1.

Reformele lui Constantin Mavrocordat

1. Reforma socială
Primul domnitor care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost Constantin
Mavrocordat, care a domnit succesiv în Ţara Românească şi Moldova. Reformele concepute
de el au fost puse în aplicare mai întâi în Muntenia, apoi şi în Moldova, ceea ce a dat unitate şi
consistenţa începutului înnoitor.
Reforma socială realizată de Constantin Mavrocordat a urmărit două obiective fundamentale:
- Eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri şi egumeni asupra ţăranilor şerbi;
- Uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii pentru a înlătura una din
cauzele deplasării ţăranilor de pe o moşie pe alta.
Această reformă a fost iniţiată prin desfiinţarea ,,rumâniei şi veciniei,,. În Ţara Românească,
rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea Obşteştii Adunări din
5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rîmâneau proprietari ereditari, iar rumânii primeau
dreptul de a se răscumpăra, plătind câte zece taleri de cap.
Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în proprietate, care urma să fie folosit în
schimbul a douăsprezece zile de clacă.
Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie 1749, dar dreptul de strămutare de pe
moşii era limitat, iar zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb ţăranii
moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate aprecia că prin această reformă ţăranii
deveniţi liberi au rămas în continuare pe moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce în ce
mai mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă trăsături capitaliste
2. Reforma fiscală
Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi mazilii au fost scutiţi de impozite şi dări
către stat. În acelaşi timp, ţăranii erau obligaţi să plătească banii steagului şi capitaţia într-o
sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau 35 parale pentru nefamilişti, sumă care se achita
în patru rate anuale numite sferturi.
Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o fişă de impunere, prin aceasta fiind feriţi
de abuzurile agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenâii fiscali primeau leafă pentru serviciile de
strângere a dărilor şi nu puteau cere dări abuzive de la ţărani, toate sumele fiind vărsate la
trezoreria statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau trecuţi la impozitare, prin aceasta
obligându-i să se ridice din punct de vedere al pregătirii. Fiecare localitate era recezată, iar
slujbaşul vistieriei, vatmanul sau vornicelul, întocmea o listă de cisluire, în urma căreia fiecare
cap de familie primea o pecete, respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat.
Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, pentru a vedea dacă toţi locuitorii aveau fişele
de impozitare. Ei făceau, de asemenea, recensăminte fiscale, pe care le raportau cancelariei
domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se numeau zapcii. Cele mai mari
perturbări erau în cazurile în care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând limitarea
unor asemenea tendinţe.
3. Reforma justiției
După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale a intrat în atenţia domnitorului pentru a
fi reformată. Ca urmare, s-au înmulţit instanţele de judecată şi s-a renunţat la normele
Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod subiectiv.
Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o profesie ce
depindea de o pregătire ştiinţifică. Între septembrie 1741-martie 1743, domnitorul a trimis
tuturor ispravnicilor circulare cu privire la atribuţiunile judecătorilor, procedura scrisă ce
trebuia folosită în mod obligatoriu, modul de redactare şi consemnare a hotărârilor, precum şi
procedura de ascultare a părţilor. Domnul a hotărât ca dreptatea să nu se vândă, procedura să
fie consemnată în cartea de judecată, care urma să fie întocmită în două exemplare.
S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă la termen, iar cărţile de judecată,
respectiv hotărârile instanţelor, să fie înscrise în registre duble, din care unul era trimis la
domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.
Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar judecata din capitalele de judeţ s-a
stabilit să fie de fond. Divanul era instanţă de apel, dar putea judeca unele pricini şi în fond.
Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar pentru decongestionarea Divanului a fost
constituită la Iaşi o instanţă formată din trei judecători, cu competenţe similare cu cele ale
Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea de a studia, tria şi repartiza plângerile adresat
Divanului, trimiţându-le către judecători. Punerea în executare a unei hotărâri a Divanului se
realiza printr-o dispoziţie domnească, care era înscrisă într-o carte domnească.
4. Reforma administrativă
Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pe linia activităţii administrative
urmăreau să elimine suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale şi locale. În aceste
condiţii, ispravnicii au luat locul pârcălabilor, cărora li s-au fixat atribuţiunile în mod clar.
Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum se aplică măsurile luate de domn. Prin aceasta s-a
format un limbaj şi o terminologie specifice administraţiei în limba română, s-a uniformizat
practica elaborării actelor administrative şi notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi
copii autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi juridice. Faptul că înlocuirea
ispravnicilor din funcţie crea obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate instrucţiunile a
statornicit principiul continuităţii în administraţie, eliminându-se marile abuzuri din acest
domeniu.
5. Reforma militară
Trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin Mavrocordat a fost un fanariot sprijinit de
Poartă, având interesul să dispună măsuri convenabile acesteia. În acest context, desfiinţarea
armatei permanente este pe deplin în concordanţă cu interesele otomane, care vedeau în această
măsură eliminarea unei surse de primejdie.
Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate, domnitorul a luat măsura diminuării
aparatului de stat, prin reducerea numărului slujitorilor de la curte, care măreau cheltuielile.
Pentru realizarea ordinii interne, în fiecare judeţ funcţiona câte un steag, respectiv o formaţie
poliţienească subordonată ispravnicului, precum şi în capitală, cu rol de apărare a
domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din cisle, nu din vistieria statului.

2. Opera legislativa a lui Cuza

Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul
penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia lui Cuza. Aceste coduri
au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar dezvoltării legislaţiei
româneşti. Prin adoptarea acestor coduri, România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată
legislaţie. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria şi practica
juridică, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la afirmarea
gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Cuza. Comisia, ale
cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile româneşti anterioare,
Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un imens prestigiu şi care servise
drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli, care
fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa acelor vremuri de o deosebită apreciere,
legislaŃia civilă a Belgiei şi doctrina juridică a vremii.
Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul
publicării, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a republicat sub
titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca principală sursă de inspiraţie Codul
civil francez, dar principiile şi dispoziţiile acestuia nu au fost preluate în mod mecanic, ci
selectiv, prin adaptarea lor la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea lui Cuza a
preluat mod selectiv şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut permanent în vedere dispoziţiile
din legiuirile româneşti anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin a fost dreptul roman
adaptat la condiţiile feudalismului.
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în general, precum şi la
aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile finale. Prima
carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar ultima modurilor
de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
- Cartea I-a despre persoane;
- Cartea a II-a despre lucruri;
- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor legiuiri mai
vechi.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei
în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de-a doua bunurilor, iar cea de-
a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se referă
în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi.
Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi "Codul patronilor şi al proprietarilor",
deoarece cartea a II-a şi a III-a reglementau regimul proprietăţii private capitaliste, mai mult de
2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi datorită dispoziţiilor cuprinse
în două articole (1471 şi 1472) care aveau o deosebită importanţă practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin care o
persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice vânzarea
sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o asemenea practică ar fi dus la reînvierea
relaţiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi muncitori cu
privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea
acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea Codului civil
român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel, în textul corespunzător
francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru cuvântul muncitor este
utilizat cuvântul servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi servitori, având
ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din
întreprinderile capitaliste.
În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul
egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul prevede că ea începe în momentul
naşterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să fie şi viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării persoanei de la
18 ani când are capacitate apropiată de a majorilor, potrivit cu care emancipatul poate încheia
anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele
cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ care îşi
propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret
domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu are o relaţie proprie, ci este o ficţiune a
legii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea acestui
cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul penal
francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal, profund
individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din mediul în care îşi
desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul ca pe un om raţional, conştient de
urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus din
societate prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu,
odată cu apariţia noilor concepţii cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul
pedepselor, au început a fi luaţi în considerare şi factorii sociali care determină comportamentul
uman, ceea ce a dus la o serie de modificări ale codului în cauză, cu accent pe necesitatea
reeducării infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;
delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;
contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în vedere gradul
lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi trădarea. Apoi
urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra Constituţiei: faptele contra sistemului
parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria infracţiunilor mai
grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea funcţiilor administrative
de către funcţionari: abuzul de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt îndreptate împotriva
funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor. Cele mai multe dintre
infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele îndreptate împotriva vieţii, a
integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil. Plecând de
la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele care dau viaţă
întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atenţie deosebită elaborării
acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă francez, Codul de
procedură civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a - Curţile de apel;
- Cartea a IV-a - Arbitri;
- Cartea a V-a - Executarea silită;
- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în
procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul judiciar
şi prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o nouă
judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă, contestaţia şi
recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti
anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a vremii. Codul
în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze.
Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era structurat în două
cărţi, corespunzătoare celor două faze ale procesului.
Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie judiciară, care aveau ca sarcină
descoperirea infracţiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor şi
de către judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor, numită instrucţie.
Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile
cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei personalului calificat,
judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor ce
administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele, iar în competenţa
curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau formate dintr-un complet de judecători şi
dintr-un juriu compus din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:
- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită vinovată, se proceda
la a doua întrebare.
- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul răspundea afirmativ
la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător şi
fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea juriului în ceea ce priveşte ce
priveşte circumstanţele atenuante.

3. Dreptul penal in feudalism ( alege ce consideri important)

În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă de către
reprezentanţii puterii politice; de aceea ea era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă.
Comparat cu alte sisteme de drept ale altor popoare în această etapă, dreptul penal feudal
românesc a fost un drept destul de progresist.
În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiţie privată, cum ar fi: compoziţiunea (înţelegerea
dintre vinovat şi victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o sumă de bani sau dădea
unele bunuri pentru a-i răscumpăra vina) şi răzbunarea sângelui. În istoria medievală a
poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă (duşegubină):
răspunderea penală a statului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui şi răspunderea
penală familială.
Dreptul penal roman a făcut deosebire între infracţiunile intenţionate şi neintenţionate, a
incriminat tăinuirea şi chiar tentativa; recidiva era pedepsită mai aspru iar legitima apărare
asigura impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor. Termenul de „proces” din
limba română provine din latinescul processus, ce desemna activitatea de înaintare, progres,
activitate progresivă.
Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul
glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce
înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare, anume
desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor de
natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi pedepsirii celor care se fac vinovaţi
de comiterea unor infracţiuni.
Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe un conflict (litigiu) născut prin încălcarea
dispoziţiilor legale (acest litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).
Părţile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul se numea „pârât ”, „jăluitor”,
„prigonitor”, iar pârâtului i se spunea „prigonit” şi în penal „învinuit” sau „învinovăţit”; în
Transilvania reclamantul purta numele de „actor”.
Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de a sta în justiţie toţi oamenii liberi şi
persoanele juridice (cei dependenţi puteau sta numai în anumite cazuri, ca şi robii, ţiganii sau
femeia căsătorită).
Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii orale sau scrise adresată de reclamant, în
general, domnului ţării. Această plângere purta denumirea de „pâră”, „jalbă”. Divanul sesizat
prin plângere fixa termenul de judecată („punea soroc”, „sorocea pricina”).
La termenul fixat erau ascultate susţinerile părţilor, se administrau probele, se trecea la judecată
şi se pronunţa hotărârea judiciară. Rezultatul proocsului consta într-o hotărâre (carte de
judecată) sau într-o încheiere a Divanului (anafora). De regulă, părţile nemulţumite se puteau
adresa instanţelor superioare, iar în ultimă instanţă domnului ţării.
Probele se clasificau în:
- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărţile domneşti şi zapisele particulare), cercetate
cu atenţie în procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de către sfatul
domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;
- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda. Biserica a căutat
să înlocuiască această credinţă păgână cu jurământul creştinesc (pe Biblie, carte de blestem);
- probele preconstituite (adălmăşarii din contractele de vânzare).
În epoca medievală nu exista o diferenţiere netă între procedura civilă şi procedura penală.
Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparţinând obiceiului.
Neexistând instanţe penale speciale, dregătorii judecau pricinile penale şi pricinile civile; arma
îi aduceau la îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile. Acuzaţia era pornită de
către partea vătămată sau din oficiu de către dregători. Cercetarea se făcea de către judecător.
Martorii şi jurătorii constituiau mijloacele de probă, de regulă.
Procedura de judecată se desfăşura, de obicei, în public. Cu ocazia instrumentării procesului
penal nu se redactau acte scrise. Graţierea a fost folosită, dreptul de graţiere individuală
aparţinând cu predilecţie şefului statului.
Evoluţia reglementărilor în domeniul dreptului penal poate fi evidenţiată, în general, prin trei
mari aspecte:
- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin esenţa lor, sunt îndreptate împotriva
unor valori umane fundamentale şi au un pericol social sporit prin urmările lor.
- problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte şi procedura
acestei activităţi judiciare.
- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte. Infracţiunile erau numeroase, putând
fi grupate în următoarele categorii:
Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:
- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie;
- lesmajestate – atingerea adusă onoarei şefului statului prin insultă sau calomniere;
- osluhul - neascultarea faţă de poruncile domnului;
- călpuzenia - falsificarea de monedă.
Infracţiuni contra vieţii:
- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competenţa de judecată revenea în exclusivitate
domnului;
- patricidul - suprimarea vieţii copiilor, părinţilor sau a fraţilor soţiei; era considerată
oinfracţiune deosebit de gravă, fiind pedepsită cu arderea de viu.
Infracţiuni contra proprietăţii:
- furtul (furtişagul) – era infracţiunea cea mai frecvent întâlnită în Evul Mediu. „Furtul cu
burta”, adică furtul din livezi sau vii, constând în consumaţia imediată a fructelor însuşite, nu
era pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul flagrant;
- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) – consta în furtul săvârşit prin violenţă. Datorită gravităţii
faptei, erau pedepsiţi şi cei care îi găzduiau pe infractori în mod conştient;
- încălcarea hotarelor – consta în distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar;
incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”– era considerată o infracţiune uşoară,
pedeapsa constând în plata dublului sau triplului despăgubirilor.
Infracţiuni contra integrităţii corporale: în această categorie intră rănile simple cu palma sau cu
toiagul, precum şi sluţirile de orice fel.
Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire social (împotriva morale):
- răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea efectivă de libertate a fetei sau femeii, prin
transportarea victimei dintr-un loc în altul şi „necinstirea” acesteia prin violenţă;
- seducţia – consta în “ademenirea victimei” cu “dezmierdăciune”, cu “zburdălniciuni” ori cu
“făgădiunţe” în scopul întreţinerii de raporturi sexual;
- sodomia – consta în întreţinerea de raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex, atât de sex
masculin, cât şi de sex feminin;
- curvia sau desfrânarea – consta în întreţinerea de raporturi sexuale în afara căsătoriei sau a
unui concubinaj de notorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeaşi faptă, femeile erau mai
aspru pedepsite decât bărbaţii. O infracţiune deosebit de gravă, putând fi pedepsită chiar cu
moartea, era fapta femeii măritate de a avea o relaţie sexual constant în afara căsătoriei
(preacurvia);
- incestul (amestecarea de sânge) – consta în întreţinerea de relaţii sexual fireşti de către
persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se puteau căsători, din cauza gradului de
rudenie;
- defăimarea – consta în denunţarea calomnioasă a unei persoane, prin învinovăţirea pe nedrept
de comiterea unei infracţiuni. În funcţie de persoana vătămată (persoană importantă sau obiş
nuită) sau de autoritatea în faţa căreia se realiza ori se reclama infracţiunea, a îmbrăcat două
forme: „sudalma mare” şi „sudalma mică”.
Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea Justiţiei:
- vicleşugul sau înşelăciunea (falsul) – consta în falsificarea înscrisurilor prin plăsmuirea sau
alterarea acestora în scopul de a produce anumite consecinţe juridice. Uzul de fals, adică
utilizarea unor înscrisuri false, era, de asemenea, pedepsit;
- neascultarea – se săvârşea prin nesupunerea la executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a
poruncilor domneşti cu valoare judiciară;
- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba strâmbă”) – era fapta martorului care,
într-o cauză penală sau civilă, făcea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştia în legătură
cu obiectul procesului în care fusese chemat ca martor;
- vrăjitoria – consta în întrebuinţarea diferitelor procedee oculte de magie în vederea atingerii
anumitor scopuri; era pedepsită numai dacă aducea atingere intereselor statului sau dacă realiza
„stricăciunea” oamenilor.

Infracţiuni îndreptate împotriva religiei:

- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conştientă de la preceptele bisericii dominante;
- apostazia – consta în părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică;
- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericeşti, sacrilegii, cum ar fi furturile din biserică,
împreunarea trupească în biserică sau întreţinerea de raporturi sexuale cu călugăriţe.
Pedepsele au avut următoarele caracteristici:
- urmăreau intimidarea;
 - nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi „peste pravilă”;
- cumulul de pedepse era admis;
- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
- erau stabilite de judecător;
- erau aducătoare de venituri pentru domni şi dregători;
- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală; erau în general expiatorii etc.
Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea şi varietatea lor. Ele pot fi clasificate în:
- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, decapitare, arderea de viu, înnecare,
sugrumare, îngroparea de viu);
- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea
nasului, tăierea organului sexual); înfierarea cu fierul roşu pe frunte, pe mâini sau crestarea
nasului; bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe uliţa satului);
- pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în saline, pe timp limitat sau pe viaţă);
temniţa; gnosul (închisoare pentru arestaţi înainte de a fi judecaţi); surghiunul (izgonirea
făptuitorului din localitate);
- pedepse pecuniare: duşegubina (infracţiune de aprob la început, apoi amendă care se aplica şi
unei colectivităţi în cadrul răspunderii colective); gloaba (amendă care se plătea domniei în bani
sau în natură; „certare cu bani sau cu dobitoc”); confiscarea (anumite bunuri ale vinovatului sau
chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domniei sau al victimei).
Graţierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului şi a aparţinut nu numai şefului
statului, ci şi unor foruri superioare celui care pronunţase sentinţa. Amnistia însă a apărut numai
spre sfârşitul perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al şefului statului.

4. Institutia proprietatii
1. Dreptul de proprietate:
Întregul teritoriu al statului se afla în proprietatea domnului în virtutea lui dominium
eminens.
Nobilii, clerul, ţăranii liberi şi ţăranii aserviţi, domn, în calitate de persoană particulară -
exercitau o proprietate subordonată - dominium utile. Acest sistem al proprietăţii divizate îşi
are originea în organizarea proprietăţii din provinciile romane.
Existenţa lui dominium eminens, ca proprietate supremă, e atestată prin numeroase instituţii
juridice:
- conform dreptului de predalică (preadalică) domnul, în calitate de proprietar suprem, avea
dreptul de a revoca toate donaţiile pe care le-a făcut vasalilor săi, în ipoteza în care acei vasali
şi-au încălcat obligaţia de dreaptă şi credincioasă slujbă faţă de domnie.
- domnul avea dreptul să vină la succesiunea tututor proprietăţilor funciare rămase fără
moştenitori.
- domnul avea un drept suprem de control asupra tuturor actelor prin care se transmitea dreptul
de proprietate asupra pământului: contractele de donaţie, de vânzare - contracte ce produceau
efecte juridice numai dacă erau confirmate prin hrisov domnesc, ocazie cu care părţile
contractante aveau obligaţia de a-i dărui domnului o cupă confecţionată dintr-un material
preţios sau un cal de rasă - obligaţie denumita, după caz, de dare a calului sau a cupei, iar
prin executarea ei se recunoştea autoritatea supremă a domnului.
- domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele pustiite noi localităţi,
- domnul putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritorială,
- domnul avea dreptul de a confisca moşiile boierilor hicleni.
S-a susţinut că proprietatea boierească a putut să apară numai după întemeiere, nu şi înainte, pentru
că boieria e un titlu nobiliar, care nu decurge din calitatea de mare proprietar funciar, ci se
acordă prin hrisov domnesc : dacă boieria, ca titlu nobiliar, e posterioară întemeierii ⇒
proprietatea boierească e posterioară întemeierii şi că provine din danie domnească. Aceşti
 autori nu au făcut distincţia între calitatea de boier în sens economic şi calitatea de boier în
sens politic, deoarece boier în sens economic poate fi considerat orice mare proprietar funciar,
pe când boierul în sens politic e acel mare proprietar funciar care a fost înnobilat de către domn
prin hrisov domnesc ⇒ boieri în înţeles economic au existat şi înainte de întemeiere, aşa cum a
existat şi marea proprietate funciară. ⇒ marea proprietate boierească e anterioară
întemeierii.
După întemeiere, proprietatea boierească putea izvorî şi din dania domnească. Iniţial, aceste
donaţii aveau caracter viager, pentru ca, începând din sec al XV-lea să devină ereditare.
Trăsătura dominantă a marii proprietăţi feudale e imunitatea de tip feudal - boierii puteau
exercita pe teritoriile lor o parte din funcţiile statului: boierii îşi administrau domeniile prin
aparatul propriu de slujitori, asigurau strângerea impozitelor pentru domnie, întreţineau o
armată proprie, judecau procesele pe domeniile lor.
Existenţa acestor imunităţi se explică, în primul rând, prin faptul că marii boieri (boierii de ţară)
sunt întemeietorii ţărilor române - ei au creat statul feudal, unindu-se în jurul unui voievod
pe care l-au ales domn şi căruia i-au transmis o parte din atribuţiile lor militare, administrative
şi judiciare, atribuţii pe care domnul urma să le exercite prin aparatul propriu, central, la nivelul
întregului stat feudal proaspăt format. În acelaşi timp, întemeietorii au înţeles să păstreze şi
pentru ei o parte din vechile atribuţii exercitate odinioară ca şi voievozi, juzi, cnezi, jupani, etc,
pe care le-au exercitat, în calitate de boieri de ţară, după întemeiere, în forma imunităţilor de tip
feudal. În al doilea rând, imunităţile se explică şi prin faptul că, în primele decenii, aparatul
central nu era suficient de puternic şi de bine organizat pentru a putea exercita toate funcţiile
statului ⇒ în primele decenii după întemeiere, funcţiile statului au fost împărţite între domn şi
boierii de ţară învestiţi cu imunităţi şi exercitate în paralel de către aceştia.
În Ţara Românească imunităţile - ohabă, în Moldova - uric. Iniţial, aceste imunităţi erau
acordate de către domn boierilor de ţară printr-o formulă concentrată, prin care boierul de ţară
putea să exercite pe domeniul său toate atribuţiile de tip statal ⇒ imunitatea nu decurgea din
calitatea de mare proprietar feudal, ci se acorda de către domnie prin hrisov domnesc.
Cu timpul însă, puterea centrală se consolidează, domnii fiind în măsură să exercite funcţiile
statului ⇒ are loc un proces de restrângere a imunităţilor ⇒ în vremea lui Ştefan cel Mare,
imunităţile de tip feudal se acordau printr-o formulă descriptivă, arătându-se expres ce anume
atribuţii poate exercita boierul de ţară pe domeniul său, atribuţii însă precis determinate.
In sec al XV-lea unii boieri de ţară exercită imunităţile nu doar asupra domeniilor lor, ci şi
asupra unor sate libere din vecinătate ⇒ aceste sate au devenit dependente, pentru că ele nu şi-
au pierdut dreptul de proprietate asupra pământului, ci doar dreptul de a se
Proprietatea bisericească - îşi are originea în daniile făcute de către domn sau de către
particulari - danii făcute în scopuri pioase, iar bunurile care făcuseră obiectul lor nu puteau fi
înstrăinate fără consimţământul expres al donatorilor. Înaltul cler se bucura pe domeniile sale
de imunităţi mult mai largi decât cele acordate boierilor, în special în materie judiciară, pentru
că înaltul cler se bucura de o deplină autonomie faţă de domni..
Proprietatea subordonata a domnului - domeniile sale private, ce aveau regimul proprietăţii
nobiliare, pe care domnul le dobândise fie înainte de înscăunare, fie ulterior înscăunării.
Domnul, în calitate de mare proprietar funciar, putea exercita pe domeniile sale imunităţi de tip
feudal.
Proprietatea ţăranilor liberi, organizaţi în obşti - obştea sătească exercita un drept superior
de supraveghere şi control asupra întregului hotar al obştei, în ciuda faptului că, după
întemeiere, străvechea folosinţă pe care o exercitau sătenii asupra vetrei satului (formată din
casele, curţile şi grădinile ţăranilor) şi terenurilor arabile se dezvoltase într-o veritabilă
proprietate privată – care putea fi extinsă prin muncă proprie, prin desţeleniri şi defrişări. Aceste
extinderi ale proprietăţii private trebuiau aprobate de Adunarea megieşilor sau de către domn,
dacă era vorba de terenurile nimănui.
Dispoziţiile cu privire la obştea sătească au consacrat atât proprietatea privată, cât şi stăpânirea
devălmaşă.
Proprietatea privată purta asupra vetrei satului, terenurilor destinate agriculturii şi asupra
terenurilor dobândite prin muncă proprie, iar păşunile, podurile şi apele se aflau în stăpânirea
devălmaşă