Sociologie Juridica 2017 Final PDF

Iulia BOGHIRNEA
Sociologie juridică
Manual universitar pentru

Învăţământul Frecvenţă Redusă
- 2017 -
1
Cursul de Sociologie juridică este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe
Economice şi Drept a Universităţii din Piteşti, forma de învăţământ Frecvenţă
redusă, programul de studiu Drept.
- numărul de credite - 4 puncte credit
- numărul ore de studiu individual - 14
- numărul ore de pregătire tutoriale - 14
- forma de finalizare Verificare, semestrul al II-lea.
SI - Evaluare finală 10%

(curs)
Structura
notei - Prezentarea orală a referatului 30%
elaborat
Seminar
- Lucrări practice (chestionare) 60 %
Obiectivele cursului:
 Cunoşterea şi învăţarea locului fenomenului juridic în cadrul fenomenelor

sociale;
 Cunoşterea şi învăţarea şi identificarea corelaţiilor dintre noţinile drept şi
societate;
 Cunoşterea şi învăţarea coleraţiei normelor juridice cu alte norme sociale
 Cunoaşterea şi înţelegerea importanţei studiului sociologiei juridice ca
ştiinţă de ramură;
 Cunoaşterea şi înţelegerea relaţiei între sociologie şi sociologie juridică;
 Cunoaşterea şi înţelegerea definiţei sociologiei juridice.
2
– CUPRINS –
1.Unitatea de învăţare 1:
INTRODUCERE 6
1.1.Obiectivele cursului 6
1.2.Concepţia curriculară 6
1.3.Scopul unităţilor de învăţare 7
1.4.Tematica unităţilor de învăţare 7
1.5.Bibliografie generală 8
DREPT ŞI SOCIETATE 10
2.2. Caracterul social al dreptului 10
2.3. Locul şi rolul fenomenelor juridice în cadrul fenomenelor sociale 13
2.4. Sistemul normelor sociale. Normele de drept, normele de morală şi 14
obiceiul
2.5. Rezumat 18
2.6. Lucrare de verificare 20
2.7. Bibliografie 20
SOCIOLOGIA JURIDICĂ - ŞTIINŢĂ DE GRANIŢĂ ÎNTRE DREPT ŞI 22
SOCIOLOGIE
3.1. Obiectivele cursului 22
3.2. Consideraţii generale privind sociologia 22
3.3. Scurt istoric al sociologiei juridice 24
3.4. Corelaţia sociologiei juridice cu sociologia generală şi ştiinţa dreptului 26
3.5. Rezumat 28
3.6.Lucrare de verificare 30
3
OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA SOCIOLOGIEI JURIDICE 31
4.2. Obiectul de cercetare al Sociologiei juridice 31
4.3. Definiţia sociologiei juridice 34
4.4. Rezumat 34
METODOLOGIA SOCIOLOGIEI JURIDICE 37
5.2. Consideraţii generale privind metoda de cercetare 37
5.3. Investigaţia sociologico-juridică 38
5.3.1. Etapele investigaţiei sociologico-juridice 40
5.3.2.Tehnica observaţiei 46
5.3.3.Chestionarul 48
5.3.4.Interviul. 52
5.3.5.Tehnicile sociometrice 52
5.4. Rezumat 53
STATUTUL SI ROLUL INDIVIDULUI 60
6.2. Statutul (status-ul) şi rolul individului 60
6.3. Rezumat 63
4
7. Unitatea de învăţare 7:
VIOLENŢA.DIMENSIUNI.ETIOLOGIE.TIPOLOGIE. FORME COMPLEXE 66
DE VIOLENŢĂ
7.2. Noţiuni introductive 66
7.3. Dimensiunile violenţei 67
7.4. Etiologia violenţei 68
7.5.Tipologia violenţei 69
7.6. Forme complexe de violenţă 70
7.7. Rezumat 71
5
– Unitatea de învăţare 1 –
INTRODUCERE
CUPRINS
INTRODUCERE 6
1.2.Concepţia curriculară 6
1.3.Scopul unităţilor de învăţare 7
1.4.Tematica unităţilor de învăţare 7
1.5.Bibliografie generală 8
1.1. OBIECTIVELE CURSULUI

Cursul de Sociologia juridică explică rolul dreptului în societate, precum şi
corelaţia dintre acestea două. Acestă disciplină studiază normele juridice
începând de la momentul creării lor, momentul aplicarii lor și, nu în ultimul rând,
impactul social al acestora. De asemenea, se studiază factorii care determină
comportamentul deviant nelegal și efectele sale asupra societății.
Alături de criminalistica, medicina legală, statistica juridică, informatica
juridică, logica juridică, etnologia juridică, psihologia juridică ş.a., Sociologia
juridică este o ştiinţă auxiliară, indispensabilă cunoaşterii unor fenomene juridice
şi unei mai bune aplicări a normelor juridice, însă, nu face parte propriu-zis din
sistemul ştiinţei dreptului.
Sociologia juridică este, evident, şi o disciplină de învăţământ, având un
caracter de introducere în studierea/ cercetarea şi cunoaşterea fenomenului
juridic.
1.2. CONCEPŢIE CURRICULARĂ

Lucrarea de faţă îşi propune să facă o incursiune în lumea legislaţiei în
vigoare ce se află în continuă schimbare şi adaptare la transformările actuale şi
să aducă în atenţia studenţilor una dintre cele mai importante metode de
cercetare a fenomenului juridic şi anume metoda sociologică.
6
Studierea acestei discipline conferă studenţilor capacitatea de însuşire şi
de asimilare a cunoştinţelor dobândite în semestrul anterior precum şi punerea
lor în practică prin elaborarea unor chestionare cu întrebari închise.
1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.

Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul
rând să identifice locul şi rolul acestei discipline în sistemul ştiinţei dreptului.
Acest curs aprofundează noţiunile specifice domeniului dreptului, si oferă
noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea
situaţiilor practice pe care le poate întâlni cel care studiază această disciplină.
Totodată unităţile de învăţare selectate au fost alese astfel încât să ajute
cursanţii să dobândească o serie de cunoştinţe noi legate de cercetarea
fenomenului juridic şi cunoasterea şi identificarea acestuia cu ajutorul metodelor
sociologice.
Ca disciplină de învăţământ, Sociologia juridică este prezentă practic în
aproape planurile de pregătire juridică din cadrul facultăţilor de drept din ţară şi
din străinătate, ceea ce denotă importanţa practică deosebită a acesteia.
1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE

DREPT ŞI SOCIETATE

SOCIOLOGIA JURIDICĂ - STIINŢĂ DE GRANIŢĂ ÎNTRE DREPT ŞI
SOCIOLOGIE

OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA SOCIOLOGIEI JURIDICE
7
METODOLOGIA SOCIOLOGIEI JURIDICE

STATUTUL ŞI ROLUL INDIVIDULUI ÎN SOCIETATE

VIOLENŢA. DIMENSIUNI. ETIOLOGIE. TIPOLOGIE. FORME
COMPLEXE DE VIOLENŢĂ
1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
 N. POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,

2008
 I. BADESCU s.a., Istoria sociologiei (teorii contemporane), Ed. Eminescu,
Bucuresti, 1996;
 D. BANCIU, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000
 I. BOGHIRNEA, Teoria generală a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2013
 N. POPA, Prelegeri de sociologie juridică, T.U.B., Bucureşti, 1983
 N. POPA, I. MIHĂILESCU, M. EREMIA, Sociologie juridică, Ed.
Universităţii Bucureşti, 2000
 S. DEACONU, Sociologie juridică, Universitatea din Bucureşti, 2011
 S. POPESCU, Sogiologie juridică, Ed. Lumina Lex, 2000
 C. TRANDAFIR, Dreptul si societatea. Sociologie juridică, Ed. Sitech,
2007;
 J. CARBONNIER, Sociologie juridique, Paris, 1972.
 M. MANOLESCU, Teoria şi practica dreptului: Metodologie şi sociologie
juridică, Ed. Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946
 L. SĂULEANU, S. RĂDULEŢU, Dictionar de expresii juridice latine, Ed.
C.H. Beck, Bucuresti, 2007
 G. KYNG s.a., Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, Iasi, 2000;
8
 A. MIHĂILĂ, Sociologia dreptului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010
 D.S. LUMINOSU, V. POPA, Sociologie juridică, Ed. Helicon, Timis,1995;
 V. M. CIUCA, Lecţii de sociologia dreptului, Ed. Polirom, Iasi, 1998;
 V. VOICU, Sociologie juridică, Galaţi, 1999;
 N. Popa, I. Mihăilescu, M. EREMIA, Sociologie juridică, Ed. Universităţii,
Bucuresti, 1999
 A. NOVAK, Sondajul de opinie, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1998;
 T. ROTARU, P. ILUTA, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed.
Polirom, Iasi, 2001;
 N.N. BOBICĂ, Introducere in sociologie juridică, Ed. Fundaţiei Academice,
Danubius, Galaţi, 2003
 P. ANDREI,Sociologie generală, editia IV-a, Ed. Polirom, Iasi, 1999;
 R. ARON, Les étapes de la pensée sociologique, Ed. Gallimard, 1967;
 Giorgio DEL VECCHIO, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova,
Bucuresti, 1994
 G. GURVITCH, Eléments de sociologie juridique, Aubier, Paris, 1940;
 V. POPA, I. DRĂGAN, L. LEPĂDAT, Psiho-sociologie juridică, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999
9
Unitatea de învăţare 2 –
DREPT ŞI SOCIETATE
CUPRINS
DREPT ŞI SOCIETATE 10
2.2. Caracterul social al dreptului 10
2.3. Locul şi rolul fenomenelor juridice în cadrul fenomenelor sociale 13
2.4. Sistemul normelor sociale. Normele de drept, normele de morală şi 14
obiceiul
2.5. Rezumat 18
2.1. Obiectivele cursului

- Cunoşterea şi învăţarea locului fenomenului juridic in cadrul
fenomenelor sociale;
- Identificarea corelaţiilor dintre noţinile drept şi societate;
- Coleraţia normelor juridice cu alte norme sociale.
2.2. Caracterul social al dreptului
Omul se exteriorizează printr-o multitudine de comportamente, obiceiuri,

diverse şi complexe, în relaţiile cu ceilalţi1, relaţii ce se supun unor reguli sociale
şi anume: morale, religioase, juridice ş.a.
„Acţiunile omului sunt determinate de interesele sale sociale, de interesele
de moment sau de perspectivă”. În funcţie de interesele sale personale, scopuri,
mobiluri, acţiuni, omul îşi organizează comportamentul social şi îşi stabileşte
diverse relaţii/legături sociale însă, în primul rând, are în vedere modul în care
1
Omul dispune prin vocaţie de appetitus societatis, adică acea însuşire generală a fiinţei umane raţionale
de a trăi în cadrul societăţii (L. Săuleanu, S. Răduleţu, Dictionar de expresii juridice latine, Ed. C.H. Beck,
Bucuresti, 2007, p. 43).
10
societatea reacţionează şi îi acordă un anumit tratament la acţiunile respective.
(N. Popa, 1983, pp. 95-98). Toate aceste interese/ scopuri individul le
materializează şi le finalizează printr-o faptă, ca rezultat al acţiunii sale.
Realitatea juridică este un fenomen sociologic iar totalitatea acestor
fenomene, în toată conexiunea lor, reprezintă societatea, produsul unei lente
evoluţii istorice.
Relaţia dintre individ şi societate este un raport activ.
Acţiunile individului şi relaţiile lui generează societatea umană, ca un
„întreg articulat cu toate elementele în mişcare şi interacţiune”, ceea ce
determină ca întregul proces să fie unul evolutiv.
Dezvoltarea societăţii, prin diversificarea şi multitudinea de relaţii sociale şi
prin dinamica schimbărilor ce se produc în structurile politice şi organizatorice,
este efectul rapidităţii schimburilor economico-sociale.
Dreptul nu este imuabil, el evoluează o dată cu schimbările care au loc în
societatea respectivă, aflându-se într-o permanentă interdependenţă. Pe de altă
parte, contrar afirmaţiilor şcolii dreptului natural, care a crezut că prin raţiune se
pot crea legi universale pentru toate timpurile şi toate locurile, nu există legi
generale care să se aplice oriunde, fără observarea concretă a situaţiilor
care se nasc în cadrul fiecărei societăţi.
Profesorul de drept civil şi de sociologie juridică Jean Carbonnier
consideră că „dreptul nu poate exista decât în societate” şi, în consecinţă,
„fenomenele juridice sunt (…) fenomene sociale”, care împreună dau naştere
sistemului juridic al societăţii, ele neexistând în stare izolată2. Analizele de tip
juridic, ce au loc asupra societăţii, evidenţiază faptul că toate fenomenele juridice
sunt fenomene sociale.
În Dicţionarul juridic apărut în anul 1983, sub coordonarea prof. S.
Ghimpu, termenul de societate este definit ca fiind „sistemul relaţiilor stabilite
între oameni în procesul exietenţei şi activităţii lor, care este istoriceşte
determinat”.
În sfera sistemului social, individul ocupă locul esenţial iar în sfera
reglementărilor juridice, factorul uman reprezintă un factor de configurare al
dreptului, deoarece omul, ce acţionează într-o societate, în relaţie cu ceilalţi, este
2
Fenomenele juridice interacţionează cu fenomenele politice, economice, religioase, morale ş,a.
11
destinatarul dreptului. „Mediul relaţional reprezintă o condiţie esenţială a
existenţei dreptului, întrucât norma juridică nu se referă la individ” ci la o
relaţie/legătură între oameni în cadrul societăţii (L. Săuleanu, S. Răduleţu, p. 43).
Dreptul este o ştiinţă de observaţie înainte de toate şi tot pe observaţii
concrete îşi întemeiază întreaga lui dezvoltare3.
Din multitudinea acestor observaţii, prin raţionamentul inducţiei (trecerea
de la particular la general), iau naştere legile necesare satisfacerii nevoilor
societăţii. „Ele ni se par, spune Mircea Djuvara, aşa de evidente, încât am crede
că le-a construit raţiunea, când, în realitate, sunt rezultatul unei lungi evoluţii şi
unei profunde observaţii continue a faptelor”.
Mai mult decât atât, în cazul în care, situaţia de fapt nu se mai încadrează
în sfera legislaţiei în vigoare şi intră în conflict cu ea, nevoile societăţii determină
ca legile să se schimbe (de exemplu: legislaţia civilă romană s-a schimbat pe
cale pretoriană din cauza nevoilor şi a noilor împrejurări a societăţii).
Aşadar, societatea realizează partea cea mai importantă, fundamentală a
organizării ei prin fenomenul juridic.
Dovada concretă a eficienţei dreptului este constituită din modul în care se
dezvoltă societatea şi din modalităţile de manifestare ale fenomenului juridic.
Fenomenele juridice nu se pot naşte şi nu se pot manifesta decât pe
tărâmul acestui sistemului juridic.
Ştiinţa dreptului analizează domeniul relaţiilor sociale la care participă
oamenii, ca putători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele ce
decurg de aici. Aceasta este cea care formulează principiile generale în baza
cărora dreptul îşi structurează un mecanism adecvat de influenţare a
comportamentului oamenilor, în temeiul unor cerinţe valorice.
3
Mircea Djuvara dă exemplu Constituţiei României din 1921, care a fost luată „aproape întocmai” după
Constituţia Belgiei, ceea ce nu implică faptul ca dreptul constituţional românesc să fie diferit de dreptul
constituţional belgian. „Acei care afirmă că principiile mari, parlamentarismul, democraţia, se pot aplica
întocmai la fel, la toate popoarele, nu înţeleg rostul noţiunii de drept. Ei fac aceeaşi greşeală, pe care o
făceau autorii şcolii dreptului natural, socotind că aceeaşi instituţie se poate decreta pe cale raţională,
pentru toate popoarele, oricare ar fi împrejurările de fapt” (Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului.
Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All, Bucureşti, 1999, pp. 288-289).
12
2.3. Locul şi rolul fenomenelor juridice în cadrul fenomenelor sociale
Mircea Djuvara remarca faptul că dreptul nu se reduce numai la dreptul

pozitiv, că sfera de existenţă a dreptului antrenează, prin rezonanţă, şi alte sfere
sociale.
Plecând de la certitudinea că toate fenomenele juridice sunt fenomene
sociale, putem determina domeniul de acţiune al dreptului în societate precum şi
corelaţiile dintre normele juridice şi celelalte norme sociale ce reglementează
viaţa în societate.
În societate, aşadar, există şi comportamentele sociale ce nu intră sub incidenţa
sferei normativităţii juridice.
Religia, morala, tehnica ş.a. conţin, la rându-le, norme care completează
sfera reglementărilor relaţiilor sociale în care intră individul. În general, toate
tipurile de activitate umană sunt supuse, într-un fel sau altul, acţiunii de normare
socială, în sensul că ele nu se pot desfăşura dezorganizat, fără să se
subordoneze unor scopuri sau criterii care-şi găsesc prefigurarea într-un sistem
de principii şi norme.
Având o natură eminamente socială, dreptul reprezintă principala cale de
organizare a societăţii - ubi societas, ibi ius4 - în scopul coordonării şi tipizării
conduitei, prin reguli normative, obligatorii, reguli prin care li se limitează dreptul
„absolut” de manifestare.
În literatura de specialitate, s-a realizat următoarea clasificare a
fenomenelor sociale, în funcţie de criteriul juridicităţii:
1. Fenomene juridice;
2. Alte fenomene care implică normativitatea socială;
3. Fenomele si fapte sociale.
Această clasificare a fost realizată ţinându-se cont de locul şi rolul
fenomenelor sociale în funcţie de:
4
Din acest adagiu latin rezidă ideea că o condiţie de bază pentru existenţa dreptului o constituie prezenţa
relaţiilor sociale, fiindcă norma juridică nu se adresează individului în sine, ci relaţiilor dintre indivizi.
Numai regulile morale sunt individuale şi contribuie la progresul moral al individului (L. Săuleanu, S.
Răduleţu, p.317).
13
 organizarea prin drept a societăţii;
 modul de impunere a comportamentelor în societate;
 interesul pe care-l reprezintă;
 prezenţa sancţiunii şi tipul acestei sancţiuni;
 finalitatea socială sau scopul evocat.
2.4. Sistemul normelor sociale. Normele de drept, normele de morală şi

obiceiul
Diversitatea normelor sociale este determinată de multitudinea relaţiilor

sociale şi, prin urmare, de naşterea unei varietăţi de forme prin care se
influenţează conduita oamenilor în cadrul acestor relaţii pentru satisfacerea
nevoilor materiale, spirituale ş.a. Interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a
colectivităţilor formează „viaţa socială”, adică un sistem permanent de
„dependenţe între indivizi”.
Activitatea umană se desfăşoară într-un cadru complex social-uman şi
fizic-natural aşa încât omul (homo faber dar şi homo sapiens) este în stare să
exercite acţiune asupra mediului, să prevadă şi să anticipeze cursul
evenimentelor la care participă ca agent astfel încât să selecteze, din mai multe
alternative, varianta optimă de comportament.
Astfel, acţiunile şi relaţiile lui generează dinamica societăţii, iar evoluţia
istorică actuală se caracterizează printr-o creştere a gradului de complexitate a
relaţiilor dintre individ şi societate, datorită diversificării şi multiplicării activităţii
economico-sociale.
Din diversitatea activităţilor umane vom analiza doar dimensiunea
normativă a acestora, care impune „agentului” un model acţional, o variantă de
comportament (etic, politic, religios ş.a.) determinându-i anumite limite, în
legătură cu care el trebuie să facă ceva, poate să facă ceva sau dimpotrivă,
trebuie să se abţină de a săvârşi (sa nu facă) ceva.
Acţiunea umană, pe lângă scopul său direct, nemijlocit realizează şi o
serie de scopuri indirecte, îndepărtate, care, uneori, depăşesc scopul iniţial al
acţiunii. Ea impune normarea, prin însăşi natura sa, ca cerinţă indispensabilă
oricărei forme de convieţuire, indiferent de gradul evoluţiei sale sau de calitatea
14
formelor ce asigură coeziunea internă a acesteia, reglare ce are drept scop
eficienţa acţiunii.
În afară de normele juridice, asupra relaţiilor sociale şi implicit asupra
conduitei oamenilor, acţionează o varietate de norme, în cele mai variate forme
şi modalităţi.
Aşadar, putem concluziona că orice proces de evoluţie, adaptare sau integrare în
societate va avea loc numai într-un cadru organizat, normat, reglementat.
Între numeroasele norme sociale există corelaţii, determinate de faptul că
acestea prezintă proprietăţi comune, ele neexistând în „anarhie”.
În planul cercetării ştiinţifice, existenţa unei diversităţi de reglementare a
activităţii oamenilor impune necesitatea delimitării sistemelor normative (în timp
şi spaţiu) precum şi examinarea trăsăturilor lor determinante, fundamentale.
Aşadar, vom analiza în cele ce urmează doar corelaţiile normelor de drept
cu normele morale si ale obiceiului.
2.4.1. Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale)
În procesul istoric de apariţie a dreptului constatăm că acesta s-a desprins

gradual din normele de morală şi obiceiuri. În acest sens, morala precede
dreptului.
Morala reprezintă un ansamblu de concepţii despre bine şi rău, drept sau
nedrept, permis şi nepermis. Normele morale sunt create de către societate
deoarece noţiunea de „bine” şi „rău” variază de la o clasă socială la alta în funcţie
de gradul de dezvoltare a societăţii, condiţiile materiale şi spirituale de existenţă.
O altă latură a normelor juridice, într-un oarecare consens cu preceptele
morale, o formează realizarea binelui comun. Evident, dreptul nu are în vedere
persoana, ci societatea ca entitate distinctă de indivizii ce o compun. Societatea
are propria ei materialitate şi propria ei viaţă deosebite de natura individului.
Cât priveşte pe om, legea este un îndreptar obligatoriu pentru faptele sale
libere şi conştiente. Ea îi impune, în felul acesta, un imperativ: „tu trebuie să faci
aceasta” sau „îţi este oprit să faci aceasta”. Din punct de vedere strict moral,
preceptele sunt un îndreptar al faptelor omeneşti pentru realizarea binelui. Ele au
caracterul prescriptibil şi se prezintă sub formă de dispoziţii obligatorii cu caracter
15
durabil. Pornind de la aceste consideraţii, înţelegem că, din punct de vedere
obiectiv, cea dintâi caracteristică a legii este necesitatea. Cât priveşte persoana
supusă acestor legi ea este obligată să le respecte şi să le împlinească. Prin
urmare omul, constatând necesitatea absolută a legii pentru sine şi pentru
ordinea morală, are obligaţia să o pună în aplicare, nu din constrângere, şi din
propria sa conştiinţă.
Obligativitatea legii morale exclude nesocotirea ei în mod conştient şi
voluntar. Aceasta înseamnă că ascultarea ei nu este lăsată la bunul plac al
omului. Norma morală satisface conştiinţa şi trezeşte în sufletul omului părerea
de rău, pe când norma juridică, deşi are ceva din această satisfacere, rămâne,
totuşi, exterioară omului şi nu urmăreşte îndreptarea şi schimbarea lui.
Aşadar, legea morală ca şi normele juridice, poruncesc sau impun omului
săvârşirea binelui şi opresc săvârşirea răului.
Primii paşi în conceperea separată a dreptului de morală, prin explicarea
independentă a acesteia din urmă, o fac romanii care prin Celsus au definit
dreptul ca ars boni et aequi (binele şi echitatea fiind valori ale moralei).
Printre preceptele dreptului se regăsesc precepte morale: honeste vivere,
neminem laedere dar şi principiul potrivit căruia trebuie să i se dea fiecăruia ce i
se cuvine – suum cuique tribuere.
Întâlnim numeroase norme morale şi juridice care au acelaşi conţinut; ele
au atât natură morală cât şi juridică. De exemplu: normele penale cer
persoanelor să aibă o anumită comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea şi
proprietatea altora şi sunt în acelaşi timp norme cu un puternic caracter moral.
Astfel, „forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională cât şi în
aprobarea şi susţinerea morală”.
Găsim, de asemenea, numeroase norme morale care n-au relevanţă
juridică, spre exemplu: relaţiile de prietenie între soţi.
Normele morale nu sunt asigurate prin forţa coercitivă a statului,
nerespectarea lor având ca sancţiune: oprobiul public, marginalizarea,
desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă ş.a.
În concluzie, norma juridică are anumite trăsături faţă de norma morală:
reglementează relaţiile sociale care vizează buna desfăşurare a raporturilor din
societate şi care constituie fundamentul întregii ordini sociale; cunosc forme şi
16
mijloace specifice de asigurare a transpunerii în viaţă, forme şi mijloace care nu
sunt întâlnite la alte categorii de norme sociale - exigibilitatea normei juridice; au
caracter sistematic, fiind elaborate, adoptate şi aduse la cunoştinţă prin proceduri
strict reglementate.
2.4.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obiceiului (moravurile

sau datinile)
În plan istoric, dreptul nu s-a desprins doar din morală şi moravuri ci şi din
normele obişnuielnice. Obiceiul ocupă un loc distinct, el fiind chiar o formă de
exprimare a dreptului, ocupând un loc aparte în rândul izvoarelor dreptului
obiectiv.
Obiceiul se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării
repetate şi prelungite a unei conduite; este definit ca fiind o normă de conduită,
statornicită în cadrul convieţuirii umane printr-un uz îndelungat; membrii
colectivităţi cred în justeţea reglementării sale, iar aplicarea sa se realizează prin
consensul acestora.
Obişnuinţele, spre deosebire de obiceiuri, sunt modalităţi de conduită
statornicite pentru situaţii determinate, care nu trezesc obiecţii şi nu întâlnesc
reacţii negative din partea mediului. De exemplu: o persoană se scoală la o
anumită oră, face gimnastică, citeşte presa, ascultă informaţiile ş.a.
Spre deosebire de acestea obiceiul sunt modele de conduită; ele apar ca
un comportament pe care grupul social îl impune membrilor săi.
Uzurile, au un caracter convenţional, un anumit mod în care părţile au
înţeles să convină, aşa cum rezultă dintr-o practică dovedită (de exemplu: uzurile
comerciale); ele trebuie dovedite în faţa instanţei, pe când obiceiurile pot fi
invocate direct de către instanţă.
Obiceiul, devine normă juridică, adică cutumă, în momentul în care acesta
este recunoscut de către puterea publică, de către stat, aşa încât putem face o
distincţie între obiceiul juridic şi cel nejuridic, ultimul continuând să existe şi în
societatea modernă şi contemporană.
17
2.5. Rezumat
Realitatea juridică este un fenomen sociologic iar totalitatea acestor

fenomene, în toată conexiunea lor, reprezintă societatea, produsul unei lente
evoluţii istorice.
Relaţia dintre individ şi societate este un raport activ.
Acţiunile individului şi relaţiile lui generează societatea umană, ca un
„întreg articulat cu toate elementele în mişcare şi interacţiune”, ceea ce
determină ca întregul proces să fie unul evolutiv.
Dezvoltarea societăţii, prin diversificarea şi multitudinea de relaţii sociale şi
prin dinamica schimbărilor ce se produc în structurile politice şi organizatorice,
este efectul rapidităţii schimburilor economico-sociale.
Dreptul nu este imuabil, el evoluează o dată cu schimbările care au loc în
societatea respectivă, aflându-se într-o permanentă interdependenţă. Pe de altă
parte, contrar afirmaţiilor şcolii dreptului natural, care a crezut că prin raţiune se
pot crea legi universale pentru toate timpurile şi toate locurile, nu există legi
generale care să se aplice oriunde, fără observarea concretă a situaţiilor
care se nasc în cadrul fiecărei societăţi.
Profesorul de drept civil şi de sociologie juridică Jean Carbonnier
consideră că „dreptul nu poate exista decât în societate” şi, în consecinţă,
„fenomenele juridice sunt (…) fenomene sociale”, care împreună dau naştere
sistemului juridic al societăţii, ele neexistând în stare izolată5. Analizele de tip
juridic, ce au loc asupra societăţii, evidenţiază faptul că toate fenomenele juridice
sunt fenomene sociale.
În sfera sistemului social, individul ocupă locul esenţial iar în sfera
reglementărilor juridice, factorul uman reprezintă un factor de configurare al
dreptului, deoarece omul, ce acţionează într-o societate, în relaţie cu ceilalţi, este
destinatarul dreptului. „Mediul relaţional reprezintă o condiţie esenţială a
existenţei dreptului, întrucât norma juridică nu se referă la individ” ci la o
relaţie/legătură între oameni în cadrul societăţii.
Dreptul este o ştiinţă de observaţie înainte de toate şi tot pe observaţii
concrete îşi întemeiază întreaga lui dezvoltare.
5
Fenomenele juridice interacţionează cu fenomenele politice, economice, religioase, morale ş,a.
18
În literatura de specialitate, s-a realizat următoarea clasificare a
fenomenelor sociale, în funcţie de criteriul juridicităţii:
4. Fenomene juridice;
5. Alte fenomene care implică normativitatea socială;
6. Fenomele si fapte sociale.
Această clasificare a fost realizată ţinându-se cont de locul şi rolul
fenomenelor sociale în funcţie de:
 organizarea prin drept a societăţii;
 modul de impunere a comportamentelor în societate;
 interesul pe care-l reprezintă;
 prezenţa sancţiunii şi tipul acestei sancţiuni;
 finalitatea socială sau scopul evocat.
În afară de normele juridice, asupra relaţiilor sociale şi implicit asupra
conduitei oamenilor, acţionează o varietate de norme, în cele mai variate forme
şi modalităţi.
Aşadar, putem concluziona că orice proces de evoluţie, adaptare sau
integrare în societate va avea loc numai într-un cadru organizat, normat,
reglementat.
Între numeroasele norme sociale există corelaţii, determinate de faptul că
acestea prezintă proprietăţi comune, ele neexistând în „anarhie”.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Clasificaţi fenomenele sociale după criteriul juridicităţii.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
..............................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 9.
2. Conceptul de societate. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
19
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
..............................................................................
2.6. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi corelaţia normelor juridice cu normele morale şi normele
obiceiului.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:

- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.
2.7. BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii
 Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck,

Bucureşti, 2008
 I. Boghirnea, Teoria generală a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2013
 Nicolae Popa, Prelegeri de sociologie juridică, T.U.B., Bucureşti, 1983
 N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Ed. Universităţii
Bucureşti, 2000
 A. Mihăilă, Sociologia dreptului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010
 S. Popescu, Sociologie juridică, Lumina Lex, Bucureşti, 2001
 Sofia Popescu, Sogiologie juridică, Ed. Lumina Lex, 2000
20
 Trandafir, Cornel, Dreptul si societatea. Sociologie juridică, Editura Sitech,
2007;
 J. Carbonnier, Sociologie juridique, Paris, 1972.
 Mircea Manolescu, Teoria şi practica dreptului: Metodologie şi sociologie
 L. Săuleanu, S. Răduleţu, Dictionar de expresii juridice latine, ED. C.H.
beck, Bucuresti, 2007
 Gary Kyng s.a., Fundamentele cercetării sociale, Ed. „Polirom”, Iasi, 2000;
 G. Gurvitch, Eléments de sociologie juridique, Aubier, Paris, 1940;
 Doru Silviu Luminosu, Vasile Popa, Sociologie juridică, Ed. „Helicon”,
Timis,1995;
 Victor Voicu, Sociologie juridică, (Note de curs), Galaţi, 1999; N. Popa, I.
Mihăilescu,
 M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii, Bucuresti, 1999
 N.N. Bobică, Introducere in sociologie juridică, Ed. Fundaţiei Academice,
„Danubius”, Galaţi, 2003
 Petre Andrei,Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Ed. „Polirom”, Iasi, 1999;
 Vasile POPA, Ion DRĂGAN, Lucian LEPĂDAT, Psiho-sociologie juridică,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
21
SOCIOLOGIA JURIDICĂ - ŞTIINŢĂ DE GRANIŢĂ ÎNTRE DREPT ŞI
SOCIOLOGIE
CUPRINS
SOCIOLOGIA JURIDICĂ - ŞTIINŢĂ DE GRANIŢĂ ÎNTRE DREPT ŞI 22
SOCIOLOGIE
3.2. Consideraţii generale privind sociologia 22
3.3. Scurt istoric al sociologiei juridice 24
3.4. Corelaţia sociologiei juridice cu sociologia generală şi ştiinţa dreptului 26
3.5. Rezumat 28
 determinarea, cunoaşterea şi învăţarea importanţei sociologiei juridice ca

ştiinţă de ramură, « fiică » a sociologiei;
 cunoaşterea şi învăţarea istoricului sociologiei juridice;
 determinarea, cunoaşterea şi învăţarea corelaţiei dintre sociologie
generală şi sociologie juridică, pe de o parte precum si corelaţiei dintre
ştiinta dreptului şi sociologie juridică, pe de altă parte.
3.2. Consideraţii generale privind sociologia
Cercetarea fenomenelor sociale a prezentat interes din cele mai vechi

timpuri (Platon, Aristotel, Marcus Tulius, Cicero, Thomas Hobbes, Hugo Grotius,
Montesquieu, Rousseau s.a.) însă abia în sec. al XIX –lea a început să se
contureze o ştiinţă disctinctă de folosofia şi istoria socială (M. Voinea, D. Banciu,
p. 5).
22
Auguste Comte a fost cel care a întrebuinţat pentru prima oară termenul
sociologie6 (prin asocierea cuvântului latinesc socius şi a celui grecesc logos)
în cartea sa Cours de la philosophie positive (1830-1834, 6 vol.), argumentând
prin aceea că toate fenomenele sociale (juridice, morale, demografice, religioase,
lingvistice ş.a.), sunt posibile doar pentru că există o viaţă în comun, adică o
societate.
Această ştiinţă generală- sociologia- studiază fenomenelor sociale întrucât
„toate au o rădăcină psihologică şi o formă istorică deoarece se formează prin
convieţuire, ca rezultata al elementelor psihice individuale şi se modifică în
decursul timpului, în istorie, după cum se modifică şi societatea umană. Dacă
aceste fenomene au aceeaşi origine şi aceeaşi formă, va trebui să studiem
raporturile lor, observând înlănţuirea, influenţa lor reciprocă”, adică ceea ce este
comun tuturor fenomenelor sociale pentru a se ajunge la „o concepţie şi o
explicare unitară a societăţii şi a legilor ei de viaţă şi de dezvoltare”. (Del
Vecchio, p. 35).
Sociologia generală studiază legile faptelor sociale, adică aşa cum
defineşte şi Tr. Herseni studiază formele „de coexistenţă sau convieţuire umană
şi a fenomenelor care se ivesc şi de dezvoltă în această împrejurare”, urmărind
explicarea acestora.
Caracteristica esenţială a evoluţiei sociologiei o reprezintă constituirea
sociologiilor de ramură, ca efect al extinderii investigaţiilor empirice şi creşterii
preocupărilor pentru domeniul practic.
Ramurile sociologiei realizează descrierea şi explică anumite fenomene
sociale, dezvoltă tehnicile şi instrumentele de cercetare pentru a aduce concluzii
generale, pertinente în respectivul domeniu.
În literatura de specialitate, s-a elaborat o delimitare a domeniilor
specializate a acestei ştiinţe, astfel se disting7 (M. Voinea, D. Banciu, p. 11):
- ramuri care cercetează anumite instituţii sociale: familia, şcoala
precum şi instituţiile juridice, religioase, economice;
- ramuri care cercetează anumite grupuri colective: colectivităţi
teritoriale, grupuri profesionale, clasele sociale ş.a.
6
sau ştiinţa generală a fenomenelor sociale.
7
Unele statistici au identificat nu mai puţin de 100 de ramuri ale sociologiei.
23
- ramuri care cercetează fenomenele şi procesele sociale: fenomenele
de devianţă socială (alcoolismul, infracţiunile), procesele mobilităţii
sociale, consecinţele fenomenelor şi proceselor demografice şi
economice ş.a.
Aşadar, sociologia s-a dezvoltat ca o ştiinţă distinctă, specializată în
studiul relaţiilor sociale, grupurilor şi colectivităţilor umane, adică societatea,
fenomen supus continuu influenţei factorilor săi constitutivi (N. Popa, I.
Mihăilescu, E. Eremia, p. 11).
3.3. Scurt istoric al sociologiei juridice
Platon, Aristotel, Cicero, Hobbes, Montesquieu, Grotius, Leibnitz au fost

preocupaţi permanent de a identifica corelaţia legilor cu societatea şi cu mediul
înconjurător.
Sociologia juridică s-a constituit ca ramură a sociologiei generale spre
finalul sec. al XIX-lea, D. Anzilotti fiind acela care a întrebuinţat această
sintagmă în anul 1892 în lucrarea sa „La filosofia del dirritto e la sociologia”.
În anul 1913, E. Erlich, profesor de drept roman la Universitatea din
Cernăuţi, adept al şcolii liberului drept, în cartea sa „Baza sociologiei dreptului”,
este de părere că trebuie să se facă o cercetare mai amplă a realităţii juridice, pe
vertical şi în adâncime, în acest sens punând bazele teoriei şi metodei „dreptului
viu” 8.
Juristul şi sociologul Renato Treves în cartea sa La sociologia del diritto.
Origini, ricerche e problemi (1966) arată că extinderea urbanizării şi modernizării
în majoritatea societăţilor, multiplicarea domeniilor şi structurii vieţii sociale a avut
8
E. Erlich a fost cel care a pus bazele teoriei şi metodei „dreptului viu”, surprinzând, prin monografiile
întreprinse într-un număr de sate româneşti, varii aspecte privitoare la „obiceiurile juridice locale încă în
vigoare” în acele timpuri. Studierea „dreptului viu” are o utilitate incontestabilă şi indispensabilă pentru
ştiinţa şi teoria dreptului, pentru crearea legislaţiei, pentru jurisprudenţă. Astfel, crearea normelor juridice
de către legiuitor trebuie să aibă ca fundament cercetările ştiinţifice ale faptelor sociale empirice
(experimentale). Judecătorii, ca să poată lua o decizie într-o anumită chestiune, trebuie să recurgă,
uneori, la experţi ş.a.
24
ca efect o dezvoltare amplă a reglementărilor juridice, astfel că a fost necesar ca
juriştii şi sociologii să cerceteze raporturile complexe care au apărut între
societate şi drept precum şi rolul dreptului în reglementarea relaţiilor sociale.
În România, lucrarea lui C. Stere „Evoluţia individualităţii şi noţiunea de
persoană în drept- studiu sociologic şi istoric” (1897) şi cea a lui D. Comşa
„Scrieri de drept, Economie politică, Finanţa şi Sociologie”, sunt primele
preocupări sociologice juridice.
Ulterior, după 1918, au început preocupări constante în acest domeniu prin
activitatea de cercetare a profesorilor M. Djuvara, E. Speranţia, Al. Vălimărescu,
D. Drăghicescu, O. Ionescu, M. Manolescu precum şi a Şcolii Sociologice de la
Bucureşti condusă de sociologul D. Gusti, atrăgând în cercetarea realităţii sociale
şi o seamă de jurişti.
În aceste împrejurări, juriştii au început să studieze societatea, viaţa
socială a dreptului iar sociologii să cerceteze fenomenul juridic, ca fiind cel mai
predominant din punct de vedere social.
Astfel, prof. jurist M. Djuvara este cel care pledează pentru existenţa
sociologiei juridice întrucât, în opinia sa, dreptul este cel care îndrumă activitatea
socială iar orice cercetare a realităţii sociale trebuie să aibă ca punct de pornire
studiul dreptului, valorile sociale apărate prin drept/ valorile juridice aflându-se în
vârful ierarhiei sociale (M. Djuvara, p. 15).
E. Speranţia s-a pronunţat, de asemenea, în favoarea existenţei
sociologiei juridice ca ştiinţă fiind de părere că „Viaţa socială în totalul ei
presupune norme şi se poate reduce, în ultimă analiză la fenomenul de creaţiune
şi respectare a unor norme date de către un număr de cunoştinţe comunicate,
aşa încât, cea mai nedesminţită lege a vieţii sociale este aceea că societatea
creează legi”. (E. Speraţia, p. 505)
Juristul prof. M. Manolescu, ce şi-a obţinut doctoratul în Sociologie cu
tema „Sociologia transformărilor dreptului. Forme de socializare a dreptului”, în
cea mai cunoscută dintre operele sale „Teoria şi practica dreptului”, în cap. VII
intitulat „Sociologia juridică” şi-a expus propria sa concepţie asupra tinerei
discipline ce a apărut in câmpul ştiinţelor socio-umaniste. Aduce ca argument în
acest sens faptul că spre finalul secolului trecut, studiile de drept comparat şi
cele care priveau istoria societăţilor primitive, la care s-au adăugat şi studiile ce
25
se realizau atunci în sfera etnologiei juridice, au contribuit mult la „apariţia
preocupărilor de sociologie juridică anticipată”.
M. Manolescu opinează că existenţa sociologiei juridice este efectul
corelaţiei şi cooperării celor două ştiinţe - drept şi sociologie generală, fiind în
acelaşi timp:
- parte a sociologiei generale, întrucât studiază fenomenele sociale care
sunt de natură juridică;
- parte a ştiinţei dreptului, întrucât studiază caracterul social al realităţii
juridice.
3.4. Corelaţia sociologiei juridice cu sociologia generală şi ştiinţa

dreptului
În literatura de specialitate este unanim admis că sociologia juridică este o

disciplină care nu se suprapune nici sociologiei generale şi nici ştiinţei dreptului,
însă, între acestea există o strânsă colelaţie şi interdependenţă.
3.4.1. Legătura dintre sociologie juridică şi sociologie generală
Sociologia juridică este „fiică” a sociologiei generale, de la care aceasta a

luat o bază temeinică de plecare în investigaţia realităţii juridice şi anume:
- metodele şi tehnicile sale de cercetare au fost adaptate la studiul
dreptului;
- au fost folosite concepte precum: constrângerea socială, controlul
social, rolul şi statutul individului, devianţă ş.a.
Mai întâi trebuie să remarcăm că Sociologia generală, întrucât studiază
fenomenele sociale în ansamblul lor, oferă o bază fundamentală de pornire în
investigaţia realităţii juridice.
Însă, datorită faptului că obiectul sociologiei juridice este abordarea
realităţii juridice, luate din experienţa juridică, cel care începe o astfel de
cercetare trebuie să aibă o pregătire juridică temeinică deoarece:
- pentru a putea investiga anumite acte juridice normative sau
individuale (de ex.: legi, lato sensu; acte notariale; hotărâri
26
judecătoreşti ş.a.) este necesar să se folosească metodele de
interpretare (implicit raţionamentele şi maximele/ adagiile de
interpretare logică);
- pentru a putea aplica metoda de cercetare a chestionarului sau a
interviului în domeniul sociologiei juridice este necesar a cunoaşte
legislaţia şi de a stăpâni limbajul juridic.
În literatura de specialitate, la care şi noi achiesăm, s-a formulat o opinie
potrivit căreia disciplina Sociologia juridică poate fi structurată în două părţi,
generală şi specială, numai sub condiţia luarii în considerare a legăturilor dintre
cercetarea empirică şi generalizarea teoretică (N. Popa ş.a., 2000, p. 21).
Astfel, partea generală a Sociologiei juridice ar aborda noţiunile
fundamentale ale disciplinei: definiţia sociologiei juridice, conceptul dreptului,
locul şi rolul fenomenelor juridice în cadrul fenomenelor sociale ş.a. iar partea
specială a Sociologiei juridice ar cuprinde: metodele şi tehnicile de investigaţie a
fenomenului juridic, cu privire specială asupra ramurilor dreptului.
3.4.1. Legătura dintre sociologie juridică şi ştiinţa dreptului
G. Gurvitch observă că «juriştii sunt adeseori sociologi fără să o ştie »

Pe de o parte, juristul elaborează normele juridice prin care stabileste
conduita pe care fiecare trebuie să o urmeze în cadrul relaţiilor sociale,
sancţionând neconformitatea conduitei cu regula juridică iar, pe de altă parte,
sociologul are rolul doar de a observa şi de a explica comportamentul indivizilor
în raport cu norma juridică, adică « reacţia mediului social faţă de regulile de
drept » (M. Voinea, D. Banciu, p. 91).
Sociologia juridică se apropie sensibil de Teoria generală a dreptului,
disciplină complexă, unitară din punct de vedere teoretic şi metodologic,
filosofico-politico-juridică ce studiază şi explică fenomenele juridice şi afirmă
corelaţia indisolubilă a dreptului cu societatea.
Fenomenele juridice nu se pot produce decât înăuntrul societăţii.
Aşadar, punctul de plecare în cercetarea juridico-sociologică a/al unui
fenomen juridic se raportează la datele oferite de Teoria generală a dreptului.
27
Sociologia juridică prin investigaţiile fenomenelor juridice pe care şi le
propune aduce importante clarificări pentru ştiinţele juridice (în plan teoretic), ce
pot fi utile organizării, dezvoltării şi realizării unei bune politici legislative sau
pentru activitatea judiciară (în plan practic).
3.5. Rezumat
Cercetarea fenomenelor sociale a prezentat interes din cele mai vechi

timpuri însă abia în sec. al XIX –lea a început să se contureze o ştiinţă disctinctă
de folosofia şi istoria.
Auguste Comte a fost cel care a întrebuinţat pentru prima oară termenul
sociologie ( - unind cuvântul latinesc societa-tis şi cuvântul grec logos) în
cartea sa Cours de la philosophie positive, argumentând prin aceea că toate
fenomenele sociale, juridice, morale, demografice, religioase, lingvistice ş.a.,
sunt posibile doar pentru că există o viaţă în comun, adică o societate.
Ramurile sociologiei realizează descrierea şi explică anumite fenomene
sociale şi dezvoltă tehnicile şi instrumentele de cercetare pentru a aduce
concluzii generale pertinente in respectivul domeniul.
În literatura de specialitate s-a elaborat o delimitare a domeniilor
specializate a acestei ştiinţe, asfel se disting:
- ramuri care cercetează anumite instituţii sociale: familia, şcoala
precum şi instituţiile juridice, religioase, economice;
- ramuri care cercetează anumite grupuri colective: colectivităţi
teritoriale, grupuri profesionale, clasele sociale ş.a.
- ramuri care cercetează fenomenele şi procesele sociale: fenomenele
de devianţă socială (alcoolismul, infracţiunile), procesele mobilităţii
sociale, consecinţele fenomenelor şi proceselor demografice şi
economice ş.a.
Aristotel, Platon, Cicero, Hobbes, Montesquieu, Grotius, Leibnitz au fost
preocupaţi permanent de a identifica corelaţia legilor cu societatea şi cu mediul
înconjurător.
28
Sociologia juridică s-a constituit ca ramură a sociologiei juridice spre
finalul sec. al XIX-lea, D. Anzilotti, fiind acela care a întrebuinţat această
sintagmă în anul 1892 în lucrarea sa „La filosofia del dirritto e la sociologia”.
În literatura de specialitate este unanim admis că sociologia juridică este o
disciplină care nu se suprapune nici sociologiei generale şi nici ştiinţei dreptului,
însă, între acestea există o strânsă colelaţie şi interdependenţă.
În literatura de specialitate, la care şi noi achiesăm, s-a formulat o opinie
potrivit căreia disciplina Sociologia juridică poate fi structurată a în două părţi,
generală şi specială, numai sub condiţia luarii în considerare a legăturilor dintre
cercetarea empirică şi generalizarea teoretică. Astfel, partea generală a
Sociologiei juridice ar aborda noţiunile fundamentale ale disciplinei: definiţia
sociologiei juridice, conceptul dreptului, locul şi rolul fenomenelor juridice în
cadrul fenomenelor sociale ş.a. iar partea specială a Sociologiei juridice ar
cuprinde: metodele şi tehnicile de investigaţie a fenomenului juridic, cu privire
specială asupra ramurilor dreptului.
TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Ce studiază sociologia generală? Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 22- 23.
2. Ce abordează disciplinele de ramură din sociologie? Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
29
3.6.LUCRARE DE VERIFICARE.
Explicaţi care este corelaţia sociologiei juridice cu sociologia generală şi
cu stiinţa dreptului.

3.7. BIBLIOGRAFIE
 N. Popa, Sociologie juridică, Ed. Universităţii Bucureşti, 1983

 N. Popa, I. Mihailescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Ed. Universităţii
Bucureşti, 2000
 M. Voinea, D. Banciu, Sociologie juridică, Ed. Universităţii româno-
americane, Bucureşti, 1993;
 Tr. Herseni, Prolegomene la teoria sociologică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1969.
 M. Djuvara, Drept şi Sociologie, în „Omagiu profesorului D. Gusti”, Arhiva
pentru ştiinţă şi Reformă socială, anul XIV, 1936
 E. Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1946
 M. Manolescu, Teoria şi practica dreptului, Bucureşti, 1946
 S. Popescu, Sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
 Renato Treves, La sociologia del diritto. Origini, ricerche e problemi,
Milano, 1966
 I. Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, Lumina Lex, 1988.
30
OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA SOCIOLOGIEI JURIDICE
CUPRINS
OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA SOCIOLOGIEI JURIDICE 31
4.2. Obiectul de cercetare al Sociologiei juridice 31
4.3. Definiţia sociologiei juridice 34
4.4. Rezumat 34
- cunoaşterea şi învăţarea obiectului de cercetare al sociologiei

juridice;
- cunoaşterea şi învăţarea domeniilor de cercetare ale sociologiei
juridice;
- cunoaşterea şi înţelegerea definiţei sociologiei juridice.
4.2. Obiectul de cercetare al Sociologiei juridice
Prof. N. Popa afirmă că „nimic din ceea ce este social nu poate scăpa
dreptului”, viaţa dreptului desfăşurându-se în totalitate într-un cadru social.
Dreptul este cel care reglementează cele mai importante domenii ale vieţii
sociale însă, cu toate acestea, nu reuşeşte (şi nici nu se urmăreşte asta) să
normeze întreaga arie a comportamentelor sociale.
Pentru Sociologia juridică au relevanţă numai acele relaţii sociale ce au
calitatea de a putea fi reglementate prin drept, acestea urmând a fi incluse în
sfera normativităţii juridice.
31
Aşa cum am arătat în prelegerile precedente, evoluţia dreptului este în
strânsă interdependenţă cu dezvoltarea societăţii, depinde de efectele combinării
dreptului cu politicul, economicul, ideologicul ş.a.
Recunoaşterea sociologiei juridice ca ştiinţă autonomă a dus, multă vreme,
la o disensiune între jurişti şi sociologi, creată de temerea nejustificată, că va
pierde autoritatea ştiinţei pe care o reprezentau, pierzându-i-se obiectul de studiu
(P. Clătici, p. 611).
„Relativa autonomie a sociologiei dreptului faţă de ştiinţele juridice nu
exclude, ci dimpotrivă impune cooperarea acestora. Ştiinţele juridice trebuie să
ţină cont, în generalizările teoretice, de concluziile la care a ajuns sociologia
dreptului, de rezultatele obţinute de acesta în investigarea concretă a
fenomenului juridic. La rândul ei, sociologia trebuie să îşi fundamenteze
recoltarea şi interpretarea materialului faptic pe premise teoretice şi concepte
juridice fundamentale, formulate în planul ştiinţei juridice” (I. Vlăduţ, pp.22-23) .
M. Manolescu este de părere că obiectul ştiinţei juridice este „realitatea
juridică, adică un fragment abstras (după criteriul juridicităţii) din însăşi realitatea
socială”, realitate socială care este obiectul de studiu al sociologiei. Sociologia
juridică, în opinia lui M. Manolescu, are un obiect de studiu propriu şi metode
specifice de cercetare întrucât asigură cercetarea sociologică specializată a
manifestărilor juridice şi realizează investigarea juridică aprofundată a realităţii
sociale, realizându-se astfel cercetarea sociologică şi continuând „lucrarea”
ştiinţei juridice (M. Manolescu, p. 293-294).
Obiectul de cercetare al sociologiei juridice îl constituie ansambul
ipostazelor care alcătuiesc fenomenul juridic, adică modul în care acesta se
formează, structura acestuia, modalităţile de manifestare, interacţiunile cu alte
sfere sociale, raportul dintre dreptul obiectiv şi fenomenul juridic ş.a.
Deopotrivă, Sociologia juridică cercetează cauzele şi urmările nefaste ale
încălcării dreptului, atitudinea indivizilor faţă de lege, factorii de
configurare/influenţare a dreptului (factorul uman, cadrul natural, cadrul social –
politic), limitele reglementării juridice ş.a.
32
Domeniile de cercetare ale Sociologiei juridice
Printre temele de cercetare abordate de sociologia juridică enumerăm:
 elaborarea normei juridice;
 transpunerea în viaţă a normei juridice;
 comportamentul reglementat de legislaţia electorală;
 investigaţii privind cunoaşterea legii de către cetăţeni;
 investigaţii privind poziţia cetăţenilor faţă de dispoziţiile legale în
vigoare;
 participarea la activitatea administrativă a statului, comunităţilor
locale şi cetăţenilor;
 reglementări în probleme de urbanism sau în utilizarea fondului
funciar;
 investigaţii având caracter de expertiză legală;
 investigaţii privind asistenţa socială;
 investigaţii privind judecătorii şi modul de administrare a justiţiei;
 investigaţii în legătură cu desfăşurarea procesului de reintegrare
socială a persoanelor care au comis fapte antisociale;
 avocaţii şi etica profesională;
 investigaţii privind asistenţa socială şi asistenţa şi ocrotirea
minorilor
 investigaţii privind raportul dintre răspunderea juridică şi
responsabilitate
 investigaţii privind realizarea dreptului
 investigaţii privind pluralismul politic ş.a.
4.3. Definiţia Sociologiei juridice
De-a lungul timpului, în literatura de specialitate, s-au dat numeroase

definiţii astfel, H.L.A. Hart o defineşte ca fiind disciplina care studiază dreptul din
punct de vedere extern, G. Gurvich opinează că este o ştiinţă a realităţilor
juridice observabile în comportamentele colective efective (organizaţii, practici,
cutume) şi în baza structurală a societăţii (densitatea demografică a instituţiilor
33
juridice); J. Carbonnier spune că este disciplina care studiază fenomenele
juridice primare (legea, judecata, sentinţa, contenciosul) şi secundare (contractul,
proprietatea, familia s.a.) şi H. Levy Bruhl că este ştiinţa izvoarelor şi factorilor
de evoluţie a dreptului.
În ceea ce ne priveste achiesăm la definiţia dată de profesorul Nicolae
Popa Sociologia juridică fiind „ştiinţa care se ocupă cu cercetarea realităţii
juridice, ca realitate socială, cu studiul schimbării continue a ansamblului
de structuri, relaţii, acte şi fapte sociale cu caracter juridic, realizand
cunoaşterea fenomenului juridic prin încadrarea sa în totalitatea faptelor
sociale (N. Popa, p. 78).
4.4 Rezumat
Obiectul de cercetare al sociologiei juridice îl constituie ansambul
ipostazelor în care alcătuiesc fenomenul juridic, adică modul în care acesta se
formează, structura acestuia, modalităţile de manifestare, interacţiunile cu alte
sfere sociale, raportul dintre dreptul obiectiv şi fenomenul juridic ş.a.
Deopotrivă, Sociologia juridică cercetează cauzele şi urmările nefaste ale
încălcării dreptului, atitudinea indivizilor faţă de lege, factorii de
configurare/influenţare a dreptului (factorul uman, cadrul natural, cadrul social –
politic), limitele reglementării juridice ş.a.
În ceea ce ne priveste achiesăm la definiţia dată de profesorul Nicolae
Popa Sociologia juridică fiind „ştiinţa care se ocupă cu cercetarea realităţii
juridice, ca realitate socială, cu studiul schimbării continue a ansamblului
de structuri, relaţii, acte şi fapte sociale cu caracter juridic, realizand
cunoaşterea fenomenului juridic prin încadrarea sa în totalitatea faptelor
sociale
34
TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Care este obiectul de cercetare al Sociologiei juridice?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 32.
2. Definiţi sociologia juridică. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
4.5. LUCRARE DE VERIFICARE

Care sunt domeniile de investigare a sociologiei juridice.

35
4.6. BIBLIOGRAFIE
 N. Popa, Sociologie juridică, Ed. Universităţii Bucureşti, 1983

 N. Popa, I. Mihailescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Ed. Universităţii
Bucureşti, 2000
 M. Voinea, D. Banciu, Sociologie juridică, Ed. Universităţii româno-
americane, Bucureşti, 1993;
 Tr. Herseni, Prolegomene la teoria sociologică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1969.
 M. Djuvara, Drept şi Sociologie, în „Omagiu profesorului D. Gusti”, Arhiva
pentru ştiinţă şi Reformă socială, anul XIV, 1936
 E. Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1946
 M. Manolescu, Teoria şi practica dreptului. Metodologie şi Sociologie
juridică. Bucureşti, 1946
 S. Popescu, Sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
 Renato Treves, La sociologia del diritto. Origini, ricerche e problemi,
Milano, 1966
 I. Vlăduţ, Sociologia juridică în concepţia lui Mircea Manolescu, Revista
română de sociologie nr. 1-2/1999
 O. Clătici, Statutul sociologiei juridice, Revista romana de sociologie nr. 5-
6/2002
36
METODOLOGIA SOCIOLOGIEI JURIDICE
CUPRINS
METODOLOGIA SOCIOLOGIEI JURIDICE 37
5.2. Consideraţii generale privind metoda de cercetare 37
5.3. Investigaţia sociologico-juridică 38
5.3.1. Etapele investigaţiei sociologico-juridice 40
5.3.2.Observaţia 46
5.3.3.Chestionarul 48
5.3.4. Interviul 52
5.3.5.Tehnicile sociometrice 52
5.4. Rezumat 53

- identificarea a ceea ce este specific investigaţiei sociologice;
- cunoaşterea şi învăţarea etapelor investigaţiei sociologico-juridice
- cunoasterea şi învăţarea tehnicilor de cercetare.
5.2. Consideraţii generale privind metoda de cercetare

Cuvântul „metodă” provine la gr. methodos care însemna cale, drum, dar
şi mod de expunere. Interesul oamenilor de ştiinţă pentru perfecţionarea metodei
a dus la apariţia ştiinţei despre metodă şi anume metodologia.
Una din condiţiile de existenţă ale unei ştiinţe este stabilirea metodei de
cercetare/de cunoaştere. Astfel, aşa cum opina Tudor Vianu, a începe
cercetarea ştiinţifică a unui anumit obiect înseamnă a încheia o convenţie cu
propria ta inteligenţă căci dacă natura acţionează spontan, gândirea, în mod
special cea ştiinţifică, acţionează pe bază metodică. Aplicând o metodologie
adecvată, ca mijloc eficace al gândirii, aceasta se regăseşte ulterior în adevărul
descoperit.
37
Metoda ştiinţifică reprezintă mijlocul raţional necesar obţinerii de
cunoştinţe teoretice adevărate despre domeniul investigat. „Mijlocul raţional”
este constituit din principii operaţionale şi din reguli care definesc tehnicile şi care
este absolut „necesar” deoarece, în absenţa sa, obţinerea de cunoştinţe
adevărate este întâmplătoare şi aleatorie.
Nicolae Popa defineşte metodologia ca fiind „sistemul principiilor generale
de investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective”.
Metoda, în opinia domniei sale, priveşte fie un anumit principiu
metodologic (metoda particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metoda
individuală).
Mircea Manolescu în lucrarea sa „Teoria şi practica dreptului”, defineşte
metodologia ca fiind „vorbirea despre metodele sau căile întrebuinţate de ştiinţă
sau de omul de ştiinţă în cercetările sale, adică ştiinţa călăuzirii pe căile pentru
descoperirea adevărului”.
Între diferitele etape metodologice - generală, particulară, individuală - se
stabilesc raporturi complexe în cadrul cărora se pot distinge aspecte
caracteristice legăturii dintre: general şi particular, parte şi întreg, proces şi
moment ş.a.
5.3. Investigaţia sociologico-juridică

Profesorul francez Maurice Hauriou remarca faptul că „puţină sociologie te
îndepărtează de drept, iar multă sociologie te readuce la el”.
Metoda cercetării sociologice concrete permite efectuarea unor investigaţii
directe prin intermediul anchetelor sociologice (de exemplu: sistemul observaţiei,
descrierii, interviului, sondajului de opinie, chestionarului) efectuate pe probleme
legate de fenomenele juridice.
De exemplu: documentări solicitate de organele legiuitoare; investigaţii cu
caracter de expertiză legală; investigaţii privind modul de administrare a justiţiei;
investigaţii privind desfăşurarea procesului de reintegrare socială a persoanelor
care au săvârşit infracţiuni, motivaţia divorţurilor, cauzele delincvenţei juvenile
ş.a.
Prin metodele care îi sunt specifice, sociologia juridică intervine în
următoarele domenii: cel al creării dreptului, domeniul cunoaşterii legilor de către
38
cetăţeni, domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului ş.a.
Rezultatele acestor anchete sociologice permit descoperirea unor informaţii şi
formularea unor concluzii cu privire la eficienţa socială a instituţiilor juridice şi a
normelor existente sau a celor care se impun, ce pot avea un rol important în
orientarea activităţii de elaborare şi aplicare a normelor juridice.
Legiuitorul şi magistratul nu pot face abstracţie de faptele ce se petrec în
viaţa socială, izolându-se la „adăpostul” tehnicii juridice deoarece regulile de
drept produc numeroase consecinţe juridice asupra fiecărui om. De aceea,
aceştia trebuie sa extragă concluzii din viaţa socială (să acorde o mare
însemnătate aspectelor sociologice ale dreptului), adică să legifereze şi să
interpreteze sau aplice legea în concordanţă cu ceea ce este util şi necesar
pentru societate.
Aşadar, viaţa socială are o acţiune hotărâtoare asupra activităţii de
legiferare a autorităţilor publice chemate să reglementeze relaţiile sociale.
Sociologul şi juristul Dimitrie Gusti spunea că „opera legislativă trebuie să
se inspire dintr-o cunoştinţă profundă şi exactă a trebuinţelor sociale şi naţionale
şi dintr-o perspicacitate clară a sesizării relelor reale şi, numai după ce aceste
operaţii ar fi fost terminate, să se construiască prin imaginaţia constructivă a
descoperirii, leacurile legale corespunzătoare“ (D. Gusti, p. 368).
Cele două ştiinţe, sociologie şi drept, s-au întâlnit în perioada apariţiei
Codului civil francez (1804), moment în care s-a constatat o „întârziere culturală”
a legilor faţă de faptele sociale concrete, nou apărute, deoarece dreptul nu mai
reuşea să dea soluţii acestora, începând să-şi arate, astfel, limitele. Încercându-
se să se depăşească „criza dreptului” sau „declinul dreptului”, şcoala exegezei
este supusă criticilor, fie de către Fr. Gény prin teoria „liberei cercetări juridice”,
fie a „liberului drept” a lui Kantorowicz.
Astfel, cu ajutorul sociologiei, interpretarea dreptului a depăşit limitele,
până atunci sacre ale normei juridice, cercetându-se mediul social care
influenţează/ configurează dreptul.
În timp, s-a conturat tot mai mult aportul sociologiei juridice ca ramură a
sociologiei.
39
Adept al liberului drept, cunoscutul profesor de drept roman Eugen Erlich
este cel care reuşeşte să pună bazele sociologiei dreptului prin lucrarea Bazele
sociologiei dreptului, apărută în anul 1913.
Teoria dreptului înţelege să aplice principiul general potrivit căruia practica
este singurul criteriu de verificare a oricărei ipoteze şi teorii.
Aşadar, concluziile la care teoria dreptului ar ajunge sunt confruntate cu
experienţa oferită de practică.
Jean Carbonnier este de părere că „Sociologia juridică a luat mult de la
sociologia generală a cărei fiică este. Metodele sale nu sunt în cea mai mare
parte decât adaptări ale acelora care deja au fost puse la punct în alte domenii
sociologice”. (Carbonier, p. 20).
Vom analiza mai departe metodele şi tehnicile investigaţiei sociologice a
fenomenului juridic, ca fenomen social şi anume:
- etapele investiaţiei sociologico-juridice (5.3.1.)
- tehnica observaţiei (5.3.2.)
- chestionarul (5.3.3.)
- interviul. (5.3.4.)
- tehnicile sociometrice (5.3.5.)
5.3.1. Etapele investigaţiei sociologico-juridice
În literatura de specialitate se arată că orice cercetare sociologică ( fie că

este vorba de observaţie, fie că este vorba de experiment) atrage după sine
obligaţia de a cerceta şi teoria, adică să aibă o activitate fundamentată ştiinţific.
R. Mucckielli a realizat o aranjare/succesiune a etapelor investigaţiei
sociologice care are o larga utilizare practica şi anume:
I. Determinarea obiectului şi conturarea obiectivului investigaţiei/ a
domeniului ce urmează a fi studiat
II. Pre-ancheta
III. Determinarea universului anchetei
IV. Stabilirea eşantioanelor asupra cărora se realizează cercetarea;
V. Alegerea metodelor şi tehnicilor de cercetare adecvate
VI. Elaborarea şi prestarea instrumentelor de cercetare
40
VII. Definitivarea lor
VIII. Aplicarea în teren
IX. Prelucrarea informaţiilor obţinute
X. Analiza rezultatelor
XI. Redactarea raportului de cercetare - formularea unor concluzii,
observaţii, sugestii
Dintre acestea nu vom analiza decât o parte dintre acestea, ce sunt utile
relevării şi cercetării fenomenului juridic.
I. Determinarea obiectivului investigaţiei / a temei de cercetare
Determinarea temei de cercetare sociologico-juridică se face relativ la:

 scopul investigaţiei sociologice;
 metodologia acesteia;
 factorii tehnici ai investigaţiei;
 nivelul de calificare a personalului;
 durata de timp a investigaţiei ş.a.
Aşadar, stabilirea temei de cercetare are o importanţă decisivă în succesul
investigaţiei sociologice alese.
Pe de o parte, legiuitorul se poate documenta, prin informaţiile puse la
dispoziţie de sociologia juridică, să afle ce reglementări noi sunt necesare, care
ar putea fi consecintele nedorite, importanţa valorilor protejate şi apărate prin
acestea precum şi dacă legile în vigoare sunt cunoscute şi respectate şi ce
efecte juridice produc acestea. Aceste informaţii sunt utile şi oportune pentru ca
legiuitorul să nu adopte o lege pe baza presupunerilor, intuiţiilor, ficţiunilor sau a
unei inspiraţii de moment.
Pe de altă parte, instanţele judecătoreşti care aplică legea trebuie adeseori
să recurgă la expertize de specialitate, care sunt efectuate prin ancheta socială
(în dosare/speţe de dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal ş.a.), pentru a
putea pronunţa o hotărâre judecătorească în cunoştinţă de cauză.
41
De exemplu: Ancheta sociologică pe tema „Cunoaşterea legii - obiect de
investigaţie sociologică”, a fost efectuată doar la nivelul jud. Covasna, sub
coordonarea prof.univ.dr. Ladislau Lorincz.
Scopurile urmărite prin alegerea acestei teme au fost:
1. evaluarea gradului de cunoaştere a legii în funcţie de categoriile sociale,
de vârstă, sex, ş.a. ţinând seama, în acelaşi timp, de diversificarea legii pe
ramuri principale legate într+un fel de anumite preocupări concrete, ca şi
interesul nemijlocit, specific diferitelor categorii;
2. dezvăluirea acelor factori (profesionali, de cultură, geografici s.a.) care
înfluenţează gradul de cunoaştere a legii).
Cercetarea fiind experimentală s-a ales o temă concretă (natura şi
ansamblul consecinţelor juridice ale prezumţiei de cunoaştere a legii) în
comparaţie cu alte teme mai complexe (legate de constiinţa juridică), ştiut fiind
faptul că prezumţia de cunoaştere a legii are o importanţă deosebită în realizarea
funcţiilor concrete a statului. (L. Lorincz, p. 607).
II. Preancheta
În această etapă a investigaţiei sociologico-juridică se realizează o analiză

logică detaliată a fenomenelor juridice care nu pot fi observate direct, selectâdu-
se doar ipotezele verificabile, căci doar în baza acestora se poate ajunge la un
rezultatul dorit.
R.M. Stănoiu opinează că „Cel mai adesea, ipoteza de cercetare este
rodul unor experienţe teoretice anterioare, a unor teorii cu valoare explicativă sau
a unor experimentări practice. În atare situaţii, ipoteza este dedusă din datele
cunoscute, scopul elaborării fiind acela de a confirma, dezvolta sau contesta
anumite teorii sau interpretări cu privire la procesele sau fenomenele studiate”.
Trebuie reţinut faptul că este absolut necesar şi obligatorie descrierea
explicită a ipotezelor într-o investigaţie sociologică.
Preancheta este un fel de investigare de teren realizată de cercetător
atunci când acesta nu reuşeşte, doar în baza informaţiilor pe care le deţine, să
formuleze ipoteze de cercetare clare (S. Popescu, p. 77)
42
Tot în această etapă se estimează costurile investigaţiei şi termenul
calendaristic înauntrul căruia urmează să aibă loc investigaţia.
N. Popa defineşte „universul anchetei” ca fiind „populaţia care urmează a fi

investigată”.
Universul anchetei poate fi mai restrâns sau mai extins în funcţie de
perioada calendaristică a investigaţiei, de resursele materiale alocate, de forţele
de cercetare de care se dispune ş.a.
investigaţie sociologică”, a fost efectuată doar la nivelul jud. Covasna, sub
coordonarea prof.univ.dr. Ladislau Lorincz.
Astfel, această anchetă a vizat doar populaţia activă a judeţului, această
posibilitate fiind favorizată de o serie de împrejurări cum ar fi: Jud. Covasna era
un judeţ mai redus (0,9 % din populaţia ţării şi cca 47,3% km2), cuprinderea
populaţiei în ancheta selectivă la scara de 1/100 iar distanţele dintre localităţile
principale sunt relativ reduse, fapt ce a facilitat parcurgerea acestora intr-un timp
scurt.
Motivele ce au stat la baza cuprinderii in universul anchetei în principal a
populaţiei active au fost urmatoarele:
- cuprindea 54% din populatia totală (100.545 persoane din totalul de
185.877 de locuitori în 1970), ceea ce a simplificat ancheta;
- era partea cea mai importantă cât priveşte cunoşterea legii.
IV. Stabilirea eşantioanelor asupra cărora se realizează cercetarea
„Eşantionul este o reprezentare redusă a unui ansamblu mai vast din care
vor fi luate datele”. (S. Popescu, p. 79).
Stabilirea mărimii şi intensităţii eşantionului se realizează conform legilor
statistice.
Prin aplicarea metodelor probabiliste s-au perfecţionat tehnicile de
eşantionare.
43
În SUA, George Gallup arată că în privinţa probabilităţii de eroare la un
eşantion de 100 de persoane probabilitatea este de 15%, la 900 de persoane
este de 5%, iar la 10.000 de persoane este de 1,5 %.
Eşantionul poate fi considerat suficient, atunci când suficient de numeros
pentru a putea fi credibil în ceea ce priveşte catacteristicile sale.
După ce se stabileşte dimensiunea eşantionului se va stabili tipul de
eşantionare ce va fi utilizat şi anume: eşantionarea aleatorie (simplă sau
stratificată), eşantionarea multifazică sau panel şi eşantionarea pe cote.
Eşantionarea aleatorie construieşte eşantionul în mod aleatoriu pornind de
la elementele universului care este propus a fi investigat.
Eşantionarea pe cote este satisfăcătoare pentru orice cercetător, din punct
de vedere organizatoric:
- se alcătuieşte un model/tipar al populaţiei de investigat;
- se împarte fiecărui anchetator un număr de persoane ce urmează a fi
chestionate.
investigaţie sociologică”, în jud. Covasna, au fost alcătuite eşantioane pe cote,
pe baza proporţiilor stabilite pe structura populaţiei active a judeţului, 1/3 în
mediul urban şi 2/3 în mediul rural.
Metoda de selectare a fost diversificată: în cadrul eşantioanelor
prestabilite, tipul de eşantion a fost variat după criteriul geografic, alegerea
unităţilor reprezentative (6 fabrici dintr-un număr mai mare) şi a anumitor unităţi
productive sau instituţii social culturale etc.
În privinţa grupelor de eşantioane la fabrici şi unităţi productive s-a folosit
evidenţa lucrătorilor pe unităţi sau secţii, iar la comune pe registrul agricol.
La efectuarea anchetei sociologice, ce sa desfăşurat de-a lungul a 4 zile,
au participat 16 persoane pe scara judeţului în felul următor:
- 4 echipe a câte 2-3 persoane care au lucrat in comune;
- 1 echipă din 2 persoane in cele 2 oraşe.
În fiecare echipă a fost inclus un jurist pentru a clarifica anumite aspecte,
în caz de nevoie. În număr egal cu anchetatorii din echipe au fost cooptate şi
cadre din localităţile respective: profesori, funcţionari, secretari ai comunelor ş.a.,
în total aprox. 30 de persoane.
44
Distribuţia eşantioanelor s-a făcut, de asemenea, pe baza unor criterii
diferenţiate. Criteriul principal a fost cel geografic. Din 5 oraşe ancheta s-a
organizat numai în două, cele mai importante: din 30 de comune ale judeţului
menţionat au fost cuprinse 12 comune, pe criteriul geografic şi apreciate a fi mai
reprezentative în raport de dezvoltarea lor economică, demografică cât şi faţă de
factorul naţionalitate, gradul de urbanizare, distanţa faţă de reşedinţa judeţului
etc. Au mai fost avute în vedere şi alte criterii cum ar fi: în alegerea fabricilor din
oraşe au jucat un anumit rol mărimea fabricii, deosebindu-se cele cu tradiţii,
precum şi ramura de producţie etc.
Pe baza planului s-au alcătuit grupe pe eşantioane potrivit proporţiei 1:100
locuitori, repartizate pe baza criteriului geografic, demografic, ocupaţie,
naţionalitate etc (L. Lorincz, pp. 608-609).
V. Alegerea metodelor şi tehnicilor de cercetare adecvate (a bateriei

de instrumente)
Tehnica de cercetare este un „ansamblu de prescripţii metodologice

(reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă” (A. Cazacu, I. Bădescu, p.10).
În procesul cunoaşterii, tehnica este substanţa metodei; ea cuprinde
sistemul operaţiilor metodologice, riguros definite şi folosite, susceptibile de
aplicări noi în aceleaşi condiţii sau în diferite; adaptările faptelor, relaţiilor şi
proceselor sociale studiate.
În funcţie de obiectul supus cercetării tehnica trebuie să fie potrivită, iar
gradul de adecvare a acesteia se regăseşte în adevărul obţinut asupra obiectului
investigat.
Limitele fiecărei tehnici aplicate poate fi trecută prin corelarea şi folosirea
mai multor tehnici pentru realizarea cercetării unui fenomen juridic.
În Sociologia juridică sunt folosite următoarele tehnici de investigaţie a

fenomenului juridic:
- observaţia;
- chestionarul;
- interviul.
45
5.3.2. OBSERVAŢIA
Observaţia reprezintă examinarea, sistematică şi complexă, pe bază

de percepţie.
Prin această metodă de investigaţie de culegere a datelor, studierea
faptelor şi a proceselor sociale se extind şi asupra mediului înconjurător, a locului
de muncă şi a factorilor culturali, nelimitându-se doar la a cerceta
comportamentul individului.
Observaţia poate fi efectuată de un anchetator sau de către un
grup/echipă de anchetatori.
În literatura de specialitate, s-a opinat faptul că observaţia/observarea este

singura metodă care „promovează cunoaşterea”, celelalte metode (chestionarul
si interviul) teoretizând datele.
Observarea poate fi directă şi indirectă.
i. Observaţia este directă atunci când un grup este studiat de către

anchetator în teren, în mediul său, direct, când munceşte, discută şi
ia decizii, observând şi înregistrând toate datele (în forma lor brută)
care îi reţin atenţia. Anchetatorul are oligaţia să prezinte scopul
studiului colectivului studiat.
Observarea directă poate fi:

 Participativă/ internă
 Neparticipativă/ externă
i1. Observaţia directă este participativă/internă atunci când anchetatorul

este acceptat în grupul care formează obiectul analizei, ca un membru al
acesteia printr-o simplă apartenenţă la grup sau poate adera printr-o preluare
integrală a regulilor grupului, inclusiv asumarea rolului de lider.
46
De exemplu: Ch. Booth a mers să locuiască în cartierele muncitoreşti cele
mai sărăcăcioase ale Londrei pentru a observa viaţa muncitorilor (suferinţele,
pasiunile şi năzuinţele lor) în scopul unui studiu privind fenomenele referitoare la
dreptul muncii. El a izbutit să descrie o imagine a cauzelor conflictelor de muncă,
a modalităţilor de soluţionare, a abuzurilor antreprenorilor şi a judecătorilor din
instanţele de arbitraj.
N. Andreson o perioadă îndelungată a ales să stea lângă oameni care
vagabondau pentru a studia această problemă a sociologiei devianţei -
vagabondajul. Dacă nu ar fi intrat in grupul acestora, pentru a îndepărta
obstacolele legate de diferenţele sociale, nu ar fi reuşit să culeagă o mare
cantitate de date referitoare la obiceiurile lor, regulile lor, modul lor de a gândi
Y. Galtung a ales să intre în colectivitatea deţinuţilor (a refuzat să
efectueze serviciul militar) pentru a cerceta în închisoare grupul acestora, cu
această tehnică de cercetare a observaţiei directe.
i2.Observaţia directă este neparticipativă/externă atunci când anchetatorul

observă din afară colectivitatea pe care o studiază (participă la încheierea unei
căsătorii în faţa ofiţerului de stare civilă), acesta neputându-se încadra în
interiorul grupului, fie că este imposibil, fie că doar aşa poate observa
caracteristicile esenţiale pentru colectivitatea studiată.
Aceasta la rândul este poate fi:
- deschisă – achetatorul se confundă cu grupul şi asistă la anumite sedinţe/
evenimente publice (participă la încheierea unei căsătorii în faţa ofiţerului
de stare civilă sau în sedinţa publică a faţa unei instanţe judecătoreşti)
- secretă – este întâlnită foarte rar - se folosesc camere sau microfoane
ascunse pentru strângerea datelor utile anchetei.
ii. Observaţia este indirectă atunci când se studiază documentele

juridice şi nejuridice/ izvoarele documentare sau se analizează urme
şi indicii comportamentale anterioare care nu mai pot fi observate
direct.
47
Această tehnică este considerată a fi „indirectă” întrucât anchetatorul
cercetează datele observate şi consemnate într-un document de către un alt
cercetător.
J. Carbonnier arată că termenul de „document juridic” trebuie interpretat în
sensul cel mai larg, putând fi: un act normativ, o hotărâre judecătorească, un act
notarial, un act sub semnătură privată, o pledoarie a unui avocat, o lucrare
ştiinţifică a unui profesor universitar ş.a. (J. Carbonnier, p. 193).
În cadrul acestei tehnici a observaţiei indirecte, anchetatorul trebuie să
respecte urmatoarele condiţii:
- documentul juridic trebuie interpretat ca o manifestare socială a unui
fenomen juridic cu „ochii” unui jurist specialist în cercetarea juridico-
sociologică iar nu modul în care un organ de aplicare a dreptului califica un
fapt ca fiind juridic.
- documentul juridic trebuie privit ca o probă a unei realităţi sociale.
5.3.3. CHESTIONARUL
În sens formal, chestionarul este o succesiune de „întrebări aranjate mai

mult sau mai puţin riguros” ( N. Popa ş.a., p. 55).
În literatura de sociologie generală, chestionarul a fost definit ca fiind „o
succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu
funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de
către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui
anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în
scris”. (S. Chelcea, p. 140).
Chestionarul, ca tehnică de cercetare a fenomenului juridic, are dublu
avantaj:
a.) toate persoanele care participă sunt puse în aceeaşi postură
psihologică;
b.) prin prelucrarea datelor se ajunge cu uşurinţă la rezultatul final,
asigurându-se astfel şi compararea lor.
® Întrebările trebuie să fie clare, precise, directe, neechivoce, care
pot fi uşor înţelese de către oricine.
48
® În general, timpul în chestionarea repondentului este de o ora.
® Se recomandă ca întrebările factuale (stare civilă, vârstă, domiciliu)
să fie dispuse la finalul chestionarului pentru a se evita retragerea
subiectului.
Calitatea datelor obţinute depinde de:
 de calitatea formulării acestor întrebări şi de modul alcătuirii
chestionarului; astfel, în cazul utilizării unor termeni din terminologia
juridică, să se recurgă la perifraze explicative sau chiar la exemple
descriptive, pentru a putea înţelege semnificaţia fiecărui cuvânt utilizat de
către orice persoană anchetată iar toate persoanele să înţeleagă
întrebarea în acelaşi fel. De exemplu: infracţiune, contravenţie, testament,
donaţie ş.a.;
 de calitatea formulării întrebărilor astfel încât să nu se aducă
atingere intereselor celui chestionat deoarece acest lucru ar duce la
denaturarea răspunsurilor;
 tema cercetării întrucât nu trebuie să producă o posibilă senzaţie a
incapacităţii sau insuficienţei cunoştinţelor necesare pentru a putea
răspunde întrebărilor formulate;
 modul de alcătuire a textului întrebărilor, precizia limbajului juridic,
adaptarea întrebărilor la scopurile urmărite, ordinea cuvintelor, ordinea
întrebărilor, vastitatea şi lungimea chestionarului ş.a.
 numărul de întrebări trebuie să fie acceptabil pentru a putea păstra
atenţia concentrată a subiectului şi câte se pot prelucra.
Chestionarul poate fi clasificat în:
I. Chestionare structurate - chestionare nestructurate

chestionar structurat în care sunt prevăzute o succesiune de întrebări cu
răspunsuri fixe, prestabilite;
chestionar nestructurat care se pretează la întrebări libere, fără alternative
fixe.
49
II. Chestionare speciale - chestionare „omnibus”
chestionarele sunt speciale dacă au în vedere o singură temă,având deci
o tematică specială;
chestionarele sunt „omnibus” atunci când sunt investigate simultan mai
multe teme, întrucât permite surprinderea „interacţiunii şi condiţionării
complexe a fenomenelor”.
III. Chestionare cu întrebări închise - chestionare cu întrebări

deschise - chestionare cu întrebări mixte
chestionarele sunt cu întrebări închise dacă limitează răspunsurile
subiectului la unul propus în chestionar şi oferă posibilităţi de răspuns fără
dubiu. Acestea sunt mai uşor de prelucrat statistic însă prezintă o serie de
dezavantaje: atrag răspunsuri formale, nu permit desprinderea nuanţelor şi
cunoşterea mai aprofundată a motivaţiilor;
chestionarele sunt cu întrebări deschise dacă se doreşte o testare a
cunoştinţelor subiecţilor însă au dezavantajul că facilitează subiectivismul
şi se potriveşte mai putin abordării statistice;
chestionarele sunt cu întrebări mixte atunci când se combină cele două
tipuri de întrebări. Aceste înrebări sunt utilizate în anchetele de opinie.

investigaţie sociologică”, în jud. Covasna, s-a folosit ca principal mijloc de
recoltare a informaţiilor chestionarul. În utilizarea chestionarului s-au folosit
trei procedee, în funcţie de preferinţele grupului de eşantion.
Astfel, pentru fabrici s-a prevăzut efectuarea anchetei în grup prin
utilizarea parţială a metoodei interviului. După distribuirea chestionarului,
anchetatorul a citit fiecare întrebare dând explicaţiile necesare clarificării
acesteia. Persoanele anchetate puteau solicita lămuriri suplimentare pentru a
putea răspunde cât mai corect la întrebări, iar după ce s-a răspuns la
întrebările celor chestionaţi, membrii grupului au completat răspunsul la
întrebarea respectivă-
În mediul rural, metoda a fost diferită, în sensul că ancheta a fost efectuată
individual, ca un interviul personal. Chestionarele au fost înmânate celor
50
anchetaţi, cărora li s-au citit întrebările, răspunsul dorit fiind subliniat fie
personal, fie de către anchetator, de la caz la caz.
În grupul unor intelectuali, tehnicieni, salariaţi ai cooperaţiei, chestionarele
au fost împărţite şi completate exclusiv în mod individual.
La alcătuirea chestionarului au trebuit rezolvate numeroase probleme, de
importanţă hotărâtoare pentru ulterioara desfăşurare a anchetei.
În primul rând, a fost extrem de dificil a se selecţiona un număr prea mare
de întrebări din principalele ramuri ale dreptului, pe baza căruia să poată fi
apreciat nivelul, gradul de cunoaştere a legii.
În al doilea rând, întrebările au trebuit redactate într-un limbaj care să
corespundă nivelului mediu de cunoaştere a legii de către populaţie,
capacităţii şi culturii juridice a oamenilor. Un chestionar peste sau sub nivelul
general nu ar fi putut da rezultate relevante, utile interpretării.
De asemenea, numărul acestora trebuia să nu fie prea mare pentru a nu
solicita un efort îndelungat care să provoace oboseala sau graba celor
chestionaţi (în total au fost 61 de întrebări- 8 intrebări au fost din Dreptul
constituţional si administrativ; 6 întrebări din domeniul Dreptului familiei şi
Dreptului civil; 13 întrebări din domeniul dreptului penal; 10 din domeniul
relaţiilor de muncă ).
Pentru a uşura completarea chestionarului şi a reduce timpul completării,
în dreptul fiecărei întrebări au fost formulate răspunsurile posibile, urmând ca
cel chestionat să sublinieze numai varianta pe care o crederea
corespunzătoare.
Pentru a risipi o eventuală neîncredere faţă de anchetă, în chestionar s-a
specificat:
- că numele persoanelor care completează chestionarul nu trebuie
menţionat;
- că datele servesc exclusiv cercetării ştiinţifice;
- antetul vizibil, care evidenţia instituţia sub egida căreia s-a făcut ancheta:
Academia de Studii Sociale şi Politice din România, Institutul de Cercetări
Juridice.
Îmbinarea metodei chestionarului cu cea a interviului s-a dovedit a fi o reuşită.
(L. Lorincz, pp. 609-612.)
51
5.3.4. INTERVIUL
În literatura de specialitate, interviul a fost definit ca fiind „o tehnică de

cooperare verbală între două persoane - anchetatorul şi anchetatul (sau
cercetătorul şi grupul studiat) - tehnică ce permite anchetatorului să culeagă
anumite date de la cel anchetat, cu privire la un obiect precis” (o temă de
cercetare). (A. Brimo, p. 208).
Tipurile de interviu au fost clasificate în funcţie de:
- modalitatea de comunicare între anchetator şi anchetat;
- gradul de libertate pe care anchetatorul îl are în stabilirea succesiunii
interviului;
- nivelul la care se situează informaţia obţinută.
Astfel, se disting următoarele tipuri de interviu (N. Popa ş.a., p. 63):
interviul formal- interviul informal;
interviul conversaţie (cazual)- interviul ghidat (concentric);
interviul direct - interviul indirect.
În ceea ce priveşte, interviul formal/ după un plan acesta se apropie
foarte mult de chestionar9 întrucât persoana anchetată/intervievatul răspunde
la o serie de întrebări care sunt dinainte prestabilite ca număr, formulare,
ordine s.a.
Interviul informal/ liber prezintă o mai mare libertate a anchetatorului
deoarece nu are la bază intrebări dinainte stabilite, însă îi cere acestuia să
aibă o pregătire şi o cunoaştere aprofundată în domeniul investigat întrucât
trebuie să-şi adapteze întrebările situaţiei concrete.
5.3.5. TEHNICILE SOCIOMETRICE
Tehinicile sociometrice sunt procedee experimentale şi matematice au

rolul de a determina şi de a studia cantitativ (intensitatea şi întinderea
fluxurilor) structura latentă a grupurilor mici la nivel afectiv, psihilogic ş.a.
9
În literatura de specialitate se spune că tehnica chestionarului constituie o variantă a interviului formal.
52
În opinia lui J.L. Moreno testul sociometric este „un instrument care
studiază structurile sociale în lumina atracţiilor şi a repulsiilor care se
manifestă în sânul grupului” (J.L. Moreno, p. 53).
După ce testul sociometric a fost administrat se va trece la elaborarea
matricei sociometrice.
VI. Formularea concluziilor
Cercetătorul trebuie să analizeze şi să interpreteze datele/ materialul

adunat în urma investigaţiei.
După analiza rezultatelor şi prelucrarea statistică a acestora, anchetatorii
trebuie să determine dacă ipoteza de la care au porni este corectă, adică este
confirmată prin datele obţinute, ori din contră este infirmată ipoteza.
VII. Raportarea concluziilor
Raportul de cercetare poate îmbrăca forma unui articol de revistă sau sub
forma unei cărţi, oferind ocazia argumentării descoperirilor făcute de către
cercetător însă majoritatea rapoartelor de cercetare ridică anumite întrebări la
care nu s-au găsit răspunsuri şi exprimă idei în legături cu viitoare teme de
cercetare care ar putea fi iniţiate (A. Giddens, Sociologie, Ed. All, Bucureşti,
2001, p. 581)
5.4. Rezumat
Metoda cercetării sociologice concrete permite efectuarea unor
investigaţii directe prin intermediul anchetelor sociologice (prin sistemul
descrierilor, observaţiei, sondajului de opinie, interviului, chestionarelor)
efectuate pe probleme legate de fenomenele juridice ca fenomene sociale.
Metodele şi tehnicile investigaţiei sociologice a fenomenului juridic, ca
fenomen social şi anume:
- etapele investiaţiei sociologico-juridice
- tehnica observaţiei
- chestionarul
53
- interviul
- tehnicile sociometrice
A. ETAPELE INVESTIGAŢIEI SOCIOLOGICE:

I. Determinarea obiectului şi conturarea obiectivului investigaţiei/ a
domeniului ce urmează a fi studiat
II. Pre-ancheta
IV. Stabilirea eşantioanelor asupra cărora se realizează cercetarea;
V. Alegerea metodelor şi tehnicilor de cercetare adecvate
VI. Elaborarea şi prestarea instrumentelor de cercetare
VII. Definitivarea lor
VIII. Aplicarea în teren
IX. Prelucrarea informaţiilor obţinute
X. Analiza rezultatelor
XI. Redactarea raportului de cercetare - formularea unor concluzii,
observaţii, sugestii.
Determinarea temei de cercetare sociologico-juridică se face relativ la:

 scopul investigaţiei sociologice;
 metodologia acesteia;
 factorii tehnici ai investigaţiei;
 nivelul de calificare a personalului;
 durata de timp a investigaţiei ş.a.
Preancheta este un fel de investigare de teren realizată de
cercetător atunci când acesta nu reuşeşte, doar în baza informaţiilor
pe care le deţine, să formuleze ipoteze de cercetare clare
Universul anchetei este „populaţia care urmează a fi investigată”.
Universul anchetei poate fi mai restrâns sau mai extins în funcţie de
perioada calendaristică a investigaţiei, de resursele materiale
alocate, de forţele de cercetare de care se dispune ş.a.
54
„Eşantionul este o reprezentare redusă a unui ansamblu mai vast
din care vor fi luate datele”. Stabilirea mărimii şi intensităţii
eşantionului se realizează conform legilor statistice.
Tehnica de cercetare este un „ansamblu de prescripţii metodologice
(reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă”. În procesul cunoaşterii,
tehnica este substanţa metodei; ea cuprinde sistemul operaţiilor
metodologice, riguros definite şi folosite, susceptibile de aplicări noi
în aceleaşi condiţii sau în diferite; adaptările faptelor, relaţiilor şi
proceselor sociale studiate.
B. OBSERVAŢIA reprezintă examinarea, sistematică şi complexă, pe

bază de percepţie. Prin această metodă de investigaţie de culegere a datelor,
studierea faptelor şi a proceselor sociale se extind şi asupra mediului
înconjurător, a locului de muncă şi a factorilor culturali, nelimitându-se doar a
cerceta comportamentul individului.
Observarea poate fi directă şi indirectă.
C. CHESTIONARUL, ca tehnică de cercetare a fenomenului juridic, are

dublu avantaj:
a.) toate persoanele care participă sunt puse în aceeaşi postură
psihologică;
b.) prin prelucrarea datelor se ajunge cu uşurinţă la rezultatul final,
asigurându-se astfel şi compararea lor.
® Întrebările trebuie să fie clare, precise, directe, neechivoce, care pot fi
uşor înţelese de către oricine.
® În general, timpul în chestionarea repondentului este de o ora.
® Se recomandă ca întrebările factuale (stare civilă, vârstă, domiciliu) să
fie dispuse la finalul chestionarului pentru a se evita retragerea subiectului.
Chestionarul poate fi clasificat în:
I. Chestionare structurate - chestionare nestructurate

chestionar structurat în care sunt prevăzute o succesiune de întrebări cu
răspunsuri fixe, prestabilite;
55
chestionar nestructurat care se pretează la întrebări libere, fără alternative
fixe.
II. Chestionare speciale - chestionare „omnibus”

chestionarele sunt speciale dacă au în vedere o singură temă,având deci
o tematică specială;
chestionarele sunt „omnibus” atunci când sunt investigate simultan mai
multe teme, întrucât permite surprinderea „interacţiunii şi condiţionării
complexe a fenomenelor”.
III. Chestionare cu întrebări închise - chestionare cu întrebări

deschise - chestionare cu întrebări mixte
chestionarele sunt cu întrebări închise dacă limitează răspunsurile
subiectului la unul propus în chestionar şi oferă posibilităţi de răspuns fără
dubiu. Acestea sunt mai uşor de prelucrat statistic însă prezintă o serie de
dezavantaje: atrag răspunsuri formale, nu permit desprinderea nuanţelor şi
cunoşterea mai aprofundată a motivaţiilor;
chestionarele sunt cu întrebări deschise dacă se doreşte o testare a
cunoştinţelor subiecţilor însă au dezavantajul că facilitează subiectivismul
şi se potriveşte mai putin abordării statistice;
chestionarele sunt cu întrebări mixte atunci când se combină cele două
tipuri de întrebări. Aceste înrebări sunt utilizate în anchetele de opinie.
D. INTERVIUL a fost definit ca fiind „o tehnică de cooperare verbală între

două persoane- anchetatorul şi anchetatul (sau cercetătorul sau grupul
studiat)- tehnică ce permite anchetatorului să culeagă anumite date de la cel
anchetat, cu privire la un obiect precis” (o temă de cercetare). (A. Brimo, p.
208).
Tipurile de interviu au fost clasificate în funcţie de:
- modalitatea de cumunicare între anchetator şi anchetat;
- gradul de libertate pe care anchetatorul îl are în stabilirea succesiunii
interviului;
- nivelul la care se situează informaţia obţinută.
56
Astfel, se disting următoarele tipuri de interviu (N. Popa ş.a., p. 63):
interviul formal- interviul informal;
interviul conversaţie (cazual)- interviul ghidat (concentric);
interviul direct - interviul indirect.
D. TEHINICILE SOCIOMETRICE sunt procedee experimentale şi

matematice au rolul de a determina şi de a studia cantitativ (intensitatea şi
întinderea fluxurilor) structura latentă a grupurilor mici la nivel afectiv,
psihilogic ş.a.
În opinia lui J.L. Moreno testul sociometric este „un instrument care
studiază structurile sociale în lumina atracţiilor şi a repulsiilor care se
manifestă în sânul grupului” (J.L. Moreno, p. 53).
1. Enunţaţi definiţia universului anchetei. Folosiţi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
..............................................................................
2. Ce intelegeti prin tehnica interviului ? Folosiţi spaţiul de mai jos
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
..............................................................................
57
Prezentaţi analitic etapele investigării sociologice.

5.6. Bibliografie
 Ghe. BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983
 A. BRIMO, Les metodes des sciences sociales, Paris, Ed. Monchrestien,
1972
 S. CHELCEA, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975
 N. POPA, I. MIHAILESCU, M. EREMIA, Sociologie juridică, Ed.
 Ştefan DEACONU, Metodologie juridică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
 Ştefan DEACONU, Sociologie juridică, Ed.Universităţii Bucureşti, 2011
 Dragoş ILIESCU, Sofia POPESCU, Probleme actuale ale metodologiei
juridice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
 A. GIDDENS, Sociologie, Ed. All, Bucureşti, 2001
 Mircea MANOLESCU, Ştiinţa dreptului şi artele juridice, Ed. Continent XXI,
Bucureşti, 1993
 Mircea MANOLESCU, Teoria şi practica dreptului, Ed. Fundaţia Regele
Mihai I, Bucureşti, 1944
58
 A. Mihăilă, Sociologia dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010
 Nicolae POPA, Prelegeri de sociologie juridică, T.U.B., Bucureşti, 1983
 M.I. GRIGORE-RĂDULESCU, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul
juridic, Bucureşti, 2014
 J.L. MORENO, Statistic of Social Configuration,Sociometry, 1938
 H.H. STAHL, Teoria si practica investigaţiilor sociale, vol. I, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
 R.M. STĂNOIU, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1981
Studii, articole de specialitate
 A. CONSTANTIN, Aspecte teoretice privind metodologia cercetării

ştiinţifice în domeniul dreptului - metodele de interpretare a normelor
juridice, în Revista Studii de drept românesc nr. 1-2/2006
 L. LORINCZ, Cunoaşterea legii- obiect de investigaţie sociologică, în
Revista Studii şi Cercetări Juridice nr. 4/1971
 S. POPESCU, Cercetări de metodologie juridică în sprijinul activităţii de
elaborare a dreptului, în Revista Studii de drept românesc nr.1-2/1999
 N. POPA, A. RĂDUCANU, Quelque considération sur la notion de la
méthodologie juridique, în Analele Universităţii din Bucureşti nr. 2/1983
 A. CAZACU, I. BĂDESCU, Metode şi tehnici de cercetare sociologică,
TUB, 1981.
59
STATUTUL ŞI ROLUL INDIVIDULUI
CUPRINS
STATUTUL SI ROLUL INDIVIDULUI 60
6.2. Statutul (status-ul) şi rolul individului 60
6.3. Rezumat 63

- identificarea şi definirea statutului individului;
- cunoaşterea şi învăţarea rolului individului;
- cunoaşterea implicaţiilor procesului de socializare a individului.
6.2. Statutul/ status-ul şi rolul individului

Având în vedere că individul se naşte în societate, el nu se poate scăpa de
influenţa acesteia asupra sa.
A. Roth este de este de părere că socializarea individului atrage după sine:
 integrarea sa în societate;
 învăţarea modului social de existenţă;
 asimilarea unor valori sociale;
 acceptarea unei culturi;
 subordonarea faţă de conduita standard fixată în normele sociale
ş.a.
Acest proces de socializare priveşte acţiunea individului în structuri deja
formate, existente, iar ca proces de integrare a individului în viaţa socială,
socializarea presupune două faze:
a. intrarea individului în grup (societizarea);
b. viaţa individului în grupul respectiv.
60
Viaţa şi activitatea individului în cadrul unor grupuri se poate cunoaşte şi
explica cu ajutorul noţiunilor de STATUS şi ROL al individului.
De exemplu: directorul unei firme are rolul de a da ordine angajaţilor săi şi
de a le supraveghea activitatea şi, în acelaşi timp, are obligaţia de a rezolva
toate problemele care apar în firmă.
B. Turner defineste statutul/status-ul ca fiind „o poziţie în cadrul unei
structuri sociale prin care un individ este evaluat în funcţie de prestigiu şi
reputaţie după diverse criterii prescrise sau dobândite” (citat de A. Mihăilă, p. 65).
Dicţionarul de sociologie Larousse10 defineşte statusul ca fiind „poziţia pe
care un individ o ocupă în una din dimensiunile sistemului social, precum
profesia, nivelul de pregătire, sexul şi vârsta”.
Statutul individului a fost definit, în literatura de sociologie, ca fiind
totalitatea drepturilor şi îndatoririlor ce îi revin unei persoane în cadrul unui
grup existent( N. Popa ş.a., pp. 34-35).
Rolul individului reprezintă o regulă de comportament, care cuprinde
totalitatea aşteptărilor sau pretenţiilor din partea grupului faţă de un
individ. Suma acestor aşteptări se află în corelaţie directă cu statutul individului
(N. Popa ş.a., pp. 34-35). Rolul este în strănsă colelaţie cu termenii de „normă” şi
„model cultural”, norma fiind „o obligaţie specifică rolului, o constrângere socială
care leagă un individ de unul sau mai multe grupuri”11.
Cei doi termeni de „statut” şi de „rol” al individului sunt interdependenţi
deoarece nu există rol fără status şi nici status fără rol (D. Banciu, p. 116).
Orice individ atunci când doreşte să intre într-un grup este obligat să
accepte sau să impună un anumit statut şi trebuie să joace apoi rolul stabilit prin
statut.
- Grupul îl sprijină oferindu-i modele sociale privind modul în care trebuie să
se comporte.
- Individul, la rândul său, îşi poate juca rolul stabilit prin statut bine sau mai
putin bine, în funcţie de aptitudinile sale profesionale sau intelectuale.
10
Dicţionar de Sociologie Larousse, Bucureşti. Ed. Univers Enclclopedic, 1996, p. 285.
11
Dicţionar de Sociologie Larousse, op.cit, p. 230.
61
Cele două concepte „statut” şi „rol” se completează reciproc, fiind incluse
în acţiunea, relaţiile şi organizarea societăţii, astfel că fiecare statut social
determinat cere individului îndeplinirea unui rol corespunzător în cadrul grupului,
iar grupul, la rândul său, apreciază activitatea individului prin prisma apropierii
acestuia de modelul de comportament al rolului său.
Statusul este stabilit în funcţie de anumite trăsături cum ar fi: venitul,
educaţia, apartenenţa la o familie, etnia, sexul.
Se cunosc următoarele tipuri de statusuri:
 statusul este consistent atunci când aceste trăsături sunt coerente,
adică armonioase, de pildă o persoană este bogată, educată, dintr-o
clasa socială superioară;
 statusul este neomogen atunci când o persoană este bogată însă nu
are studii superioare şi nici nu are o funcţie importantă.
Atunci când există contradicţii „în interiorul statusului dă naştere, de obicei,
frustrărilor anxietăţii şi conflictelor sociale” (A. Mihăilă, p. 65).
O altă împărţire a statusului este între status prescris şi status dobândit.
 Statusul prescris /atribuit - este acela asupra căruia individul nu are
nicio putere sau control întrucât sunt calităţi şi capacităţi înnăscute:
rasa, sexul, religia, familia din care provine;
 Statusul dobândit cuprinde calităţi şi capacităţi obţinute de individ prin
propriul său efort şi propriile sale abilităţi: educaţie, profesie, funcţie
socială.
Între cele două statusuri există o strânsă interdependenţă întrucât statusul
prescris influenţează statusul dobândit.
După criteriul modului de recunoaştere a statusului:
 Statusuri formale / oficiale – acestea sunt reglementate oficial, prin
acte normative, individul obţinând prin concurs, numire, alegere ş.a.
 Statusuri informale/ neoficiale – acestea sunt recunoscute de la sine
datorită unor calităţi şi capacităţi personale ale individului. Cel mai des
întânit status de acest tip este cel de lider informa/ de fapt. Statusurile
neoficiale nu sunt fixate printr-un act normativ însă sunt la fel de
veritabile ca şi cele oficiale/ formale.
62
6.3. Rezumat
Statutul individului a fost definit, în literatura de sociologie, ca fiind
totalitatea drepturilor şi îndatoririlor ce îi revin unei persoane în cadrul unui
grup existent.
Rolul individului reprezintă o regulă de comportament, care cuprinde
totalitatea aşteptărilor sau pretenţiilor din partea grupului faţă de un
individ. Suma acestor aşteptări se află în corelaţie directă cu statutul individului.
Orice individ atunci când doreşte să intre într-un grup este obligat să
accepte sau să impună un anumit statut şi trebuie să joace apoi rolul stabilit prin
statut.
- Grupul îl sprijină oferindu-i modele sociale privind modul în care trebuie să
se comporte.
- Individul, la rândul său, îşi poate juca rolul stabilit prin statut bine sau mai
putin bine, în funcţie de aptitudinile sale profesionale sau intelectuale.
Statusul este stabilit în funcţie de anumite trăsături cum ar fi: venitul, educaţia,
apartenenţa la o familie, etnia, sexul.
 statusul este consistent atunci când aceste trăsături sunt coerente,
adică armonioase, de pildă o persoană este bogată, educată, dintr-o
clasa socială superioară;
 statusul este neomogen atunci când o persoană este bogată însă nu
are studii superioare şi nici nu are o funcţie importantă.
O altă împărţire a statusului este între status prescris şi status dobândit.
 Statusul prescris - este acela asupra căruia individul nu are nicio
putere sau control: rasa, sexul, religia, familia din care provine;
 Statusul dobândit cuprinde trăsături obţinute de individ prin propriul
său efort: educaţie, profesie, funcţie socială
Între cele două statusuri există o strânsă interdependenţă întrucât statusul
prescris influenţează statusul dobândit.
După criteriul modului de recunoaştere a statusului:
 Statusuri formale / oficiale – acestea sunt reglementate oficial, prin
acte normative, individul obţinând prin concurs, numire, alegere ş.a.
 Statusuri informale/ neoficiale – acestea sunt recunoscute de la sine
datorită unor calităţi şi capacităţi personale ale individului. Cel mai des
63
întânit status de acest tip este cel de lider informa/ de fapt. Statusurile
neoficiale nu sunt fixate printr-un act normativ însă sunt la fel de
veritabile ca şi cele oficiale/ formale.
1. Enunţaţi definiţia statutului/status-ului individului. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
....................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 62.
2. Enunţaţi definiţia rolului individului. Folosiţi spaţiul de mai jos
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
....................................................
6.4.LUCRARE DE VERIFICARE.
Ce întelegeţi prin status prescris şi status dobandit?

64
6.5. BIBLIOGRAFIE
2008
 I. BADESCU s.a., Istoria sociologiei (teorii contemporane), Ed.
„Eminescu”, Bucuresti, 1996;
 D. BANCIU, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000
 I. BOGHIRNEA, Teoria generală a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2013
 N. POPA, Prelegeri de sociologie juridică, T.U.B., Bucureşti, 1983
 A. ROTH, Individ, colectivitate, societate, în Constantinescu Miron (coord.),
Sociologie generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
 *******Dicţionar de Sociologie Larousse, Bucureşti. Ed. Univers Enclclopedic,
1996,
65
VIOLENŢA. DIMENSIUNI. ETIOLOGIE.TIPOLOGIE.
FORME COMPLEXE DE VIOLENŢĂ
CUPRINS
VIOLENŢA.DIMENSIUNI.ETIOLOGIE.TIPOLOGIE. FORME COMPLEXE 66
DE VIOLENŢĂ
7.2. Noţiuni introductive 66
7.3. Dimensiunile violenţei 67
7.4. Etiologia violenţei 68
7.5.Tipologia violenţei 69
7.6. Forme complexe de violenţă 70
7.7. Rezumat 71
- Cunoaşterea şi învăţarea cercetărilor în domeniul violenţei;

- Cunoaşterea şi învăţarea dimensiunilor şi etiologiei violenţei;
- Analiza diferitelor forme ale violenţei.
7.2. Noţiuni introductive
Abia în sec. al XIX-lea, problematica violenţei a început să se contureze şi

să fie analizate rădăcinile şi formele violenţei.
Studiile de antropologie filosofică arată că violenţa este legată “intrinsec”
de natura umană şi viaţa şi activitatea societăţii.
J.M. Domenach este de părere că violenţa nu se poate disocia de condiţia
umană căci este « inclusă încă de la origini în formarea conştiinţei, în afirmarea
autonomiei ».
Hegel afirmă că violenţa este în geneza consţiinţei, considerând că este
66
preliminară umanizării relaţiilor sociale.
Actualmente, violenţa este obiect de studiu pentru numeroase ştiinţe
sociale şi naturale cum ar fi : filosofie, psihologie, psihiatrie, sociologie,
politologie, polemologie12 ş.a, care au relevat prin cercetările efectuate cauzele şi
mecanismele violenţei.
De exemplu: Revista « Peace Research Abstract » între anii 1945-1975 a
publicat aprox. 106.000 de rezumate ale unor articole care tratează problematica
păcii şi a războiului (implicit a violenţei).
La nivel internaţional, în cadrul UNESCO şi Consiliului Europei au fost
formate comisii ad-hoc care au avut misiunea de a investiga rolul mijloacelor de
comunicare în masă (1968,1975,1976) şi stările de tensiune ce afectează
înţelegerea internaţională (1947-1956).
Alte discuţii organizate la nivel internaţional au fost :
- o reuniune internaţională asupra agresivităţii mane - Paris 1968 ;
- un colocviu internaţional asupra agresivităţii omului - Bruxelles, 1972 ;
- o reuniune interdisciplinară de experţi asupra studiului cauzelor
violenţei - UNESCO, 1975.
7.3. Dimensiunile violenţei
Având în vedere diversitatea formelor pe care o îmbracă violenţa nu există

încă o definiţie riguroasă la nivelul actual al cercetării.
Profesorul N. Popa este de părere că violenţa este „o acţiune coercitivă
exercitată asupra unor persoane în vederea obţinerii unui răspuns conform
anumitor interese”.
Din această perspectivă violenţa este văzută ca o relaţie socială, cu
următoarele elemente (N. Popa ş.a., pp. 72-73):
- Cel care exercită violenţa este autorul violenţei, care poate fi un singur
individ, un grup de indivizi, o organizaţie sau o instituţie societală; cel
care exercită violenţa urmăreşte atingerea unor interese şi realizarea
unor scopuri.
- Cel care suportă violenţa este victima violenţei, care poate fi un singur
12
Ramură a științelor politice care studiază războaiele ca fenomen sociologic.
67
individ, un grup de indivizi,o categorie socială sau o societate în întregul
ei.
- Acţiunea coercitivă este violenţa ca atare. Prin exercitarea acţiunii
coercitive autorul violenţei urmăreşte să obţină de la victima violenţei o
atitudine, un comportament, bunuri sau servicii care să-i permită să-şi
realizeze scopurile. Acţiunea coercitivă poate fi întreprinsă prin mijloace
directe sau indirecte.
În analiza violenţei este util a cerceta întreaga relaţie dintre victimă şi
autorul violenţei, pentru a putea determina cauzele violenţei şi natura
acesteia.
7.4. Etiologia violenţei
În prezent, există trei teorii etiologice generale ale violenţei (N.

Popa ş.a., pp. 79-88) :
o Teoria violenţei înnăscute ;

o Teoria violenţei frustrare ;
o Teoria violenţei învăţare/ culturală.
 Teoria violenţei înnăscute consideră că violenţa este “intrinsecă”

de natura umană întrucât individul se naşte cu aceste porniri
înnăscute iar prin socializare acestea sunt frânate.
Această teorie nu a fost dovedită în urma cercetărilor ştiinţifice ci
dimpotrivă acestea au stabilit că aceasta nu face parte din natura umană ci
apare pe parcursul socializării indivizilor şi este determinată de condiţiile de trai
ale indivudului/indivizilor sau grupurilor umane.
 Teoria violenţei frustrare consideră că violenţa este răspunsul
frustrării, al privării indivizilor de anumite satisfacerea anumitor
trebuinţe sau nevoi fundamentale.
Frustrarea este o stare de dezechilibru afectivă datorată privării individului
de a-şi putea satisface nevoile şi plăcerile sale.
Cu alte cuvinte, dacă indivizii pot să-şi satisfacă nevoile, ei sunt neagresivi
68
şi invers, daca nu pot să-şi satisfacă nevoile conform dorinţei lor şi când pot
lupta, ei devin agresivi.
 Teoria violenţei învăţare/ culturală
Această teorie porneşte de la ideea că stabilirea factorilor societali
favorizează comportamentele violente.
Reducerea violenţei se poate realiza doar prin :
Ameliorarea condiţiilor de viaţă familială şi la nivelul colectivităţii ;
Ameliorarea nivelului de viaţă a categoriilor defavorizate ;
Deschiderea perspectivelor tinerilor ;
Asigurarea securităţii vieţii în marile oraşe ;
Creşterea numărului programelor sociale;
Utilizarea deplină a forţei de muncă;
Schimbarea unor dispoziţii din legislaţia penală ;
Controlul conţinutului mesajelor mijloacelor de informate în masă
(Internet, TV ş.a.). Cercetările întreprinse în Canada, Franţa,
Statele Unite, Spania şi Regatul Unit al Marii Britanii au scos în
evidenţă că acesta acţionează asupra comportamentelor violente
în societate.
7.5.Tipologia violenţei
S-a demonstrat că violenţa nu este numai de natură fizică dar şi de natură

orală, prin cuvânt, ca de exemplu: calomnia, denigrarea, ironia.
Formele de violenţă se clasifică în funcţie de mai multe criterii: de natura
intereselor afectate; termenii în care se stabileşte relaţia de violenţă, modul de
manifestare; modul de apreciere ş.a.
Aspecte dihotomice ale violenţei (N. Popa ş.a., pp. 92-93) :
 Violenţă directă şi violenţă indirectă;
Violenţa indirectă este exercitată de individ prin intermediul unor mijloace
indirecte (obiecte, maşini, organizaţii, birocraţii); sentimentul de culpă sau de
responsabilitate a acestuia este diminuat, căci el se prezintă ca un simplu
intrument, transferând responsabilitatea asupra unor persoane, organizaţii ş.a.
69
 Violenţă ofensivă şi violenţă defensivă;
Se întâlnesc aici atât violenţa agresorului cât şi violenţa victimei.
 Violenţă materială şi violenţă simbolică;
Violenţa materială acţionează prin însuşirea de bunuri sau prin preluarea
controlului asupra modului de producere ori distribuire a lor precum şi prin
limitarea accesului victimelor de a se folosi de aceste bunuri în conformitate cu
drepturile şi nevoile lor;
Violenţa simbolică operează prin intermediul simbolurilor, creaţii ale unor
grupuri de forţă, care au ca scop menţinerea şi întărirea unor raporturi de
dominaţie.
 Violenţă legală şi violenţă nelegală;
Violenţa legală este reglementată prin acte normative şi este exercitată în
conformitate cu acestea de către autorităţile abilitate ale statului (care deţine
monopolul în acest sens);
Violenţa nelegală este exercitată în afara legii şi contra ordinii sociale.
 Violenţă masculină şi violenţă feminină.
Cercetările efectuate cu prilejul conflictelor militare din Vietnam, Orientul
apropiat, Indochina şi America Latină au relevat faptul că, pus în aceeaşi situaţie
şi în aceleaşi condiţii, bărbaţii şi femeile au prezentat acelaşi grad al violenţei.
7.6. Forme complexe de violenţă
7.6.1. Violenţa funcţională
Violenţa funcţională este parte componentă din majoritatea sistemelor şi

organizaţiilor societale şi este indispensabilă funcţionării societăţii în ansamblul
ei.
Sistemele şi organizaţiile distrug sau restrâng activităţile care sunt contra
lor (acţiuni distructive) şi, concomitent, creează „forme noi” potrivit intereselor lor
(acţiuni constructive).
70
7.6.2. Violenţa simbolică
Unele simboluri au conotaţie pozitivă întrucât reprezintă eliberarea omului,

afirmarea demnităţii şi personalităţii lui; altele, din contră, sunt folosite pentru a-l
stăpâni, fiind încărcate de violenţă.
Violenţa simbolică, prin trăsătura sa indirectă şi subtilă, este mai eficientă
din perspectiva agresorilor.
7.6.3. Violenţa structurală internaţională
Actuala construcţie internaţională este menţinută de statele dominatoare

de la centru de diverse forme de violenţă:
- Dependenţă economică;
- Dependenţa tehnologică;
- Schimburi inegale;
- Schimburile valutare;
- Manipularea culturală;
- Presiuni economice şi militare ş.a.
Toate acestea au consecinţe nefaste asupra statelor periferice dominate
cum ar fi: sărăcie, foamete, instabilitate politică, conflicte locale ş.a.
În timp, acestea şi-au manifestat o contra - violenţă prin lupta armată de
eliberare naţională, însă dobândind independenţa au realizat că acesta este una
„fragilă” şi „fictivă”.
7.7. Rezumat
Profesorul N. Popa este de părere că violenţa este „o acţiune coercitivă

exercitată asupra unor persoane în vederea obţinerii unui răspuns conform
anumitor interese”.
Din această perspectivă violenţa este văzută ca o relaţie socială, cu
următoarele elemente (N. Popa ş.a., pp. 72-73):
- Cel care exercită violenţa este autorul violenţei, care poate fi un singur
71
individ, un grup de indivizi, o organizaţie sau o instituţie societală; cel
care exercită violenţa urmăreşte atingerea unor interese şi realizarea
unor scopuri.
- Cel care suportă violenţa este victima violenţei, care poate fi un singur
individ, un grup de indivizi,o categorie socială sau o societate în întregul
ei.
- Acţiunea coercitivă este violenţa ca atare. Prin exercitarea acţiunii
coercitive autorul violenţei urmăreşte să obţină de la victima violenţei o
atitudine, un comportament, bunuri sau servicii care să-i permită să-şi
realizeze scopurile. Acţiunea coercitivă poate fi întreprinsă prin mijloace
directe sau indirecte.
În analiza violenţei este util a cerceta întreaga relaţie dintre victimă şi
autorul violenţei, pentru a putea determina cauzele violenţei şi natura
acesteia.
În prezent, există trei teorii etiologice generale ale violenţei:
o Teoria violenţei înnăscute ;

o Teoria violenţei frustrare ;
o Teoria violenţei învăţare/ culturală.
Aspecte dihotomice ale violenţei:

 Violenţă directă şi violenţă indirectă;
 Violenţă ofensivă şi violenţă defensivă;
 Violenţă materială şi violenţă simbolică;
 Violenţă legală şi violenţă nelegală;
 Violenţă masculină şi violenţă feminină.
Forme complexe de violenţă

 Violenţa funcţională
 Violenţa simbolică
 Violenţa structurală internaţională
72
1. Enunţaţi definiţia violenţei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
....................................................
2. Care sunt modalităţile de reducere a violenţei. Folosiţi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului.
.........................................................................................................................
.........................................................................................................................
....................................................

Prezentaţi care sunt cazurile de retroactivitate a normei juridice

73
7.9. BIBLIOGRAFIE
2008
 I. BADESCU s.a., Istoria sociologiei (teorii contemporane), Ed.
„Eminescu”, Bucuresti, 1996;
 J.M. DOMENACH, L’ubicuite de la violence, Revue Internationale de
Sciences Sociale, nr. 4/1978
 S. POPESCU, Sogiologie juridică, Ed. Lumina Lex, 2000
 C. TRANDAFIR, Dreptul si societatea. Sociologie juridică, Editura Sitech,
2007;
 J. CARBONNIER, Sociologie juridique, Paris, 1972.
 M. MANOLESCU, Teoria şi practica dreptului: Metodologie şi sociologie
 L. SĂULEANU, S. RĂDULEŢU, Dictionar de expresii juridice latine, Ed.
C.H. Beck, Bucuresti, 2007
 G. KYNG s.a., Fundamentele cercetării sociale, Ed. „Polirom”, Iasi, 2000;
 D.S. LUMINOSU, V. POPA, Sociologie juridică, Ed. „Helicon”, Timis,1995;
 V. M. CIUCA, Lecţii de sociologia dreptului, Ed. Polirom, Iasi, 1998;
 V. VOICU, Sociologie juridică (Note de curs), Galaţi, 1999;
 N. POPA, I. MIHAILESCU, M. EREMIA, Sociologie juridică, Editura
Universităţii, Bucuresti, 1999
 A. NOVAK,Sondajul de opinie, Ed. „Oscar Print”, Bucuresti, 1998;
 T. ROTARU, P. ILUTA, Ancheta sociologică si Sondajul de opinie. Ed.
„Polirom”, Iasi, 2001;
 N.N. BOBICĂ, Introducere in sociologie juridică, Ed. Fundaţiei Academice,
„Danubius”, Galaţi, 2003
 P. ANDREI,Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
74
 R. ARON, Les étapes de la pensée sociologique, Ed. Gallimard, 1967;
 Giorgio DEL VECCHIO, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova,
Bucuresti, 1994
 G. GURVITCH, Eléments de sociologie juridique, Aubier, Paris, 1940;
 V.POPA, I. DRĂGAN, L. LEPĂDAT, Psiho-sociologie juridică, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999
75
ANEXĂ
76
MODEL
Chestionarul sociologic
cu tema
„Cunoaşterea legilor în vigoare

din România de către cetăţeni”
77
1. Care este legea fundamentală în România:
a. Constituţia României;
b. Codul civil;
c. Codul penal.
2. În România, puterea supremă (suveranitatea naţională) aparţine:

a. Preşedintelui României;
b. Guvernului României;
c. Poporului.
3. Unica autoritate legiuitoare a României este:

a. Preşedintele României;
b. Parlamentul României
c. Guvernul României.
4. Preşedintele României exercită funcţia:

a. legislativă;
b. executivă;
c. judecătorească.
5. Preşedintele României poate fi membru al unui partid:

a. da;
b. nu;
c. depinde de circumstanţe.
6. Câte mandate poate îndeplini o persoană pentru funcţia de

Preşedinte al României:
a. un mandat;
b. două mandate;
c. maxim 3 mandate.
78
7. Care sunt actele Preşedintelui României:
a. Ordonanţa preşedinţială;
b. Decrete;
c. Ordonanţele de urgenţă.
8. Primul-ministru poate fi revocat de Preşedintele României?

a. da;
b. nu;
c. depinde de circumstanţe.
9. Care este vârsta minimă legală de căsătorie a unei persoane:

a. 16 ani;
b. 18 ani;
c. 15 ani;
10. Care este vârsta minimă legală a unei persoane de a se putea

angaja cu contract individual de muncă:
a. 16 ani;
b. 18 ani;
c. 14 ani;
11. Cine numeşte prefectul în fiecare judeţ?

a. Parlamentul;
b. Guvernul;
c. Consiliul Judeţean.
12. Guvernul răspunde politic numai în faţa:

a. Preşedintelui României;
b. Parlamentului României;
c. Poporului.
79
13. Unde se publică actele normative pentru a fi aduse la cunoştinţă
publică:
a. în Monitorul Oficial al României;
b. într-un cotidian/ ziar national de mare tiraj;
c. electronic, pe site-ul oficial al Parlamentului.
14. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de

condamnare orice persoană este:
a. declarată vinovată;
b. declarată nevinovată;
c. arestată.
15. Cetăţenii au drept la vot de la vârsta de:

a. 16 ani;
b. 18 ani;
c. 20 ani;
16. Bigamia (încheierea unei căsătorii de către o persoană deja

căsătorită) este:
a. incriminată de legea penală;
b. este permisă;
c. o contravenţie.
17. Care este ziua naţională a României:

a. 23 august
b. 1 decembrie
c. 1 mai.
18. Cine asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României:

a. Preşedintele Senatului;
b. Primul-ministru;
c. Preşedintele Băncii Naţionale a României.
80
19. Magistraţii (judecătorii şi procurorii) pot face parte din partide
politice:
a. Da.
b. nu
c. în anumite condiţii.
Nr. Numele persoanelor care completează chestionarul nu trebuie trecut întrucat datele
Crt. au scopul de a folosi cercetării ştiinţifice
1. varsta 15 25
25 40
40 60
60 90
2. Sex F M feminin masculin
3. Studii M S medii superioare
4. Domiciliu O C oras comuna
Data completarii________________________
81

Sociologie Juridica 2017 Final PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologie Juridica 2017 Final PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iulia BOGHIRNEA

Manual universitar pentru

SI - Evaluare finală 10%

- Lucrări practice (chestionare) 60 %

 Cunoşterea şi învăţarea locului fenomenului juridic în cadrul fenomenelor

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI

1.2. CONCEPŢIE CURRICULARĂ

1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.

1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1

Unitatea de învăţare nr.2

Unitatea de învăţare nr.3

Unitatea de învăţare nr.4

Unitatea de învăţare nr.6

Unitatea de învăţare nr.7

1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

 N. POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,

2.1. Obiectivele cursului

2.2. Caracterul social al dreptului

Omul se exteriorizează printr-o multitudine de comportamente, obiceiuri,

Mircea Djuvara remarca faptul că dreptul nu se reduce numai la dreptul

2.4. Sistemul normelor sociale. Normele de drept, normele de morală şi

Diversitatea normelor sociale este determinată de multitudinea relaţiilor

2.4.1. Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale)

În procesul istoric de apariţie a dreptului constatăm că acesta s-a desprins

2.4.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obiceiului (moravurile

Realitatea juridică este un fenomen sociologic iar totalitatea acestor

2.6. LUCRARE DE VERIFICARE.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

Tratate, cursuri, monografii

 Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck,

3.1. Obiectivele cursului

 determinarea, cunoaşterea şi învăţarea importanţei sociologiei juridice ca

3.2. Consideraţii generale privind sociologia

Cercetarea fenomenelor sociale a prezentat interes din cele mai vechi

3.3. Scurt istoric al sociologiei juridice

Platon, Aristotel, Cicero, Hobbes, Montesquieu, Grotius, Leibnitz au fost

3.4. Corelaţia sociologiei juridice cu sociologia generală şi ştiinţa

În literatura de specialitate este unanim admis că sociologia juridică este o

3.4.1. Legătura dintre sociologie juridică şi sociologie generală

Sociologia juridică este „fiică” a sociologiei generale, de la care aceasta a

3.4.1. Legătura dintre sociologie juridică şi ştiinţa dreptului

G. Gurvitch observă că «juriştii sunt adeseori sociologi fără să o ştie »

Cercetarea fenomenelor sociale a prezentat interes din cele mai vechi

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

Tratate, cursuri, monografii

 N. Popa, Sociologie juridică, Ed. Universităţii Bucureşti, 1983

4.1. Obiectivele cursului

- cunoaşterea şi învăţarea obiectului de cercetare al sociologiei

4.2. Obiectul de cercetare al Sociologiei juridice

4.3. Definiţia Sociologiei juridice

De-a lungul timpului, în literatura de specialitate, s-au dat numeroase

4.5. LUCRARE DE VERIFICARE

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

Tratate, cursuri, monografii

 N. Popa, Sociologie juridică, Ed. Universităţii Bucureşti, 1983

5.1. Obiectivele cursului

5.2. Consideraţii generale privind metoda de cercetare

5.3. Investigaţia sociologico-juridică

5.3.1. Etapele investigaţiei sociologico-juridice

În literatura de specialitate se arată că orice cercetare sociologică ( fie că

I. Determinarea obiectivului investigaţiei / a temei de cercetare

Determinarea temei de cercetare sociologico-juridică se face relativ la: