https://www.academia.

edu/2403897/The_Great_Powers_and_the_End_of_the_Ottoman_Empire

https://books.google.ro/books?
id=swBD0hF2BxwC&pg=PA490&dq=abdul+hamid+2&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjz6tPt3tLlAhWLepoKHR
g6Avk4ChDoAQgqMAA#v=onepage&q=abdul%20hamid%202&f=false

https://books.google.ro/books?
id=QRr2AgAAQBAJ&pg=PA175&dq=abdul+hamid+2&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjz6tPt3tLlAhWLepoKHR
g6Avk4ChDoAQg1MAE#v=onepage&q=abdul%20hamid%202&f=false

Înfrânt în războiul ruso-turc din 1877-1878, Imperiul Otoman, devenit ,,omul bolnav al
Europei” încă de la eșecul sediului Vienei din 1683, va fi și lovit puternic și în cadrul
Congresului de la Berlin (iunie-iulie 1878), apucând calea unei dezmembrări totale până spre
începutul secolului XX.
Cauzele genocidului armenilor se datorează, în parte tensiunilor de natură etnică și religioasă,
care au luat naștere în timp, odată cu colapsul lent al Imperiului Otoman. Abdul Hamid devine
îngrijorat de dorințele armenilor din Imperiu de a avea mai multe drepturi, apărând astfel o
mișcare de independență și va încuraja o serie de massacre, între anii 1894 și 1896, care au lăsat
în urmă un număr impresionant de victim- între 200.000 și 500.000.
Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al 2-lea, intrat în al 29-lea an de domnie, semna o
iradea sau firman, prin care românii (valahii) din Imperiul Otoman erau recunoscuți ca na
toți trebuiau să o urmeze.1

Conservatorii nu i-au egalat niciodată pe liberali în disciplina de organizație. Conform lui Ion
Bulei, întreaga istorie a organizației politice conservatoare este o succesiune de certuri, și împăcări,
fiindcă cele din urmă nu erau nicidoată nu erau depline. Această diferență dintre liberali și
conservatori se datora, în primul rând, componenței sociale. Disensiunile interne vor anihila
eficacitatea politică a organizației politice conservatoare ca atare și marele acti de valori intelectuale
ale acestei organizații.2

În martie 1880 se constituie Comitetul Central al Partidului Conservator, președinte era tot
Manolache Costache Epureanu. Într-o scrisoare din 2 aprilie 1880, Epureanu informează asupra
acestui fapt și cere conservatorilor din întrega țară să se constituie în comitete județene și să ia
legătura cu Comitetul Central.3 Epureanu nu se bucura nici autoritate, nici de popularitate printre
multe personalități conservatoare. Moartea lui Costache Epureanu din 7 septembrie 1880 lasă cale

1 Bulei, Ion, Partidul Conservator 1987, p.18.

2 Bulei, Ion, Partidul Conservator 1987, p. 19.

3 Bulei, p. 21.
liberă șefiei lui Lascăr Catargiu. La 20 decembrie 1880, la sediul Clubului Central, fruntașii partidului
și delegați ai ”colectivităților de alegători din județe” (în lipsa cluburilor județene încă neorganizate)
aleg un nou Comitet Central în frunte cu L. Catargi. 4 El le cere tuturor adepților să se constituie în
comitete locale care să se pună în legătură cu Comitetul Central din București. O circulară dată de L.
Catargiu la 5 zile după alegerea sa sublinia faptul că prima grijă a partidului trebuie să fie
consolidarea partidului în fiecare județ, că trebuie înființate comitete în acele capitale de județ în care
lipsesc și în cele în care deja există trebuie activată o cooperare mai strânsă. La 6 ianuarie 1881 are
loc la Ateneul din București prima întrunire a conservatorilor (cu participarea lui Alex. Lahovari, Gr.
Păucescu, Gr. Triandafil0).5

Abdul Hamid al II-lea a lăsat, mai ales

Abdul Hamid a urcat pe tronul Imperiului Otoman în anul 1876, pe 31 august. În perioada în care
era principe moștenitor, a avut contacte cu gruparea Junilor Turci, care dorea modernizarea
Imperiului Otoman și care s-a remarcat prin masacrarea armenilor din timpul Primului Război
Mondial. De la bun început, noul sultan s-a remarcat prin ferocitatea și cruzimea cu care a
înăbușit revoltele izbucnite în rândul creștinilor din Bosnia- Herțegovina și din Bulgaria.
Maniera brutală în care au inter
venit trupele turcești a stârnit furia opiniei publice internaționale.
Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al 2-lea, intrat în al 29-lea an de domnie, semna o
iradea sau firman, prin care românii (valahii) din Imperiul Otoman erau recunoscuți ca na
întemeiată pe variate surse documentare, unele inedite, cu o atentă observare a
fenomenelor și evenimentelor istorice, a marilor personalități și partidelor pe care le reprezentau
în viața politică, a crizelor politice interne și externe premergătoare declanșării Primului Război
Mondial. Cartea cuprinde 4 capitole, împărțite într-un număr inegal de pagini.
În primul capitol intitulat „ Cauzele retragerii guvernului liberal și numirii guvernului
conservator condus de Petre P. Carp” este prezentată situația vieții politice din România ,
afectată de răscoala țăranilor din anul 1907. Gravul conflict social (țara noastră era singura din
Europa în care mai aveau loc tulburări de o asemenea natură și amploare) aducea în atenția
guvernanților, din nou, problema agrară, ce va fi soluționată de Partidul Liberal. De aceea, la
sfârșitul anului 1907 și începutul anului 1908 au fost adoptate o serie de legi, privind învoielile
agricole, judecătoriile de ocoale și înființarea Casei Rurale, cu rol de vânzare de terenuri agricole
către țărani.

Bulei, p. 22.

5 Bulei, p. 23.
 Disputa pentru conducerea Partidului Conservator dintre Petre P. Carp și Take Ionescu era
soluționată, în aprilie 1907, în favoarea celui dintâi, dar ca urmare, Take Ionescu își constituia
propriul partid, în februarie 1908, sub numele de Partidul Conservator- Democrat. Obligat să
sublinieze o serie de deosebiri față de partidul pe care îl părăsise, Take Ionescu adoptă astfel o
atitudine mai nuanțată în raport cu dezideratele vremii, dovedindu-se mai receptiv la exigențele
modernizării, partidului său, reușind să atragă numeroși aderenți în special din rândul
intelectualilor: „ Așezarea ideilor conservatoare pe temelia democratică a țării.”
Ionel I. C. Brătianu organiza o retragere de la putere cu demnitate. La 22 decembrie 1910,
întrunea majoritățile parlamentare liberale și le anunța retragerea guvernului la sfârșitul anului.
Liberalii voiau o reformă a colegiului unic, împotriva căruia se situa și regele. De asemenea
partidul își îndeplinise sarcinile asumate la începutul legislaturii. Aceștia preconizau și proiecte
de reforme agrară și politică, dar era prea târziu. Le vor pune în dezbatere viitorul Parlament
liberal după ianuarie 1914, în alte condiții și cu șanse de reușită.
În al II-lea capitol se prezintă instaurarea guvernul conservator condus de Petre P. Carp ( 29
decembrie 1910- 28 martie 1912). Campania de propagandă întreprinsă la numeroasele întruniri
și în presă, succesele răsunătoare în alegerile parțiale, manevrele de culise n-au contribuit la
determinarea regelui să numească un guvern prezidat de Take Ionescu. Împotriva tututor
așteptărilor, i-a încredințat lui Petre P. Carp alcătuirea noului guvern, în pofida unor insuccese
electorale. O mare indignare a provocat vestea numirii lui Petre P. Carp la președenția noului
guvern. La 31 decembrie 1910 Take Ionescu și Ion I. C. Brătianu prefectau un cartel electoral
împotriva Partidului Conservator. Înțelegând slăbiciunea partidului său, Carp îi face o vizită lui
Ion I. C. Brătianu, oferind întregii opoziții 55 de locuri în Parlament, ceea ce șeful P. N. L. nu
primește. El a încheiat un cartel electoral cu fostul său adversar, Take Ionescu, pentru a asigura o
mai bună reprezentare parlamentară a partidului său. Numirea lui Petre P. Carp a adus mare
satisfacție Puterilor Centrale. Petre P. Carp era apreciat de împăratul Germaniei, având întinse și
amicale relații cu oamenii de stat germani. Regele Carol I avusese motive temeinice să
încredințeze puterea lui P. P. Carp, întrucât corespundea realmente dezideratelor sale de politică
externă. De asemenea, activitatea legislativă conduă de guvernul său a fost una dintre cele mai
prolifice, întrucât legile adoptate au contribuit la ameliorarea situației sociale. Au fost votate și
legi precum acordarea de drepturi politice dobrogenilor, deschiderea de credite extraordinare
pentru Ministerul de Război și cel al Lucrărilor Publice în valoare de 64 de milioane de lei și
modificarea unor articole din legea asupra învățământului secundar și superior. Alegerea făcută
sfida însă opoziția takisto-liberală, care se decide la o foarte violentă campanie electorală,
concomitent cu o campanie antidinastică. Informațiile de presă exagerau asupra unor presiuni
care se făceau asupra regelui, dar nu de proporțiile unui complot pentru detronarea și
proclamarea republicii sub președenția lui Take Ionescu. Șeful Partidului Conservator Democrat
îl va ataca îndeosebi pe Petre P. Carp și pe guvernul său alcătuit din partizani politici, foști
adversari la șefia Partidului Conservator precum Al. Marghiloman, N. Filipescu, Titu Maiorescu.
El critică vehement programul de guvernare al lui Petre P. Carp, declarând că e mai mult un
program electoral „ o tablă de materie”. La 16 ianuarie 1911 era publicat programul Partidului
Conservator- Democrat, care fusese prezentat de Take Ionescu în discursul rostit în Cameră la 24
noiembrie 1910. El preconiza reducerea colegiilor de la 3 la 2 și revizuirea Constituției în
privința legii electorale, înființarea învățământului primar- superior și scoaterea desăvârșit a
armatei de sub influența partidelor politice. O campanie deosebit de violentă concepea Take
Ionescu și adepții săi politicii contra guvernului și a regelui care-l numise. În ziarul „ Acțiunea”
apar articole de fond cu titluri precum: Guvern de șarlatani sau Regele chiulangiu. Concomitent,
în Cameră, Take Ionescu ataca guvernul Carp, sub diverse pretexte. El critică interviul lui Petre
P. Carp acordat unui corespondent al ziarului „Le Figaro”, în care menționa că nu are dreptul
statul român să se amestece în problema românilor din Ungaria. Au loc proteste la Craiova,
Hârlău, cei care se înscriau la carpiști puteau fi bătuți. În pofida unei îndârjite și violente
campanii electorale, opoziția takisto-liberală a obținut 43 de de locuri în Parlament, din care 20
takiști. Take Ionescu fusese ales deputat în Colegiul I. Atacurile la adresa guvernului provocau
neliniște și îngrijorare regelui Carol I, motiv pentru care a insistat pentru o reconciliere între
partidele conservatoare. La 1/ 14 septembrie 1911, Carp s-a dus la Titu Maiorescu spre a-i vorbi
despre îndemnul regelui de a se împăca cu Take Ionescu. Carp s-a decis să ceară regelui de a
trimite el însuși pe Take Ionescu pentru a se întelege cu el, iar dacă nu se va ajunge la o
înțelegere, atunci își va da demisia.