https://www.academia.

edu/2403897/The_Great_Powers_and_the_End_of_the_Ottoman_Empire

https://books.google.ro/books?
id=swBD0hF2BxwC&pg=PA490&dq=abdul+hamid+2&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjz6tPt3tLlAhWLepoKHR
g6Avk4ChDoAQgqMAA#v=onepage&q=abdul%20hamid%202&f=false

https://books.google.ro/books?
id=QRr2AgAAQBAJ&pg=PA175&dq=abdul+hamid+2&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjz6tPt3tLlAhWLepoKHR
g6Avk4ChDoAQg1MAE#v=onepage&q=abdul%20hamid%202&f=false

Înfrânt în războiul ruso-turc din 1877-1878, Imperiul Otoman, devenit ,,omul bolnav al
Europei” încă de la eșecul sediului Vienei din 1683, va fi și lovit puternic și în cadrul
Congresului de la Berlin (iunie-iulie 1878), apucând calea unei dezmembrări totale până spre
începutul secolului XX.
Cauzele genocidului armenilor se datorează, în parte tensiunilor de natură etnică și
religioasă, care au luat naștere în timp, odată cu colapsul lent al Imperiului Otoman. Abdul
Hamid devine îngrijorat de dorințele armenilor din Imperiu de a avea mai multe drepturi,
apărând astfel o mișcare de independență și va încuraja o serie de massacre, între anii 1894 și
1896, care au lăsat în urmă un număr impresionant de victim- între 200.000 și 500.000. În
concluzie, Abdul Hamid al II-lea este ultimul mare sultan otoman, în timpul căruia a izbucnit
războiul cu Rusia, din 1877-1878. La începutul domniei, pe 23 decembrie 1876, presat de
europeni, va elabora prima Constituție, cu caracter progresist pentru acea vreme. În viața politică
internă, în perioada domniei lui Abdul Hamid al II-lea se produc schimbări substanțiale, mai ales
după Tratatul de la San Stefano (19 februarie 1878), când sultanul îl trimite în surghiun pe „asul”
politicii otomane, marele vizir Midhat pașa. Acesta devenise incomod pentru sultan, promovând
o politică periculoasă pentru integritatea și menținerea Imperiului Otoman. Pe plan ideologic,
domnia lui Abdul-Hamid al II-lea va însemna afirmarea pan-islamismului, prin unirea tuturor
teritoriilor de religie mahomedană într-un Califat, după sistemul celui arab, din perioada
medievală timpurie. Perioada domniei lui Abdul-Hamid al II-lea reprezintă și extinderea rețelei
feroviare, care leagă Europa de Orientul Apropiat, prin construirea căii ferate Berlin-Bagdad-
Basra, care avea ca ax principal Istanbulul. Această magistrală feroviară va fi construită cu
capital german. Sfârșitul secolului al XIX-lea reprezintă și creșterea acțiunilor intelectualității și
burgheziei turcești, dornice de reformare și transformarea Turciei într-un stat modern. Cu domnia
lui Abdul Hamid al II-lea se încheie un regim despotic în Imperiul Otoman.

Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al 2-lea, intrat în al 29-lea an de domnie, semn

Anastasie Iordache ( 1933- 2009) a fost un istoric român. Ca o recunoaștere a valorii și

calității sale a fost repartizat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde s-a specializat și a
studiat, jumătate de secol, Istoria Modernă a României pe tot parcursul secolul al XIX-lea și
primele decenii ale secolului XX. Pe lângă lucrarea „ Criza politică din România și războaiele
 balcanice 1911-1913”, autorul s-a remarcat și prin alte capodopere precum: „Dumitru Brătianu.
Diplo
Caricatură din Punch din 28 noiembrie 1896. Sultanul Abdul-Hamid al II-lea privind un afiș care anunță
reorganizarea financiară a Imperiului Otoman. Valoarea imperiului fusese estimată la 5 milioane de lire sterline.
Rusia, Franța și Anglia sunt nominalizați ca directori ai reorganizării. Caricatura se referă la pierderea treptată a
controlului finanțelor publice otomane în favoarea puterilor europene, dar și la pierderile teritoriale

privința legii electorale, înființarea învățământului primar- superior și scoaterea desăvârșit a

armatei de sub influența partidelor politice. O campanie deosebit de violentă concepea Take
Ionescu și adepții săi politicii contra guvernului și a regelui care-l numise. În ziarul „ Acțiunea”
apar articola o iradea sau firman, prin care românii (valahii) din Imperiul Otoman erau
recunoscuți ca na
toți trebuiau să o urmeze.1

Conservatorii nu i-au egalat niciodată pe liberali în disciplina de organizație. Conform lui Ion
Bulei, întreaga istorie a organizației politice conservatoare este o succesiune de certuri, și împăcări,
fiindcă cele din urmă nu erau nicidoată nu erau depline. Această diferență dintre liberali și
conservatori se datora, în primul rând, componenței sociale. Disensiunile interne vor anihila
eficacitatea politică a organizației politice conservatoare ca atare și marele acti de valori intelectuale
ale acestei organizații.2

În martie 1880 se constituie Comitetul Central al Partidului Conservator, președinte era tot
Manolache Costache Epureanu. Într-o scrisoare din 2 aprilie 1880, Epureanu informează asupra
acestui fapt și cere conservatorilor din întrega țară să se constituie în comitete județene și să ia
legătura cu Comitetul Central.3 Epureanu nu se bucura nici autoritate, nici de popularitate printre
multe personalități conservatoare. Moartea lui Costache Epureanu din 7 septembrie 1880 lasă cale
liberă șefiei lui Lascăr Catargiu. La 20 decembrie 1880, la sediul Clubului Central, fruntașii partidului
și delegați ai ”colectivităților de alegători din județe” (în lipsa cluburilor județene încă neorganizate)
aleg un nou Comitet Central în frunte cu L. Catargi. 4 El le cere tuturor adepților să se constituie în

1 Bulei, Ion, Partidul Conservator 1987, p.18.

2 Bulei, Ion, Partidul Conservator 1987, p. 19.

3 Bulei, p. 21.
4

Bulei, p. 22.
comitete locale care să se pună în legătură cu Comitetul Central din București. O circulară dată de L.
Catargiu la 5 zile după alegerea sa sublinia faptul că prima grijă a partidului trebuie să fie
consolidarea partidului în fiecare județ, că trebuie înființate comitete în acele capitale de județ în care
lipsesc și în cele în care deja există trebuie activată o cooperare mai strânsă. La 6 ianuarie 1881 are
loc la Ateneul din București prima întrunire a conservatorilor (cu participarea lui Alex. Lahovari, Gr.
Păucescu, Gr. Triandafil0).5

Abdul Hamid al II-lea a lăsat, mai ales

Abdul Hamid a urcat pe tronul Imperiului Otoman în anul 1876, pe 31 august. În perioada în care
era principe moștenitor, a avut contacte cu gruparea Junilor Turci, care dorea modernizarea
Imperiului Otoman și care s-a remarcat prin masacrarea armenilor din timpul Primului Război
Mondial. De la bun început, noul sultan s-a remarcat prin ferocitatea și cruzimea cu care a
înăbușit revoltele izbucnite în rândul creștinilor din Bosnia- Herțegovina și din Bulgaria.
Maniera brutală în care au inter
venit trupele turcești a stârnit furia opiniei publice internaționale.
Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al 2-lea, intrat în al 29-lea an de domnie, semna o
iradea sau firman, prin care românii (valahii) din Imperiul Otoman erau recunoscuți ca na
întemeiată pe variate surse documentare, unele inedite, cu o atentă observare a
fenomenelor și evenimentelor istorice, a marilor personalități și partidelor pe care le reprezentau
în viața politică, a crizelor politice interne și externe premergătoare declanșării Primului Război
Mondial. Cartea cuprinde 4 capitole, împărțite într-un număr inegal de pagini.
În primul capitol intitulat „ Cauzele retragerii guvernului liberal și numirii guvernului
conservator condus de Petre P. Carp” este prezentată situația vieții politice din România ,
afectată de răscoala țăranilor din anul 1907. Gravul conflict social (țara noastră era singura din
Europa în care mai aveau loc tulburări de o asemenea natură și amploare) aducea în atenția
guvernanților, din nou, problema agrară, ce va fi soluționată de Partidul Liberal. De aceea, la
sfârșitul anului 1907 și începutul anului 1908 au fost adoptate o serie de legi, privind învoielile
agricole, judecătoriile de ocoale și înființarea Casei Rurale, cu rol de vânzare de terenuri agricole
către țărani.
Disputa pentru conducerea Partidului Conservator dintre Petre P. Carp și Take Ionescu era
soluționată, în aprilie 1907, în favoarea celui dintâi, dar ca urmare, Take Ionescu își constituia
propriul partid, în februarie 1908, sub numele de Partidul Conservator- Democrat. În cursul celor
15 ani de domnie sultanul Abdul Azziz antrenase statul în cheltuieli nesocotite și îl duse la
faliment, încercase substituirea regimului liberal al Tanzimatelor cu o putere personală și lăsase
să ia amploare în întreaga țară situații periculoase pe care fusese incapabil să le stăpânească. Pe 1
septembrie 1876 începe domnia lui A

5 Bulei, p. 23.
n 1917 are loc Revolutia Bolsevica si verisorul primar al Regelui, Tarul Nicolae al II-lea
abdica, hotarand ca este mai important ca tara sa sa continue razboiul decat sa inabuse
revolta populara. In timpul cand Tarul si familia sa erau prizonieri a exista tot timpul
speranta ca vor reusi sa scape, ca ajutorul va veni. Ajutorul era Anglia regalista unde
domnea verisorul primar al Tarului (Tarina Mama Maria Feodorovna si Regina Mama
Alexandra erau surori) si al Tarinei (Regele Edward al VII-lea si Alice de Hesse erau frati).

In Anglia, multi politicieni considerau ca acordarea azilului pentru Tar si Familia sa ar fi o

masura foarte nepopulara, deoarece Nicolae al II-lea avea imaginea unui autocrat care si-a
distrus poporul pentru a-si pastra nenumaratele bogatii. Mai mult exista temerea ca
prezenta unui monarh detronat in Marea Britanie ar incuraja demersurile republicane din
acesta tara. George al VI-lea a ascultat sfaturile celor din jur si a refuzat sa acorde azilul. In
iunie 1918 au inceput sa apara zvonuri privind asasinarea Familiei Imperiale Ruse. In
septembrie George al VI-lea a primit confirmarea masacrului de la Ekaterinburg. In anul
urmator, la rugamintile mamei sale, George trimite nava Marlborough pentru a o salva pe
mat
bdul Hamid al II-lea.
După detronarea sultanului Abdul Aziz, acesta a fost găsit mort la mai puțin de o
săptămână în palatul de la Ortakoy, unde guvernul îi fixase reședința după destituire. Agitațiile
politice provocate de schimbarea sultanului nu au îmbunătățit cu nimic situația în provinciile
europene ale Imperiului. Profitând de conjunctura nesigură, revoltații și-au întețit acțiunile.
Astfel de acțiuni se petrec în Bulgaria, Herțegovina și Bosnia. Serbia și Muntenegru au pornit și
ele pe calea războiului. Prințul Milan de Serbia a dorit să fie numit la conducerea Bosniei, iar pe
2 iulie 1876 în fața refuzului indignat al Istanbului, va fi făcută declarația de război. Diplomația
europeană va încerca să rezolve conflictul prin propriile ei metode. Când Țarul Alexandru al II-
lea și împăratul Austriei Franz Joseph se întâlnesc la Reichstadt, în Boemia, pe 8 iulie, în
convorbirile lor este pusă problema împărțirii Balcanilor și nu a restabilirii păcii.
Pe 31 octombrie 1876, ambasadorul Rusiei, contele Ignatiev, se prezintă Sublimei Porți
ducând un ultimatum: dacă Imperiul Otoman nu semnează în 48 de ore un armistițiu cu Serbia și
Muntenegru Rusia va interveni militar. Istanbulul cedează și din primele zile din noiembrie ,
trupele otomane aflate în campanie încep să fie demobilizate. Puterile Europene nu se mulțumesc
cu atât, visând la un partaj al prăzii de război otomane și reclamă reunirea de urgență a unei
conferințe internaționale. Această cerere vine și cu amenințări din partea lui Benjamin Disraeli,
care spunea că Anglia nu se teme de război, putând să poarte războaie și 20 de ani.
Conferința se va deschide pe 23 decembrie 1876 și va reuni sub președinția ministrului
otoman al afacerilor externe, Saffet Pașa, delegați din Rusia, Anglia, Franța, Austria, Germania și
Italia. Poarta era convinsă că i se va propune autonomia Bosniei și Obligat să sublinieze o serie
de deosebiri față de partidul pe care îl părăsise, Take Ionescu adoptă astfel o atitudine mai
nuanțată în raport cu dezideratele vremii, dovedindu-se mai receptiv la exigențele modernizării,
partidului său, reușind să atragă numeroși aderenți în special din rândul intelectualilor:
„ Așezarea ideilor conservatoare pe temelia democratică a țării.”
 Ionel I. C. Brătianu organiza o retragere de la putere cu demnitate. La 22 decembrie 1910,
întrunea majoritățile parlamentare liberale și le anunța retragerea guvernului la sfârșitul anului.
Liberalii voiau o reformă a colegiului unic, împotriva căruia se situa și regele. De asemenea
partidul își îndeplinise sarcinile asumate la începutul legislaturii. Aceștia preconizau și proiecte
de reforme agrară și politică, dar era prea târziu. Le vor pune în dezbatere viitorul Parlament
liberal după ianuarie 1914, în alte condiții și cu șanse de reușită.
În al II-lea capitol se prezintă instaurarea guvernul conservator condus de Petre P. Carp ( 29
decembrie 1910- 28 martie 1912). Campania de propagandă întreprinsă la numeroasele întruniri
și în presă, succesele răsunătoare în alegerile parțiale, manevrele de culise n-au contribuit la
determinarea regelui să numească un guvern prezidat de Take Ionescu. Împotriva tututor
așteptărilor, i-a încredințat lui Petre P. Carp alcătuirea noului guvern, în pofida unor insuccese
electorale. O mare indignare a provocat vestea numirii lui Petre P. Carp la președenția noului
guvern. La 31 decembrie 1910 Take Ionescu și Ion I. C. Brătianu prefectau un cartel electoral
împotriva Partidului Conservator. Înțelegând slăbiciunea partidului său, Carp îi face o vizită lui
Ion I. C. Brătianu, oferind întregii opoziții 55 de locuri în Parlament, ceea ce șeful P. N. L. nu
primește. El a încheiat un cartel electoral cu fostul său adversar, Take Ionescu, pentru a asigura o
mai bună reprezentare parlamentară a partidului său. Numirea lui Petre P. Carp a adus mare
satisfacție Puterilor Centrale. Petre P. Carp era apreciat de împăratul Germaniei, având întinse și
amicale relații cu oamenii de stat germani. Regele Carol I avusese motive temeinice să
încredințeze puterea lui P. P. Carp, întrucât corespundea realmente dezideratelor sale de politică
externă. De asemenea, activitatea legislativă conduă de guvernul său a fost una dintre cele mai
prolifice, întrucât legile adoptate au contribuit la ameliorarea situației sociale. Au fost votate și
legi precum acordarea de drepturi politice dobrogenilor, deschiderea de credite extraordinare
pentru Ministerul de Război și cel al Lucrărilor Publice în valoare de 64 de milioane de lei și
modificarea unor articole din legea asupra învățământului secundar și superior. Alegerea făcută
sfida însă opoziția takisto-liberală, care se decide la o foarte violentă campanie electorală,
concomitent cu o campanie antidinastică. Informațiile de presă exagerau asupra unor presiuni
care se făceau asupra regelui, dar nu de proporțiile unui complot pentru detronarea și
proclamarea republicii sub președenția lui Take Ionescu. Șeful Partidului Conservator Democrat
îl va ataca îndeosebi pe Petre P. Carp și pe guvernul său alcătuit din partizani politici, foști
adversari la șefia Partidului Conservator precum Al. Marghiloman, N. Filipescu, Titu Maiorescu.
El critică vehement programul de guvernare al lui Petre P. Carp, declarând că e mai mult un
program electoral „ o tablă de materie”. La 16 ianuarie 1911 era publicat programul Partidului
Conservator- Democrat, care fusese prezentat de Take Ionescu în discursul rostit în Cameră la 24
noiembrie 1910. El preconiza reducerea colegiilor de la 3 la 2 și revizuirea Constituției în
privința legii electorale, înființarea învățământului primar- superior și scoaterea desăvârșit a
armatei de sub influența partidelor politice. O campanie deosebit de violentă concepea Take
Ionescu și adepții săi politicii contra guvernului și a regelui care-l numise. În ziarul „ Acțiunea”
apar articole de fond cu titluri precum: Guvern de șarlatani sau Regele chiulangiu. Concomitent,
în Cameră, Take Ionescu ataca guvernul Carp, sub diverse pretexte. El critică interviul lui Petre
P. Carp acordat unui corespondent al ziarului „Le Figaro”, în care menționa că nu are dreptul
statul român să se amestece în problema românilor din Ungaria. Au loc proteste la Craiova,
Hârlău, cei care se înscriau la carpiști puteau fi bătuți. În pofida unei îndârjite și violente
 campanii electorale, opoziția takisto-liberală a obținut 43 de de locuri în Parlament, din care 20
takiști. Take Ionescu fusese ales deputat în Colegiul I. Atacurile la adresa guvernului provocau
neliniște și îngrijorare regelui Carol I, motiv pentru care a insistat pentru o reconciliere între
partidele conservatoare. La 1/ 14 septembrie 1911, Carp s-a dus la Titu Maiorescu spre a-i vorbi
despre îndemnul regelui de a se împăca cu Take Ionescu. Carp s-a decis să ceară regelui de a
trimite el însuși pe Take Ionescu pentru a se întelege cu el, iar dacă nu se va ajunge la o
înțelegere, atunci își va da demisia.

FORMAREA NATIUNILOR SI A STATELOR NATIONALE

Premisele istorice ale formarii natiunilor, in sec. al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a natiunilor europene moderne, apar noi state
nationale unitare si independente in Europa Apuseana (Belgia, Italia, Germania) si in Balcani (Grecia, Romania, Serbia, Bulgaria, Muntenegru,
iar la inceputul sec. al XX-lea - Albania). Acest proces are profunde premise istorice, conditionate de factori diversi - economici, politici, etnici,
spirituali. Datorita interactiunii lor, au aparut natiunile moderne, care reprezinta o forma istorica de organizare sociala a unor mari comunitati
umane, bazate pe mai multe elemente constitutive.
In latina, in urma cu cea doua milenii, termenul 'natio' insemna nastere, rasa, soi, dar si popor, neam. Apoi cu acest termen au fost numite
popoarele barbare, iar in evul mediu grupurile privelegiate, elitele recunoscute (de exemplu, natiunile maghiara, sasa, secuiasca in
Transilvania), in istoriografia moderna se disting doua viziuni asupra esentei notiunii de natiune. Conform unei opinii, natiunea este identificata
cu un popor, constituit intr-un stat. Aceasta este viziunea juridica sau legala asupra natiunii. De fapt, un individ sau un grup de indivizi pot sa
faca parte dintr-un stat si sa se considere membri ai unei natiuni situate in afara statului respectiv. Rezulta ca natiunea nu trebuie confundata
cu statul, desi intre ele exista o legatura indispensabila, deoarece natiunile tind sa-si creeze un stat propriu national.
O alta viziune presupune prin natiune o comunitate cu baze etnice - cu origine, limba, credinta, obiceiuri comune, care are radacini adanci in
epoca medievala. Comunitatea etnica medievala (numita de unii istorici si 'natiune medievala') se deosebeste de natiunea moderna nu prin
esenta, ci prin gradul de manifestare, de amploare, de pondere in societate al unor elemente constitutive ale acestei comunitati, in epoca
moderna se consolideaza unitatea vietii economice, social-politice, de limba, cultura, spiritualitate si teritoriala a spatiului in care locuieste
comunitatea respectiva. De regula, majoritatea natiunilor au la baza o etnie, formata in evul mediu (mai rar din doua sau mai multe etnii). O
exceptie reprezinta natiunea moderna americana, care s-a constituit in baza unui aliaj al diferitelor comunitati etnice si nationale. Unele natiuni
s-au format neavand o comunitate economica unica, teritoriul lor national fiind impartit (complet - Polonia sau partial - Romania) intre tari
straine. Procesul de constituire a natiunilor italiana si germana a decurs in conditiile faramitarii statale a teritoriului lor national, iar al multor
altor natiuni - in circumstantele incorporarii totale a teritoriului lor in componenta altor state. Chiar si limba nu intotdeauna a fost acel element
comun consolidator in procesul formarii natiunilor. Un exemplu in acest sens serveste natiunea franceza - limba ei nationala unica s-a constituit
abia in sec. al XVI-lea.
Dupa cum vedem, diferite natiuni s-au format in diverse circumstante, unele conditii necesare pentru aceasta (unitatea vietii economice,
unitatea teritoriala, politica, lingvistica) lipsind complet. Aceasta ne duce la concluzia ca in anumite imprejurari'rolul determinant i-a revenit nu
unui grup de factori, ci numai unei sau doua conditii, care au intarit constiinta nationala. Astfel, pentru natiunea romana elementele
constitutive de baza au fost originea si limba comuna. In conditiile extreme in care marile state vecine intentionau sa imparteasca intreg spatiul
romanesc, limba si originea, impreuna cu alti factori (religie, obicee, relatii economice traditionale etc.), i-au consolidat pe romani intr-o
natiune moderna. La polonezi rolul determinant in cimentarea natiunii moderne poloneze I-au jucat trecutul istoric glorios si lupta pentru
recapatarea independentei.â se opuna Frantei si Rusiei. Napoleon III spera sa primeasca 'compensatia' fagaduita de Bismarck. Pe tar guvernul
prusac l-a calmat, fagaduindu-i ajutor in revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 1856.
Ultimele bariere in calea crearii Imperiului German, sub conducerea Prusiei, au fost inlaturate in urma razboiului victorios din anii 1870-1871
contra Frantei. Statele sud-germane sunt incluse in componenta Imperiului German, proclamat la 18 ianuarie 1871 in Sala de Oglinzi a palatului
de la Versailles.
Unificarea Germaniei a fost un act progresist si a constituit premisa principala, care a permis accelerarea dezvoltarii ei economice, politice si
culturale. Germania a incetat sa fie obiect al politicii internationale, transformandu-se in subiect al ei. Totodata, in tara a fost instaurat un regim
conservator semiautocratic. Stabilirea in centrul Europei a unui puternic stat german militarist a pus in primejdie securitatea statelor de aici.
Formarea statelor naționale
În secolul al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a naţiunilor europene moderne, apar noi state naţionale unitare şi independente.
Acest proces are profunde premise istorice, condiţionate de factori diverşi economici, politici, etnici, spirituali. Datorită interacţiunii lor au
apărut naţiunile moderne, care reprezintă o formă istorică de organizare socială a unor mari comunităţi umane, bazate pe mai multe elemente
constitutive.
Naţiunea nu este doar o asociere economică, nu doar un grup de oameni cu interese comune subiective. O naţiune este o mare solidaritate
constituită pe baza sentimentului de sacrificiu.
Naţiunea este o comunitate etnică omogenă, vorbind aceeaşi limbă, locuind în limitele aceluiaşi teritoriu, având legături economice
permanente, comunitate de cultură şi identitate religioasă. Ceea ce deosebeşte poporul de naţiune este conştiinţa naţională. Conştiinţa
naţionale s-a format şi dezvoltat pe baze lingvistice, culturale, economice şi politice.
Diferite naţiuni s-au format în diverse circumstanţe, unele condiţii necesare pentru acestea (unitatea vieţii economice, unitatea teritorială,
politică şi lingvistică) lipsind complet. Rolul determinant i-a revenit nu unui grup de factori, ci numai unei sau două condiţii care au întărit
conştiinţa naţională.
Astfel, pentru naţiunea română, elementele conştiinţei de bază au fost originea