În cursul celor 15 ani de domnie sultanul Abdul Azziz antrenase statul în cheltuieli

nesocotite și îl duse la faliment, încercase substituirea regimului liberal al Tanzimatelor cu o putere

personală și lăsase să ia amploare în întreaga țară situații periculoase pe care fusese incapabil să le
stăpânească. Pe 1 septembrie 1876 începe domnia lui Abdul Hamid al II-lea.
După detronarea sultanului Abdul Aziz, acesta a fost găsit mort la mai puțin de o săptămână
în palatul de la Ortakoy, unde guvernul îi fixase reședința după destituire. Agitațiile politice
provocate de schimbarea sultanului nu au îmbunătățit cu nimic situația în provinciile europene ale
Imperiului. Profitând de conjunctura nesigură, revoltații și-au întețit acțiunile. Astfel de acțiuni se
petrec în Bulgaria, Herțegovina și Bosnia. Serbia și Muntenegru au pornit și ele pe calea războiului.
Prințul Milan de Serbia a dorit să fie numit la conducerea Bosniei, iar pe 2 iulie 1876 în fața
refuzului indignat al Istanbului, va fi făcută declarația de război. Diplomația europeană va încerca
să rezolve conflictul prin propriile ei metode. Când Țarul Alexandru al II- lea și împăratul Austriei
Franz Joseph se întâlnesc la Reichstadt, în Boemia, pe 8 iulie, în convorbirile lor este pusă
problema împărțirii Balcanilor și nu a restabilirii păcii.
Pe 31 octombrie 1876, ambasadorul Rusiei, contele Ignatiev, se prezintă Sublimei Porți
ducând un ultimatum: dacă Imperiul Otoman nu semnează în 48 de ore un armistițiu cu Serbia și
Muntenegru Rusia va interveni militar. Istanbulul cedează și din primele zile din noiembrie ,
trupele otomane aflate în campanie încep să fie demobilizate. Puterile Europene nu se mulțumesc
cu atât, visând la un partaj al prăzii de război otomane și reclamă reunirea de urgență a unei
conferințe internaționale. Această cerere vine și cu amenințări din partea lui Benjamin Disraeli,
care spunea că Anglia nu se teme de război, putând să poarte războaie și 20 de ani.
Conferința se va deschide pe 23 decembrie 1876 și va reuni sub președinția ministrului
otoman al afacerilor externe, Saffet Pașa, delegați din Rusia, Anglia, Franța, Austria, Germania și
Italia. Poarta era convinsă că i se va propune autonomia Bosniei și Herțegovinei și constituirea
unei Bulgarii mari aflată sub influență rusească. În fața cererilor noului concert european, Midhat
Pașa, devenit prim-ministru al lui Abdul Hamid,a prevăzut un ultim scut: promulgarea unei
Constituții. Acordarea unui regim constituțional reuniunea își pierde rațiunea de a fi. Replica
glaciară a ambasadorului rus: „ Să trecem la ordinea de zi”.
Constituția elaborată de Midhat Pașa și de oamenii din aturajul său constituie rezultatul
unui lung proces de reformă, început în imperiu odata cu hatișeriful de la Gulkhane și lasă Puterile
fără multe din argumentele pe care le aveau în favoarea unei reexaminări a Chestiunii Orientului.
Acum, statul otoman este înzestrat cu un regim cu totul comparabil cu cel al națiunilor moderne
din Occident. El dispune de o Cameră a notabililor, ai cărei membri sunt numiți pe viață de sultan,
de o Adunare formată din deputați aleși de populație, de un executiv destul de asemănător în
structura sa unui minister european. Sultanul, a cărui persoană îmbracă un caracter sacru, își
păstrează o mare parte din puterile tradiționale: el nu răspunde în fața nimănui de actele sale, el
numește și demite miniștri, el convoacă Parlamentul și îl dizolvă, el promulgă legile, comandă
forțele armate, semnează tratatele, declară războiul sau pacea. Deputații votează legile și în special
bugetul, o prerogativă care le îngăduie să controleze operațiunile fiscale și financiare ale statului.
Constituția reînnoiește toate garanțiile oferite supușilor otomani de hatișerifurile din 1839 și 1856:
respectarea libertăților individuale, egalitatea în drepturi și datorii, liberul acces la toate funcțiile
publice, eliminarea tuturor formelor de arbitrar.
Pentru mii de cetateni ai I.O. introducerea unei constituții in 1876 a fost momentul care se
presupunea sa ii avanseze inspre un viitor mai luminat si mai plin de speranta. Sultanul Abdul
Hamid al 2-lea a suportat în mod deschis aceste măsuri la început, dar speranțele pe care sultanul
le avea nu au durat pentru mult timp, acestea transformându-se și fiind înlocuite de regimul lui
absolut dictatorial. Imaginea creată pentru Abdul Hamid al 2-lea a fost una care arăta că acesta
era urât de oameni, era însetat de sânge și era un tiran reacționar, care a oprit reforma imperiului
pentru o întreagă generație. Era în mod similar văzut ca un sultan conservator încăpățânat aflat în
opoziția reformelor și a occidentalizării, având tendințe islamice puternice.
Sultanul și miniștrii săi contau pe un șoc psihologic, Constituția să fie un argument pentru
invalidarea tuturor cererilor Puterilor. Să cedeze teritorii Bosniei și Herțegovinei? Imposibil,
deoarece Constituția declară imperiul intangibil. Să acorde privilegii speciale creștinilor?
Imposibil, deoarece Constituția proclamă egalitatea tuturor supușilor otomani. Să facă tribunale
speciale pentru nemusulmani? Imposibil, căci Constituția prevede existența unui sistem judiciar
laic aplicabil tuturor componentelor populației. O instanță internațională care să verifice aplicarea
reformelor? Imposibil, deoarece Constituția nu are în vedere nimic asemănător.
Conform prevederilor articolelor 1, 7 și 8 ale respectivei Constituții, România era
considerată o simplă provincie „privilegiată” a Imperiului Otoman, ceea ce constituia o ofensă
gravă și a provocat reacția dură a președintelui Consiliului de Miniștri, Ion I. C. Brătianu și a
accentuat curentul favorabil războiului antiotoman.
După ziua de 23 decembrie, negocierile au continuat, iar soluția la care s- a ajuns a fost
aceea ca guvernul otoman să realizeze reformele prevăzute de Constituție. La 20 ianuarie 1877
conferința se încheie. Rezultatul l-a nemulțumit pe Abdul Hamid, care îl va trimite pe Midhat Pașa
în exil, considerându-l răspunzător de eșecul negocierilor. Mai târziu acesta va fi rechemat din
exil, sub presiunea englezilor, în 1878 și i se încredințează succesiv posturi de guvernator în
provinciile Damasc și Aydin. Va fi suspectat de sultan pentru uciderea lui Abdul Aziz și va fi
arestat și ucis în 1881 în Arabia.
Pentru mii de cetateni ai I.O. introducerea unei constituții in 1876 a fost momentul care se
presupunea sa ii avanseze inspre un viitor mai luminat si mai plin de speranta. Sultanul Abdul
Hamid al 2-lea a suportat în mod deschis aceste măsuri la început, dar speranțele pe care sultanul
le avea nu au durat pentru mult timp, acestea transformându-se și fiind înlocuite de regimul lui
absolut dictatorial. Imaginea creată pentru Abdul Hamid al 2-lea a fost una care arăta că acesta
era urât de oameni, era însetat de sânge și era un tiran reacționar, care a oprit reforma imperiului
pentru o întreagă generație. Era în mod similar văzut ca un sultan conservator încăpățânat aflat în
opoziția reformelor și a occidentalizării, având tendințe islamice puternice.
Din lunga criză cu multiplel aspecte de ordin financiar, politic, militar, diplomatic, care
durează din 1875, până în 1878, statul otoman iese slăbit și micșorat. El a suferit pierderi
considerabile în Balcani: România, Serbia, Muntenegru și-au obținut deplina independență, Bosnia
și Herțegovina a fost ocupată de Austria, iar Bulgaria a devenit un principat autonom. Cedează
Angliei insula Cipru, iar în estul Anatoliei, provinciile Kars și Ardahan sunt anexate de Rusia.
Astfel, se pierd circa 210 000 km (2), cu o populație de cicrca 5,5 milioane de locuitori. În cursul
anilor care urmează tratatului de la Berlin, Turcia suferă noi amputări: în 1881, în urma unor lungi
negocieri, Thesalia și o parte a Epirului sunt cedate Greciei. Rumelia Orientală va fi cedată
Bulgariei, Thesalia trece sub protectoratul Franței, iar în următorul an Egiptul este ocupat militar
de englezi.
Sistemul politic pe care Abdul Hamid al II-lea îl elaborează în primii ani de domnie este
produsul unei duble reacții: împotriva slăbirii autorității sultanului, care a însoțit politica Tanzîmat-
elor și împotriva liberalismului și constituționalismului lui Midhat Pașa, care reprezintă ultima
etapă a acestei slăbiri. Abdul Hamid consideră că această politică a dus țara pe marginea prăpastiei.
În concepția sa, poporul otoman nu este pregătit pentru a încerca experiența parlamentarismului,
trebuie deci ca el să fie un „părinte”. Pe de altă parte sistemului parlamentar îi pare periculos în
contextul multietnic al Imperiului Otoman. Trebuie stabilită o autoritate puternică, centralizată,
capabilă să se opună veleităților de independență ale naționalităților și să facă față ingerințelor
Europei. De asemenea, în urma ultimelor două revolte de inspirație liberală, care au ca obiectiv
detronarea sa cu scopul readucerii pe tron a lui Murad al V-lea, din mai 1878, lovitura lu Ali Suavi
și din timpul verii, complotul pus la cale la Istanbul de un grec, Cleanthi Scalieri, mare maestru al
lojei masonice Prodos. Timp de treizeci de ani nu va mai reuni Parlamentul, iar Constituția va fi
suspendată. Pentru a defini acest sistem politic s-a putut vorbi de un absolutism constituțional.
Pentru următorii 10 ani nu a fost nicio activitate organizată, care să fi dus la vreun rezultat în ceea
ce privește la revenirea constituției și la anularea absolutismului sultanului, lucru datorat
supervizării stricte a acestuia, în ciuda tiraniei și a sentimentului general de control. Nimic nu l-a
pregătit pe sultan pentru revoluția ce a avut loc în 1908.
Suspendând Constituția și domolindu-i pe opozanți, Abdul Hamid a reușit să- și impună
puterea în stat. În primii 6 ani ai domniei sale. Părăsește palatul Dolmabahce de pe malul
Bosforului pentru a se instala pe colina Yildiz, înconjurată de ziduri înalte. De acum înainte începe
absolutismul hamidian. La Yildiz se hotărăște politca statului. Sultanul se înconjoară cu un număr
mare de consilieri, foarte diverși prin origini și funcțiile lor precum Tahsîn Pașa, secretarul
particular, Karatodori Pașa, care se ocupă de politică externă, Ahmed Celâleddîn și Fehîm Pașa,
care conduc poliția. Există și notabili și demnitari religioși veniți din provinciile arabe. Dincolo de
cercul Palatului , Abdul Hamid își exercită autoritatea asupra țării prin intermediul unei birocrații
care crește rapid. Dezvoltarea aparatului de stat, a orașelor și a serviciilor municipale face ca
numărul funcționarilor să crească foarte repede, pentru a atinge 100 000 spre sfârșitul secolului.
Înalții funcționari sunt formați în Școala de administrație fondată în epoca Tanzîmâtelor, dar și
Școala de Finanțe. În mod normal, funcționarii încep să fie recrutați în funcție de merit, după un
sistem de concursuri sau examene. În realitate se mențin multe din vechile practici , cum ar fi
ucenicia în birouri, favorurile, protecția, mita.
Prin extinderea aparatului de stat este nevoie de o supraveghere sporită asupra populației.
În 1880 este creat, după model francez, un Minister al poliției, în fruntea căruia Abdul Hamid
numește oameni de încredere. Se pune în funcțiune și un sistem de spionaj inspirat din Germania.
Sunt supravegheate și deplasările. Imperiul Otoman este printre primele țări, care a înființat
sistemul de pașapoarte.
Aplicarea cenzurii asupra publicațiilor, care datează din vremea lui Abdul Aziz este
considerabil întărită sub Abdul Hamid. Ministerul Educației și celui al Afacerilor Externe le sunt
afiliate comisii de cenzură pentru a supraveghea publicațiile locale și pe cele venite din străinătate.
Înființarea de edituri sau de ziare este supusă unei autorizații prealabile. Folosirea anumitor
termeni este interzisă „ Constituție” „ libertate” „ revoluție”. Ceea ce caracterizează conținutul
cărților este deschiderea mai largă către lumea occidentală. Scriitorii nu abordează subiecte de
politică internă, din frică, căutându-și temele în Europa sau America. Apare și romanul turcesc.
Se pune accent și pe învățământ, școlile având rolul de a forma supuși otomani loiali. La
Istanbul sunt înființate mari școli și instituții profesionale precum Școala de Finanțe, Școala de
Drept, Școala de Comerț. În 1900 se înființează și o universitate la Istanbul, unde nu se promovau
idei occidentale.
Abdul Hamid a lăsat, mai ales în opinia publică occidentală o imagine foarte negativă. El
a fost considerat un distrugător al libertăților, un ucigaș al armenilor, pe scurt un despot brutal și
sângeros așa cum sugerează epitetul de „sultan roșu”. Abdul Hamid, fiind îngrijorat de dorințele
armenilor din Imperiu de a avea mai multe drepturi civile încurajează o serie de masacre, între anii
1894-96, care au lăsat în urmă un număr impresionant de victime, între 200. 000 și 500. 000.
Cauzele Această imagine a fost alimentată de intensa propagandă făcută în opoziția din exil pentru
care răsturnarea suveranului devenise prima dintre priorități. Acest eveniment a rămas în istorie
sub numele de Genocidul Armeniei. Genocidul este o politică de stat, premeditată contra unui între
grup etnic.
Identificăm în Abdul Hamid al II-lea două personaje. Există autocratul care nu are
încredere în nimeni și pretinde să se ocupe de afacerile de stat până la cel mai mic detaliu, despotul
care se străduiește să înăbușe glasul intelectualilor și care reprimă cu brutalitate aspirațiile
naționale ale populațiilor imperiului și există apoi omul timpului său, deschis la noutăți, amator de
spectacole de operă italiană și de arhitectură modernă, dornic să dezvolte învățământul, să
organizeze justiția, să îmbunătățească rețeaua de comunicații cu ajutorul căii ferate și a
telegrafului, mai ales în măsura în care acestea pot servi la întărirea statului.
Pe plan ideologic, domnia lui Abdul-Hamid al II-lea va însemna afirmarea pan-
islamismului, prin unirea tuturor teritoriilor de religie mahomedană într-un Califat, după sistemul
celui arab, din perioada medievală timpurie. Caracterul general al pan- islamismului se remarcă,
prin scopul clar de realizare a idealului islamic, unitate a lumii islamice, o direcție centrală sub un
lider unic, a întregii comunități internaționale. Inspirați de mișcările „ pan”, din Europa secolului
XIX, ca pan- slavismul, pan- helenismul sau pan- germanismul, sultanii otomani încearcă să își
formeze propria ideologie „pan”. Există o diferență între pan- islamismul propriu- zis și o formă
numită tendez, care se consideră a fi o mișcare de sine stătătoare, apărută odată cu intențiile lui
Abdul Hamid al II-lea de a folosi pan- islamismul în scopuri politice. Tendința aceasta a fost
preluată și de Junii Turci. Unul din elementele esențiale ale acestei politici a fost folosirea temei
califatului, piesă de rezistență a panislamismului lui Abdul Hamid. Sultanul considera că în calitate
de calif, deținea puterea spirituală asupra tuturor musulmanilor și nu numai asupra celor din
Imperiul Otoman. Această concepție făcea din califat o instituție asemănătoare papalității, iar din
Yildiz, un fel de Vatican al Islamului. Această politică avea ca scop îndepărtarea virusului
naționalismului care putea cuceri populațiile musulmane neturcești, albanezii, kurzii și arabii.
În politica externă, primii ani ai domniei lu Abdul Hamid sunt martorii repunerii în discuție
a principiilor pe care se întemeia diplomația în epoca Tanzimatelor. Până la 1878, diplomația
otomană constase în solicitarea sprijinului Franței și Angliei, pentru a face față Rusiei, considerată
inamicul principal al Imperiului. La Berlin, prețul plătit fiind unul foarte mare, întrucât insula
Cipru a trebuit să fie cedată Marii Britanii drept compensație.
Din 1878-1879 Abdul Hamid începe să bănuiască Anglia că vrea să-și abandoneze politica
tradițională de menținere a integrității otomane. Aceste bănuieli sunt alimentate de presiunile
guvernului britanic asupra sultanului pentru a întreprinde reformele promise în provinciile armene.
Presiunile sunt agravate de venirea în fruntea guvernului englez, în mai 1880, a șefului partidului
liberal, Gladstone, dușman declarat al turcilor după „ Revoluția bulgară din 18761”. Ele se găsesc
confirmate într-o oarecare măsură prin luarea în stăpânire de către Londra a Egiptului, în 1882.
Pentru a bara rușilor drumul Indiilor, miza primordială a politicii britanice, Anglia nu mai poate
conta pe Imperiul Otoman. Trebuie să se instaleze în Mediterana Orientală, în Cipru, pe malurile
canalului Suez și să se bazeze pe armeni, arabi sau chiar pe bulgari. E importantă opinia turcilor
despre politica britanică.
Față de Rusia, Abdul Hamid duce o politică foarte prudentă, având grijă să nu provoace
ambițiile tradiționale ale rușilor. Trebuie luat în considerare politica lui Alexandru al III-lea
devenit țar în 1881. Alexandru al III-lea instaurează un regim autoritar, care se bazează pe cenzură,
pe poliție, o politică similară într-o oarecare măsură cu cea a lui Abdul Hamid. Politica rusă tinde
să devină conservatoare, în ceea ce privește Imperiul Otoman, întrucât preferă menținerea statu-
quo-ului. Începând cu anii 1880, amenințarea vine din partea britanicilor. Diplomația hamidiană
se va strădui să mențină un echilibru între puteri și să-și asigure un nou soi de neutralitate, așteptând
ca orientarea Germaniei către Weltpolitik2 să-i permită să găsească un nou sprijin printre puterile
europene.
În octombrie 1898, împăratul Germaniei, Wilhem al II-lea , mergea în vizită oficială în
Imperiul Otoman. Este singurul șef de stat primit de Abdul Hamid. Când se aflau la Damasc,
Wilhem îl asigură pe Abdul Hamid că îi va proteja pe cei 300 de milioane de musulmani” din
lume. Pe lângă aceste aspecte politice și religioase, vizita musulmană fusese precedată de venirea
la Istanbul a unei importante delegații de oameni de afaceri germani, condusă de directorul von
Siemens, care obținuse contracte importante pe lângă Poartă. Ideea construirii căii ferate de la

1
Revolta din 1876 a implicat doar acele părți ale teritoriilor otomane populate în principal de bulgari.
Apariția unor sentimente naționale bulgare a fost strâns legată de restabilirea independenței Bisericii
Ortodoxe Bulgare în 1870. Împreună cu noțiunea de „naționalism romantic” creșterea conștiinței
naționale a devenit cunoscută ca Renașterea Națională a Bulgariei.
Bagdad de către germani a fost acceptată. Proiectul de legare a Istanbului de Golful Persic era deja
vechi, impunându-se otomanilor într-un moment în care Imperiul devenea mai „asiatic”. O cale
ferată ce traversa Anatolia era importană pe plan militar, întrucât trupele se puteau deplasa mai
repede pentru a face față unei insurecții. Apropierea de Germania a fost unul dintre factorii care
au contribuit la apropierea Angliei de Franța. Prin promovarea intereselor germane în însăși inima
imperiului se urmărea păstrarea integrității imperiului.
Anii 1895- 1897 marchează o dezvoltare rapidă a societății Junilor Turci în interiorul și în
exteriorul Imperiului. În Europa, opinia publică foarte pornită împotriva lui Abdul Hamid din
cauza politicii de represiune a armenilor, era favorabilă opoziției Junilor Turci. Apar foi satirice
care îl ridiculizau pe sultan sau poeme, în care se evocă „ceața” ce domnea asupra Istanbulului,
simbol al despotismului hamidian. Începând din 1896 sultanul a pus totul în funcțiune pentru a
bara calea opoziției din afară: mai întâi presiuni exercitate de ambasadorii otomani asupra
guvernelor vinovate de adăpostirea activităților Junilor Turci ( Franța, Elveția, Belgia), apoi
trimiterea de spioni. Cel mai eficient mijloc consta în oferirea de posturi pentru opozanți, care se
simțeau excluși din sferele conducătoare. În 1897 sultanul a reușit să reducă la tăcere opoziția.
Opoziția va renaște, iar în 1899 cumnatul lui Abdul Hamid al II-lea, Dâmâd Mahmud Pașa
și cei doi fii ai acestuia, Sabaheddin și Lutfullah. Acest lucru sugerează că opoziția își recruta
membrii chiar din Palat. Damad era în dezacord cu sultanul în privința acordării concesiunii către
Germania a căii ferate către Bagdad, el preferând Anglia.
La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba
proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român. Această posibilitate a determinat
nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni. Bande de greci, sprijinite financiar
mai ales de preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar
aromânească. Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit
iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat.

Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între
Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, Ministrul român de
Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria
(Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa)
şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la
Constantinopol.

Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei (decembrie

1903) un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios
de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox. În
acelaşi timp, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie (24 aprilie 1904), solicitând, printre
altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba
română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie. Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor
(4 mai 1904), ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul
Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor. Iniţiativa ambasadorului
german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de
drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă,
sultanul a emis o iradea (22 〈23〉 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute,
cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu
Este important să reamintim că această zi folosită astăzi în scopuri politice menite să
demarcheze o linie clară între aromânism și românism în general, este în mare parte rodul
eforturilor diplomatice ale României de la începutul secolului XX și în special ale ambasadorului
României în Imperiul Otoman, Alexandru Lahovari. Pretul pentru Romania a fost concesionarea
terenurilor petrolifere din zona Ploiesti unor trusturi Germane.
În semn de mulțumire pentru gestul sultanului Abdul Hamid al II-lea de recunoaștere a
naționalității române din Imperiul Otoman, Regele României a dispus construirea unei mari
Moschei în Constanța, pentru necesitățile minorității turco- tătare din țara noastră. Această
moschee, cunoscută ca Moscheea Carol I și ridicată în piața Ovidiu din Constanța, a fost inaugurată
la 31 mai 1913. România a susținut exemplar, timp de jumătate de secol, școlile și bisericile
confraților aromâni și meglenoromâni atât în dialectele aromân și meglenoromân, cât și
dacoromâna literară, proces întrerupt în 1948.
În 1905 un comando armean încearcă să îl asasineze pe sultan. În întregul imperiu, situația
economică și socială se degradează cu repeziciune. În Estul Anatoliei izbucnesc revolte. Deja în
1906, orașul Erzurum fusese teatrul unei veritabile revolte la care participaseră mica burghezie
locală, ofițerii și funcționarii. Răsculații cereau suprimarea noilor impozite și restabilirea
Constituției. Timp de mai multe săptămâni, orașul se aflase în mâinile răsculaților, armata trimisă
împotriva lor refuzând să acționeze. Revolta a luat sfârșit în 1907.
Iarna 1906-1907 este foarte aspră, prețurile urcă, făină, lemnul de încălzit, cărbunele încep
să lipsească, recoltele sunt slabe. Criza economică va continua și în iarna lui 1907-1908. În iunie,
la Sivas, femeile se strâng pentru a cere pâine, iar adunarea se transformă într-o răscoală. Soldații
se răzvrătesc din cauza întârzierilor în plata soldei. La Damasc, un grup de tineri ofițeri înființează
o societate secretă, comitetul Patrie și Libertate. Au loc 4 răzvrătiri în 1906, 13 în 1907 și 28 în
primele 6 luni ale anului 1908. Aceste probleme economice și sociale explică în parte de ce masele
s-au îndepărtat, în cele din urmă, de un regim care fusese popular la începuturile sale; ele explică
și de ce acesta nu va fi apărat.
La începutul anului 1908, înmulțindu-se asasinatele împotriva oamenilor de casă ai
Palatului, Abdul Hamid s-a hotărât să-și trimită trupele pentru a reprima ceea ce devenea din ce în
ce mai clar o insurecție: către mijlocul lunii au fost trimiși din Anatolia în Macedonia 18000 de
oameni. În loc să lupte contra revoltei, ei s-au alăturat acesteia. Situația scăpa astfel de sub
controlul Palatului. Între 20 și 23 iulie la Monastir, Serres, Uskup, Firzovik s-au produs revolte
conduse de ofițeri. Asupra Yildiz-ului s-au abătut telegrame reclamând restabilirea Constituției, în
timp ce armata amenința să pornească lupta împotriva Istanbulului dacă sultanul nu se supunea.
Pe 23 iulie, Constituția era proclamată spontan la Monastir și în mai multe orașe din Macedonia.
Abdul Hamid nemaiputând face față rebelilor, s-a hotărât să cadă la învoială cu ei. Pe 22 iulie l-a
numit pe Sa Îd Pașa mare vizir, iar a doua zi a publicat un irade imperial care restaura Constituția
din 1876, anunțând și convocarea Parlamentului. Pe 24 iulie, Istanbulul și marile orașe ale
imperiului aflau cu bucurie că despotismul hamidian luase sfârșit. Sultanul a fost trimis în
captivitate la Salonic, fieful trupelor rebele ale Junilor Turci. A rămas prizonier în Salonic până în
1912, apoi a fost readus la Constantinopol și a fost ținut într-un palat pe malul Bosforului. A trăit
acolo până în 1918.
În concluzie, Abdul Hamid al II-lea este ultimul mare sultan otoman, în timpul căruia a
izbucnit războiul cu Rusia, din 1877-1878. La începutul domniei, pe 23 decembrie 1876, presat de
europeni, va elabora prima Constituție, cu caracter progresist pentru acea vreme. În viața politică
internă, în perioada domniei lui Abdul Hamid al II-lea se produc schimbări substanțiale, mai ales
după Tratatul de la San Stefano (19 februarie 1878), când sultanul îl trimite în surghiun pe „asul”
politicii otomane, marele vizir Midhat pașa. Acesta devenise incomod pentru sultan, promovând o
politică periculoasă pentru integritatea și menținerea Imperiului Otoman. Pe plan ideologic,
domnia lui Abdul-Hamid al II-lea va însemna afirmarea pan-islamismului, prin unirea tuturor
teritoriilor de religie mahomedană într-un Califat, după sistemul celui arab, din perioada medievală
timpurie. Perioada domniei lui Abdul-Hamid al II-lea reprezintă și extinderea rețelei feroviare,
care leagă Europa de Orientul Apropiat, prin construirea căii ferate Berlin-Bagdad-Basra, care
avea ca ax principal Istanbulul. Această magistrală feroviară va fi construită cu capital german.
Sfârșitul secolului al XIX-lea reprezintă și creșterea acțiunilor intelectualității și burgheziei
turcești, dornice de reformare și transformarea Turciei într-un stat modern. Cu domnia lui Abdul
Hamid al II-lea se încheie un regim despotic în Imperiul Otoman.