UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

STUDENT: TARAȘ ANDREI-VASILE
ANUL I

REFERAT
Căsătoria romană

Căsătoria (iustum matrimonium, iustae nuptiae, matrimonium legitimum) în timpul

romanilor era privită ca o uniune de viaţă şi de cult, o legătură între un barbat si o femeie care
era încheiată pe viaţă si excludea divorțul si poligamia. Deşi de-a lungul timpului statul a
reglementat numeroase aspecte ale căsătoriei, aceasta a rămas în esenţă un act domestic, o
problemă care privea doar familia, fără să aiba o reglementare legală, însoţită în unele situaţii
de anumite ceremonii religioase. La începutul dreptului roman, căsătoria implica şi ceremonia
conducerii soţiei în casa soţului, respectiv a trecerii pragului soţiei de către soţ.
Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea bărbatului.
Autorii explică această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa bărbatului
de a fi sigur de fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau să-l moştenească.
Pentru a asigura fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia era dată în mod absolut
în stăpânirea bărbatului. Aşadar căsătoria ca si alte forme de structură socială, apărea la vechii
romani ca un reflex al spiritului individualist, generat de instituţia proprietaţii-putere. În ultimă
instanţă, femeia nu era decât un instrument supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi celelalte
elemente constitutive ale familiei, cu rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi
puteri.
În general, căsătoria romană era precedată de o logodnă (sponsalia) care se încheia, la
început, de către capii de familie pe seama celor de sub puterea lor şi mai târziu, de către viitori
soţi, cu consimţământul celor în a căror putere se găseau. Această logodnă reprezenta o simplă
legătură morală, datorită faptului ca nu a produs efecte juridice decât in epoca imperială târzie,
când, devenind un raport juridic, obliga partea care se făcuse vinovată de ruperea nejustificată
a logodnei la plata unor daune-interese corespunzătoare.
Încă din epoca străveche, căsătoria era asociată cu ideea de putere (manus). În funcție
de această putere, facem distincție între căsătoria cum manu și căsătoria sine manu.

Căsătoria cum manu era marcată de trecea femeii sub manus a soțului ei și presupunea
îndeplinirea a trei maniere. Confarreatio - era un procedeu ținut în fața unui mare pontif și a
cel puțin 10 martori, prin care se aducea zeului protector, Juppiter Farreus, o ofrandă constând
într-o turtă de făină de grâu. O altă „manieră” era reprezentată de uz; prin folosința îndelungată,
timp de minimum un an, fără nicio altă solemnitate, femeia care coabita cu soțul ei intra în
puterea acestuia și dobândea situația fiicei. Femeia putea însă întrerupe acest uz înainte de
termen prin părăsirea casei bărbatului pentru o perioadă de 3 zile. Coemptio, ca o ultimă
manieră, reprezenta o formă de mancipațiune, în ideea dobândirii puterii asupra soției printr-o

1 din 3
cumpărare a acesteia. Prețul vânzării – fie stabilit de către tatăl fetei, fie de însăși fata –
constituia un preț fictiv, simbolic.

Căsătoria sine manu era marcată de neîndeplinirea vreunei formalități deosebite, cum
erau cele de la căsătoria cum manu. Singura ceremonie cu caracter „formal” era aceea a aducerii
soției în casa soțului, ca o semnificație a debutului vieții maritale. Însă, anterior căsătoriei, erau
îndeplinite anumite tradiții constând în logodnă, festivitățile sărbătorești din ajunul căsătoriei
și încheierea, în scris, a înțelegerii patrimoniale dintre viitorii soți.
Ambele căsătorii, cum manu și sine manu presupuneau îndeplinirea a trei condiţii de
fond: vârsta, consimţământul şi dreptul de a se căsători (conubium).

Vârsta admisă pentru căsătorie era diferită pentru bărbaţi şi femei. Pentru fete s-a
considerat că vârsta minimă admisă era de 12 ani, chiar dacă multe nu ajunseseră la pubertate.
Pentru băieţi au existat unele discuţii între curentele juridice de la Roma, proculienii susţinând
vârsta de 14 ani, sabinienii pe cea de 17 ani, dar opinia primilor ajungând să prevaleze.

Consimţământul
În epoca cea mai veche a dreptului roman căsătoriile persoanelor aflate sub putere se
încheiau de către paters familias, care putea dispune de aceste persoane ca de nişte sclavi sau
lucruri. Mai târziu, alături de consimţământul capului de familie s-a cerut şi acela al viitorilor
soţi.
În măsura în care puterea capului de familie a suferit tot mai multe limitări, şi paralel
cu căderea formalismului şi rigorismului dreptului roman, consimţământul lui paters familias
cedează pasul voinţei părţilor interesate.
Dacă paters familias tace sau nu se opune, se prezumă că acesta şi-a dat
consimţământul, iar dacă se împotriveşte, fără motive, la căsătorie, legea Iulia, edictată în
timpul domniei lui August, îngăduie fetelor- împăratul Justinian, şi băieţilor- să se adreseze
magistratului pentru a-l constrânge pe şeful familiei să- şi dea consimţământul.
În cazurile în care capul familiei nu putea să-şi dea consimţământul fiind absent, nebun,
etc., dreptul bizantin a îngăduit copiilor să se căsătorească şi fără acest consimţământ.
Prin conubium se înțelege formalitatea încheierii căsătoriei, dar nu numai atât, termenul
având si semnificația religioasă și juridică de aducere a femeii sub puterea bărbatului. Căsătoria
presupune o convenție de aducere sub putere, deci un act juridic, care nu era posibil decât
pentru cetățenii romani, sau pentru peregrinii cărora li se recunoștea, ca o favoare, ius conubi.
În vechiul drept roman, conubium a fost o condiție prin care se făcea nu numai diferențierea
între cetățeni si peregrini, ci chiar și în rândurile cetățenilor. Astfel, până la Lex Canuleia, din
anul 445 î. Hr., plebeii nu se bucurau de ius conubii, situație în care se poate afirma – pe bună
dreptate – că suntem în prezența unei diferențieri cu ”un pronunțat caracter politic” ce a avut
ca finalitate menținerea unor privilegii în favoarea patricienilor.
Desfacerea căsătoriei era o instituție cunoscută în dreptul roman și prezenta mai multe
modalități. O primă clasificare, după criteriul voinței soților, se realizează în cauze
involuntare și cauze voluntare. Cauzele involuntare erau cele independente de voința soților,
cum ar fi moartea fizică a unuia dintre soți. O precizare interesantă se impune în ceea ce privește
termenul de 12 luni în care văduva nu se putea căsători din nou. Moartea civilă era reprezentată
de pierderea cetățeniei sau pierderea libertății, care atrăgeau automat și desființarea căsătoriei.
Între cauzele voluntare se remarcă repudium și divorțul, subclasificat în funcție de cele
două tipuri de căsătorie. Repudium reprezenta o manifestare unilaterală de voință pe care o

2 din 3
putea realiza, la început, doar soțul. Ulterior, și femeia își putea repudia soțul. Divorțul în cadrul
căsătoriei cum manu se numea diffarreatio, când căsătoria fusese încheiată confarreatio.
Astfel, femeia ieșea de sub autoritatea soțului și abandona cultul religios adoptat odată cu
căsătoria. Divorțul în cadrul căsătoriei sine manu era supus la mai puține formalități, întrucât
femeia nu se afla sub puterea soțului său. Căsătoria sine manu era mult mai fragilă, putând fi
influențată fie de manifestările amenințătoare ale femeii, ori de cele abuzive ale șefului de
familie.
Ulterior au apărut și alte modalități de divorț, cum ar fi: divorțul pentru cauze
determinate (numirea soțului în funcții sacerdotale sau în serviciul militar, îmbolnăvirea,
îmbătrânirea), divorțul pentru justa cauză (determinat de comiterea unei fapte grave a unuia
dintre soți, cum ar fi adulterul), divorțul fără motiv temeinic (care atrăgea pedepsirea celui care,
în mod arbitrar, își repudia soția. Pedeapsa era însoțită și de o sancțiune pecuniară de minim ¼
din patrimoniu, dar nu mai mult de 100 livre de aur).
Căsătoria în dreptul roman reprezenta o instituție construită riguros după realitățile
societății, cu reglementări care să acopere fiecare situație specială care s-ar fi putut ivi ținând
cont, în primul rând, de complexitatea statutului cetățeniei romane, și, în al doilea rând, de
raporturile sentimentale care necesitau o acoperire juridică și în afara cetățeniei (connubium era
recunoscut doar cetățenilor, prezentând totuși excepțiile de rigoare). Complexitatea cadrului
juridic care domina această instituție a fost preluată, în mare parte, și de sistemele de drept
actuale, care și-au clădit principiile pe ruinele sistemului roman. Nu putem vorbi, cu toate
acestea, de o asemănare izbitoare între un sistem de drept mort și unul contemporan, făcând
trimitere înainte de toate la realitățile socio-culturale complet diferite. Astăzi, căsătoria este
definită ca uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu
dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale
legii.

3 din 3