Călăi şi Sfinţi

Publicat noiembrie 13, 2008 Marturii

Pr. Savatie scrie despre o vedenie a lui Valeriu Gafencu:

„Azi noapte, cînd voi dormeaţi, am avut o vedenie. Am înţeles temniţa.

Am văzut moartea şi învierea temniţei. Am văzut pămîntul deschizîndu-se şi înghiţind închisoarea.

Pămîntul şi-a luat pămîntul înapoi. Cu surprindere am văzut apărînd în loc o biserică. La început era

mică. Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Cînd a ajuns mare, cît temniţa noastră, am

intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sînt nebun. V-am găsit în biserică rugîndu-vă. Catapeteasma era

obişnuită, avînd pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atîtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred… Pe

cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii

mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau

sufletele. Nu erau toţi acolo, unii erau cu voi…”

Calai alaturi de Sfinti? Cati dintre cei care au torturat, torturati fiind la randul lor, nu s-au pocait de

ratacirea in care au ajuns? Daca ne gandim numai la cazul Pr. Calciu, sau al lui Bordeianu insusi,

putem intelege ca majoritatea celor cazuti s-a pocait si Domnul le-a primit lacrimile,

curatindu-i. Cumva, era de inteles, deoarece ei nu torturasera de buna-voie, ci fortati de alte torturi

pe care nu le-au putut suporta. Au vrut sa moara pentru Hristos, dar crucea martiriului a fost prea

grea pentru ei, in momentul acela.

Ma intreb daca, totusi, in viziunea lui Gafencu, doar despre acesti calai, ajunsi tortionari cu forta, este

vorba, sau mila lui Dumnezeu este mai mare decat ne putem imagina?
Chiar azi am citit (nimic nu e intamplator) in “Marturisiri din mlastina disperarii” despre credinta

lui Bordeianu ca Ţurcanu, calaul cel mai mare de la Pitesti, s-a pocait inainte de moarte si s-a mantuit,

precum talharul de pe cruce…

Plecarea lui Ţurcanu si a lui Popa Ţanu

Plecarea lui Turcanu si a colaboratorilor lui a fost pentru noi, cei trecuti prin demascari, o

zi mare, pe care nu o vom uita niciodata. Majoritatea, mai ales cei ce lucrau în ateliere, au

fost convinsi ca demascarea, asa cum se facuse pâna atunci, nu se va mai repeta. De aceea

am si simtit o mare usurare sufleteasca.

Unii dintre noi credeau ca respectivii au fost dusi la Bucuresti si rasplatiti pentru „munca”

depusa. Mai precis însa, nu stia nimeni ce se întâmplase cu ei. Dupa aceea, s-a zvonit ca

fusesera luati noaptea, cu o duba.

Ce se întâmplase cu Turcanu si colaboratorii lui s-a auzit abia la Aiud, în 1956. Noi însa,

lotul medicinistilor de la Iasi, am aflat-o la Jilava, cu ocazia unui transfer de la Aiud, în

vederea unor procese ale colegilor nostri.

Turcanu, figura sinistra si controversata, desi student stralucit la drept, cazuse victima

(asa cum au cazut si vor mai cadea si altii) propriei sale mândrii, mânat de un orgoliu

patologic, constient fiind de valoarea sa intelectuala si de vointa sa care trecea peste orice;

astfel ca, pentru a-si atinge scopul, nu s-a dat în laturi de la cele mai odioase crime si

bestialitati.

Sfintii Parinti ai Bisericii Crestine spun ca mândria este cel mai grav dintre pacatele pe care

le poate savârsi omul, ca acest pacat satanic întuneca puterea de judecata si omoara

sentimentul de dragoste si de mila. Lui Turcanu si celor împreuna cu el, mândria le-a luat

mintile si au uitat ca tot raul facut semenului se întoarce însutit asupra faptasului.

Am mai relatat în legatura cu Turcanu, ca nu m-am temut de el ca ucigas. L-am

compatimit mai degraba, considerându-l o victima a minciunii si diversiunii comuniste.

Ce se mai stie e ca, odata ce Turcanu si ajutoarele lui au ajuns la Jilava, Nicolski si acei

dintre oficiali care au colaborat cu el, au disparut din minister, altii luându-le locul. Acestia

le-au cerut lui Turcanu si celorlalti sa faca declaratii de buna voie, prin care sa
spuna, fiecare în parte, cum a actionat, ce metode a folosit, ce rezultate a obtinut si

cât timp le-a trebuit pentru fiecare tânar ca sa-l faca sa cedeze.

Dupa ce au scos de la ei tot ce au vrut, totul a cazut doar în sarcina lui Turcanu si a

colaboratorilor lui. Propriile lor declaratii erau suficient de acuzatoare, ei fiind astfel

socotiti vinovati de toate crimele, torturile si metodele folosite în demascari. Dupa

aceea, schimbându-se din nou oficialii acuzatori, înlocuitorii lor au fost însarcinati cu

formarea unui complet de judecata care, într-unul din cele mai secrete procese, i-a

condamnat la moarte si i-a executat.

Turcanu a fost cel care a facut, prin demascari, ancheta cea mai completa a reactiunii din

România, la Pitesti si la Gherla. Tot prin el, s-a realizat transformarea unor tineri legionari si

nelegionari în ucigasi si turnatori, atât în închisoare, cât si în libertate.

Un tânar legionar (al carui nume, nu-l dau, pentru a nu-l expune) fiind anchetat de un

ofiter superior de securitate, la închisoarea din Aiud – Nicolski nemaifiind pe atunci seful

securitatii – relata ca acela îi spusese, confidential, ca Turcanu n-a recunoscut ca ar fi

primit ordin din strainatate (dela Sima) sa faca demascarile, sustinând ca el singur

a tratat cu Nicolski aceasta problema. Turcanu l-a crezut pe Nicolski cinstit în tot ce i-a

spus; i-a crezut pâna si promisiunile pe care i le-a facut, recunoscând abia la proces ca a fost

înselat. Atunci a mai spus ca, dintre tinerii detinuti politici care au facut demascarile

la Pitesti si Gherla, numai el e singurul vinovat. Or, daca aceste afirmatii sunt

adevarate, atunci Turcanu trebuie privit în alta lumina. Si convingerea mea ferma e

ca, în planul ocultei privind demascarile tinerilor din închisorile din România, a fost prevazuta

si planificata de la bun început atât disparitia unor detinuti implicati în aceasta actiune, cât si

a oficialilor care au supravegheat-o.

Dupa cele traite, vazute, auzite de mine si de camarazii mei, Turcanu a fost totusi si el o

victima, prin care foruri moscovite sustinute de Ana Pauker, Teohari, Luca si Nicolski, au

facut demascarile, în vederea asasinarii morale si fizice a tineretului legionar, pregatit si

educat pentru lupta împotriva oricarui rau antihristic si antinational.

E de remarcat ca nici o personalitate politica de la taranisti, liberali, social-democrati sau

din alte categorii, cu sau fara partid, nu a fost implicata într-un proces, cu acuzatia ca ar fi

dat ordin tineretului din organizatia sa sa faca demascarile de la Pitesti si Gherla. Singurii
care au fost acuzati de acest lucru au fost legionarii: comandantul legionar Vica Negulescu,

Costica Oprisan – seful Fratiilor de Cruce pe tara – si alti fruntasi legionari. Înscenarea

acestui abject proces a fost culmea ipocriziei, a minciunii si a diversiunii comuniste,

care a desfiintat ideea de justitie prin azvârlirea responsabilitatii crimelor asupra

victimelor. Atâta obraznicie, sadism si nerusinare, doar o monstruozitate asemeni

comunismului ar fi putut scoate la iveala.

În anchetele si declaratiile pe care le-a dat înainte de a fi condamnat la moarte si

executat, sunt convins, asa cum l-am cunoscut – vazându-l în situatii nestiute de altii – ca

Turcanu si-a dat seama ca a fost înselat.

Turcanu sustinea ca nu e crestin, cu toate ca fusese botezat si cununat crestineste si, pe

deasupra, crescut de mama lui în spiritul moralei crestine. Totusi, e posibil ca acestea sa fi

dus la mustrarile de constiinta si la recunoasterea erorii pe care o facuse.

Experienta mea din timpul demascarilor si din toti anii de detentie, ma îndreptatesc sa

afirm ca cel mai odios criminal, ticalos si pacatos, daca-si recunoaste greseala, se

caieste sincer si cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinta

la oameni, la Dumnezeu este cu putinta. Aceasta este taina de nepatruns a

crestinismului, a dragostei si milei lui Dumnezeu, si motivul pentru care El a

mântuit lumea.

Or, daca Turcanu a avut mustrari de constiinta si pareri de rau pentru tot ceea ce a facut,

recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Pitesti si Gherla, cerându-I iertare lui

Dumnezeu, e imposibil sa nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în acesti termeni.

În concluzie, daca sunt adevarate informatiile privind ultimele zile ale lui

Turcanu: refuzul lui de a minti, declarând ca a primit ordin de la cineva ca sa faca

acele demascari si recunoasterea vinovatiei proprii, am convingerea de

nezdruncinat ca Dumnezeu s-a îndurat si de el si i-a dat mântuire de pacate.

Daca orgoliul lui, întins pâna la patologic, s-a transformat în umilinta si cainta, de ce sa

nu-si fi mântuit si el sufletul în ultima clipa a vietii, ca tâlharul de pe cruce? Si aceasta

îndurare a lui Dumnezeu se poate sa fi coborât si asupra sufletelor celorlalti din lotul lui, care

gresisera la fel.
 Or, daca asa cum cred, Bogdanovici s-a mântuit, recunoscându-si greseala, socotindu-se

un initiator al reeducarii si vinovat, într-un fel, pentru suferinta atâtor si atâtor tineri, de ce

sa nu cred ca si Turcanu, cu tot ceea ce a facut, a fost totusi, în ultima clipa, salvat ca suflet?

Eu, ca un crestin convins de taine ce nu pot fi patrunse cu mintea, cred cu tarie ca toti

oamenii pot fi mântuiti.

Cititorul îsi mai aminteste, poate, ca atunci când eram dus de Turcanu de la camera 3

subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipa sa-i spun ca si el îsi este siesi un fel de victima. N-

am îndraznit însa, de teama consecintelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc.

Eu însa nu l-am urât, dupa cum n-am urât nici pe cei ce au actionat direct asupra mea, si nici pe cei

ce m-au judecat si condamnat la 16 ani de detentie. Caci, Dumnezeu «ne iarta noua gresalele noastre,

precum si noi iertam gresitilor nostri».