ELEMENTE DE DISTINCŢIE

ÎNTRE CĂILE ORDINARE DE ATAC ŞI CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN LEGISLAŢIA

PROCESUAL PENALĂ ROMÂNĂ

Adrian OLTEANU
Masterand Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative
Universitatea Ovidius din Constanţa

A face o paralelă între căile de atac ordinare şi extraordinare înseamnă a evidenţia asemănările şi deosebirile
existente între aceste două instituţii. 1
În examinarea acestora, elementele care au avut întâietate sunt cele care deosebesc, ele marcând nu numai
ceea ce este specific pentru căile extraordinare, în raport de apelul sau recursul care au fost analizate în detaliu, dar
antiteza permite explicarea şi sublinierea mai clară a naturii juridice a căilor de atac extraordinare.
Principala asemănare dintre căile de atac derivă din caracterul lor de remedii procesuale, care tind la
verificarea hotărârii supuse controlului şi menţinerea sau schimbarea ei, după cum este conformă sau nu legii şi, în
genere, adevărului şi spiritului de justiţie. Împrejurarea că scopul căilor de atac nu este de regulă evidenţiat expres în
lege nu lasă îndoială cu privire la o asemenea concluzie.
Orice cauză care poate justifica exerciţiul unei căi de atac extraordinare poate constitui un motiv de apelare
a hotărârii primei instanţe şi aproape în toate împrejurările şi un motiv de recurs.
Întrucât legiuitorul intenţionat a restrâns cadrul de folosire al căilor extraordinare de atac nu a admis şi
reversibilitatea tezei de mai sus.
Deosebirile dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare sunt numeroase şi au în vedere aspecte foarte
diferite. În cele ce urmează nu se evidenţiază toate diferenţele mergând până la distincţii procedurale de amănunt
reţinându-se numai aspectele esenţiale legate direct de natura juridică deosebită a acestor căi.
Astfel, există deosebiri în ceea ce priveşte: hotărârile care pot formula obiectul căilor de atac; cazurile în
care acestea pot fi exercitate; efectele produse în parte de fiecare; sfera titularilor înrudiţi la exercitare; termenul de
folosire a acestor căi de atac; organele cărora le revine competenţa rezolvării.
Principala distincţie dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare vizează caracterul hotărârii atacate.
Căile ordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, iar cele extraordinare contra hotărârilor
definitive. Deosebirea este de esenţă şi atât de importantă, încât toate celelalte constituie doar consecinţe ale acesteia,
derivând din ea ca nişte simple corolare. 2
O cale de atac extraordinară nu poate fi folosită câtă vreme se menţine posibilitatea atacării hotărârii pe cale
ordinară.
Calea extraordinară nu poate fi exercitată nici concomitent cu cea ordinară, neputându-se introduce când cea
din urmă se mai află în curs de rezolvare.
Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive,
pronunţate de prima instanţă sau de instanţa de apel, căile de atac extraordinare se exercită numai împotriva
hotărârilor care au rămas definitive.
Ca regulă, cât timp o hotărâre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de atac ordinară nu se poate
interveni cu o cale de atac extraordinară.
Din această deosebire cu caracter esenţial derivă şi alte distincţii între căile de atac ordinare şi căile de atac
extraordinare. Rezumând, putem sublinia că aptitudinea de a folosi o cale de atac ordinară, exclude aptitudinea de
a se recurge la o cale de atac extraordinară.
Diferite sunt şi cazurile în care se permite folosirea căilor de atac . În timp ce, pentru recurs legea fie că nu
enumeră anticipat şi limitativ motivele, când hotărârea nu este apelabilă, fie că instituie un număr foarte mare de
cazuri când recursul urmează unui apel, privitor la căile extraordinare codului fixează în general un număr restrâns
de cazuri în care acestea pot fi introduse.
Astfel, cazurile de contestaţie sunt în număr de patru şi restrictiv determinate în art.386 lit. a-d , pe când
revizuirea se poate introduce în alte cazuri în număr de cinci, aşa cum prevede art. 394 lit. a-e şi art. 4081 Cod proc.
pen. introdus prin art.1. pct. 3 din Legea nr. 576/2004.

1
S.Zilberstein, V.Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac S.C.J. nr. 1/1985, pg. 38 – 39.
2
D.V.Mihăiescu, V.Rămureanu, “ Căile extraordinare de atac în procesul penal” Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 1970,
.,pg.9

107
 Efectul suspensiv al apelului sau recursului operează, ope legis, fără a fi nevoie să se ceară şi neexistând nici
situaţii în care suspendarea se pronunţă de instanţă. Efectul este general, neaplicarea lui fiind limitată doar la cazurile
expres prevăzute de lege (de pildă, în cazul recursului peste termen).
Spre deosebire, căile extraordinare de atac nu produc de drept acelaşi efect suspensiv. Deosebirea este
justificată pentru că hotărârile împotriva cărora se îndreaptă aceste căi de atac, fiind definitive, sunt apte de a fi puse
în executare şi de cele mai multe ori se află chiar în curs de executare efectivă.
Simpla introducere a căii extraordinare de atac nu atrage suspendarea începerii sau continuării executării.
Întrucât în cursul exercitării căii de atac extraordinare se învederează uneori necesitatea suspendării hotărârii
definitive atacate, aceasta poate fi dispusă în anumite condiţii.
Rezultă că, în timp ce la recurs operează o suspendare legală (de drept) şi obligatorie, la căile de atac
extraordinare suspendarea are caracter judiciar şi facultativ.
Sfera persoanelor îndrituite a folosi căile extraordinare de atac este mult mai redusă decât cea a titularilor
recursului.
Dispoziţiile largi ale art. 362 C. proc. pen, care prevăd apelanţii sau recurenţii, sunt inaplicabile în cazul
căilor extraordinare de atac. Astfel, nu pot exercita o asemenea cale, în nicio situaţie, martorii, experţii, interpreţii sau
apărătorul în nume propriu. Există cazuri când o cale de atac extraordinară nu poate fi introdusă de procuror (de
exemplu, contestaţia în anulare sprijinită pe motivele prevăzute în art.386 lit. a şi b). În sfârşit, în cazul recursului în
interesul legii acesta nu poate fi folosit de nici un participant în cauza penală (parte sau procuror), singurul titular
fiind exclusiv procurorul general.
Între căile de atac ordinare şi extraordinare sunt diferenţieri şi în privinţa termenului de exercitare. Pentru
apel şi recurs termenul este totdeauna precis determinat având o durată relativ scurtă (10 zile).
O ultimă deosebire importantă între căile de atac ordinare şi extraordinare se manifestă în legătură cu
organul căruia îi revine competenţa soluţionării cauzei.
Apelul şi recursul fiind mijloace de realizare a controlului jurisdicţional în cadrul gradului clar de jurisdicţie, se
judecă întotdeauna la instanţa ierarhic superioară.
Această regulă generală şi absolută nu se aplică în cazul căilor extraordinare de atac pentru care legea
fixează reguli de competenţă de la caz la caz.
Putem conchide în sensul că, fiecare cale de atac având domenii specifice de aplicare nu se suprapune şi
nu se exclude în aceeaşi cauză. Prima hotărâre dată în revizuire, rămasă definitivă, poate fi atacată cu revizuire dacă
survin împrejurări noi sau cu contestaţie în anulare pentru vicii de procedură.
Din economia dispoziţiilor art. 393 şi 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de
atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe, a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri
conforme cu legea şi adevărul.
Din aceleaşi dispoziţii rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care
judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc.
pen. şi numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din acelaşi Cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a
cauzei penale.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii privitoare la pretinsa nerespectare a
unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau cu privire la raţionamente jurisdicţionale eronate este exclusă, în
raport cu dispoziţiile procesuale menţionate şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României, potrivit
căruia părţile interesate, care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
Drept urmare, coroborarea acestor dispoziţii legale impune concluzia condiţionării examinării temeiniciei
hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condiţiile legii, cu referire la dispoziţiile art. 393 şi 394 C.
proc. pen. şi a inadmisibilităţii controlului judiciar, cu consecinţa respingerii cererii pentru acest motiv, în situaţia
exprimării de către partea interesată a simplei nemulţumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere,
fie afirmării generice a nelegalităţii şi netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispoziţiile legale menţionate.

108