Napoleon și campania din Egipt și Siria (1798-1801)

În cele ce vor urma voi prezenta campania generalului Napoleon Bonaparte din Egipt
și Siria, cauzele, desfășurarea și evenimentele marcante din cadrul acesteia. Napoleon
Bonaparte (n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena),
cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic
și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la
începutul secolului al XIX-lea. Visul oriental al lui Napoleon ia naștere încă din timpul
campaniei din Italia, primul mare război al său, ideea unei expediții în Egipt fiind sugerată de
interesul acestuia față de un proiect depus în timpul lui Ludovic al XV-lea care propunea
fondarea unei puternice colonii în această regiune1, ba mai mult, după cucerirea Veneției,
ordonă cucerirea insulelor ionice care reprezentau un principal avanpost în eventualitatea unei
campanii în nordul Africii2.

Dincolo de ambițiile marelui general, a fost bine de cunoscut și faptul că burghezia din
Marsilia și din întreg sudul Franței întreținea, de mult timp, relații comerciale cu țările din
Levant3, deci această zonă nu juca doar un rol politico-militar ci și economic.

Pe 26 octombrie 1797, Napoleon a fost avansat ca șef al armatei de coastă a Franței ce

avea ca scop să acționeze împotriva Angliei, dar pe 5 decembrie 1797 acesta s-a întors la Paris
unde se bucura de gloria imensă pe care și-a atașat-o numelui său în urma campaniei din
Italia. Directoratul și-a ascuns cu greu frica pe care prezența lui Bonaparte i-o provoca, însă
acesta din urmă a ales să se întoarcă, în februarie 1798, la Dunkerque unde, timp de câteva
săptămâni, a inspectat coastele oceanului. Revenit la Paris, acesta a constatat că situația dintre
el și Directorat era în continuare una echivocă și își manifestă nemulțumirea față de Guvern.4

Însă conducerea avea nevoie de el, pentru că era un general capabil, și cum o invazie a
Angliei era imposibilă, ministrul Relațiilor externe Talleyard, propune Egiptul. Deși această
propunere nu a fost văzută bine la început, ideea unei colonii în Egipt a devenit atrăgătoare 5,

1
G. E. Lorintz, Biografia lui Napoleon Bonaparte, Editura Alfabetul, Sibiu, 1996, p. 17.
2
E. V. Tarle, Napoleon, Editura Lider, București, 1997, p. 62.
3
Ibidem, p. 61.
4
G. E. Lorintz, op. cit., p. 16.
5
Jean Tulard, Napoleon, Editura Campania, București, 2000, p. 76-77.
mai ales că în urma victoriei din Italia și a tratatului de la Campo-Formio sunt obținute
insulele Ionice, care ar putea fi folosite drept bază de operațiuni în Mediterană. Chiar dacă
această campanie pare a fi doar de natură strategică și militară, apar și preocupări de ordin
științific întrucât o comisie pentru științe și arte însoțește armata6.

Mai apare motivul ambițiilor lui Napoleon despre care Jean Tulard spune: „ ... în
pofida declarațiilor ce i se atribuie, Bonaparte era prea realist pentru a se gîndi să-și
croiască, în genul lui Alexandru, un imperiu în Orient. Prea multe obstacole, începând cu
religia și limba, se aflau în calea lui7.”, însă însuși Napoleon admite: „Am văzut calea prin
care-mi pot atinge toate visele. ... Mi-aș găsi o nouă religie, m-am văzut mărșăluind pe
drumul spre Asia, călare pe un elefant, cu un turban pe cap, și în mână un nou Coran pe care
l-aș fi compus pentru a-mi satisface toate nevoile. În întreprinderile mele aș fi combinat
experiențele din ambele lumi, exploatând tărâmul întregii istorii pentru propriul meu profit8.”
El era obsedat de amintirea lui Alexandru cel Mare și a lui Cezar9.

În primele luni ale anului 1798, acesta a înaintat planul de expediție Directoratului,
Guvernul îl adoptă, iar la 5 martie 1798 Napoleon este numit comandant suprem al forțelor
expediționare10. Această situație a convenit, în primă fază, Directoratului, aflat în ajunul
alegerilor din anul VI, scăpând astfel de un general ambițios, ale cărui planuri de viitor erau
încă necunoscute,11 campania urmând a fi lungă, îndepărtată și foarte periculoasă. Pe lângă
avantajul politic intern pe care Directoratul îl urmărea, sunt evidente avantajele economice și
militare pe care controlarea acestei zone le-ar fi adus.

Astfel, putând să-și desfășoare activitatea de organizare a expediției, Napoleon își

alege ,aproape individual, soldați din cei care au luptat alături de el și în campania din Italia,
urmând ca la 19 mai 1798, la Toulon, flota să ridice ancora12. Surprinzător este faptul că, în
tot acest timp, secretul campaniei este păstrat, în Franța discutându-se doar de o debarcare în
Anglia13, Napoleon răspândind zvonul că dorește să treacă Gibraltarul ca apoi să încerce să

6
Ibidem, p. 77-78.
7
Ibidem, p. 78.
8
Paul Strathern, Napoleon in Egypt, Editura Bantam, 2009, p. 47.
9
Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte, Volumul I, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1973, p. 123.
10
E. V. Tarle , op. cit., p. 65.
11
Albert Soboul, Revoluția franceză 1789-1799, Editura Științifică București, 1962, p. 479.
12
E. V. Tarle, op. cit., p. 65.
13
G. E. Lorintz, op. cit., p. 17.
oprească, prima dată, în Irlanda14, tocmai pentru a-l induce în eroare pe amiralul Nelson, aflat
cu flota în Marea Mediterană.

Corpul expediționar, îmbarcat pe 200 de nave mari și mici15, era format din 38.000 de
soldați și o comisie alcătuită din 187 de savanți, scriitori și artiști16, aceștia din urmă fiind
dovada dorinței de a întemeia o mare colonie.

Ajuns în Malta pe 10 iunie, cere și obține predarea acesteia, pe care o proclamă

posesiune a Republicii Franceze și îi organizează guvernarea17. După o staționare de 10 zile în
Malta (10-19 iunie 1798), Napoleon se îndreaptă către Egipt, nu înainte de a lăsa o garnizoană
de 4.000 de oameni aici, urmând ca pe 30 iunie, beneficiind de un vânt prielnic, să ajungă
aproape de Alexandria. Norocul îl urmărește și acum pe tânărul general, sosit la Alexandria.
Acesta află că escadra engleză sosise acolo cu 48 de ore în urmă și se informase despre el,
însă nimeni nu știa nimic despre o expediție franceză, iar amiralul Nelson decide să navigheze
spre Constantinopol, considerând că aceasta ar putea fi o altă posibilă țintă18.

Pe 2 iulie 1798, la ora 1, trupele franceze se aflau pe țărm, debarcând în satul de

pescari Marabu, aflat la câțiva kilometri de Alexandria. Egiptul, deși era un teritoriu al
sultanului, era condus de căpeteniile unei cavalerii feudale, cavaleria mamelucă. Beii
mameluci stăpâneau multe pământuri, dar plăteau tribut sultanului și recunoșteau
suzeranitatea acestuia, în realitate depinzând foarte puțin de el. Populația era formată, în mare
parte, din negustori, caravanieri, meseriași și agricultori. De stăpânirea mamelucă are să se
folosească Napoleon ca pretext pentru invadarea Egiptului, acesta dorind, inițial, să păstreze o
relație bună cu Poarta, susținând că a venit să elibereze populația arabă de beii mameluci. La
5 iulie 1798 este luată cu asalt Alexandria, pe care Napoleon o cucerește după doar câteva ore
de luptă. Se instaurează astfel stăpânirea franceză, tânărul general încredințând populația de
respectul său față de Coran, dar le recomandă o ascultare completă și îi amenință cu măsuri
aspre în caz de nesupunere.19

După doar 2 zile, trupele franceze au părăsit Alexandria, unde guvernator a fost lăsat
generalul Kleber20, urmând ca mamelucii din Ramaniech să fie înfrânți, flotila lor și cavaleria

14
E. V. Tarle, op. cit., p. 66.
15
Ibidem.
16
Albert Soboul, op. cit., p. 480.
17
G. E. Lorintz, op. cit., p. 18.
18
E. V. Tarle, op.cit, p. 67.
19
Ibidem, p.67-68.
20
G. E. Lorintz, op. cit., p. 20.
beilor fiind distruse la Cheybresse. Trupele franceze sufereau din cauza lipsei de apă,
afundându-se în deșert, acestei probleme adăugându-se și faptul că populația panicată se
retrage din sate și otrăvea fântânile. În fine, după mai multe zile de tatonări, pe 20 iulie,
Napoleon a întâlnit armata numeroasă a mamelucilor, în satul Embabeh, în apropierea
piramidelor21. Lupta cu mamelucii lui Muraf-Bei s-a dat pe 23 iulie, toate diviziile punându-se
în mișcare la ora 2 dimineața. A fost un succes categoric al trupelor expediționare, armata
mamelucă fiind înfrântă total, aceștia părăsesc o parte din artilerie (40 de tunuri) și fug către
sud. În aceeași zi, Napoleon intră în Cairo pe care îl ocupă. Pe 24 iulie, trupele franceze, în
frunte cu Napoleon, au plecat în urmărirea mamelucilor, poartă mai multe bătălii cu aceștia
dintre care cea mai importantă la Salaileh și revin în Cairo22.

Campania, până în acest moment, cunoscuse un real succes, însă, pe 2 august 1798, lui
Napoleon i se aduce o veste cumplită: cu o zi în urmă, flota care staționa la Abukir a fost
descoperită de amiralul Nelson și distrusă, iar amiralul francez Bruyes și-a pierdut viața23.
După acest moment se consideră că Anglia devine stăpâna Mării Mediterane 24, acest
eveniment constituind și prilejul celei de a II-a coaliții dintre Anglia, Austria și Rusia25.
Corpul expediționar francez este pus astfel într-o ipostază foarte dificilă neavând altă soluție
decât victoria.

De la Cairo, Napoleon a întreprins organizarea noii provincii cucerite. Astfel, în

fiecare oraș sau sat puterea era centralizată în jurul șefului garnizoanei franceze. S-a constituit
un divan consultativ format din cetățeni aleși de tânărul general, oameni bogați sau notabili,
iar la Cairo s-a format un mare organ consultativ format din comandantul șef și reprezantanți
ai orașului și ai provinciei. Au fost reglementate impozitele și dările, darea în natură, spre
exemplu, însemna ca provincia să întrețină armata franceză pe cheltuiala proprie. Șefii locali
și organele lor consultative aveau datoria să asigure ordinea și protecția comerțului.
Impozitele beilor asupra pământurilor sunt suprimate, iar bunurile acelora care au fugit în sud
sunt confiscate în folosul tezaurului francez. Nu în ultimul rând, Napoleon acordă o atenție
deosebită religiei mahomedane, geamiile și clerul bucurându-se de cel mai mare respect și
inviolabilitate26. Dorește să-și apropie astfel preoții, magistrații și mulțimea, urmând să

21
E. V. Tarle, op. cit., p.68.
22
G. E. Lorintz, op. cit., p. 21.
23
E. V. Tarle, op. cit., p.72.
24
Albert Soboul, op. cit., p. 480.
25
Jacques Madaule, Istoria Franței- De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea, Editura Politică, București,
an 1973, p. 202.
26
E. V. Tarle, op. cit., p.69.
celebreze pe 18 august 1798 sărbătoarea revărsării periodice a Nilului și a ajungerii apelor
fluviului la Cairo, iar 2 zile mai târziu ordonă aniversarea solemnă a nașterii lui Mahomed27.

Chiar dacă măsurile par a fi luate în sprijinul populației, mare parte din aceasta,
confuză fiind încă de noile schimbări de putere dar și sugrumată de actualul sistem de
impozitare, se răscoală. Spre exemplu, în Cairo au loc încercări de răscoală, reprimate foarte
dur însă de Napoleon, fiind executați zilnic, după răscoală, între 12 și 30 de persoane care au
avut legătură cu aceasta. Au avut loc astfel de răzmerițe și în satele din jurul Cairoului,
cunoscându-se un caz în care toți bărbații dintr-un trib au fost executați după terminarea
conflictelor28. În fapt, măsurile luate de Napoleon în Egipt au fost menite să lichideze
raporturile feudale și să câștige sprijinul burgheziei arabe, tocmai pentru a-și asigura spatele
pentru evenimentele ce vor urma și a consolida dictatura militară instaurată.

Napoleon se arată foarte interesat de lucrările vechiului canal care unea cândva Marea
Roșie de Marea Mediterană, în decembrie 1798 plecând într-o călătorie pentru a vedea acele
locuri. În timpul călătoriei află că fortul de la El-Arish era ocupat de mameluci și de trupe ale
lui Djezzar. Se întoarce la Cairo și pregătește în mare grabă trupele destinate cuceririi Siriei.
Totodată, guvernul turc află de spusele lui Napoleon și nu le acreditează, trimițând și ei trupe
în Siria29. La 10 februarie 1799, armata franceză se îndreaptă către Siria. Unul după altul,
începând cu El-Arish, orașele i se predau, ocupând Gaza, fără rezistență, la 23 februarie. A
urmat un marș greu, datorat lipsei apei dar și a ciumei, însă, la 4 martie, Napoleon împreună
cu trupele sale ajung la zidurile cetății Jaffa. Asaltul a avut loc 2 zile mai târziu, soldații având
ca ordin să treacă prin foc și sabie tot orașul. Cu toate acestea sunt luați 4.000 de prizonieri
turci, generalul fiind nevoit ca 3 zile mai târziu să ordone executarea acestora. Era foarte puțin
probabil ca în aceste condiții foarte grele de marș să mai fie luați și prizonieri.

Rezistența cea mai mare a fost întâmpinată la cetatea Acra (Akka- turcă), asediul
acesteia durând exact 2 luni, însă fără succes. Apărarea cetății era condusă de englezul
Sydney Smith, garnizoana turcă era foarte numeroasă și aprovizionată de pe mare de englezi
cu arme și hrană. Pe lângă toate acestea, armata franceză nu avea artilerie de asediu, iar după
mai multe asalturi eșuate, la 20 mai 1799 asediul este ridicat. Zvonurile neliniștitoare cu
privire la răscularea satelor siriene rămase în urmă și imposibilitatea menținerii fără noi
întăriri a liniilor de comunicații îl constrâng pe ambițiosul general să pună capăt dorinței de a

27
G. E. Lorintz, op. cit., p. 21.
28
E. V. Tarle, op. cit., p. 72.
29
Ibidem.
stăpâni Siria30. Napoleon are să atribuie toată viața un caracter fatalist acestei înfrângeri,
dorințele sale fiind foarte mari: urma să aibă un acord cu șahul Persiei și îi promisese
sultanului Mysore, din sudul Indiei, sprijin împotriva englezilor cu care acesta se afla în
conflict în acel moment.

Întoarcerea din Siria avea să fie una foarte grea (sfârșitul lui mai/ începutul lui iunie,
când temperaturile sunt extreme), tânărul general a împărtășit aceleași condiții cu armata sa
căreia i-a ordonat să meargă pe jos, caii și căruțele fiind folosite pentru transportarea răniților.
Aceștia au ajuns înapoi la Cairo pe 14 iunie 1799, însă un nou pericol avea să îi pândească, de
data aceasta o armată turcă debarcă la Abukir, în luna iulie. Pe 25 iulie a avut loc lupta,
francezii au atacat armata turcă pe care au distrus-o efectiv, ordinul dat de Napoleon fiind
acela de a nu lua prizonieri31. Consider că, acesta a fost unul din momentele de răscruce ale
acestei campanii, pentru că supraviețuirea s-a jucat în mod direct, francezii neavând, din nou,
altă soluție decât victoria: ori eliminau orice fel de rezistență, ori ei erau cei eliminați, situație
datorată catastrofei de pe 1 august 1798 de la Abukir.

Chiar dacă Napoleon a presupus că va rămâne mai mult în Egipt, elaborând chiar un
plan pentru deschiderea Canalului Suez, situația internă din Franța îl constrânge să revină
acasă. Francezii sunt bătuți pretutindeni în perioada martie-august 1799, pierzând în fața
austriecilor arhiducelui Carol pozițiile deținute în Germania și în fața rușilor lui Suvorov
pozițiile din Italia.32 Ba mai mult, pe 17 iunie 1799 are loc o lovitură de stat a majorității
consiliilor împotriva Directoratului. Napoleon riscă întoarcerea în țară, escadra sa a scăpat de
vasele inamice cu foarte mult noroc, aceștia ajungând pe 1 octombrie 1799 la Ajaccio. Aici,
tânărul general află de căderea Mantuei, bătălia de la Novi, descinderea anglo-rusă din Olanda
și cucerirea întregii Italii de către austrieci și ruși 33. Pe 9 octombrie debarcă la Fréjus, 7 zile
mai târziu sunt în Paris34.

La conducerea Egiptului a rămas Kléber, care a încercat o pace cu turcii și englezii,

dar fără succes, în februarie 1800. O lună mai târziu respinge o altă armată otomană, iar prin
iunie Kléber este ucis de către Soliman, un sirian din Alep. Este succedat de Menou,

30
Ibidem, p. 73-74.
31
Ibidem, p. 75.
32
Jacques Madaule, op. cit., p. 202.
33
G. E. Lorintz, op. cit., p. 28.
34
Paul Strathern, op. cit., p. 384.
guvernatorul Rosetei. După un an de decizii proaste, în octombrie 1801, ultimele rămășițe ale
armatei din orient părăsesc Egiptul35.

35
Ibidem, p. 386.