Empirism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Empirismul (gr. εμπειρισμός, "test", "încercare") este doctrina filozofică a testării, a experimentării, și a luat înțelesul mai
specific conform căruia toată cunoașterea umană provine din simțuri și din experiență. Empirismul respinge ipoteza conform
căreia oamenii au idei cu care s-au născut, sau că orice se poate cunoaște fără referință la experiență.

Empirismul contrastează cu raționalismul continental, lansat de René Descartes. Potrivit raționaliștilor, filozofarea trebuie să aibă
loc prin introspecție și prin raționament deductiv aprioric. Empiriștii susțin că la naștere intelectul este o tabula rasa, o "foaie albă,
fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experiența îi poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea
în ce fel dobândim idei care nu au corespondent în experiență, cum ar fi ideile matemetice de punct sau de linie.

Nume asociate cu empirismul includ Toma de Aquino, Aristotel, Thomas Hobbes (vezi și naturalism filozofic), Francis Bacon,
John Locke (care a dezvoltat inițial această doctrină în secolul XVII și începutul de secol XVIII), George Berkeley, și David
Hume.

Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice moderne, potrivit căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație
mai degrabă decât pe intuiție sau credință; adică, cercetare empirică și raționament inductiv aposteriori mai degrabă decât logică
deductivă pură.

Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la știință, atât științe naturale cât și științe sociale, care înseamnă utilizarea
unor ipoteze care pot fi infirmate folosind observația sau experimentul (cu alte cuvinte prin experiență).

Într-un alt sens, empiric are în știință același sens cu "experimental". În acest sens, un rezultat experimental este o observație
empirică. În acest context, termenul de "semi-empiric" sau "semiempiric" se folosește pentru a califica metode teoretice care
folosesc parțial axiome de bază sau legi științifice postulate și rezultate empirice (experimentale). Asemenea metode sunt în
contradicție cu metode teoretice ab initio care sunt pur deductive și se bazează pe un set de afirmații care sunt consistente una cu
alta. Această terminologie este importantă mai ales în chimia teoretică.

Cuprins
Empirismul și știința
Empirismul și istoria
Empirismul clasic
Bibliografie

Empirismul și știința
Empirismul a fost un precursor al pozitivismului logic, cunoscut și sub numele de empirism logic. Metodele empirice au dominat
știința până în ziua de azi. Au pus bazele metodei științifice, care este perspectiva tradițională asupra teoriei și progresului în
știință. Însă în ulimele decenii mecanica cuantică, constructivismul și Structura revoluțiilor științifice a lui T. S. Kuhn au
constituit niște provocări la adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcționează știința. Pe de altă parte, unii afirmă
că teorii precum mecanica cuantică oferă un exemplu perfect pentru soliditatea empirismului; abilitatea de a descoperi până și
legi științifice contraintuitive; și abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a accepta aceste legi.

Empirismul și istoria
În cadrul istoriografiei, empirismul se referă la istoriografia emnpiristă, o școală de interpretare documentară și teleologie istorică
care este derivată din lucrările lui Leopold von Ranke.

Empirismul clasic
Se referă în speță la lucrările epistemologice ale lui Toma de Aquino și Aristotel.

Bibliografie
Ion Ceapraz, Empiric și teoretic în cunoașterea științifică, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Empirism&oldid=12592814

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 13 ianuarie 2019, ora 02:18.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.