Filocalia

Vol VIII

Din istoria isihasmului romanesc

 Despre Paisie s-a scris foarte mult şi în ruseşte şi în româneşte. Dar credem
că o latură, asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult, ar fi încadrarea lucrării
duhovniceşti şi organizatorice a lui în ambianţa românească în care a trăit,
arătîndu-se, pe lîngă ceea ce a dat el monahismului românesc, şi ceea ce a primit
el, cu mult mai mult, de la acesta.

Ceea ce ni se pare că a adus el în monahismul românesc, nu e preocuparea

de rugăciunea lui Iisus — căci, aceasta s-a menţinut mereu între miile de sihastri
din munţii ţărilor române —, ci o introducere a acestei rugăciuni în viaţa de obşte
şi prin aceasta o înviorare a spiritualităţii isihaste în ea şi prin ea o înviorare a
vieţii de obşte. Paisie a venit din Sfîntul Munte, cu o obşte româno-rusă
preocupată de această rugăciune, şi la aceasta s-au adăugat şi unii călugări din
Moldova. Dar încă Vasile de la Poiana Mărului afirma cu insistenţă că rugăciunea
inimii nu e numai pentru sihastri, ci şi pentru cei din viaţa de obşte. Dar oare nu e
aceasta o influenţă a unui mod de practicare a acestei rugăciuni pe pămîntul
românesc, care a luat o şi mai mare dezvoltare în mînăstirea Cernica ? însă marea
majoritate a sihaştrilor din ţările române au rămas şi mai departe în viaţa lor
isihastă superioară.
Un al doilea lucru adus de Paisie a fost stimulentul dat celor din jurul lui
pentru o traducere a scrierilor filocalice din limba greacă, traduceri dintre care cele
mai multe erau mai curînd o revizuire a unor traduceri mai vechi în lumina
textelor greceşti, revizuire făcută adesea, cînd era vorba de vechile traduceri
slavone, nu numai după texte greceşti, ci şi după traduceri româneşti. Paisie însuşi
a luat parte la această muncă de traducere991. Propriu-zis, contribuţia lui a fost nu
atît una de înnoire sau de adîncire a vieţii duhovniceşti, ci mai mult una de ordin
cultural, de multiplicare, de revizuire şi de difuzare a scrierilor duhovniceşti.
în orice caz, din întîlnirea între tradiţia românească sihăstrească de mare
adîncime şi introducerea ei în cadrul obştii mari prin Paisie, a răsărit echilibrata
viaţă duhovnicească din mînăstirile Cernica şi Căldăruşani. Restauratorul Cernicăi
şi iniţiatorul marelui elan de viaţă duhovnicească imprimată acesteia, a fost
transilvăneanul Gheorghe, care a însoţit pe Paisie 24 de ani în Athos şi în Moldova
şi se declară ucenicul lui 992.

Dar stareţul Gheorghe aduce în viaţa duhovnicească insuflată de el

Cernicăi cîteva trăsături deosebite, care se resimt poate de nişte caracteristici
ale sufletului românesc şi într-o mai mare măsură de necesităţile locale. El
accentuează, mai mult decît Paisie, latura practică a vieţii duhovniceşti.
Aceasta, nu numai pentru a ajuta pe monahi să-şi dobîndească în mod mai
sigur desăvîrşirea nepătimirii, ci şi pentru a-i face folositori obştii mînăstireşti
991
Cetfericov spune că Paisie declară că el corecta traducerile slavone după traducerile româneşti şi din greceşte, Op.
cit., 288, 289
992
Testamentul stareţului Gheorghe la: Casian Cernicanul, Istoria sfintelor mînăstiri Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti,
1870, p. 3
şi chiar altor oameni care au nevoie de ajutor. în acest sens Sfîntul Calinic,
floarea cea mai aleasă a spiritualităţii cernicane, uneşte în profilul lui
duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi în-frînarea cea mai severă, pe de o
parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă
parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici. El cere în Povăţuirile lui
scrise, în primul rînd, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi fapte de
smerenie, de ascultare, dar mai spune şi că «rugăciunea lui Iisus să o avem
neîncetat în gură, în minte şi inimă» 993. Am putea spune că avem aci o
«spiritualitate integrală».
Infrînarea, ascultarea şi smerenia nu sînt numai nişte valori ale
desăvîrşirii individuale, ci şi valori creatoare de bună comuniune şi frăţietate.
Călugării trebuie să fie şi în privinţa aceasta soli cu fapta ai împărăţiei lui
Dumnezeu, împărăţie a comuniunii desăvîrşite. Şi mai ales în aceasta se
verifică forţa reală a amintitelor valori. Dacă sihastrii individuali sau
sihăstriile, ca mici grupuri, promovează mai mult concentrarea minţii în unirea
cu Dumnezeu, prin Cernica, spiritualitatea filo-calică îşi actualiza forţa ei de
coeziune frăţească între oamenii duhovniceşti.

De aceea, stareţul Gheorghe dă ca o altă normă pentru obştea sa, ca

niciodată numărul monahilor din ea să nu treacă de 103, pentru ca îndrumătorii ei
duhovniceşti să poată lucra neîntrerupt la desăvîrşirea fiecărui membru şi pentru ca
să se facă posibilă realizarea unei frăţietăţi concrete între toţi membrii ei. Aplicarea
spiritualităţii isihaste pe plan de obşte o promovase şi Paisie. Dar el nu pusese o
limită numărului membrilor în mînăstire. Stareţul Gheorghe manifestă totodată un
spirit realist în privinţa rugăciunii inimii. în «Testamentul» său el cere călugărului
din obşte să nu creadă că poate vedea rodind în el degrabă», «simplu şi în scurtă
vreme lucrarea minţii». Noi sîntem, zice el, încă oameni pătimaşi, nu ca membrii
obştii părintelui Paisie. Şi pînă nu ne curăţim de patimi, nu putem înfăptui lucrarea
rugăciunii în inimă 994. Aceasta nu însemna, desigur, o interzicere a rugăciunii lui
Iisus. Am văzut că Sfantul Calinic cere călugărilor să aibă neîncetat în gură, în
minte şi în inimă rugăciunea lui Iisus. Prin «lucrarea minţii» stareţul Gheorghe
înţelege o scufundare totală şi neîntreruptă în contemplarea lui Dumnezeu şi în
unirea cu El, aşa cum o înţelegeau Părinţii de demult şi cum o practicau unii din
sihastrii din peşterile şi micile sihăstrii, din trecutul românesc, nu simpla rugăciune
a lui Iisus (pomenirea deasă a numelui Lui), care se poate face la diferite nivele de
concentrare 995. Stareţul Gheorghe avertiza împotriva părerii despre ajungerea
rapidă la desăvîrşirea trăirii în Dumnezeu, atrăgînd atenţia la pericolul

993
La Economul D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie la Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, p. 139.
994
Vezi la Casian Cernicanul, Op. cit,, p. 55, Scara VII, din «Testament»
995
A se vedea «Ce/e o sută de capete» o/e Iu! Calist şi Ignatie Xan-thopol, cap. 53. Iar Vasile de la Poiana Mirului face
o deosebire între rugăciunea lui Iisus pe care o pot săvîrşi toţi şi cea văzătoare pe care pu{ini o pot (înainte cuvîntare Ia
Filotei Sinaitul).
înşelăciunilor la care este expus cel ce porneşte la această lucrare fără o
îndelungată întărire în starea de nepătimire.
în felul acesta, stareţul Gheorghe şi urmaşii lui la conducerea Cernicăi
voiesc să se realizeze un echilibru între străduinţa de înfăptuire a frăţietăţii între
toţi membrii obştii şi străduinţa de reală desăvârşire.

Tot pentru realizarea unei frăţietăţi cît mai întărite în obşte stareţul
Gheorghe recomandă evitarea tuturor manifestărilor individualiste în obşte,
punînd cel mai mare preţ pe ascultare, apoi pe spovedania de două ori pe
săptămînă la duhovnicul indicat fiecăruia de stareţ şi pe împărtăşirea o dată pe
lună 996.
Vom da în acest volum, pentru ilustrarea acestui duh întăritor de obşte,
cîteva extrase din «Testamentul» stareţului Gheorghe.
Rugăciunea lui Iisus însăşi şi-a găsit în această voinţă de încadrare a
călugărului în viaţa de obşte şi în viaţa de rugăciune a Bisericii în general, cu
evitarea oricărui duh individualist, o încadrare a ei în rugăciunile şi în Laudele
celelalte ale Bisericii. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să facă pe monah să se
dezintereseze de conţinutul rugăciunilor cultului public al Bisericii. Prin înca-
drarea rugăciunii lui Iisus în aceste rugăciuni de obşte ale Bisericii, înseşi
aceste rugăciuni sînt ferite de pericolul unei rostiri mecanice formale a lor,
umplîndu-se de luarea aminte la conţinutul lor şi de căldura duhovnicească ce
rezultă din aceasta.

Vom da pentru ilustrarea acestui fel de a face rugăciunea lui Iisus, mai ales
de către începători, două metode ale ei, alcătuite, una de schimonahul Iosif (ms.
din Biblioteca Acad. Rom. 1441, f 2 r.—4v.) şi alta de un monah necunoscut,
foarte probabil din Cernica, întrucît pomeneşte pe stareţii Paisie şi Gheorghe ca
dascăli ai săi. Ea face parte dintr-o expunere mai largă despre starea monahismului
din ţările române şi din Sfîntul Munte, de unde se vede că autorul a vieţuit mult şi
în Athos (ms. din Biblioteca Acad. Rom. 1841, de la f 19 r.). Aceste metode nu
înviorează numai celelalte rugăciuni ale Bisericii cerute monahului în pravila lor
zilnică, ci prin ele devine şi rugăciunea lui Iisus o parte din pravila obligatorie
zilnică a monahului. Desigur, aceasta nu înseamnă că monahul nu poate spune şi
în cealaltă vreme (în timpul diferitelor ascultări, la masă, înainte de adormire etc.)
această rugăciune. Dimpotrivă, acest lucru i se recomandă în toate textele
duhovniceşti româneşti.
De asemenea, aceasta nu înseamnă că nu pot face această rugăciune şi
mirenii care n-au vreme să împlinească toată pravila călugărească a rugăciunilor.
Mai amintim că schimonahul Iosif, autorul unuia din aceste «Metode» a
fost el însuşi un om de mare experienţă în practicarea rugăciunii lui Iisus. El este
identic cu ieroschimonahul Iosif şi duhovnicul mînăstirii Vă-ratec, cu a cărui
996
La Casian Cernicanul, Op. cit., p. 40
binecuvîntare stareţa acelei mînăstiri, Nazaria, schimnică din Braşov, a copiat la
1811 manuscrisul nr. 500 din acea mînăstire, cuprinzînd scrierea Despre
rugăciune a patriarhului Calist. El a fost «unul din cei mai vestiţi sihastri» în
muntele Pocrovului, din părţile Neamţului, la care alergau creştinii din toate
părţile să se spovedească. El a ajutat la zidirea mînăstirii Văratec, avea darul
cuvîntului şi al vindecării bolnavilor, avînd şi mai mulţi ucenici vestiţi, ca Irinarh
Roset, ziditorul bisericii de pe Tabor 997.

în sfîrşit, mai inserăm în acest volum un cuvînt despre condiţiile

prealabile ce se cer pentru rugăciunea lui Iisus, cuvînt pe care l-am găsit în
biblioteca Episcopiei Romanului, sub nr. 41, scris la 1823. Scrierea poartă
numele «Alăută duhovnicească şi trîmbiţă cerească». Ea nu dă numele
autorului, dar părintele Ilie Cleopa de Ia mînăstirea Sihăstria a afirmat că
există o tradiţie potrivit căreia această scriere ar fi fost alcătuită de un nepot al
stareţului Neonil de la Neamţ (în prima jumătate a secolului XIX). în această
scriere e şi mai apăsat pus accentul pe curăţirea de patimi ca o condiţie a
rugăciunii lui Iisus. Ea cere să nu se apuce cineva de această rugăciune înainte
de a se curaţi de pornirea spre agoniselile trupeşti. Dacă amintitul Calist
Catafygiotul cerea lepădarea de gîndurile lucrurilor pentru ca sinea devenită
una să se poată concentra întreagă la Unul şi să se poată uni cu El, ştiut fiind
că de gîndurile lucrurilor nu se poate curaţi cineva atâta timp cît le doreşte,
scrierea aceasta cere curăţirea de însăşi această dorire de agonisire a celor
vremelnice.
Se poate- socoti că prin aceasta se urmăreşte o şi mai mare întărire a vieţii
de obşte. Căci. în timp ce călugărul ce duce ca sihastru o viaţă de sine mai are de
obicei cîteva lucruri ale sale, cel ce împlineşte în chip desăvîr-şit condiţiile vieţii
de obşte nu mai are nimic al său : nici mîncare, nici haină, nici iniţiativă pentru un
lucru sau altul. Tot pentru întărirea vieţii de obşte, «Alăuta duhovnicească» cere
spovedania deasă. Fără aceasta nu se poate realiza cu adevărat o rugăciune curată a
lui lisus, căci lipseşte smerenia şi conştiinţa păcătoşeniei, făcîndu-şi loc slava
deşartă, sau părerea că s-a ajuns la desăvîrşire prin această rugăciune. Numai
însoţită de spovedania deasă rugăciunea lui lisus încetează de a fi un factor care
încurajează o viaţă de sine, am zice individuală.

997
Ierod. Ioanichie Bălan, Op. cit., p. 365—366.