21.11.

2015
LOGICĂ JURIDICĂ

- Logică = rațiune = normalitate

- Comportament influențat de societate
- Rațiunea + logica trebuie să domine comportamentul individual profesional
 Categorii de persoane susceptibile de a nu gândi și a nu se comporta rațional:
1. copii,
2. vârstnicii senilizați,
3. bolnavii mintali,
4. persoanele febrile,
5. toxicomanii, alcolicii,
6. persoanele afectate emoțional,
7. persoanele egocentrice: cei extrem de încrezuți.
 Categorii de persoane la care logica trebuie să funcționeze impecabil:
1. medicii,
2. arhitecții,
3. inginerii,
4. magistrații,
5. polițiștii,
6. profesorii
Raportarea corectă la realitățile
1. Normalitatea psihologică (integritate)
2. Respectarea unor norme, legi, reguli ale gândirii corecte
3. Normalitatea neuro-celebrală - ține de psihologic
4. Normalitatea gândirii concrete – ține de domeniul legii
Logica studiază gândirea numai sub aspectul corect, făcând abstracție de conținutul ei; altfel spus logica
nu este interesată de ceea ce gândește un om sau altul, ci cum gândește sau cum ar trebui să gândească
pentru a gândi corect.
Pentru că studiază forma gândirii corecte, logica mai poartă și atributul de formală (logică formală).
Logica juridică este logica formală aplicată la domeniul juridic.
Toate demersurile raționale din domeniul ei de activitate încep cu cel juridic și se desfășoară prin
intermediul gândirii având ca început limbajul.
Logica presupune 3 forme fundamentale cu care, în ultimă instanță creează și gândirea noastră:
1. Noțiunea
2. Judecata
3. Raționamentul
 Gândirea se declanșează într-o situație problematică;
 Gândirea: a căuta în mental o soluție de rezolvare a unei probleme
 Gândirea încetează la momentul întrezăririi soluției de rezolvare a problemei
I. FORMELE FUNDAMENTALE ALE LOGICII
1. NOȚIUNEA
Def: Este o ”construcție” mentală alcătuită dintr-o reprezentare, adică dintr-o imagine mentală
schematizată la care se atașează un cuvânt; ea reflectă obiecte, lucruri, fenomene, existente în realitate;
noțiunea reflectă în fapt carecterele generale, esențiale și necesare ale acestor obiecte, ființe etc.
Noțiunea are:
a) conținut - totalitatea însușirilor esențiale ale unei categorii de obiecte; însușirile se mai numesc și
note;
ex: conţinutul noţiunii de grefier : este funcţionar din domeniul juridic care consemnează dezbaterile,
redactează hotărârile, se ocupă de actele procedurale.
b) sferă - se referă la totalitatea obiectelor, ființelor, oglindite în conținut
ex. sfera noțiunii de grefier cuprinde toate persoanele care au această ocupație
Operaţiunile gândirii si formarea noțiunilor
1. Comparația: operațiunea mentală de stabilire a asemănărilor și deosebirilor dintre obiecte, ființe,
fenomene etc.
Comparația duce la concluzia ca două obiecte, fenomene etc. pot fi identice, diferite, total diferite, opuse sau
necomparative.
2. Analiza: constă în descompunerea mentală a diferitelor însușiri și stabilirea atributelor, ale fenomenelor,
ființelor, obiectelor, etc.
ex. se poate face și fizic în laborator: analiza sângelui
3. Sinteza: reunirea mentală a părților unei entități, într-o entitate nouă. Recompune mintal obiectul din
elementele esențiale care au fost descoperite în urma procedeului analitic.
- este echivalent cu concluzia
4. Abstractizarea: este operația de extragere a unor însușiri esențiale, a unor însușiri comune pentru o
întreagă clasă, categorie. Operația de abstractizare exprimă simultan două sensuri: pe de o parte extrage ceva
esențial, iar pe de altă parte renunță la tot ceea ce este nerelevant, accidental, contextual sau conjunctural.
5. Generalizarea: este operația prin care însușirile extrase cu ajutorul abstractizării sunt extinse la o întreagă
clasă de obiecte, fenomene.
Tipologia noțiunilor
Între noțiuni există numeroase deosebiri din punct de vedere al sferei și al conținutului. Noțiunile sunt
divizate în diverse clase distincte în funcție de anumite criterii de clasificare.
Sfera și conținutul sunt considerate tradițional, criteriile logice principale după care distingem diferite
feluri de noțiuni.
Unele reflectă un singur obiect, ființă, fenomen, altele mai multe obiecte, ființe, fenomene.
Prin urmare vom avea:
1. Noțiuni singulare (individuale): ex. Tour Eiffel, Transfăgărășanul, Cascada Niagara, presedintele actual al
S.U.A. La notiunile singulare conţinutul este individualizat, iar sfera limitată la un singur exemplu.
2. Noțiuni generale: ex. tunel, peste, copac. Conţinutul este relativ restrâns, iar sfera foarte largă, generală.
3. Noţiuni colective. Ex.: pădure, omenire, studenţime.
4. Noţiuni vide. Conţinutul reprezinta o asociere, o alcătuire bizară de obiecte, fiinţe, însusiri , in timp ce
sfera lipseste. Ex.: „pătratul cu 5 colţuri”, „anticii din sec.19”, „dinozaurii actuali”, „ mortul acrobat”, „pestii
vorbitori”, „elefanţii zburători” s.a.m.d. Cu noţiuni de acest gen poate opera cel mult creaţia artistică.
5. Noţiuni concrete. Ex.: clădiri, automobil, plantă etc.
6. Noţiuni abstracte. Ex.: justiţie, frumuseţe, fermitate, victorie etc. Toate acestea sunt însusiri abstrase din
obiecte, fenomene, situaţii etc., concrete.
7. Noţiuni pozitive. Acestea reprezinta o concordanţă. Ex.: egal, drept, ordonat, corect.
8. Noţiuni negative. Acestea reprezinta o discordanţă. Ex.: inegal, nedrept, dezordonat, incorect.
9. Noţiuni comparabile, care sunt noţiuni diferite dar cu multe note comune (Ex.: sat – oras; alb – negru;
plumb – aur), dar unele pot fi noţiuni opuse.
10. Noţiuni necomparabile. Ex.: emoţie – copac; teroare – adiere; cartier – nas; bărbat – autocar.
Definirea noțiunilor
Definiția este operaţiunea de dezvăluire si identificare a notelor esenţiale din conţinutul unei
noţiuni si de evidenţiere a însusirilor esenţiale ale clasei de obiecte care se reflectă în sfera ei.
Definiția se face prin:
a.) „genul proxim” - este genul cel mai apropiat de noțiunea de definit
b.) „diferenţa specifică” – reprezintă notele prin care o specie se deosebește de celelalte specii ale
aceluiași gen
De exemplu, omul este entitate aparţinând regnului animal (genul proxim), din specia mamiferelor,
biped – biman, având postură verticală, limbaj articulat, raţiune etc.(diferenta specifica).
2. JUDECATA
Dacă noţiunea reflectă însusiri generale ale obiectelor, fiinţelor, fenomenelor fără a afirma sau
nega, judecata este inseparabilă de actul afirmării sau negării.
Chiar definiția judecății spune că aceasta este forma gândirii prin care se afirmă sau neagă ceva
despre ceva.
În judecată se reflectă fie un raport între un obiect sau o însușire, fie raport între obiecte. Ex.:
„clădirea” este (nu este) „înaltă”, „terminată”, „colorată”, „proporţionată” (raportul este între obiect /
însusire) sau „clădirea” este (nu este) „mai mare” , „mai echilibrată” sau „mai solidă”....decat cea alaturată.
În exemplele date, primele judecăţi, cele care exprimă raportul dintre obiecte și însușire se numesc
Judecăți de predicaţie. Celelalte, exprimând un raport între doua obiecte distincte, se numesc judecăți de
relaţie.
Judecata poate fi:
- adevărată – când afirmă o relație reală între un obiect și o însușire sau între două obiecte;
- falsă – este o judecată care neagă o relație reală.
ex. „orice magistrat este licenţiat în drept” este o judecată adevarată; „ niciun magistrat nu este licenţiat în
drept” este o judecată falsă.
Tipologia judecăţilor
În clasificarea, respectiv tipologizarea judecăților se poate recurge la un număr extins de criterii
dupa cum urmează:
1. După calitate judecățile pot fi:
a) afirmative sunt cele în care se afirmă că o însușire aparţine obiectului judecăţii.
b) negative sunt cele în care se neagă că o însușire aparţine obiectului judecăţii.
2. După cantitate judecățile pot fi:
a) singulară : ex. „Columb este descoperitorul Americii”. Afirmaţia sau, dupa caz, negaţia se referă la o
relaţie unică.
b) particulară: se afirmă (neagă) ceva despre o parte dintre obiectele unei clase. Ex.: „unii studenţi sunt
interesaţi de studii în străinătate”; „unii profesori nu acceptă întârzierea la ore”.
c) universală (se afirmă – neagă ceva despre fiecare dintre obiectele unei clase). Ex.: „Toţi oamenii sunt
muritori”, „toate corpurile au greutate”, „Nicio piatră nu plutește pe apă”.
3. După calitate și cantitate. Combinarea celor doua criterii oferă o posibilitate nouă de clasificare a
judecăţilor.
AFIRMAȚIE NEGAȚIE
UNIVERSAL A E
PARTICULAR I O

 Judecăți universal – afirmative (A). Ex; „ Toţi adulţii au fost copii”;

 Judecăți negative (E). Ex. „Niciun copil nu are experienţa unui adult”.
 Judecăți particular – afirmative (I). Ex: „ Unii infractori se autodenunţă”;
 Judecăți particular-negative (O). Ex.: „ Unii infractori nu sunt pedepsiţi”.
4.După relaţie judecățile pot fi:
a) categorice sunt cele în care afirmaţia sau negaţia nu sunt supuse nici unei condiţii. Ex.: „Oxigenul este un
gaz”; „Fierul este un metal”.
b) ipotetice sunt cele în care afirmaţia sau negaţia sunt supuse unei condiţii determinante. Ex.: „Dacă
temperatura scade sub 00 apa îngheaţă”, „Dacă săvârsesti o faptă gravă ajungi în detenţie”.
Judecăţile ipotetice sunt compuse din doua judecăţi categorice unite prin „Dacă ..... atunci”. Prima
judecată este o condiţie. A doua este consecinţa si decurge în mod necesar din prima.
Consecinţa poate fi afirmativă sau negativă. Ex.: „Dacă boxerul X este bine antrenat, va câștiga toate
meciurile”, „Dacă plouă, nu mai organizăm excursia”.
c) disjunctive sunt formate din două sau mai multe judecăţi categorice unite prin particula „ori” (sau). Ex.:
„Voi cumpăra o vopsea albă ori verde”; „Premiul cel mare va fi un sejur la Paris ori un scuter”.
5. După modalitate judecățile pot fi:
a) asertorice numite si constatative sunt cele în care se constată apartenenţa sau neapartenenţa reală a
unei însușiri la un obiect. Ex.: „Încăperea aceasta este încălzită”; „Sala X nu este liberă”.
b) problematice, numite si „de posibilitate” sunt judecăţi care exprimă legătura posibilă dintre o însusire si
un obiect. Ex.: „Norii acestia pot aduce ploaie”; „Acest talent poate evolua foarte bine”; „Este posibil ca
această recoltă să fie cea mai bună din ultimii ani”.
c) apodictice (de necesitate) sunt judecățile care reflectă apartenenţa unei însusiri care nu poate lipsi. Ex.:
„Un corp aruncat în sus revine (în mod necesar) pe pământ”; „Apa care fierbe se transformă în vapori”.
3. RAȚIONAMENTUL
Este o formă a gândirii prin care din doua sau mai multe judecăţi valide (cunoscute) derivăm o nouă
judecată o nouă informaţie (cunostinţă). Un exemplu banal: „Doua dimensiuni (A si B) egale cu o a treia (C)
sunt egale între ele”.
Informaţia (A = C; B = C) care reprezintă doua judecăţi este cunoscută. Ele constituie premisele
raționamentului.
Informaţia A = B este o judecată nouă derivata din premise. Ea este concluzia.
Raționamentul propriu-zis are chiar această formă:
A = C; B = C – premise
Deci: A = B – concluzie
Tipuri de raționament
1. Raționamentul deductiv. In aceste tipuri de raționament gândirea merge de la adevăruri generale la
adevăruri particulare. Ex: „Toate masinile performante sunt scumpe” (premisa),
- „Masina lui X este performantă” (premisa),
- „Deci Masina lui X este scumpă” (concluzie).
Concluzia raționamentului deductiv are un „caracter cert”.
O formă importantă de raționament deductiv este silogismul. Acesta permite derivarea dintr-o
judecată generală a uneia particulare prin intermediul unei a treia judecăţi.
Silogismul se sprijină pe o axiomă de forma: „Ceea ce se afirmă (neagă) despre o clasă de obiecte se
poate afirma sau nega despre fiecare obiect în parte”.
2. Raționamentul inductiv. Gândirea merge de la adevăruri particulare, care pot fi doua sau mai multe, la un
adevăr general.
Ex.: premisă: Puii de găină sunt drăgălasi.
Premisă: Puii de pisică sunt drăgălasi.
Premisă: Puii de animale sălbatice sunt drăgălasi.
Premisă: Puii de om sunt drăgălasi.
Concluzie: Deci toţi puii sunt drăgălasi.
Concluzia raționamentului inductiv are caracter relativ.
Raționamentul inductiv permite asadar „ridicarea” de la cunostinţe sau informaţii despre obiectele
individuale la cunostinte despre ceea ce este general si esenţial în aceste obiecte.
Inducţia se sprijină pe date observaţionale repetate si poate fi completă sau incompletă.
Inducţia completă este definita ca formă de raţionament prin care se obţine o concluzie generală
despre o clasă de obiecte, fiinţe, fenomene pe baza cunoasterii tuturor cazurilor particulare care compun
acea clasă. Ex.: „Toţi studenţii anului doi au sub douazecisidoi de ani”.
Inducţia completă presupune doua reguli:
a) clasa obiectelor, fenomenelor, fiinţelor despre care se afirmă sau neagă ceva în concluzie să fie construită
în mod real din toate cazurile enunţate în premise si numai din ele.
b) trebuie să existe certitudinea că însusirea generalizată aparţine fiecărui obiect, fiinţă sau fenomen din
această clasă.
Inducţia incompletă presupune obţinerea unei concluzii generale pe baza cunoasterii doar a unei
părţi din cazurile particulare.
II. LOGICA ȘI LIMBAJUL
Def. Limbajul reprezinta aspectul exterior al gandirii, in timp ce gandirea era latura interioara a limbajului.
Mai apoi s-a ajuns la concluzia că gandirea si limbajul nu pot fi identice ci total distincte dar aflate intr-o
stransa interdependenta.
Limbajul:
- natural,
- de specialitate

Funcţiile limbajului:
1. de comunicare:
a) materială (publicitatea, negocierea, reclamația)
b) spirituală
2. practică: capacitatea limbajului de a declanșa o activitate individuală sau de grup ori de a opri derularea
acesteia = influențează o acțiune
Persuasiunea este capacitatea sau arta de a convinge pe cineva de un anumit lucru. Este influențată de
o serie de factori după cum urmează:
a) caracteristicile sursei persuasive: credibilitate, atractivitate, puterea de a recompensa sau sancţiona
b) caracteristicile mesajului: logic, coerent, convingător si cu corespondenţă în realitatea imediată.
c) caracteristicile receptorului: respectiv masura in care el a inteles mesajul ce i-a fost transmis, il accepta,
este atent, și măsura în care a acceptat
În multe situații receptorul este pus în gardă prin atenționarea cu privire la intenția sursei.
3. funcţia afectivă sau expresivă: prin limbaj se pot exprima stări emoţionale – frică, dispreţ, bucurie,
panică, dragoste etc.
4. funcţia ludică: limbajul poate fi un instrument de joacă. Adulții recurg la jocuri de cuvinte în forma
rebusurilor, bancurilor, rimelor etc.
5. Funcţia cathartică sau eliberatoare de tensiune: se manifesta prin recurgerea la injurii, bârfă,
defăimare, calomnie, denigrare.
III. LIMBAJUL DE SPECIALITATE (JURIDIC)
Gandirea juridică este inseparabilă de limbaj, întreg dreptul este o profesie a cuvintelor prin
intermediul cărora sunt formulate, fixate si transmise normele juridice, normele de drept.
Totalitatea termenilor utilizaţi în domeniul dreptului constituie universul discursului juridic.
Avantajele acestui discurs juridic îl reprezintă limbajul strict, specializat care constă în eliminarea
ambiguităților care pot fi induse de un eventual limbaj natural.
O particularitate a limbajului juridic este abundenţa de reguli, maxime si adagii sau argumente
formulate în limba latină care înlătură riscul alterării sensului original prin traducerea în orice limbă folosită.
Exemple:
1. „Idem est non esse et non probari”. „A nu proba (o fapta, o afirmaţie) este acelasi lucru cu a nu exista”.
Altfel spus, orice afirmaţie trebuie însoţită de probe altfel, nu are relevanţă juridică.
2. „Error communis facit ius”. „Eroarea comună este creatoare de drept”.
Ex.: Numele gresit trecut în certificatul de nastere rămâne valid, persoana in cauza raportandu-se la orice
institutie sub numele inscris in act.
3. „Nemo censetur ignorare legem”. „Nimeni nu are voie să nu cunoască legea” si implicit nu poate invoca
necunoasterea legii pentru a-si justifica o faptă.
4. „Nulla poena sine lege”. „Nicio pedeapsă fără lege”.Nimeni nu are voie să-si facă singur dreptate (cum îl
taie capul, în afara legii).
5. „Nulla regula sine excepţione”. „Nici o regulă fără excepţie”. Expresia vine din Dr. roman unde excepţia
era un mijloc de aparare.
6. „Mala grammatica non vitiat chartam”. „Gramatica defectuoasă nu afectează validitatea unui act juridic”.
IV. LACUNA JURIDICĂ ȘI ANTONIMIA
Lacuna juridică (a dreptului sau a legii) constă în lipsa, într-un sistem de drept, a unei norme care
să poată fi aplicată la un caz determinat.
Tot lacună juridică există si atunci când norma este incompletă si pe baza ei nu poate fi formulate
nici o soluţie.
Existenţa si modul de complinire (completare) a lacunelor in drept reprezinta una din temele
centrale ale logicii juridice.
Lacunele juridice sunt inerente oricărui sistem de drept pentru că orice lege este o operă umană,
prin urmare va fi incertă, incompletă si limitată. Ea nu poate epuiza într-un simplu text totalitatea situaţiilor
sociale prezente si cu atât mai puţin a celor viitoare care se pot crea între oameni,
Lacuna nu trebuie confundata cu antinomia. Dacă lacuna constă în lipsa unei reglementări privitoare
la un caz determinat, antinomia este o incompatibilitate, un conflict între doua norme care se bat cap în cap
si constă în dificultatea de a alege o soluţie din doua sau uneori mai multe soluţii contradictorii.
Situaţia de antinomie, este numită lacună logică a dreptului și poate fi rezolvată prin doua metode:
1. În cazul unei diferenţe ierarhice a normelor, de ex.: între o normă constituţională si o normă ordinară se
aplică legea situată pe o poziţie superioară în ierarhie, conform principiului Lex superior derogat lex
inferiori.
2. În cazul unor legi plasate pe acelasi nivel ierarhic se aplică ultima lege conform principiului Lex posterior
derogate lex anteriori.
Pentru ca o antinomie să fie perfectă si să genereze o lacună logică este necesar ca doua norme
(legi) să fie promulgate în aceeasi zi, să se afle pe acelasi nivel ierarhic, iar contradicţia să privească aceeasi
acţiune si acelasi subiect în aceleasi circumstanţe.
Ori acest lucru este un incident pe cât de regretabil pe atat de rar într-un sistem de drept naţional.
În dreptul privat internaţional însă există numeroase cazuri de antinomii întrucât avem de a face nu
cu unul ci cu doua sau cu mai multe sisteme juridice la care cele doua reguli sunt inaplicabile.
Când rezolvarea antinomiei nu este posibilă sau aparent irezolvabilă, se creează literalmente o
lacună în drept.
Tipuri de antinomii în practică:
1. Situaţia în care doua norme de drept care trebuie aplicate la aceeasi relaţie juridică sunt simultan
inaplicabile. De exemplu: căsătoria sau adopţia unor persoane de naţionalitate diferită, când legiuitorii din
cele doua ţări au prevăzut soluţii divergente în această situaţie.
2. Situaţia în care legea naţională contravine ordinii publice internaţionale. In acest sens se pot vedea
numeroase cauze trimise la Curtea Europeana a drepturilor Omului.
3. Situaţia în care este imposibil să aplicăm simultan două norme asa cum sunt ele enunţate. Aici este vorba
de o antinomie de interpretare care poate dispărea dacă se recurge la altă tehnică de interpretare ce poate
releva semnificaţii care nu apar în textul legii.
În concluzie, de cele mai multe ori antinomiile pot fi rezolvate printr-o tehnică de interpretare (de
ex.: apelul la interpretarea extensivă, apelul la spiritul legii, apelul la spiritul epocii, apelul la intenţiile
legiuitorului, dar validitatea acestei rezolvări este relativă si nu de putine ori va sta sub semnul intrebarii.
Lacuna juridică este reglementată în Dreptul privat care, în esenţă spune ca „judecătorul are nu
numai libertatea de a umple lacuna ci si obligaţia de a o face pentru că în caz contrar acesta se face culpabil
de denegare de dreptate (refuz de a soluţiona o cauză). Articolul 3 din Codul civil nu doar semnalează
existenţa lacunei juridice dar prevede si obligativitatea rezolvării ei: „Judecătorul care va refuza a judeca sub
cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare va putea fi urmărit ca si culpabil de
denegare de dreptate”. El, judecatorul nu are decât puterea de a umple o lacună individuală, de a rezolva
un caz particular. Decizia sa nu creează precedente si nu poate ţine loc de lege pentru rezolvarea unor cazuri
asemănătoare.
Tipuri de lacune juridice:
1. Lacune veritabile si lacune false.
Lacuna veritabilă este cea care apare într-un context care nu oferă nici un fel de indiciu de
interpretare pentru soluţionarea cazului. Sunt situaţii în care o lege instituie acţiune dar nu îi determină
limitele sau condiţiile concrete în care ea trebuie să aibă loc.
Lacunele false sunt de trei feluri:
a. Lacuna lingvistică apare când textul de lege are o formulare deficitară sau conţine expresii incorecte din
punct de vedere terminologic.
b. Lacuna ideologică, sau politică, apare în cazul schimbării de regim politic si implicit a ideologiei dominante
si constă în conflictul dintre prevederile unora dintre legile vechi si cele ale noului sistem.
c. Lacuna creată de o lege intrată în desuetudine. Legea există si aparent este valabilă dar formularea ei este
depășită, este în discordanţă cu evoluţia știinţei si a societăţii în general si prevederile ei nu mai sunt
operante.
2. Lacune intenţionate si lacune neintenţionate.
Criteriul care stă la baza acestei clasificări este voinţa legiuitorului; uneori din dorinţa de a oferi o
mai mare libertate judecătorului acesta trece peste reglementarea unor situaţii. Lacunele astfel create sunt
intenţionate, sunt constiente, deci create cu bună stiinţă. Cele neintenţionate, sunt independente de voinţa
legiuitorului si se datorează mai degrabă limitelor acestuia, mai precis incapacităţii sale de a prevedea unele
situaţii.
3. Lacunele primare si lacunele secundare.
Lacunele primare exista deja în momentul apariţiei normei.
Lacunele secundare apar ulterior, datorită progresului tehnic sau ca urmare a schimbării sistemului
social.
4. Lacune în lege si lacune în drept.
Într-un sistem evoluat de drept nu ar trebui să existe lacune. Lacuna care apare în lege, in principiu,
poate fi rezolvată prin apelul la principiile dreptului.
 Unele situaţii însă nu pot fi soluţionate nici în acest fel, însusi dreptul si principiile sale fiind un
sistem în continuă evoluţie si într-o continuă adaptare la evoluţia societăţii.
5. Lacune critice si lacune diacritice.
Lacuna critică consta in imposibilitatea de evaluare a unui comportament menţionat într-o normă.
Lacunele critice pot fi „A parte obiecti”, când ţinând seamă de prevederile legii nu putem stabili dacă un
comportament se înscrie sau nu în acestea si „A parte subiecti” , când nu putem identifica subiecţii cărora li
se adresează norma.
Lacuna diacritică apare în situaţia în care sancţiunea prevăzută de normă nu este clară, astfel
apărând imposibilitatea de a soluţiona un caz sau de a lua o decizie chiar dacă subiecţii sau
comportamenteler vizate se pot identifica.
6. Lacune de cunoastere. Acestea pot surveni în doua ipostaze:
Prima ipostază este cea in care modul de soluţionare nu este prevăzut de lege sau cand există mai
multe soluţii pentru un caz dar nu sunt menţionate criteriile de alegere a soluţiei în speţă si de eliminare a
celorlalte opţiuni.
A doua ipostază este cea in care există un defect de sistem care presupune:
a) lipsa informaţiei factuale ce nu permite determinarea cu certitudine a faptelor si încadrarea lor în normă
b) indeterminarea semantică, atunci cand termenii sunt prea generali sau expresii lingvistice sunt imprecise,
situatie care lasă deschise mai multe opţiuni.
7. Lacune provizorii.
Lacunele privizorii sunt create de legiuitor prin trimiterile la o reglementare ulterioară ,de
completare, ( „legea în alb”). De regulă se precizează si un termen în care legea de completare trebuie să
apară, dar acesta adeseori nu este respectat.
8. Lacuna tehnică.
Aceasta apare când legiuitorul prevede sau statuează o normă generală fără a preciza si condiţiile
concrete în care aceasta se va aplica.
V. FUNDAMENTAREA ADEVĂRULUI JURIDIC
În general fundamentarea (întemeierea) este operaţia logică prin care se indică temeiul aserţiunilor
sau afirmaţiilor făcute.
Temeiul reprezintă o judecată sau un sir de judecăţi din care se poate deriva o aserţiune pe baza
unui procedeu logic valid.
Cele mai importante forme ale fundamentării sunt demonstraţia si argumentarea. Delimitarea între
ele se face după criteriul valorii cognitive a premiselor. Astfel:
1. Demonstraţia se caracterizează prin premise certe care se impun datorită evidenţei lor intuitive;
2. Argumentarea se întemeiază pe opinii care pot fi doar premise probabile dar care sunt acceptate de către
toţi;
1. Demonstraţia ţine doar de logica formală, fiind alcătuită în întregime din lanţuri de silogisme;
2. Argumentarea recurge la logica informală si retorică.
1. Demonstraţia poate fi corectă sau incorectă;
2. Argumentarea poate fi convingătoare (puternică) sau mai puţin convingătoare (slabă).
1. Demonstraţia este utilizată atunci când textul legii în care se încadrează faptele este cunoscut.
2. Argumentaţia este folosită în cazul lacunei sau obscurităţii legii. Din această cauză, în argumentaţie
punctul de plecare trebuie să fie admis de auditoriul care urmează a fi convins.
Si demonstraţia si argumentarea sunt folosite atât pentru a proba temeiul legal al unei aserţiuni cât
si pentru a proba un adevăr faptic.
Posibile argumente irelevante pentru fundamentarea adevărului juridic
1. Argumentul la persoană se face referire la calităţile personale -integritate, respectabilitate ale
inculpatului.
2. Argumentul autorităţii se face apel la competenţa si poziţia oficială a persoanei.
3. Argumentul prin apelul la opinia poporului la pasiunile, prejudecăţile si sentimentele acestuia.
4. Argumentul prin apelul la milă in care se invocă starea de boală, sărăcie etc. a inculpatului.
5. Argumentul prin apelul la modestie se face apel la ideea de modestie; în raport cu o persoană cu
autoritate sau funcţie publică (similar cu argumentul autorităţii).
6. Argumentul prin apelul de ignoranţă, in care se încearcă acreditarea ideii că o afirmaţie este falsă din
capul locului pentru că ea aparţine unui ignorant.
7. Argumentul prin flatarea vanităţii constand în încercarea de a obţine adeziunea interlocutorului
(judecătorul sau martorul advers) prin flatarea acestuia.
VI TEORIA ȘI LOGICA ÎNTREBĂRILOR
Întrebările în drept
Întrebările numite si propoziţii interogative detin un loc si o importanţă deosebite atât în activitatea
stiinţifică propriu-zisă cât si în activităţile noastre practice de zi cu zi.
Studiul si analiza întrebărilor reprezintă conţinutul unei discipline speciale numită logica interogativă
sau logica întrebărilor. Între aplicaţiile acesteia întâlnim deopotrivă sisteme de întrebări cu particularităţi si
caracteristici speciale cum sunt instrumentele folosite în cercetările psiho-sociale (interviul, ancheta socială,
sondajele de opinie) dar si cele necesare juristilor în diferitele etape esenţiale ale activităţii lor, cum sunt
interogatoriul, ancheta sau detecţia comportamentului simulat.
Pentru justa soluţionare a diferitelor cauze cu care se confruntă, investigatorul si mai apoi
magistratul au nevoie de anumite informaţii pe care le vor obţine prin intermediul întrebărilor.
Într-o primă fază acestea vor viza faptele, persoanelor implicate într-o cauză judiciară; acţiunile în
care acestea au fost sau sunt angajate (ce s-a petrecut, sau se petrece, unde, când, cum, din ce motive, în ce
condiţii, cu ce scop etc.).
Pentru ca răspunsurile la astfel de întrebări să poată fi valorificate ca probe pro sau contra anumitor
ipoteze legate de soluţionarea unei cauze investigatorul (anchetatorul) sau magistratul trebuie să respecte
cu stricteţe o serie de exigenţe privind felul în care întrebările se formulează sau se adresează.