Tema 13.

Relaţiile economice internaţionale

Studentul va fi capabil: Tema 13. Relaţiile economice

- să caracterizeze structurile de bază ale internaţionale.
economiei mondiale;  Specializarea internaţională a muncii.
- să analizeze dinamica principalelor pieţe şi  REI: esenţă şi forme.
fluxuri economice mondiale;  Comerţul internaţional.
- să aprecieze volumul comerţului exterior al  Piaţa valutară şi cursul valutar.
Republicii Moldova;
- să analizeze gradul de conexiune a economiei
Republicii Moldova cu restul lumii.

 Specializarea internaţională a muncii

Diviziunea mondială a muncii (DMM) – tendința de specializare a țărilor, în calitatea lor de AgE
participanți la circuitul economic mondial, în producerea și/sau comercializarea anumitor BE.
Specializarea internaţională (SI) a țărilor poate fi explicată cu ajutorul unor teorii printre care:
 Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică specializarea în realizarea
acelor produse în care o națiune deține un avantaj absolut. Acesta poate fi ilustrat printr-un exemplu: dacă 2
șări produc 2 bunuri – vin și stofă, și costul unei unități de vin este mai mic în țara A decât costul unei
unități de vin din țara B, este benefic pentru țara A să se specializeze în producția vinului ți țara B în
producția stofei.
 Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine și o îmbogățește pe prima, demonstrând că în
cazul în care o țară nu deține nici un avantaj absolut, ea se poate specializa în producția acelui bun pe care îl
realizează cu cele mai mici eforturi și poate participa la comerțul internațional în mod benefic. Altfel spus,
dacă șara B produce mai ieftin stofă decât vin, este mai benefic pentru ea să se specializeze în producția de
stofă.
 Modelul Hecks Specializarea cher-Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producție a țărilor lumii.
Resursele influiențează posibilitățile de producție ale unei țări, deaceea tendința de specializare în crearea
acelor B, care sunt intensive în factorul abundent, este mai puternică. Dacă, de exemplu, țara A are în
abundență capital, ea se va specializa în realizarea de produse intensive de capital, dacă țara B are din
abundență forță de muncă, se va specializa în realizarea de produse intensive în muncă.
 Teoria avantajelor comparative a lui M.Porter. Comerțul exterior modern are la bază prioritățile
competitive ale unor firme și ramuri influențate de: cantitatea și calitatea FP, specificul și mărimea cererii
internet pentru producția ramurii date, strategia și structura firmei, caracterul concurenței pe pț internă etc.
Tipurile SI (ținând cont de condițiile naturale, factorii tehnico-economici și sociali, existența pț de
desfacere):
 Specializarea interramurală – specializarea țărilor dezvoltate în anumite ramuri ale industriei:
chimică, textilă, ușoară etc.
 Specializarea intersectorială – delimitează țările industriale și agrare
 Specializarea intraramurală- se realizează la nivelul subramurilor. Ex. farmaceutică și parfumerie
 Specializarea organologică – specializarea țărilor în producerea anumitor detalii în serie mare
 Specializarea intrafirmă – se accentuează pe măsura creșterii dimensiunilor societăților
transnaționale
 Specializarea tehnologică – deplasarea treptată a capacităților industriei tradiționale din țările
occidentale în cele în curs de dezvoltare
 REI: esenţă şi forme
REI – un sistem de relații economice între economiile naționale sau AgE din diferite țări, în vederea
tranzacțiilor unilaterale sau bilaterale de valori rezultate ale AE.
REI – un complex ierarhizat de relații economice, în cadrul sistemului economiei mondiale dintre țări,
grupări regionale, entități economice separate și societăți transnaționale; - o sferă specifică de activitate,
bazată pe DMM.
Sistemul REI cuprinde:
 Relații comerciale internaționale generate de schimburile de mărfuri corporale și necorporale;
 Relații financiar-valutare, care exprimă totalitatea raporturilor generate de mișcările fondurilor
bănești ocazionate de operațiunile comerciale, necomerciale și financiare, realizate în valută, între
AgE, aparținând unor țări diferite;
 Relații de cooperare economică internațională, care exprimă raporturile contractuale de conlucrare
dintre parteneri din țări diferite, având ca obiect realizarea în comun a unor activități din domeniile
producției, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, comercializării sau financiar-valutare.
Actualmente, principalele forme de REI sunt:
1. Comerțul exterioir și comerțul internațional;
2. Relațiile de creditare;
3. Ralațiile valutare și de decontare;
4. Migrația capitalului;
5. Migrația internațională a forței de muncă;
6. procesele de integrare internațională;
7. crearea și dezvoltarea societăților transnaționale și instituțiilor financiar-creditare;
8. reglementarea interstatală a REI: comerciale și financiar-valutare;
9. activitatea instituțiilor financiare internaționale (FMI,BIRD);
10. cooperarea în domeniul producției, științei și tehnicii.
Sporirea gradului de specializare internațională, noile descoperiri în domeniul tehnicii și tehnologiilor au
impulsionat extinderea REI. Acestea generează fluxuri economice internaționale (FEI)
FEI reprezinta concretă a tranzacției (REI) care se realizează cu o anumită frecvență, valoare și volum între
țări sau entități economice: fluxuri comerciale, de cooperare economică internațională, financiar-valutare.
Mulțimea FEI, care fac obiectul schimbului de activități în REI dintre diferiți agenți ai pț mondiale,
formează circuitul mondial.

Comerţul internaţional (CI)

CI cuprinde activități de export și/sau import de B,S realizare între diferite țări sau regiuni în cadrul
anumitor segmente ale pț mondiale; CI (mondial)ansamblul comerțului exterior al tuturor țărilor lumii;
Comerț exterior constituie exporturile și importurile de mărfuri și servicii ale unei EN cu străinătatea.
Elementele CI:
 exportul – vânzarea BE unui AgE dintr-o altă țară în schimbul unei sume de bani convertibili
 importul – o cumpărare de BE de la un AgE din altă țară în schimbul unei sume de bani convertibili
 reexportul – scoaterea din țară a BE anterior importate (de obicei, materie primă și materiale),
pentru revânzarea lor către alte state
 tranzitul – evidența încărcăturilor, care trec pe teritoriul unei țări pe parcursul unei perioade
determinate de timp.
Conform BNSRM – birou de statistică, din comerțul exterior se exclude serviciile ce poartă un character
material și nematerial.
Schimburile comerciale de mărfuri dintre țări sub forma importurilor și exporturilor sunt reflectate într-un
document statistic, numit balanța comercială – diferența dintre volumul exportului și al importului de bunuri
ale unei țări pentru o anumită perioadă de timp determinate.
Balanța comercială poate fi :
 excedentară – se înregistrează atunci când valoarea exportului o depășește pe cea a importului;
 deficitară – atunci când valoarea importului o depășește pe cea a exportului
 echilibrată – se atestă când există egalitate între exportul și impotrul de bunuri
în scopul ameliorării schimburilor comerciale dintre țări, autoritățile elaborează și implementează politica
comercială externă. Politica comerțului exterior (PCE), numită politică comercială, reprezintă un set de
măsuri întreprinse de organismele guvernamentale prin intremediul instrumentelor și a tehnicilor specific, în
vederea ameliorării situației economice a țării în raporturile comerciale cu alte state. Funcțiile PCE: protecția
EN de concurenții externi; promovarea EN în REI
Instrumentele PCE:
 politica vamală sau tarifară ce reglementează intrarea și ieșirea BE în/din țară prin intermediul
taxelor vamale;
 politica comercială netarifară limitează cantitativ importul (embargoul, licențele de import,
devalorizarea monedei etc.);
 politica comercială promoțională și de stimulare presupune aplicarea măsurilor de stimulare a
exporturilor (subvenții de export, credite avantajoase etc.).
Practicarea activității de comerț exterior presupune, în primul rând, exprimarea valorii mărfurilor în
valută. Deaceea situația pț valutare are influență direct asupra comerțului de mărfuri către alte țări.
Piaţa valutară şi cursul valutar

Piața valutară – un sistem compex de relații financiar-valutare care intermediază vânzarea și cumpărarea de
valută (efectivă și în cont) și de devize (bilete la ordin, cecuri etc.) exprimate în moneda altor țări.
Tipuri de acțiuni pe pț valutară:
 în funcție de scopul urmărit de clienți:
tranxacții cu valute efectuate în scop comercial; tranzacții derulate în scopul protecției împotriva
riscului valutar; tranzacții generate de nevoia de fructificare a conturilor de disponibil (tranzacții de
arbitraj); tranzacții de tip speculativ; oprații inițiate în scopul dirijării cursului de schimb valutar
 în funcție de momentul efectuării tranzacției și mecanismul finalizării acesteia:
tranzacții la vedere (spot); tranzacții la termen (forward)
 în funcție de natura mijloacelor tranzacționate pe piața valutară:
tranzacții cu valute efective; tranzacții cu valute în cont; tranzacții cu monede internaționale
Participanții pț valutare își desfășoară activitatea pe diferite segmente ale pț valutare:
 segmentul primar – include participanții care generează cererea și oferta de valută
 segmentul secundar – asigură ansamblul operațiunilor până la finalizarea tranzacțiilor, prin
concentrarea cererii și ofertei, determinarea cursului valutar în funcție de termenul
tranzacțiilor, avizarea clienților și efectuarea viramentelor în conturi;
 segmentul terțiar – asigură coordonarea și supravegherea tranzacțiilor, rolul principal
revenind băncilor centrale.
În cadrul pț valutare , se manifestă elementele:
 cererea de valută provine din partea AgE străini care intenționează să cumpere într-o perioadă
determinată de timp și la un preț dat, o anumită cantitate de monedă națională. Ea este determinată
de operațiunile de import, prestări de servicii realizate în țară de AgE străini, ieșiri de capital
național, interese speculative de profit și apărarea de cursul de schimb nefavorabil al unor monede
naționale;
 oferta de valută internă – cantitatea de monedă națională internă pe care AgE autohtoni
intenționează să o preschimbe într-o anumită perioadă, la un anumit preț, într-o altă valută, în scopul
achiziționării de bunuri fizice și financiare din străinătate. Ea se formează în urma exporturilor,
executarea de servicii în altă țară, intrări sub diverse forme ale capitalului străin și depozite bancare
ale AgE.
  Cursul de schimb valutar – cantitatea de monedă străină care revine la o unitate monetară
națională sau prețul monedei naționale în monedă străină. Rata de schimb reflectă numărul de unități
monetare străine care se primesc în schimbul unei unități naționale.
Covertibilitatea monedei – proprietatea legală de a se schimba liber prin vânzare-cumpărare pe pț
valutară, nelimitat și fără restricții cantitative, indiferent de scopul schimbului, adică pentru plăți sau transferuri
specifice tranzacțiilor comerciale ori necomerciale, precum și fără restricții privind subiectul care realizează
schimbul.
Confruntarea cererii și ofertei de valută este posibilă datorită subiecților săi:
 Subiecții care generează cererea și oferta de valută: importatori, exportatori, investitorii de
capital, subiecții pț muncii, persoane fizice și juridice ca operatori speculatori
 Subiecții care concentrează cererea și oferta de valută, stabilesc cursul de schimb, efectuează
tranzacții cu valute: banca de emisie, băncile comerciale, bursa valutară, casele de schimb
valuatr.
Factorii care determină fluctuațiile schimbului valutar:
o Raportul dintre cerere și ofertă pentru monedele ce se preschimbă;
o Inflația;
o Rata dobânzii pe pț financiară;
o Starea comerțului exterior;
o Puterea de cumpărare a monedei;
o Conjuctura economică și cea a pț.
Cursul de schimb valutar poate fi:
 Nominal- reprezintă prețul relativ al valutei a două țări analizate sau cursul la care un AgE poate schimba
moneda unei țări cu moneda altei țări (leu/dolar);
 Real – reflectă prețul relativ al mărfurilor din 2 țări sau cursul la care un AgE poate schimba BE fabricate într-
o țară cu mărfuri produse în alta. Este raportul dintre prețurile străine și interne măsurate în aceeași monedă. El
va măsura competitivitatea țării în comerțul internațional.
Rata de schimb valutar este detrminată în baza a 2 sisteme/regimuri:
a) Flexibile sau flotante – rata se stabilește ca rezultat al oscilațiilor cererii și ofertei de valută, ca preț de
echilibru pe pț valutară;
b) Fixe – banca centrală determină cursul luând asupra sa obligațiunea să cumpere sau să vândă orice
cantitate de valută națională stabilit de ea.
Creșterea cursului de schimb arată că B,S din străinătate au devenit mai scumpe decât cele interne de unde
rezultă o creștere a competitivității bunurilor interne, iar scăderea- BE interne devin mai scumpe, de unde
și reducerea competitivității lor.