addiction
chez les adolecents? Service comnunautaire
de Promotion de la Santé, Belgique;
Sheese, B.E., & Graziano, W.G. (2005). De-
ciding to defect: The effects of video game
violence on cooperative and competitive be-
havior.  Psychological Science, 16(5), 391-
396.
Supaket, P., Munsawaengsub, S. & Nantha-
mongkolchai S. (2008). Factors Affecting
Computer Game Addiction and Mental Heal-
th of Male Adolescents in Mueang District, Si
Sa Ket Province. Journal of Public Health,
38(3), 317-330.
Vastag B. (2004). Does video game violence
show aggression? studies probe effects of vir-
tual violenceon children. JAMA, 291, 1822-
1824.
Walker, M.B., & Dickerson. M.G. (1996).
The prevalence of problem and pathologi-
cal gambling: A critical analysis. Journal of
Gambling Studies, 12, 233–249.
York: John Wiley and Sons Inc
Young, K. S. (1997c). What makes on-line
usage stimulating? Potential explanations for
pathological Internet use. Symposia paper
presented at the 105th annual meeting of the
American Psychological Association, August
15, 1997. Chicago, IL.
Young, K.S. (1996). Internet addiction: the
emergence of a new clinical disorder. Internet
Addiction, 2, 12-12.
Zamani, E., Chashmi, M., Hedayati, N.
(2009), Effect of Addiction to Computer Ga-
mes on Physical and Mental Health of Fema-
le and Male Students of Guidance School.
Addiction and Health, 1(2), 98-105.

Wan C, Chiou W. (2006) Psychological mo-

tives and online games addiction: a test of
flow theory and humanistic needs theory for
Taiwanese adolescents CyberPsychology &
Behavior, 9, 317-324.

Weinstein, M.A. (1998). Net game - an Ame-

rican dialogue. [On-line]. Available: http://
www.ctheory.com/ga1.12-net_game.html,
Retrieved on April 10th, 2012.

World Health Organization (1993). Interna-

tional classification of diseases (10th rev.),
Geneva, Switzerland: Author.

Yee, N. (2006). Motivations for play in on-

line games. CyberPsychology & Behavior 9,
772–775.

Yen, J., C. Yen, C. Chen, S. Chen, & C. Ko.

(2007). Family Factors of Internet Addiction
and Substance Use Experience in Taiwanese
Adolescents. CyberPsychology & Behavior,
10, 323-329.

Young KS (1998): Caught in the Net: How

to Recognize the Signs of Internet Addiction
-- and a Winning Strategy for Recovery, New

55
 Prevalenţa abuzului asupra
copilului în rândul elevilor
de liceu. Rezultate din studiul
BECAN
Conf. dr. Antal IMOLA1
Prof. dr. Maria ROTH2
Lect. dr. Ágnes Dávid-Kacsó3
Conf. dr. Elemér MEZEI
Asist. dr. Corina VOICU4

Rezumat
BECAN (Balkan Epidemiological Study on Child Abuse and Neglect) 5 este un studiu
epidemiologic care şi-a propus identificarea comportamentelor de tip abuz şi neglijare (CAN)
în populaţia elevilor de 11-13-16 ani (în România: clasele a 5-a, a 7-a şi a 10-a). Sondajul
a fost realizat prin aplicarea a două dintre chestionare ICAST (ICAST-CH pentru copii şi
ICAST-P pentru părinţi, create de ISPCAN, cu sprijinul UNICEF) unor eşantioane perechi de
copii şi părinţi. În România, 5955 copii şi 3854 părinţi au completat în mod valid chestionarele
şi eşantionul a fost reprezentativ pentru populaţia elevilor din clasele 5, 7 şi 10. Studiul de
faţă se concentrează pe experienţele populaţiei generale de elevi de liceu, înscrişi în clasa a
10-a şi compară răspunsurile acestora cu cele ale părinţilor. Rezultatele arată că, atât din
răspunsurile tinerilor cât şi din cele ale părinţilor, abuzul psihologic este cea răspândită forma
de abuz. Abuzul fizic are, de asemenea, o frecvenţă ridicată. Abuzul sexual a fost minimizat de
către părinţi, în special în cazul băieţilor. Abuzul sexual cu contact este mai puţin cunoscut
pentru părinţi, în comparaţie cu formele fără contact. Rezultatele noastre arată că elevii înscrişi
în şcolile profesionale au semnificativ mai multe experienţe de abuz sexual şi fizic faţă de elevii
înscrişi în licee.

Cuvinte cheie: abuz şi neglijare, adolescenţi, studiu epidemiologic, prevalenţa.

1
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială
E-mail: imolaan@yahoo.com (autor principal)
2
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială
E-mail: roth.mari@ymail.com
3
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială
E-mail: kacso_agnes@yahoo.com
4
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială
E-mail: cvoicu@gmail.com
5
Studiul a fost iniţiat de Institute of Child Health,  Department of Mental Health and Social Welfare, Centre for the Study and
Prevention of Child Abuse and Neglect-Greece sub egida European Commission and co-finanţat de DG Research în contextul
FP7-Cooperation, coordinator: George Nikolaidis. Instituţiile participante au fost Instituto degli Innocenti, Italia, Children’s Human
Rights Centre of Albania, Department. of Medical Social Sciences, South-West University “N.Rilski, Department of Social Work,
Faculty of Law, Univ. of Zagreb, niversity Clinic οf Psychiatry, Medical School, Skopje University, Macedonia, Faculty for Special
Education and Rehabilitation, University of Belgrade, Serbia, Association of Emergency Ambulance Physicians, Fakultet Politickih
Nauka Sarajevo. În total aprox. 30.000 de copii şi paărinţi au participat. În românia, partenerul e reprezentat de Universitatea
Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistemţă socială. Coordonatori: Maria Roth and Imola Antal

56
Abstract.
BECAN (Balkan Epidemiological Study on Child Abuse and Neglect) 6 is an epidemiological
study aiming at mapping child abuse and neglect (CAN) in the general population of
11-13-16-year-old children that attend school and those that have dropped out of school in 9
Balkan countries. Mapping of CAN was achieved by applying two of the ICAST questionnaires
(ICAST-CH for children and ICAST-P for parents, created by ISPCAN with the support of
UNICEF) to matched pairs of children and parents. In Romania, 5,955 children 3,854 parents
filled the questionnaires and the sample was representative of the population of the 5, 7 and 10
graders from Romania. The present study focuses on the experiences of the general population
of high-school students, enrolled in the 10th grade and compare students’ reports with parents’
reports. Results show that both children and parents consider psychological abuse as the most
prevalent CAN form. Physical abuse also has a high frequency. Sexual abuse was minimized by
parents, especially in the case of boys. Sexual contact abuse is less known to parents, compared
with non-contact sexual forms. Students enrolled in vocational schools are at higher risk of
CAN, especially regarding sexual abuse and some forms of physical abuse.

Key words: abuse and neglect, adolescents, epidemiological study, prevalence.

INTRODUCERE
Abuzul şi neglijarea copilului poate conduce la o mare varietate de simptome de sănătate men-
tală şi efecte adverse (Meadows et al, 2011). Cercetarea recentă realizată pe scară largă din
Marea Britanie condusă de Radford et al. (2011) a arătat că la copiii cu vârste cuprinse între
11-17 ani sănătatea emoţională mai slabă, ideile de auto-vătămare şi suicidale, precum şi com-
portamentul delincvent au fost semnificativ legate de maltratarea din partea unui părinte sau
îngrijitor şi asistarea la violenţă în familie. “Niveluri atât ale simptomelor legate de traume, cât
şi ale comportamentului delicvent au crescut odată cu numărul diferitelor tipuri de abuz pe care
copiii, tinerii şi adulţii le-au trăit.” (Radford et al, 2012., P. 13). Cu toate că abuzul şi neglijarea
copiilor şi tinerilor este o temă foarte importantă atât din perspectiva drepturilor omului cât şi a
sănătăţii publice, există puţine date în ţările industrializate şi cu atât mai puţine în ţările non-eu-
ropene şi/sau ţările europene cu standarde relativ scăzute de dezvoltare socio-economică, cum
ar fi România sau majoritatea ţărilor balcanice.
Pe lângă acestea, există foarte puţine studii comparative, la nivel eoropean sau internaţional,
care să lege rata maltratării de politicile şi contextele culturale naţionale (McKee, Zwi, Koupi-
lova, Sethi si Leon, 2000, Radford et al, 2011).
În scopul obţinerii de date similare din ţările balcanice şi reducerii decalajului imens în epi-
demiologia abuzului şi neglijării copilului în această zonă a lumii, studiul BECAN a fost rea-
lizat şi dezvoltat de către 9 ţări, folosindu-se instrumente de cercetare comune: ICAST-CH şi
ICAST-P (Zolotar et al., 2009, Runyan et al, 2009).
Vom prezenta în acest studiu principalele rezultate ale cercetării în ceea ce priveşte elevii în-
scrişi în clasa a X-a (16 ani)..

6
The study was initiated by the Institute of Child Health,  Department of Mental Health and Social Welfare, Centre for the Study
and Prevention of Child Abuse and Neglect-Greece and run under the auspices of the European Commission and co-funded by
DG Research in the context of FP7-Cooperation, coordinator: George Nikolaidis. The participating institutions from the different
countries are Instituto degli Innocenti, Italia, Children’s Human Rights Centre of Albania, Department. of Medical Social Sci-
ences, South-West University “N.Rilski, Department of Social Work, Faculty of Law, Univ. of Zagreb, niversity Clinic οf Psychiatry,
Medical School, Skopje University, Macedonia , Faculty for Special Education and Rehabilitation, University of Belgrade, Serbia,
Association of Emergency Ambulance Physicians, Fakultet Politickih Nauka Sarajevo and altogether around 30.000 children and
parents were surveyed. In Romania the study is carried out by Babes-Bolyai University, Faculty of Sociology and Social Work.
Coordinators: Maria Roth and Imola Antal

57
 PREVALENŢA ABUZULUI ȘI
NEGLIJĂRII ÎN ROMÂNIA
În România s-au desfăşurat relativ puţine
studii empirice referitoare la abuzul şi
neglijarea copiilor şi marea lor majoritate
reprezintă studii locale ce oferă o imagine
limitată asupra prevalenţei şi caracteristicilor
fenomenului.
Primul studiu epidemiologic focalizat
pe abuzul şi neglijarea copilului a fost
cel finanţat şi organizat de către World
Vision International/România şi un grup de
cercetători de la Universitatea Babes-Bolyai
în 1996 (Rotariu şi colab., 1996). Eşantionul,
care a cuprins 796 şcolari, cu vârste cuprinse
între 11 şi 16 ani şi 488 părinţi, a fost
reprezentativ pentru populaţia judeţului Cluj
din perspectivă etnică, de gen, clasă socială
proporţie rural/urban şi studii. Conform
rezultatelor acestui studiu copiii au raportat
procente mai ridicate ale pedepselor fizice
(28,4%) ale neglijării (11,1%) decât părinţii
(25,8%, respectiv 9,4%), diferenţele cele mai
mari înregistrate în raportare fiind cele de
la nivelul pedepselor fizice şi ale neglijării.
Această cercetare a scos în evidenţă şi faptul
că abuzul sexual a reprezentat un subiect tabu
pentru toţi părinţii cuprinşi în studiu, care
au dovedit o lipsă totală de conştienizare a
aspectelor ce ţin de un posibil abuz sexual cu
raportare la proprii lor copii. În contrast cu
aceste rezultate, 4,6% dintre copii au realizat
că au fost subiecţi ai unor forme de hărţuire
sexuală sau de abuz sexual (Rotariu şi colab.,
1996). Rezultatele studiului au relevat, de
asemenea, o relaţie statistic semnificativă
între statutul socio-economic al familiei şi
relele tratamente aplicate copiilor. O altă
variabilă asociată apariţiei relelor tratamente
în familie o reprezintă numărul copiilor din
familie.
Un alt studiu pe populaţia elevilor liceeni a
fost condus în 1999 în Cluj-Napoca, finanţat
de Fundaţia Soros, cu participarea centrului
Artemis, Centrului de Planificare Familială şi
Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială
a Universităţii Babeş-Bolyai (Bodrogi,
Diaconescu, Dávid- Kacsó, 2000). Studiul
a măsurat comportamentele sexuale ale
58
adolescenţilor, incluzând experienţele de
abuz sexual. 1,279 liceeni au completat
chestionarul (851 fete şi 416 băieţi) cu vârsta
între 14 şi 19 ani în 24 şcoli şi 69 clase.
Conform rezultatelor, distribuţia victimelor
abuzului sexual după gen gender arată o rată
mai mare pentru fete (18.8%) decât pentru
căieţi (4%).
Primul studiu reprezentativ pentru România
referitor la incidenţa abuzului copiilor a fost
realizat de Browne şi colab. în 2000 pe un
eşantion reprezentativ de 1556 de părinţi şi
1295 copii cu vârste cuprinse între 13 şi 14
ani (clasa a VI-a).
Conform rezultatelor acestui studiu, pot fi
observate diferenţe semnificative în ceea ce
priveşte incidenţa formelor de rele tratamente
declarate de către părinţi şi cele declarate de
către copii. Rata declarată de părinţi a abuzului
fizic a fost de 18,4% iar cea declarată de către
copii de 24,4%. 25,6% dintre părinţi au admis
că folosesc diferite forme de abuz psihologic
în relaţia lor cu copiii. Rata abuzului sexual,
conform celor declarate de copiii, este de
9,1% iar cea declarată de părinţi de 0,1%
(Browne şi colab., 2001). Neglijarea fizică a
avut cea mai mare prevalenţă printre formele
de rele tratamente atât din datele colectate de
la copii, 43,8%, cât şi în conformitate cu cele
furnizate de către părinţi: 67,8%.
Studiul „Ştim să ne creştem copiii?” coordonat
de Salvaţi Copiii în 2003 (Alexandrescu,
2004) şi-a propus să culeagă date despre
relele tratamente asupra copiilor din partea
oricăror persoane care intră în contact
nemijlocit cu aceştia (alţi copii, părinţi,
cadre didactice), folosind ancheta socială
şi interviul. Eşantionul a cuprins 607 elevi
şi 263 de părinţi din unul dintre sectoarele
Bucureştiului. Pedepsele grave (bătaie, stat în
genunchi, izolare, înfometare, ardere, izbire de
pereţi) au fost menţionate de 28,9%. Prezenţa
mai multor copii şi a problemelor grave în familie
(violenţă, alcoolism) reprezintă de asemenea un
factor favorizant: Bătaia încă este o modalitate
de corecţie larg răspândită: mai mult de 25%
dintre copii sunt bătuţi rar şi 2,5% des (cu
palma sau cu cureaua). Conform autoarei, tipul
de familie este un criteriu hotărâtor: aproape
de două ori mai mulţi copii (53%) proveniţi
din familii în care au fost identificate probleme
(alcoolism, violenţă) sunt bătuţi.
Iovu (2011) a efectuat un studiu în judeţul
Vâlcea în 2010 cu varianta iniţială a
chestionarului ICAST-C. Eşantionul a fost
format din 1142 elevi din şcoli secundare
şi licee din zonele urbane ale judeţului
Vâlcea. Conform rezultatelor sale, au existat
diferenţe semnificative între elevii de liceu şi
şcoli secundare în ceea ce priveşte incidenţa
abuzului psihologic (44,1 în cazul elevilor de
gimnaziu şi 40,4 în cazul elevilor de liceu), şi
fizic (27,4% şi 22,8%).
METODOLOGIA STUDIULUI
Cercetarea de teren s-a desfăşurat în 2011, în-
tre februarie-mai. Sondajul a fost realizat prin
aplicarea a două dintre chestionare ICAST
(ICAST-CH pentru copii şi ICAST-P pentru
părinţi, create de ISPCAN, cu sprijinul UNI-
CEF) a perechilor de copii şi părinţi. Pentru
a fi folosite în cadrul acestei cercetări instru-
mentele au fost modificate, traduse şi validate
cultural în 10 limbi, în România fiind folo-
site în limba română şi maghiară. Adaptarea
chestionarelor, pe lângă modificarea unor în-
trebări, a inclus şi adăugarea informaţiilor de-
mografice, adăugarea întrebărilor referitoare
la disciplinare pozitivă, şi modificarea forma-
tului chestionarelor pentru a fi mai atractive şi
mai uşor de completat ca instrumente aplicate
prin auto-completare. Instrumentul ICAST-P
este conceput pentru a colecta date despre
comportamente parentale concrete, care se
înscriu în domeniul abuzului fizic, psiholo-
gic, respectiv reprezintă forme ale disciplină-
rii pozitive. Datele obţinute permit calcularea
ratelor diferitelor comportamente parentale în
funcţie de vârsta copilului şi prezintă procen-
tul părinţilor care folosesc forme agresive de
disciplinare. Chestionarul ICAST-CH a fost
dezvoltat pentru a fi aplicat copiilor şi adoles-
cenţilor cu vârste cuprinse între 11-18 ani şi
conţine întrebări despre experienţele copiilor
în familie privind violenţa fizică, psihologică
şi sexuală, neglijarea şi frecvenţa acestora. În
cazul abuzului sexual, chestionarul permite
precizarea genului persoanei care adoptă un
anumit comportament faţă de copil, precum
şi statutul acesteia de adult respectiv copil/
adolescent. În acest fel pot fi identificate sur-
sele de violenţă dar şi de suport din familiile
contemporane româneşti şi din regiunea bal-
canică în general, atât din perspectiva copi-
ilor, cât şi al părinţilor. Posibilităţile de răs-
puns se referă la frecvenţa comportamentului
respectiv în ultimul an (odată, /de două ori/
câteva ori pe an, lunar sau la două luni, câteva
ori pe lună, odată pe săptămână sau mai des),
dar chestionarul permite şi înregistrarea inci-
denţei comportamentului respectiv în trecut
(”nu în ultimul an, dar s-a întâmplat”).
Prevalenţa în ultimul an a abuzului fizic se
referă la apariţia a cel puţin uneia dintre prac-
ticile parentale abuzive fizic în ultimul an,
iar prevalenţa pe viaţă se referă la adoptarea
comportamentului respectiv cel puţin odată
în cursul creşterii copilului pentru care res-
pondentul a completat chestionarul. La fel
s-a procedat în cazul abuzul psihologic, al
disciplinării pozitive, precum şi al neglijării.
În cazul abuzului sexual părintele a fost între-
bat dacă are informaţii despre experienţele de
abuz sexual ale copilului.
Atât chestionarul pentru copii, cât şi cel pen-
tru părinţi include 19 itemi care se referă la
abuzul psihologic 17 itemi din chestionar se
referă la abuzul fizic 6 la abuzul sexual, din
care 2 s-au referit la forme care presupun con-
tact fizic 3 în chestionarul copiilor se referă la
sentimentul neglijării şi 7 itemi referitori la
disciplinarea pozitivă .
Toate chestionarele au avut asociat un cod
unic - pereche, identic pentru chestionarul
fiecărui copil şi al părintelui/reprezentantului
legal al acestuia. Paşii validării şi testării
instrumentelor au inclus organizarea unor
focus grupuri şi studiul pilot.
Validarea culturală a instrumentelor s-a reali-
zat şi prin intermediul focus grupurilor, care
au fost desfăşurate în toate ţările, cu copii de
11, 13 şi 16 ani, înscrişi la şcoală, precum şi
cu copii care au abandonat şcoala, dar numai
în cazul în care a fost posibil şi necesar, pre-
cum şi cu părinţii acestora, iar pe baza rezul-
tatelor focus grupurilor s-au decis modificări-
le ulterioare ale instrumentelor.
59

CONSIDERAŢII ETICE
În scopul de a stabili liniile directoare etice
şi de a supraveghea cercetarea un Consiliu
Internaţional de Etică şi un Consiliul Naţional
de Etică au fost create. Au fost solicitate
permisiuni din partea Ministerului Educaţiei,
inspectoratelor judeţene şi şcolilor.
În cazul tinerilor de 16 ani, părinţii au fost
doar informaţi despre participarea lor la
cercetare .
DESCRIEREA EŞANTIONULUI
Metoda de eşantionare multistadială
stratificată a fost folosită pentru a selecta
eşantionul reprezentativ de copii care
frecventează şcoala, din trei grupe de vârstă:
11, 13, 16 ani, respectiv clasele a V-a, a VII-a
şi a X-a, din zone urbane şi rurale şi din toate
cele 5 zone geografice ale ţării: Transilvania,
Banat, Moldova, Muntenia şi Dobrogea.
Eşantionul a reprezentat 1% din populaţia
totală de copii, fiind completate un număr de
5989 de chestionare de către elevi (din care
5955 s-au dovedit a fi valide) şi 4236 de părinţi
acestora (din care 3854 valide). Judeţele
incluse în eşantion au fost: Cluj, Satu Mare,
Braşov, Covasna, reprezentând Transilvania;
Timiş, reprezentând Banatul; Gorj, Dolj,
Călăraşi, Prahova, reprezentând Muntenia;
Constanţa, reprezentând Dobrogea; Galaţi,
Vaslui, Bacău, Iaşi, reprezentând Moldova şi
sectorul 3 din Bucureşti.
În ceea ce priveşte elevii de clasa a 10-a, au
fost implicate in studiu 35 de şcoli din zone
urbane şi rurale şi din Bucureşti. 2161 elevi
din 92 de clasă au completat chestionarul şi
am obţinut 2130 de chestionare valide. În
ceea ce priveşte chestionare parentale, din
1224 completate, 1201 au fost finalizate în
mod corespunzător de către părinţi, 21 au fost
incomplete, iar 2 au fost completate de către
copii, deoarece părinţii lor erau analfabeţi,
dar aceste chestionare reflectate răspunsuri
parentale.
60
REZULTATE
Rezultatele copiilor şi părinţilor în ceea ce
priveşte prevalenţa fara şi incidenţa (preva-
lenţa pentru ultimul an) a diferitelor forme de
abuz, precum şi a metodelor pozitive de dis-
ciplinare sunt sintetizate în tabelele 1 şi 2.
Potrivit elevilor de liceu, 89.8% dintre ei au
trăit experienţe de violenţă psihologică de-a
lungul vieţii lor şi 77.2% în anul precedent.
Prevalenţa de-a lungul vieţii este semnificativ
mai mică în rândul elevilor din liceele voca-
ţionale: 83.3% (Chi²=9.145, p<0.05) pentru
prevalenţa pe viaţă, dar diferenţa pentru anul
anterior nu este semnificativă (72.1% pentru
ultimul an în cazul elevilor din şcolile voca-
ţionale).
Putem observa acelaşi tipar în ceea ce priveş-
te datele raportate de părinţi: în cazul liceelor
coeficientul părinţilor care au folosit de-a lun-
gul vieţii cel puţin o formă de abuz psihologic
faţă de copiii lor a fost de 81.02%, iar în ulti-
mul an a fost de 63.66%. În ceea ce priveşte
părinţii elevilor din şcolile vocaţionale, ei au
raportat 75.17% prevalenţa pentru întreaga
viaţă şi 58.62% pentru ultimul an.
Există diferenţe semnificative în ceea ce pri-
veşte băieţii şi fetele, uneori în moduri neaş-
teptate. Fetele suferă mai multă violenţă psi-
hologică (90.2%) decât băieţii (87.5%), atât
de-a lungul vieţii, cât şi în timpul ultimului
an (78% faţă de 74.7%). Nu există diferenţe
semnificative între fete şi băieţi în ceea ce pri-
veşte prevalenţa de-a lungul vieţii a abuzului
fizic, dar în anul precedent fetele au suferit
mai mult decât băieţii (40.5%, 38%).
Rezultatele în ceea ce priveşte violenţa sexu-
ală sunt cele mai surprinzătoare. Nu există ni-
cio diferenţă între fete şi băieţi, dar băieţii au
raportat mai multe abuzuri sexuale sub formă
de contact sexual comparativ cu fetele (4.9%
şi 7.7% de-a lungul vieţii, respectiv 2.7% şi
6.2% pentru ultimul an).
Tabelul 1. Date referitoare la prevalenţa şi incidenţa din chestionarele copiilor
Grupuri-% Violenţa psiho- Violenţa Violenţa Abuz se- Metode de
logică fizică sexuală xual prin disciplinare
contact pozitivă
Liceu prevalenţa 89.8 74 10.8 5.7 98.8
incidenţa 77,2 37,6 7 3,8 96,2
Școală vocaţi- prevalenţa 83.3 75.7 15.1 8.7 93.2
onală incidenţa 72,1 56,1 9,7 6,4 86
Fete prevalenţa 90.2 74.1 11.1 4.9 98.5
incidenţa 78 40.5 6.6 2.7 95.5
Băieţi prevalenţa 87.5 74.2 11.3 7.7 97.8
incidenţa 74.7 38 8.2 6.2 94.6
Total prevalenţa 89.1 74.2 11.2 6 98.2
incidenţa 76,7 39,5 7,3 4,1 95,2

Potrivit elevilor din licee, 74% dintre ei au
experimentat abuzul fizic de-a lungul vieţii şi
37.6% în ultimul an. Rata prevalenţei abuzu-
lui fizic în rândul elevilor din şcolile voca-
ţionale a fost de 75.7%, iar rata incidenţei a
fost de 56.1%. Diferenţa este semnificativă în
ceea ce priveşte rata pentru incidenţă (Chi ²
= 28.42, p <0.001).
Datele părinţilor arată valori mai mici pentru
toate tipurile de abuzuri atât pentru prevalen-
ţă, cât şi pentru incidenţă, cu excepţia abuzu-
lui fizic suferit de băieţi, caz în care valorile
raportate de adolescenţi sunt uşor mai ridicate
decât cele ale părinţilor (prevalenţele au fost
de 74.2, respectiv 75.7, iar incidenţa a fost de
39.3, respectiv 38).

Tabelul 2. Prevalenţa şi incidenţa CAN conform datelor părinţilor în funcţie de tipul şcolii
GRUP   Violenţa Violenţa Disciplina-
psihologică fizică re pozitivă
(19 itemi) (16 itemi) (7 itemi)
16 ani (gene- Prevalenţa 81.02 73.77 99.53
ral) Incidenţa 63.66 57.10 98.30
16 ani (vocati- Prevalenţa 75.17 66.67 97.95
onal) Incidenţa 58.62 55.56 95.21
Prevalenţa 77.2 68.2 99.7
Fete Incidenţa 58.9 36.2 98.3
Prevalenţa 82.3 75.7 98.6
Băieţi Incidenţa 64.8 39.3 96.9
Prevalenţa 79 70.9 99.3
Total Incidenţa 60.9 37.4 97.8

Potrivit elevilor din licee, 60.61% dintre ei au
trăit abuzul fizic de-a lungul vieţii şi 42.86%
l-au experimentat în ultimul an. Rata preva-
lenţei pentru abuzul fizic în rândul elevilor
din şcolile vocaţionale a fost de 59.01%, iar
rata incidenţei de 45.5%.
Conform datelor raportate de părinţi, rezul-
tatele sunt următoarele: în cazul elevilor de
liceu, rata părinţilor care au folosit cel puţin
o formă de abuz fizic de-a lungul vieţii copi-
ilor lor a fost de 73.77%, iar rata celor care
au folosit-o în ultimul an a fost de 57.10%.
În ceea ce priveşte părinţii elevilor din şcoli
vocaţionale, aceştia au raportat un procent de
66.67% pentru prevalenţa de-a lungul vieţii şi
55.56% pentru ultimul an.
Conform datelor raportate de părinţi: în cazul
elevilor din licee rata părinţilor care au folo-
sit cel puţin o formă de abuz psihologic de-a
lungul vieţii copiilor lor a fost de 99.53%, iar
pentru ultimul an a fost de 98.30%. În ceea
ce priveşte părinţii copiilor din şcolile vocaţi-
onale, ei au raportat 97.95% prevalenţa pentru
întreaga viaţă şi 95.21% pentru ultimul an.
În ceea ce priveşte metodele de disciplinare
pozitive, în cazul elevilor din licee, 98.9%
dintre ei au trăit cel puţin o formă de abuz
de-a lungul vieţii, iar 96.2% în ultimul an.
61
 Aceste rate sunt semnificativ mai mici în ca-
zul elevilor din şcolile vocaţionale: 93.2%
pentru prevalenţa de-a lungul vieţii şi 86%
pentru ultimul an.
Conform datelor raportate de părinţi: în cazul
elevilor de la licee rata părinţilor care au folo-
sit cel puţin o formă de abuz psihologic de-a
lungul vieţii copiilor lor a fost de 99.53% şi
de 98.30% în cazul ultimului an. În ceea ce
priveşte părinţii elevilor din şcolile vocaţio-
nale, ei au raportat prevalenţa de lungul vieţii
de 97.95%, iar pentru ultimul an de 95.21%.
Există diferenţe semnificative în ceea ce pri-
veşte situaţia fetelor şi băieţilor, uneori în
moduri neaşteptate. Fetele suferă mai multă
violenţă psihologică (90.2%) decât băieţii
(87.5%) atât de-a lungul întregii vieţi, cât şi în
ultimul an (78% vs 74.7%). Nu sunt diferen-
ţe semnificative între fete şi băieţi în ceea ce
priveşte prevalenţa de-a lungul vieţii pentru
abuzul fizic, dar pentru ultimul an fetele au
suferit mai mult decât băieţii (40.5%, 38%),
însă diferenţa nu este semnificativă.
Rezultatele în ceea ce priveşte violenţa se-
xuală sunt cele mai surprinzătoare. Nu există
nicio diferenţă între fete şi băieţi, dar băieţii
au raportat o mai mare frecvenţă a abuzuri-
lor prin contact sexual decât fetele (4.9% şi
7.7% pentru întreaga viaţă, respectiv 2.7% şi
6.2 pentru ultimul an). Diferenţele sunt sem-
nificative în ceea ce priveşte abuzul prin con-
tact sexual (Chi ² = 9.182, p <0.05, în cazul
prevalenţei şi 15.957, p <0.01, în caz de in-
cidenţă). Părinţii nu sunt conştienţi de expe-
rienţele de abuz sexual ale copiilor lor: 2.8%
dintre părinţi au ştiut despre abuzul sexual
care li s-a întâmplat copiilor lor adolescenţi
la un moment dat din viaţa lui/ei. Şi mai mic
este procentul părinţilor care au ştiut despre
abuzul sexual care s-a întâmplat fiului/fiicei
lor: numai 1.2% dintre părinţi au ştiut despre
experienţa adolescentului, în timp ce în cazul
fetelor acest procent este de 3.5%.
DISCUŢII
Conform rezultatelor, atât din datele părinţi-
lor, cât şi ale copiilor, abuzul psihologic este
forma cea mai răspândită de abuz şi neglijare
(a fost raportată de 89.1% dintre copii şi 79%
62
dintre părinţi) pentru acest grup de vârstă,
precum şi pentru alte grupuri de vârstă (Antal
et al, 2012). Abuzul fizic are o frecvenţă ridi-
cată de asemenea, atât conform datelor copii-
lor (74.2%), cât şi ale părinţilor (70.9%).
Abuzul sexual a fost minimalizat de către
părinţi (5.1% dintre copii vs. 2.7% dintre pă-
rinţi), în special în cazul băieţilor (8.2% dintre
băieţi vs. 1.2% dintre părinţi). Abuzul sexual
prin contact este mai puţin cunoscut de către
părinţi, comparativ cu formele de abuz sexual
ce nu presupun contactul sexual.
În general, părinţii au raportat mai puţin abu-
zul asupra fetelor decât fetele însele. În pri-
vinţa băieţilor, părinţii au raportat abuzul fizic
mai mult decât băieţii înşişi. În această etapă
a analizei datelor, este greu de spus care este
cauza diferenţelor dintre băieţi şi fete; rezul-
tatele ar putea fi determinate de diferenţele
psihologice de gen în exprimarea nevoilor,
dar poate fi de asemenea rezultatul investiţiei
mai mari în băieţi, de obicei mai „vizibile” în
societăţile tradiţionale.
Noi modele au fost, de asemenea, identifica-
te în raportarea abuzurilor sexuale în funcţie
de gen. Diferenţele între fete şi băieţi au fost
nesemnificative, sau la unele măsurători bă-
ieţii au raportat abuzul sexual într-o propor-
ţie mai mare decât fetele (inclusiv mai multe
situaţii de abuz sexual prin contact). Potrivit
partenerilor noştri, aceleaşi modele au fost
găsite în Grecia, precum şi în Croaţia (Niko-
laidis, 2012). Există, de asemenea, indicatori
puternici că femeile abuzează mai des, decât
s-a crezut înainte. Desigur, sunt necesare in-
vestigaţii suplimentare, dar analizele de până
acum nu au evidenţiat nicio favorizare/părti-
nire în datele cercetării, şi nici o concentrare
specifică a abuzurilor sexuale la băieţi într-o
anumită şcoală sau clasă.
Datele noastre au confirmat ceea ce studiile
anterioare arată, faptul că părinţii nu ştiu des-
pre abuzurile sexuale trăite de copiii lor; to-
tuşi, în comparaţie cu studiul ANPDC (Brown
et al., 2001), nivelul de informare a părinţi-
lor în cazul studiului nostru este semnifica-
tiv mai mare. Conform rezultatelor noastre,
adolescenţii baieţi sunt în situaţia de risc de
abuz sexual într-o măsură mai mare decât se
credea anterior. Datele noastre indică de ase-
menea faptul că elevii din şcolile vocaţionale
sunt mai vulnerabili la diferite forme de abuz.
Evaluările, precum şi programele de preven-
ţie trebuie să fie mult mai sensibile la aceste
probleme.
CONCLUZII
Datele cercetărilor existente la nivelul naţio-
nal (ex. din Marea Britanie, dar şi din Româ-
nia) arată că experienţele din copilărie de a fi
disciplinat fizic în familie au scăzut în mod
semnificativ în ultimul deceniu (Radford et
al, 2011;. Roth et al, 2012). Îmbunătăţirea da-
telor poate fi explicată prin reducerea legiti-
mării folosirii violenţei în practicile parentale
(spre exemplu, prin Legea Protecţiei Copilu-
lui în 2004 în România s-a interzis pedeapsa
corporală). Această explicaţie este susţinută
de Straus (2010) şi confirmată cu date din 32
de naţiuni, potrivit cărora cu cât aprobarea
sau acceptarea violenţei este mai mare, cu
atât este mai mare şi procentul părinţilor care
şi-au lovit copiii pentru a corecta abaterile
comportamentale.
În ciuda progreselor, disciplinarea fizică abu-
zivă şi neglijarea sunt raportate atât de ado-
lescenţi, cât şi de părinţii lor într-un procent
alarmant de mare, alături de practicile de dis-
ciplinare pozitivă, care arată existenţa practi-
cilor familiale tradiţionale dar şi răspândirea
celor moderne.
Pentru a reduce în mod considerabil violenţa
împotriva copiilor şi adolescenţilor, sunt ne-
cesare în continuare campanii publice de sen-
sibilizare şi educare cu privire la consecinţele
negative ale maltratării. Elevilor din şcolile
vocaţionale ar trebui să li se acorde o atenţie
deosebită, în special în ceea ce priveşte abuzul
sexual şi unele forme de abuz fizic. Conform
rezultatelor noastre adolescenţii băieţi sunt în
mai mare măsură în situaţia de risc de abuz
sexual decât se credea, deşi acest subiect are
nevoie de cercetări suplimentare.
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu, G., Munteanu, D. (Eds.).
(2005). Drepturile copiilor între principii şi
realitate. Organizaţia Salvaţi copiii, Bucha-
rest: Speed Promotion
Antal, I., Roth, M., Mezei, E., David-Kacso,
A., Voicu, C., Szasz, R. (2012). The Balcan
Epidemiologic Study on Child Abuse and
Neglect (BECAN) in Romania. Social Work
Review.2, 1-13.
Bodrogi, E., Diaconescu, M., David-Kacso,
A. (2000). Physical aggression and sexual
abuse suffered by high-school students in
Cluj (Research report on sexuality and sexu-
al abuse in youngsters in Cluj, unpublished
research financed by SOROS Foundation for
Open Society), in Dezvăluiri, nr. 2, published
by ARTEMIS: Cluj
Brown, K., Cârţână, C., Momeu, L., Pau-
nescu, G., Petre, N., Tokay, R. (2001). Copi-
lul abuzat şi neglijat în România. Studiu na-
ţional. Prevalenţă, factori de risc, modalităţi
de prevenire şi intervenţie, Agenţia naţională
pentru protecţia drepturilor copilului, Banca
mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
Unicef, Bucureşti.
Iovu, M.B. (2011) Maltratarea copilului în
familia românească. De la teorie la practică.
Cluj-Napoca:Presa Universitară Clujeană
Mckee, M., Zwi, A., Koupilova, I., Sethi, D.,
Leon, D. (2000). Health policy-making in
central and eastern Europe: lessons from the
inaction on injuries? Health Policy Plan, 15
(3), 263-269.
Nikolaidis, G. (2012). Researching CAN in
real life settings: the BECAN project, results
and conclusions, XIX ISPCAN International
Congress on Child Abuse and Neglect, Istan-
bul. ppt presentation.
Perreda, N., Guilera, G., Fornes, M., Gomez-
Benito, J., (2009). The international epidemi-
ology of child sexual abuse: A continuation
of Finkelhor (1994). Child Abuse & Neglect,
33, 331-342.
Radford, L., Corral, S., Bradley, C., Fisher,
63
 H., Bassett, C., Howat, N. (2011) Child abuse Instrument development and multi-national
and neglect in the UK today London: NSPCC pilot testing. Child Abuse and Neglect, 33,
www.nspcc.org.uk/childstudy 833-841.

Rotariu, T., Roth, M., Filipoi, S., Mezei, E.,

Munteanu, A., Sabau, V. (1996). Child abu-
se and neglect in Cluj County,  Babes-Bolyai
University & World Vision Int. Romania

Roth, M., Browne, K., Mezei, E., Antal, I.,

David-Kacso. A, Research into the prevalen-
ce of child abuse and neglect in Romania,
Poster presentation, ISPCAN Conference, Is-
tanbul, 2012

Runyan, K.D., Dunne, P.M., Zolotor, J.A.,

Madrid, B., Jain, D., Gerbaka, B., Menick,
M.D., Andreva-Miller, I., Kasim, S.M., Choo,
Y.W., Isaeva, O., Mecfarlane, B., Ramirez, C.,
Volkova, E., Youssef, M.R. (2009). The den-
velopment and pilotig of the ISPCAN Child
Abuse Screening Parent- Version (ICAST P).
Child Abuse and Neglect, 33, 826-832.

Sledjeski M.E. Dierker, C.L., Bird, R.H., Ca-

nino, G. (2009). Predicting child maltreat-
ment among Puerto Rican children from mi-
grant and non-migrant families. Child Abuse
& Neglect, 33, 382-392.

Strauss, M.A. (2010). 201, Prevalence, Societal

Causes, And Trends In Corporal Punishment
By Parents In World Perspective, Law And
Contemporary Problems [Duke edu Vol. 73:1-
30 http://scholarship.law.duke.edu/cgi/view-
content.cgi?article=1564&context=lcp&sei-r
edir=1&referer=http%3A%2F%2Fscholar.
google.ro%2Fscholar%3Fq%3Drelated%
3AnCnLCKOp70YJ%3Ascholar.google.
com%2F%26hl%3Dro%26as_sdt%3D0#sea
rch=%22related%3AnCnLCKOp70YJ%3As
cholar.google.com%2F%22, downloaded 10.
Dec. 2012

Zolotor, J.A., Runyan, K. D., Dunne, P. M.,

Jain, D., Péturs, R. H., Ramirez, C., Volko-
va, E., Deb, S., Lidchi, V., Muhammad, T.
& Isaeva, O. (2009). ISPCAN Child Abuse
Screening Tool Childre’s Version (ICAST-C)

64
 Implicaţiile mediului
familial asupra dezvoltării
comportamentului delincvent
la tineri. Studiu de caz asupra
tinerilor cu vârsta cuprinsă
între 14-18 ani, beneficiari ai
Serviciului de Probaţiune Sibiu

Alina-Maria SEVERIN1

Rezumat
Această lucrare cuprinde o cercetare aplicată asupra unui număr de 50 tineri delincvenţi,
cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, beneficiari ai Serviciului de Probaţiune din Sibiu. Scopul
cercetării a fost evidenţierea factorilor de risc familiali în dezvoltarea comportamentului
delincvent la aceşti tineri. Asumpţia de la care această cercetare a pornit este că influenţele
mediului familial sunt primordiale pentru dezvoltarea copilului, deci acestea se vor reflecta şi
în comportamentul tinerilor delincvenţi. Metodele de cercetare selecţionate pentru atingerea
scopului, precum şi a obiectivelor cercetării au fost: triangulaţie metodologică, formată din:
analiza de conţinut a documentelor sociale (pe 50 cazuri), studiul de caz (10 cazuri) şi metoda
interviului (acestea au fost luate consilierilor de Probaţiune). Rezultatele cercetării arată că:
cei mai mulţi tineri sunt de sex masculin, au comis furt calificat, provin din mediul urban,
din familii legitime, însă cu diferite disfuncţionalităţi familiale: deficite de comunicare, lipsa
unui părinte, lipsa unui loc de muncă, modele negative de comportament: antecedente penale,
consum de substanţe, utilizare comportament agresiv etc.. Principala concluzie a cercetării este
că familiile reprezintă mai degrabă un factor de risc decât de protecţie pentru aceşti tineri.

Cuvinte cheie: delincvenţă, comportament delincvent, Probaţiune, factori de risc.

Abstract
This research includes a survey of 50 young people aged between 14-18, beneficiaires of the
Probation Service Sibiu. The research aimed to highlight the family risk factors associated
to the development of delinquent behaviour among young people. Research startedfrom the
1
Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane
E-mail: severin_alina_maria@yahoo.com

65
 assumption that family background is very important in the development of a child, this also
being reflected in the behaviour of young offenders as well. The research methods selected
included triangulation consisting of content analysis of social documents (50 cases), the case
study (10 cases), and the semi-structured interview (the interviews were taken to the Probation
counselors). The results of the research show that most of the delinquent youngsters were
male, they committed theft, they came from an urban environment; although their families
were legitimate, they were also dysfunctional because of the communication gaps, the lack of
parenting, the lack of jobs, the negative behavior patterns, such as criminal history, drug abuse,
aggressiveness etc.. The conclusion also points out the potential risk factors family adds on the
development of the potential delinquent behavior.

Keywords: delinquency, delinquent behavior, Probation, risk factors.

INTRODUCERE: problemă socială?

Copiii reprezintă cel mai de preţ „lucru” din
viaţa unei familii, dar şi a unei societăţi. Aceş-
tia sunt cei ce duc mai departe „sângele”,
numele, valorile unei familii. Zamfir (2007)
spune foarte frumos că, de obicei, când ne re-
ferim la copii ne gândim la „puritate”, „nai-
vitate”, dar cum ne referim la acei copii care
dau dovadă de non-valori: fură, vagabondea-
ză sau recurg la violenţă?
Aşa cum bine ştim, delincvenţa nu este un fe-
nomen nou, ci din contră, putem spune că este
o problemă care a existat dintotdeauna. Însă,
din punct de vedere statistic, s-au înregistrat
diferite perioade de creştere/descreştere a nu-
mărului de persoane care au comis infracţiuni
şi a numărului de infracţiuni. Totuşi, fenome-
nul delincvenţei juvenile a intrat în atenţia
cercetătorilor mai recent. Institutul Naţional
de Statistică prezintă situaţia minorilor care
au săvârşit fapte penale. Astfel, informaţiile
sunt îngrijorătoare: se înregistrează o creştere
semnificativă a minorilor condamnaţi: de la
1983 în anul 1990, la 9783 în anul 1995. Ul-
terior, numărul scade progresiv, în anul 2010,
ajungând la 3263. Cu toate acestea, numărul
minorlor care săvârşesc fapte penale continuă
să fie ridicat.
Aşadar, ne putem pune câteva întrebări: cum
se face că nişte copii, care sunt consideraţi
fiinţe mici, drăgălaşe, inocente ajung să facă
rău şi să fie numiţi „delincvenţi”? Cum ajung
aceştia din copii delincvenţi? Care este rolul
familiei, ca primă instanţă de socializare, în
dezvoltarea comportamentului delincvent?
Cum ar putea fi prevenită şi rezolvată această
Acestea sunt doar câteva din întrebările care
m-au fascinat în timpul voluntariatului la
Serviciul de Probaţiune Sibiu, ceea ce m-au
determinat să studiez chiar eu această pro-
blematică. Am ales problematica copiilor şi a
tinerilor, deoarece cred că un copil nu se naş-
te delincvent şi că familia are un rol funda-
mental în dezvoltarea armonioasă a copilului.
Motivez grupa de vârstă aleasă prin faptul că
influenţele familiei se resimt cel mai tare în
această perioadă.
Argumentez actualitatea temei prin faptul că
delincvenţa a crescut aproape constant în ul-
timii ani, iar cel mai îngrijorător este faptul
că grupa de vârsta de la care se comit fapte
penale e din ce în ce mai mică, iar numărul
minorilor şi al tinerilor din ce în ce mai mare.
Pe de altă parte, consider că această proble-
matică este foarte puţin studiată. Deşi, în
prezent, specialiştii au început să recunoască
importanţa mediului familial în dezvoltarea
comportamentului delincvent şi astfel pro-
gramele de prevenţie a delincvenţei să pună
accent pe familie, consider că suntem abia
la începutul drumului, căci influenţele exer-
citate de familie sunt atât de profunde, încât
e nevoie de foarte multe eforturi din partea
multor specialişti pentru a investiga acest su-
biect, dar şi pentru a acţiona în consecinţă.
Concluzionând, consider că mediul familial
are o influenţă profundă în dezvoltarea com-
portamentului delincvent, iar, ca atare, toate
încercările de prevenire/combatere a delin-
cvenţei ar trebui să pornească din familie.

66

INFRACŢIONALITATEA:
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ŞI
PERSPECTIVE TEORETICE
Bulgaru (2005: 7) defineşte delincvenţa ca fi-
ind: „încălcarea normelor juridice cu caracter
penal prin care sunt protejate cele mai impor-
tante valori şi relaţii sociale.”
Cu privire la delincvenţa juvenilă, Rădules-
cu (1990) afirmă că reprezintă toate acţiunile
pe care adulţii sau autorităţile le consideră ca
având caracter delincvent. Fenomenul delin-
cvenţei juvenile a devenit o problemă majoră
cu care se confruntă cea mai mare parte din
societăţile contemporane. Din acest motiv,
specialiştii în domeniu sunt din ce în ce mai
preocupaţi în a oferi explicaţii cu privire la
etiologia comportamentului delincvent şi de a
răspunde la întrebarea: de ce încalcă unii ado-
lescenţi şi tineri normele juridice şi de con-
vieţuire socială? Astfel, de-a lungul timpului,
au apărut o serie de teorii privitoare la delin-
cvenţă şi personalitatea criminalului. Delin-
cvenţa este favorizată de foarte mulţi factori,
de aceea e nevoie de mai multe teorii pentru
a-i cuprinde pe fiecare (Bocancea&Neamţu
1999).
Giddens (1997) spune că primele încercări
de explicare a delictului au avut caracter
preponderent biologic. În schimb, teoriile
psiho-sociale mută accentul pe trăsăturile
psihice ale persoanei în relaţie cu mediul în
care cresc şi se dezvoltă. Relevantă în acest
sens este „teoria învăţării sociale” care care
afirmă că comportamentul delincvent este re-
zultatul interacţiunii dintre structura bio-psi-
hică a individului şi mediul în care trăieşte
(Grecu&Rădulescu 2003). Probabil cel mai
relevant exemplu pentru a ilustra comporta-
mentul învăţat îl reprezintă experimentul lui
Albert Bandura (Răulea 2009): într-o grădi-
niţă, un actor a lovit o păpuşă de plastic în
prezenţa copiilor, iar când aceştia au fost puşi
faţă în faţă cu jucăria, copiii au lovit jucăria
în aceleaşi moduri în care a făcut-o persoa-
na, comparativ cu cei care nu au fost prezenţi
(Tomiţă 2009). Conform acestui experiment,
putem spune că agresivitatea este un compor-
tament social învăţat.
O altă teorie importantă este teoria contro-
lului social care afirmă că orice proces de
socializare trebuie să favorizeze conformarea
la normele sociale. Miftode (2004) este cel
care prezintă controlul social, în special, din
perspectiva familiei. Conform acestei teorii,
cu cât controlul exercitat de către familie este
mai redus, cu atât sunt mai mari riscurile ca
tinerii să frecventeze grupuri delincvente şi
să comită fapte deviante.
„Teoria dezorganizării sociale” este o altă
teorie frecvent utilizată pentru a explica com-
portamentul delincvent. De data aceasta,
specialiştii se concentrează asupra efectelor
sociale şi economice ale industrializării şi ur-
banizării asupra comportamentului anumitor
indivizi (Banciu 2008).
„Teoria asocierilor diferenţiale” consideră că
orice comportament delincvent trebuie core-
lat şi cu procesul de comunicare din interio-
rul grupurilor sociale. Prin urmare, procesul
socializarii are un rol fundamental în apariţia
delincvenţei. O altă teorie importantă, însă pe
care nu o găsim la teoriile delincvenţei este
teoria ataşamentului, conform căreia relaţiile
de ataşament dezvoltate în copilărie au o in-
fluenţă majoră asupra comportamentului ul-
terior. Pe de altă parte, cu cât copiii sunt mai
puţin ataşaţi de părinţi, cu atât riscul de a se
implica în activităţi deviante şi delincvente
este mai mare, deoarece pierderea este mai
mică comparativ cu cei care au dezvoltat o
relaţie de ataşament foarte puternică cu pă-
rinţii.
În concluzie, toţi specialiştii în domeniul de-
lincvenţei recunosc faptul că în explicarea
delincvenţei trebuie să se ţină cont de factorii
biologici, psihologici şi sociali.
Influenţe ale mediului familial asupra
dezvoltării comportamentelor delincvente
Există anumite caracteristici ale părinţilor
definite de diferiţi autori (Bulgaru 2005; To-
miţă 2009) ca fiind disfuncţionalităţi famili-
ale: divergenţa metodelor educative aplicate
de părinţi; atitudinea indiferentă/autocrată a
părinţilor; lipsa de control şi autoritate a pă-
rinţilor În acest sens, Knapik (2009) ne spune
că climatul de înţelegere dintre părinţi are o
67
 importanţă foarte mare în dezvoltarea armo-
nioasă a tânărului.
Prin urmare, aşa cum afirmă şi Iancu (2000:
23): „familia, ca primul mediu de viaţă al co-
piilor, exercită o influenţă considerabilă asu-
pra dezvoltării acestora”. Cu privire la acest
lucru, Bonea (2009: 77) afirmă că „toţi copiii
pornesc relativ la fel pe drumul vieţii, însă
contează foarte mult şi modul în care cei care
le sunt părinţi înţeleg să se ocupe de educare
şi îndrumarea lor”. Mai mult decât atât, Puş-
caş şi Banciu (2006) ne spun că orice caren-
ţă la nivelul familiei produce asupra copiilor
tulburări de personalitate/comportament.
Autorii care au studiat relaţia dintre parenta-
litate şi delincvenţă vorbesc despre mai multe
aspecte ale familiei care favorizează dezvolta-
rea delincvenţei. Matherne şi Thomas (2001)
vorbesc despre două aspecte: compoziţia
familiei şi relaţiile dintre membrii. Clark şi
Shields (1997) iau în calcul mai multe carac-
teristici ale familiei: coeziunea, dezorganiza-
rea familială, atitudinile parentale, disciplina
parentală, comunicarea între părinţi şi între
părinţi şi copii.
Zamfir (2007) afirmă că îndeplinirea, cu suc-
ces, a funcţiilor familiale, în special, a celor
de socializare şi educaţie morală va favoriza
dezvoltarea optimă a copilului şi a integrării
în viaţa socială. Pe de altă parte, opusul favo-
rizează apariţia unei personalităţi dizarmoni-
ce şi a tulburărilor de comportament. De ace-
eaşi părere este şi Tomiţă (2009) care spune
că eventualele carenţe educaţionale din fami-
lie favorizează inadaptarea sau dezadaptarea
tinerilor. Astfel, se pare că anumite difuncţi-
onalităţi familiale pot fi generatoare de devi-
eri de comportament la copii (Tomiţă 2009;
Bulgaru 2005). În aceeaşi ordine de idei, în-
tr-o cercetare asupra familiei, Zamfir (2007)
demonstrează că, de multe ori, familiile de
origine ale tinerilor oferă modele negative de
comportament, precum: imoralitate, agresi-
vitate, alcoolism sau antecedenţă penală, iar
copiii neavând discernământul maturităţii le
preiau şi astfel apar tulburări de comporta-
ment sau chiar comportamente delincvente.
Pe de altă parte, într-o lucrare care vizează, în
special, agresivitatea în rândul copiilor, Jian-
68
ghong (2004) a arătat că agresivitatea mani-
festată în copilărie este un factor predictiv al
comportamentului delincvent la maturitate.
Observăm, aşadar, faptul că autorii au puncte
de vedere diferite cu privire la elementele le-
gate de familie care influenţează delincvenţa.
Totuşi, fiecare dintre ei este de acord cu faptul
că parentalitatea şi calitatea relaţiilor intrafa-
miliale influenţează delincvenţa. Tocmai de
aceea consider că influenţele mediului famili-
al nu ar trebui minimizate.
METODA
Scopul: evidenţierea factorilor de risc fami-
liali în dezvoltarea comportamentului delin-
cvent la tinerii cu vârsta cuprinsă între 14-18
ani, care se află în evidenţa Serviciului de
Probaţiune Sibiu.
Obiectivul general al cercetării: surprinderea
implicaţiilor mediului familial asupra dezvol-
tării comportamentului delincvent la tineri.
Obiective specifice: 1) Identificarea parti-
cularităţilor socio-demografice ale familiei
de provenienţă a tânărului delincvent, 2)
Analiza climatului familial din care provine
tânărul delincvent, 3) Analiza investiţiilor
părinţilor destinate dezvoltării psiho-morale
şi socio-culturale a tânărului.
Procedura
Pentru atingerea acestor obiective, am utilizat
triangulaţia metodologică, formată din urmă-
toarele metode: analiza de conţinut a docu-
mentelor sociale, studiul de caz şi metoda
interviului.
Am folosit o fişă de înregistrare semistructu-
rată pentru un număr de 50 cazuri, 10 studii
de caz şi un ghid de interviu semistructurat
aplicat conslierilor de Probaţiune.
Atât pentru analiza de documente cât şi pen-
tru studiile de caz principala sursă de docu-
mentare a fost reprezentată de referatele de
evaluare psiho-socială, dar şi de dosarele de
supraveghere acolo unde au existat, precum
şi asistarea la unele interviuri cu beneficiarii
la care a fost posibil.
Cercetările anterioare identificate au folosit
ca metodă, în principal, ancheta pe bază de
interviu. Zamfir (2007) a desfăşurat o cerce-
tare pe tematica risc şi rezilienţă în cazul tine-
rilor delincvenţi, în care a atins şi indicatorii
familiali şi a utilizat triangulaţie, formată din:
analiza de documente, studii de caz, intervi-
uri cu beneficiarii. Şi eu am preferat să utili-
zez triangulaţie metodologică, pe următoare-
le considerente: ar fi fost dificil să obţin prin
interviu informaţiile necesare despre familiile
acestor tineri, întrucât sunt informaţii intime
ceea ce ar fi implicat costuri de timp supli-
mentare atât pentru mine, cât şi pentru speci-
aliştii de la Probaţiune, dar şi pentru subiecţi.
De asemenea, presupunând combinarea me-
todelor, am beneficiat de surse de informaţii
multiple şi am avut posibilitatea de a verifica
rezultatele.
Participanţii
Participanţii la această cercetare au fost ti-
neri delincvenţi, cu vârsta cuprinsă între 14-
18 ani, aflaţi în supravegherea Serviciului de
Probaţiune Sibiu, dar şi consilierii de Proba-
ţiune. Mai exact, am utilizat un eşantion ne-
probabilist de disponibilitate, format din 50
tineri delincvenţi aflaţi în supravegherea Ser-
viciului de Probaţiune Sibiu, precum şi cei 6
consilieri din cadrul Serviciului de Probaţiu-
ne Sibiu. Principalul criteriu de selectare al
subiecţilor a fost vârsta: 14-18 ani, care să fi
săvârşit orice tip de infracţiune pentru care să
se afle în evidenţa Serviciului de Probaţiune.
Astfel, toate celelalte date demografice ca:
sexul, etnia, mediul de provenienţă, mediul
de rezidenţă, nivel de şcolarizare etc au fost
doar indicatori ai cercetării. Pe de altă parte,
în vederea verificării şi completării anumi-
tor rezultate ale cercetării, cei şase consilieri
(specialişti în asistenţă socială, psihologie,
sociologie, drept) au fost implicaţi şi ei în
cercetare.
Măsurători
Analiza de conţinut a documentelor sociale
este o tehnică folosită în investigaţiile socio-
umane pentru valorificarea documentelor, iar
în această cercetare a avut menirea de a oferi
cât mai multe informaţii cu privire la mediul
familial, de exemplu: informaţii factuale des-
pre membrii familiei, dar şi
date despre climatul familial şi investiţiile pa-
rentale.
Aşa cum bine ştim, studiul de caz îşi propune
detalierea informaţiilor. Astfel, dacă analiza
de documente oferă informaţii obiective des-
pre 50 cazuri, studiile de caz prezintă câteva
cazuri în detaliu (10 cazuri), care au fost ex-
plicate fiecare cu ajutorul teoriilor de specia-
litate.
Studiile de caz au următoarea structură:
1) Prezentarea cazului (în care am pre-
zentat vârsta tânărului şi fapta penală comisă,
eventual şi consecinţele comiterii faptei pe-
nale)
2) Situaţia familială (prezintă modelul
familial de provenienţă, veniturile familiei,
relaţiile din cadrul familiei, modele de com-
portament oferite de părinţi)
3) Situaţia şcolară a tânărului (prezintă
gradul de şcolarizare al tânărului, rezultatele
obţinute, motivaţia tânărului pentru procesul
educaţional, precum şi implicarea părinţilor
în procesul educaţional).
4) Situaţia penală (prezintă, cu precăde-
re, informaţii cu privire la fapta penală comi-
să, dar şi la antecedentele penale ale tânăru-
lui).
5) Perspectivele reintegrării în societate
elaborate de către consilierul de Probaţiune
(prezintă factorii de risc: care pot influen-
ţa săvârşirea de noi fapte penale; factorii de
protecţie: care ar putea determina stoparea
comportamentului infracţional şi şansele de
reintegrare în societate a acestora, precum şi
propuneri pentru stoparea comportamentu-
lui).
6) Explicarea comportamentului delin-
cvent prin prisma teoriilor de specialitate (fi-
ecare caz este explicat printr-una sau prin mai
multe teorii).
Interviul este o metodă calitativă, bazată pe
procesul de comunicare, în care intervieva-
torul reuşeşte să afle de la intervievat infor-
maţiile care îl interesează. Într-o astfel de
cercetare, interviul ne-a adus informaţii sem-
nificative (verificarea anumitor rezultate, pre-
cum şi aflarea păreri consilierilor cu privire
la implicaţiile mediului familial asupa dez-
voltării comportamentului delincvent) care
69
 apoi au fost comparate cu rezultatele analizei
de documente. Utilizând cele trei metode, a
rezultat o imagine clară a portretului familiei
şi implicit a implicaţiilor mediului familial,
căci utilizarea datelor triangulate ne garantea-
ză faptul că informaţiile au fost testate în mai
mult decât un fel.
Operaţionalizarea conceptelor:
Am utilizat următoarele dimensiuni: dimen-
siunea comportamentului delincvent cu vari-
abilele: tipul de delincvenţă şi circumstanţele
actului delincvenţial; dimensiunea socio-de-
mografică a familiei, cu variabilele: modelul
familial, numărul copiilor, mediul de pro-
venienţă, mediul de rezidenţă, etnia, vârsta
tânărului, nivelul educaţional al tânărului şi
al părinţilor, ocupaţia tânărului, ocupaţia pă-
rinţilor, veniturile familiei, satisfacţia faţă de
venituri şi condiţiile de locuit; dimensiunea
climatului familial cu variabilele: comuni-
carea în familie (cu indicatorii: dacă părinţii
discută cu copiii despre fapta comisă, dacă
discută despre problemele cu care tânărul se
confruntă, când discută părinţii cu copilul-tot
timpul, doar când are probleme-, modul în
care părinţii povestesc cu copilul, care este
părintele cu care tânărul are o comunicare
mai eficientă) conflicte între membrii famili-
ei (cu indicatorii: existenţa conflictelor, frec-
venţa conflictelor, membrii între care există
conflicte, motivul conflictelor), timpul pe-
trecut împreună, stilul educativ al părinţilor
(cu indicatorii: dacă părinţii cunosc prietenii
copilului, dacă cunosc modul în care copilul
îşi petrece timpul liber, dacă folosesc reguli,
autoritatea exercitată de prăinţi), modelele de
comportament oferite de părinţi (cu indica-
torii: nivelul de educaţie al părinţilor, impor-
tanţa acordată educaţiei, consumul de diferite
substanţe, dependenţa de alţi membri ai fami-
liei, dacă utilizează un vocabular neadecvat,
dacă utilizează un comportament agresiv, ati-
tudinea părinţilor faţă de delincvenţă), atitu-
dinea tânărului faţă de părinţi (cu indicatorii:
dacă îi place să petreacă timpul acasă, dacă
are încredere în părinţi, dacă povesteşte cu
părinţii despre problemele lui, dacă îi admiră
pe părinţi, dacă se simte în siguranţă acasă),
70
afectivitatea (modul de manifestare a afecti-
vităţii) şi sistemul de recompensare/sancţio-
nare (cu indicatorii: dacă părinţii utilizează
un set de recompense/sancţiuni, frecvenţa
recompenselor, frecvenţa pedepselor, identi-
ficarea formelor de recompesne şi sancţiuni);
dimensiunea investiţiilor parentale cu varia-
bilele: investiţii pe plan educaţional (cu indi-
catorii: dacă părinţii au trimis copilul la şcoa-
lă la timp, dacă păstrează/au păstrat legătura
cu profesorii, dacă verifică/verificau frecven-
tarea cursurilor, dacă sunt interesaţi/erau de
notele copilului), investiţii pe plan cultural
(cu indicatorii: dacă au dus copilul la teatru/
cinema/concerte, dacă au încurajat copilul să
se implice în activităţi sociale/sportive/cultu-
rale), investiţii interacţionale (cu indicatorii:
dacă implică copiii în luarea deciziilor, dacă
desfăşoară activităţi de timp liber împreună,
investiţii sociale (cu indicatorii: relaţia fami-
liei cuc eilalţi mmebri, relaţia cu prietenii de
familie, dacă părinţii păstrează legătura cu
consilierul de probaţiune) şi investiţii mate-
riale şi financiare destinate copilului (cu in-
dicatorii: dacă părinţii au procurat obiectele
necesare copilului la timp-haine, ghiozdan,
caiete etc-, lucruri cumpărate special pentru
copil-telefon, calculator, maşină etc).
Pentru prelucrarea datelor culese în urma ana-
lizei de conţinut a documentelor sociale am
utilizat analiză statistică în programul SPSS
pentru informaţiile cantitative (sexul, vârsta,
etnia, mediul de rezidenţă, mediul de prove-
nienţă, nivelul educaţional, ocupaţia, nivelul
veniturilor), iar pentru informaţiile calitative
analiză de conţinut asemenea interviurilor.
REZULTATE
Prezentăm în continuare câteva observaţii din
perspectiva analizei de conţinut a documen-
telor sociale: rezultate cu privire la tineri: cei
mia mulţi subiecţi (32%) au 16 ani, fiind ur-
maţi de cei care au 17 ani (26%) şi cei care
au 18 ani (18%). 94% dintre subiecţi sunt de
sex masculin. Etnia nu se specifică în niciun
document al Serviciului de Probaţiune. Nu-
mărul tinerilor care provin din mediul urban
este mai mare decât al celor care provin din
mediul rural (64% şi respectiv 36%). Numă-
rul tinerilor care au mediul de rezidenţă în
urban este mai mare decât al celor din rural
(62% respectiv 38%).Cei mai mulţi tineri sunt
elevi (21), fiind urmaţi de cei care nu au ni-
cio ocupaţie (14). Cei mai mulţi subiecţi (23)
au educaţie secundară, fiind urmaţi de cei cu
educaţie primară (15). Cei mai mulţi tineri au
comis furt (30). 48 tineri au comis fapta cu in-
tenţie, iar 45 au comis fapta împreună cu alţi
coautori, dintre care 38 împreună cu unul sau
mai mulţi prieteni. 22 tineri au antecedente
penale, 18 dintre ei au comis furturi. 45 tineri
locuiau împreună cu familia. Cu cât nivelul
de educaţie este mai ridicat, cu atât tendinţa
de a nu avea antecedente penale e mai mare.
Mai mult, profilul tânărului delincvent con-
form analizei de documente arată astfel:
Tabelul nr 1: Profilul tinerilor delincvenţi
Fapta penală comisă Furt (60%)
Vârsta 16 ani (32%)
Sexul Masculin (94%)
Mediul de provenienţă Mediul urban (64%)
Mediul de rezidenţă Mediul urban (62%)
Status ocupaţional Elevi (40%)
Nivelul educaţional Educaţie secundară (46%)
Fapta a fost comisă împreună cu altcineva (90%),
Circumstanţe:
cu prieteni (76%).
Concluzii cu privire la familiile tinerilor: cele
mai multe mame sunt muncitoare calificate
(15) urmate de cele care nu au niciun loc de
muncă (8). Cele mai multe mame au educaţie
secundară (16), fiind urmate de cele cu stu-
dii profesionale (11). 3 mame au antecedente
penale. Cei mai mulţi taţi (16) sunt munci-
tori calificaţi, fiind urmaţi de zilieri (8). 9 taţi
au antecedente penale. Cei mai mulţi tineri
provin din familii legitime (32), iar 12 din fa-
milii monoparentale. Cele mai multe familii
(18) au 2 copii, fiind urmate de cele care au
un singur copil (18). 31 familii posedă o lo-
cuinţă proprie. Sursele de venit ale familiilor
sunt: 34 familii au ca sursă de venit salarii,
24 familii au venituri ocazionale provenite
din munca cu ziua, 46 familii beneficiază de
alocaţiile copiilor, 9 familii primesc lunar in-
demnizaţii, 7 familii sunt beneficiare de ajutor
social, 2 familii obţin bani din cerşit, iar alte
11 familii primesc lunar bani de la alte rude.
30 familii şi 33 tineri consideră veniturile fa-
miliale ca fiind insuficiente. În 19 familii se
consumă alcool, iar în 5 se consumă tutun.
În 13 familii, comunicarea este superficială
cu părinţii, în 14 este o comunicare eficien-
tă, iar în alte 6 comunicarea este deficientă cu
tatăl şi mai eficientă cu mama. În 12 familii,
nu există conflicte majore, în 20 conflictele
în familie apar pe fondul comportamentului
fiului, în 5 familii conflictele apar din lipsa
banilor, iar în 3 din cauza consumului de al-
cool al tatălui. Doar 5 familii manifestă in-
diferenţă faţă de situaţia fiului, dintre restul:
unele dezaprobă comportamentul, altele sunt
serios afectate de situaţia fiului, iar altele au
intensificat regulile familiale. Cei mai mul-
ţi tineri (21) petrec foarte puţin timp acasă,
timpul liber şi-l petrec fie cu prietenii, fie la
televizor, calculator. 22 familii exercită o su-
praveghere insuficientă asupra copiilor şi nu
impun reguli clare. 24 familii nu cunosc antu-
rajul fiului. În general, taţii sunt mai autoritari
decât mamele şi tot ei aplică mai des pedepse
corporale. Părinţii oferă mai multe modele de
comportament negative decât pozitive. Părin-
ţii nu folosesc recompense în educarea copi-
ilor, sau cel puţin asta reiese din acest studiu.
Cele mai folosite tipuri de sancţionare sunt:
mustrarea şi pedepsele corporale. 23 tineri se
află în abandon şcolar, iar cei mai mulţi dintre
părinţi au fost de acord cu abandonarea studi-
ilor şi nu insistă în vederea reluării acestora.
Foarte puţini tineri au fost implicaţi în diferite
activităţi de către părinţii, puţinii care există
au fost înscrişi la activităţi sportive. 19 tineri
fac parte dintr-un anturaj nepotrivit vârstei lor
şi cu preocupări delincvente.
Profilul general al familiilor arată astfel (tabel
2):
Tabelul nr 2: Profilul familiei tinerilor
Modelul familiei Legitimă (64%)
Numărul copiilor 2 (36%)
Nivel educaţional mama Studii gimnaziale (32%)
Nivel educaţional tata Studii gimnaziale (34%)
Status ocupaţional mama Muncitor necalificat (38%)
Status ocupaţional tata Muncitor calificat (32%)
Antecedente penale mama Da (6%)
Antecedente penale tata Da (18%)
Locuinţă personală 31 familii (62%)
Sursă de venit salarii 34 familii (68%)
Consum alcool 19 familii (36%)
12 familii
Utilizare violenţă
(24%: 10 taţi şi 2 mame)
71
 Cele mai importante concluzii în urma studii-
lor de caz sunt: 8 din cei 10 subiecţi aleşi pen-
tru studiile de caz au comis infracţiunea de furt
calificat, ceea ce e reprezentativ, căci cei mai
mulţi (30) din totalitatea eşantionului studiat
au comis furt calificat; 9 din cei 10 tineri au
o situaţie familială dificilă, fiecare din aceştia
confruntându-se cu cel puţin o problemă: nu-
măr mare al membrilor familiei, probleme fi-
nanciare, încarcerarea unui părinte, separare
de părinţi (copilul a ajuns fie la bunici, fie într-
un centru de plasament),nepăstrarea legăturii
cu tatăl, climat familial conflictual, pierderea
ambilor părinţi etc; referitor la situaţia şcola-
ră, 1 tânăr este student în anul I şi întotdeauna
a avut rezultate şcolare foarte bune, în schimb
7 tineri se află în abandon şcolar, părinţii ma-
nifestând permisivitate în acest sens, iar 2 ti-
neri nu au fost înscrişi la şcoală; în general,
tinerii se confruntă cu mai mulţi factori de
risc decât factori de protecţie din partea fa-
miliei; toate cele 10 cazuri au fost explicate
cu ajutorul teoriei controlului social (ceea ce
înseamnă că familiile acestor tineri exercită
un control minimal asupra lor); 5 din cele
10 cazuri au fost explicate cu ajutorul teoriei
dezorganizării sociale (aici intră, cu precăde-
re, familiile cu un număr mare de copii şi cu
o situaţie materială dificilă); 4 cazuri au fost
explicate cu ajutorul teoriei învăţării sociale
(astfel, comportamentul delincvent este învă-
ţat, cu precădere, în familiile de provenienţă).
4 cazuri au fost explicate cu ajutorul teoriei
asocierilor diferenţiale (comportamentul de-
lincvent este învăţat în contactul cu indivizii,
cu precădere, aici intră tinerii asupra cărora
anturajul are o influenţă majoră); 3 cazuri au
fost explicate cu ajutorul teoriei ataşamentu-
lui (cei trei tineri nu manifestă ataşament faţă
de părinţi sau faţă de părintele masculin); în
general, comportamentul delincvent nu poate
fi explicat cu ajutorul unei singure teorii.
Aşa cum spun specialiştii în domeniu, încli-
narea spre delincvenţă este favorizată de în-
tâlnirea diferiţilor factori interni şi externi, de
aceea e nevoie de mai multe teorii pentru a
descifra cauzele delincvenţei, de aceea reco-
mandăm şi noi triangulaţiile teoretice în ana-
liza delincvenţei.
72
Prezentăm, în continuare, câteva concluzii
obţinute în urma interviurilor: cei 3 conslieri
consideră că mediul familial are o influenţă
mare în dezvoltarea copilului şi implicit în
apariţia comportamanetului delincvent, în
principal, datorită modelelor comportmanen-
tale oferite de către părinţi; în funcţie de aces-
te modele, mediul familial poate reprezenta
un factor de risc sau un factor de protecţie;
familiile monoparentale au un indicator de
predicţie pro-delincvenţă ridicat, însă depin-
de de la caz la caz; mediul de rezidenţă are
influenţă, deoarece e vorba de accesul la re-
surse şi influenţa pe care o exercită asupra ti-
nerilor, de aceea mediul urban are o influenţă
mai mare; de obicei, mamele se implică mai
mult în educarea copilului, sunt mai îngădu-
itoare, iar taţii oferă mai multe modele nega-
tive de comportament; în general, părinţii nu
pun mult accent pe educaţia copiilor; situaţia
economică poate influenţa apariţia compor-
tamenului delincvent; nu se specifică etnia,
explicaţia fiind nediscriminarea pe acest cri-
teriu; consilierii au libertatea de a adăuga în
referatul de evaluare psiho-socială tot ce li se
pare relevant.
CONCLUZII
În această lucrare, mi-am propus să identific
care sunt implicaţiile mediului familial asu-
pra dezvoltării comportamentului delincvent.
Cea mai importantă concluzie a studiului este
că familiile reprezintă mai degrabă un factor
de risc decât de protecţie pentru aceşti tineri.
Acelaşi lucru îl spun şi Kierkus şi Baer (2003)
şi anume că familia este un factor crucial în
determinarea şi prezicerea comportamentului
delincvent. Principala concluzie a unei cerce-
tări conduse de Matherne şi Thomas (2001)
este că coeziunea familiei este factorul prin-
cipal care influenţează delincvenţa. Pe de
altă parte, Clark şi Shields (1997) afirmă că
ceea ce influenţează cel mai mult dezvoltarea
comportamentului delincvent este comunica-
rea între membrii familiei. Tot ei spun că o
comunicare bună este asociată cu forme mai
puţin grave ale delincvenţei.
În consecinţă, în cercetarea mea, m-am axat
pe influenţele familiei în dezvoltarea compor-
tamentului delincvent la tineri. Studiul arată
că disfuncţiile familiale ca: dezorganizare
familială, divergenţa metodelor educative
aplicate de părinţi, atitudinea autocratică/in-
diferentă a părinţilor, dezinteres faţă de situa-
ţia copiilor, comunicare disfuncţională, puţin
timp calitativ petrecut împreună, oferirea de
modele negative de comportament, ca: imo-
ralitate, iresponsabilitate, agresivitate, con-
sum de substanţe, toate acestea au implicaţii
directe în dezvoltarea personalităţii tinerilor
şi astfel pot foarte uşor cădea în aria delin-
cvenţei. În concluzie, cred că Diacu (2010)
are dreptate când spune că delincvenţa juve-
nilă este consecinţa lipsei suportului moral
oferit de adulţi, lipsei de protecţie şi carenţe-
lor din familie şi din şcoală, tocmai de aceea
prevenirea şi controlul delincvenţei juvenile
ar trebui să pornească de la aceaste instituţii.
Implicaţii pentru practică
Aşa cum am văzut, de multe ori familia însăşi
influenţează apariţia şi dezvoltarea comporta-
mentului delincvent. De aceea, Ciornei Do-
ghinian (2006) subliniază faptul că în ceea ce
priveşte delincvenţa juvenilă trebuie să existe
o triplă intervenţie: la nivel individual, la ni-
vel familial şi la nivel social.
De aceea, pentru îmbunătăţirea relaţilor in-
tra-familiale, dar şi pentru creşterea şanselor
acestor tineri, propun următoarele:
-existenţa cât mai multor „şcoli a părinţilor”,
la care accesul să fie gratuit (pentru dezvolta-
rea abilităţilor parentale)
-implicarea asistentului social local: să iden-
tifice familiile în care există orice tip de pro-
bleme: să li se asiguere acestor familii venitul
minim garantat pentru prevenirea furturilor,
să-i îndrume spre serviciile existente la nivel
judeţean.
-existenţa specialiştilor în şcoli: psihologi,
asistenţi sociali. Aşa cum am văzut, majorita-
tea tinerilor sunt elevi, sau foşti elevi, deoare-
ce au abandonat şcoala. Deşi familiile nu re-
prezintă în cazul acestor tineri resurse pentru
educaţia lor, specialiştii ar putea suplini acest
rol, identificând problemele cu care tinerii se
confruntă. Această sugestie a fost făcută şi de
Diacu (2010): existenţa serviciilor specializa-
te în şcoli (psiholog, asistent social).
-reînscrierea şcolară a tinerilor care au aban-
donat studiile în ideea de a-şi finaliza studiile,
ideea susţinută şid e Zamfir (2007).
-implicarea profesorilor, în special a profe-
sorului diriginte: prin oferirea de spijin su-
plimentar elevilor care întâmpină probleme
şcolare şi se află în risc de abandon şcola:
atitudine mai înţelegătoare, explicaţii supli-
mentare, ajutor suplimentar la teme. Ideea e
să recuperăm aceşti copii, nu să îi condam-
năm delincvenţei.
-implicarea ONG-urilor: aşa cum bine ştim
ONG-urile, au întotdeauna un rol foarte mare
în astfel de probleme, ele suplinesc ceea ce
serviciile publice nu pot acoperi. Organizaţi-
ile care militează pentru prevenirea abando-
nului şcolar pot oferi diverse servicii: rechizi-
te şcolare, îmbrăcăminte, consiliere şcolară,
psihologică.
-Probaţiunea ar putea oferi cursuri de comu-
nicare între părinţi şi copii, pentru îmbunătă-
ţirea relaţiilor.
-înscrierea copiilor cu risc de abandon şcolar
în centre de zi, unde să primească îndrumare
şi sprijin la efectuarea temelor, dar şi supra-
veghere pentru acele ore.
-implicarea tinerilor care au săvârşit fapte pe-
nale, dar şi a părinţior acestora într-un pro-
gram de consiliere gratuit, idee susţinută şi de
Diacu (2010) şi Zamfir (2007).
BIBLIOGRAFIE
Banciu, D. (2008). Principalele teorii etiolo-
gice ale devianţei şi crimei. Manual de Pro-
baţiune. Bucureşti: Euro Standard.
Bonea, G.V. (2009). Considerente psihosoci-
ale şi legale asupra delincvenţei juvenile în
tranziţia românească. Revista de Asistenţă
Socială. Vol 1-2, pp. 77-90.
Bulgaru, M. (2005). Asistenţa socială şi jus-
tiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi co-
operare (Eds). Chişinau: CEP USM, lucrare
editată cu sprijinul financiar UNICEF.
Ciornei-Donighian, C. (2006). Probleme ale
73
 Minimizării Delincvenţei Juvenile: Aspecte
Sociale (în Baza Investigaţiei Sociologice din
Judeţul Iaşi-România). Autoreferat al Tezei
de Doctor în Ştiinţe Sociologice, Chişinău.
Clark, R., Glenn S. (1997). Family Commu-
nication and Delinquency. Adolescence, 32
(125), pp. 81-92.
Cree, V. (2000). Sociology for Social Workers
and Probation Officers. Routledge, London.
Diacu, L. (2010). Delincvenţa juvenilă. Fac-
tori multiplicaţi în determinarea comporta-
mentului infracţional. Probation Junior, 1
(2), 46-89. Disponibil pe site: www.junior.
yfj.ro accesat la data de 25.11.2011
Pescaru, M. (2006). Sociologie juridică şi
a delincvenţei. In Constantinescu, C. (Eds.)
Volum aniversar Dan Banciu, Piteşti: Editura
Universităţii din Piteşti.
Puşcaş, M., Banciu D. (2006). Familia şi de-
lincvenţa juvenilă. Revista Română de Socio-
logie, XVII (1-2), 39-51.
Rădulescu, S. (1990). Sociologia problemelor
sociale ale vârstelor. Bucureşti: Lumina Lex.
Tomiţă, M. (2009). Influenţa relaţiei părinte-
copil asupra fenomenului delincvenţei juve-
nile. Copiii de azi sunt părinţii de mâine, 24,
57-65.

Grecu, F., Rădulescu S. (2003). Delincvenţa Voinea, M. (2005). Familia contemporană.

juvenilă în societatea contemporană. Studiu
comparativ între SUA şi România. Bucureşti:
Lumina Lex.
Jianghong, L. (2004). Childhood Externa-
lizing Behaviour: Theory and Implications.
Journal of Child and Adolescent Psychiatric
Nursing, 17 (3), 93-103.
Mica enciclopedie. Bucureşti: Editura Fo-
cus,.
Zamfir, R. (2007). Delincvenţa juvenilă - O
problemă socială complexă si actuală. Agora,
3 (1), 105-115.
***Institutul Naţional de Statistică.

Kierkus, C., Baer, D. (2003). Does the Rela-

tionship Between Family Structure and De-
linquency Vary According to Circumstances?
An Investigation of Interraction Effects. Ca-
nadian Journal of Criminology and Criminal
Justice, 45 (4), 405- 430.

Knapik, A. (2009). Delincvenţa juvenilă-cau-

ze şi efecte. Agora, 3, 117-123.

Matherne, M., Thomas A. (2001). Family

environment as a predictor of adolescent de-
linquency. Adolescence, 36 (144), 655-664.

Miftode, V. (2004). Sociologia populaţiilor

vulnerabile. Iaşi: Editura Universităţii Ale-
xandru Ioan Cuza.

Payne, M. (1997). Modern social work theo-

ry: A critical introduction. Basingstoke: Mac-
millan, pp. 81-84.

74
 Copiii de azi sunt părinţii de
mâine
Instrucţiuni pentru autori
Scurtă prezentare a revistei
Revista Copiii de azi sunt părinţii de mâine
(CASPM), apare din 1999. Ea este destinată
tuturor celor care lucrează în domeniul copi-
lăriei. Revista este tematică, aducând în dis-
cuţie, cu fiecare număr, subiecte ce privesc
prevenirea oricăror forme de violenţă împo-
triva copilului. Celebrând cei 10 ani de apari-
ţie, revista CASPM, ajunsă la numărul 35, in-
clusă în baza de date internaţională EBSCO,
supune atenţiei autorilor câteva recomandări
privind prezentarea articolelor spre publica-
re.
Tipuri de contribuţii aşteptate:
Vor fi luate în discuţie doar articole care nu au
mai fost publicate anterior şi nici nu au fost
admise spre publicare de către o altă publi-
caţie.
Contribuţii originale, teoretice şi
empirice:
Prezentarea trebuie să fie conformă cu norme-
le APA (Manualul de Publicare al American
Psychological Association), cu un rezumat
între 100-280 de cuvinte. Articolul trebuie să
includă o frază introductivă privind scopul; o
scurtă prezentare a literaturii existente în do-
meniu, acolo unde e cazul; descrierea metodei
şi a domeniului investigat; o prezentare com-
pletă a rezultatelor; scurte comentarii/discuţii
a semnificaţiei rezultatelor şi corelaţii cu alte
date din literatură; o secţiune cu interpretări şi
relevanţa sau implicaţiile posibile; un sumar
prescurtat ce poate include discuţiile. Este
obligatorie secţiunea de bibliografie.
Comunicări scurte:
Articole scurte de 5- 7 pagini (cu rezumate şi
bibliografie, opţionale).
Articole din practica clinică:
Autorii vor face o scurtă prezentare a teoriilor
clinice cunoscute, într-o manieră organizată
şi adusă la zi, distinctă de materialul clinic
privind cazul în discuţie. Materialul privind
cazul clinic, nu va ocupa mai mult de o trei-
me din articol. Prima treime a materialului va
include doar teoriile relevante din domeniu,
iar ultima treime, va discuta datele descripri-
ve ale materialului cazului clinic pe fundalul
teoriilor existente precum şi modificarile ne-
cesare pentru creşterea adecvării materialului
clinic.
Revederea textelor:
O primă revedere va fi făcuta rapid de către
secretariatul revistei. O a doua revedere a re-
zumatelor va fi făcută de către Comitetul Şti-
inţific al revistei. Acceptarea materialului în
aceste două instanţe va conduce la expedierea
lui către evaluatorii textelor. Fiecare material
va fi evaluat de către 1-2 evaluatori care îşi
vor exprima opiniile în cadrul formularului
specific acestei operaţii. Materialele nu pot fi
trimise direct de către autori către evaluatori,
dacă acest lucru nu este cerut de către Comi-
tetul Ştiintific al revistei.
Cerinţe de prezentare:
Articolul trebuie să prezinte un rezumat şi
să aibă în întregime între 15-20 de pagini. În
acord cu interesul pentru subiectul prezen-
tat, articolul poate depăşi această lungime.
Pentru a facilita munca evaluatorilor, autorii
sunt sfătuiţi să pregătească o primă pagină cu
datele de identificare ale autorului şi să nu
includă aceste date în manuscriptul ce va fi
trimis evaluatorilor.
Se preferă articole trimise prin e-mail. Vă ru-
găm să trimiteti un manuscript electronic la
adresa: anamuntean25@yahoo.com.
Întreaga corespondenţă, inclusiv anunţurile
făcute de coordonatorul numărului de revistă
dat, precum şi cele privind revederea artico-
lului, are loc pe cale electronică.
Manuscriptul poate fi trimis în una din lim-
bile: română, franceză, sau engleză. Autorul
va fi anunţat cu privire la limbile de publicare
a numărului dat din revistă şi i se va solicita
75
 sprijinul pentru traducerea articolului.
Când autorii includ în articolele lor materiale
din alte publicaţii, ei trebuie să obţină dreptul
de copyright pentru acesta.
Editorul îşi rezervă dreptul de a refuza orice
manuscript şi de a face sugestii privind modi-
ficările necesare în vederea publicării. Autorii
au obligaţia de a prezenta materialele într-o
formă finală, pentru a fi publicate; materia-
lele care nu se conformează regulilor, vor fi
inapoiate autorilor pt a fi reluate şi prezentate
conform normelor cerute.
Rezumatele:
Rezumatul va avea o structură (obiective,
metode, rezultate, concluzii, aplicaţii prac-
tice) şi nu va depăşi 280 de cuvinte. Va ����������
fi pre-
zentat în fraze complete iar acronimele vor fi
scrise explicit, denumirea completă, la prima
menţiune.
Referinţe bibliografice:
Stilul şi formatul bibliografiei citate în text
sau prezentate la sfârşitul articolului se vor
conforma normelor APA. Bibliografia va fi
prezentată în ordine alfabetică. Nu se admit
abrevieri ale titlurilor de reviste, în bibliogra-
fie.
Tabele/Figuri:
Se numerotează clar în text fiecare tabel sau
figură. Tabelul trebuie prezentat pe o singură
pagină având un titlu clar, ce să poată fi în-
ţeles fără a lectura întregul text. Figurile din
text trebuie să fie realizate de calculator şi să
nu fie mai mult de una pe o pagină, cu legen-
da explicativă aferentă. Tabelele şi figurile
vor fi prezentate ca fişiere separate: tabele şi
figure.
Citări în text:
Citările în text trebuie făcute cu maximă co-
rectitudine. Se vor menţiona toţi autorii, dar
dacă sunt mai mulţi de şase, în prezentarea
bibliografiei, după numele celui de al şaselea
autor se poate completa cu “et.al”, incluzân-
du-i astfel şi pe ceilalţi autori ai lucrării. În
text, se va menţiona primul autor adăugân-
du-se “ et al.” şi anul (Jones et al., 2009) atât
pentru prima referire cât şi pentru cele ulte-
rioare.
Pentru citarea din lucrări cu trei sau patru au-
tori se listează prima data toţi autorii iar la
76
citările ulterioare doar primul autor şi “et al.”.
Când sunt doi autori ai lucrării aceştia vor fi
menţionaţi de fiecare dată când se fac citările.
Dacă se fac citări multiple din aceiaşi autori
şi acelaşi an, se listează atâţia autori cât e ne-
cesar pentru a se diferenţia citările şi apoi se
continuă cu “et al.”.
Când sunt două sau trei citări cu aceeaşi au-
tori, în aceeaşi ordine, din acelaşi an, se vor
folosi: 2009a, 2009b, etc. pentru a respecta
corectitudinea referinţelor bibliografice.
Dacă referinţa e în paranteză, folosiţi “&” cu
semnificaţia de “şi”. Dacă citarea nu e în pa-
ranteză se foloseşte “şi”.
Citări în Referinţele bibliografice:
Utilizarea lui “et al.” nu e permisă la capi-
tolul bibliografie. Nu se permite abrevierea
numelui revistelor. Acestea se menţionează
integral. Citările vor apărea în ordine alfabe-
tică. Atenţie la punctuaţie şi iniţiale, mai ales
în cazul unei şiruiri de autori, sau a volumului
revistei, apariţia, dacă e cazul tema revistei,
numărul paginii.
Exemple de menţionări bibliografice
la capitolul Bibliografie ( sau Referinţe
Bibliografice):
Articole de reviste:
Egeland, B. (2009). Taking stock: Childhood
emotional and developmental psychopatho-
logy. Child Abuse and Neglect. Vol. 33, Nr 1,
pp. 22-27
Cărţi de autor:
Sroufe, L. A., Egeland, B., Carlsson, E A. &
Collins, W. A. (2005). The Development of
the Person. The Minnesota Study of Risk and
Adaption from Birth to Adulthood. New York:
The Guilford Press.
Cărţi cu editori:
George, C. & Solomon, J. (2008). Attach-
ment and caregiving behavioral system. In
J. Cassidy & P.R. Shaver (Eds.), Handbook
of attachment: Theory, research, and clinical
applications.Second edition. New York: Gu-
ilford Press.
Capitole în cărţi:
Cicchetti, D. & Valentino; K. (2006). An Eco-
logical-Transactional Perspective on Child
Maltreatment: Failure of the Average Expec-
table Environment and Its Influence on Child
development I D. Cicchetti & D.,J. Cohen
(Eds.). Developmental Psychopathology. Vo-
lume 3: Risk, Disorder and Adaptation. Se-
cond Edition. New York: John Wiley & Sons,
Inc.
Citări on-line:
Ascione, F. R. (2001). Animal abuse and yo-
uth violence. Juvenile Justice Bulletin. Wa-
shington, DC; Departement of Justice. Offi-
ce of Juvenile Justice and Delinquency Pre-
vention. Retrieved September 26, 2003 from
http://www.ojjdp.ncjrs.org
Prezentări la conferinţe:
Lundén, K. (2007). To identify children at
risk for maltreatment Paper presented at the
Second International Forum on Psychologi-
cal safety, Resilience and Trauma, September
2007, Timişoara, România.
77
 10
Date importante

Evenimente ştiinţifice

European Conference on Social Science Research

June 19-21, 2013
Istanbul, Turkey
http://www.iassr.org/

IASSR and Marmara University - School of Business Administration are inviting you to European
Conference on Social Science Research which will take place on June 19-21, 2013 at
Marmara University - School of Business Administration in Istanbul, Turkey.
Our conference aims to bring together the researchers, administrators, experts, teachers, graduate
students and civil society organization and representatives to share and discuss theoretical and
practical knowledge in a scientific environment. The papers presented in the conference will be
published in an international edited book by Cambridge Scholars Publishing or in European
Journal of Research on Education. The conference language will be English and Turkish. The
conference will be organized around the following disciplines:

- education
- psychology
- sociology
- business administration
- economics
- international relations
- political sciences

We would like to invite you to share your experience and your research about social sciences with
the colleagues from all over the world. We would also like to see you in Saint Petersburg State
University, Russia for the following European Conference on Social Science Research in June
2014.

Assoc. Prof. Dr. Hasan Arslan Prof. Dr. A. Ercan Gegez

IASSR President Dean of School of Business Administration

78
International Conference on Sociology and Social Work
The interaction between sociology and social work: Creativity, Cooperation and
Knowledge
May 30-31, 2013
http://www.sociologyandsocialwork.aau.dk/

As a starting point and as a source of inspiration we encourage abstracts concerned with

one or more of the following themes:

1. Understanding social problems in a globalized world

2. Power and resistance in society and social work practice
3. Social interaction, professional practice and institutional order in social work
4. Self realisation and the responsabilisation of individuals
5. Social structure, inequality and life chances

The conference calls for abstracts which in multiple ways explore how sociology and
social work interact, cooperate and create knowledge through a mutual interest in e.g.
research subjects, questions, concepts, methods, data, approaches to analysis, forms of
dissemination and the concern for the practical use of research. In doing so, we hope that
the conference will be a creative forum cultivating the interaction between sociology and
social work.

Submission of abstracts
Abstracts (maximum 400 words) should be sent by email to
Maria Appel Nissen (maan@socsci.aau.dk) and Mia Arp Fallov (fallov@socsci.aau.dk).

Please indicate which theme the abstract is addressing.

Deadline for submission of abstract is February 1, 2013.

79
 TALON DE ABONAMENT
Abonaţi-vă la revista COPIII DE AZI SUNT PĂRINŢII DE MÂINE, revistă
tematică de specialitate, editată de
Societatea Naţională pentru Copilul Abuzat şi Neglijat ( SN-CAN)
şi
Centrul de cercetare a interacţiunii copil-părinte (CICOP)
Universitatea de Vest Timişoara

Costul abonamentului: 35 euro/persoană juridică

25 euro/persoană fizică

Revista apare de trei ori pe an şi conţine informaţii la zi în domeniul preve-

nirii violenţei împotriva copilului.

La cerere, puteţi obţine de la redacţie numere tematice anterioare abona-

mentului.

ABONAMENT

COPIII DE AZI SUNT PĂRINŢII DE MÂINE

NUME………………………………………………………………..
ADRESA POSTALĂ (pt expedierea revistei) :
..............................................................................................................................
..........................................................................................................
TAXA (35 euro sau 25 euro)..........................................................

Cont SN-CAN: Banca Comercială Română, Timişoara

RO22RNCB0255008315690001

SEMNATURA...................................................................................

Expediaţi talonul completat, împreună cu copie după ordinul de plată, la adresa:

Prof.univ.dr.Ana Muntean
Universitatea de Vest Timişoara
Calea Bogdăneştilor, nr.32/A, Timişoara

80