CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA.

2.1 Nivele de organizare ale corpului uman

2.2 Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare
2.3 Compoziţia chimică a celulei
2.4 Structura celulei
2.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară

2.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. 11)

Nivelul celular
Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. Omul este un
organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. Pentru a se menţine integritatea şi
buna funcţionare a organismului, funcţiile vitale, precum: metabolismul, creşterea,
excitabilitatea, remanierea şi diviziunea, trebuie să se desfăşoare corect, la nivel celular.
Celulele sunt compuse din atomi. Aceştia, la rândul lor, prin diverse legături chimice,
formează molecule. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri
funcţionale, numite organite. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă.
Organismul uman conţine multe tipuri de celule, fiecare specializată pentru o anumită
funcţie. Exemple de celule specializate: celulele osoase, celulele musculare, adipocitele,
elementele figurate, hepatocitele, celulele nervoase. Structura particulară a fiecărei celule este
direct legată de funcţia ei.
Nivelul tisular
Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare, care îndeplinesc aceeaşi
funcţie. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv,
muscular şi nervos. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă, a cărui funcţie
este de a pompa sânge prin corp. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut, deoarece este
compus din celule asemănătoare care, împreună, alcătuiesc un scut protector pentru corp.
Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor.
Nivelul organic
Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care
îndeplineşte o anumită funcţie. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. Ex. inima,

1
splina, pancreasul, ovarele, pielea, oasele. Fiecare organ conţine, în general, un ţesut pricipal
şi alte ţesuturi secundare. În stomac, spre exemplu, mucoasa epitelială este considerată ţesutul
primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest
nivel. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv, nervos şi muscular.
Nivelul sistemic
Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Un sistem este
constituit dintr-o varietate de organe, ce au funcţii similare sau înrudite. Ex. Sistemul
circulator, sistemul nervos, sistemul digestiv, sistemul endocrin. Anumite organe pot participa
la alcătuirea a două sisteme. Spre exemplu, pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv,
cât şi în cel endocrin. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună,
alcătuind organismul ca întreg.
2.2 Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare
Organismul este o maşinărie extrem de complexă, în care baza este reprezentată de
celule. Din acest motiv, celula este considerată o unitate funcţională. Pentru ca organismul să
funcţioneze normal, celulele trebuie să-şi îndeplinească corect funcţiile. Pentru ca celulele să
rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea, sunt necesare anumite condiţii. Fiecare
celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. În
plus, trebuie menţinut, în permanenţă, un mediu care să protejeze celula.
Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă, de către cercetătorul
englez Robert Hooke. Utilizând un microscop primitiv, a examinat o bucăţică subţire de
plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. El le-a denumit celule, după
asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date
despre celule, culminând cu formularea teoriei celulare, în 1838 şi în 1839 de către biologii
germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. Această teorie susţine că toate
organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea
structurală şi funcţională pentru toate organismele. Studiile acestor cercetători au dus la
conturarea unei noi discipline, numite citologie, care urmăreşte structura şi funcţiile celulei.
Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale
organismului, respiraţia celulară, sinteza proteinelor, mitoza şi meioza. O înţelegere a
structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. Mai mult decât atât,
multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular.
Este uimitor cum dintr-o singură celulă, zigotul sau celula ou, sute de tipuri de celule
apar, ajungând la 60 - 100 trilioane celule care formează organismul adult. Celule variază
2
mult, ca formă şi dimensiuni. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu o
putere foarte mare de focalizare. Chiar şi cea mai mare celulă, ovulul, este abia vizibilă cu
ochiul liber. Dimensiunea celulelor este măsurată în micrometri (μm).
1 μm = 1×10−6 m sau 1/1 000 000 m
Ovulul are aproximativ 140 μm în diametru, în timp ce un eritrocit (hematie) are 7,5
μm. Globulele albe au în medie 10 - 12 μm în diametru. Pe de altă parte, unele celule, deşi
microscopice, pot fi foarte lungi. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime.
Forma iniţială a celulelor este sferică, după diferenţiere luând o altă formă
caracteristică (Fig. 12). Pot fi:
 aplatizate (pavimentoase)
 ovale
 fusiforme
 stelate
 prismatice
 cubice etc.
Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru
transportul gazelor. Forma neregulată a neuronilor creşte raportul suprafaţă/volum, ce permite
trecerea influxului nervos.
Suprafaţa unor celule poate fi netedă, permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor.
Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. Privind forma şi dimensiunile
celulelor, toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe care trebuie să o
îndeplinească.
Pentru a înţelege structura şi funcţia, trebuie înţeleasă chimia corpului uman. Toate
procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. Mai mult,
disfuncţionalităţile din organism au de multe ori, o bază chimică.
2.3 Compoziţia chimică a celulei
Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Patru dintre elemente reprezintă
cam 95% din masa corpului (carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul). Alte elemente comune
existente în orgnism sunt: calciu, potasiu, sodiu, fosfor, magneziu şi sulf. Puţine dintre
elemente se găsesc libere în organism, majoritatea formează legături, alcătuind molecule.
Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2), altele sunt alcătuite din tipuri diferite de
atomi (H2O).

3
 Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi
anorganici.
I. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de:
proteine, glucide, lipide, vitamine, acizi nucleici.
Proteinele
Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. În structura proteinelor intră
20 de aminocizi. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui
anumit mod de funcţionare. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot
exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine), glucidelor (glicoproteine),
lipidelor (lipoproteine). Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural,
enzimatic, de transport, în contracţia musculară, în apărarea organismului.
Glucidele
Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C, H şi O. Din această
categorie fac parte monozaharidele, dizaharidele şi polizaharidele. Principalul lor rol este cel
energetic. Excesul de glucide poate fi convertit în lipide.
Lipidele
Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. Sunt insolubile în apă şi
includ grăsimi şi subtanţe înrudite, precum colesterol, fosfolipide. Lipidele au rol structural şi
energetic. De asemenea protejează şi izolează diverse organe. Fosfolipidele intră în structura
membranei celulare.
II. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi în materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi
săruri minerale (electroliţi).
Apa
Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. Apa
este prezentă, de cele mai multe ori, în corp, sub formă de soluţii, ea reprezentând solventul.
Apa este un solvent aproape universal, aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în
ea. În plus, are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o
parte în alta a celulei. Apa contribuie la termoreglare, absorbind sau eliberând căldură. O altă
funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza).
Electroliţii
Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos,
formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. Rolul electroliţilor este de a
menţine constant pH-ul medului intern, de asemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului
4
nervos, în contracţia musculară. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe
musculare, friabilitate osoasă, comă sau diabet.
2.4 Structura celulei
Oricât de mare ar fi diversitatea celulară, toate celulele au în comun o serie de structuri
(Fig. 13 ). Pentru a descrie mai uşor celula, aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari:
1. membrana
2. citoplasma
3. nucleul
1. Membrana celulară (Plasmalema) (Fig. 14)
- este alcătuită în principal din: proteine, un dublu strat fosfolipidic, colesterol,
carbohidrați, alte lipide.
Grosimea membranei este de aprox. 65 – 100 angstromi (Å). Structura membranei
celulare nu este pe deplin elucidată, dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real
modelul mozaicului fluid. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. În
acest strat sunt inserate proteine mari, globulare. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un
capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). Capătul care conţine
fosfatul este hidrofil, iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Deoarece capetele
hidrofobe sunt respinse de apă, dar se atrag între ele, au tendinţa naturală de a se dispune în
zona centrală a membranei, unele spre altele. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale
membranei, în contact cu mediul intracelular şi extracelular. Stratul lipidic este impermeabil
pentru substanţele specific solubile în apă, cum ar fi ionii, glucoza sau ureea. În schimb,
substanţele solubile în grăsimi, precum oxigenul, dioxidul de carbon, alcoolul, pot pătrunde
prin stratul fosfolipidic, cu uşurinţă.
Colesterolul este tot de natură lipidică. Acesta determină gradul de permeabilitate
(impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial.
Proteinele membranare se găsesc, multe dintre ele, însoţite de glucide. Se disting
două categorii mari de proteine, după modul de dispunere în membrană:
 proteine transmembranare (integrale);
 proteine periferice, ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei.
Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i), prin care
moleculele solubile în apă, inclusiv apa, pot străbate membrana. Aceste canale proteice permit
trecerea preferenţială a anumitor molecule. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi,
transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. Uneori, transportă substanţele în
5
sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ, cu consum energetic). Altele se
comportă ca şi enzime. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile
în apă, cum ar fi hormonii peptidici, care nu pot trece altfel prin membrana celulară. Prin
interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului), acesta
suferă o modificare conformaţională. Modificarea induce activarea regiunii interne a
receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului, care determină un
anumit răspuns din partea celulei.
Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Acestea funcţionează, în
majoritate, ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar.
Glucidele membranare se găsesc în combinaţie cu proteinele sau cu lipidele. Acestea
se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. De asemena contribuie la
coeziunea celulelor. Altele intră în structura unor receptori.
2. Citoplasma
a. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. Conţine
dizolvate proteine, electroliţi şi glucoză. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre,
granule de glicogen şi organitele.
b. Organitele celulare:
→ cu membrană dublă: mitocondriile;
→ cu membrană simplă: lizozomii, reticulul endoplamatic, aparatul Golgi, peroxizomii;
→ lipsite de membrană: ribozomii, centrozomul.
Mitocondriile
Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor, dar numărul lor variază de
la mai puţin de 100 la câteva mii, în funcţie de necesarul energetic al celulei. Au forma şi
dimensiunea variabile: globulară, elongată, filamentoasă. Structura de bază a mitocondriei
(Fig.15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma
mitocondriei). Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. Mebrana externă este
netedă, cea internă invaginează creste mitocondriale. Acestea prezintă ataşate numeroase
enzime oxidative.
Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de
energie. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor, în scopul oxidării
nutrienţilor cu obţinere de energie. Această energie este stocată în molecule macroergice (care
acumulează mari cantităţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). ATP-ul este
transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară.
6
Mitocondriile se replică independent, de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în
celulă. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial.
!!! Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul, nu şi în capul spermatozoidului,
toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. Replicându-se independent de nucleu, ele
se transmit identic de la mamă. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber
– se consideră că s-ar transmite astfel.
Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă, prin respiraţia
celulară.
Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea, endos – interior)
Reticulul endoplasmatic (Fig. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne,
răspândite în citoplasmă. Aceste canalicule sunt interconectate. Peretele reticulului are aceeaşi
structură ca şi membrana celulară. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un
matrix, diferit de cel extrareticular, însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care
acoperă nucleul. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30
– 40 ori suprafaţa celulei.
Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. De asemenea
suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. De
asemena are rol mecanic, de susţinere a celulei.
Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:
 Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. 17)
 Reticul endoplasmatic neted - REn (Fig. 18)
Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza
proteinelor.
Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor
lipide.
!!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe, cum ar fi alcoolul sau
fenobarbitalul, dezvoltă o toleranţă, astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari
pentru a obţine efectul iniţial. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat
determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a
organismului.
Aparatul Golgi (Fig. 19 )
Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. Este format din 4 sau mai
multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. Acest aparat
7
este bine dezvoltat în celulele secretoare (Fig. 20). Aparatul Golgi funcţionează în
dependenţă cu reticulul endoplasmatic (Fig. 21). Vezicule transportoare desprinse din reticul
fuzionează cu aparatul Golgi. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi
formează lizozomi, vezicule secreatoare sau alte componente.
Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi.
Lizozomii (Fig. 22)
Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispersate apoi în
citoplasmă. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime, numite hidrolaze şi
alcătuiesc un sistem digestiv al celulei, ce permite degradarea structurilor celulare distruse, a
particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. Membrana lizozomilor împiedică
răspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei.
!!! Atrofierea normală, sau reducerea mărimii uterului după naştere, se datorează
activităţii lizozomilor. La fel, regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează
aceloraşi organite.
!!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. Inflamarea
dureroasă din artritele reumatoide, de exemplu, are loc atunci când enzime lizozomale sunt
eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază digestia ţesutului înconjurător.
Peroxizomii
Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor, dar diferă prin două aspecte. Se formează
fie prin replicare proprie, fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze, ca
enzime. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. Spre exemplu, cam
jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor.
Ribozomii (granulele lui Palade)
Ribozomii sunt organite lipsite de membrană celulară, prezenţi liberi în citoplasmă sau
ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Se formează în nucleoli.
Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. Au rolul
de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii
nucleici.
Centrozomul (Fig. 23)
Centrozomul este o masă sferică lipsită de membrană, situată în apropierea nucleului.
Este format din 2 centrioli, perpendiculari unul faţă de altul. Fiecare centriol este alcătuit din
tubuli de natură proteică. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care se divid. În timpul

8
diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului, formân fusul de diviziune.
Neuronii nu au centrozom şi deci, nu se pot divide.
3. Nucleul (Fig. 24)
Este de obicei localizat central în celulă. În cazul adipocitelor, fibrelor musculare
striate de tip scheletic este împins spre periferie. Reprezintă cea mai mare componentă a
celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. Majoritatea
celulelor conţin un singur nucleu. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă), altele au 2
(hepatocitul), sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic). Nucleul este
delimitat de o membrană dublă, poroasă. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea
selectivă a ARN-ului, a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. În interiorul
nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:
 Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în
sinteza ribozomilor.
 Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem, formată din ADN, proteine şi mici
cantităţi de ARN şi diferiţi ioni. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei.
Când o celulă se divide, cromatina se spiralizează şi se condensează formând
cromozomii (din greacă chromo – culoare, soma - obiect). Fiecare cromozom poartă
mii de gene responsabile de caracterele organismului.
Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi.

Creșterea complexității
------------------------------------------------------------------------------›

Fig. 11. Nivelele de organizare structurală din corpul uman

9
 Fig.12. Forma celulelor: a. Neuronul; b. Celulă epitelială pavimentoasă; c. Celulă
musculară netedă; d. Celulă musculară striată de tip scheletic; e. Leucocit; f. Hematie;
g. Osteocit; h. Spermatozoid

Fig. 13. Structura unei celule

10
 Fig.14. Structura membranei celulare

Fig.15. Mitocondria a. Imagine la microscopul electronic

Fig. 16. Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic

11
Fig. 17. Reticulul endoplasmatic rugos Fig. 18. Reticulul endoplasmatic neted

Fig. 19. Aparatul Golgi Fig. 20. Aparatul Golgi în celulele secretoare

Fig. 21. Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi

12
 Fig. 22. Lizozomii

Fig. 23. Centrozomul cu centriolii

Fig. 24. Nucleul

13