Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
edu/2403897/The_Great_Powers_and_the_End_of_the_Ottoman_Empire
https://books.google.ro/books?
id=swBD0hF2BxwC&pg=PA490&dq=abdul+hamid+2&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjz6tPt3tLlAhWLepoKHR
g6Avk4ChDoAQgqMAA#v=onepage&q=abdul%20hamid%202&f=false
https://books.google.ro/books?
id=QRr2AgAAQBAJ&pg=PA175&dq=abdul+hamid+2&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjz6tPt3tLlAhWLepoKHR
g6Avk4ChDoAQg1MAE#v=onepage&q=abdul%20hamid%202&f=false
Înfrânt în războiul ruso-turc din 1877-1878, Imperiul Otoman, devenit ,,omul bolnav al
Europei” încă de la eșecul sediului Vienei din 1683, va fi și lovit puternic și în cadrul
Congresului de la Berlin (iunie-iulie 1878), apucând calea unei dezmembrări totale până spre
începutul secolului XX.
Cauzele genocidului armenilor se datorează, în parte tensiunilor de natură etnică și
religioasă, care au luat naștere în timp, odată cu colapsul lent al Imperiului Otoman. Abdul
Hamid devine îngrijorat de dorințele armenilor din Imperiu de a avea mai multe drepturi,
apărând astfel o mișcare de independență și va încuraja o serie de massacre, între anii 1894 și
1896, care au lăsat în urmă un număr impresionant de victim- între 200.000 și 500.000. În
concluzie, Abdul Hamid al II-lea este ultimul mare sultan otoman, în timpul căruia a izbucnit
războiul cu Rusia, din 1877-1878. La începutul domniei, pe 23 decembrie 1876, presat de
europeni, va elabora prima Constituție, cu caracter progresist pentru acea vreme. În viața politică
internă, în perioada domniei lui Abdul Hamid al II-lea se produc schimbări substanțiale, mai ales
după Tratatul de la San Stefano (19 februarie 1878), când sultanul îl trimite în surghiun pe „asul”
politicii otomane, marele vizir Midhat pașa. Acesta devenise incomod pentru sultan, promovând
o politică periculoasă pentru integritatea și menținerea Imperiului Otoman. Pe plan ideologic,
domnia lui Abdul-Hamid al II-lea va însemna afirmarea pan-islamismului, prin unirea tuturor
teritoriilor de religie mahomedană într-un Califat, după sistemul celui arab, din perioada
medievală timpurie. Perioada domniei lui Abdul-Hamid al II-lea reprezintă și extinderea rețelei
feroviare, care leagă Europa de Orientul Apropiat, prin construirea căii ferate Berlin-Bagdad-
Basra, care avea ca ax principal Istanbulul. Această magistrală feroviară va fi construită cu
capital german. Sfârșitul secolului al XIX-lea reprezintă și creșterea acțiunilor intelectualității și
burgheziei turcești, dornice de reformare și transformarea Turciei într-un stat modern. Cu domnia
lui Abdul Hamid al II-lea se încheie un regim despotic în Imperiul Otoman.
Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al 2-lea, intrat în al 29-lea an de domnie, semn
Realpolitik (din germană real; „real”, „practic” ori „tangibil” și Politik; „politică”, pronunțat în
germană /ʁeˈaːlpoliˌtiːk/) este politica sau diplomația bazată în în principal pe considerentele
circumstanțelor date, mai degrabă decât pe noțiuni ideologice explicite sau premise morale și etice.
În acest sens, împărtășește aspecte ale demersului său filosofic cu cele
ale realismului și pragmatismului. Este adesea denumit simplu „pragmatism” în politică, de ex.
„urmărirea politicilor pragmatice”. Termenul Realpolitik este uneori folosit peiorativ pentru a descrie
politici percepute ca fiind coercitive, imorale sau machiavelice.
Niccolò Machiavelli, filozof politic italian, autor al Il Principe , în care susține că singurul scop al unui
prinț (politician) este cucerirea puterii, indiferent de considerațiile religioase sau etice.
Otto von Bismarck, om politic prusac, cunoscut crearea sistemului echilibrului puterii în Europa.
Echilibrul puterii a însemnat conform principiilor Realpolitik păcii și evitarea pe cât era posibil a
declansării unor curse ale înarmării.
În Statele Unite, termenul este adesea considerat similar cu politica de forță, în timp ce, în
Germania, realpolitik are o conotație ceva mai puțin negativă, referindu-se la politici realiste în
opoziție cu politici idealiste (sau nerealiste). Realpolitik este asociat în special cu
epoca naționalismului secolului al XIX-lea. Politicile realpolitik au fost folosite ca răspuns la
eșecul revoluțiilor din 1848 ca mijloc de pentru consolidarea statele și întărea ordinii sociale.
Cel mai cunoscut susținător german al Realpolitikului a fost Otto von Bismarck, primul cancelar
(1862-1890) al lui Wilhelm I al Prusiei . Bismarck a folosit realpolitik în încercarea sa de obținere
rolului conducător al Prusiei în Germania. El a manevrat problemele politice precum Chestiunea
Schleswig-Holstein și candidatura Hohenzollernilor pentru a antagonizarea altor țări și a provocarea
de războaie, dacă este necesar, pentru a-și atinge obiectivele. Asemenea abordări sunt
caracteristice lui Bismarck, demonstrând o viziune pragmatică a lumii politice „reale”.
În cadrul Weltpolitik , în ciuda faptului că războiul pe două fronturi era încă în fruntea preocupărilor
liderilor politico-militari germani, așa cum avea să o dovedească Planul Schlieffen, kaiserul Wilhelm
al II-lea avea ambiții mult mai mari. Politicile coloniale au devenit oficial o problemă de
prestigiu național, promovat de grupuri de presiune precum Liga Pan-Germană. În cursul cursei
pentru împărțirea Africii, Germania pierduse startul și a trebuit să facă eforturi pentru ca să își prindă
din urmă competitorii.
Cu toate acestea, Germania a reușit să obțină doar câteva succese coloniale mici, cum au
fost Concesiunea golfului Kiautschou și Neukamerun. În acest timp, kaiserul Wilhelm și-a exprimat
clar opțiunea pentru o politică de colonizare în telegrama „Kruger” din 1896 și răspunsul la Criza
venezuelană din 1902–1903. Atitudinea social-darwinistă a Wilhelm a fost reflectată în genocidul
populației herero și namaqua din 1904 și în suprimarea rebeliunii Maji Maji din 1907, precum și
în prima și a doua criză marocană din 1905 și 1911.
Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în 1876. Hatt-
i –Hümanyun-ul de la Gülhane, adoptat la 3 nov. 1839, reprezintă un fel de „Magna
Charta” ale cărui principale prevederi se referau la necesitatea întocmirii şi aplicării unor
legi noi în domeniul organizării politice, sociale şi militare, dar cu condiţia respectării
principiului general al „siguranţei averii, vieţii şi cinstei supuşilor” – indiferent dacă erau
musulmani sau creştini. De asemenea, sultanul promitea : „Musulmani şi celelalte
neamuri se vor bucura, fără excepţie, de această învoire a noastră”. 1 Pentru prima oară în
istoria Islamului se puneau astfel bazele unei regelmentări juridice a egalităţii islamo-
creştine în cadrul unei societăţi musulmane. Aceasta echivala cu declaraţia de
recunoaştere a drepturilor omului în cadrul societăţii otomane, spre deosebire de spriritul
islamic de separare a supuşilor în două mari categorii: musulmani şi creştini; cu toate
consecinţele juridice şi sociale ce puteau decurge din această situaţie. De aceea actul în
sine apare ca una din devierile cele mai importante de la principiile Şeriatului, care
împărţea în mod absolut pe supuşi după criterii religioase. Sultanul însuşi se autoobliga
pentru respectarea acestor drepturi cetăţeneşti, renunţând astfel la exercitarea puterii sale
absolute nu atât din considerente religioase cât datorită dezvoltării interne a societăţi
otomane.
Caricatură din Punch din 28 noiembrie 1896. Sultanul Abdul-Hamid al II-lea privind un afiș care anunță
reorganizarea financiară a Imperiului Otoman. Valoarea imperiului fusese estimată la 5 milioane de lire sterline.
Conservatorii nu i-au egalat niciodată pe liberali în disciplina de organizație. Conform lui Ion
Bulei, întreaga istorie a organizației politice conservatoare este o succesiune de certuri, și împăcări,
fiindcă cele din urmă nu erau nicidoată nu erau depline. Această diferență dintre liberali și
conservatori se datora, în primul rând, componenței sociale. Disensiunile interne vor anihila
eficacitatea politică a organizației politice conservatoare ca atare și marele acti de valori intelectuale
ale acestei organizații.3
În martie 1880 se constituie Comitetul Central al Partidului Conservator, președinte era tot
Manolache Costache Epureanu. Într-o scrisoare din 2 aprilie 1880, Epureanu informează asupra
acestui fapt și cere conservatorilor din întrega țară să se constituie în comitete județene și să ia
legătura cu Comitetul Central.4 Epureanu nu se bucura nici autoritate, nici de popularitate printre
multe personalități conservatoare. Moartea lui Costache Epureanu din 7 septembrie 1880 lasă cale
liberă șefiei lui Lascăr Catargiu. La 20 decembrie 1880, la sediul Clubului Central, fruntașii partidului
și delegați ai ”colectivităților de alegători din județe” (în lipsa cluburilor județene încă neorganizate)
aleg un nou Comitet Central în frunte cu L. Catargi. 5 El le cere tuturor adepților să se constituie în
comitete locale care să se pună în legătură cu Comitetul Central din București. O circulară dată de L.
Catargiu la 5 zile după alegerea sa sublinia faptul că prima grijă a partidului trebuie să fie
consolidarea partidului în fiecare județ, că trebuie înființate comitete în acele capitale de județ în care
4 Bulei, p. 21.
5
Bulei, p. 22.
lipsesc și în cele în care deja există trebuie activată o cooperare mai strânsă. La 6 ianuarie 1881 are
loc la Ateneul din București prima întrunire a conservatorilor (cu participarea lui Alex. Lahovari, Gr.
Păucescu, Gr. Triandafil0).6
6 Bulei, p. 23.
domnea verisorul primar al Tarului (Tarina Mama Maria Feodorovna si Regina Mama
Alexandra erau surori) si al Tarinei (Regele Edward al VII-lea si Alice de Hesse erau frati).