Educația copiilor în familie

Familia este mediul unde un copil își primește zestrea principală și cu aceasta se
înfățișează în viața socială. Această zestre va reprezenta pentru ceilalți factori de educație
(școala, Biserica) fie un pământ prielnic, fie unul dificil în cultivarea lui. Deci rezultatele
lucrării dascălilor și a preotului depinde în mare măsură cu ce fel de tineri li s-a încredințat.
Evident, pot exista transformări radicale ale unui tânăr, dar acestea sunt excepții rare.
Contextul actual pare să indice o slăbire a rolului fundamental formativ pe care îl are familia
față de copii. Acest lucru este evident numai dacă avem în vedere doar mulțimea familiilor
destrămate prin divorț sau acelea afectate de plecarea părinților la muncă în străinătate. Este
știut faptul că copiii, pentru o dezvoltare armonioasă a lor, au nevoie de ambii părinți, pentru
că fiecare părinte are aportul său specific și unic în creșterea sănătoasă trup și suflet a copiilor
lor. În viețile sfinților vedem cum în foarte multe cazuri familia viitorilor sfinți a contribuit
esențial la sporirea în virtute și sfințenie a acestora. Atunci când citim viețile acestor sfinți, la
început aghiografii precizează că aceștia s-au născut și au crescut în „familii binecredincioase
și evlavioase”. Așa s-a întâmplat și cu Sfântul Vasile, de exemplu, cum dă mărturie Sfântul
Grigorie de Nazianz: „Vasile însă, întâmplându-se – cum era şi drept – să aibă chiar în casa
părintească pilda cea bună a virtuţii, a folosit-o şi a devenit foarte bun. Întocmai cum mânzii
şi viţeii, îndată după naştere, zburdă împrejurul mamelor lor, tot aşa şi el cu avântul unui
mânz, se ţinea cât colea de tatăl său, nerămânând departe în urmă în calea progresului spre
virtute. Cu alte cuvinte, din această umbră a virtuţii se putea întrezări frumuseţa virtuţii sale
viitoare şi înainte de vârsta desăvârşită el dădea dovadă că va atinge din acest punct de vedere
desăvârşirea”1. Așadar este foarte important ca feciorii dintr-o familie să aibă după cine „să se
țină” mereu, atât în copilărie, cât și în restul vieții.
Și Sfântul Ioan Gură de Aur învăța mereu că mediul familial în care este crescut și
educat un copil este foarte important și de multe ori decisiv pentru evoluția lui de mai târziu.
Astfel, un copil va percepe și va asimila involuntar ceea ce vede și aude în mediul în care
trăiește, iar aceste percepții se imprimă foarte adânc în ființa sa, încât dacă ele vor fi fost
negative, tânărului îi va fi dificil mai târziu să le șteargă din firea sa și apoi să le înlocuiască
cu moravuri bune. „Copiii, învață Sfântul Ioan, să nu audă nici un cuvânt nelalocul lui, nici de
la servitori, nici de la pedagog, nici de la îngrijitori. După cum plantele când sunt mici şi
plăpânde au nevoie de mai multă îngrijire, tot astfel şi copiii. Să ne îngrijim să le luăm
pedagogi buni ca să le punem o bună temelie chiar de a început şi să nu primească din fragedă

1
SF. GRIGORIE TEOLOGUL, op. cit., p. 24
vârstă ceva rău. Să n-audă copilul basme prosteşti şi băbeşti; iată ce se spune în astfel de
basme: „Cutare s-a îndrăgostit de cutare”. Sau: “Fiul împăratului şi fiica cea mai mică au
făcut cutare şi cutare lucru”. Asemenea povestiri să nu audă copiii. Dimpotrivă, să audă alte
povestiri, fără aluzii urâte, ci pline de multă simplitate şi curăţie (...) Să nu audă deci copilul
basme prosteşti şi băbeşti. Când este plictisit din pricina lecţiilor, povesteşte-i istorisiri sfinte -
căci sufletului îi place să audă povestiri din vechime. Povesteşte-i, făcându-l să-şi uite de
joacă; doar tu creşti un filosof, un atlet şi un cetăţean al cerurilor”2.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab a socotit că în educația copiilor săi credința în
Dumnezeu să fie primordială, pentru că așa este firesc: „Iubitul meu fiu, mai înainte de toate
se cade să cinstești și să lauzi pe Dumnezeu Cel mare și bun și milostiv și ziditorul nostru Cel
înțelept, și ziua și noaptea și în tot ceasul și în tot locul. Și se foarte cuvine să-L slăvești și să-
L mărești neîncetat, cu glas necurmat și cu cântări nepărăsite, ca pe Cela ce ne-a făcut și ne-a
scos din întuneric la lumină și din neființă la ființă”3.
Sfântul Ioan Gură de Aur învață că Însuși Dumnezeu acordă o atenție specială copiilor
mai întâi prin legea naturală așezată în relația dintre părinți și copii. Deci, spune Sfântul, „nu
se poate spune că Dumnezeu nu dă mare atenţie copiilor. Dumnezeu se îngrijeşte mult de
creşterea lor. Din pricina asta Dumnezeu a sădit în firea omenească o dragoste atât de mare de
copii, încât părinţii să fie constrânşi, ca de o lege peste care nu pot trece, să se îngrijească de
creşterea copiilor lor”4. Prin această explicație, Sfântul Ioan căuta să sporească ascultătorilor
săi grija pentru educația copiilor, arătându-le că părinții nu sunt singuri în această lucrare a
lor, ci, precum în zămislirea, dezvoltarea și nașterea pruncului, Dumnezeu este de față, așa și
în educația lor, de asemenea, El îi susține. De acest lucru ne dă mărturie Fericitul Augustin,
care, mai târziu, în perioada maturității, a recunoscut în sfaturile mamei sale, voia lui
Dumnezeu: „Ale cui erau, dacă nu ale Tale, acele cuvinte pe care le-ai cântat în urechile mele
prin mama mea, credincioasa Ta, iar de acolo nu a coborât nimic în inima mea, ca să fac acel
lucru. Căci ea voia - și-mi amintesc cum în secret mi-a atras atenția, cu o mare grijă – să nu
mă dedau desfrâului și să nu săvârșesc desfrâu cu soția cuiva. Acestea mi se păreau sfaturi
femeiești, de care ar trebui să mă roșesc dacă le-aș asculta. Dar acele sfaturi erau ale Tale, iar
eu nu știam, și socoteam că Tu taci, iar ea vorbește...”5.

2
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Despre feciorie..., pp. 166-167
3
NEAGOE BASARAB, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, Ed. Litera, București-
Chișinău, 2001, p. 21
4
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Despre feciorie. .., p. 119
5
FER. AUGUSTIN, op. cit., p. 81
 Poate mai mult decât oricare părinte al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Hrisostom s-a
îngrijit cel mai mult de a-i determina pe oameni să nu banalizeze educația copiilor. Sfântul
cerea cu insistență acest lucru nu numai pentru ca societatea să primească tineri cu bune
moravuri, ci pentru ca Cerul să primească sfinți și în felul acesta părinții să nu se facă vrednici
de osândă veșnică. Iată cum ne explică Sfântul Ioan această realitate: „Sunt convins că proasta
creştere a copiilor şi înrăirea lor nu se datoreşte altui fapt decât dragostei pătimaşe ce o avem
pentru bunurile materiale ale acestei lumi. Grija de cele lumeşti şi preferinţa părinţilor numai
pentru bunurile pământului, îi silesc să nu se îngrijească de copii şi, o dată cu asta, să nu se
îngrijească nici de sufletele lor. Aceşti părinţi (să nu se creadă că vorbesc cu patimă) sunt mai
răi decât asasinii de copii. Aceştia despart sufletul de trup, ceilalţi, părinţii, prin purtarea lor,
aruncă în focul gheenei sufletul lor, o dată cu trupul lor. E necesar şi e în firea lucrurilor ca
trupul lor să moară, dar moartea sufletului lor ar fi putut fi înlăturată dacă lipsa de purtare de
grijă a părinţilor n-ar fi adus-o asupra copiilor lor. Mai mult încă, învierea cea de obşte va face
să dispară moartea trupului, pierderea sufletului însă este ireparabilă; un suflet pierdut nu se
mai mântuie, este chinuit veşnic”6.
Pentru ca ascultătorii să dea crezare celor îndemnate de el, Sfântul Ioan Hrisostom
aducea adesea exemple reale din Scriptură și chiar din istoria profană. Astfel, în scopul de a-i
face conștienți de faptul că în felul în care se arată responsabili față de copiii lor depinde și
mântuirea lor, Sfântul Ioan le spunea adesea episodul din Vechiul Testament cu preotul Eli.
Iată cum le explică atitudinea greșită a acestui preot și tată a doi copii: „Era un preot la iudei,
om cumpătat şi îngăduitor, care se numea Eli. Acest Eli era tatăl a doi copii. Deşi vedea că fiii
lui merg pe căi greşite, totuşi nu-i dojenea, nici nu-i împiedica. Mai bine spus îi mustra, dar nu
făcea asta cu toată tăria. Păcatele acestor copii erau: desfrânarea şi lăcomia. Scriptura spune
că mâncau cărnurile sfinte înainte de a fi sfinţite şi înainte de a fi aduse ca jertfă lui
Dumnezeu. Cu toate că tatăl lor ştia asta, nu i-a pedepsit, încerca să-i întoarcă de la păcatul lor
prin sfaturi, spunându-le necontenit astfel de cuvinte: “Nu, copiii mei, nu faceţi aşa, că nu-i
bun auzul pe care-1 aud despre voi că faceţi poporul să nu mai slujească Domnului. Dacă va
păcătui om faţă de om, se vor ruga pentru el Domnului; dar dacă va păcătui omul faţă de
Dumnezeu, cine se va ruga pentru el?” Greutatea acestor cuvinte era mare şi ruşinea
îndestulătoare ca să aducă la simţiri pe un om cu minte. Cuvintele tatălui au scos la iveală
păcatul lor, au arătat cât este de înfricoşător şi le-au făcut cunoscut cât de greu de suferit şi cât
de înspăimântătoare este pedeapsa ce-i ameninţă”7.

6
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Despre feciorie. .., p. 121
7
IBIDEM, p. 117
 Sfântul Ioan Gură de Aur socotește că preotul Eli nu a epuizat toate metodele de a-i
convinge pe copiii lui să renunțe la fărădelegi. De aceea, odată cu pedepsirea fiilor este și el
pedepsit: „Dar pentru că Eli n-a arătat faţă de fiii săi toată asprimea trebuitoare, a pierit şi el
împreună cu aceştia. Eli nu trebuia să se mărginească numai la ameninţări. Trebuia să-i
îndepărteze de la faţa lui, să-i biciuiască. Trebuia să fie cu ei cu mult mai neîndurător şi mai
aspru. Dar pentru că n-a făcut asta, Eli a aţâţat pe Dumnezeu la luptă şi împotriva lui, şi
împotriva fiilor lui. Pentru că şi-a cruţat fără socoteală fiii, a pierdut, o dată cu mântuirea
copiilor lui, şi propria sa mântuire. Ascultă ce-i spune Dumnezeu lui Eli! Dar, mai bine-zis,
nu-i spune lui. Nu l-a mai socotit vrednic să-i spună vreun cuvânt. S-a purtat cu el ca şi cu o
slugă care a greşit foarte mult în faţa stăpânului său şi căreia îi face cunoscute prin altă
persoană nenorocirile ce vor veni peste el. Atât de mare era atunci mânia lui Dumnezeu pe
Eli. Ascultă deci ce spune Dumnezeu lui Samuel, ucenicul lui Eli, despre dascălul său.
Dumnezeu vorbea mai mult cu ucenicul lui Eli şi cu celălalt profet şi cu alţi oameni decât cu
Eli despre pedepsele ce vor veni peste el. Aşa l-a nimicit Dumnezeu pe Eli pe vecie! Dar ce
spune Dumnezeu lui Samuel? “A ştiut că fiii lui au hulit pe Dumnezeu, şi nu i-a certat”. Eli i-
a certat, dar nu cum trebuia. I-a certat, dar Dumnezeu spune că certarea făcută fiilor săi n-a
fost certare. Prin urmare, Dumnezeu a osândit certarea făcută de Eli, pentru că nu era făcută
cu asprime şi cu tărie. Din cele spuse urmează că putem să avem grijă de copii, dar dacă nu ne
îngrijim de ei cum trebuie, înseamnă că nu avem grijă de ei, după cum nici certarea făcută de
Eli nu era certare. După ce Dumnezeu a spus care e păcatul lui Eli şi al fiilor lui, a pronunţat
cu multă mânie pedeapsa: “Pentru aceea m-am jurat casei lui Eli că păcatul casei lui Eli nu se
va ierta până în veac, nici prin tămâiere, nici prin jertfe”8. Din acest episod sripturistic
învățăm nu doar mama este responsabilă de educația copiilor, ci și tatăl, prin autoritatea pe
care trebuie să o aibă în familie, își aduce aportul său specific.
Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile sale îi mustră adesea pe contemporanii săi faptul
că investesc adesea prea mult, ba chiar se epuizează în asigurarea unei instruiri lumești a
copiilor și de moralitatea lor nu se îngrijesc deloc, ca și cum ar trăi și ei veșnic pe pământ.
Sfântul nu era împotriva instruirii în vreo meserie sau știință, dar spunea că nu îl ajută cu
nimic pe tânăr dacă este decăzut moral, deci dacă este un desfrânat, sau necredincios, sau
bețiv ori altfel. Iată cum prezintă Sfântul această situație: „Când e vorba să dăm pe copiii
noştri să înveţe carte, nu numai că îndepărtăm din calea lor tot ce le-ar putea împiedica
instrucţia, dar ne folosim de toate mijloacele care le înlesnesc învăţătura: le tocmim pedagogi
şi profesori, cheltuim bani, nu-i punem să facă alte treburi, strigăm la ei de mai multe ori
8
IBIDEM, p. 117
decât instructorii de la jocurile olimpice, arătându-le că neştiinţa de carte aduce cu sine
sărăcia, iar învăţătura, bogăţie. În sfârşit, facem şi spunem tot ce ne stă în putinţă atât noi, cât
şi alţii spre a-i duce la capătul râvnei ce ne-am propus şi, cu toate acestea, adeseori nu ne
ajungem scopul. Dar când e vorba să facem pe fiii noştri sa aibă purtări bune şi să aibă o
vieţuire desăvârşită, putem noi oare crede că aceasta o putem dobândi de la sine, fără nici o
oboseală, mai cu seama când sunt atât de multe piedici care stau în cale? N-ar fi oare cea mai
mare nerozie să crezi că un lucru atât de uşor cum este instrucţia să aibă nevoie de atât de
multă sârguinţă, să fie atât de preţuită, să crezi că fără această deosebită atenţie nu se poate
ajunge niciodată la vreun rezultat, iar ceea ce este cu mult mai greu, educarea sufletului
copilului, se poate face fără nici o osteneală, dormind, ca una din treburile neînsemnate şi de
nimic? Educarea sufletului este mai grea, mai anevoioasă decât instrucţia, după cum este mai
greu a face decât a vorbi, mai anevoioase faptele decât vorbele”9. Mai departe, cunoscând
modul de gândire a ascultătorilor săi, Sfântul Ioan continuă: „- Ce vrei să spui oare, mi se va
obiecta din nou, să ne facem cu toţii călugări? Să desfiinţăm astfel societatea omenească?
- Nu, preaiubite prietene, nu spun să se călugărească toţi oamenii, dar cer să nu se mai
săvârşească faptele care au dus la pierzare şi au stricat întreaga noastră viaţă. Spune-mi, te
rog: care oameni distrug viaţa noastră contemporană? Cei care născocesc fel de fel de
mâncăruri noi şi nelegiuite sau cei care trăiesc cumpătat şi cu măsură? Cei care îşi dau toată
silinţa să pună mâna pe averile tuturor sau cei care se mulţumesc cu averile pe care le au? Cei
care au cârduri de servitori, care au totdeauna în jurul lor roiuri de linguşitori sau cei care
socotesc că le este de-ajuns un singur servitor (căci în cele ce spun nu vorbesc despre filosofia
noastră, cea mai înaltă formă de vieţuire umană, la care trebuie să năzuiască un creştin şi
inaccesibilă celor mulţi)? Cei care cer de la semenii lor laudă şi cinste cu mai multă stăruinţă
decât şi-ar cere datoriile, cei care fac nenumărate necazuri semenilor lor, că nu s-au ridicat în
picioare înaintea lor, că nu le-au luat-o înainte la salutat, că nu şi-au plecat spatele cu respect
înaintea lor şi că nu se poartă cu ei cu slugărnicia prinşilor de război ajunşi robi, sau cei miloşi
şi blânzi, oamenii care n-au nevoie de lauda şi cinstea mulţimii? Cei care iubesc funcţiile
înalte, care le dau puterea de a conduce pe alţii, cei care sunt gata să facă şi să sufere orice
numai să ajungă conducători şi mari demnitari, sau cei care se gândesc să fie sub conducerea
altora?”10.
Sfaturile Sfântului Ioan Hrisostom sunt foarte actuale în acest sens, știut fiind că și
astăzi se întâmplă același lucru. Nu e rău ca părinții să-și susțină copiii în a-și realiza anumite

9
IBIDEM, pp. 128-129
10
IBIDEM, p. 129
idealuri, în a-și forma o carieră, dar cei mai mulți nu acceptă ca în paralel să-i cultive
copilulului evlavia și credința, deci atașamentul de Biserică. Mulți părinți intră în panică dacă
fiul sa fiica lor începe să frecventeze biserica ori să aibă un duhovnic. Nu mai vorbim de cei
care provoacă o revoltă uriașă atunci când odrasla lor alege să ia drumul mănăstirii și renunță
la cariera la care visau mai mult părinții dacât copilul. Așa ne spune și Sfântul Ioan gură de
Aur: „Prin urmare, dacă te temi de viitorul copilului tău, apoi ar trebui să te temi mai mult
atunci când îl trimiţi să studieze elocinţă, deoarece sunt multe piedici până să termine acest
drum. Tu însă te porţi cu totul altfel: când e vorba să trimiţi pe copilul tău în şcoli, nu-ţi pierzi
răbdarea, aştepţi ani îndelungaţi, nu te uiţi la greutăţile ce le ai de îndurat în timpul studiilor
lui, la cheltuiala banilor, la neplăceri, la nesiguranţa viitorului fiului tău, ci te uiţi numai la
timpul când el îşi va încheia studiile; când e vorba însă să-i trimiţi la mănăstire, nici n-a
apucat să calce pragul mănăstirii, nici n-a făcut cunoştinţă cu frumoasa vieţuire călugărească,
că te şi cuprinde îndată teama, începi să tremuri şi să ţi se umple capul cu fel de fel de gânduri
de deznădejde”11.

11
IBIDEM, p. 139