UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA

FACULATATEA DE MUZICĂ

SPECIALIZAREA: Artele spectacolului de teatru

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator: Karina Căpraru

Candidat: Lupoian Marius

Timişoara 2009
Citate Ray Cooney:

„Este un sentiment extraordinar ca la sfârşitul unui spectacol să ieşi de

pe scenă şi să auzi cum râd spectatorii“

„Nu încerc de la început să găsesc o idee comică. Ceea ce cauţi e o

tragedie. Oamenii înţeleg complicaţiile ce decurg din anumite situaţii şi caractere şi asta
au găsit tot mai amuzant“

„Adevărul e că fiecare piesă, e cea mai frumoasă când încă e copilul

tău...”

„Linia principală ce străbate o farsă de calitate trebuie să poată fi

oricând transformată într-o adevărată tragedie. Tragedia este esenţa farsei!”
Mr.Dick
 CUPRINS

Capitolul I: Motivaţia alegerii rolului „George Pidgen”............................................pag 4

Capitolul II: Încadrarea în epocă a dramaturgului..................................................... pag 6

II.1 Despre viaţa şi activitatea artistică a actorului, scriitorului şi regizorului Ray Cooney.
II.1.1. Activitate artistică
II.1.2. Ray Cooney în viaţa particulară şi publică
II.1.3. Ray Cooney ne povesteşte despre.. el.
II.1.4. Interviu cu Ray Cooney.
II.2 Ray Cooney despre Farsă şi teatru.

II.3 Teatrul Contemporan şi Ray Cooney.

II.4 Cronici : Ray Cooney pe scenele româneşti.

Capitolul III: Plasarea piesei în contextul operei dramaturgului şi a genului

dramatic.......................................................................................................................pag 18

Capitolul IV: Analiza teatrologică a piesei................................................................pag 20

Capitolul V: Conexiuni între analiza teatrologică şi cheia interpretativă a rolului....pag22

Capitolul VI: Analiza concepţiei regizorale...............................................................pag24

Capitolul VII: Etapele realizării rolului.....................................................................pag27

Capitolul VIII: Elemente de creaţie în realizarea rolului interpretat..........................pag35

Anexe...........................................................................................................................pag40

Bibliografie
Capitolul I. Motivaţia alegerii rolului „George Pidgen”

Alegerea acestui şi spectacol şi nu a altuia a venit dintr-un sentiment

interior care îmi zicea că nu se poate altfel. De ce? De ce nu se poate altfel, de ce din
atâtea spectacole, care mai de care mai importante, a câştigat să spunem aşa, această
comedie, acest spectacol bulevardier, o simplă comedie, o farsă scrisă de un mult mai
puţin cunoscut Ray Cooney? Nu putea fi Tolstoi, sau Cehov, sau poate Carlo Gozzi, sau
poate un Shakespeare, sau chiar Garcia Lorca? Unele puteau, altele nu.. m-am gândit de
mai multe ori şi mintea mea se oprea în acelaşi loc. Bine, atunci rămâne Mr. Dick. Asta e.
Mulţi vor zice că nu am ce să scriu şi într-adevăr, nu s-au scris cărti despre el sau cel
puţin nu au fost traduse în română încă, decât piesele care s-au montat aici. Atunci, am
început să caut referinţe şi am găsit aproape numai lucruri bune despre Ray Cooney,
încurajatoare. Un scriitor care a fost la început actor, care a fost mai apoi un foarte bun
regizor. Ray Cooney spune că foarte uşor se poate subestima o farsă, din mai multe
motive şi cred că aşa şi e. Deşi majoritatea farselor trecute prin condeiul lui sunt aproape
perfecte, el rămâne un foarte bun scriitor de farse şi atât. Pe câti interesează să-l întrebe
despre teatru, despre arta lui? Pe foarte puţini, pe acei câţiva care l-au întalnit sau care au
văzut ceva mai mult în piesele lui, care au simţit acel miros tragic. Un tragic care nu are
pretenţia la lacrimi, un tragic care nu vrea să iasă în faţă, ci stă pitit în colţ, ascuns după
situaţii.. Şi oamenii, spectatorii râd, se prăpădesc de râs, iar el plânge şi cu cât plânge mai
tare cu atât se râde mai tare şi el continuă să plângă, să plângă pentru.. râsul lor. Şi iată
poezia, iată poezia din sufletul unui scriitor, care nu are pretenţii de poet.

După un prim an de facultate cu reale încercari prin rolul Romeo, din

Romeo şi Julieta de William Shakespeare şi Corifeul din Orestia, unde am mucit enorm,
ajungând la stadiul în care iţi dai seama câte ai de învăţat, cam ce înseamnă a face teatru,
cât de liber interior trebuie să fi, cât curaj iţi trebuie sau cât de mult te poate încurca o
dicţie defectoasă, a urmat un an II in care lucruri au început să se aşeze şi să reclădesc din
încrederea pierdută. Ştiam că sunt la început de drum şi simţeam că am învăţat multe la
festivalul internaţional de teatru de la Sinaia, organizat UNESCO. Acela a fost un punct
de orientare, unde am putut să vedem unde ne aflăm noi şi la ce nivel se află alţi studenţi
de teatru din Rusia, Ukraina, Israel, Mexic, China si alte ţări care au participat, sau chiar
cei din bucureşti.

Primul spectacol din anul II a fost Regele Cerb de Carlo Gozzi, unde eu
am interpretat rolul lui Brighella. Un spectacol frumos şi un rol prin care am reuşit să mai
integrez unele aspecte al viitorului meu ca actor, plus întâlnirea cu ceea ce înseamnă
Comedia de l’arte. Am stat, am ascultat şi am încercat să îmi regăsesc pofta de joc în
momentul când urcam pe scenă, care dispărea de multe ori din cauza emoţilor. Pierdeam
uneori tocmai ce e mai important, tocmai esenţa a ceea ce e teatrul, din dorinţa prea mare
de a nu greşi, care foarte uşor se transformă în teamă. Şi acesta e ultimul lucru care
trebuie să se vadă la un actor, teama. Teama sau nesiguranţa în ceea ce faci îţi taie toată
greutatea de pe scenă, iar dacă publicul nu simte când ai călcat pe scenă, cred că ai
pierdut pariul. Profesorul nostru Suto Andras a ştiut cum să mă ajute şi au început să iasă
mici flăcări din mine, să uit de acea teamă. Spectacolul a ieşit destul de bine, rolul meu la
fel, dar a fost totuşi un rol mic şi o perioadă mai mult de acumulare. Dorinţa de a fi în
primul plan creştea. S-a terminat semestrul, notele au fost bunicele şi un viitor cu
speranţe se făcea văzut. Suto Andras ne-a dat ca temă de vacanţă găsirea unor texte pe
care am vrea să le punem în scenă, ca apoi împreună să alegem unul pentru al doilea
semestru al anului II. Incă mai erau unele probleme de vorbire şi alte aspecte care îmi
dădeau o anume rigiditate pe scenă(acea teamă..). După vacanţă, s-a ales această
comedie, Mr. Dick, sub titlul oficial de Situaţia a scăpat de sub control de Ray Cooney, o
comedie bulevardieră, veselă, cu situaţii încurcate şi personaje pline de viaţă. Exact ce
aveam nevoie. Îmi doream să joc George, personajul cel mai colorat şi cu cea mai mare
posibilitate de joc. Cum întotdeauna vreau provocarea cea mai mare şi cum era momentul
să arăt că nu am intrat degeaba la actorie, am propus. Am fost susţinut şi de colegi şi s-a
decis. Lupoian Marius îl joacă pe George, ameţitul secretar, Adrian Korek pe Richard,
ministrul afemeiat, Alex Jivcov pe Harold Comwell, chelnerul şucar şi plin de „eleganţă”
în situaţiile.. scăpate de sub control, Konig Cristina pe Jane Worthington, superba
secretara a opozitiei şi amanta lui Richard, Andreea Grigore pe înţepata directoare, Julia
Farcău pe nef....a doamnă Pamela Willey, Eugen Neag pe „soţul păcălit de vulpe”,
nervosul şi mândrul Ronnie Worthington, iar Milovan Alexandra pe puternica şi
atrăgătoarea soră Gladys. Pentru mine, ca şi pentru ceilalţi începea o nouă călătorie, o
noua aventură, un nou examen, şansa de a aplica informaţile strânse.

Dorind sa învăţăm să lucrăm cu oameni diferiţi, cum anul trecut a fost

adus domnul Ştefan Iordănescu, profesorul nostru a vorbit acum, cerându-ne şi noua
opinia, cu domnul Horia Ionescu, să lucreze acest spectacol. Horia Ionescu era specialist
în teatrul bulevardier, fost mare actor, regizor şi director la Teatrul de păpuşi Merlyn, un
mare cunoscător de teatru, de la care am învătat foarte multe şi căruia vreau să îi
mulţumesc şi pe această cale, deşi ca să spunem aşa, şi-a părăsit trupul, a murit ca să
reînvie în altă parte, imediat după sărbătorile de Paşte a acestui an, 2009 şi a fost
înmormântat de Pastele mic, sau ziua lui Toma necredinciosul . A fost o apariţie foarte
importantă în viaţa mea, acum e într-un loc de unde cred că vede lucrurile mult mai bine,
mai clar, ca noi toţi de altfel. Era un om vesel şi sensibil, plin de viaţă, de energie, care a
muncit şi a citit foarte mult, dar a şi trăit la maxim tot ce a putut. S-a născut şi a crescut în
teatru. Cred că a zâmbit chiar şi în ultimele lui zile printre noi. Ar fi vrut să dansăm şi nu
să îl plângem. Eu ii mulţumesc şi Dumnezeu să îi lumineze sufletul cum lumina şi el pe
scenă şi chiar mai mult...

Deci au început repetiţile. Despre acestea voi dezvolta mai încolo, nu mă

grabesc, dar important e că împins de îndrumările şi palmele profesorului meu de an, de
ambiţia şi tot ce am acumulat, şi înconjurat de un fost mare actor care avea ştiinţa
teatrului la degetul mic am facut cel mai mare salt din timpul facultăţii. A fost rolul care
mi-a arătat că se poate, că teatrul e atât de frumos, că în teatru comedia e poate cea mai
grea, daca o faci serios şi plină de satisfactii, vorba lui Ray Cooney:

„Este un sentiment extraordinar ca la sfârşitul unui spectacol să ieşi

de pe scena şi să auzi cum râd spectatorii“

Premiera a avut loc în toamnă. La sfârşitul anului II am scos-o numai ca

examen. Totul era încă crud şi nu destul de convingător. Mai erau multe de făcut, de
îmbunătăţit, de lucrat şi a venit un nou moment al adevărului. Au fost multe de spus,
multe nemulţumiri. Asta a făcut ca vara ce a urmat să fie una decisivă, cel puţin pentru
mine, mai rămânea oricum un singur an de facultate, nu mai era timp de lălăit. Asta
simţeam, eram de fapt sigur, că venise momentul lui „acum ori niciodată“. Domnul Suto
mi-a dat şuturi, Horia Ionescu a fost de acord să ne mai vedem, să mai discutăm, iar in
toamnă, mi-a oferit şansa ( mie şi încă la doi colegi, Adi Korek si Alex Jivcov) de a juca
într-un alt spectacol regizat de el la teatrul de păpuşi, Emil si Detectivi. Bineînteles că am
acceptat, iar toate acestea mi-au dat putere, ambiţie, dorinţa de a explora mai mult şi
bineînteles, o experienţă în plus. O experienţă în plus lângă un om care nu te lăsa să
greşeşti şi care ştia imediat ce nu functionează, ce trebuie schimbat în interior, chiar în
gândirea ta, pentru a putea face performanţă. Am citit mult în acea vacanţă, parţial împins
şi îndrumat de Horia, dar şi de Suto, care de când am intrat în facultate a zis: citiţi, citiţi,
citiţi. Deci în acea vară am citit, m-am introspectat, am cautat.. si a venit toamna. Totul
arăta altfel, vedeam eu altfel, cu alţi ochi, mai încrezători, mai siguri. Am început să îmi
dau drumul şi pe scenă şi spectacolul a ieşit chiar mai bine decât mă aşteptam, mult mai
bine decât ce fusese în examen, de fapt nici nu se puteau compara. Pentru prima dată în
trei ani am auzit şi eu măcar câteva cuvinte ca: talentat, vorbeşte mult mai clar, s-a înţeles
bine tot, transmite, e prezent pe scenă, foarte bine. De atunci multe s-au schimbat. Îmi
amintesc că, dupa spectacol când doamna Karina, profesoara noastră de mişcare, a venit
să mă felicite, am crezut că glumeşte. Lumea era fericită, zâmbea, iar mie nu îmi venea sa
cred, îmi venea sa plâng, dar îmi aminteam vorbele lui Radu Popescu, profesorul nostru
de vorbire, şi nu vroiam să mi-o iau în cap si îmi era şi puţin frică ca poate nu e chiar aşa..

Deci am ales acest spectacol pentru licenţă, nu pentru că ar fi fost mai

împortant decat altele ci pentru că pentru mine a fost punctul culminant. A fost punctul de
schimbare. De atunci am început noi „călătorii“, poate mai grele, dar Mr. Dick a fost
pentru mine prima victorie.

P.S.: Mulţumesc toturor celor implicaţi, chiar înainte de proiect, sau chiar
după.. şi totuşi acela a fost punctul materializat, vizibil de schimbare şi de aceea nu
putea fi alt spectacol din cele de licenţa pe care să îl aleg pentru a scrie o lucrare, care
este o parte a ştampilei celor trei ani de student la actorie.
 Capitolul II. Încadrarea în epocă a dramaturgului

II.1 Despre viata si activitatea asrtistica a actorului,scriitorului si

regizorului Ray Cooney.

II.1.1. Activitate artistica.

Nascut la 30 Mai 1932, in Londra, Ray Cooney este un contemporan si

este in viata. A atins frumoasa varsta de 77 de ani si peste 60 de ani de teatru. Inainte sa
vorbim mai multe de el ca om vreau sa fac referire la activitatea lui artistica, pentru ca
asta a fost de fapt viata lui ca a oricarui artist si de ea trebuie vorbit intai si intai . Din
toate ramurile el si-a ales domeniul teatrului, chiar el spunand : ” Din totdeauna, tot ce
am vrut sa fac a fost sa devin actor”. Nu numai ca s-a facut remarcat pe plan international
cu farsele pe care le-a scris ci a facut mult mai mult de atat.

Ray Cooney este cunoscut astazi, public si in lumea teatrului, ca...

” Maestrul farselor”. Este cunoscut ca fiind cel mai important succesor a lui Ben Travers
ca scriitor, iar ca actor si regizor a lui Brian Rix, in a carui companie de teatru si-a si
inceput cariera. Este cel mai important scriitor de comedii (farsa fiind considerata o
ramura a comediei) din acea perioada si poate chiar cel mai important scriitor de comedii
in viata. Piesele pe care le-a scris nu numai ca au fost jucate pe toate scenele vorbitoare
de limba engleza ci au fost traduse si jucate in peste 40 de limbi straine, printre care si
chineza, japoneza sau rusa A aparut in diverse emisiuni atat in engleza cat si in multe alte
limbi( acum putem gasi si pe you-tube, sau orice alt site unde se fac promovari gratuite).
Altfel spus, Ray Cooney a castigat o reputatie internationala ca fiind cel mai bun scriitor
in viata, a cestei forme de teatru. Artisti profesionisti si amatori au beneficiat de geniul in
scriitura a lui Ray, avand influente destul de puternice si ca actor sau regizor.
 Charles Spencer, cel mai influent critic de teatru din acea vreme a scris in
“ Funny Money” : Ray Cooney is a national treasure, in traducere: Ray Cooney este o
comoara nationala.

Si acum un mic istoric despre activitate desfasurata de Ray Cooney, in cei

peste 60 de ani de teatru, enorma lui importanta in lumea teatrului.

Ray Cooney si-a inceput cariera teatrala in adolescenta, avea doar 14 ani,
in ” Cantecul Norvegiei” la PALACE THEATRE din Londra, in 1946 si continuand sa
colaboreze cu diverse companii, pana la absolvirea scolii de teatru. Imediat dupa
absolvire Brian Rix i-a deschis usile la compania de teatru pe care o detinea,
WHITEHALL THEATRE. Printre multele productii, cele mai importante roluri au fost in
” Dry Rot” si ” Simple Spymen”. In aceasta perioada a inceput sa si scrie, scriind pana
acum peste 20 de piese, unele in colaborare cu John Chapman : ” Iata mireasa”,
” Matusa mea bezmetica ”, ” Nu acum draga” si ” Misca-te Mrs. Markham”. De unul
singur a scris : ” Urmareste-ma camarade”, ” Bigamul”, ” Doi intr-unul”, ”Situatia a
scapat de sub control” vs. “ Mr. Dick”, “ Pleaca din familie”, “ Bani din cer “, “ Prins in
plasa”, “ Stand ca beduinul”, “ Sotia incepe la 40”, “De ce san nu stai la micul de jun”.

Majoritatea acestor piese si-au facut debutul la compania de teatru WEST

END, el fiind atat regizor cat si printre actori, de cele mai multe ori avand rol principal.
Totusi, prima si apoi ultima lui piesa, au fost : prima, scrisa special pentru Brian Rix si
impreuna cu Tony Hilton si se numeste ” Castigul ” ; piesa s-a jucat 4 ani de la premiera.
Iar, ultima piesa de teatru la care si-a adus magica contributie este ” Tom, Dick & Harry”,
scrisa impreuna cu fiul sau Michael ; a avut din nou succes, cu o prima aparitie pe scena
teatrului ROYAL THEATRE, in toamna anului 2003.

Parcursul sau ca regizor si actor include productii la Broadway :

” Bigamul”, ” Doi intr-unul”, ”Misca-te Mrs. Markham” etc. Iar ca actor prinde trei roluri
principale la Hollywood in filmele : ” Nu acum, draga”, ” Nu acum, camarade” si
” Nevasta incepe la 40” ; plus roluri mai mici si figuratie in alte 7 filme, ultimul in anul
2000 : ”Jack ingheata 2 : Razbunarea Criminalului Omului de Zapada Mutant !” , in rolul
colonelului Hickering, cu scenariu scris de fiul lui, Michael Cooney, care de altfel a fost
si directorul de productie a aceluiasi film. In primavara anului anului 2004 monteaza
”Prins in plasa” la THE INTERNATIONAL CITY THEATRE ” , Long Beach
California, jucand si in rolul tatalui. Incepand din 1970 este responsabil ca director de
productie si regizor pentru mai bine de o treime din productile companiei de teatru WEST
END. Doua dintre productii ( ” Lloyd George il cunostea pe tatal meu” si ” A cui viata
este in cele din urma”) au fost vandute pe Broadway si castigand mai apoi PREMIUL
TONY. Un alt premiu pe care la castigat de nenumarate ori este PREMIUL SWET cu
urmatoarele spectacole : ”Cantarea cantecului nostru”, ” Duet pentru unu”, ” Trupuri”,
” Ipi Tompi”, ” Elvis”, ” Norii”, ” Chicago” si ” Copiii unui Dumnezeu mai mic”. Alte
spectacole regizate de Ray cu mare succes : ” Dame-rechini”, ” Fantomele merg in varful
picioarelor”, ” Jack spintecatorul”, ” Jocul imperecherii”, ” Pasarile Paradisului”, ” Spun
noapte buna la bunica” si altele...

Multi ani Ray visa in tacere sa aiba propriul teatru, un teatru care sa se
numeasca TEATRUL DE COMEDIE / THEATRE OF COMEDY. In anul 1982 si-a luat
inima in dinti, si-a pus toata energia la bataie si tot ce avea, reusind sa stranga o echipa cu
adevarat profesionista de peste 30 de persoane (actori foarte buni, scriitori, regizori etc),
care au format un nucleu puternic, baza a cea ce urma sa se numeasca THEATRE OF
COMEDY. Ambitia lui Ray de a crea un teatru care sa aiba o politica care se bazeaza
numai si numai pe comedii, s-a implinit la modul cel mai serios si profesionist. Pentru
inceput, in anul 1983 compania nou format a semnat un contract de co-proprietate cu
SHAFTESBURY THEATRE pentru spatiul scenic. Dupa nici un an, in 1984 spatiul
apartinea in totalitate Teatrului de Comedie. Au ajuns sa inchirieze si un al doilea spatiu,
de care era nevoie periodic, pentru mici experimente teatrale, pentru mici iesiri din
spatiul clasic, de la THE AMBASADORS THEATRE. Pentru Teatrul de Comedie a
montat peste 40 de spectacole, in multe dintre ele fiind si printre actori si a reusit sa
dezvolte aria de activitate a companiei spre radio, film si televiziune. ”Bigamul”, piesa
montata la Shaftesbury s-a jucat timp de 9 ani. Peter O’Toole si John Thaw au fost in
distributia lui Ray in ”Pygmalion”.
Desi era cunoscut peste tot ca scriitor de comedii, joaca teatru de la 14 ani, de cand a
parasit scoala. Inainte de a ajunge sa joace in proprile spectacole in Londra, America si
Australia, Ray a jucat in multe spectacole, printre care si un an de zile la faimoasa THE
MOUSETRAP. Dar mai tarziu si-a sacrficat timpul liber si a inceput sa scrie. Iar printre
rolurile jucate a reusit sa scrie, uneori in « co-writing », peste 20 de piese si cu timpul sa
ajunga la peste 60 de spectacole regizate atat in Londra cat si peste granita(West End,
Theatre of Comedy etc) sau in alte locatii din Anglia. Joaca in musical-uri si dupa cum
am spus mai devreme a ajuns si actor de Hollyood, iar multe din productile lui au fost
filmate si televizate.

II.1.2. Ray Cooney in viata particulara si publica.

Ray a fost casatorit timp de peste patruzeci de ani(din 1962) cu o actrita pe

nume Linda cu care are doi baieti. Danny Cooney traieste in Australia cu sotia lui Astrid
Cooney si au doi copii, Jess si Ashlea, nepoteii lui Ray. Cele doua familii, din cauza
distantei se viziteaza numai de Craciun, dar acesta este un obicei la care Ray nu ar
renunta pentru nimic in lume. Despre celalalt baiat, Michael, cel care i-a calcat oarecum
pe urma tatalui, am mai vorbit. Este un scriitor de scenarii apreciat la hollywood si a
reusit sa si monteze cateva filme si seriale de televiziune, din postura de regizor. Este si el
casatorit si are doi copii, Spencer si Oliver. Ray spune ca lucrul impreuna cu fiul sau la
piesa ”Tom, Dick & harry” este cel mai frumos moment din viata lui. Ca modalitate de a
se pastra in forma, Ray alege sa joace tenis, sa inoate, gradinaritul dar cel mai important
prin aparitile in proprile productii, in specatacolele pentru care pune atat pasiune si iubire.
Se estimeaza ca in toata lumea s-au vandut peste o suta de milioane de bilete pentru
comediile scrise de el. Si inca se mai vand. Ray cooney spune:

„Am fost adesea intrebat, care dintre piesele scrise de mine mi-a oferit ce
mai frumoasa experienta: „ Bigamul”, „Situatia a scapat de sub control”, „ Bani din
cer”, „ Fuge din familie”, „ Prins in plasa”, altele? Sau una din piesele in care am
colaborat cu John Chapman? Piesa de debut ca scriitor? Pai adevarul e ca fiecare
piesa e cea mai frumoasa cand inca e copilul tau, cand esti in minunata perioada de
creatie, plina de cautari. Acesta a fost raspunsul meu. Desi este un mare adevar, acum,
dupa multi ani raspunsul meu categoric e „Tom, Dick & Hary”(va rog sa subliniati asta
acum). Am lucrat impreuna cu fiul meu si a fost debutul lui ca scriitor si in acelasi timp
ultima mea farsa. Am lucrat cu fiul meu ( ce talent! Ma intreb de unde il are..)

Ca persoana publica, Ray Cooney a stiut intotdeauna sa fie pozitiv, plin de

viata, un exemplu. Este oricand dispus sa sara in ajutor (cand are timp), sa-si foloseasca
enrergia ramasa prentru actiuni caritabile, pentru a da un sfat. Are slabiciune in special
pentru cei foarte tineri sau foarte batrani. Neavand destul timp si-a angajat specialisti care
sa se ocupe in lipsa lui de aceste actiuni. Ii face o deosebita placere si aici chiar nu se
poate abtine sa nu mearga pe la scolile de teatru, societati de teatru de amatori,
universitati si sa le vorbeasca despre arta farselor. Asta il face fericit, imparte cu bucurie
din experienta pe care a acumulat-o. A scris chiar si nenumaroase articole despre acest
subiect si care au fost publicate bineinteles in revistele de specialitate. Unul dintre
asociatii lui Ray Cooney de la Teatrul de Comedie a spus despre el:

„Ray a reusit in toata activitatea lui de pana acum sa-si creeze renumele
de o persoana talentata, plina de daruri, calda si saritoare...”

P.S.: Acest om pe care am inceput sa il cunosc cand am inceput repetitile la una

din cele mai reusite piese ale lui, „Situatia a scapat de sub control” vs. „Mr. Dick” si tot
mai mult pe masura ce lucrul inainta, dar si mai mult acum, cand scriu despre el, cand
caut sa-l inteleg. Cu siguranta ca a avut defecte, dar la fel ca Horia Ionescu(iubea sa joace
comedie/farse) cred ca e un tip care cauta in permanenta pertea plina plina a paharului,
care crede in viata, in rasul spectatorilor. Undeva aceste doua suflete se intalnesc si isi
dau mana. E nevoie de asemnea oameni printre noi, oameni care nu te lasa sa cazi pentru
ca ei nu cred decat in.. farse.. in tragicile farse ( si veti vedea mai tarziu de unde aceste
tragice farse). In spatele acestor situatii care nu urmaresc altceva decat sa inveseleasca
chiar se ascund lacrimi. Lacrimile lor, lacrimile lui Ray Cooney si lacrimile lui Horia
Ionescu se transforma in rasete, pentru noi.. va multumesc..
II.1.3. Ray Cooney ne povesteşte despre.. el.

Din totdeauna, tot ce am vrut să fac a fost să ajung actor. Mi-am început
cariera devreme, la numai paisprezece ani în spectacolul „Cântecul Norvegiei”, în anul
1946 (O Doamne! Asta înseamnă că am peste 70 de ani! De fapt chiar 74!) şi deja mă
vedeam ca următorul Laurence Olivier sau Marlon Brando. Aşa, imediat după debut,
după cinci ani de pregătire săptămânală, am intrat la compania deţinută pe atunci de
Brian Rix, Whitehall Theatre. Aveam zilele si nopţile pline, de teatru, de distracţie, eram
plin de viaţă şi tot timpul ocupat. Din 1956 până in 1960 jucam teatru prin cluburi in
fiecare seară, zilele le umpleam cu repetiână in 1960 jucam teatru prin cluburi în fiecare
seară, zilele le umpleam cu repetiţii, juând tenis şi alergând după actriţe până noaptea
târziu( nu am fost căsătorit până în 1962, când aveam deja treizeci de ani).

Eram cam în anul 1958 când, în mijlocul jocului de tenis şi a fugitului

după femei, am simţit ca aş putea face ceva mai productiv cu timpul meu. Din zilele mele
ar putea să rămână ceva, ar trebui sa rămână ceva. Aşa că in primă fază am renunţat la
tenis. Apoi m-am oprit şi din alergatul nebun după nopţi calde. Am început să scriu. Nu
aveam nici cea mai vagă idee despre cum se scrie un text, care este drumul, care sunt
etapele până să ajungi la ceva gata de pus pe scenă. Aşa că fără cea mai mică ezitare l-
am luat deoparte pe bunul meu prieten Tony Hilton şi i-am spus ce aveam de gând. I-am
spus că din doi actori nu se poate să nu iasă un scriitor bun. Tony era exact în acelaşi
moment din viaţă, ca şi mine. Şi el vroia o schimbare care să-i aducă ceva mai mult
decât plăcere de moment. Aşa că ne-am urcat în aceeasi barcă, dispuşi să vâslim atât cât
era nevoie. Tony nu juca tenis, dar a trebuit să renunţe la mult mai multe gagici(rade).
Ne-am aşezat la masa de scris, amândoi la acelasi birou si am început munca, o mună
care a durat doi ani de zile. Doi ani de zile scriam câteva ore în fiecare zi. Scriam si

rescriam, mergând în diferite locuri pentru „try-out”,în Richmond, în Wolverhampton,

în Birmingham si după doi ani, e ieşit oficial piesa noastră de debut.. „Câştigul”. A fost
un succes, premiera a avut loc in anul 1961, fiind a patra premieră din acea stagiune a
teatrului lui Brian Rix, Whitehall Theatre şi jucându-se timp de patru stagiuni.
 De unul singur apoi, am scris special pentru Brian, piesa cu titlul
„ Urmăreşte-mă camarade”. Am muncit la fel de mult, dar am simţit lipsa unui ajutor de
„co-writer”. Aşa că, atunci când John Chapman( scrisese si el deja două piese pentru
Brian) mi-a propus să lucrăm împreună, nu am stat pe gânduri. Cum să nu, cu mare
plăcere( ce bucurie!). Am lucrat împreună aproape zece ani, timp în care am reuşit să
terminăm cinci piese: Nu acum dragă, Mişcă-te Mrs. Markham, Mătuşa mea bezmetică,
Iată mireasa..

A fost trist pentru mine când, după zece ani de colaborare John a decis să
scrie pentru televiziune. Însă, acum intrasem deja in faza în care nu îmi mai puteam opri
ideile care veneau continuu. Aşa ca am continuat să scriu, singur, pentru incă
optsprezece ani. A fost perioada mea de maturizare ca scriitor, nu mai aveam nevoie de
ajutor şi aceasta a fost perioada în care au luat naştere piesele care s-au şi jucat cel mai
mult, care au avut cele mai mari succese si care s-au tradus în cele mai multe limbi,
printre care: Bigamul, Doi într-unul, Situaţia a scăpat de sub control( vs. Mr. Dick),
Pleacă din familie, Prins în plasă, Bani din cer..

Eram in anul 2003(acum 3 ani, nu de mult). Începusem sa simt

bătrâneţea, că totuşi anii trec.. începusem să mă gândesc la retragerea mea totală, la
liniştea ce va urma.. la cei şaptezeci si unu de ani.. când primesc un telefon. Era fiul meu
de-al doilea Michael(care era deja scriitor de scenarii), din Los Angeles. Care m-a
sunat să-mi spună că s-a decis să scrie o comedie, o piesă de teatru, că a strâns material
bun în direcţia asta dar că s-a blocat. Mă întreabă, „nu pot sa imprumut putin creierul
tau, tata?”, „cum să nu poţi?! Cu siguranţă poţi, dar ce a mai rămas din el..”. Şi apoi a
început să-mi povestească punctele esenţiale, ce nu funcţionează, unde s-a blocat, la ce
s-a mai gândit. Eu îl tot întrerupeam „de ce nu faci asta, sau aialalta?” „de ce nu
încerci aşa?”. După mai bine de 10 de astfel de întreruperi se face o pauză mai lungă...
„de ce nu scriem piesa asta împreună, tată?” m-a trăsnit ca un fulger, un fulger de
plăcere, de durere, nici nu mai ştiam. Nu ştiam dacă să urlu de bucurie, sau dacă urma
să izbucnesc în plâns. Îmi venea sa plâng şi să râd în acelaşi timp. Cred că pauza ce a
urmat a fost chiar mai lungă decât prima. Pentru prima data in mulţi ani am simţit că
tot corpul meu vrea să trăiască, respiră din nou din toţi porii. Era sentimentul de tată,
acesta cred că e sentimentul de tată.. iubire şi mândrie în acelaşi timp. Pentru a nu lăsa
situaţia să devină jenantă pentru nici unul din noi, am încercat să schimb subiectul, dar
mi-a retezat-o blând şi puţin încurcat „te-a supărat propunerea mea?”. Nu, nu mă
supărase, cum să mă supere şi am acceptat, am acceptat să mai scriu o piesă, impreună
cu fiul meu. Aceasta este ultima mea farsă.

Pe lângă bucuria de a colabora cu Michael a fost ciudat, pentru că deşi

am lucrat la piesă aproape şase luni, nu ne-am văzut nici măcar la o ceaşcă de ceai.
Eram la aproape şase mii de mile distanţă unul de altul. Internetul, ne trimiteam email-
uri cu rescrieri, tăieturi, idei. Email-uri peste email-uri şi nici măcar o vorbă. Probabil
că am fost primii din istorie care lucrează la un proiect de teatru împreună şi nu se văd
măcar odată. E cam anapoda această nouă metodă de „co-writing”, fără nici un cuvânt
direct, un click si gata. Acum sunt pe internet şi regizez din nou la dragul meu Windsor.
Sper să vă placă: „Tom, Dick & Harry”.

II.1.4. Interviu cu Ray Cooney.

II.2 Ray Cooney despre Farsa si teatru.

Scrie despre Farsă în cinci sute de cuvinte, mi s-a cerut. Lucrez cu farsele
de mai bine de şaizeci de ani, fie ca scriitor, ca regizor sau ca actor şi nu sunt sigur că
pot găsi o cale satisfăcătoare de a vorbi despre ea. De fapt nici nu sunt sigur că piesele
de teatru ar trebui împărţite după anumite categorii. Să vedem. O comedie ar trebui să
fie o piesă cu un final fericit. Cehov însă, spune că piesele sale sunt comedii. Farsele
scrise de Ben Travers, au fost numite de el ca fiind comedii. Apoi, am un dicţionar, care
descrie „farsa”, ca fiind un stil de comedie marcat de un umor gros si un spirit
extravagant... apoi merge mai departe si spune tot despre farsă ca este un spectacol
ridicol si gol. Acum mă scuzaţi, dar eu nu pot fi deloc de acord cu acel punct de vedere.
De exemplu o parte din piesele scrise de Alan Ayckbourn pot fi corect numite farse, dar
nu cred că sunt nici ridicole şi nici goale. Este foarte uşor să subestimezi farsa, parţial
pentru că într-adevăr sunt căteva farse nu foarte bune şi poate mult mai important,
pentru că foarte mulţi dintre actori nu ştiu cum se joacă o asemenea piesă de teatru. Ar
trebui să ştie mai bine (poate să le spună cineva, să-i înveţe) care este diferenţa. Cum se
joacă o farsă şi cum se joacă o dramă. Cum e una şi cum e cealaltă. Să ştie care sunt
asemănările şi ce le diferenţează. De exemplu, eu cred că cele mai bune farse sunt
tragedii. Linia principală ce străbate o farsă de calitate trebuie să poată fi oricând
transformată într-o adevărată tragedie. Tragedia este esenta farsei! Chiar şi dialogul
care se regăseşte într-o farsă trebuie oricând să poată fi transformat într-un dialog
tragic.

Cred că oricare dintre noi suntem de acord că în majoritatea tragediilor

tema de bază este lupta, conflictul unui individ apărut de obicei din forţe aparent
exterioare lui care îl copleşesc, îl sufocă. Nu mai găseşte ieşire, iar eforturile disperate
de a ieşi din situaţie se întorc împotriva lui. Mai bine spus, individul este adesea torturat,
din cauza propriului caracter şi proprilor greşeli, care acum se întorc împotriva lui şi
este incapabil să le reziste. Disperarea creşte, greşelile se înmulţesc si „Moira se
întoarce împotriva lui” (a fost o glumă). Aceasta este tragedia, iar din căte ştiu, cam
acesta este traseul în toate piesele mele. De fapt cu cât mă gândesc mai mult, cu atât
cred mai tare că farsele au mai multe în comun cu tragedia decât cu comedia. Comedia
este de cele mai multe ori despre o persoană excentrică într-o situaţie de zi cu zi. Pe
când farsa(şi tragedia) implică de obicei oameni normali încercând să facă faţă unei
situaţii deosebite.

În concluzie, dacă farsa seamănă mai mult cu tragedia, pot cu certitudine

să afirm că cu cât piesa scrisă şi jocul actorilor sunt mai reale, mai naturale, mai în
serios luate (bineînţeles cu ritmul de rigoare şi altele despre care vom vorbi imediat) cu
atât reacţia publicului va fi mai mare. Jucaţi o farsă, ca şi cum aţi juca o tragedie şi eu,
vă garantez că publicul nu se va mai sătura de voi.

Nu există absolut nici o diferenţă între un bărbat care îşi găseşte soţia în
pat cu cel mai bun prieten, într-o farsă şi un bărbat care îşi găseşte soţia în pat cu cel
mai bun prieten într-o tragedie. Reacţile bărbatului ar trebui să fie exact la fel. Diferenţa
se creaza prin reacţia publicului, nu a actorilor. Bineînţeles, un actor de farse trebuie să
îşi dezvolte nişte tehnici speciale pentru acest gen de teatru. De exemplu, neapărat
trebuie să asculte jocul, publicul, sau va continua să joace într-o ploaie de râsete fără
să-l audă nimeni. Apoi, actorul de farse (sau atunci când joacă într-o farsă) trebuie să
înveţe să „nu ţină mingea prea mult”. A juca într-o farsă e ca şi cum ai juca un meci de
tenis sau ping-pong: joci mai bine când celălalt jucător îţi dă mingea mai bine. Echipa
trebuie să funcţioneze. Se „plesneşte” şi se „ridică la plasă” non-stop. Acesta e secretul.

O caracteristică a scrierilor tragice, în teatru, sunt lungile monoloage în care

personajele principale ajung în centrul scenei şi încep să redea pagini întregi de text..
despre el, despre drama lui, despre viaţă, despre moarte, filozofii.. Foarte frumos de
altfel (şi nu foarte dificil, zic eu) din partea actorului. Dar asta într-adevăr nu se poate
găsi într-o farsă. Aici, toate filozofiile şi ideile ies din acţiune, din permanenta ciocnire
între dorinţele unuia şi dorinţele altuia, între nevoile unuia şi nevoile celuilalt,
disperarea unuia.. şi aşa mai departe. Foarte rar se mai întâlneşte câte un monolog
întrerupt de pauze, de acţiuni, complet diferit de ce înseamnă monologul într-o tragedie,
unde este nevoie de o anumite intmitate, o atmosfera aparte, e un cadru special, uneori o
piesă întreagă stă în monologurile pe care le are.

În farsă ai neapărată nevoie de ceilalţi actori şi ei au neapărată nevoie de

tine. Cel puţin în farsele scrise de mine.

Un alt motiv pentru care foarte uşor se pot subestima farsele(şi se

subestimează!) este limbajul, care de multe ori este monden, usual, chiar ordinar
câteodată. Aici nu se intelectualizează situaţile grele, tragice ci se iau aşa cum sunt, se
trăiesc! Acum, totul e aici si acum, cât mai prezent. Personajele se confruntă cu situaţile
„sub presiune”.

Cuvintele „situaţie” şi „ mască” îmi vin în minte atunci când mă gândesc

la mecanismul scrierii unei farse. Probabil că asta este, dintr-un anumit unchi, diferenţa
dintre o farsă şi alt gen de teatru. Scriitorul de farse manipulează situaţia, pentru a forţa
demascarea tragică, prin situatie, pentru a crea.. farsa. Rămân absolut convins, ca un fel
de axiomă că actorul trebuie să joace cât mai realist, dar pe un teren de tenis. Dar
pentru ca actorul să poată face o adevărată performanţa prin jocul lui, scriitorul trebuie
să-i fi dat deja personajului un caracter ferm si o relatie fermă cu celelalte personaje,
pentru a susţine performanţa. Deci si autorul trebuie să fie absolut sincer şi adevărat în
scriere, în creare personajelor, chiar dacă secretul se află in manipularea situaţilor
pentru a obţine „demascarea prin situatie”. Sper că am reuşit să mă încadrez în cele
cinci sute de cuvinte şi sper că acum sunteţi ceva mai isteţ. Oricum mie mi-a hrănit
gândurile...”

II.3 Teatrul Contemporan si Ray Cooney.

Teatrul contemporan.