Metodologie Vio

CURSUL 1
INTRODUCERE ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Autor:
Lector universitar doctor Prisăcaru Adrian
Noţiuni generale cu privire la disciplina
Metodologia cercetării psihologice (1)
În termeni generali, ne propunem următoarele obiective principale:
- orientarea practică în inițierea și desfășurarea unor teme de cercetare;
- abordarea unor teme moderne ale metodologiei cercetării, care să permită evoluția spre cercetarea
avansată în psihologie.
În mod concret, ne propunem atingerea următoarelor competențe specifice:
- planificarea unui proiect de cercetare;
- construirea unui model de cercetare;
- generarea și rafinarea ipotezelor;
- constituirea eșantioanelor;
- tehnici de recoltare a datelor;
- analiza și interpretarea datelor;
- abordarea metodelor calitative de cercetare;
- elaborarea unui raport de cercetare.

- Orice disciplină științifică se definește, în primul rând, prin metodele pe care le utilizează.
- Acestea constituie un mod specific de abordare și un limbaj comun pentru toți cei care efectuează
cercetare într-un anumit domeniu și care își conturează metodele de cercetare adecvate.
- Psihologia nu face excepție de la această regulă, în ultimii cincizeci de ani se constată o
importantă evoluție sub aspectul cercetării (ex.: Big Five).
- European Federation of Psychologists Associations (www.efpa.be), consideră că psihologii
trebuie să deţină: cunoştinţe teoretice, abilităţi şi competenţe practice, precum şi capacităţi de
cercetare ştiinţifică.
- În ceea ce priveşte capacităţile de cercetare, EFPA consideră că acestea sunt impuse de
necesitatea evaluării practicii curente, dar şi de nevoia de dezvoltare a unor noi modele, tehnici
şi programe de intervenţie.
Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (1)

Evaluarea și testarea psihologică
Evaluarea reprezintă un proces general de colectare de informaţii.
Testele reprezintă o modalitate standardizată de adunare a informațiilor; fac parte din metoda
psihometrică.
Testul reprezintă o colecție de mostre de comportamente utilizate pentru a extrage inferențe generale
cu privire la comportamentul unei persoane; mostre de comportament = itemi .
Alte modalități de colectare a informațiilor: interviu, metoda observației, date biografice.
Scopul evaluării psihologice: identificarea asemănărilor și deosebirilor dintre caracteristicile
personale și cele ale populației de referință, predicții asupra comportamentului, clasificări.
Zone de evaluare psihologică:

Personalitate – CPI, Personalități accentuate, EPQ, NEO-FFI etc.
Funcționare intelectuală – Raven, WAIS, Wechsler, GAMA.
Interese – Holland, JVIS.
Motivație – AMI, SHL Motivation Questionnaire.
Evaluare clinică – depresie, anxietate, PTSD, tulburări de personalitate.
Clarificări pentru conceptele: test; chestionar; instrument de evaluare; scală; item; etichetă;
dimensiune; trăsătură; caracteristică; scală; factor; variabilă; predictor.
Abordarea normativă vs. abordarea ipsativă

Abordarea ipsativă presupune realizarea unei comparații intra-individuale; care este cea mai
pronunțată caracteristică în raport cu alte caracteristici.
Exemplu: evaluarea intereselor.
Abordarea normativă = presupune realizarea unei comparații inter-individuale; care este cea mai
ridicată sau mai scăzută caracteristică în raport cu grupul de referință.
Exemplu: selecție de personal.

Caracteristici psihometrice ale instrumentelor de evaluare:
1.Fidelitatea
Fidelitate se referă la gradul în care testul manifestă precizie, constanță şi stabilitate în măsurare.
adică lipsită de eroare;
atunci când are eroare avem nevoie de o estimare a erorii;
facem asta “teoretic” (indice de fidelitate);
dar facem asta si practic (eroarea standard de măsurare-SEM);
pentru că ştim că eroarea se supune unor legi;

Forme de fidelitate:
Test-retest
Aplicarea instrumentului în momentul T.1 și reaplicarea lui în momentul T.2; se măsoară coeficientul
de stabilitate;
Metoda utilizată: corelație rezultate T.1 cu rezultate T.2. ;
Riscul obișnuirii cu proba;
Pierderea persoanelor din eşantion/lot de studiu;
Dacă distanța între T.1 și T2 este prea mare pot apărea modificări la nivelul variabilei măsurate.
Formă alternantă
După aplicarea instrumentului se aplică un alt instrument care evaluează același construct; se
calculează coeficientul de echivalenţă;
Corelație între rezultatele celor două instrumente.

Split - Half
Instrumentul este împărțit în două jumatăți egale, iar rezultatele sunt corelate.
O jumătate conține itemii impari, a doua jumătate este compusă din itemii pari.
Kuder-Richardson – pentru itemi de tip dihotomic (da/nu; adevărat/fals).
Cronbach alpha – pentru itemi evaluați pe scală likert.
Personalitatea examinatorului.
Consistenţa internă
- Se calculează pe baza scorurilor obţinute la un instrument aplicat o singură dată; indică dacă este
concordanţă între diferite părţi ale testului;
- Pe baza: Coeficientului Alpha-Cronbach; Gutman şi Kuder-Richardson.

Caracteristici psihometrice ale instrumentelor de evaluare:
2. Validitatea
Validitate se referă la capacitatea testului de a măsura întotdeauna ceea ce și-a propus.
Tipuri de validitate: - Validitate de conținut, se referă la caracteristicile psihice măsurate;
- Validitate de construct definește sensul fundamental al conceeptului de
validitate.
- Validitatea de criteriu: predictivă și concurentă
Nu poate fi măsurată direct.
Este afirmată dacă instrumentul dispune de alte tipuri de validitate.
Validitate de fațadă (de aspect) – cât de bine arată un instrument.
Testul „pare profesional”, „arată bine”.
adică să măsoare ce spune că măsoară;
mai mult: să prezică ceea ce spune că prezice;
pentru asta e nevoie să:
avem constructe definite "state of science“;
avem măsurare "state of science“;
avem "empirical evidence“ (dovezi empirice), în speţă, corectitudinea unei afirmaţii;
dar corectitudinea nu o evaluăm pe baza afirmaţiei în sine ci în funcţie de calitatea (corectitudinea)
inferenţei;
inferenţele pe care le facem au "iz" cauzal (ce este cauza?);
inferenţele înlănţuiesc un număr de variabile (independente, dependente, moderatoare, mediatoare
+ confundate).
Tipuri de validitate:
Valditate predictivă (de criteriu) ne permite să realizăm predicții la distanță mare de timp în raport
cu variabila criteriu.
Necesită sudii longitudinale.
Validitate convergentă (concurentă) ne arată în ce măsură rezultatele unui instrument sunt
asemănătoare cu rezultatele unui alt instrument care măsoară același construct.
Scorurile la test corelează cu rezultatele obținute la un instrument care măsoară același construct și
este deja validat.
Validitate discriminativă ne indică capacitatea instrumentului de a diferenția între constructe
asemănătoare.
Validitate concurentă distinge între grupuri între care ar trebui să distingă.
Avem nevoie de date ... care vin de la oameni (participanţi)
Eşantionare:
la modul general, o combinare de variabile, ocazii şi persoane (cubul covariaţiilor);
la modul specific: selecţia participanţilor la studiu;
Metode de eşantionare;
Nivel de eşantionare (multi-level);
Randomizarea (distribuirea întâmplătoare);
Mărimea eşantionului;

Metode de măsurare
Cantitativ vs. calitativ;
Screening vs. comprehensive;
Auto vs. heteroevaluare;
Diverse alte metode (liste de adjective?);
Criterion-referenced vs. norm-referenced;
Unde gasim instrumente ("teste")?
Research questions & Hypotheses
Inferenţele ne vin din cercetări;
Cercetările le facem asupra unor probleme care ne intrigă (research question);
Problemele se sparg în bucăţi şi le enunţăm formal (ipoteze) pentru a ghida investigaţia;

Etica în evaluarea psihologică şi în cercetarea psihologică
Principiile etice – au valoare generală și inspirațională, fiind cele mai importante, deși din ele nu
decurg reguli sau responsabilități.
Standardele etice definesc reguli și responsabilități specifice activității profesionale.
Utilizatorii de teste trebuie să-și susțină opiniile prin rapoarte de evaluare sau recomandări.
Trebuie utilizate instrumente ale căror caracterististi psihometrice sunt în condordanță cu populația
țintă.
În construcția instrumentelor trebuie utilizate metode psihometrice adecvate. Instrumentul trebuie
standardizat şi validat.
Interpretarea rezultatelor evaluării trebuie realizată în funcție de scopul evaluării, de variabilele
situaționale, personale, etc.
Este interzisă folosirea testelor nevalidate sau ieșite din uz.
Competențe minimale în utilizarea intrumentelor şi în cercetare

Cunoașterea și înțelegerea clară a scopului evaluării, respectiv a întrebărilor fundamentale la care
trebuie să răspundă evaluarea.
Corelarea informațiilor din surse multiple.
Cunoașterea semnificației scalelor, a constructului măsurat, a scorurilor mici și a scorurilor mari
(cut – off point).
Înțelegerea scalei de măsurare și a intensității scorurilor.
Traducerea concluziilor într-un limbaj comun, accesibil beneficiarului.
Cunoașterea limitelor instrumentelor de evaluare și relativizarea rezultatelor în acord cu eroarea.

Consimțământul informat
Înaintea evaluării/cercetării respondentului trebuie să i se ofere informații cu privire la:
Scopul evaluării/cercetării.
Metodele ce vor fi folosite.
Constructele psihologice care vor fi evalaute (personalitate, interese, aptitudini, etc).
Durata și locul evaluării.
Consimțământul se referă la cererea explicită a acordului de a participa la evaluare/cercetare și la
exprimarea acordului din partea persoanei.
Obținerea consimțământului va avea loc după informarea persoanei.
Trebuie menționat faptul că respondentul se poate retrage oricând din evaluare/cercetare.
Consimțământul informat trebuie dat în scris.
Obiectivul final al cursului:

Modelarea unui proiect de cercetare (1)
ÎN LOC DE CONCLUZII !
CURSUL 1
FUNDAMENTELE METODOLOGIEI CERCETĂRII PSIHOLOGICE
Autor:
Lector universitar doctor Prisăcaru Adrian
În termeni generali, ne propunem următoarele obiective principale:
- orientarea practică în inițierea și desfășurarea unor teme de cercetare;
- abordarea unor teme moderne ale metodologiei cercetării, care să permită evoluția spre
cercetarea avansată în psihologie.
În mod concret, ne propunem atingerea următoarelor competențe specifice:
- planificarea unui proiect de cercetare;
- construirea unui model de cercetare;
- generarea și rafinarea ipotezelor;
- constituirea eșantioanelor;
- tehnici de recoltare a datelor;
- analiza și interpretarea datelor;
- abordarea metodelor calitative de cercetare;
- elaborarea unui raport de cercetare.

- Orice disciplină științifică se definește, în primul rând, prin metodele pe care le utilizează.
- Acestea constituie un mod specific de abordare și un limbaj comun pentru toți cei care
efectuează cercetare într-un anumit domeniu și care își conturează metodele de cercetare
adecvate.
- Psihologia nu face excepție de la această regulă, în ultimii cincizeci de ani se constată o
importantă evoluție sub aspectul cercetării (ex.: Big Five).
- European Federation of Psychologists Associations (www.efpa.be), consideră că
psihologii trebuie să deţină: cunoştinţe teoretice, abilităţi şi competenţe practice,
precum şi capacităţi de cercetare ştiinţifică.
- În ceea ce priveşte capacităţile de cercetare, EFPA consideră că acestea sunt impuse de
necesitatea evaluării practicii curente, dar şi de nevoia de dezvoltare a unor noi modele,
tehnici şi programe de intervenţie.
Paradigma cantitativă și
calitativă în cercetarea psihologică
- Cercetarea cantitativă se bazează pe paradigma pozitivistă, în timp ce cercetarea calitativă
se sprijină pe paradigma constructivistă (Barker, Pistrang, & Elliott, 2002; Coolican, 2004;
David, 2006; Dincă, 2003).
- Orientarea pozitivistă este specifică științelor naturii (fizică, chimie, biologie etc.), numite
de aceea și ”științe tari”.
- Psihologia îşi asumă modelul tradițional (pozitivist) de cunoaștere, dominant în momentul
constituirii ca disciplină științifică (motivele țin atât de atractivitatea și eficiența pe care acest
model le-a dovedit, cât și de fireasca nevoie de recunoaștere socială a cercetătorilor din
domeniul științelor umanistice) .
- În știința ”tradițională” raportul dintre cantitativ și calitativ este dominat de superioritatea
abordării cantitative asupra abordării calitative.
Tabloul comparativ al
paradigmelor pozitivistă și constructivistă
În plan ontologic (privind existenţa, originea)
În plan epistemologic (elemente comune)
În plan metodologic (calea către ...)
Obiecțiile majore adresate orientării
pozitiviste (cantitative), din perspectivă constructivistă (calitativă) (1)
Obiecțiile majore adresate orientării
pozitiviste (cantitative), din perspectivă constructivistă (calitativă) (2)
- Cercetările experimentale abordează realitatea la un nivel informațional superficial, fiind
ignorate procesele de profunzime și dinamica situațională a acestora.
- Procedurile experimentale limitează comportamentele și reacțiile participanților la un
anumit context schematizat, simplificat, care este diferit de contextul real de viață.
- Utilizarea înșelăciunii în timpul cercetării nu face decât să falsifice rezultatele cercetării.
- Atitudinea cercetătorului este una elitistă și autoritară, ceea ce pune persoana într-o poziție
de inferioritate.
- Metodele de investigare puternic structurate (chestionarele și scalele, de exemplu), nu fac
decât să proiecteze asupra persoanelor modul de gândire al cercetătorului, cu scopul de a-l
confirma, deși poate fi diferit de cel al oamenilor reali.
Disputa cantitativ – calitativ (1)
- Shadish (1995) enunță o serie de erori care subminează argumentele împotriva abordării
pozitiviste, cantitative:
- obiecția cu privire la posibilitatea de a detecta cauzalitatea; dificultățile de a fundamenta
o explicație de tip cauzal sunt atât de mari încât o concluzie cauzală este practic imposibilă;
- separația forțată a metodelor de cercetare în cantitative/calitative; -- - experimentul,
considerat exclusiv cantitativ, are și forme în care nu se produc măsurări cantitative, ci doar
observații cu caracter descriptiv.
Disputa cantitativ - calitativ (2)
- În acest context, Shadish numește ”argumentul paradigmei”, în virtutea căruia

pozitivismul este etichetat drept ”modelul tradițional”, care sugerează semnificația de
”vechi”, „depășit”, spre deosebire de paradigma calitativă, etichetată drept ”paradigma
nouă”, cu semnificație de ”modernă”, „actuală”.
- Sub această presiune lingvistică, mulți cercetători se simt forțați să se orienteze spre
abordări de tip calitativ, pentru că este în natura umană să evite plasarea pe o poziție
considerată socialmente ”retrogradă”.
- Toomela (2007), nu este de acord cu predominanța orientării ”nord-americane”, de tip
pozitivist-cantitativ, în dauna orientării ”germano-austriece”, care prezintă următoarele
caracteristici negative:
- orientare excesivă spre empiric și date factuale, în dauna teoriilor generale:
- orientare preponderent cantitativă, în dauna interpretării calitative;
- studii empirice bazate mai mult pe controlul fizic-extern sau statistic, decât pe controlul
psihologic;
- abordare fragmentară a realității psihice, ”întregul” fiind ignorat;
- concluzii bazate pe tendințe statistice, generale, cu ignorarea cazurilor singulare, care
contrazic datele la nivel de eșantion;
- studiul diferențelor dintre trăsături simple, cu ignorarea tipurilor psihologice complexe;
- predicțiile nu sunt urmate de analiza aprofundată a întregii situații;
-
- Yurevich (2007), consideră că:
- este greu de acceptat că dezvoltarea unei discipline științifice de-a lungul a peste 50 de ani
merge într-o direcție greșită;
- este exagerată afirmația conform căreia ”orientarea nord-americană” este exclusiv
pozitivistă (cantitativă), în timp ce orientarea ”germano-austriacă” ar fi fost exclusiv
constructivistă (calitativă);
- Atât modelul cantitativ cât și cel calitativ au avantaje și dezavantaje, puncte tari și puncte
slabe, iar abordarea calitativă, prezentată uneori cu atributul de „noutate”, a devenit și ea,
între timp, „tradițională”.
- Chiar Toomela (2007), își nuanțează concluziile inițiale, afirmînd că cercetarea calitativă a
evoluat, atât din punct de vedere practic aplicativ (ponderea studiilor, reviste specializate),
cât și paradigmatic (post-poststructuralism, post-postmodernism, post-calitativism ).
- APA subliniază faptul că psihologia cantitativă este esențială în raport cu orientările
teoretice și practic aplicative ale psihologiei, identificând trei cauze principale pentru
disfuncţii, astfel:
- lipsa de înțelegere a importanței psihologiei cantitative (mulți psihologi nu înțeleg
importanța abordării cantitative ca suport al cercetării științifice, singurul contact cu
psihologia cantitativă îl reprezintă un curs de statistică);
- orientarea non-matematică a studenților de la facultățile de psihologie;
- lipsa unei informări organizate cu privire la natura psihologiei cantitative, ca domeniu și
resurse de instruire.
Premizele metodei științifice (1)
- Realitatea înconjurătoare poate fi cunoscută, iar metoda științifică este o soluție, care se
fundamentează pe unele presupuneri (Toomela, 2007):
- realitatea, fie cea existentă în afara minții noastre, fie însăși mintea noastră, este
ordonată într-un anumit fel și, drept urmare, poate fi supusă cunoașterii; acesta înseamnă
că trebuie să ne așteptăm să existe o ”logică”, un ”sens”, o structură de relații etc. în
derularea fenomenelor studiate, indiferent de natura lor, fizică, psihologică etc.;
- realitatea supusă cunoașterii este deterministă; o consecință importantă a condiției de
ordine este aceea că fiecare eveniment are o cauză si derivă dintr-unul sau mai multe
evenimente precedente;
- realitatea supusă cunoașterii este cognoscibilă; acesta este un corolar al primelor două
condiții.
Caracteristicile cunoașterii științifice (1)
- Tavris (1999), noțiunea de știință este utilizată cu mai multe înțelesuri:

- unii o definesc prin scopurile pe care și le propune; din această perspectivă, știința este o
modalitate de a afla răspunsuri la întrebările cu privire la realitatea înconjurătoare, la noi
înșine și la relația noastră cu aceasta; dacă ne limităm doar la psihologie, atunci cea mai
frecventă definiție a psihologiei se referă la ”știința care se ocupă cu studiul sistematic al
proceselor mintale si comportamentului uman”;
- alții o definesc prin metodele folosite, de exemplu, tehnica RMN este considerată a avea un
caracter științific, în timp ce utilizarea unui chestionar nu ar întruni acest caracter;
- o altă accepțiune vizează caracterul temelor abordate; studiul unei realități tangibile, cum
ar fi creierul, este acceptat ca făcând parte din domeniul științei, însă studiul stărilor psihice
subiective nu întruneste criteriile.

- Caracteristicile cunoașterii științifice, sunt (Mitchell și Jolley, 2001):
- Căutarea unor reguli cu un anumit nivel de generalitate, care depășesc nivelul particular
sau individual (ex.: constatarea unei motivații reduse într-o organizație care nu stimulează
participarea angajaților la luarea deciziilor este un fapt particular, dar dacă se dovedește că
acest fenomen se manifestă de regulă în astfel de situații, acesta devine un fapt științific);
- Colectarea unor dovezi obiective, de natură empiric-inductivă (știința se bazează pe fapte
și dovezi obiective și nu pe opinii sau presupuneri, chiar dacă acestea din urmă pot fi punctul
de pornire al unei cercetări științifice);

- Operarea cu afirmaţii controlabile și testarea acestora cu proceduri acceptate de
comunitatea cercetãtorilor (ex.: un cercetător poate face speculații (presupuneri,
predicții, ipoteze), dar nu le poate accepta drept adevăruri decât atunci când acestea
au fost supuse verificării (testării) pe baza unor date sau informații empirice;
- De aici rezultă că presupunerile sau ipotezele vagi sau imposibil de verificat nu au un
caracter științific, dacă emitem ipoteza că psihicul uman este influențat de gravitația
planetei Jupiter, acest lucru este practic imposibil de verificat cel puțin din două
motive:
- ”psihicul uman” este o realitate prea vastă pentru a putea constata un efect asupra
sa;
- efectul gravitației planetei Jupiter este imposibil de decelat de nenumăratele
influențe simultane cu acesta.

- Atitudine sceptică faţă de rezultate și față de cunoştinţele acumulate:
- nicio presupunere nu este acceptată fără a fi testată, chiar dacă adevărul ei pare a fi
evident;
- chiar și atunci când au fost descoperite dovezi în sprijinul unei ipoteze, un om de știință
adevărat este sceptic cu privire la rezultat, are îndoieli și își pune probleme;
- Atitudine deschisă faţă de orice idei sau informaţii noi (așa cum o idee nu trebuie acceptată
doar pentru că pare evidentă, nici o idee nu trebuie respinsă pentru că este respinsă de toată
lumea);
- Creativitate (nu trebuie să înțelegem că orice cercetare științifică presupune descoperiri
majore; acestea apar uneori atunci când cercetătorul nici nu se așteaptă; în cele mai multe
situații cercetările aduc contribuții care nu modifică dramatic cunoașterea umană, dar
contribuie la pregătirea momentului în care se va produce un salt semnificativ.

- Caracter public (cunoștințele științifice reprezintă un bun al umanității și se împărtășesc
în mediul comunității științifice; prin aceasta se asigură nu doar notorietatea cercetătorilor,
ci mai ales se creează premisele verificării concluziilor obținute de către alți cercetători și
evoluția cunoașterii prin dezvoltarea celor acumulate);
- Finalitate productivă (dacă în domeniul artistic se acceptă teza ”artei pentru artă”, în
domeniul cunoașterii științifice nu există ”știință pentru știință”; cunoașterea științifică
vizează anumite obiective practice, legate în mod direct sau indirect de conceptul de eficiență
sau ”beneficiu”, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna imediat și evident; progresele
tehnologice ale societății moderne, care cunosc o dezvoltare extrem de dinamică, dovedesc
impactul productiv al cunoașterii științifice).
- În concluzie, putem afirma că un demers de tip ştiinţific este un proces sistematic de

testare a ipotezelor prin proceduri de recoltare a datelor empirice, de evaluare şi
interpretare a acestora, de predicţie şi decizie cu privire la validitatea acestor predicţii.
- Dincolo de procedurile care o compun, ”metoda științifică” este un concept abstract care
poate fi mai uşor înţeles dacă îl raportăm la ceea ce înseamnă „metoda neştiinţifică”, la
modul în care ne fundamentăm cunoştinţele şi convingerile în viaţa de fiecare zi.
- În acest sens, se pot distinge trei modalităţi „neştiinţifice” de fundamentare a cunoaşterii
(Spata, 2003):
- tradiţionalismul sau argumentul autorităţii (ceea ce ştim, învăţăm din contextul social, se
bazează pe obişnuinţe sau superstiţii; dacă este implicată o figură autoritară, un
părinte/profesor, „cei care au văzut”, atunci atitudinea necritică este consistentă);
- raţionalismul (baza acestuia este deducţia, pornirea de la un principiu general pentru a se
ajunge la anumite concluzii specifice; o teorie este considerată adevărată prin simplul fapt
că este „logică”);
- „Simțul comun” (este nevoie de o cercetare ştiinţifică pentru a dovedi că numărul
repetiţiilor favorizează memorarea cunoştinţelor şcolare? într-o anumită măsură aşa este,
dar învăţarea este un fenomen mult mai complex, iar efectul repetiţiei poate fi influenţat de
numeroşi factori (oboseala, frecvenţa şi durata pauzelor, nivelul de stres etc.).
Obiectivele generale ale cunoașterii științifice (1)
- Esența metodei științifice este proba empirică, bazată pe date și dovezi recoltate din realitate.
Orice știință urmărește unele obiective generale fundamentale (Maxwell & Delaney, 2004;
Taris, de Lange, & Kompier, 2010):
- Descrierea (ce fac/gândesc/simt oamenii în diverse situații?). De exemplu, care sunt
manifestările specifice stresului la locul de muncă? Prin ce se caracterizează sindromul de
epuizare?
- Explicația/înțelegerea (de ce fac/gândesc/simt oamenii anumite lucruri?). De exemplu, care
sunt factorii care determină manifestările de stres; ce anume provoacă sindromul de
epuizare? Explicația științifică este în esență un proces de identificare a cauzelor.
Obiectivele generale ale cunoașterii științifice (2)
- Predicția (la ce trebuie să ne așteptăm din partea oamenilor în anumite situații viitoare?).
De exemplu, în ce mod poate fi afectată performanța umană în situații de stres? La ce trebuie
să ne așteptăm din partea angajaților care prezintă sindrom de epuizare?
- Controlul (cum putem face să obținem cele mai dezirabile comportamente din partea
oamenilor?). De exemplu, ce măsuri pot fi luate pentru diminuarea stresului la locul de
muncă și a apariției sindromului de epuizare? Cum pot fi diminuate sau eliminate
simptomele de stres/epuizare?
Rolul teoriei în cercetarea științifică (1)
- Din cele prezentate anterior, rezultă că știința este un produs dinamic al cercetării științifice
care presupune testarea anumitor presupuneri pe baza analizei unor date empirice.
- Acest tablou este însă incomplet fără adăugarea teoriei științifice.
- În afara cercetării empirice controlate, știința ar rămâne o colecție de idei neconfirmate.
- În același timp însă, știința lipsită de cadrul de referință al teoriei nu ar fi decât o colecție
de afirmații corecte, dar lipsite de coerență, sens și unitate.
- În absența unui suport teoretic, știința nu ar fi nimic altceva decât o căutare haotică de
răspunsuri, lipsită de un cadru orientativ.

Ce este o teorie ?
- Zlate (2000), apreciază că „teoria este ansamblul ipotezelor, legilor şi conceptelor
organizate într-un sistem logic coerent care descrie şi explică un domeniu al cunoaşterii”.
- Campbell (1990), definește teoria ca fiind ”o colecție de afirmații, verbale sau simbolice,
care identifică variabilele importante și precizează cum interacționează acestea, de ce
corelează și identifică condițiile sub care ele corelează sau nu corelează”.
- Spata (2003), consideră teoria drept un complex de afirmații și presupuneri care generează
ipoteze și încearcă să ofere explicații cu privire la comportamentul/psihicul uman într-un
anumit context.
- Gelso (2006), definește teoria simplu, ca o afirmație care reliefează relația dintre două sau
mai multe variabile.
- Scopul științei este ”înțelegerea profundă”, care se realizează la trei niveluri: descriere,
explicare și predicție, iar teoria, prin funcția ei explicativă, realizează o punte critică între
descripție și predicție.
- Campbel (1990), identifică 7 caracteristici pentru o ”teorie bună”, astfel:

- există un consens privind susținerea de rezultatele cercetărilor anterioare;
- oferă interpretări care pot susține cercetări ulterioare;
- orientează atenția spre probleme noi, care nu au mai fost puse până atunci;
- oferă o explicație clară și inteligibilă a fenomenului vizat;
- oferă o explicație mai bună decât alte teorii existente;
- susține afirmații sau predicții care ar putea fi ușor dovedite ca false, dacă alte explicații ale
fenomenului vizat ar fi adevărate;
- oferă o orientare cu privire la modalitatea de abordare a problemei.
- Suttom și Staw (1995), descriu ceea ce nu este deloc o teorie:

- Listarea teoriilor din referințele bibliografice nu este echivalentă cu explicarea logicii lor
interne.
- Rezultatele cantitative sau calitative ale cercetărilor nu sunt teorie, doar descriu modelul
empiric observat, în timp teoria trebuie să explice de ce a fost observat acest model sau să
estimeze modelul așteptat.
- Lista variabilelor sau constructelor nu este teorie; o teorie trebuie să explice de ce au fost
alese aceste variabile și cum sunt ele interconectate.
- Diagramele nu sunt teorii (dar le pot ilustra); teoriile trebuie să se materializeze într-o
expresie verbal logică.
- Ipotezele sau predicțiile nu sunt teorii; pot însă dobândi acest statut dacă li se adaugă
argumente referitoare la motivele pentru care sunt așteptate anumite relații empirice între
variabile.
- Scolile de gândire psihologică (behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza etc.), nu reprezintă

altceva decât orientări teoretice care se definesc printr-un anume model de interpretare a
realității psihice.
- Aceste modele teoretice sunt sursa de inspirație pentru anumite ipoteze specifice, care pot
face obiectul cercetării științifice.
- De exemplu, behaviorismul susține condiționarea operantă, care se bazează pe întăririle
pozitive și negative; acest principiu poate fi operaționalizat prin ipoteza că angajații care
primesc întăriri pozitive (aprecieri, recompense) vor învăța mai repede și vor fi mai
productivi învăța mai repede decât cei care primesc întăriri negative (observații, pedepse).
- Confirmarea acestei ipoteze prin date empirice, colectate de cercetător, reprezintă implicit
o modalitate de verificare a ipotezei, dar și o sursă de rafinare a teoriei.

Cum se construiește o teorie?
- Whetten (2000), crede că o teorie bună conține elementele care răspund câtorva întrebări
simple:
- Ce? Elemente esențiale ale fenomenului studiat (constructe sau variabile);
- Cum? Relațiile dintre constructe sau variabile (secvențial, logic, cauzal);
- De ce? Presupunerile aflate în spatele relațiilor dintre constructe (condiții);
- Când? Unde? Cine? Definesc granițele generalizării teoriei (limite de aplicabilitate .

- Construirea modelului teoretic trebuie să vizeze (Gelso, 2006):
- Se pornește de la o întrebare consistentă, nu de la o ipoteză; ipotezele închid orizontul,
întrebările îl deschid.
- Identificarea tuturor variabilelor și constructelor relevante în raport cu fenomenul aflat în
studiu; acest punct presupune o foarte bună cunoaștere a mediului investigat.
- Evaluarea relevanței elementelor identificate anterior, eliminarea celor redundante sau
nerelevante.
- Structurarea celor rămase într-o imagine coerentă și identificarea relațiilor dintre acestea:
aranjarea constructelor într-o ordine logică; identificarea tipurilor de relație
(cauză/efect/mediere/moderare).
- Specificarea naturii relațiilor identificate (logică, secvențială cauzală etc.).
- Explicarea condițiilor de bază aflate în spatele relațiilor identificate, identificarea limitelor
de aplicabilitate ale acestei explicații.

- Cercetătorul nu trebuie să uite că orice model teoretic este în mod fatal imperfect sau, așa
cum spune Mintzberg (2005): ”… orice teorie este falsă. Ea este, dincolo de toate, doar o
colecție de cuvinte și simboluri pe o bucată de hârtie, despre realitatea pe care încearcă să o
descrie și nu realitatea însăși…”.
- Cu toate acestea, ”nimic nu este mai practic decât o teorie bună”. O teorie bună oferă un
fundament solid pentru cercetare, dar și pentru aplicarea practică a rezultatelor acesteia.
- Puterea și valoarea unei teorii constă în capacitatea ei de a aduna într-o structură coerentă,
logică și dinamică, elemente disparate, aparent neordonate (Brophy, Fransella, & Reed,
2003).
Teoria, premisă sau rezultat al cercetării?
- Popper (1961), spune că ”teoria este înaintea cercetării”, întrucât știința progresează mai
rapid atunci când se dezvoltă teorii apoi se verifică.
- Prin acest mod de abordare, cercetarea trebuie să parcurgă stadiile:
- construirea unui model teoretic explicit;
- selectarea unei propoziții derivate din această teorie (care devine o ipoteză);
- proiectarea unui model de cercetare capabil să testeze propoziția (ipoteza);
- dacă propoziția este respinsă de datele empirice, se modifică fie teoria, fie modelul cercetării
și se revine la stadiul 2;
- dacă propoziția nu este respinsă de datele empirice, se selectează o altă propoziție și se reia
procesul de la capăt, urmărindu-se îmbunătățirea teoriei.

Teoria, premisă sau rezultat al cercetării?
- În opoziție cu Popper, Merton (1957), consideră că teoria trebuie să fie punctul terminus și
nu punctul de pornire al cercetării.
- Argumentul său esențial este acela că cercetarea empirică trebuie să joace mai mult decât
un rol pasiv, de testare a ipotezelor; cercetarea trebuie să contribuie la dezvoltarea teoriei,
ceea ce implică inițierea, reformularea, respingerea sau clarificarea teoriilor.
- Din acest punct de vedere, stadiile unei cercetări sunt:
- investigarea fenomenului și identificarea atributelor sale;
- măsurarea atributelor în diferite situații;
- analizarea datelor rezultate cu scopul de a evidenția eventuale variații sistematice
(diferențe, asocieri etc.);
- construcția unei teorii, dacă există variații sistematice.
Modele ale relației dintre practică și știinţă
- Finalitatea practică a cercetării științifice este exprimată prin ”modelul practicianului

cercetător” (David, 2006), care subliniază relația cercetare-dezvoltare-inovare ce stă la baza
societății bazate pe cunoaștere.
- Practicianul modern este dotat cu mentalitate de om de știință, care nu se mulțumește cu
gestionarea aplicațiilor existente, ci își pune probleme, caută soluții de ameliorare și
implementează aceste soluții.
- Practicianul-cercetător este înainte de toate un ”consumator de știință”, fiind la curent cu
cele mai noi evoluții în domeniul său de activitate.
- Pe de altă parte, cercetătorul ”de profesie” trebuie să fie călăuzit (și) de obiective practic
aplicative.
- Acest fapt este descris de modelul ”acțiune-cercetare” care scoate în evidență angajarea
directă a cercetătorilor în activitatea practică.
Cursul 3
Realizarea unui proiect de cercetare
Autor:
Lect.univ.dr. Prisăcaru Adrian
Premisele cercetării
- Premisele de la care pornește o cercetare:

- Motivația pentru tema cercetării;
- Caracteristicile personale;
- Resursele disponibile și accesibile.
- Înainte de a începe vom avea clar în minte răspunsul la câteva întrebări fundamentale
(Dawson, 2002):
- care este obiectul cercetării?
- care este motivul cercetării?
- care este populația și cine vor fi subiecții cercetării?
- unde se va desfășura cercetarea?
- când și cât timp durează (are la dispoziție) cercetarea?
Modelul general al unui proiect de cercetare (1)

Exemplu de alegere a modelului teoretic
Tema: STRESUL ŞI PREDISPOZIŢIA LA DIFERITE FORME DE STRES

- Modele teoretice:
• teoria activării, elaborată de Walter Cannon, pune accent pe mecanismele sistemului
nervos central şi sistemului nervos vegetativ, respectiv pe reactivitate şi mecanismele
specifice;
• teoria clasică a lui Hans Selye include explicarea S.G.A. punând accent pe fiziologia
stresului;
teoria evenimentelor de viaţă, dezvoltată de Rahe şi Holmes, mută accentul pe ecoul afectiv
al evenimentelor stresante, acordând semnificaţie fiecărei întâmplări în funcţie de cantitatea
de stres pe care o provoacă;
teoria cognitivă, având ca autori pe: Lazarus, Mc. Grath, Sells, Kasl, French, Cobb şi
Caplan, orientează studiile pe percepţia şi interpretarea acordate de persoană fiecărui
eveniment, fiecărui proces în care, precizează autorii, pot interveni neconcordanţe între
posibilităţile percepute şi necesităţile impuse.
În opinia noastră, cele patru orientări teoretice trebuie privite complementar, deoarece
fiecare dintre acestea aduce contribuţii în rezolvarea unor probleme distincte.
Taxonomii ale stresului şi factorilor stresori

În funcţie de acţiunea asupra organismului, stresul poate avea efecte atât pozitive, cât şi
negative, regăsindu-se în două forme:
Stresul pozitiv sau eustresul;
Stresul negativ sau distresul.
În funcţie de frecvenţa manifestării agenţilor stresori:
Stresul acut (episodic);
Stresul cronic (persistent);
Stresul ciclic, provocat de apariţia agentului stresor cu o anumită regularitate.
D.S.M.-IV/2000, face referire la două forme:
Stresul acut;
Stresul posttraumatic.
- Modelul propus de Hershey et al. (2006) propune că derularea unei cercetări trebuie să
parcurgă următoarele etape principale: planificarea; alegerea modelului, instrumentelor și
constituirea eșantionului; colectarea datelor; analiza datelor; elaborarea documentului final.
- Toate modelele plasează punctul de pornire al unei cercetări în constituirea unei ”stări de
interogare a realității”, care are rolul de a focaliza interesul de cunoaștere asupra unui
fenomen specific, bine precizat.
- Sackett și Larson Jr. (1990) consideră întrebarea ca fiind ”motorul cercetării” și, de aceea,
formularea întrebărilor reprezintă un moment esențial pentru orice demers științific.

- Generarea întrebărilor este determinată de diverși factori de natură internă sau externă
(Sackett & Larson Jr., 1990). Printre factorii interni se află:
- curiozitatea (dorința de a înțelege sau explica);
- compasiunea (dorința de a rezolva probleme pentru a ameliora situații de viață);
- confirmabilitatea (ușurința de a găsi răspunsuri – din această perspectivă, problemele
dificile tind să fie mai puțin cercetate decât cele facile);
- conformismul (tendința de a alege întrebări care sunt ”la modă” printre cercetători, la un
moment dat);
- preferința personală (tendința de a pune întrebări și a efectua cercetări care corespund
cunoștințelor, abilităților și intereselor cercetătorului).
- În ce privește factorii externi care determină generarea întrebărilor cercetării, aceștia sunt:
- impunerea din partea unei autorități administrative sau academice;
- costurile implicate;
- resursele disponibile (materiale, metodologice, umane);
- sistemul de recompense (sunt alese întrebări a căror rezolvare aduce o recunoaștere mai
mare);
- interesul colaboratorilor și ”sponsorilor” (sunt alese întrebări care orientează cercetarea
spre probleme de interes pentru cei care contribuie la derularea acesteia).

- O abordare eficientă în generarea întrebărilor cercetării este pornirea de la una sau mai
multe întrebări mai generale cu privire la fenomenul vizat.
- De exemplu, dacă fenomenul ales este performanța profesională a angajaților unei
organizații, atunci putem porni de la întrebări generale de genul următor:
- care sunt factorii care determină performanța profesională?
- care sunt factorii care determină părăsirea organizației?
- Întrebările generale pot fi rafinate prin formulări mai specifice:
- există o legătură între pregătirea profesională anterioară și performanța curentă?
- există o legătură între performanța profesională a angajaților și stilul de conducere al
șefilor?
- există o legătură între abandonul locului de muncă și nivelul salarizării?

- Hershey et al. (1996) au plecat de la întrebarea cum procedează în realitate cercetătorii?
În acest scop, au solicitat unui număr de 49 de psihologi experți să prezinte structura unui
proces de cercetare, așa cum se întâmplă în realitatea activității lor.
- Sinteza informațiilor colectate este următoarea:
- Căutarea unei idei de cercetare (ancoră);
- CONSULTAREA LITERATURII ASUPRA SUBIECTULUI;
- Discutarea ideii cu colegii;
- Conceptualizarea proiectului;
- Determinarea populației adecvate proiectului;
- Formularea ipotezei(lor);
- PROIECTAREA MODELULUI DE CERCETARE;

- Obținerea materialelor și datelor deja disponibile;
- Construirea materialelor și efectuarea măsurărilor inexistente;
- Obținerea asistenților de cercetare;
- Aplicarea procedurilor de testare pilot;
- Rafinarea modelului de cercetare pe baza rezultatelor pilot;
- Selectarea subiecților (eșantionul cercetării);
- COLECTAREA DATELOR;
- Codificarea și organizarea datelor;
- ANALIZA DATELOR;
- Decizia cu privire la ipoteza cercetării;
- Prezentarea rezultatelor la o conferință sau ședință de lucru;
- Realizarea unei revederi finale a literaturii relevante;
- SCRIEREA VERSIUNII INIȚIALE A RAPORTULUI DE CERCETARE

- Primirea feedbackului la versiunea inițială ;
- Trimiterea lucrării spre publicare;
- Efectuarea modificărilor după evaluarea referenților;
- Publicarea lucrării (ancoră).
Notă: Componentele scrise cu MAJUSCULE au întrunit un consens ridicat (peste 60% din
experți); cele scrise cu litere în format normal, au întrunit un consens moderat (40-59%), iar
cele scrise în format italic au întrunit un consens redus (20-39%).
Căutarea unui subiect de cercetare (1)

- Cele mai uzuale strategii sunt: personale; interpersonale; surse scrise; computerizate;
creative.
- Strategii personale: experiența personală și observația directă; creativitatea individuală;
perspectiva de ”marțian”; Cărți, filme, programe TV.
- Strategii interpersonale: apelul la relația cu alte persoane, profesori, cercetători, colegi,
participarea la conferințe sau sesiuni de prezentări;
- Surse scrise - literatura de specialitate: cele mai utile sunt sursele primare, reprezentate de
articolele din revistele de specialitate, rapoartele de cercetare sau comunicările prezentate
cu ocazia manifestărilor științifice.
- Johnson și Christensen (2008) identifică alte modalități astfel: replicarea; verificarea
potențialului de generalizare; ameliorarea puterii explicative; reconcilierea unor rezultate
divergente; sugestiile propuse de autori .

- Pe lângă sursele primare, idei de cercetare pot fi găsite și în așa numitele surse secundare;
acestea sunt materiale în care se fac trimiteri sau sinteze ale unor surse primare.
- În această categorie intră: sintezele, enciclopediile, studiile de meta-analiză, lucrărilor de
licență, a dizertațiilor de masterat, tezele de doctorat, manualele universitare (acestea din
urmă vor trebui ”citite” altfel decât sunt citite pentru a fi învățate; în mod obișnuit,
manualele conțin informații puternic sintetizată și esențializată, iar tematica lor este adesea
structurată în funcție de diverse criterii academice și pedagogice).
- Strategii computerizate: dintre cele mai cunoscute și prestigioase baze de date sunt: PsycLit
(produsă de APA, conține articole și rezumate din mai multe reviste de specialitate, publicate
începând cu anul 1927); ERIC (comunicări și articole preluate din mediul educațional);
Medline (comunicări și articole de la manifestări științifice și reviste); Social Science Citation
Index - SSCI (realizează o indexare după citări, astfel încât, de exemplu, pot fi căutate toate
articolele în care a fost citată o anumită teorie); EBSCO, ProQuest, Project Muse.
- O listă de adrese către surse de pe internet poate fi:
1. http://www.lib.uwaterloo.ca/discipline/psyc/doing_research.html
2. http://www.psychology.org/links/Resources/Doing_Research/
3. http://www.fenichel.com/Current.shtml
4. www.library.cornell.edu/olinuris/ref/research/topic.html
Tematica cercetării științifice în psihologia sănătății și siguranței ocupaționale (1)
- Domeniul sănătăţii ocupaţionale pune accentul pe calitatea relației dintre angajați și mediul
de muncă.
- Leka și Houdmont (2010) prezintă cercetările unor teme cu orientare ”negativă” și
„pozitivă”.
- Temele ”orientării negative” vizează disfuncțiile relației dintre angajați și mediul de
muncă: stres, violență, abuzul de substanțe, accidente, mobbing (injustiţie, denigrare, de
încălcare a drepturilor, de hărțuire psihologică, agresiune), burnout (stare de epuizare,
pierderea motivaţiei, interesului, diminuarea progresivă a energiei) etc.
- Temele ”orientării pozitive” vizează cercetările care abordează probleme precum:
satisfacția în muncă, starea de bine, motivația intrinsecă, relația dintre muncă și stima de
sine etc.
- Schaufeli (2004) propune o tipologie mai complexă a cercetărilor , astfel:
- explicative (focalizate pe teorii, au ca obiectiv generarea de cunoștințe, înțelegerea
proceselor și mecanismelor psihologice din procesul muncii);
- descriptive (focalizate pe evidențierea ”stării de fapt” particulare într-un anumit context
de muncă; este inițiată ocazional, în funcție de anumite situații contextuale care necesită
diagnosticare și soluții);
- pentru dezvoltarea de instrumente (crearea de protocoale, proceduri, tehnici de măsurare,
ghiduri de intervenție în mediul organizațional);
- de intervenție (evaluarea eficienței diverselor tehnici de intervenție organizațională, cum
ar fi programele de training);
- de schimbare organizațională (focalizate pe introducerea unor modificări în structura și
funcționalitatea organizației, cu scopul de a genera un mediu de muncă mai sănătos).

- Macik-Frey et al., 2007), aduce în atenţie temele cel mai des abordate, astfel:
Stres (coping, suport social, cerințe, control);
Relația muncă-familie;
Violență, agresiune, discriminare;
Burnout;
Siguranță;
Angajare/Șomaj ;
Genul și locul de muncă;
Insecuritatea locului de muncă;
Contract psihologic;
Conflict;
Sănătate și stare de bine.

- Teme de cercetare în România, comparativ cu revista OHP, pentru perioada 2005-2011
(Popa et al., 2012): OHP % ROU %
Stress (coping, suport social etc.) 32.0 15.7
Relaţia muncă-familie 10.7 1.5
Violenţă, agresiune, discriminare 8.7 2.0
Burnout 8.5 1.0
Siguranţă 7.8 2.9
Angajare/Şomaj 5.6 3.4
Genul şi locul de muncă 3.6 1.0
Insecuritatea la locul de muncă 3.2 3.9
Contract psihologic 3.2 3.9
Conflict 2.8 4.4
Sănătatea şi starea de bine 2.6 15.2
Abuz de substanţe 2.2 0.5
Leadership 2.0 12.3
- Teme privind Mediul de muncă:
- stresul ocupațional și relația acestuia cu performanța, cu siguranța la locul de muncă și cu
diferite variabile (rasă, etnicitate, gen, vârstă) ;
- schimbări în caracteristicile muncii și impactul lor asupra sănătății;
- echilibrul dintre muncă și viața particulară;
- intervenția organizațiilor pentru ameliorarea mediului de muncă;
- violența fizică și psihică la locul de muncă;
- factorii umani și siguranța în muncă: studiul factorilor de risc; rolul factorilor psihologici
în geneza accidentelor; rolul factorilor organizaționali în geneza accidentelor;
- îmbunătățirea activității organizațiilor, pentru a ameliora: păstrarea angajaților mai în
vârstă; integrarea în muncă a persoanelor cu dezabilități; participarea femeilor la piața
muncii;

- Teme privind Consecințele mediului de muncă asupra sănătății fizice și mentale:
- tulburările musculo-scheletale (de interes mai ales pentru medici, dar și pentru psihologi,
sub anumite aspecte) și efectul lor asupra performanței; dezvoltarea de mijloace ergonomice
și comportamentale de prevenire;
- impactul substanțelor periculoase (de interes mai ales pentru medici, dar și pentru
psihologi, sub anumite aspecte); efectele mediului toxic asupra stării de bine și performanței
în muncă; eficiența mijloacelor de protecție;
- sindromul de solicitare (burnout) .

-Teme privind Managementul sănătății ocupaționale:
- costurile umane și sociale ale ignorării sănătății ocupaționale în organizații;
- impactul calității mediului de muncă asupra eficienței individuale și organizaționale;
- proiectarea și implementarea unor programe de intervenție organizațională cu scopul
creșterii siguranței, prevenirii și reducerii accidentelor și a bolilor generate de mediul de
muncă;
- dezvoltarea unor instrumente și proceduri de management orientate pe sănătatea
ocupațională;
- managementul forței de muncă cu caracteristici speciale (analiza relației dintre vârstă, gen,
nevoi speciale, performanța în muncă);
- evaluarea tulburărilor specifice asociate activităților de muncă (boli profesionale);
- cultura orientată pe sănătatea ocupațională.
Orientări tematice în psihologia clinică (1)
- În Psihologia clinică (Roberts & Ilardi, 2005), se pot aborda:
- Psihopatologia experimentală a adultului;
- Relația comportamentului uman cu variabile biologice și fiziologice ;
- Cercetări asupra anxietății și depresiei;
- Cercetări asupra atenției (ex.: atenția duală);
- Modelul emoțional Stroop (ex.: utilizarea unor stimuli verbali cu semnificație emoțională)
;
- Studii asupra memoriei (ex.: ”memorie implicită” și ”explicită”);
- Studii asupra emoțiilor;
- Studii cu privire la comportamentele adictive (ex.: alcool, droguri);
- Evaluarea și diagnosticul copilului și adolescentului;
- Problematica validității și fidelității testelor psihologice.
Orientări tematice în psihologia clinică (2)

- În ceea ce privește tendințele și perspectivele acestui domeniu, acestea se orientează pe
următoarele direcții principale (Ilardi & Roberts, 2005):
- Psihoterapia bazată pe dovezi;
- Diseminarea intervențiilor eficiente ;
- Integrarea neuroștiințelor (elaborarea unui model cuprinzător al comportamentului uman
și al schimbării acestuia);
- Dezvoltarea tehnicilor de evaluare psihologică;
- Dezvoltarea procedurilor de analiză a datelor psihologice.
Managementul proiectului de cercetare (1) diagrama Gant
- Odată stabilită tema, planul unei cercetări trebuie să capete o formă concret-documentară.
Cea mai cunoscută formă de gestionare a planului unei cercetări este diagrama Gant.
- Realizarea acesteia cuprinde următoarele elemente de bază:
- lista completă a activităților din planul de cercetare;
- precizarea datei de început, duratei și caracterului (secvențial sau paralel) al fiecărei
activități în raport cu alte activități din planul cercetării;
- precizarea condiționărilor, atunci când ele există, ale fiecărei activități în funcție de alte
activități din planul cercetării

- Planificarea Gant pentru componentele unui plan generic de cercetare, după schema:
Activitate /Start /Durată/Tip, denumită analiza căii critice
- Căutarea unei idei de cercetare (ancoră) /Săptămâna 1/3 zile/Secvențial;
- Consultarea literaturii asupra subiectului /Săptămâna 1/10 zile /Secvențial;
- Discutarea ideii cu colegii/Săptămâna 3/1 zi /Secvențial;
- Conceptualizarea proiectului /Săptămâna 3/3 zile/Paralel ;
- Determinarea populației adecvate proiectului /Săptămâna 4/1 zi/Parale;
- Formularea ipotezei(lor) /Săptămâna 4/2 zile/Secvențial;
- Proiectarea modelului de cercetare /Săptămâna 4/3 zile/Secvențial;
- Obținerea materialelor și datelor deja disponibile /Săptămâna 5 /10 zile/Secvențial;
- Construirea materialelor și efectuarea măsurărilor inexistente/Săptămâna 6 /30.
- Am exemplificat activitățile prin etapele majore ale proiectului dar, în mod normal, o
planificare Gant detaliază la nivel de activități concrete.
- De exemplu, o etapă precum faza de colectare a datelor poate cuprinde alte activități
asociate: obținerea accesului la locația de testare, convocarea subiecților, tipărirea
materialelor necesare etc., iar fiecare dintre acestea își vor găsi locul în tabel.
- După crearea unui tabel cu activități de genul celui prezentat, datele pot fi exprimate prin
așa numita diagramă Gant, o modalitate grafică de reprezentare a proiectelor, inclusiv a
celor de cercetare.

- La prima vedere, realizarea reprezentării tabelar-grafice a unui proiect de cercetare

reprezintă o sarcină suplimentară, care nu pare a fi absolut necesară, mai ales în cazul unor
proiecte de mică amploare.
- În practică însă, ne putem confrunta cu proiecte mai complicate, care sunt greu de controlat
fără o planificare riguroasă.
- Atunci când proiectul de cercetare este destinat a fi supus aprobării pentru a primi
finanțare, elaborarea unei astfel de diagrame este de cele mai multe ori o cerință obligatorie.
 Cursul 4
EŞANTIONAREA
 Autor:
 Lector universitar dr. Prisăcaru Adrian

Ce analizăm? Pe ce date? La ce moment?
- Cattell (1966) a propus un model sintetic numit “Cubul de covariaţii” (“The Covariation
Chart”).
- Intenţii:
– (1) un «exemplu didactic», care să îndemne cercetătorii la o gândire
multidimensională atunci când îşi planifică designurile;
– (2) să ilustreze istoric modalităţile şi naşterea unor noi modele şi tehnici de
analiză factorială (cum ar fi tehnicile P, O, S şi T).
 “The Covariation Chart”
 Cubul covariaţiilor constă în trei “dimensiuni”, numite şi “moduri”:
– persoanele evaluate;
– variabilele;
– ocaziile.
 Aceste trei moduri formează un cub, o “cutie”, numită şi “cutia cu date” (“data box”),
care are pe fiecare latură o serie de două din aceste trei moduri.
 Conform lui Cattell (1966), această concepţie sintetică privind relaţiile dintre moduri
sugerează “valoroase forme de cercetare care altfel ar putea fi ignorate”.
 Populaţie, populaţie-ţinta, eşantion

 Populatie (population);
 Populatie tinta (target population)
– “populatie de referinta”;
– toate cazurile care respecta anumite specificatii;
 Eşantion (sample)
– reprezinta o proportie (o parte) din
populatia de referinta;
– un subset de elemente extras din
populatia generala, care respecta
caracteristicile de baza ale populatiei.
 Tipuri de eşantionare şi reprezentativitate

 Daca populatia este destul de mica încât să fie cuprinsă toată putem utiliza cercetare
“recensamânt” (census research):
 Ex.: Statisticienii români pot prezice cate persoane vor muri anul acesta.
Cei din București pot da chiar si nume de persoane ...
 Daca populatia este prea mare, eşantionam, dar dorim sa generalizam la nivelul
populatiei;
– Reprezentativitatea este conditia pentru care esantionarea functioneaza;
 Probability sampling: eşantioane reprezentative;
 Nonprobability samples: eşantioane non-reprezentative.
 Paşi în eşantionare
 Population definition: definirea populatiei țintă pentru studiu din cadrul populaţiei
generale;
 Sampling frame: stabilirea cadrului de esantionare;
 Sampling method: stabilirea metodei de eşantionare şi eşantionul;
 Sample size: determinarea marimii eşantionului;
 Sampling & data collection: implementarea planului si culegerea datelor;
 Review: compararea eşantionului cu intenţiile, pentru a evalua condiția de generalizare

și reprezentativitate.
 Definirea populaţiei țintă
 Prin populație țintã se înțelege ”totalitatea cazurilor care corespund anumitor
specificații, definite de cercetător”.
 Aria de cuprindere a populației țintã este o cerință fundamentală pentru orice
cercetare, deoarece prin aceasta avem o reprezentare a ariei de generalizare a
concluziilor cercetării.
 În practică, această cerință este adesea substituită prin descrierea caracteristicilor
eșantionului.
 Stabilim criterii de includere /excludere:
 Exemplul 1: dorim sa evaluam specificul anxietatii de testare in România;
 Exemplul 2: dorim sa evaluam atitudinea tinerelor mame privind vaccinarea
bebelusilor;
 Populații finite/infinite
 Sub aspectul volumului, populațiile pot fi:

 Finite, atunci când numărul unităților componente este cuantificabil. În practică,
populațiile finite ar putea fi clasificate, la rândul lor, în populații finite precizate și
neprecizate.
 Infinite, atunci când numărul unităților componente este nesfârșit, extins la infinit. De
exemplu numărul de aruncări cu banul, pentru a produce o distribuție binominală sau
numărul de extrageri de numere aleatorii, pentru a produce distribuția normală.
 Cadrul de eşantionare (1)
 este o definire operationala a populatiei pentru studiu;
 spune în clar “de unde” luam participantii;
 de ex.
– liste electorale;
– registrul scolar;
– cartea de telefon;
– de pe strada;
– din gospodarii;
 Cadrul de eșantionare (2)

 Populația generală include toate cazurile care corespund domeniului de interes al
cercetării.
 Ideal ar fi ca eșantionul să fie selecționat astfel încât fiecare unitate de eșantionare să
aibă șansa de a fi reprezentată.
 Acest lucru nu este însă posibil decât cel mult în cazul populațiilor finite, unde
cercetătorul are acces la toate unitățile de eșantionare.
 În practică, eșantioanele sunt selecționate dintr-o listă de unități de eșantionare
disponibilă, care rareori acoperă populația integrală.
 Aceasta este ceea ce se numește cadrul sau baza de eșantionare, care are o semnificație
mai concretă decât noțiunea de ”populație” și se referă la domeniul efectiv din care este
selectat eșantionul.

Unitatea de eșantionare (1)
 Unitatea de eșantionare se referă la ”cazurile” din care este compusă populația.

 Poate fi de natură individuală (persoane) sau colectivă (țări, bănci, școli).
 De exemplu, într-o cercetare cu privire la violența în familie:
 unitatea de eșantionare poate fi constituită din persoane individuale, dacă obiectivul
studiului este persoana;
 unitatea de eșantionare poate fi familia luată ca întreg, dacă obiectivul studiului este
familia.
 Unitatea de eșantionare (2)
 Unitatea de eșantionare are un caracter concret (persoană, instituție, familie), în timp
ce din perspectiva analizei statistice, fiecare unitate de eșantionare este caracterizată
printr-o varietate de caracteristici, exprimate prin valori rezultate din măsurare.
 De exemplu, dacă unitatea de eșantionare este persoana, aceasta poate fi analizată sub
diverse caracteristici (numerice sau simbolice): vârstă, inteligență, performanță în
activitate, motivație, conștiinciozitate etc.
 În consecință, unui eșantion de persoane îi corespund mai multe eșantioane posibile de
valori (acelea care au făcut obiectul măsurării).

Eşantionul (1)
- Pentru studierea unei teme este necesară studierea unor grupuri de persoane asemănătoare
cu cele care fac obiectul interesului cercetării.
- Ideea fundamentală a modelului populație-eșantion este extrapolarea, concluziei de la
parte (eșantion) la întreg (populație), pe baza calității eșantionului de a fi reprezentativ
(Freedman, 2003).
- Extrapolarea este un proces de inferență statistică.
- Inferența statistică se referă la utilizarea unui eșantion de date pentru derivarea unei
concluzii cu privire la populația din care a fost extras.

Esantionul (2)
- Procesul presupune raționamente probabilistice care se sprijină pe argumente indirecte,

cum ar fi: reprezentativitatea eșantioanelor, particularitățile distribuției de
eșantionare, formule de calcul, modele teoretice cu privire la distribuția datelor,
proceduri de calcul și reguli cu privire la rezultat.
- Rezultatul nu are un caracter de certitudine, ci este o estimare probabilistă bazată pe datele
măsurate empiric la nivelul realității investigate.
- Raţiunea eșantionului este de a reprezenta cât mai fidel cu putință populația din care este
constituit.

Eșantionul (3)
Reprezentativitate
 Cercetarea pe bază de eșantion se fundamentează pe presupunerea că putem descrie

caracteristicile unei anumite populației printr-un număr relativ mic de cazuri
selecționate din această populație.
 Calitatea eșantionului de a descrie populație se numește reprezentativitate.
 Constituirea eșantionului vizează două obiective (Kuma, 2011):
- evitarea erorilor de selecție, care au drept efect o descriere imperfectă a populației;
- atingerea celei mai mari precizii posibile în descrierea populației.
 Eșantionul (4)
Reprezentativitate
 Reprezentativitatea eșantionului este condiția de bază a validității și depinde, în

principal, de patru factori:
 Caracteristica măsurată. Reprezentativitatea este mai mare atunci când caracteristica

măsurată este mai omogenă la nivelul populației, decât atunci când este mai eterogenă
(ex.: sociabilitatea, depresia).
 Impactul unor variabile covariante. Reprezentativitate scade dacă caracteristica

măsurată variază în funcție de o variabilă de care nu ținem cont în constituirea
eșantionului.
 Eșantionul (5)
Reprezentativitate
 Mărimea eșantionului - cu cât eșantionul este mai mare, cu atât reprezentativitatea lui
crește, însă după atingerea unui volum de 700-800 de persoane, reprezentativitatea nu
mai crește sensibil, indiferent de volumul populației din care este extras (Rotariu, 1999).
 Procedura de eșantionare - reprezentativitatea poate fi estimată numai în condițiile

selecției aleatorii a populaţiei, întrucât pot fi utilizate legile probabilității pentru
estimarea erorii de eșantionare și a limitelor de încredere în rezultatele obținute
(Sackett & Larson Jr., 1990).
 Din acest motiv se preferă ca, atunci când nu rezultă un eşantion prin proceduri
aleatorii, în loc de eșantion să se vorbească de lot sau grup de cercetare (Sava, 2013).
 Eșantionul (6)
Tehnici de eșantionare
- În teoria eșantionării se face distincție între două tehnici: probabilistă (aleatorie) și non-
probabilistă (nealeatorie).
 A. Probability Sampling:
– 1. Aleatorie simpla;
– 2. Esantionare sistematica (aleatorie);
– 3. Esantionare stratificata;
– 4. Eșantionarea “în clustere”.
 B. Nonprobability Sampling :
– 1. Accidental/Convenience Sampling;
– 2. Quota Sampling (eşantionare pe cote);
– 3. Purposive sampling (eşantionare pe obiectiv).
-
 Eșantionul (7)
A. Tehnicile probabiliste (aleatorii) se referă la o procedură care să excludă în mod absolut
subiectivitatea umană și, în același timp, să acorde fiecărei unități de eșantionare șansa
de a fi sau de a nu fi inclusă.
- Tehnica aleatorie presupune că fiecare dintre unitățile de eșantionare ale populației (N) să
aibă o probabilitate cunoscută și diferită de zero de a fi inclusă în eșantion.
- De exemplu, dacă avem o bază de eșantionare de 1000 de persoane din care dorim să
compunem eșantionul cercetării, trebuie să utilizăm o procedură de selecţie a
participanților prin prisma unor algoritmi computerizați sau tabele de numere
aleatorie.
 Eșantionul (8)
 A.1.Tehnica eşantionării aleatorie simplă, presupune:
- Se alcătuiește lista unităților de eșantionare (cadrul de eșantionare), numerotată de la 1 la
n.
- Se începe citirea cifrelor (datelor) din tabel, dintr-un punct oarecare, pe orizontală, pe
verticală sau pe diagonală (cu condiția să se păstreze sistematic calea aleasă).
- Când se întâlnește în tabel un număr care corespunde unei unități din lista bazei de
eșantionare, acel caz este selecționat în eșantion. Se continuă operația până se
selecționează numărul dorit de cazuri .
 Avantaje: - minimizeaza erorile, interpretare facila; fiecare membru are o sansa egala
de a fi extras;
 Dezavantaje: nu reflecta structura populatiei de referinta;
– culegere a raspunsurilor de pe strada?
– carte de telefon?
– liste electorale?
 Eșantionul (9)
- A.2.Tehnica eșantionării aleatorie sistematică
- Presupune fixarea unui pas de selecție (k), apoi fiecare caz k din listă este inclus în eșantion.
Pentru a afla valoarea k se împarte volumul estimat/cunoscut al populației la volumul
dorit al eșantionului. Exemplu:
– Pasul de esantionare: k=N/n
– Ex: K = 21623849/2000 = 10811
– Se va alege un numar la intamplare intre 1 si 10811 (sa zicem 233) si ulterior se
va selecta fiecare al 10811-lea membru.
- Este mai practică decât eșantionarea aleatorie simplă, deoarece nu presupune utilizarea
unei proceduri sofisticate și, din acest motiv, este accesibilă și nespecialiștilor
(operatorii de interviu).
- Aplicatie practica
Baza de date
 Eșantionul (10)
 A.3.Tehnica eșantionării aleatorie stratificată
 Are drept scop asigurarea reprezentării diferitelor categorii de persoane care există la
nivelul populației. De exemplu, un eșantion stratificat de studenți ai unei facultăți de
psihologie ar putea fi selecționat aleatoriu (probabilistic), separat din fiecare an, astfel
încât toți anii de studiu să fie reprezentați corespunzător. Dacă ne-am opri la acest
nivel, am avea ceea ce se cheamă un eșantion unistadial. Am putea detalia stratificarea
pe specialități, apoi fiecare specialitate pe gen (masculin/feminin), selecționând
aleatoriu, un anumit număr de subiecți din fiecare strat (eșantion multistadial).
 Principiul fundamental care stă la baza acestei metode de eșantionare este acela ca
straturile alese să aibă legătură cu variabila dependentă care face obiectul cercetării
(Frankfort-Nachmias & Nachmias, 2000).
 Procedura:
 Stabilirea unor sub-grupe (populatii) in functie de anumite criterii mutual exclusive.
 Criteriile trebui sa fie relevante pentru modelul de cercetare.
 Exemplu: posesia de carti si IQ-ul (intre 0 si 100, intre 100 si 1000, peste 1000) 3 grupe
distincte.
 Procedura: se aplică una din tehnicile de esantionare mentionate anterior (ex:
eşantionarea aleatorie simplă sau eşantionarea aleatorie sistematica).
 Dezavantaje:
– costuri ridicate sub aspect material;
– durata cercetarii;
– irelevanta criteriului de stratificare (ex: trasaturi de personalitate si IQ) pot fi
generate grupuri irelevante;
 Avantaje: - sub-grupurile sunt reprezentate adecvat in structura si volumul

esantionului;
– asigura un grad ridicat de control asupra esantionului;
– cresterea preciziei analizelor statistice;
– poate facilita realizarea unor analize mai detaliate.
 Procedură alocare proportionata:
– N total = 15.000, în functie de criteriul posesia de carti – 4 grupe (N1=6000,
N2=4200, N3=3300, N4=1500);
– Volumul esantionului n= 750 participanti;
– Sampling fraction = 750/15.000=0.05
– Ex: n1 pentru N1 = 6000 X 0.05 = 300, apoi aflu k = 6000/300 =20;
 n4 pentru N4 = 1500 X 0.05 = 75, apoi aflu k = 1500/75 =20.
 Aplicaţie practică
 Exerciţiu pentru fixare cunoştinţe: studiu politic – “populatia tinta” pentru un
politician dintr-un anumit colegiu electoral;
– N (populatia) = 70000;
– n= 900;
– formulati criterii de stratificare (n.1; n.2; n.3; n.4; n.5);
– calculaţi numărul participanţilor pentru fiecare criteriu ales după procedura
alocare proportionata (din cele 5).
 A.4. Tehnica eșantionării “în clustere”
 Procedura: în loc sa fie eşantionate elemente individuale, se vor eşantiona grupuri de
elemente;
Exemplu: evaluarea anxietatii de testare/evaluarea se desfășoară la elevii din clasa a
IX a la nivel national;
 N=255729
 n= 2000
 în medie fiecare liceu are 100 de elevi de clasa a IX a.
 nu se vor selecta elevi din cadrul fiecarui liceu, ci se vor selecta licee
 Avantaje:
– Costuri reduse (materiale, timp, evaluatori)
 B. Tehnici de eșantionare non-probabilistă (nealeatorie)
 Reprezentativitatea este o proprietate care decurge teoretic doar din selecția aleatorie.
 Eșantionarea nealeatorie nu permite indicarea probabilității de selecție a cazurilor, ca
urmare, nu există garanția că eșantionul va fi compus din cazuri care să descrie în mod
fidel populația de referință.
 Uneori, eșantionarea aleatorie nu este posibilă pentru simplul motiv că nu dispunem de
lista completă a unităților de eșantionare.
 În astfel de situații, tot ce poate face cercetătorul este să se bazeze pe credința în
eșantionarea aleatorie subiectivă, altfel spus, pe speranța că la nivelul eșantionului nu
există nici o variabilă importantă care să difere față de populație.
 B.1. Eșantionarea de conveniență (pseudo-aleatorie, haphazard )
 Modelul presupune includerea în eșantion a cazurilor accesibile și disponibile. Este cea
mai puțin riguroasă metodă de eșantionare.
 Modelul eșantionării de conveniență este bazat pe voluntariat, fiind cel mai frecvent
întâlnit în practica cercetării.
 O variantă a eșantionării de conveniență este eșantionarea de tip ”bulgăre de zăpadă”
(sau ”rețea”) (Huck, 2004).
 Procedura se desfășoară în două faze:
- cercetătorul identifică o serie de persoane care îndeplinesc condițiile de includere
în eșantionul cercetării;
- acestea recomandă alte persoane care îndeplinesc anumite criterii explicite (vârstă,
nivel de pregătire, apartenență la anumite grupuri de preocupări etc.).
Tehnici de eșantionar
 B.2. Eşantionare “pe cote”
 Principiu: cercetatorul stabileste in mod deliberat proportiile pe care le au diferitele
grupuri (straturi) din esantion;
 Ex.: dorim sa comparam nivelul de anxietate pentru diferite etnii: Romani
vs. Maghiari vs. Romi
– dar proportia de Romi din populatie este de doar 2%
– din 1000 de participanti, vom avea 20 de Romi: e suficient?
– uneori sub-reprezinta anumite straturi, pentru a nu irosi resurse
 Ex.: dorim sa normam (etalonam) un test psihologic
– dorim sa avem reprezentate toate varstele
– dar conform recensamantului, 65% din populatia adulta este peste
40 de ani
 Mărimea eșantionului (1)

 Alături de reprezentativitate, dimensiunea este cel de-al doilea aspect esențial în
constituirea unui eșantion.
 Constrângerile impuse de contextul cercetării pot influența dimensiunea eșantioanelor.
Cele mai frecvente influențe provin de la:
 costurile implicate (motivarea financiară a participanților – atunci când este cazul,
multiplicarea documentelor de cercetare, costuri de locație etc.);
 timpul necesar procedurilor de măsurare (durata aplicării instrumentelor, câți
participanți pot fi evaluați simultan);
 mărimea echipei de cercetare (câte persoane pot efectua simultan activitățile de
evaluare/testare a participanților);
 tema cercetării, dacă vizează situații rare (de exemplu, studii pe gemeni, modificări
neuropsihice la pacienți cu leziuni cerebrale cu o anumită localizare, persoane care
practică profesii speciale etc.).
 Cea mai frecventă eroare cu privire la mărimea eșantionului este de a considera că 30

de persoane sunt ”suficiente” pentru orice cercetare.
 Eroare este generată de confuzia produsă de teoria statistică care face distincție între
eșantioanele mici (sub 30 persoane) și mari (peste 30).
 Distincția are legătură doar cu forma distribuției variabilelor aleatorii și cu decizia
statistică care se bazează pe aceasta. Pentru eșantioane peste 30 de valori operează
distribuția normală (Gauss), iar pentru eșantioane mai mici, operează distribuția t
Student.
 Atât reprezentativitatea cât și puterea statistică sunt cu atât mai mari cu cât volumul
eșantionului crește.
 Dar ambele obiective pot fi atinse în egală măsură cu eșantioane de mărimi diferite.
 De exemplu, dacă este bine constituit, un eșantion mai mic poate fi la fel de
reprezentativ, sau chiar mai reprezentativ, decât un eșantion mai mare, dacă acesta din
urmă este prost selecționat.
 Astfel, un eșantion de 50 angajați dintr-o organizație, selectați din toate
compartimentele, este evident mai reprezentativ decât un eșantion de 100 de angajați
selecționați doar dintr-o parte a compartimentelor.
 În ce privește puterea testului statistic, problema este și mai delicată.

 Este adevărat că orice cercetător își dorește să i se confirme sau suțină statistic ipoteza,
dar atingerea acestui scop prin creșterea intenționată a volumului eșantionului
reprezintă o fraudă științifică.
 Ca urmare, volumul eșantionului trebuie calculat de o asemenea manieră încât să nu
fie mai mare decât este adecvat mărimii anticipate a efectului și pragului deciziei
statistice.
 Dacă se estimează o mărime ridicată a efectului, se poate obține o putere mare cu un
eșantion relativ mic, un eșantion supradimensionat este inutil.
 Eroarea standard și dimensionarea eșantionului
 Din punct de vedere statistic, reprezentativitatea este exprimată prin conceptul de
eroare standard, care mai este cunoscut și ca limita de eroare sau eroare de eșantionare.
 În esență, acest indicator numeric reprezintă precizia de estimare a parametrilor
populației de către indicatorii calculați pe eșantionul cercetării.
 În cazul variabilelor cantitative eroarea standard (Sm) se calculează ca raport între
abaterea standard la nivelul populației și radical din volumul eșantionului: unde Sm
este eroarea standard a mediei de eșantionare, ___ este abaterea standard a populației,
iar n este volumul eșantionului

 Puterea testului, mărimea efectului și dimensionarea eșantionului
 Puterea testului se definește prin capacitatea sau „sensibilitatea” unui test statistic de a
detecta efect real (legătură reală) între variabile.
 Înțelegem prin „efect real” faptul că modificări ale valorilor unei variabile se regăsesc
în modificări ale valorilor celeilalte variabile.
 În termeni statistici, puterea testului nu este altceva decât probabilitatea de a respinge
ipoteza de nul atunci când aceasta este cu adevărat falsă.
 Unul dintre factorii care contribuie la creșterea puterii testului este volumul
eșantionului.
 Acesta acționează ca un potențator al valorii calculate a testului prin intermediul erorii
standard, de care am vorbit mai sus.
 Mărimea efectului
 Este un indicator statistic care se referă în mod direct la ”cât de mare” sau de
”importantă” este diferența dintre medii sau asocierea dintre variabilele.
 Dacă ne referim la testul de corelație Pearson (r) mărimea efectului este dată de
mărimea coeficientului r, care poate avea valoarea ±1.
 Dacă respingerea ipotezei de nul înseamnă că rezultatul cercetării corespunde unei
probabilități de cel mult 5% pe o distribuție aleatorie, mărimea efectului spune că
rezultatul este important statistic sau nu.
 Este important de reținut că mărimea efectului nu este influențată de mărimea
eșantionului, spre deosebire de semnificația statistică, care este atinsă cu atât mai ușor
cu cât eșantionul este mai mare.
 Recomandări cu privire la
volumul eșantioanelor de cercetare (1)
 Utilizarea datelor statistice în scop stiinţific:
 Pentru testele utilizate în detectarea diferențelor dintre medii
 Atunci când sunt comparate mediile a două grupuri independente, se vor utiliza cel
puțin 60 de persoane (minim 30 pentru fiecare grup).
 Atunci când este utilizat testul ANOVA pentru o variabilă independentă cu trei valori,
eșantionul cercetării trebuie să fie compus din cel puțin 3x30=90 de persoane.
 Dacă numărul de persoane din fiecare grup se reduce la 7, iar numărul grupurilor este
de cel puțin trei, atunci puterea testului scade la 0.5, iar mărimea efectului este tot de
0.5.
 În cazul în care avem 14 persoane în fiecare grup comparat, pentru cel puțin trei
grupuri și o mărime a efectului de 0.5, ne putem baza pe o putere a testului de 0.8.
 Mărimea eșantionului pentru studierea asocierii variabilelor
 Regula empirică generală este de a nu utiliza eșantioane mai mici de 50 de persoane în
cazul analizei de corelație sau de regresie simplă.
 În cazul corelației și regresiei multiple, în care sunt mai multe variabile independente
(criteriu), Green (1991) sugerează ca volumul eșantionului cercetării să fie N>50+8m,
unde m este numărul variabilelor independente, pentru corelații multiple și N > 104+m,
pentru regresia multiplă.
 Concret, pentru o analiză de corelație multiplă cu patru variabile se vor utiliza
50+8x4=82 persoane, iar pentru o regresie cu 4 variabile criteriu, se va asigura un
eșantion de minim 104+4=108 persoane.
 Atunci când se urmărește atât testarea corelației cât și a regresiei se recomandă
eșantioane mai mari decât acestea.
 Volumul eșantionului pentru testul chi-pătrat

 Testul chi-pătrat este utilizat pentru testarea gradului de independență (asociere)
dintre variabile categoriale. Ca urmare, nici o persoană nu trebuie să contribuie cu mai
mult de o singură valoare.
 O regulă de siguranță este ca în nici una din celulele tabelului de corespondență,
frecvența teoretică să nu fie mai mică de 5, iar volumul total al eșantionului să nu fie
mai mic de 20.
 În cazul testului chi-pătrat, spre deosebire de alte teste statistice, creșterea numărului
persoanelor esantionului nu are un impact asupra valorii critice de respingere a ipotezei
de nul.
 Totuși, volumul eșantionului are un efect asupra puterii testului.
 Volumul eșantionului în funcție de obiectivele analizei statistice

Utilizarea datelor statistice în scop practic aplicativ (recomandări EFPA):
A) Dimensiunile eșantionului pentru calcularea etaloanelor psihologice
 Aprecierea eșantionului Volum eșantion
Inadecvat mai mic de 150 persoane
Adecvat 150-300 persoane
Mare 300-1000 persoane
Foarte mare peste 1000 persoane
B) Dimensiunea eșantionului pentru studii de validitate de construct
Mai mult decât adecvat peste 200 persoane
C) Dimensiunea eșantionului pentru studii de validitate de criteriu
D)Dimensiunea eșantionului pentru studii de fidelitate (consistența internă)
E) Dimensiunea eșantionului în studii de stabilitate test-retest

 ÎN LOC DE CONCLUZII !
 In baza de date alaturata este cuprins un grup de 4000 de persoane. Pentru fiecare
persoana este indicata varsta, genul (1= Masculin, 2 = Feminin), mediul de proveniență
(1 = Urban, 2 = Rural) și zona statistica (1-8, conform Institutului Național de
Statistică).
 Se cere sa realizați urmatoarele:
1. Construiți un eșantion de 150 de persoane extrase prin Tehnica eșantionării aleatorie
sistematică din acest grup și comparați distribuția sa pe variabilele indicate mai sus cu
distribuția grupului de 4000 de persoane.
2. Construiți un eșantion de 200 de persoane extrase prin Tehnica eșantionării aleatorie
stratificată care să reflecte cât mai corect genul și mediul de proveniență al grupului din care
se extrage eșantionul (4000 de persoane). Comparați distribuțiile eșantionului și grupului.
Cursul 5
ELABORAREA IPOTEZELOR
Autor:
Lect. univ. dr. Prisăcaru Adrian
Definirea noțiunii de ipoteză (1)
- Pocesul de formulare a ipotezelor are o importanță aparte în cadrul unei cercetări,

deoarece fixează ”ținta” sau ”obiectivul” care trebuie atins.
- În formularea ipotezelor apar frecvent două greșeli:

(i) elaborarea de la început a uneia sau a mai multor propoziții, care nu întrunesc nici una din
cerințele impuse de o ipoteză;
(ii) acumularea de date empirice cu ignorarea ipotezelor până în faza de analiză a rezultatelor,
când acestea sunt elaborate în funcție de rezultatele prelucrărilor statistice.

- Semnificația noțiunii de ipoteză, poate fi:
- presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături între)
fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la cauza sau
la mecanismul intern care le produce;
- presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la
un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei;
- presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute;
- presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între anumite
fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le determină;

- Din analiza definițiilor putem identifica patru aspecte fundamentale ale noțiunii de ipoteză:
a) caracterul de presupunere, care implică estimarea unui rezultat așteptat;
b) existența unor premise (date sau informații) pe care se sprijină;
c) descrierea unei relații de ordin cauzal dintre fenomene (variabile);
d) impunerea unui proces prin care adevărul ei să fie confirmat/infirmat.
- În concluzie, prin ipoteză înțelegem o sentință verbală, derivată din observații, teorii sau
din rezultatele altor cercetări (Schwab, 2005), care se exprimă sub forma unei predicții cu
privire la relația dintre variabilele cercetate (Spector, 2012; Wampold, 2006) și care poate fi
testată pe cale empirică (Mitchell & Jolley, 2001).
Utilitatea ipotezelor (1)
- În cercetarea psihologică se face distincția între cercetări confirmatorii și cercetări
exploratorii (Bem, 2000; Schinka & Velicer, 2003).
- Abordarea confirmatorie este cea mai uzuală și presupune parcurgerea următoarelor
etape:
- construirea unei ipoteze bazate pe teorii existente sau pe rezultate ale unor cercetări
anterioare;
- dezvoltarea unui model de cercetare;
- punerea în mișcare a unei metodologii de investigare și de analiză a datelor, care să permită,
în final, confirmarea sau infirmarea ipotezei.
- Cercetările exploratorii, au un caracter reactiv, de oportunitate, bazându-se pe investigarea

unei anumite realități, independent de o presupunere (ipoteză) anterioară, prin care se caută
suport pentru anumite concluzii într-un domeniu de interes.
- Acest tip de abordare are avantajul de a descoperi răspunsuri la probleme noi, ori în situații
pentru care suportul teoretic este redus sau inexistent.
- Situații în care emiterea și testarea unei ipoteze nu este obligatorie:
- Dacă o cercetare abordează un subiect nou, neinvestigat anterior, atunci o atitudine de tip
explorator este mai potrivită decât testarea unei ipoteze.
- Ipotezele pot lipsi și atunci când cercetarea are un scop descriptiv sau când se urmărește
construcția unei teorii/explicații (David, 2006).
- Cercetarea care vizează dezvoltarea unor noi instrumente de măsurare (scale, chestionare),
nu implică enunțarea unor ipoteze, chiar dacă analiza statistică a datelor include anumite
proceduri inferențiale.
- Ipotezele sunt instrumente puternice de orientare a studiilor științifice.
- Avantajul utilizării ipotezelor este acela că oferă claritate și focalizează investigația pe
direcția cea mai bună în măsură să aducă dovezi în sprijinul acesteia (Barker, Pistrang, &
Elliott, 2002).
- Prin natura și conținutul ei, ipoteza contribuie la orientarea către procedurile statistice
adecvate analizei datelor, chiar dacă alegerea acestora nu poate fi făcută decât în ultimă
instanță, după ce datele au fost recoltate și supuse analizei primare.
- Distincția dintre explorator și confirmator în cercetarea științifică este adesea greu de făcut
și produce multe confuzii.
- Emiterea unor ipoteze nu este suficientă pentru a indica o cercetare de tip confirmator. Un
indicator suplimentar important este utilizarea analizei de putere pentru calcularea
volumului eșantionului.
Generarea și rafinarea ipotezei (1)
- Generarea ipotezelor are implicații asupra deciziilor cercetătorul, privind:

- delimitarea populației și alegerea eșantionului;
- construirea modelului cercetării;
- alegerea tehnicilor de colectare a datelor;
- alegerea procedurilor de analiză statistică a acestora.
- Dintr-o perspectivă dinamică, elaborarea ipotezei este un proces denumit o ”stare de

necesitate cognitivă”, în raport cu un anumit fapt psihologic, continuată cu formularea unei
probleme, urmată de investigarea cunoștințelor deja existente în raport cu aceasta, pentru a
fi concretizată sub forma unei supoziții cu privire la răspunsul cel mai probabil.
- Orice ipoteză trebuie finalizată cu verificarea acesteia, prin confruntarea cu date empirice.
- În figura următoare se poate observa procesul elaborării ipotezei de cercetare.

- Rafinarea ipotezelor.
- De multe ori, ipoteza de la care pornește o cercetare se dovedește a fi nepotrivită din diverse
motive:
- este prea generală;
- nu ia în considerare anumite variabile;
- contextul cercetării nu permite testarea etc.
- Ca urmare, forma inițială a unei ipoteze poate suporta modificări cu scopul de a o face mai
precisă și mai adecvată în raport cu obiectivele și cu contextul cercetării.
- Procesul de rafinare poate fi susținut de informațiile noi găsite în literatura de specialitate,
de discuțiile din cadrul echipei de cercetare, de evaluarea unor rezultate preliminare etc.
- Pentru rafinarea ipotezei, să presupunem că un cercetător este interesat de relația dintre

caracteristicile individuale și performanța în muncă.
- În acest sens, poate formula o ipoteza de genul: presupunem că performanța variază în
funcție de caracteristicile personale ale angajaților.
- Această formă de ipoteză este prea generală și nu oferă o orientare clară cu privire la
modelul cercetării.
- Pentru a o rafina, se vor analiza ”caracteristicile personale”, care pot fi disociate în
aptitudini și trăsături de personalitate.
- Mai departe, fiecare dintre acestea pot fi descompuse în tipuri de aptitudini (intelectuale,
motrice etc.) și trăsături de personalitate (BigFive).
- Performanța profesională, la rândul ei, poate fi analizată ca ”performanță în sarcină” și
”performanță contextuală”.
- În final, se poate ajunge la formularea următoarelor întrebări:
- performanța în sarcină are legătură cu nivelul aptitudinal ?
- performanța contextuală are legătură cu trăsăturile de personalitate ?
- Întrebările pot fi rafinate în continuare, prin formulări foarte specifice:
- performanța în sarcină este mai mare la persoanele care au un nivel mai ridicat al
aptitudinii intelectuale generale ?
- performanța contextuală este mai mare la persoanele care au un nivel mai ridicat al
trăsăturii BigFive ”agreabilitate” ?
- În final ipoteza poate fi: Presupunem că relația dintre aptitudinea intelectuală și performanța
în sarcină este cu atât mai mare cu cât nivelul motivației este mai ridicat, motivația jucând în
acest caz un rol moderator.
Condițiile unei ipoteze bine formulate (1)

- Exemple:
- Teoria Minnesota a adaptării la muncă (Dawis, England, & Lofquist, 1964), susține că
satisfacția produsă de angajați variază în funcție de corespondența dintre abilitățile
individuale ale acestora și abilitățile reclamate de mediul de muncă.
- Ipoteza derivată: Presupunem că nivelul de satisfacție al angajaților este cu atât mai mare
cu cât este mai mare corelația dintre abilități și cerințe.
-
- Teoria trăsăturilor liderului, propusă de Bass, afirmă că eficiența liderilor depinde de
caracteristicile intrinseci ale acestora.
- De aici a rezultat întrebarea ”care sunt aceste caracteristici?”.
- Pe baza acesteia a fost formulată ipoteza referitoare la faptul că există anumite calități și
trăsături care fac diferența dintre liderii eficienți și cei ineficienți.
c) să denote o anumită doză de creativitate; creativitatea presupune dezvoltarea, rafinarea

sau aprofundarea unor ipoteze anterioare.
- de exemplu, Miller et al. (2000), investigând problema diferenței de stres între bărbați și
femei la locul de muncă, nu au descoperit astfel de diferențe pentru personalul de execuție,
dar au constatat totuși că femeile manager manifestă reacții la stres într-o măsură mai mare
decât managerii de gen masculin.
- Plecând de la această constatare, putem emite ipoteza: Presupunem că femeile suportă un
stres suplimentar față de bărbați ca urmare a suprasolicitării și conflictului dintre rolul
profesional și cel familial.
Exemple de ipoteze:
Ip.1 - Dacă scalele unor chestionare de personalitate dau consistenţă şi susţin conturarea
unui anumit stil de conducere, atunci putem dovedi faptul că stilul de conducere caracteristic
persoanei poate fi prognozat cu ajutorul unor instrumente psihologice standardizate.
Ip. 2 - Dacă putem evalua şi prognoza stilul de conducere al unor persoane, atunci putem
aprecia dacă un lider este mai potrivit pe un post sau altul în funcţie de sarcina
grupului/organizaţiei respective.
Ip. 3 - Dacă valorile coeficienţilor de corelaţie dintre unele scale ale anumitor chestionare de
personalitate şi cele ale chestionarului care definește anumite stiluri de conducere se
dovedesc semnificative statistic, atunci putem selecta instrumentele psihologice relevante
pentru bateria de instrumente de evaluare.

- Alte caracteristici importante ale ipotezelor sunt:
- Formulare clară. Ipotezele bune sunt exprimate prin propoziții scurte, în care pot fi
identificate cu ușurință variabilele implicate.
- Specificitate. Ipotezele trebuie să indice relațiile dintre variabile și condițiile în care aceste
relații pot fi observate.
- Testabilitate. Ipotezele trebuie să poate fi supuse unui model de cercetare prin care să se
găsească dovezi care să justifice acceptarea lor.
- Obiectivitate. Ipotezele nu trebuie formulate astfel încât să lase să transpară propriul
sistem de valori al cercetătorului. De exemplu: Presupunem că persoanele care se uită la
telenovele au un nivel intelectual mai scăzut decât cele care nu se uită la telenovele;
Presupunem că femeile se uită la telenovele mai mult decât bărbații.

Din punct de vedere formal, două probleme sunt esenţiale: modul de formulare a ipotezelor
și numărul acestora.
Formularea ipotezelor trebuie să fie simplă și clară, exprimată într-un limbaj firesc și
natural, pentru a favoriza identificarea variabilelor și a relației așteptate dintre acestea.
Recomandat pentru construcția ipotezelor este modelul ”dacă… atunci…” (de ex.: ”dacă
motivația pentru muncă este ridicată, atunci satisfacția profesională este mai mare”).
Dacă cercetarea este de tip experimental, formularea corectă a ipotezei de mai sus este
”există… sau anticipăm… o relație pozitivă între motivație și satisfacția profesională”.
- Trebuie precizat că ipotezele se formulează cu referire la constructele (variabilele) vizate

de cercetare și nu în legătură cu instrumentele folosite pentru măsurarea lor (de ex., este
greșit să spunem ”există… sau anticipăm… o relație pozitivă între chestionarul de motivație
și chestionarul de satisfacția profesională”).
-
- Numărul ipotezelor este un aspect de ordin cantitativ care nu are o relevanță în sine.
- Numărul ipotezelor trebuie să decurgă: din natura subiectului și întrebările pe care ni le
punem în legătură cu acesta; din resursele pe care le avem la dispoziție și de timpul alocat
cercetării.
- O cercetare bună se construiește în jurul unei ipoteze bune și nu în jurul unei anumite
metode de investigație, oricât de sofisticată ar fi.
- Metoda se subordonează ipotezei și nu invers.
- Înainte de a fi incluse în procesul de cercetare, orice ipoteză trebuie să fie facă față unei
verificări atente, pe baza următoarei liste de întrebări:
1) Poate fi falsă?
a. pot fi elaborate definiții operaționale ale variabilelor?
b. poate fi efectuată o predicție specifică?
2) Poate fi susținută?
a. este prezisă o diferență, o relație sau un efect?
3) Există o rațiune pentru care ne putem aștepta ca predicția să fie corectă?
a. rezultă dintr-o teorie?
b. este consistentă cu rezultate ale unor studii anterioare?
c. este în concordanță cu simțul comun?
4) Rezultatele așteptate vor fi concordante în raport cu:

a. cercetări anterioare?
b. teorii existente?
c. probleme de ordin practic?
5) Testarea ipotezei este practică și etică?
a. există resurse materiale și financiare pentru a testa ipoteza?
b. există pericolul de a produce daune fizice sau psihice participanților?
c. există o aprobare pentru această cercetare din partea unui organ profesional sau etic?
- Dacă putem da un răspuns pozitiv la fiecare întrebare, atunci putem accepta ipoteza ca
fiind practică și utilizabilă, în caz contrar, trebuie să revenim asupra ei sau să o eliminăm,
dacă nu putem face corecturile necesare.
Tipuri de ipoteze (1)
- Sunt patru categorii de întrebări în generarea ipotezelor: descriptive, normative,

corelaționale și de impact.
a) Întrebările descriptive care urmăresc să producă informații cu privire la variabilele
cercetării: „care este frecvența accidentelor de muncă?”, ”care este rata abandonului
profesional?”, ”care sunt caracteristicile managementului la nivel organizațional?”,
”care este nivelul de satisfacție în muncă al angajaților?”, ”care sunt principalele surse
de stres ocupațional într-o anumită organizație?”.
b) Întrebările normative presupun că informația descriptivă obținută în cercetare se va
compara cu anumite standarde sau așteptări: frecvența accidentelor de muncă poate fi
comparată cu date similare din alte țări? sau în raport cu anumite norme de siguranță?

c) Întrebările corelaționale vizează identificarea relației dintre variabile care să permită
formularea unor explicații. De exemplu, cu privire la trăsăturile liderului: trăsăturile
referitoare la competența în sarcină se asociază mai puternic cu eficiența în sarcină decât
caracteristicile demografice sau atributele interpersonale?
d) Întrebările de impact (cauzale) vizează în mod explicit identificarea unui efect, existența
unei relații cauzale între variabile și rezultatul acesteia: campania de prevenire a accidentelor
rutiere a redus numărul de accidente? care este efectul stilului de conducere asupra motivației
angajaților?
- După criteriul obiectivelor cunoașterii științifice, Garbin (2007), evocă trei tipuri de
ipoteze: atributive, asociative sau cauzale.
- Ipotezele atributive afirmă existența unui comportament, faptul că poate fi măsurat și
distins față de altele, similare. În acest caz ipoteza vizează o singură variabilă (univariată) și
necesită existența unei tehnici de măsurare și înregistrare adecvată care să permită
evaluarea constructului vizat.
- Ipotezele asociative afirmă existența unei relații între două variabile (bivariată). În
contextul acesteia avem de a face cu o variabilă independentă și cu o variabilă dependentă,
iar obiectivul cercetării este dovedirea existenței unei relații între ale.
- Ipotezele cauzale afirmă că modificările la nivelul variabilei independente produc un efect
asupra variabilei dependente.
Este importantă confirmarea ipotezei?
Infirmarea unei ipoteze pe baza unei cercetări bine conduse este la fel de relevantă științific
ca și confirmarea ipotezei.
O abordare recentă, vizează declararea și înregistrarea anticipată a ipotezelor cercetării,
astfel încât acestea să nu mai poată fi manipulate, în funcție de rezultatele obținute.
O bază de date în care cercetătorii își înregistrează modelul cercetării înainte de a începe
studiul, ar reprezenta o garanție pentru corectitudinea concluziilor, atât la nivelul analizei
primare, cât și ulterior, pentru o eventuală analiză secundară.
Cursul 5
MODELUL CERCETĂRII CANTITATIVE
Autor:
Lect.univ. dr. Prisăcaru Adrian
Noțiunii generale (1)
Empiric (definiții):
Empirism – învechit;
Se bazează exclusiv pe experință;
Formulă obținută prin prelucrare pur matematică, fără substrat teoretic a unor date
experimentale;
Formulă obținută din încercările de a interpreta datele experimentale, fără suport teoretic;
Medicină empirică – metodă de tratare a bolilor pe bază de experiență și de practici
neștiințifice, fără cunoștințe teoretice.
Coolican apreciază (2004):
Cercetarea cantitativă tratează persoanele în mod izolat de contextul social, poate chiar ”pe
felii” separate (memorie, atitudini etc.); persoanele sunt privite ca unități identice pentru a
demonstra anumite idei ale cercetătorului cu privire la natura umană.
Metodele de investigare puternic structurate (chestionarele și scalele, de exemplu) proiecteze
asupra persoanelor modul de gândire al cercetătorului, cu scopul de a-l confirma, deși poate
fi diferit de cel al oamenilor reali.

Toomela (2007), nu este de acord cu predominanța orientării ”nord-americane”, de tip
pozitivist-cantitativ, în dauna orientării ”germano-austriece” și prezintă următoarele
caracteristici negative:
- orientare excesivă spre empiric și date factuale, în dauna teoriilor generale:
- orientare preponderent cantitativă, în dauna interpretării calitative;
- studii empirice bazate mai mult pe controlul fizic-extern sau statistic, decât pe controlul
psihologic;
- abordare fragmentară a realității psihice, ”întregul” fiind ignorat;
- concluzii bazate pe tendințe statistice, generale, cu ignorarea cazurilor singulare, care
contrazic datele la nivel de eșantion;
- studiul diferențelor dintre trăsături simple, cu ignorarea tipurilor psihologice
complexe;
- Când inițiem o cercetare, identificăm anumite caracteristici ale realității pe care dorim să
o studiem și facem anumite predicții cu privire la existența sau la relațiile dintre aceste
caracteristici.
- Exemplu: problema relației dintre motivație și performanță în muncă, caracteristicile
vizate sunt ”motivația” și ”performanța în muncă”, iar relația dintre acestea ar putea fi
descrisă de ipoteza că ”performanța este cu atât mai mare cu cât motivația este mai ridicată”.
- Pentru a verifica această ipoteza, nu avem decât să alegem o modalitate de a măsura

motivația, pe de o parte și performanța în muncă, pe de altă parte.
- În acest context, motivația și performanța în muncă au devenit variabilele cercetării prin
faptul că prezintă niveluri mai mult sau mai puțin diferite de la o persoană la alta.
- Variabilele și relațiile pe care le presupunem cu privire la acestea, reprezintă aspectul
central al celor mai multe cercetări.
Variabilele cercetării (1)
Înțelesul cel mai general al noțiunii de variabilă se referă la o caracteristică a realității care
poate prezenta stări, particularități sau niveluri diferite.
Dacă ne raportăm la contextul unei cercetări, variabila este o distribuție de valori care
descrie nivelurile sau stările particulare ale caracteristicilor vizate, pentru fiecare din
cazurile care fac obiectul studiului.
Aplicația practică nr. 1

În funcție de rolul pe care îl joacă în acest proces pot fi descrise trei tipuri de variabile
(Coolican, 2004; Leong & Muccio, 2006; Spata, 2003):
Variabile independente (VI). În cercetările cu scop predictiv sau cauzal sunt numite și
predictori. În principiu, VI sunt presupuse a juca un rol ”cauzal”, altfel spus, ne așteptăm
ca variația valorilor VI să aibă un efect ”cauzal” asupra valorilor VD.
Exemple de VI: nivelul de educație al angajaților, într-un studiu cu privire la frecvența
comportamentelor contraproductive; stilul de conducere, într-un studiu cu privire la nivelul
de satisfacție al angajaților; un program de terapie posttraumatică (cu valorile
efectuat/neefectuat) într-un studiu privind eficiența psihoterapiei.
Aplicația practica nr.2
Variabile dependente (VD). În cercetările cu scop predictiv sau cauzal sunt numite și criterii,
efecte sau rezultate.
În principiu, VD sunt presupuse a fi variabile care surprind un ”efect”, ale căror valori ne
așteptăm să varieze în funcție de valorile VI.
La fel ca și în cazul VI, nu putem vorbi de un ”efect” în adevăratul înțeles al cuvântului,
decât dacă sunt variabilele sunt măsurate în condiții care suportă o astfel de concluzie.
În contextul exemplelor anterioare, VD sunt: frecvența comportamentelor contraproductive,
nivelul de satisfacție al angajaților, nivelul simptomelor emoționale după programul de
psihoterapie.
Variabile intermediare. În această categorie includem orice variabilă care se interpune în

relația dintre VI și VD, modificând sau influențând în mod indirect valorile VD, în afara
efectului direct exercitat de VI.
Două dintre cele mai studiate tipuri intermediere sunt cele exercitate de variabilele cu efect
de moderare (efectul VI asupra VD este amplificat sau micșorat în funcție de valorile
moderatorului) și de variabilele cu efect de mediere (o parte sau întreg efectul VI asupra VD
se transmite prin intermediul mediatorului) (Baron & Kenny, 1986).
Nivelul operațional
și nivelul conceptual al cercetării (1)
- Cercetarea evocată în introducere se bazează pe ipoteza că motivația ”influențează”
performanța profesională.
- Aici motivația are rolul de variabilă independentă (VI), deoarece presupunem că este o
condiție a performanței, iar performanța are un rol de variabilă dependentă (VD), deoarece
presupunem că valorile ei vor varia în funcție de valorile pe care le ia motivația.
Nivelul operațional
și nivelul conceptual al cercetării (2)
Identificăm un nivel conceptual, care se referă la modul în care definim ”motivația” și
”performanța” și un nivel operațional, care se referă la modul concret în care le punem în
evidență prin valori de măsurare.
La nivel conceptual, plecăm de la o definiție a variabilelor, care va deschide calea
operaționalizării lor.
Operaționalizarea motivației poate fi realizată în diferite moduri: prin observarea
prezenței/absenței, urmând să constituim două grupuri de participanți, unul ”motivat” și
unul ”nemotivat”; ori prin aplicarea unei scale de evaluare a motivației.
Operaționalizarea performanței se poate face în moduri variate, în funcție de sursa
măsurării (aprecierea șefilor, percepția colegilor), de indicatorii utilizați (sarcini de un
anumit fel care au fost îndeplinite, rezultatele unei examinări) sau de momentul măsurării
(pe termen scurt sau pe termen lung).
Validitatea cercetării (1)
- Noțiunea de validitate se referă la gradul de aproximare a adevărului printr-o afirmație.

Vorbim de „aproximarea adevărului” și nu de ”adevăr”, deoarece cunoașterea științifică
este un proces de apropiere de un adevăr care se dezvăluie progresiv.
- Una din accepțiunile validității are în vedere procesul măsurării.
- Definiția propusă de Thurstone, încă în 1931, pentru validitatea măsurării este de natură
corelațională și se referă la intensitatea relației dintre scorul obținut cu un instrument de
măsură și un anumit criteriu, care descrie aceeași caracteristică, dar despre care avem
motive să credem că o face mai bine.
Cele mai importante tipuri de validitate analizate în contextul cercetărilor psihologice sunt
următoarele:
- validitatea statistică (cât de mare și de sigură este relația dintre VI și VD?);
- validitatea internă (modificarea valorilor VD ar putea fi determinată de alte variabile decât
VI?);
- validitatea externă (în ce măsură putem generaliza concluzia cercetării la nivelul populației,
în alt mediu sau în alt moment?).
- Validitatea statistică
Validitatea ipotezei trebuie evaluată simultan în raport cu adecvarea ei la rezultate, dar și în
legătură cu adecvarea la teoria din care a fost derivată.
În acest sens, Wampold et al. (1990) descriu patru aspecte care pot compromite validitatea
unei ipoteze:
Lipsa de relevanță a ipotezei cercetării în raport cu teoria;
Ambiguitatea ipotezei cercetării;
Incongruența ipotezei cercetării cu cercetarea;
Inadecvarea dintre ipotezele statistice și testele statistice utilizate;

- Validitatea internă
- Soluția creșterii validității interne constă în eliminarea sau controlul variabilelor externe
(covariante sau confundate), care ar putea explica în mod nedorit variația valorilor variabilei
dependente.
- De exemplu, relația dintre motivație și performanță ar putea fi ”alterată” de: nivelul
experienței anterioare, vârsta subiecților, gradul de atașament față de valorile organizației,
conformism, conștiinciozitate, inteligență etc.
Amenințări legate de subiecții cercetării și experiența lor: istoricul; maturizarea; regresia
către medie; selecția subiecților; mortalitatea” subiecților si interacțiunea cu selecția .

- Validitatea externă
- Prima semnificație a validității externe, se referă la măsura în care concluziile la nivelul
eșantionului pot fi extinse la nivelul populației din care acesta a fost selecționat. Acest proces,
denumit și generalizare statistică, se concretizează printr-un raționament probabilistic,
finalizat prin decizia cu privire la ipoteza de nul, la care se adaugă asumarea
reprezentativității eșantionului.
- A doua semnificație a validității externe, denumită și generalizare externă sau validitate
ecologică si se referă la posibilitatea de a extinde concluziile cercetării la alte populații decât
cea de referință, prin utilizarea altor instrumente și proceduri de colectare a datelor decât
cele utilizate și/sau în alte condiții decât cele în care s-a desfășurat cercetarea.
Concluzii
- Prezența unora sau mai multor amenințări la adresa validității este practic inevitabilă în
orice cercetare, iar o situație complet lipsită de astfel de riscuri nu poate fi imaginată.
- Se poate pune și întrebarea cât de importante sunt diversele tipuri de validitate și care
dintre ele este mai importantă în raport cu celelalte?
- În ce privește validitatea statistică, ea este crucială pentru fundamentarea concluziei
cercetării.
- În ce privește raportul dintre validitatea internă și cea externă, prima are importanța cea
mai mare.
Cursul 7
MODELE DE CERCETARE CALITATIVĂ
Autor:
Aspecte conceptuale (1)

- Cercetările calitative sunt de tip explorator şi se bazează pe presupunerea că oamenii
atribuie anumite semnificații lumii în care trăiesc, iar aceste semnificații sunt într-o anumită
măsură diferite de la o persoană la alta (Myers, 2000).
- Investigarea modului în care oamenii își trăiesc experiențele de viață oferă posibilitatea
de a descrie realități subiective diferite.
- Cercetările cantitative sunt de tip confirmator, urmărind verificarea uneia sau mai multor
ipoteze.
- În abordarea calitativă problema cercetării se formulează în termeni generali, ceea ce lasă
loc unui proces de investigare flexibil, de tip explorator.
- Bazându-se cu precădere pe analiza semnificației cuvintelor în locul semnificației
numerelor, metoda calitativă oferă posibilitatea unei înțelegeri mai profunde a subiectului
cercetării și posibilitatea unei explicații mai complexe.
- Abordarea cantitativă se bazează pe o formulare specifică, în care atât variabilele cât și

relațiile dintre ele sunt bine precizate (ipoteză), studiate prin descompunere în constructe și
relații transversale.
- Abordarea calitativă propune analiza întregului și a dinamicii relațiilor dintre
fenomene.
- În fond, acesta este și obiectivul metodei cantitative, atâta doar că încearcă să ajungă
la el pe o cale indirectă, mediată de măsurare și analiza statistică a datelor.

- Un exemplu al specificului abordării cantitative și calitative ar putea fi evidențiat prin
diferența dintre răspunsurile la întrebarea: ”Cât de satisfăcut sunteți de locul dvs. de
muncă?”.
- În cercetarea cantitativă, variantele de răspuns la această întrebare ar putea fi de la
1=”foarte puțin satisfăcut”, la 7=”foarte satisfăcut”, iar răspunsul dat de unul dintre
participanți ar putea fi, de exemplu, 5=”oarecum satisfăcut”. Răspunsurile la această
întrebare obținute de la un eșantion de participanți se pot traduce într-o valoare medie (de
ex., 3.48).
- În cercetarea calitativă, aceeași persoană ar putea răspunde: ”Nu este rău unde lucrez,
șeful este înțelegător, cu cei mai mulți dintre colegi mă înțeleg bine, dar munca pe care o fac
este plictisitoare, iar speranțele că în viitor voi putea promova sunt scăzute.
- Diferența dintre cele două abordări este:
- un răspuns unidimensional, precis și ușor de prelucrat statistic (cantitativ);
- un răspuns complex, multidimensional (relația cu șeful, relația cu colegii, aprecierea
muncii, posibilitățilede dezvoltare) și dificil de prelucrat (calitativ);
- Cu alte cuvinte, datele calitative surprind experiența trăită, surprind evenimente reale, care
apar în condiții naturale, iar datele cantitative surprind contextul, a cărui influență este
izolată.
- Dar acest avantaj se află în umbra unui dezavantaj care nu poate fi neglijat: exploatarea
datelor calitative depinde de abilitățile, competența și profunzimea analitică a cercetătorului,
într-o măsură mult mai mare decât în cazul metodei cantitative.
În general, datele cantitative sunt relativ ușor de procesat, dar au o profunzime limitată, îar
datele calitative sunt mai complexe, dar și mai dificil de procesat din cauză profunzimii lor.
O posibilă confuzie dintre cele două abordări constă în faptul că există date calitative chiar
și în cercetările cantitative, atunci când avem variabile măsurate la nivel nominal sau
ordinal, spre deosebire de variabilele măsurate la nivel de interval sau de raport.
Pe de altă parte, nici cercetarea calitativă, așa cum vom vedea mai târziu, nu este complet
lipsită de analize de tip cantitativ.
Cercetarea calitativă este, de regulă, o procedură de recoltare a datelor empirice care
investighează un număr relativ mic de cazuri (uneori, doar unul singur), în condițiile unei
interacțiuni strânse între cercetător și cazurile respective (Schwab, 2005).
Principalele obiective ale acestui tip de abordare sunt atitudinile, modelele comportamentele
cotidiene, experiențele individuale în relația cu mediul social și interpersonal, aspectele care
țin de valorile și normele culturale, comunicarea interpersonală, verbală și nonverbală
(Dawson, 2002; Dincă, 2003; Yin, 2011).
Prin contrast cu orientarea cantitativă, cercetarea calitativă a fenomenelor psihice are
următoarele caracteristici fundamentale:
Concentrarea pe semnificația comportamentelor umane în context social și nu izolat de
acesta. Abordare ”holistică” integrală în locul uneia de tip ”atomistic” unilaterală.
Cercetarea este o relație între cercetător și persoanele investigate și nu o analiză la microscop
a fenomenelor psihice.
Recunoaște rolul central al cercetătorului în procesul de investigare, influența acestuia
asupra participanților și cu privire la interpretarea datelor.
În forme mai radicale de cercetare calitativă, cercetătorii se identifică cu participanții,
intrând în colaborare cu aceștia.
Obiectivul esențial nu este descoperirea cauzelor, ci înțelegerea modului de gândire,

resorturile comportamentelor și atitudinile oamenilor în anumite situații concrete.
Cercetarea este efectuată într-o relație cât mai strânsă dintre cercetător și obiectul studiului.
Punctul de vedere și modul de exprimare al participanților este în centrul demersului de
cercetare.
Nu își propune în mod necesar confirmarea unei ipoteze (care poate orienta în mod greșit
demersul cercetării), ci căutarea și descoperirea adevărului, oricare ar fi acesta.
Avantajele abordării calitative (Barker, Pistrang și Elliott, 2002):

Evitarea simplificărilor specifice impuse de cuantificare, mai ales în situațiile în care anumite
realități nu pot fi exprimate numeric sau codificate simbolic.
Acoperă condițiile contextuale în care se desfășoară viața oamenilor și în care se manifestă
fenomenul studiat.
Permite adresarea unor întrebări care nu suportă cu ușurință cuantificarea, cum ar fi cazul
trăirilor personale în anumite tulburări psihice (PTSD, :::::::::).

Permite studiul în profunzime al fenomenului sau realității.
Datele primare sunt realiste, vii, consistente și reflectă experiențe de viață personale extrem
de relevante.
Nu este constrânsă de anumite ipoteze.
Permite o libertate mai mare a cercetătorului, inclusiv de participare în mediul supus
investigației.
Acest lucru favorizează recoltarea unor date și informații, precum și dobândirea unei
înțelegeri care depășește chiar și nivelul permis de intervievarea aprofundată a persoanelor
din acel mediu.
Chiar și atunci când cercetătorul se limitează la interviu, întrebările acestuia vor putea fi
formulate astfel încât să se adapteze la nivelul de înțelegere ale persoanei intervievate, iar
profilul întrebărilor va putea fi modificat de la persoană la persoană.
Planificarea unei cercetări calitative

În ciuda diferențelor de abordare și cu toată libertatea pe care o are cercetătorul, realizarea
unei cercetări calitative nu se poate dispensa de o planificare riguroasă.
În acest sens, sunt 17 pași în dezvoltarea unei propuneri pentru o cercetare calitativă: (1)
selectarea temei; (2) introducerea suportului teoretic; (3) prezentarea semnificației
studiului; (4) definirea conceptelor; (5) stabilirea obiectivelor; (6) alegerea modelului de
cercetare; (7) fixarea cadrului teoretic; (8) alegerea metodelor de colectare a datelor; (9)
planificarea colectării datelor; (10) descrierea procedurii de analiză a datelor; (11)
amplificarea calității datelor; (12) raportarea problemelor de natură etică; (13) prezentarea
limitelor studiului, (14) publicarea rezultatelor, (15) planificarea timpului; (16) elaborarea
concluziilor; (17) prezentarea listei de referințe bibliografice.
Eșantionarea (1)
Eșantionarea răspunde la două cerințe: volumul și tehnica de selecție a cazurilor.
Volumul eșantionului - accentul este pus pe individualitate, ceea ce face mai puțin important
numărul cazurilor investigate.
În contrast cu eșantionarea cantitativă, nu trebuie să își propună nici cunoașterea completă
a domeniului și nici reprezentarea tuturor aspectelor prin selecție aleatorie.
Numărul cazurilor studiate trebuie să asigure găsirea unui răspuns adecvat la problema
cercetării.
În practică, de regulă, numărul de cazuri nu este fixat de la început, ci se precizează pe
măsură ce studiul avansează.
Cercetătorul poate continua includerea unor noi cazuri până când rezultatele se
”stabilizează” pe o anumită concluzie.
Eșantionarea (2)
În ce privește tehnica de eșantionare, selectarea probabilistă nu reprezintă un deziderat cu
utilitate practică.
Cercetarea calitativă nu își propune testarea ipotezelor, ci descrierea și înțelegerea
fenomenelor.
Problema generalizării rezultatelor nu este prioritară și nici constituirea eșantionului.
Selecția aleatorie nu este potrivită, deoarece: (i) fiind eșantioane mici ar avea erori standard
mari și reprezentativitate redusă; (ii) modul de analiză a datelor nu ar permite în nici un fel
calcularea erorii standard, deci nu am putea face nici o estimare cu privire la
reprezentativitatea acestuia; (iii) obiectivul cercetării nu este o anumită caracteristică
(variabilă), a cărei distribuție să o presupunem normală, ci o realitate psihologică complexă,
care nu este neapărat asimilabilă unui construct.
Eșantionarea (3)
Marshall descrie trei strategii principale de eșantionare: eșantionul de conveniență (utilizând
cazurile disponibile), eșantionul rațional (cazurile sunt alese de cercetător, în funcție de
relevanța estimată în raport cu tema cercetării) și eșantionul teoretic.
Eșantionarea de conveniență este cea mai potrivită și cea mai utilizată în practică, iar cele
mai importante tehnici sunt: selectarea cazurilor extreme sau deviante; selectarea cazurilor
tipice; selectarea unor cazuri cât mai variate; selectarea cazurilor care confirmă sau
contrazic datele existente la un moment dat etc.
Dintre acestea, cea mai recomandabilă tehnică pare a fi aceea care asigură cea mai mare
variabilitate a cazurilor în raport cu tema cercetării.
Înregistrarea datelor
Cercetarea calitativă presupune recoltarea unui volum mare de informații, iar analiza și
interpretarea acestora presupun înregistrarea cât mai completă și mai accesibilă.
În acest scop, vor fi evitate consemnările din memorie a discuțiilor sau faptelor observate,
fiind recomandate toate formele disponibile de înregistrare: notițe scrise, fotografii sau
înregistrări audio/video.
Analiza ulterioară a informațiilor stocate poate ridica probleme complexe și dificile.
Metode de cercetare calitativă (1)
I. Metoda fenomenologică
Fenomenologia este un curent filozofic care promovează investigarea reflectării realității la

nivelul conștiinței umane (exprimată prin ”fenomene” de conștiință) și nu a lucrurilor în
sine, așa cum există ele în realitate.
Principiul de bază al metodei fenomenologice este studierea modului în care oamenii percep
realitatea și atribuie un sens experiențelor de viață, pentru a înțelege de aici care este esența
acestor experiențe.
Punctul final al acestui tip de abordare este descrierea unui anumit eveniment din punctul
de vedere al celor care l-au trăit, ceea ce face ca experiența individuală a subiecților
investigați să fie în centrul cercetării (ex.: moartea clinică, inundațiile, vasul Mogoșoaia).
II. Metoda teoriei empirice (1)
Metoda teoriei empirice se bazează mai ales pe studiul cazurilor individuale, care sunt
analizate ca întreg și nu din perspectiva variabilelor care le descriu (utilizează întrebări
orientate spre evenimente: ce se întâmplă?; cum se explică?; de ce se întâmplă?).
Procesul de cercetare se bazează pe parcurgerea unei secvențe de pași, după cum urmează:
(1) dezvoltarea unei definiții primare a fenomenului care trebuie explicat; (2) formularea
unei teorii explicative a fenomenului; (3) examinarea unui singur caz pentru a vedea dacă
acesta se potrivește cu teoria; (4) revizuirea teoriei; (5) repetarea procesului cu noi cazuri,
până când se ajunge la verificarea teoriei care se potrivește cu ansamblul datelor recoltate.
Metode și tehnici de cercetare calitativă (3)
II. Metoda teoriei empirice (2)
Rezultatele metodei conduc la teorii limitate, dezvoltate pe baze empirice, care sunt
raportate, de regulă, în termenii unor afirmații probabilistice cu privire la relațiile dintre
concepte (Charmaz, 2008).
Această metodă poate fi utilizată atunci când apare necesitatea explicării unui fenomen sau
proces încă neexplicat sau atunci când o teorie existentă nu se potrivește cu anumite cazuri
sau evenimente.
Autorii metodei propun drept criterii de validitate a rezultatelor: potrivirea (cât de bine
explică teoria datele existente), relevanța (în ce măsură studiul se referă la o problemă reală,
care prezintă un interes practic), aplicabilitatea (teoria funcționează în rezolvarea problemei
studiate) și modificabilitatea (teoria poate fi alterată de apariția unor noi date relevante).
III. Metoda etnografică (1)
Etnografia este definită ca o metodă de cercetare care vizează descrierea și analiza
practicilor și credințelor culturale specifice anumitor comunități.
Abordarea metodologică se axează pe investigarea particularităților psihice și
comportamentale care pot fi puse în legătură cu apartenența la un anumit mediu cultural,
servind, de regulă pentru evaluări comparative.
Conceptul fundamental al metodei etnografice este cel de ”cultură”, înțeles ca un ansamblu
de experiențe și trăiri comune unei categorii de oameni.
Sub aspectul conținutului, cultura include elemente de natură cognitivă, practici cotidiene,
obiceiuri, atitudini, credințe, moduri de expresie, stiluri de interacțiune etc.
III. Metoda etnografică (2)
Studiul de tip etnografic abordează grupul sub aspectul istoricului, al contextului situațional
social, economic, sau natural (geografic), al funcționalității (relații și interacțiuni), al
ritualurilor, simbolurilor, particularităților economice și educaționale (Mertens, 2005).
Finalitatea unor astfel de studii poate fi extrem de variată: favorizarea adaptării persoanelor
care trebuie să călătorească și să muncească în afara mediului lor cultural specific (cazul
muncitorilor străini, al militarilor dislocați în regiuni îndepărtate), prevenirea și aplanarea
conflictelor interetnice, proiectarea tehnologiilor complexe astfel încât să poată fi operate
eficient și în alte medii culturale etc.
Mai nou se abordează prin prisma conceptului de competențe interculturale.
IV. Metoda biografică (1)
Metoda biografică este o etichetă sub care se ascund o mare varietate de forme de expresie
ale cunoașterii retrospective: relatări scrise sau orale, istorii personale, autobiografii, metode
interpretative, memorii etc.
În esență, metoda se bazează pe analiza unor narațiuni verbale, prin care evenimentele sunt
prezentate într-o ordine secvențială.
Evenimentele relatate au o semnificație bine definită pentru narator și se pot desfășura în
planuri variate, de la cel personal, la planul literar artistic, publicistic sau științific.
IV. Metoda biografică (2)
Privită din punctul de vedere al cercetării calitative, metoda biografică are următoarele
caracteristici fundamentale :
are o puternică încărcătură personală și individuală:
datele sunt recoltate pe căi variate, de la interviuri și jurnale personale, până la analiza
înregistrărilor audio/video;
pune în evidență traiectoria de viață personală cu mediul interpersonal și cu dimensiunile
mediului social (instituții, sistem politic);
evidențiază impactul activității personale asupra mediului social;
se bazează pe analiza proceselor individuale în perspectivă longitudinală;
Metode de cercetare calitativă (8) IV.
Metoda biografică (3)
Pe baza metodei biografice, cercetătorul își propune construirea unui model explicativ al
persoanei analizate.
Un ghid orientativ pentru atingerea obiectivelor cuprinde șase elemente care trebuie
urmărite în procesul de analiză a narațiunii:
- primaritatea (experiențele personale relatate primele sunt importante);
- unicitatea (experiențele cele mai semnificative sunt adesea ”unice”);
- frecvența (revenirea repetată la o anumită situație de viață semnalează un eveniment
semnificativ);
- negația (refuzul explicit al acceptării unor aspecte negative legate de un eveniment poate fi
în sine semnificativ din punct de vedere psihologic);
- accentuarea (aspectele subliniate în mod special de narator sunt semnificative și trebuie
analizate cu atenție);
- erori, incompletitudini, izolare (orice tip de distorsiune care apare în narațiune poate fi
relevantă pentru procesul explicativ).
Metode de cercetare calitativă (9) V.
Studiul de caz (1)
Studiul de caz este o metodă care se definește mai ales prin circumscrierea cercetării la o
anumită entitate, care poate fi individuală (un anumit elev sau pacient de ex.) sau colectivă
(o anumită organizație).
Varietatea perspectivelor din care poate fi abordat subiectul cercetării face ca studiul de caz
să fie uneori perceput ca o subspecie a metodei biografice (Iluț, 1997), iar alteori ca o
particularizare a metodei etnografice (Mertens, 2005).
În principiu, toată lumea pare a fi de acord că studiul de caz reprezintă o modalitate de
cercetare intensivă a unei anumite entități individuale sau colective, cu ajutorul unor
mijloace variate: interviu, chestionar, observație, studiul documentelor etc.
Metode de cercetare calitativă (10) V.

Studiul de caz (2)
Dintre toate metodele calitative, studiul de caz este cel mai puțin circumscris unui substrat
teoretic sau unor norme și reguli de abordare.
Unii autori nici nu consideră studiul de caz drept o metodă de studiu, ci mai mult alegerea
unui ”obiect de studiu” (Stake, apud Locke & Golden-Biddle, 2004).
Studiul de caz oferă posibilitatea de a obține o mare cantitate de informații cu privire la o
anumită persoană și modul în care aceasta răspunde sau se adaptează la o anumită situație
specifică.
Uneori, abordarea unui caz particular poate face parte dintr-un studiu mai larg, care implică
un număr mai mare de participanți.
V. Studiul de caz (3)
Datele surprinse cu un singur caz pot aduce un plus de înțelegere cu privire la o caracteristică
comună unei categorii mai largi de persoane, care pot deveni modele explicative pentru
anumite situații mai generale.
De exemplu, se poate aborda problema adaptării la stresul organizațional prin studiul
cazurilor tipice de adaptare eficientă, respectiv ineficientă.
Astfel se poate ajunge la înțelegerea mecanismelor individuale care favorizează adaptarea la
stres, dar și a celor care împiedică acest lucru.
Un astfel de demers are avantajul de a fi o alternativă a unui experiment adevărat, care ia
în considerare factorii de natură contextuală care influențează persoanele investigate și, în
plus, se bucura de ”puterea exemplului” oferit de cei care au găsit soluția adaptării la stres.

V.Studiul de caz (4)
- Studiul de caz este o modalitate de cercetare care își găsește utilitatea atunci când subiectul
cercetării prezintă o importanță deosebită (de exemplu, personalități cu realizări deosebite
în plan social, artistic, sportiv etc.) sau prin natura excepțională a experienței sale individuale
(de exemplu, militari cu experiența războiului, persoane care au supraviețuit lagărelor de
concentrare etc.).
- De asemenea, studiul de caz este justificat atunci când cazul respectiv ridică probleme care
se cer imperios rezolvate.
- De exemplu, orice intervenție psihoterapeutică se constituie pe baza unui studiu de caz, așa
cum o organizație aflată în dificultate poate fi abordată prin metoda studiului de caz.
Tehnici de recoltare a datelor (1)
Dacă prin ”tehnică de cercetare” înțelegem o modalitate de acces la date relevante în raport
cu obiectivul cercetării, atunci va trebui să observăm că una și aceeași metodă poate fi
utilizată atât într-o strategie de cercetare cantitativă cât și într-una calitativă.
Interviul, de exemplu, care este una dintre metodele calitative de bază, despre care vom vorbi
mai departe, este în mod obișnuit întâlnit și în cercetările cantitative.
Altfel spus, ceea ce face diferența dintre metodele cantitative și cele calitative este faptul că
în cazul acestora din urmă datele sunt reținute și tratate din perspectiva semnificației lor,
fără a fi supuse unor transformări numerice sau simbolice.
I. Observaţia (1)
Observația reprezintă una dintre modalitățile cele mai accesibile și cele mai utilizate în
cercetarea calitativă.
Avantajele observației pot fi sintetizate prin:
- permite o relație directă cu realitatea investigată;
- permite contactul cu mediul natural în care se manifestă fenomenul studiat;
- permite contactul în timp real cu fenomenul studiat.
În ciuda acestor avantaje evidente, calitatea datelor recoltate se află sub riscul influenței
observatorului.
Simpla sa prezență, dar și caracteristicile personale ale observatorului (personalitate,
atitudine, experiența personală, similitudinea cu subiectul observat etc.) pot perturba
manifestarea naturală a fenomenului studiat.
I. Observaţia (2)
Indiferent de obiectivele cercetării și de natura fenomenului observat, există patru mari
probleme pe care cercetătorul trebuie să le rezolve, pentru a se asigura că datele recoltate
sunt sistematice și semnificative:
a) Care este obiectul observației? (caracteristicile bioconstituționale; comportamentul verbal
lingvistic; comportamentul non-verbal)
b) Unde și când va avea loc procesul observației?
c) Cum vor fi înregistrate/consemnate datele?
d) Cât de mare este inferența cercetătorului în realitatea supusă observației?
- Creswell (2008) descrie cinci niveluri de implicare a observatorului: observarea ca
participant; participarea ca observator; mai mult participant decât observator; mai mult
observator decât participant; observator în primă fază și apoi participant în a doua fază.

II. Interviul
Interviul, alături de metoda observației, este una dintre modalitățile principale de abordare
a realității în cercetarea calitativă.
Spre deosebire de formele utilizate în cercetarea cantitativă, interviul calitativ este de cele
mai multe ori nestructurat sau slab structurat.
Din acest motiv, interviul calitativ este etichetat adesea ca ”aprofundat” sau ”cuprinzător”.
Mai mult decât a ști să pună întrebări, cercetătorul trebuie să știe să asculte și să favorizeze
prin atitudinea sa deschiderea persoanei cu care discută.
În mod obișnuit, interviul este o modalitate prin care cercetătorul explorează psihicul unor
persoane, dar în cercetarea calitativă fenomenologică cercetătorul însuși este supus
intervievării de către un expert, neimplicat în cercetarea respectivă.

III. Focus grup (1)
Tehnica focus grupului a fost inițiată în domeniul sociologiei, încă din prima jumătate a
secolului XX (Merton & Kendall, 1946), fiind în prezent una dintre metodele frecvent
utilizate în cercetarea calitativă.
Definiția focus grupului oscilează între diverse variante: interviu de grup, grup de discuții
atent planificat pentru a obține informații cu privire la un subiect propus de cercetător sau grup
informal de discuții între persoane selecționate, cu privire la un anumit subiect.
În practică, focus grupul se desfășoară sub forma unor ședințe la care participă între 8 și 12
persoane, care răspund la întrebări sau dezbat o anumită temă introdusă de unul sau doi
moderatori.
În acest context situațional se desfășoară interacțiuni specifice, pe de o parte, între moderator
și participanți (întrebări și răspunsuri), iar pe de altă parte, între participanți (dezbateri,
întrebări și răspunsuri).
III. Focus grup (2)
Pot fi utilizate următoarele modalități de organizare a focus grupului:
Focus grup pe două căi, în care unul dintre grupuri observă și discută interacțiunile și
concluziile celuilalt grup.
Focus grup cu doi moderatori cooperanți, în care unul din moderatori administrează conținutul
discuțiilor, iar celălalt are grijă ca toate subiectele propuse să fie atinse.
Focus grup cu doi moderatori opozanți, cei doi moderatori adoptând în mod deliberat o poziție
contradictorie.
Focus grup moderat de participanți, în care unul sau mai mulți participanți sunt invitați să
adopte poziția de moderator.
Mini focus grup, format dintr-un număr mai redus de participanți (4-5) față de numărul
standard (8-12).
Focus grup prin teleconferință sau online, în care participanții nu se află în aceeași încăpere,
ci comunică prin intermediul tehnologiei.
III. Focus grup (3)
Metoda focus grup prezintă o serie de avantaje, astfel:
Relativa ușurință a organizării, iar flexibilitatea formatului și a întrebărilor permite
adaptarea la o varietate destul de mare de probleme de cercetare.
Poate fi utilizat chiar și cu participanți cu un nivel redus de instruire (inclusiv cu copii).
Înregistrarea discuțiilor permite analiza contribuțiilor fiecărui participant.
Oferă o cantitate mare de informații datorită variatelor interacțiuni pe durata sesiunilor.
Favorizează spontaneitate participanților, ca și oportunitatea fiecăruia de a se manifesta în
limita disponibilității sau competenței în raport cu un anumit aspect discutat.
Stimulează dezvoltarea de interacțiuni și relații interpersonale .

III. Focus grup (4)
Dintre dezavantajele mai frecvent invocate, menționăm:
Controlul mai redus al moderatorului comparativ cu interviu individual.
Datele pot fi uneori mai dificil de analizat, din cauza amestecului de informații relevante cu
discuții, comentarii sau divagații nerelevante.
Relevanța concluziilor poate fi pusă sub semnul incertitudinii, din cauza volumului și
reprezentativității grupului.
Impactul moderatorului asupra opiniilor participanților este una dintre obiecțiile cele mai
importante. Modul în care acesta pune întrebările și dirijează discuțiile poate orienta în mod
sistematic opiniile participanților ca efect al statutului de autoritate. De asemenea, opiniile
personale pot fi influențate de ”presiunea” grupului.

IV. Analiza datelor (1)
Cercetarea calitativă poate fi o importantă sursă de informații într-o varietate de documente
publice (ziare, reviste, înregistrări oficiale, documente de arhivă etc.) sau private (memorii,
jurnale personale, notițe).
Cel mai important avantaj al surselor documentare consistă în faptul că prezintă situații și
evenimente așa cum au fost ele consemnate, în limbajul personal al autorilor și fără a fi fost
afectate de orientări induse de cercetător.
Printre dezavantaje, consemnăm: dificultatea de a le localiza și de a avea acces la ele, la cele
rare, cu caracter personal sau clasificate, mai ales; faptul că de multe ori pot fi inexacte,
incomplete sau pur si simplu neautentice.
Atunci când sunt scrise de mână, citirea lor poate fi o problemă, mai ales dacă sunt
documente vechi.
Analiza și interpretarea datelor calitative (1)
Analiza datelor calitative este un proces de identificare a semnificațiilor și de interpretare a

diferitelor surse de informație.
Strategia abordată se poate situa pe un continuum care merge de la o abordare holistică pură
(interpretarea intuitiv-reflexivă a materialului colectat, ca întreg) până la analiza de detaliu
a informației recoltate, descompuse în elemente semnificative, codificate și structurate apoi,
în conformitate cu un model teoretic, în clase categorii sau structuri relaționale .
Analiza și interpretarea datelor calitative (2)
Cele mai importante practici sunt:
Datele recoltate trebuie aduse din forma lor inițială într-o formă analizabilă (interviurile
trebuie transcrise).
Identificarea aspectelor elementare semnificative pentru categorii interpretative mai
generale. În acest scop, se dezvoltă o schemă de codificare care se aplică în mod sistematic
pe materialul recoltat.
Analiza (codificarea) și interpretarea se desfășoară în paralel, fiind dependente una de alta,
dar este de așteptat ca soluțiile inițiale să fie contrazise pe parcursul analizei, ceea ce solicită
modificări, inclusiv la nivelul codificărilor elementare.
În final, concluziile reprezintă rezultatul unui proces de interpretare personală, care
corespunde înțelegerii și viziunii cercetătorului cu privire la informația recoltată și la
subiectul supus cercetării.
Cursul 8
FIDELITATEA ŞI VALIDITATEA
Autor:
Agendă
Fidelitate:
Definiţie;
Problematica fidelităţii;
Tipuri de fidelitate;
Modalităţi de măsurare;
Eroarea Standard de Măsurare / de Predicţie;
Corecții pentru (lipsă de) fidelitate.
Validitatea
Definiţie;
Surse de validare;
Tipuri de validare;
Validitatea metodelor;
Fidelitatea
Definiţie (1)
Prin fidelitate se înţelege fineţea cu care testul măsoară constructele sale componente, respectiv
gradul de exactitate şi lipsa greşelilor de măsurare.
În orice măsurare a fidelităţii, referirea se face la consistenţa şi reproductibilitatea unei
observaţii (cotă, scor, notă) sau set de observaţii (distribuţia scorurilor) Exemplul cu NEO-
FFI.
Dacă utilizăm acelaşi instrument de măsură cu care se fac determinări în timpi succesivi şi
de fiecare dată se ajunge la aceleaşi valori, spunem că am obţinut o măsurare cu o fidelitate
mare.
Fidelitatea indică utilizatorului gradul în care poate avea încredere în rezultatele testului.
Fidelitatea este “gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile, adică gradul
în care acestea nu sunt afectate de erorile de măsurare” (APA Standards, 2014).
Fidelitatea
Problematică (2)
Aşadar, fidelitatea vorbeşte despre:
Exactitate;
Lipsa de eroare sau o valoare cât mai mică a acesteia;
Repetabilitate.
In teoria clasica a testării (CTT), rezultatul unei măsurări psihologice este definit drept:
True score = Observed score + Error
Cu cât eroarea este mai mică, cu atât scorul observat (măsurat în mod efectiv) este mai
corect, mai apropiat de “realitate” (scorul “adevarat”).
Fidelitatea
Măsurare și estimare (3)
Pentru determinarea fidelităţii sunt posibile mai multe proceduri şi se pot folosi metode
diferite de estimare sau de măsurare.
măsurare (empirical correlational methods, multiple measurement):
test-retest;
forme echivalente.
estimare: (multivariate methods; single measurement; internal consistency)
split-half;
Cronbach’s Alpha;
Guttman’s landa;
Kuder Richardson’s KR-20 & KR-21.
Exercițiu: analiza factorială în baza de date !!
Fidelitatea
Test Retest (4)
metodă foarte puternica de masurare a fidelitatii (nu estimare);
se administreaza acelasi test de 2 ori, la o oarecare distanta intre administrari, distanta este
dependenta de tipul testului (aptitudini generale, aptitudini specifice, personalitate etc.);
probleme:
eşantioane mici, de obicei;
eşantioane necontrolate, de obicei (dropouts);
efectele învăţării (mai ales la distanţe mici de retest şi la anumite tipuri de teste);
efectele dezvoltării/evoluţiei (mai ales la distanţe de retest mari);
se raportează:
rtt, coeficientul de corelatie intre seturile de date obtinute în test şi retest (timpul 1 și
timpul 2);
distanţa de retest (2 săptămâni, 5 zile etc.).
Fidelitatea
Forme echivalente (5)
metodă foarte puternică, de măsurare a fidelitatii (nu estimare);
Probleme:
este posibila doar la acele teste unde exista forme echivalente;
efort foarte mare pentru autor sa genereze forme echivalente;
echivalenta nu este niciodata perfecta;
se raporteaza:
rab, coeficientul de corelatie intre seturile de date obtinute cu Forma A si Forma B;
Exemplu:
Torrance Tests for Creative Thinking (TTCT), Forms A and B ( Verbal &
Figural).
Fidelitatea
Split Half (6)
metodă mai slabă de estimare a fidelităţii (nu măsurare);
Metoda constă în:
se împarte testul în 2 subteste, eşantionând itemii;
eşantionarea poate fi făcută ori aleator, ori după o regulă, de obicei itemi pari vs.
impari;
se raportează
rxy, coeficientul de corelaţie între cele 2 subteste, de obicei rpar-impar
Fidelitatea
Consistenţa internă (7)
metodă mai slabă de estimare a fidelitatii (nu masurare);
cea mai populara metoda de raportare a fidelitatii:
coeficientul Alpha, α (Lee Cronbach);
coeficientii KR 20 si KR 21 (Kuder & Richardson);
coeficientul Guttman, λ3 este similar cu Alpha-Cronbach;
metoda:
multivariata;
se raporteaza media deviatiilor fiecarui item de la valoarea medie, la deviatia scorului
total;
se raporteaza:
α/ λx /KR20/KR21=[0.00-1.00]
praguri (Bernstein & Nunnaly): .70 / .90
Exercițiu: analiza factorială în baza de date !!
Fidelitatea
Metode diferite (8)
în aceasta evaluare de obicei metodele sunt impartite in calitative vs. cantitative:
Observatie:
acord interevaluatori, de obicei pe acelasi behavioral sample;
α = .05 - .25;
Interviu:
acord interevaluatori;
α = .05 - .50;
test/chestionar:
toate metodele discutate;
α = .50 - .90;
Fidelitatea
Cum variază (9)
Fidelitatea
Metode calitative (10)
Fidelitatea estimarilor pentru mai multi evaluatori /acord inter-evaluator;
Fidelitatea
Concluzii (11)
În concluzie:
fidelitatea se poate masura sau estima;
metodele de masurare sunt mai puternice decat cele de estimare;
indicele de fidelitate este cuprins intre 0 si 1;
operăm cu praguri de .70 si de .90 pentru fidelitate, atunci cînd aplicăm pentru
măsurare;
-
Validitatea
Definiţie (1)
Validitatea reprezintă un corpus complex şi integrat de demonstraţii şi cunoştinţe care
examinează variabilele psihologice măsurate de test.
În linii generale, validitatea exprimă gradul în care un test măsoară ceea ce îşi propune să
măsoare.
Înţelegerea validităţii unui test necesită examinarea cu privire la:
Formele de validitate;
Sursele de validitate;
Validitatea este conceptul central pe care se bazează măsurarea psihologică, atât în cazul
aptitudinilor cât şi al structurii personalităţii.
Aceasta permite formularea de aserțiuni privind gradul de dezvoltare al unei caracteristici
psihice care ne interesează sau emiterea de predicţii în ceea ce priveşte comportamentul
viitor al persoanei evaluate.
Validitatea
Surse de validare (2)
Validitate de continut (content validity):
construct validity (verificare a operaţionalizării);
valabilitatea traducerii;
Validitate de criteriu (criterion-related validity):
validitate predictiva (predictive validity): prezice ce ar trebuie sa prezica;
validitate concurenta (concurrent validity): distinge intre grupuri intre care ar trebui
sa distinga;
validitate convergenta (convergent validity): coreleaza cu alte operationalizari ale
conceptului (sau masuri ale acestuia);
validitate discriminanta/divergenta (discriminant/divergent validity):
operationalizarea diferentiaza fata de alte concepte similare;
Validitatea
Clarificări (3)
Reamintim: validitatea exprimă gradul în care un test măsoară ceea ce îşi propune să
măsoare.
La această calitate se mai poate adăuga şi o alta, dacă testul poate fi utilizat în luarea unor
decizii corecte.
Cu alte cuvinte (exemplu), dacă noi cunoaştem rezultatele unei persoane la un test
(predictor), cât de precis vom putea estima ce performanţe profesionale va obţine?
Validitatea poate fi definită în termeni operaţionali ca şi corelaţia dintre predictor şi criteriu (de
ex. predicția performanţelor profesionale ale unui eşantion de persoane prin prisma unui test
de randament intelectual).
Rezultatul este cunoscut ca şi coeficient de validitate.
Un test poate avea mai mulţi coeficienţi de validitate, în funcţie de numărul de dimensiuni
profesionale (calitatea muncii, disciplina, categoria profesională etc.) care corelează cu el.
Validitatea
De construct/De conţinut (4)
Pune probleme legate de gradul în care dimensiunile măsurate sunt cu adevărat relevante
pentru conceptul pe care se concentrează testul:
daca sunt prezente toate dimensiunile relevante (daca nu s-au pierdut unele care
trebuiau sa fie);
daca sunt prezente dimensiuni nerelevante (care contribuie la eroare, dpdv al
constructului evaluat);
Personalitate: masuram sociabilitate si responsabilitate; este testul valid (de construct)?;
Sociabilitate: masuram fluenta verbala, numarul de glume pe care il poate face; este valid?
(include toti indicatorii relevanti)
Usurinta aritmetica: masuram capacitatea de a transpune o problema matematica in ecuatie,
de a face calculele si de a explica verbal semnificatia rezultatului la care s-a ajuns; este valid?
(surprinde constructul corect?)
Validitatea
Cand putem decide că dimensiunile incluse sunt cele corecte, cele care trebuie sa fie acolo?
Exemplu: ce dimensiuni de personalitate, din urmatoarele, ați include într-un test care să fie
cât mai scurt (3-8 dimensiuni)
Dominanţa - Flexibilitatea
Independenţa - Orientarea spre competiţie
Amiabilitatea - Orientarea spre status
Autocontrolul - Perseverenţa
Internalitatea - Dorinţa de învăţare
Extraversia - Sociabilitatea
Stabilitatea emotionala - Deschiderea spre noutate
Constiinciozitatea - Responsabilitatea
Tonusul psihic - Psihotismul
intotdeauna se pune si problema potrivirii cu obiectivele, a adecvarii la situatie (de ex. pentru
personalitate clinic vs. nonclinic).
Validitatea
Validitatea
De criteriu (7)
Un indicator al faptului ca testul poate fi utilizat ca predictor pentru un anumit

comportament (criteriu);
Ca urmare a existentei acestui tip de validitate putem spune, daca testul are un scor mare,
ca X e probabil si cand testul are scor mic, ca X este improbabil (sau –X e probabil);
Validitatea de criteriu spune ce predictii sunt valide – deci cum se interpreteaza scorurile
testului;
De principiu este corelaţională la nivel comportamental, însă se admit şi alte indicii, de
exemplu experimentale sau de comparaţie inter-grupuri.
Validitatea
De criteriu/Principiu (8)
Corp voluminos de cunostinte despre felul in care se comporta o anumita scala sau test:
in relatie cu anumite criterii;
in anumite situatii (ar putea fi generalizabil, in functie de explicatia teoretica oferita);
de ex. experimentul Sy vs. Do in CPI, explicatia e coerenta, deci e probabil
generalizabila;
pe anumite esantioane (ar putea fi generalizabil, in functie de explicatia teoretica

oferita):
de ex. legatura dintre Re si ceasornicari, explicatia e coerenta, deci
generalizabila;
de ex. scorurile la STAI-Y pentru adulti in SUA vs. Romania (desi coerent si
aparent generalizabil, s-a infirmat).
Validitatea
De criteriu/Metodă (9)
Date continue: corelatie intre criteriu si predictor (validitate predictiva); se raporteaza drept
coeficient de validitate r;
Grupuri contrastante sau puternic contrastante (validitate concurenta):

high vs low scorers pe predictor coincid cu high vs. low scorers pe criteriu;
se raporteaza testul T, al semnificatiei diferentei intre doua medii (p<.01, p<.05,
p<.001 etc.);
Alte metode, inovative, cum ar fi de ex. metode de grupare (analiza de cluster, analiza
factoriala de tip Q).
Validitatea
De criteriu/Exemplu (10)
Obiectivele scalei:
Scala Dominanţă (Do, Dominance) a fost dezvoltată iniţial în cadrul unui proiect de
studiu al participării politice (Gough, McClosky & Meehl, 1951) cu scopul explicit de
a identifica indivizii puternici, dominanţi, influenţi, cu ascendent asupra celorlalţi şi
care preiau conducerea şi îşi exercită autoritatea (Megargee, 1972).
Validitatea
Constructia scalei:
Scala Do a fost construită prin compararea empirică a conceptului de „dominanţă”
cu scorurile obţinute de către un număr de subiecţi pe baza unui set de itemi, construit
special în acest scop.
Gough, McClosky & Meehl (1951) au construit un set de itemi care puteau descrie o
persoană dominantă şi au selectat din acesta, pe baza unui procedeu experimental-
comparativ itemii cu puterea cea mai mare de discriminare.
Procedeul este numit peer nomination şi constă, în forma sa clasică, din aceea că, într-
un eşantion de subiecţi care sunt familiarizaţi unul cu altul (de exemplu o clasă de
elevi, un grup de muncă), persoanele care compun eşantionul sunt rugate să-i
numească pe aceia dintre ei care se potrivesc cel mai bine cu un anumit criteriu.
Ulterior, acestor persoane selectate li se aplică un set de itemi sau un chestionar şi pe
baza analizei statistice sunt reţinuţi itemii care au putere de discriminare.
Validitatea
Doi factori in interpretare:

Primul factor este compus în principal din itemi care descriu persoana evaluată drept
un lider, căruia îi place să conducă, să vorbească în faţa altor oameni şi care are talent
pentru organizarea şi controlarea celorlalţi. Exemple de astfel de itemi sunt „Am un
talent înnăscut de a influenţa oamenii” (adevărat), „Cred că mi-ar plăcea să am
putere asupra altora” (adevărat).
Al doilea factor este descriptiv pentru un puternic sentiment al auto-controlului, fiind
compus din itemi precum „Îmi este greu să mă concentrez pe activitatea pe care
trebuie să o fac” (fals), „Renunţ cu uşurinţă atunci când lucrurile devin dificile” (fals)
şi „Am greutăţi mai mari decât ceilalţi oameni cu concentrarea” (fals).
Validitatea
Validitatea
Comportamente asociate:
„Şi-a asumat controlul grupului” (.33);
„A vorbit mult la întâlnire” (.33);
„A avut mai multe de spus decât oricine altcineva” (.32);
„A acordat sprijin celui care a avut o idee bună” (.32);
„A învăţat numele tuturor celorlalţi din grup” (.29);
„A vorbit doar dacă i s-a adresat altcineva întâi” (-29);

„Nu a intrat în conversaţie până nu i s-a pus o întrebare” (-.19);
„A dat doar răspunsuri monosilabice la întrebări personale” (-.19);
„A aşteaptat ca cealaltă persoană să aleagă tema conversaţiei” (-.18);
„A devenit tăcut atunci când au intrat oameni noi în încăpere” (-.17);
Validitatea
cea mai puternica, dar si cea mai rara;
se bazeaza pe studii longitudinale, care prezic evolutii sau comportamente pentru populatii
largi, pe perioade de timp relativ lungi;
Exemple:
CPI, modelul cuboid, ca predictor al succesului militar: absolventi de West Point,
promotiile anilor ’60 si ’70;
EPQ: studiu longitudinal pe probabilitatea de recidiva a detinutilor;
STAXI: studiu longitudinal pe probabilitatea de a avea un accident auto, studiu pe
accidente de munca;
Raven: prezice succesul scolar;
Validitatea Metodelor (16)
Validitatea se refera mai degraba la masuratori specifice (de ex. teste specifice), mai specific
chiar, vorbim de validitatea scorurilor (adica a informatiilor obtinute);
Cum se poate evalua validitatea unei metode? Prin prisma potentialului sau de a genera
informatie valida.
De principiu, metodele sunt diferite din acest punct de vedere:
Assessment Center (multiple measures) .65
Interviu comportamental .40-.60
Teste de performanta directa (work sample) .54
Teste de abilitate .53
Teste de integritate .51
Chestionare de personalitate .39
Date biografice .38
Referinte .23
Interviu traditional (nestructurat / semistructurat) .05-.19
 CURSUL 9
METODOLOGIA DESFĂȘURĂRII
UNEI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
 Autor:
 Lect.univ.dr.
 Prisăcaru Adrian

CADRUL GENERAL
Premizele metodei științifice
Realitatea înconjurătoare poate fi cunoscută, iar metoda științifică este o soluție, care se
fundamentează pe unele presupuneri (Toomela, 2007):
- realitatea, fie cea existentă în afara minții noastre, fie însăși mintea noastră, este
ordonată într-un anumit fel și, drept urmare, poate fi supusă cunoașterii;
- acesta înseamnă că există o ”logică”, un ”sens”, o structură de relații etc. în derularea
fenomenelor, indiferent de natura lor, fizică, psihologică etc.;
- realitatea supusă cunoașterii este deterministă; o consecință importantă a condiției de
ordine este aceea că fiecare eveniment are o cauză si derivă dintr-unul sau mai multe
evenimente precedente;

- Tavris (1999), noțiunea de știință este utilizată și definitã cu mai multe înțelesuri:
- prin scopurile pe care și le propune; din această perspectivă, știința este o modalitate de a
afla răspunsuri la întrebările cu privire la realitatea înconjurătoare, la noi înșine și la
relația noastră cu aceasta (ex.: Psihologia este știința care se ocupă cu studiul sistematic
al proceselor mintale si comportamentului uman);
- prin metodele folosite, de exemplu, tehnica RMN este considerată a avea un caracter
științific, în timp ce utilizarea unui chestionar nu ar întruni acest caracter;
- prin caracterul temelor abordate; studiul unei realități tangibile, cum ar fi creierul, este
acceptat ca făcând parte din domeniul științei, însă studiul stărilor psihice subiective
nu întrunește criteriile.
 Caracteristicile cunoașterii științifice (2)
- Caracteristicile cunoașterii științifice sunt (Mitchell și Jolley, 2001):

- Căutarea unor reguli cu un anumit nivel de generalitate, care depășesc nivelul particular
sau individual (ex.: constatarea unei motivații reduse este un fapt particular, dar dacă
se dovedește că este fenomen devine un fapt științific);
- Colectarea unor dovezi obiective, de natură empiric-inductivă (știința se bazează pe fapte
și dovezi obiective și nu pe opinii sau presupuneri, chiar dacă acestea din urmă pot fi
punctul de pornire al unei cercetări știi.);
- Operarea cu afirmaţii controlabile și testarea acestora cu proceduri acceptate de
comunitatea cercetãtorilor (ex.: un cercetător poate face speculații, dar nu le poate
accepta drept adevăruri decât atunci când acestea au fost supuse verificării pe baza
unor date empirice;
 Caracteristicile cunoașterii științifice (3)

- În concluzie, putem afirma că un demers de tip ştiinţific este un proces sistematic de
testare a ipotezelor prin proceduri de recoltare a datelor empirice, de evaluare şi
interpretare a acestora, de predicţie şi decizie cu privire la validitatea acestor predicţii.
- Dincolo de procedurile care o compun, ”metoda științifică” este un concept abstract

care poate fi mai uşor înţeles dacă îl raportăm la ceea ce înseamnă „metoda
neştiinţifică”, la modul în care ne fundamentăm cunoştinţele şi convingerile în viaţa de
fiecare zi.

Obiectivele generale ale cunoașterii științifice

- Esența metodei științifice este proba empirică, bazată pe date și dovezi recoltate din realitate
și urmărește îndeplinirea unor obiective:
- Descrierea (ce fac/gândesc/simt oamenii în diverse situații?). De exemplu, care sunt
manifestările specifice stresului la locul de muncă?
- Explicația/înțelegerea (de ce fac/gândesc/simt oamenii anumite lucruri?). De exemplu, care
sunt factorii care determină manifestările de stres; ce anume provoacă sindromul de
epuizare?
- Predicția (la ce trebuie să ne așteptăm din partea oamenilor în anumite situații viitoare?).
De exemplu, în ce mod poate fi afectată performanța umană în situații de stres?
- Controlul (cum putem obține cele mai dezirabile comportamente din partea oamenilor?).
De exemplu, ce măsuri pot fi luate pentru diminuarea stresului la locul de muncă?
 RELIZAREA UNEI CERCETĂRI ȘTIINȚIFICE Premisele cercetării (1)
- Premisele de la care pornește o cercetare:

- Motivația pentru tema cercetării;
- Caracteristicile personale;
- Resursele disponibile și accesibile.
- Înainte de a începe vom avea clar în minte răspunsul la câteva întrebări fundamentale
(Dawson, 2002):
- care este obiectul cercetării?
- care este motivul cercetării?
- care este populația cercetării?
- unde se va desfășura cercetarea?
- când și cât timp durează cercetarea?
 Premisele cercetării (2)

- Hershey (1996) a plecat de la întrebarea cum procedează în realitate cercetătorii?
- Sinteza informațiilor colectate este următoarea:
- căutarea unei idei de cercetare (ancoră);
- consultarea literaturii asupra temei/subiectului;
- discutarea ideii cu colegii;
- conceptualizarea proiectului;
- determinarea populației adecvate proiectului;
- formularea ipotezei(lor);
- proiectarea modelului de cercetare;
- obținerea materialelor și datelor deja disponibile;
- construirea materialelor și efectuarea măsurărilor inexistente;
- stabilirea asistenților de cercetare;
 Premisele cercetării (3)

- aplicarea procedurilor de testare pilot;
- rafinarea modelului de cercetare pe baza rezultatelor pilot;
- selectarea persoanelor/eșantionului cercetării;
- colectarea datelor;
- codificarea și organizarea datelor;
- analiza datelor;
- decizia cu privire la ipoteza cercetării;
- prezentarea rezultatelor la o ședință de lucru;
- realizarea unei revederi finale a literaturii relevante;
- scrierea versiunii inițiale a raportului de cercetare;
- primirea feedbackului la versiunea inițială;
- trimiterea lucrării spre publicare;
- efectuarea modificărilor după evaluarea referenților;
- publicarea lucrării (ancoră).
-


 Căutarea unui subiect de cercetare (1)
- Cele mai uzuale strategii sunt: personale; interpersonale; surse scrise; computerizate;
creative.
- Strategii personale: experiența personală și observația directă; creativitatea individuală;
perspectiva de ”marțian”; Cărți, filme, programe TV.
- Strategii interpersonale: apelul la relația cu alte persoane, profesori, cercetători, colegi,
participarea la conferințe sau sesiuni de prezentări;
- Surse scrise - literatura de specialitate: cele mai utile sunt sursele primare, reprezentate de
articolele din revistele de specialitate, rapoartele de cercetare sau comunicările
prezentate cu ocazia manifestărilor științifice.
- Johnson și Christensen (2008) identifică alte modalități astfel: replicarea; verificarea
potențialului de generalizare; ameliorarea puterii explicative; reconcilierea unor
rezultate divergente; sugestiile propuse de autori .

- Strategii computerizate: dintre cele mai cunoscute și prestigioase baze de date sunt: PsycLit
(produsă de APA, conține articole și rezumate din mai multe reviste de specialitate,
publicate începând cu anul 1927); ERIC (comunicări și articole preluate din mediul
educațional); Medline (comunicări și articole de la manifestări științifice și reviste);
Social Science Citation Index - SSCI (realizează o indexare după citări, astfel încât, de
exemplu, pot fi căutate toate articolele în care a fost citată o anumită teorie); EBSCO,
ProQuest, Project Muse.
- O listă de adrese către surse de pe internet poate fi:
1. http://www.lib.uwaterloo.ca/discipline/psyc/doing_research.html
2. http://www.psychology.org/links/Resources/Doing_Research/
3. http://www.fenichel.com/Current.shtml
4. www.library.cornell.edu/olinuris/ref/research/topic.html

- Teme de cercetare în România, comparativ cu revista OHP, pentru perioada 2005-2011
(Popa et al., 2012): OHP % ROU %
 Stress (coping, suport social etc.) 32.0 15.7
 Relaţia muncă-familie 10.7 1.5
 Violenţă, agresiune, discriminare 8.7 2.0
 Burnout 8.5 1.0
 Siguranţă 7.8 2.9
 Angajare/Şomaj 5.6 3.4
 Genul şi locul de muncă 3.6 1.0
 Insecuritatea la locul de muncă 3.2 3.9
 Contract psihologic 3.2 3.9
 Conflict 2.8 4.4
 Sănătatea şi starea de bine 2.6 15.2
 Abuz de substanţe 2.2 0.5
 Leadership 2.0 12.3


- În absența unui suport teoretic, știința nu ar fi nimic altceva decât o căutare haotică de
răspunsuri, lipsită de un cadru orientativ.
Ce este o teorie ?
- Zlate (2000), apreciază că „teoria este ansamblul ipotezelor, legilor şi conceptelor
organizate într-un sistem logic coerent care descrie şi explică un domeniu al
cunoaşterii”.
- Campbell (1990), definește teoria ca fiind ”o colecție de afirmații, verbale sau
simbolice, care identifică variabilele importante și precizează cum interacționează
acestea, de ce corelează și identifică condițiile sub care ele corelează sau nu corelează”.
- Spata (2003), consideră teoria drept un complex de afirmații și presupuneri care
generează ipoteze și încearcă să ofere explicații cu privire la comportamentul/psihicul
uman într-un anumit context.
 Rolul teoriei în cercetarea științifică (2)
- Campbel (1990), identifică 7 caracteristici pentru o ”teorie bună”, astfel:
- există un consens privind susținerea de rezultatele cercetărilor anterioare;
- oferă interpretări care pot susține cercetări ulterioare;
- orientează atenția spre probleme noi, care nu au mai fost puse până atunci;
- oferă o explicație clară și inteligibilă a fenomenului vizat;
- oferă o explicație mai bună decât alte teorii existente;
- susține afirmații sau predicții care ar putea fi ușor dovedite ca false, dacă alte explicații ale
fenomenului vizat ar fi adevărate;
- oferă o orientare cu privire la modalitatea de abordare a problemei.
 Exemplu de alegere a modelului teoretic (1)

Aplicație prcatică
Tema: STRESUL ŞI PREDISPOZIŢIA LA DIFERITE FORME DE STRES

- Teoria activării, elaborată de Walter Cannon, pune accent pe mecanismele sistemului
nervos central şi sistemului nervos vegetativ, respectiv pe reactivitate şi mecanismele
specifice;
- Teoria clasică S.G.A., elaborată de Hans Selye, pune accentul pe fiziologia stresului;
- Teoria evenimentelor de viaţă, dezvoltată de Rahe şi Holmes, mută accentul pe ecoul afectiv
al evenimentelor stresante, acordând semnificaţie fiecărei întâmplări în funcţie de
cantitatea de stres pe care o provoacă;
- Teoria cognitivă, având ca autori pe: Lazarus, Mc. Grath, Sells, Kasl, French, Cobb şi
Caplan, orientează studiile pe percepţia şi interpretarea acordate de persoană fiecărui
eveniment, fiecărui proces în care, precizează autorii, pot interveni neconcordanţe între
posibilităţile percepute şi necesităţile impuse.
- În concluzie, cele patru orientări teoretice trebuie privite complementar, deoarece fiecare
dintre acestea aduce contribuţii în rezolvarea unor probleme distincte.

Modelul ABC cognitiv

 La componentele anterioare (evenimentul activator, cogniţii şi consecinţe) se mai
adaugă două:
- D, disputarea sau restructurarea cogniţiilor iraţionale;
- E, asimilarea unor cogniţii eficiente, funcţionale şi/sau raţionale în locul celor
disfuncţionale şi/sau iraţionale;
Funcţionare:
- Cogniţiile B, evaluează evenimentele activatoare A, condiţionând apariţia consecinţelor C
(reacţiile afective), care se mai numesc şi cogniţii calde;
- Cogniţiile calde se regăsesc în monologul interior şi se exprimă sub forma gândurilor
automate (care scapă controlului conştient), asociate cu evenimentele activatoare A,
generând aparenţa falsă că A sunt răspunzătoare de consecinţele C;
- Cogniţiile B pot fi identificate, dar cele iraţionale generează răspunsuri dezadaptative şi
disfuncţionale, care pot fi schimbate prin tehnici specifice, în raţionale care generează
răspunsuri adaptative şi funcţionale.
 Pentru a fi raţionale cognițiile trebuie să fie: utile, logice și în acord cu realitatea
obiectivă;
 Principalele cogniții iraționale vs. raționale:
 trebuie absolutist (gîndire absolutistă) vs. preferințe (gîndire flexibilă);
 catastrofarea vs. noncatastrofarea;
 toleranță scăzută la frustrare vs. toleranță crescută la frustrare;
 evaluarea globală vs. evaluarea contextuală.
 Emoții negative disfuncționale vs. emoții negative funcționale:
 conduc la experimentarea durerii și disconfortului vs. atenționează dar nu imobilizează
pentru atingerea scopurilor;
 comportamente contrare propriilor interese vs. comportamente care sprijină
dezvoltarea personală;
 împiedică angajare în acțiuni pentru atingerea scopurilor vs. susțin punerea în prcatică
a comportamentelor necesare atingerii scopurilor.

 Scopul intervenției cognitiv comportamentală vizează:
 schimbarea cognițiilor iraționale în cogniții raționale;
 înlocuirea emoțiilor negative disfuncționale cu emoții negative funcționale și nu
înlocuirea emoțiilor negative cu emoții pozitive;
 Exemplu de emoții:

 Principii pentru schimbarea cognițiilor iraționale:
 Evenimentele nu pot cauza emoții disfuncționale, ci sistemul nostru de convingeri și
credințe determină emoțiile și comportamentele disfuncționale;
 Creăm dificultăți deoarece continuăm să persistăm în credințe iraționale;
 Cultivăm emoții și comportamente dezadaptative, însă acestea se pot schimba prin
analiza concretă a consecințelor credințelor iraționale.
 Pentru a ajunge la o gândire rațională, pot fi utile unele întrebări:
 Pot să accept viața, oamenii ... așa cum sunt!
 Când se întâmplă lucruri rele, pot să mă concentrez pe căutarea de soluții!
 Când sunt tratat cu dispreț, trebuie ca ceilalți să vada lucrurile ca și mine!
 Când greșesc sau alții sunt mai buni decât mine, pot să-mi păstrez respectul și
încrederea că pot și eu!
 Generarea întrebărilor și definirea problemei (1)
- O altă etapă importantă a cercetării vizează ”starea de interogare a realității”, întrebarea
fiind ”motorul cercetării”, care are rolul de a focaliza interesul de cunoaștere asupra unui
fenomen specific.
Factorii interni care stau la baza stării de interogare a realității:

- curiozitatea (dorința de a înțelege sau explica);
- compasiunea (dorința de a rezolva probleme pentru a ameliora situația);
- conformismul (tendința de a alege întrebări care sunt ”la modă”);
- preferința personală (cercetări care corespund abilităților și interesului).
Factorii externi care determină generarea întrebărilor cercetării:
- impunerea din partea unei autorități administrative sau academice;
- resursele disponibile (materiale, metodologice, umane);
- sistemul de recompense (aduc recunoaștere mai mare);
- interesul colaboratorilor și ”sponsorilor”.
 Generarea întrebărilor și definirea problemei (2)

- O abordare eficientă în generarea întrebărilor cercetării este pornirea de la una sau mai
multe întrebări mai generale cu privire la fenomenul vizat.
- Ex. de temă: Performanța profesională a angajaților în condiții de stres
- Putem porni de la întrebări generale:
- care sunt factorii care determină performanța profesională?
- care sunt factorii care determină părăsirea organizației?
- Apoi întrebările generale pot fi rafinate prin formulări mai specifice:

- există o legătură între pregătirea profesională anterioară și performanța curentă?
- există o legătură între performanța profesională a angajaților și stilul de conducere al
șefilor?
- există o legătură între abandonul locului de muncă și nivelul stresului?

ELABORAREA IPOTEZELOR
Definirea noțiunii de ipoteză
- Pocesul de formulare a ipotezelor are o importanță aparte în cadrul unei cercetări,
deoarece fixează ”ținta” sau ”obiectivul” care trebuie atins.
- Prin ipoteză înțelegem o sentință verbală, derivată din observații, teorii sau din rezultatele
altor cercetări (Schwab, 2005), care se exprimă sub forma unei predicții cu privire la
relația dintre variabilele cercetate (Spector, 2012; Wampold, 2006) și care poate fi testată
pe cale empirică (Mitchell & Jolley, 2001).
Identificăm patru aspecte fundamentale ale noțiunii de ipoteză:

a) caracterul de presupunere, care implică estimarea unui rezultat așteptat;
b) existența unor premise (date sau informații) pe care se sprijină;
c) descrierea unei relații de ordin cauzal dintre fenomene (variabile);
d) impunerea unui proces prin care adevărul ei să fie confirmat/infirmat.
 Utilitatea ipotezelor
Situații în care emiterea și testarea unei ipoteze nu este obligatorie:
- Dacă o cercetare abordează un subiect nou, neinvestigat anterior, atunci o atitudine de tip
explorator este mai potrivită decât testarea unei ipoteze.
- Ipotezele pot lipsi și atunci când cercetarea are un scop descriptiv sau când se urmărește
construcția unei teorii/explicații (David, 2006).
- Cercetarea care vizează dezvoltarea unor noi instrumente de măsurare (scale, chestionare),
nu implică enunțarea unor ipoteze, chiar dacă analiza statistică a datelor include
anumite proceduri inferențiale.
 Generarea și rafinarea ipotezei (1)

- Pentru generarea și rafinarea unei ipoteze, să presupunem că un cercetător este interesat

de relația dintre caracteristicile individuale și performanța în muncă.
- În acest sens, poate formula o ipoteza de genul: presupunem că performanța variază în
funcție de caracteristicile personale ale angajaților.
- Această variantă de ipoteză este prea generală și nu oferă o orientare clară cu privire la
modelul cercetării.
- Pentru a o rafina se pot analiza, spre exemplu, ”caracteristicile personale”, cum ar fi
aptitudinile/inteligența și trăsăturile de personalitate.

- Performanța profesională, la rândul ei, poate fi analizată ca ”performanță în sarcină” și
”performanță contextuală”.
- În final, se poate ajunge la formularea următoarelor întrebări:
- performanța în sarcină are legătură cu nivelul aptitudinal ?
- performanța contextuală are legătură cu trăsăturile de personalitate ?
- Întrebările pot fi rafinate în continuare, prin formulări foarte specifice:
- performanța în sarcină este mai mare la persoanele care au un nivel mai ridicat al
aptitudinii intelectuale generale ?
- performanța contextuală este mai mare la persoanele care au un nivel mai ridicat al
trăsăturii de personalitate denumită ”agreabilitate” ?
- În final ipoteza poate fi: Presupunem că relația dintre aptitudinea intelectuală și performanța
în sarcină este cu atât mai mare cu cât nivelul motivației este mai ridicat.
 Condițiile unei ipoteze bine formulate (1)

Aplicație practică
Exemple:
- Teoria Minnesota privind adaptarea la muncă (Dawis, England, & Lofquist, 1964),
susține că satisfacția produsă de angajați variază în funcție de corespondența dintre
abilitățile individuale și abilitățile solicitate de mediul de muncă.
- De aici a rezultat întrebarea ”care sunt aceste abilități?”.
- Ipoteza derivată: Presupunem că nivelul de satisfacție al angajaților este cu atât mai mare
cu cât este mai mare corelația dintre abilități și cerințe.
- Teoria trăsăturilor liderului, propusă de Bass, afirmă că eficiența liderilor depinde de

caracteristicile intrinseci ale acestora.
- De aici a rezultat întrebarea ”care sunt aceste caracteristici?”.
- Ipoteza derivată: Presupunem că anumite caracteristici psihice fac diferența dintre liderii
eficienți și cei ineficienți, iar acestea pot fi identificate și evaluate.
 Din punct de vedere formal, două probleme sunt esenţiale: modul de formulare a
ipotezelor și numărul acestora.
 Formularea ipotezelor trebuie să fie simplă și clară, exprimată într-un limbaj firesc și
natural, pentru a favoriza identificarea variabilelor și a relației așteptate dintre acestea.
 Recomandat pentru construcția ipotezelor este modelul ”dacă… atunci…” (de ex.:
”dacă motivația pentru muncă este ridicată, atunci satisfacția profesională este mai
mare”).
 Dacă cercetarea este de tip experimental, formularea corectă a ipotezei de mai sus este
”există… sau anticipăm… o relație pozitivă între motivație și satisfacția profesională”.
- Ipotezele se formulează cu referire la caracteristicile (variabilele) vizate de cercetare și nu
în legătură cu instrumentele folosite pentru măsurarea lor (ex.: este greșit să spunem
”există… sau anticipăm… o relație pozitivă între chestionarul de motivație și chestionarul
de satisfacție profesională”).
- Numărul ipotezelor este un aspect de ordin cantitativ care nu are o relevanță în sine și
trebuie să decurgă din natura temei/subiectului, întrebările pe care ni le punem în legătură
cu acesta, resursele pe care le avem la dispoziție și de timpul alocat cercetării.
- O cercetare bună se construiește în jurul unei ipoteze bune și nu în jurul unei anumite
metode de investigație, oricât de sofisticată ar fi.
- Metoda se subordonează ipotezei și nu invers.

- Înainte de a fi inclusă în procesul de cercetare, orice ipoteză trebuie să facă față unei
verificări atente, pe baza următoarei liste de întrebări:
1) Poate fi falsă?
a. pot fi elaborate definiții operaționale ale variabilelor?
b. poate fi efectuată o predicție specifică?
2) Poate fi susținută?
a. este prezisă o diferență, o relație sau un efect?
3) Există o rațiune pentru care ne putem aștepta ca predicția să fie corectă?
a. rezultă dintr-o teorie?
b. este consistentă cu rezultate ale unor studii anterioare?
c. este în concordanță cu simțul comun?
- Infirmarea unei ipoteze pe baza unei cercetări bine conduse este la fel de relevantă științific
ca și confirmarea ipotezei.
 EȘANTIONAREA
Populaţie, populaţie-ţinta, eşantion
 Populație (population);
 Populație țintă (target population)
– populație de referințã;
– toate cazurile care respecta anumite specificații;
 Eşantion (sample)
– reprezintă o proporție (o parte) din
populația de referințã;
– un subset de elemente extras din
populația generală, care respectă
caracteristicile de baza ale populației.
 Paşi în eşantionare
 Population definition: definirea populației țintă pentru studiu din cadrul populaţiei
generale;
 Sampling frame: stabilirea cadrului de eșantionare;
 Sampling method: stabilirea metodei de eşantionare şi eşantionul;
 Sample size: determinarea marimii eşantionului;
 Sampling & data collection: implementarea planului și culegerea datelor;
 Review: compararea eşantionului cu intenţiile, pentru a evalua condiția de generalizare

și reprezentativitate.
 Definirea populaţiei țintă
 Prin populație țintã se înțelege ”totalitatea cazurilor care corespund anumitor

specificații, definite de cercetător”.
 Aria de cuprindere a populației țintã este o cerință fundamentală pentru orice
cercetare, deoarece prin aceasta avem o reprezentare a ariei de generalizare a
concluziilor cercetării.
 În practică, această cerință este adesea substituită prin descrierea caracteristicilor
eșantionului.
 Stabilim criterii de includere /excludere:
 Ex. 1: dorim să evaluăm specificul anxietății de testare în România;
 Ex. 2: dorim să evaluăm atitudinea tinerelor mame privind vaccinarea bebelușilor;
 Cadrul de eșantionare
 Este o definire operațională a populației pentru studiu, spune în clar “de unde” luăm
participanții;
 Populația generală include toate cazurile care corespund domeniului de interes al
cercetării.
 Ideal ar fi ca eșantionul să fie selecționat astfel încât fiecare unitate de eșantionare să
aibă șansa de a fi reprezentată.
 În practică, eșantioanele sunt selecționate dintr-o listă de unități de eșantionare
disponibilă, care rareori acoperă populația integrală.
 Aceasta este ceea ce se numește cadrul sau baza de eșantionare, care are o semnificație
mai concretă decât noțiunea de ”populație” și se referă la domeniul efectiv din care este
selectat eșantionul.

Eşantionul
- Pentru studierea unei teme/subiect este necesară studierea unor grupuri de persoane
asemănătoare cu cele care fac obiectul interesului cercetării.
- Ideea fundamentală a modelului populație-eșantion este extrapolarea, concluziei de la parte
(eșantion) la întreg (populație), pe baza calității eșantionului de a fi reprezentativ
(Freedman, 2003).
- Extrapolarea este un proces de inferență statistică.
- Inferența statistică se referă la utilizarea unui eșantion de date pentru derivarea unei
concluzii cu privire la populația din care a fost extras.
 Reprezentativitate
 Reprezentativitatea eșantionului este condiția de bază a validității și depinde, în

principal, de patru factori:
 Caracteristica măsurată. Reprezentativitatea este mai mare atunci când caracteristica

măsurată este mai omogenă la nivelul populației, decât atunci când este mai eterogenă
(ex.: sociabilitatea, depresia).
 Impactul unor variabile covariante. Reprezentativitate scade dacă caracteristica
măsurată variază în funcție de o variabilă de care nu ținem cont în constituirea
eșantionului.

Reprezentativitate
 Mărimea eșantionului - cu cât eșantionul este mai mare, cu atât reprezentativitatea lui
crește, însă după atingerea unui volum de 700-800 de persoane, reprezentativitatea nu
mai crește sensibil, indiferent de volumul populației din care este extras (Rotariu, 1999).
 Procedura de eșantionare - reprezentativitatea poate fi estimată numai în condițiile

selecției aleatorii a populaţiei, întrucât pot fi utilizate legile probabilității pentru
estimarea erorii de eșantionare și a limitelor de încredere în rezultatele obținute
(Sackett & Larson Jr., 1990).
 Din acest motiv se preferă ca, atunci când nu rezultă un eşantion prin proceduri
aleatorii, în loc de eșantion să se vorbească de lot sau grup de cercetare (Sava, 2013).

Tehnici de eșantionare (1)
- În teoria eșantionării se face distincție între două tehnici: probabilistă (aleatorie) și non-
probabilistă (nealeatorie).
 A. Probability Sampling:
– 1. Eșantionarea aleatorie simplă;
– 2. Esantionarea aleatorie sistematică;
– 3. Esantionarea aleatorie stratificată;
– 4. Eșantionarea aleatorie “în clustere”.
 B. Nonprobability Sampling :
– 1. Accidental/Convenience Sampling (eșantionarea de conveniență);
– 2. Quota Sampling (eşantionare pe cote);
– 3. Purposive sampling (eşantionare pe obiectiv).
-
-

A. Tehnicile probabiliste (aleatorii) se referă la o procedură care să excludă în mod absolut
subiectivitatea umană și, în același timp, să acorde fiecărei unități de eșantionare șansa
de a fi sau de a nu fi inclusă.
A.2.Tehnica eșantionării aleatorie sistematică
- Presupune fixarea unui pas de selecție (k), apoi fiecare caz k din listă este inclus în eșantion.
- Pentru a afla valoarea k (pasul de eșantionare) se împarte volumul estimat/cunoscut al
populației la volumul dorit al eșantionului, respectiv k=N/n.
- Exemplu:
– k = 2162/200 = 11
– Se va alege un număr la întâmplare între 1 si 11 (să zicem 4) și, ulterior, se va
selecta fiecare al 11-lea membru, respectiv 15, 26, 37, 48, 59, ...

A.3. Tehnica eșantionării aleatorie stratificată
De exemplu, un eșantion stratificat de studenți ai unei facultăți de psihologie ar putea fi
selecționat aleatoriu (probabilistic), separat din fiecare an, astfel încât toți anii de studiu să
fie reprezentați corespunzător.
Dacă ne-am opri la acest nivel, am avea ceea ce se cheamă un eșantion unistadial. Am
putea detalia stratificarea pe specialități, apoi fiecare specialitate pe gen (masculin/feminin),
selecționând aleatoriu, un anumit număr de subiecți din fiecare strat (eșantion multistadial).
Principiul fundamental care stă la baza acestei metode de eșantionare este acela ca
straturile alese să aibă legătură cu variabila dependentă care face obiectul cercetării
(Frankfort-Nachmias & Nachmias, 2000).

 Ex.: Stabilirea unor sub-grupe în funcție de anumite criterii.
 Procedură alocare proporționată:
- N total = 13.500, în funcție de criteriul anul de studiu – 3 grupe (N1=6000, N2=4200,
N3=3300);
- Volumul eșantionului n= 750 participanți;
- Se calculează fracția de eșantionare = 750/13.500=0.05;
- Se calculează n pentru fiecare grupă; n1 pentru N1 = 6000 X 0.05 = 300; n3 pentru N3
= 3300 X 0.05 = 165;
- Apoi aflu k pentru fiecare grupă; k1 = 6000/300 =20; k3 = 3300/165 =20.
 Avantaje: - subgrupurile sunt reprezentate adecvat in structura și volumul
eșantionului;
– asigură un grad ridicat de control asupra eșantionului;
– creșterea preciziei analizelor statistice;
– poate facilita realizarea unor analize mai detaliate.

A.4. Tehnica eșantionării “în clustere”
Procedura: în loc sa fie eşantionate elemente individuale, se vor eşantiona grupuri de
elemente;
Exemplu: evaluarea anxietății de testare/evaluarea se desfășoară la elevii din clasa a
IX a la nivel național;
 N=255729
 n= 2000
 în medie fiecare liceu are 100 de elevi de clasa a IX a.
 nu se vor selecta elevi din cadrul fiecarui liceu, ci se vor selecta licee
Avantaje:
– Costuri reduse (materiale, timp, evaluatori)

Aplicaţie practică
Exerciţiu pentru fixarea cunoştinţelor
Populaţia ţintă pentru un studiu privind adaptarea profesională la locul de muncă este
N=7.000, iar n=400.
Cerinţa 1: calculaţi k pentru tehnica eșantionării aleatorie sistematică.
Cerinţa 2: formulaţi criterii de stratificare (n.1; n.2; n.3) pentru tehnica eşantionării
aleatorie stratificată, apoi calculaţi nr. participanţilor pentru fiecare criteriu ales (din cele 3).
Se stabileşte N pentru fiecare criteriu (N1=3.000; N2=2.500; N3 =1.500);
Se calculează fracția de eșantionare = 400/7.000=0.057;
Se calculează n pentru fiecare grupă; n1 pentru N1=3.000 X 0.057 = 171; n2 pentru N2 =
2.500 X 0.057 = 142; n3 pentru N3 = 1.500 X 0.057 = 85;
Apoi aflaţi k pentru fiecare grupă; k1=3000/171=17; k2=2500/142=17; k3=1500/85=17.

B. Tehnici de eșantionare non-probabilistă (nealeatorie)
Reprezentativitatea nu este o proprietate a tehnicilor non-probabilistice
B.1. Eșantionarea de conveniență
● Presupune includerea în eșantion a cazurilor accesibile și disponibile. Este cea mai puțin
riguroasă tehnică de eșantionare.
Este bazată pe voluntariat, fiind cel mai frecvent întâlnit în practica cercetării.
O variantă a eșantionării de conveniență este eșantionarea de tip ”bulgăre de zăpadă” (sau
”rețea”) (Huck, 2004).
Procedura se desfășoară în două faze:
- identificarea unor persoane care îndeplinesc condițiile de includere în eșantionul
cercetării;
- acestea recomandă alte persoane care îndeplinesc anumite criterii explicite (vârstă,
nivel de pregătire etc.).
 Alături de reprezentativitate, dimensiunea este cel de-al doilea aspect esențial în

constituirea unui eșantion.
 Constrângerile impuse de contextul cercetării pot influența dimensiunea eșantioanelor.
Cele mai frecvente influențe provin de la:
 costurile implicate;
 timpul necesar procedurilor de măsurare;
 mărimea echipei de cercetare;
 tema cercetării, dacă vizează situații rare (de exemplu, studii pe gemeni).

Puterea testului, mărimea efectului și dimensionarea eșantionului
Puterea testului se definește prin capacitatea sau „sensibilitatea” unui test statistic de a
detecta efect real (legătură reală) între variabile, adică modificările valorilor unei variabile
se regăsesc în celeilalte variabile.
În termeni statistici, puterea testului nu este altceva decât probabilitatea de a respinge
ipoteza de nul atunci când aceasta este cu adevărat falsă.
Unul dintre factorii care contribuie la creșterea puterii testului este volumul eșantionului.
Mărimea efectului
Este un indicator statistic care se referă în mod direct la ”cât de mare” sau de
”importantă” este diferența dintre medii sau asocierea dintre variabilele.
Dacă ne referim la testul de corelație Pearson (r) mărimea efectului este dată de mărimea
coeficientului r, care poate avea valoarea ±1.
 Volumul eșantionului în funcție de obiectivele analizei statistice

Utilizarea datelor statistice în scop practic aplicativ (recomandări EFPA):
A) Dimensiunile eșantionului pentru calcularea etaloanelor
Mare 300-1000 persoane
Foarte mare peste 1000 persoane
B) Dimensiunea eșantionului pentru studii de validitate de construct
C) Dimensiunea eșantionului pentru studii de validitate de criteriu

D)Dimensiunea eșantionului pentru studii de fidelitate (consistența internă)
 MODELE DE CERCETARE
Cercetarea cantitativă (1)
 Coolican apreciază (2004):

 Cercetarea cantitativă tratează persoanele în mod izolat de contextul social, poate
chiar ”pe felii” separate, cum ar fi: memoria, aptitudinile tehnice, performanța,
sociabilitatea etc.;
 Persoanele sunt privite ca unități identice pentru a demonstra anumite idei ale
cercetătorului cu privire la natura umană.
 Metodele de investigare utilizate sunt chestionarele, inventarele, testele și scalele,
instrumente care proiecteze asupra persoanelor modul de gândire al cercetătorului, cu
scopul de a-l confirma, deși poate fi diferit de cel al oamenilor reali.

Cercetarea cantitativă (2)
Variabilele cercetării
Variabila este o distribuție de valori care descrie nivelurile sau stările particulare ale
caracteristicilor vizate, pentru fiecare dintre cazuri.
În funcție de rolul pe care îl joacă, pot fi descrise trei tipuri de variabile (Coolican, 2004;
Leong & Muccio, 2006; Spata, 2003):
Variabile independente (VI). În cercetările cu scop predictiv sau cauzal sunt numite și
predictori. În principiu, ne așteptăm ca variația valorilor VI să aibă un efect ”cauzal” asupra
valorilor VD.
Exemple de VI: nivelul de educație al angajaților, într-un studiu cu privire la frecvența
comportamentelor contraproductive; stilul de conducere, într-un studiu cu privire la nivelul
de satisfacție al angajaților.
 Cercetarea cantitativă (3)
 Variabile dependente (VD), sunt numite și criterii, efecte sau rezultate.

 În principiu, VD sunt variabile care surprind un ”efect”, ale căror valori ne așteptăm
să varieze în funcție de valorile VI.
 În contextul exemplelor anterioare, VD sunt: frecvența comportamentelor
contraproductive, nivelul de satisfacție al angajaților.
 Variabile intermediare. În această categorie includem orice variabilă care se interpune
în relația dintre VI și VD, modificând sau influențând în mod indirect valorile VD, în
afara efectului direct exercitat de VI.

Validitatea cercetării
- Validitatea se referă la gradul de aproximare a adevărului printr-o afirmație.
- Vorbim de „aproximarea adevărului” și nu de ”adevăr”, deoarece cunoașterea
științifică este un proces de apropiere de un adevăr care se dezvăluie progresiv.
- Validitatea măsurării este de natură corelațională și se referă la intensitatea relației dintre
scorul obținut cu un instrument de măsură și un anumit criteriu, care descrie aceeași
caracteristică, dar despre care avem motive să credem că o face mai bine.
Validitatea cercetării
- Cele mai importante tipuri de validitate analizate în contextul cercetărilor psihologice sunt
următoarele: statistică, internă și externă.
Validitatea statistică
 Validitatea ipotezei trebuie evaluată atât în raport cu adecvarea ei la rezultate, cât și în
legătură cu adecvarea la teoria utilizată.
 În acest sens, Wampold et al. (1990) descriu patru aspecte care pot compromite
validitatea unei ipoteze:
 Lipsa de relevanță a ipotezei cercetării în raport cu teoria;
 Ambiguitatea ipotezei cercetării;
 Incongruența ipotezei cercetării cu cercetarea;
 Inadecvarea dintre ipotezele statistice și testele statistice utilizate;

Validitatea internă
- Soluția creșterii validității interne constă în eliminarea sau controlul variabilelor externe
(covariante sau confundate), care ar putea explica în mod nedorit variația valorilor
variabilei dependente.
- De exemplu, relația dintre motivație și performanță ar putea fi ”alterată” de: nivelul
experienței anterioare, vârsta subiecților etc.
Validitatea externă
- O semnificație a validității externe se referă la generalizare statistică, respectiv la
măsura în care concluziile la nivelul eșantionului pot fi extinse la nivelul populației din
care acesta a fost selecționat, precum şi la posibilitatea de a extinde concluziile
cercetării la alte populații decât cea de referință.
 Cercetarea calitativă (1)

 Cercetarea calitativă nu își propune testarea ipotezelor, ci descrierea și înțelegerea
fenomenelor, presupunând recoltarea unui volum mare de informații.
 Problema generalizării rezultatelor nu este prioritară și nici constituirea eșantionului.
 Selecția aleatorie nu este potrivită, deoarece:
(i) fiind eșantioane mici apar erori standard mari și reprezentativitate redusă;
(ii) modul de analiză a datelor nu permite calcularea erorii standard, deci nu am putea face
nici o estimare cu privire la reprezentativitatea acestuia;
(iii) obiectivul cercetării nu este o anumită caracteristică (variabilă), a cărei distribuție să o
presupunem normală, ci o realitate psihologică complexă.

Metodele utilizate în cadrul cercetării calitative
Metoda teoriei empirice
- Se bazează mai ales pe studiul cazurilor individuale, care sunt analizate ca întreg și nu din
perspectiva variabilelor care le descriu (utilizează întrebări: ce se întâmplă?; cum se
explică?; de ce se întâmplă?).
- Se utilizează atunci când apare necesitatea explicării unui fenomen sau proces încă
neexplicat sau atunci când o teorie existentă nu se potrivește cu anumite cazuri sau
evenimente.
- Criteriile de validitate a rezultatelor: potrivirea (cât de bine explică teoria datele existente),
relevanța (în ce măsură studiul se referă la o problemă reală, care prezintă un interes
practic), aplicabilitatea (teoria funcționează în rezolvarea problemei studiate) și
modificabilitatea (teoria poate fi alterată de apariția unor noi date relevante).

Metoda biografică
- Se bazează pe analiza unor narațiuni verbale, prin care evenimentele sunt prezentate într-
o ordine secvențială: relatări scrise sau orale, istorii personale, autobiografii, metode
interpretative, memorii etc.
- Evenimentele relatate au o semnificație bine definită pentru narator și se pot desfășura în
planuri variate, de la cel personal, la planul literar artistic, publicistic sau științific.
Are următoarele caracteristici fundamentale :
 o puternică încărcătură personală și individuală:
 datele sunt recoltate pe căi variate, de la interviuri și jurnale personale, până la analiza
înregistrărilor audio/video;
 evidențiază impactul activității personale asupra mediului social;
 se bazează pe analiza proceselor individuale în perspectivă longitudinală.

Studiul de caz
- Este o metodă care se definește mai ales prin circumscrierea cercetării la o anumită entitate,
care poate fi individuală (un anumit elev sau pacient de ex.) sau colectivă (o anumită
organizație).
- Dintre toate metodele calitative, studiul de caz este cel mai puțin circumscris unui substrat
teoretic sau unor norme și reguli de abordare.
- Studiul de caz oferă posibilitatea de a obține o mare cantitate de informații cu privire la o
anumită persoană și modul în care aceasta răspunde sau se adaptează la o anumită situație
specifică.
- Datele surprinse cu un singur caz pot aduce un plus de înțelegere cu privire la o
caracteristică comună unei categorii mai largi de persoane, care pot deveni modele
explicative pentru anumite situații mai generale.
-
-
Observația
- Reprezintă una dintre modalitățile cele mai accesibile și cele mai utilizate în cercetarea
calitativă.
- Indiferent de obiectivele cercetării și de natura fenomenului observat, există patru mari
probleme pe care cercetătorul trebuie să le rezolve, pentru a se asigura că datele recoltate
sunt sistematice și semnificative:
a) Care este obiectul observației? (caracteristicile bioconstituționale; comportamentul verbal
lingvistic; comportamentul non-verbal)
b) Unde și când va avea loc procesul observației?
c) Cum vor fi înregistrate/consemnate datele?
d) Cât de mare este inferența cercetătorului în realitatea supusă observației?

Interviul
- Este una dintre modalitățile principale de abordare a realității în cercetarea calitativă.
- Spre deosebire de formele utilizate în cercetarea cantitativă, interviul calitativ este de cele
mai multe ori nestructurat sau slab structurat.
- Mai mult decât a ști să pună întrebări, cercetătorul trebuie să știe să asculte și să favorizeze
prin atitudinea sa deschiderea persoanei cu care discută.
- În mod obișnuit, interviul este o modalitate prin care cercetătorul explorează psihicul unor
persoane, dar în cercetarea calitativă fenomenologică cercetătorul însuși este supus
intervievării de către un expert, neimplicat în cercetarea respectivă.
Practicile privind analiza şi interpretarea datelor

- Datele recoltate trebuie aduse din forma lor inițială într-o formă analizabilă (interviurile
trebuie transcrise).
- Identificarea aspectelor elementare semnificative pentru categorii interpretative mai
generale.
- Analiza (codificarea) și interpretarea se desfășoară în paralel, fiind dependente una de alta,
dar este de așteptat ca soluțiile inițiale să fie contrazise pe parcursul analizei, ceea ce solicită
modificări, inclusiv la nivelul codificărilor elementare.
- În final, concluziile reprezintă rezultatul unui proces de interpretare personală, care
corespunde înțelegerii și viziunii cercetătorului cu privire la informația recoltată și la
subiectul supus cercetării.
- CÂND AI ÎNTRE 20 -30 ANI,

GĂSEȘTE-ȚI UN ȘEF BUN!
UN ȘEF BUN ESTE MAI MULT DECÂT O COMPANIE MARE!
UN ȘEF BUN TE VA PREGĂTI, DISCIPLINA

ȘI TE VA DEZVOLTA!
CÂND AI ÎNTRE 40 -50 ANI,

ÎNCEARCĂ SĂ FACI CEVA LA CARE TE PRICEPI CEL MAI BINE!
NU FĂ CEVA DESPRE CARE NU ȘTII NIMIC!
DAR CÂND EȘTI ÎNTRE 50 -60 ANI,

CONCENTREAZĂ-TE SĂ AJUȚI PE CEI TINERI!
CÂND AI PESTE 60 ANI,
PETRECE-ȚI TIMPUL CU NEPOȚII!

Metodologie Vio

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metodologie Vio

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURSUL 1

INTRODUCERE ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Noţiuni generale cu privire la disciplina

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (1)

Zone de evaluare psihologică:

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (3)

Abordarea normativă vs. abordarea ipsativă

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (4)

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (5)

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (6)

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (7)

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (11)

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (12)

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (13)

Competențe minimale în utilizarea intrumentelor şi în cercetare

Cunoştinţe minimale necesare în cadrul cursului (14)

Obiectivul final al cursului:

Noţiuni generale cu privire la disciplina

Disputa cantitativ – calitativ (1)

Disputa cantitativ - calitativ (2)

- În acest context, Shadish numește ”argumentul paradigmei”, în virtutea căruia

Caracteristicile cunoașterii științifice (1)

- Tavris (1999), noțiunea de știință este utilizată cu mai multe înțelesuri:

Caracteristicile cunoașterii științifice (2)

Caracteristicile cunoașterii științifice (3)

Caracteristicile cunoașterii științifice (4)

Caracteristicile cunoașterii științifice (5)

Caracteristicile cunoașterii științifice (6)

- În concluzie, putem afirma că un demers de tip ştiinţific este un proces sistematic de

Obiectivele generale ale cunoașterii științifice (1)

Obiectivele generale ale cunoașterii științifice (2)

Rolul teoriei în cercetarea științifică (2)

- Campbel (1990), identifică 7 caracteristici pentru o ”teorie bună”, astfel:

- Suttom și Staw (1995), descriu ceea ce nu este deloc o teorie:

Rolul teoriei în cercetarea științifică (5)

- Scolile de gândire psihologică (behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza etc.), nu reprezintă

Rolul teoriei în cercetarea științifică (6)

Rolul teoriei în cercetarea științifică (7)

Rolul teoriei în cercetarea științifică (8)

Rolul teoriei în cercetarea științifică (10)

Modele ale relației dintre practică și știinţă

- Finalitatea practică a cercetării științifice este exprimată prin ”modelul practicianului

- Premisele de la care pornește o cercetare:

Modelul general al unui proiect de cercetare (2)

Tema: STRESUL ŞI PREDISPOZIŢIA LA DIFERITE FORME DE STRES

Taxonomii ale stresului şi factorilor stresori

Modelul general al unui proiect de cercetare (4)

Modelul general al unui proiect de cercetare (6)

Modelul general al unui proiect de cercetare (7)

Modelul general al unui proiect de cercetare (8)

Modelul general al unui proiect de cercetare (9)

Căutarea unui subiect de cercetare (1)

Căutarea unui subiect de cercetare (2)

Tematica cercetării științifice în psihologia sănătății și siguranței ocupaționale (1)

Tematica cercetării științifice în psihologia sănătății și siguranței ocupaționale (3)

Tematica cercetării științifice în psihologia sănătății și siguranței ocupaționale (4)

Tematica cercetării științifice în psihologia sănătății și siguranței ocupaționale (7)

Tematica cercetării științifice în psihologia sănătății și siguranței ocupaționale (8)

Orientări tematice în psihologia clinică (2)

Managementul proiectului de cercetare (2) diagrama Gant

Managementul proiectului de cercetare (3) diagrama Gant

Managementul proiectului de cercetare (4) diagrama Gant

- La prima vedere, realizarea reprezentării tabelar-grafice a unui proiect de cercetare