CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE

DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS?

Postat de admin pe 16 Apr 2010 la 11:41 pm | Categorii: Cuviosul Seraphim Rose, Din "Viata si
lucrarile parintelui Serafim Rose", Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Nevoia de
discernamant Print

Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE

De se va bizui cineva numai pre a sa dreptate si pre izbavirea ce singur si-o lucreaza, in desert
si in zadar se trudeste. Ca toate ale dreptatii sale ca o carpa lepadata se vor arata in ziua cea
de pre urma, precum zice Isaia: „Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra” (Is 64,5) (Sf.
Macarie cel Mare (†390), Omilii duhovnicesti XX, 3)

Diavolul nu vaneaza pe cei pierduti; el ii vaneaza pe cei trezvitori, pe cei ce sunt aproape de
Dumnezeu. El ia de la dansii increderea in Dumnezeu si incepe sa-i loveasca cu intemeiere in
sine, cu indreptatiri, cu ganduri si cartire. Prin urmare, sa nu ne punem increderea in
gandirea noastra logica. Sa nu crezi niciodata gandurilor tale. Traieste simplu si fara sa te
gandesti prea mult, ca un copil pe langa tatal sau. Credinta fara prea multa gandire lucreaza
minuni. Gandirea logica impiedica harul lui Dumnezeu si minunile. Lucreaza rabdarea, fara a
judeca cu gandirea logica. (Avva Paisie Athonitul, †1994)
“Intr-un capitol anterior am discutat despre sindromul, fatal atat pentru monahism, cat si
pentru oricare alta nevointa crestina, cunoscut sub numele de „intemeiere in sine”. Strans legat
de acesta este un alt sindrom, pe care parintele Seraphim l-a identificat drept parere de sine
„duhovniceasca”. Persoana prinsa in aceasta capcana ajunge sa creada si sa pretinda ca
actioneaza conform unor „principii duhovnicesti”, dar in realitate el isi face voia,
satisfacandu-si si conservandu-si egoul si ramanand intarit in propriile pareri. „In jurul lui
se tese o plasa de idei“, explica parintele Seraphim, „ce nu au niciun contact cu realitatea…
De obicei diavolul se foloseste de o idee neinsemnata ca sa ne «prinda», stiind ca aceasta ne
va prinde prin ceva ce ne emotioneaza, si ca aceasta «prindere» este de ajuns ca sa ne faca sa
incepem a tese intreaga panza de paianjen care sa ne prinda“1 .

Parintele Seraphim a discutat aceasta problema de mai multe ori in scrierile si in epistolele sale,
precum si in discutiile cu fratii de la schit. In 1973, bunaoara, i-a scris unui fost frate de
manastire despre care simtea ca fusese prins in capcana parerii de sine:

„Fiind tu insuti, iti vei petrece intreaga viata incercand sa-ti pastrezi sufletul, sub pretextul
propriei intelegeri a «principiilor» Bisericii s.a.; iar cel ce-si pastreaza sufletul sau, acela il va
pierde. Doar daca vei cauta sa-ti pierzi sufletul pentru Hristos, daruindu-te intru totul, doar
atunci il vei putea castiga“2 .

In 1975, Parintele Seraphim a scris despre unul dintre liderii factiunii supercorecte, despre
care simtea ca fusese prins in aceeasi capcana:

„Iata un semn sigur ca, in cazul de fata, in ciuda tuturor argumentelor sale exterioare, Parintele _
greseste din punct de vedere duhovnicesc: el a mahnit cumplit pe un ierarh (scrisoarea Vladicai
Averkie adresata noua este una de deznadejde, iar daca Parintele _ ar spune, spre a se
dezvinovati, ca Vladica Averkie nu l-a inteles cum trebuie, atunci greseala este tot de partea
Parintelui _, pentru ca nu a cautat sa se faca inteles asa cum se cuvine) si, in plus, i-a suparat
cumplit pe cel putin alti doi; cu toate acestea nu s-a auzit nici macar un cuvant, cum ca
Parintele _ si-ar exprima regretul, ci doar ca el are «dreptate». Acest om se afla in fata unui
adevarat dezastru duhovnicesc; el a iesit de pe calea ortodoxa in modalitatile sale de a simti
si de a percepe, modalitati pe care candva credeam ca le intelesese“3 .

In anul 1977, de praznicul Sf. Patrick, pe cand le vorbea fratilor si inchinatorilor adunati in
trapeza, Parintele Seraphim a aratat cum poate cineva sa se abata de la calea mantuirii, cazand in
parerea de sine. El a inceput prin a relata o intamplare adevarata, petrecuta la inceputurile Fratiei:
„La San Francisco era o persoana care s-a inflacarat de ideea Rugaciunii lui Iisus. A inceput sa
adauge rugaciune peste rugaciune, pana cand a ajuns, numai dimineata, la 5000. Chiar acolo
in mijlocul lumii, in mijlocul orasului, dimineata, inainte de a face orice altceva, inainte de a
manca, acest om era in stare sa rosteasca Rugaciunea lui Iisus de 5000 de ori, pe balcon, si se
simtea minunat de proaspat si de insuflat. Apoi intr-o dimineata s-a intamplat ca cineva sa se
opreasca chiar sub balconul sau si sa inceapa sa lucreze ceva tocmai cand omul nostru rostea
ultima mie de rugaciuni. Iar acel om si-a iesit din sarite in asa hal, incat a ajuns sa arunce in
el cu farfurii! Cum sa reactionezi fata de un om preocupat de viata duhovniceasca, de
Rugaciunea lui Iisus, care, dintr-o data, in timp ce rosteste rugaciunea, e in stare sa inceapa a
arunca cu farfurii? Aceasta inseamna ca inauntrul lui patimile erau libere, din pricina
faptului ca omul era amagit de gandul sau parerea ca stia ce anume este bine duhovniceste
pentru el. El actiona dupa propria parere, dar nu cu trezvie, nu intru cunostinta; si de cum s-a
ivit prilejul, patimile au rabufnit. In acest caz este mai de folos sa nu spui de 5000 de ori
Rugaciunea lui Iisus, ci sa faci ceva care sa fie duhovnicesc“4 .

In 1982, cam cu o jumatate de an inainte de adormirea sa, Parintele Seraphim a vorbit din nou
despre primejdia de a lasa ca parerile noastre sa eclipseze pe Dumnezeu si voia Lui pentru
viata noastra. Era in Miercurea Mare, ziua cand Biserica pomeneste vinderea lui Hristos de
catre Iuda; iar Parintele Seraphim a tinut un cuvant despre felul cum parerea de sine a lui
Iuda, ascunsa sub masca dreptatii, l-a facut sa-L dea pe Insusi Dumnezeu spre a fi rastignit.
Dupa ce a dat citire pasajului din capitolul 26 de la Sf. Matei, Parintele Seraphim a inceput:

„In acest pasaj din Scriptura citim ca Domnul nostru, pregatindu-se pentru Patima Sa, a venit la
Dansul o femeie si L-a uns cu mir de mult pret, fiind insuflata de Dumnezeu ca sa faca aceasta.
Este foarte miscator felul cum Domnul a fost primit si a fost pregatit pentru Patima Sa de catre
oamenii simpli. In acelasi timp, Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – privea fapta
aceasta si ceva in inima lui s-a schimbat. A fost, se pare, «ultima picatura», pentru ca Iuda era cel
insarcinat cu banii si a socotit aceasta o risipa. Aproape ca putem vedea cu ochii procesul logic
ce se desfasura in mintea lui. Il putem auzi gandind despre Iisus Hristos: «Credeam ca este
cineva de seama; dar el risipeste banii, nu face ceea ce se cade, prea se crede important…», si
tot soiul de alte asemenea idei marunte, pe care diavolul i le strecoara in minte. Iar prin patima
aceasta a lui (principala lui patima era iubirea de arginti) a fost prins de catre diavolul si
facut sa-L vanda pe Hristos. El isi dorea doar bani. Nu lua aminte la sine si nu-si rastignea
patimile.

Oricare dintre noi ne putem afla intr-o postura asemanatoare. Trebuie sa ne cercetam inimile si sa
spunem: «Prin care dintre patimile mele va incerca diavolul sa ma imboldeasca, pentru a ma
face sa-L vand pe Hristos?» Daca credem cumva ca suntem mai presus de Iuda – ca el va fi fost
cumva mai «ciudat», iar noi nu – , atunci sa stim bine ca ne inselam. Intocmai ca si Iuda,
oricare dintre noi are patimi in inima sa. Sa luam dar aminte la ele. Putem fi prinsi prin
iubirea noastra de ordine, prin iubirea noastra de corectitudine sau prin iubirea noastra de
frumos; oricare dintre micile noastre greseli de care ne agatam poate fi folosita de diavol
pentru a ne prinde, iar apoi incepem a gandi logic pe temeiul acelei patimi.

Prin procesul de gandire logica putem sa-L vindem pe Hristos, daca nu luam aminte la noi
insine si daca nu incepem sa ne dam seama ca suntem plini de patimi, ca fiecare dintre noi
este un posibil Iuda. Prin urmare, atunci cand se iveste prilejul – atunci cand patima incepe sa
lucreze in noi si incepe sa se dezvolte in chip logic de la patima pana la vanzare, trebuie sa ne
oprim chiar acolo si sa zicem: «Doamne, ce fac? Ai mila de mine, pacatosul!»

Femeia aceea simpla, care a auzit chemarea lui Dumnezeu si L-a uns pe Hristos pentru
ingropaciune, aceea a facut ceea ce trebuie sa facem noi. Nu trebuie sa ne privim viata prin
prisma patimilor noastre, nici sa cautam sa facem ca viata sa se potriveasca cu ceea ce ne-
ar placea noua – fie ca ne dorim o viata in liniste si pace, una in care totul este in ordine si
la locul sau, sau una cu mult zgomot si agitatie. Daca incercam sa facem ca viata sa fie dupa
placul nostru, rezultatul va fi dezastruos. Privindu-ne viata, trebuie sa primim toate cate ni
se intampla ca pe pronia lui Dumnezeu, stiind ca au scopul de a ne destepta din patimile
noastre, de a ne duce la Dumnezeu, sau de a ne arata un lucru placut lui Dumnezeu pe care il
putem savarsi. Atunci cand primim toate cele ce ni se intampla, incepem a fi asemenea femeii
din Evanghelie, despre care se vesteste pana la marginile lumii, dupa cum spune Domnul nostru,
pentru acel lucru simplu pe care l-a facut: a turnat mir asupra Sa. Sa fim si noi asemenea ei,
veghind cu simtire la semnele lui Dumnezeu din jurul nostru. Aceste semne vin de
pretutindeni: din natura, de la aproapele nostru, de la o aparenta intamplare… Aproape
fiece zi din viata noastra ne aduce cate un semn referitor la voia lui Dumnezeu. Trebuie
doar sa fim deschisi inspre el.

Sa devenim constienti de patimile dinlauntrul nostru si sa incepem sa luptam impotriva lor,

sa nu le ingaduim sa-si inceapa lucrarea pe care am vazut-o la Iuda.

Iuda a inceput de la un lucru foarte mic – iubirea de bani, preocuparea pentru buna
folosire a banilor – si pornind de acolo, a cazut. Din lucruri asa de mici, ajungem sa-L
vindem pe Dumnezeu Mantuitorul. Sa fim dar cu trezvie, cautand imprejur nu spre implinirea
patimilor noastre, ci ca sa vedem voia lui Dumnezeu: cum am putea sa ne trezim si sa incepem
sa-L urmam pe Hristos catre Patima Sa si sa ne mantuim sufletele. Amin”.

____________________________________________________________

1 Scrisoarea Pr. Seraphim Rose catre Alexei Young, 31 ianuarie 1976

2 Scrisoarea Pr. Seraphim Rose catre ______, 7 noiembrie 1973

3 Scrisoarea Pr. Seraphim Rose catre ______, 22 octombrie 1975

4 Pr. Seraphim Rose, “In Step with Saint Patrick and Gregory of Tours”, pp. 265-266

 Cititi si: Fiecare dintre noi poate fi un Iuda… Cum?!

Fiecare dintre noi poate fi un Iuda. Cum?!
Postat de admin pe 06 Apr 2007 la 02:50 pm | Categorii: Cuviosul Seraphim Rose, Hrana
duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Nevoia de discernamant, Triodul si Postul cel Mare Print
Drept tâlcuire a episodului evanghelic petrecut in Miercurea Patimilor, în care Iuda îl vinde pe
Hristos arhiereilor, am ales o predică extraordinar de puternică a cuviosului Seraphim Rose, în
care acesta se referea la pasajul din Matei 26: 6-16. Din cuvântul părintelui Seraphim Rose
aflăm de ce Iuda l-a vândut pe Iisus. Iar acest “de ce?” nu este nicidecum o simplă iscodire a
minţii, ci este o întrebare fundamentală care nu priveşte numai trădarea lui Iuda, ci mă priveşte
pe mine şi pe tine, frate şi soră care citeşti. Consider fără exagerare că este un text de care
avem nevoie indispensabilă pentru mântuire:

“În acest fragment din Scriptură citim cum, în timp ce Domnul nostru se pregătea pentru
Patimile Sale, o femeie veni şi-L unse cu un ulei foarte preţios; şi este impresionant cum Domnul
nostru a acceptat o asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp, Iuda – unul din cei
doisprezece ucenici care erau cu El – privi ceea ce se întâmplase şi ceva în inima lui se schimbă.
Aceasta se pare că a fost “picătura care a umplut paharul”, întrucât Iuda era cel care se ocupa de
bani şi se gândea că aceasta a fost o risipă de bani. Putem chiar vedea procesul logicii care se
derula în mintea lui. Îl putem auzi gândind despre Hristos: “Credeam că omul acesta era cineva
important. A risipit banii, nu face lucrurile cum trebuie, se crede aşa de important…” şi tot felul
de alte idei asemănătoare pe care diavolul le-a strecurat în mintea lui. Iar cu patima sa (principala
sa patimă era iubirea de argint), a căzut în cursa diavolului şi a fost făcut să-L trădeze pe Hristos.
Nu dorea, de fapt, să-L trădeze; nu dorea decât bani. Nu s-a păzit pe sine şi nu şi-a răstignit
patimile.
 Fiecare dintre noi putem fi în aceeaşi situaţie. Trebuie să ne uităm în inimile noastre
şi să vedem care dintre patimile noastre îl vor ajuta pe diavol să ne prindă în cârligul său
pentru a ne face să-L trădăm pe Hristos. Dacă ne gândim că suntem mai sus decât Iuda- că
el a fost un fel de “nebun” şi că noi nu suntem – ne înşelăm amarnic. Asemeni lui Iuda,
fiecare dintre noi avem patimi în inimile noastre. Să le privim. Putem fi prinşi prin iubirea de
curăţenie, de corectitudine, de un simţ oarecare al frumuseţii: oricare din micile noastre
greşeli de care ne agăţăm poate fi un lucru prin care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi,
putem începe să îndreptăţim această stare “logic” – pe premisa patimii noastre. Şi de la
acel proces “logic” de gândire putem să-L trădăm pe Hristos, dacă nu ne păzim pe noi înşine
şi nu ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este un posibil Iuda. Prin
urmare, când se iveşte ocazia – când patima începe să lucreze în noi şi începe în mod logic să
evolueze de la patimă la trădare – trebuie să ne oprim şi să spunem, “Doamne, ai milă de
mine păcătosul!”

Nu trebuie să privim viaţa prin ochii patimilor noastre, nici să vedem cum am putea “potrivi”
viaţa pentru a o face aşa cum am vrea noi să fie – indiferent dacă aceasta este o viaţă unde este
linişte şi pace sau tulburare şi nelinişte. Dacă încercăm să ne “potrivim” astfel viaţa, va urma
un dezastru total. Privind către viaţă, ar trebui să acceptăm tot ce ni se dă prin mila Domnului,
ştiind că toate ne sunt date pentru a ne trezi din somnul patimilor noastre. Ar trebui să ne
rugăm lui Dumnezeu pentru a ne arăta ce-I este plăcut lui să facem. Când vom accepta ce
ni se dă, vom începe să fim asemeni femeii din Evanghelie care a auzit glasul lui Dumnezeu
şi astfel a putut să-L urmeze. A fost pomenită până la capătul lumii, cum ne spune şi
Domnul nostru, doar pentru simplul lucru pe care l-a făcut – ungerea Lui cu mir.

Să fim asemeni ei: receptivi la semnele Domnului în jurul nostru. Aceste semne vin de
pretutindeni: din natură, de la aproapele nostru, din coincidenţe aparente… Întotdeauna,
în fiecare zi, ceva care ne arată voia Domnului. Trebuie să fim deschişi la acest lucru. O dată
ce devenim mai conştienţi de patimile noastre, nu le vom lăsa să evolueze pentru a ajunge
precum Iuda. Iuda a pornit de la ceva foarte neînsemnat: grija pentru buna folosire a banilor. Şi
de la astfel de lucruri mărunte putem ajunge să-L trădăm pe Dumnezeu Mântuitorul. Trebuie să
fim treji, urmărind nu satisfacerea patimilor noastre, ci mai degrabă îndemnurile voii lui
Dumnezeu: cum să ne trezim chiar în acest moment şi să începem să-L urmăm pe Hristos în
patima Sa şi să ne mântuim sufletele”.