O poveste despre societatea civilă...

I poveste
Societatea românească a reflectat în ultima vreme, cu siguranţă şi sub o anumită presiune venită din partea
mass-media, ceea ce în literatura de specialitate este cunoscut sub sintagma de „problemă teologico-politică” şi
care face referire expresă la una dintre separaţiile care definesc libertatea modernă. Dintre cele identificate drept
definitorii pentru regimul politic modern (societate civilă – stat, reprezentat - reprezentant), separaţia dintre
biserică şi stat „este încărcată cu o intensitate dramatică specială”1. În conformitate cu maniera în care este
înţeleasă această separaţie dar şi în funcţie de ceea ce reflectă cu privire la natura şi misiunea proprii, biserica
îşi construieşte strategia de a interacţiona cu societatea în ansamblul ei şi, în mod particular cu societatea civilă
– acea dimensiune a unei societăţi moderne care exprimă angajarea civică a indivizilor care „se raportează unii
la alţii recunoscându-se ca membri ai aceleiaşi comunităţi”2.
O scurtă radiografie a istoriei pe care a făcut-o sintagma de „societate civilă” va dezvălui pluralitatea
sensurilor a ceea ce astăzi se doreşte a fi „un nou tip de realitate dezirabilă, o alternativă la statul totalitar”3.
Astfel, formula a fost înţeleasă din antichitate până în modernitate în raport cu noţiuni precum familie,
Cetatea lui Dumnezeu, stare naturală. Pentru Aristotel, bunăoară, ceea ce numim societate civilă (koinonia
politikè) se suprapune cu aria semnificaţiei conceptului de polis (Cetate, Stat)4 şi reprezintă „forma cea mai
evoluată de comunitate sau de asociere: ea depăşeşte familia (oikos) şi poporul (ethnos)”5.
Tradusă în latină (societas civilis), sintagma care desemnează opoziţia faţă de o anumită stare naturală şi
identitatea cu Statul, va circula în această semnificaţie până în secolul al 19-lea. Astfel, pe urmele lui Augustin,
creştinismul medieval identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica iar Cetatea terestră cu Statul. În opinia lui
Colas, la toţi filosofii clasici ai politicului. „societatea civilă” este sinonimă cu statul, considerat în opoziţie cu
„starea naturală”, fiind valorificată în măsura în care sporeşte puterea oamenilor şi le procură siguranţă6.
Foarte importantă în ordinea argumentării mi e pare ideea că, în procesul laicizării europene, civil (în
latină şi în limbile vulgare – franceză, engleză, germană) va fi pus în opoziţie faţă de religios; de aici, societatea
civilă înseamnă societate laică, în opoziţie cu societatea clericală, statul în opoziţie cu biserica7.

II poveste

Întorcându-ne la Aristotel, trebuie remarcat că trăsăturile prin care este definit omul ca „animal politic”
(zoon politikon) sunt chiar trăsăturile sociabilităţii. Constatarea aceasta are, însă, ceva ambiguu în conţinutul ei,
dacă ţinem seama de interpretarea conform căreia avem de-a face, de fapt, cu două imagini despre natura
umană atunci când vorbim despre om ca animal politic şi om ca animal social şi, implicit, cu două poveşti
diferite despre condiţia umană. Rabbi J. Sacks, autorul acestei interpretări8, găseşte originile acestor două
reprezentări despre om în textele biblice: astfel, atunci când omul este numit imaginea (chipul) lui Dumnezeu,
referatul biblic consacră „individul ca individ”, în schimb, a doua relatare despre natura umană („nu este bine
pentru om să fie singur”) pune în evidenţă incompletitudinea individului. După Sacks, avem de-a face aici cu
două poveşti diferite despre om, care încearcă explicaţii diferite în legătură cu modul în care se face trecerea de
la starea de izolare la cea de asociere: contractul social (social contract) şi angajamentul social (social
covenant), însă cea mai cunoscută este civilizaţiei occidentale este varinata contractului social, în forma
Leviathanului lui Hobbes care explică cum ia naştere sociatatea politică ce se constituie, aşa cum notează Doina
Balahur în depozitarul central al puterii necesare realizării ordinii sociale.
Cealaltă poveste despre pune în valoare necesitatea întemeierii unei relaţii personale cu celălalt pentru ca
omul să se descopere el însuşi ca identitate: pentru a se descoperi pe sine (eu), el trebuie să-l vadă mai întâi pe
celălalt (tu). Acest tip de relaţie care constituie societatea nu este de tip contractual ci un angajament:
„Contractul social este menţinut prin ameninţarea forţelor exterioare ale Leviathanul sau Statului. Un
angajament, dimpotrivă, este menţinut printru-un sentiment interiorizat al identităţii, rudeniei, loialităţii,
obligaţiei, datoriei, responsabilităţii şi reciprocităţii. Contractul social, conchide Sacks, dă naştere Statului şi
instrumentelor sale - guverne, partide - şi rezolvării mediate a conflictelor. Angajamentul dă naştere unor
instituţii total diferite - familii, comunităţi şi asociaţii voluntare. Ele reprezintă baza societăţii civile”9.
În aceste două concepte ale societăţii avem formulată distincţia pe care un Tönnies o vedea în termenii
societate (rezultatul actului conştient şi responsabil, asumat contractual) – comunitate (întemeiată pe forţa
tradiţiei şi a legăturilor de familie)10, societatea contractuală reprezentând acea „societate raţional constituită”
(Weber) în care indivizii asumă relaţii contractuale în vederea atingerii propriilor interese.