Două loturi

de I.L. Caragiale

Dacă Mihai Eminescu este cel mai mare poet, Creangă cel mai mare povestitor al epocii marilor clasici,
I.L. Caragiale este cel mai mare dramaturg. El însă nu a scris numai piese de teatru, ci şi nuvele, povestiri,
schiţe (momente). I.L.Caralagiale a fost unul dintre cei mai importanţi nuvelişti pentru că a reuşit să surprindă şi
să analizeze pshihologia umană. In nuvele I.L. Caragiale este un prozator obiectiv, antiliric, care nu se implică
afectiv în text. Un exemplu este opera ,,Două loturi”, nuvelă realistă, cu implicaţii psihologice, publicată pentru
prima oară în ,,Gazeta Săteanului”.
Tema nuvelei este drama omului obişnuit, al cărui destin este situat la limita dintre tragic şi comic,
dorinţa omului de a se îmbogăţi prin diferite mijloace.
Titlul este simbolic deoarece reprezintă şansa pe care omul o poate avea în viaţă şi speranţa că soarta i s-
ar putea schimba printr-un noroc.
Nuvela este specia genului epic în proză, cu acţiune mai dezvoltată decât a schiţei, cu un singur plan
narativ complicat progresiv în jurul unui conflict, cu personaje mai numeroase decât schiţa. Accentul se pune
pe caracterizarea personajului, nu pe naraţiunea propriu-zisă. « Două loturi » este o nuvelă deoarece are trăsături
ale genului epic, naratorul prezentând o acţiune realizată de personaje. Fiind o operă epică, principalul mod de
expunere folosit este naraţiunea, ce se îmbină cu dialogul şi monologul Se folosesc persoanele I si a III-a.
Acţiunea este structurată pe momentele subiectului şi este, de asemenea, localizată în spaţiu şi în timp. Urmează
un singur fir narativ, cu o acţiune simplă, complicată progresiv, cu o naraţiune obiectivă.
Timpul şi spaţiul Intâmplările sunt plasate într-un mediu citadin, Bucureştiul începutului de sec XX,
toamna. Atmosfera de epocă este sugerată cu ajutorul lexicului- ”lot”, ”consoartă”, ”căinţă ”, ”farfurigiu”,
”birjă”, dar şi prin comportamentul şi atitudinea personajelor, prin preocupările lor.Totodată, jacheta cenuşie pe
care protagonistul a spus că nu o mai poartă ne sugerează desfăşurarea acţiunii toamna.
Acţiunea se desfăşoară fie în casa lui Lefter Popescu, în Mahalaua Farfurigiilor, la sectia de poliţie, la
berărie şi la sediul ministerului sau loterie. Comicul de nume se reflectă în denumirea străzii pe care locuia
familia Popescu, "strada Pacienţii" sugerând ideea că personajele erau împăcate cu soarta, iar numărul casei,
"numărul 13", simbolizează ghinionul locatarilor. Strada pe care stau chivuţele se cheamă "strada Emancipării",
într-un total dezacord cu primitivismul vieţii celor care locuiau aici. "Mahalaua Farfurigiilor" ilustrează
ocupaţia ţiganilor, care dădeau farfurii în schimbul hainelor vechi.
Naratorul este obiectiv şi omniscient, detaşat faţă de cele povestite. El nu se situează de partea unuia
sau a altuia dintre personaje, ci încearcă să atragă interesul cititorului. In ciuda situaţiilor comice în care se află
personajul, atitudinea acestuia nu este una batjocoritoare, ci de compasiune.
Conflictele In desfăşurarea acţiunii, personajul principal intră în conflict cu mai multe personaje: cu
soţia datorită faptului că nu găseşte jacheta, cu ţigăncile pentru că nu găseşte biletele la ele, cu şeful său
deoarece se simte nedreptăţit şi umilit, cu bancherul deoarece îl anunţă că s-a produs o confuzie în ceea ce
priveşte biletele sale. Totodată personajul trăieşte un profound conflict interior, care se accentuează progresiv.
Dacă la începutul nuvelei el este agitat, ulterior devine nervos, îşi pierde controlul, devine suspicios, impulsiv,
agresiv, se revoltă şi în cele din urmă îşi pierde minţile.
Acţiunea se construieşte pe baza celor cinci momente ale subiectului îmbinate cu elemente comice şi
dramatice. Nuvela debutează cu intriga, descrierea agitaţiei cu care Lefter Popescu, protagonistul operei, caută
cele două bilete de loterie pe care le cumpărase cu ceva timp in urmă. Autorul a plasat acest moment la
începutul textului pentru a scoate în relief cauza care va provoca desfăşurarea ulterioară a acţiunii. Naratorul
este cel care prezintă expoziţiunea, informând cititorul că Lefter Popescu cumpărase două bilete de loterie cu
bani împrumutaţi de la căpitanul Pandele. Personajului declară că el n-a câştigat niciodată şi e convins că are
ghinion. Căpitanul Pandele îl anunţă pe Lefter că biletele au ieşit câştigătoare, dar se pare că ele nu sunt de
găsit.
Desfăşurarea acţiunii oscilează între trecut şi prezent. După evocarea venirii căpitanului cu vestea că
biletele sunt câştigătoare şi a celor două zile de căutări disperate, acţiunea revine în prezent. Lefter are revelaţia
că ştie unde sunt biletele, dar bucuria lui provoacă disperarea consoartei. Jacheta cenuşie în care crede că a pus
biletele a fost dată unei chivuţe în schimbul unor farfurii. După ce sparge cele zece farfurii Lefter încearcă să
obţină de la chivuţe jacheta. Pleacă în Mahalaua Farfurigiilor însoţit de căpitanul Pandele şi comisarul
Turtureanu. Obţine jacheta şi, pentru că ele se jură că nu era niciun bilet în buzunare, sunt arestate.
De când a aflat că a câştigat la loterie Lefter nu s- a mai dus la serviciu, şi, aflându- se la berărie are
ghinionul de a se întâlni cu şeful său, care îi spune să revină la muncă. Chivuţele au fost eliberate şi Lefter
încearcă încă o dată să obţină biletele, dar este bătut şi alungat. Ajungând acasă află că dacă nu se va prezenta la
serviciu, va fi dat afară.
Punctul culminant se realizează prin două lovituri de teatru: ajungând la seviciu, Lefter găseşte în mod
spectaculos biletele, ceea ce îi dă ocazia să se răzbune în sfârşit, dându- şi demisia şi sfidându-şi şeful. Dar când
merge să îşi ridice câştigurile află că seriile sunt inversate, că numerele câstigatoare de la o loterie, el le are la
cealaltă şi, în ciuda scandalului pe care îl face, nimic nu se poate schimba.
Deznodământul are valoare de epilog pentru că îi prezintă pe Lefter şi pe consoarta sa după câţiva ani.
Naratorul propune o variantă de final în care Elefteria, soţia lui Lefter trăieşte la mânăstirea Ţigăneşti şi adună
cioburi de străchini, iar Lefter se plimbă pe străzile Bucureştiului repetând obsesiv cuvântul care i-a distrus
viaţa- ,,viceversa”. Insă cititorului i se acordă ocazia de a-şi imagina un alt final pentru această nuvelă.
Personajele nuvelei, nu prea numeroase, sunt principale, care apar în toate momentele acţiunii- Lefter
Popescu, sau personaje secundare şi episodice, nevasta lui Lefter, căpitanul Pandele, comisarul Turtureanu,
bancherul şi chivuţele.
Lefter Popescu, este personajul principal al acestei nuvele, întrucât participă la toate momentele
acţiunii, iar toate celelalte personaje acţionează în funcţie de comportamentul şi de atitudinea lui, de relaţia pe
care o stabilesc cu acesta, cu cele mai multe dintre ele aflându-se în conflict temporar sau de durată. Trăsăturile
de caracter ale personajului sunt prezentate atât direct de către narator, de alte personaje sau de personajul însuşi
( prin autocaracterizare), ori se desprind indirect din faptele, comportamentul, gândurile şi frământările sale
sufleteşti, din limbajul folosit, din relaţia cu alte personaje sau chiar din numele purtat.
Eleutheriu Popescu pe numele său adevărat, simbolizează omul obişnuit, din clasa mijlocie, care doreşte
sa iasă din anonimat. El este un mic funcţionar, un slujbaş neînsemnat al statului, care duce o existenţă
strâmtorată, starea lui socială şi materială fiind evidenţiate chiar de numele pe care îl poartă şi care sugerează
sărăcia (Lefter) si banalitatea (Popescu). Este un nume predestinat unui om care nu are niciun fel de câştig în
viaţă. Considerându-se un om ghinionist şi pesimist, este pus în situaţia de a deveni bogat prin câştigarea unei
sume impresionante la loterie.
Încă de la începutul nuvelei, Lefter Popescu este prezentat prin mijloacele caracterizării indirecte şi ale
introspecţiei psihologice. Bărbatul agitat şi obosit psihic, după ce "toată casa a fost răsturnată de zece ori", caută
biletele de loterie rătăcite. Se înseninează brusc, atunci când crede că îşi aduce aminte unde a pus biletele.
Ii surâde ideea de a se îmbogăţi pe neaşteptate, deşi iniţial este sceptic în privinţa câştigurilor. Personajul se
autocaracterizează: „Ţi- ai găsit! Eu şi noroc!” Norocul nu îi surâde nici de data aceasta. De aceea devine mai
agresiv, impulsiv, este o victimă a destinului care oscilează între speranţă şi deziluzie. Găsirea neaşteptată a
biletelor, după atâta zbucium inutil, îi dă o stare de extaz şi fericire deplină, se simte atotputernic şi nemuritor,
considerându-se pentru singura dată în viaţă cel mai norocos om de pe pământ: "Toţi zeii! toţi au murit! toţi
mor! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el!... (...) aci era soarele strălucitor
căutat atâta timp orbeşte pe-ntuneric!" (caracterizare directă). Este cuprins de o linişte interioară profundă şi
totală: "D.Lefter e liniştit - acea linişte a mării, care, înţelenită în tine, vrea să se odihnească după zbuciumul
unui năprasnic uragan".
Celelalte personaje au şi ele un rol important în conturarea stărilor prin care trece. In desfăşurarea
acţiunii, personajul principal intră în conflict cu mai multe personaje: cu soţia datorită faptului că nu găseşte
jacheta, cu ţigăncile pentru că nu găseşte biletele la ele, cu şeful său deoarece se simte nedreptăţit şi umilit, cu
bancherul deoarece îl anunţă că s-a produs o confuzie în ceea ce priveşte biletele sale.
La vederea mormanelor de vechituri din casa chivuţelor, Lefter simte o emoţie puternică, o nerăbdare
pe care şi-o stăpâneşte cu greu. Dezamăgirea care îl cuprinde atunci când nu găseşte biletele în jachetă, îl face să
devină impulsiv şi violent cu Ţâca. Se simte confuz când chivuţa "zbiară ca o nebună" că nu ştie nimic despre
"belete" şi apoi îşi pierde definitiv controlul: "... te omor,mă-nţelegi? Te omor!". Dacă la începutul nuvelei el
este agitat, ulterior devine nervos, îşi pierde controlul, devine suspicios, impulsiv, agresiv, se revoltă şi în cele
din urmă îşi pierde minţile.
 Totodată personajul trăieşte un profund conflict interior, care se accentuează progresiv. Găsirea lozurilor
devine pentru el o obsesie. După ce îşi aminteşte că a pus biletele în jachetă el devine violent, brutal şi intră în
conflict cu toţi, indiferent că e vorba de soţie, de prieteni de duşmani. Se comportă astfel deoarece este suspicios
şi are impresia că nimeni nu doreşte să devină bogat.
Are şi momente de generozitate, însă o generozitate interesată, căci oferă o parte din posibilul câştig
căpitanului Pandele pentru că i-a împrumutat bani ca să cumpere biletele la loterie şi comisarului Turtureanu
pentru a-l ajuta în găsirea biletelor. El evoluează între speranţă şi disperare şi apoi trece de la deznădejde la
explozii de furie: ţipă la soţie, sparge farfuriile şi le bate pe chivuţe.
În momentul găsirii biletelor, personajul trăieşte clipe minunate, de fericire şi satisfacţie. Bucuros că în
sfârşit poate să-l trateze şi să-i vorbească şefului de la egal la egal, îşi înaintează demisia. Această fericire ţine
însă foarte puţin, pentru că biletele erau inversate, şi atunci când constată că visul său de îmbogăţire s-a năruit,
disperarea atinge cote maxime. Incepe să se comportă ca un nebun, îl jigneşte pe bancher şi face un tărăboi de
nedescris.
La berărie trece prin cele mai cumplite stări depresive, mai întâi deoarece în gazetă scria că în şase luni
banii vor intra în fondurile loteriilor, apoi pentru că vede privirea plină de reproş şi ameninţări a şefului său, care-1
credea bolnav. De aceea, sentimentul de vinovăţie îl apasă, mai ales că dl. căpitan Pandele îl acuză direct "de
neglijenţă, de indiferenţă, de imprudenţă", iar şeful îl dispreţuieşte pentru minciuna cu boala.
Când află că ţigăncile au fost eliberate, devine mânios şi ameninţător, revărsând "o cascadă" de invective
la adresa autorităţilor. Toate aceste reacţii reies din fapte, întâmplări şi gânduri ale protagonistului, din relaţia cu
alte personaje, aşadar caracterizarea este indirectă.
Cu toate aceste manifestări ale sale, d-l Lefter este un om obişnuit, însă situaţia în care se află este una
neobişnuită şi de aceea comportamentul său este anormal. De asemenea, el nu este un inadaptat sau o victimă a
societăţii, ci este o victimă a hazardului.
Deşi îşi învăluie personajul într-o aură de compasiune, naratorul îi critică atitudinea şi dorinţa de a se
îmbogăţi cu orice preţ, care îl dezumanizează. Aşa cum observa Ş. Cioculescu, „…ironia e principala
coordonată a umorului caragialian.”