UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

Facultatea de Istorie (IF)

REFERAT EUROPA
MODERNĂ

Napoleon și campania din Egipt și Siria (1798-

1801)

Asist. dr. univ. Mihuț Cosmin

Student:Florescu Denis-Teofil
(Grupa H212)

Anul II

IAȘI, 2019

1
 În cele ce vor urma voi prezenta campania generalului Napoleon Bonaparte din Egipt
și Siria, cauzele, desfășurarea și evenimentele marcante din cadrul acesteia. Napoleon
Bonaparte (n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena),
cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic
și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la
începutul secolului al XIX-lea. Visul oriental al lui Napoleon ia naștere încă din timpul
campaniei din Italia, primul mare război al său, ideea unei expediții în Egipt fiind sugerată de
interesul acestuia față de un proiect depus în timpul lui Ludovic al XV-lea care propunea
fondarea unei puternice colonii în această regiune1, ba mai mult, după cucerirea Veneției,
ordonă cucerirea insulelor ionice care reprezentau un principal avanpost în eventualitatea unei
campanii în nordul Africii2.

Dincolo de ambițiile marelui general, a fost bine de cunoscut și faptul că burghezia din
Marsilia și din întreg sudul Franței întreținea, de mult timp, relații comerciale cu țările din
Levant3, deci această zonă nu juca doar un rol politico-militar ci și economic.

Pe 26 octombrie 1797, Napoleon a fost avansat ca șef al armatei de coastă a Franței ce

avea ca scop să acționeze împotriva Angliei, dar pe 5 decembrie 1797 acesta s-a întors la Paris
unde se bucura de gloria imensă pe care și-a atașat-o numelui său în urma campaniei din
Italia. Directoratul și-a ascuns cu greu frica pe care prezența lui Bonaparte i-o provoca, însă
acesta din urmă a ales să se întoarcă, în februarie 1798, la Dunkerque unde, timp de câteva
săptămâni, a inspectat coastele oceanului. Revenit la Paris, acesta a constatat că situația dintre
el și Directorat era în continuare una echivocă și își manifestă nemulțumirea față de Guvern.4

Însă conducerea avea nevoie de el, pentru că era un general capabil, și cum o invazie a
Angliei era imposibilă, ministrul Relațiilor externe Talleyard, propune Egiptul. Deși această
propunere nu a fost văzută bine la început, ideea unei colonii în Egipt a devenit atrăgătoare 5,
mai ales că în urma victoriei din Italia și a tratatului de la Campo-Formio sunt obținute
insulele Ionice, care ar putea fi folosite drept bază de operațiuni în Mediterană. Chiar dacă

1
Gilda Eugenia Lorintz, Biografia lui Napoleon Bonaparte, Editura Alfabetul, Sibiu, 1996, p. 17.
2
Evgenij Viktorovič Tarle, Napoleon, Editura Lider, București, 1997, p. 62.
3
Ibidem, p. 61.
4
G. E. Lorintz, op. cit., p. 16.
5
Jean Tulard, Napoleon, Editura Campania, București, 2000, p. 76-77.

2
această campanie pare a fi doar de natură strategică și militară, apar și preocupări de ordin
științific întrucât o comisie pentru științe și arte însoțește armata6.

Mai apare motivul ambițiilor lui Napoleon despre care Jean Tulard spune: „ ... în
pofida declarațiilor ce i se atribuie, Bonaparte era prea realist pentru a se gîndi să-și
croiască, în genul lui Alexandru, un imperiu în Orient. Prea multe obstacole, începând cu
religia și limba, se aflau în calea lui7.”, însă însuși Napoleon admite: „Am văzut calea prin
care-mi pot atinge toate visele. ... Mi-aș găsi o nouă religie, m-am văzut mărșăluind pe
drumul spre Asia, călare pe un elefant, cu un turban pe cap, și în mână un nou Coran pe care
l-aș fi compus pentru a-mi satisface toate nevoile. În întreprinderile mele aș fi combinat
experiențele din ambele lumi, exploatând tărâmul întregii istorii pentru propriul meu profit8.”
El era obsedat de amintirea lui Alexandru cel Mare și a lui Cezar9.

În primele luni ale anului 1798, acesta a înaintat planul de expediție Directoratului,
Guvernul îl adoptă, iar la 5 martie 1798 Napoleon a fost numit comandant suprem al forțelor
expediționare10. Această situație a convenit, în primă fază, Directoratului, aflat în ajunul
alegerilor din anul VI, scăpând astfel de un general ambițios, ale cărui planuri de viitor erau
încă necunoscute,11 campania urmând a fi lungă, îndepărtată și foarte periculoasă. Pe lângă
avantajul politic intern pe care Directoratul îl urmărea, sunt evidente avantajele economice și
militare pe care controlarea acestei zone le-ar fi adus.

Astfel, putând să-și desfășoare activitatea de organizare a expediției, Napoleon și-a

ales ,aproape individual, soldați din cei care au luptat alături de el și în campania din Italia,
urmând ca la 19 mai 1798, la Toulon, flota să ridice ancora12. Surprinzător a fost faptul că, în
tot acest timp, secretul campaniei a fost păstrat, în Franța discutându-se doar de o debarcare în
Anglia13, Napoleon răspândind zvonul că dorește să treacă Gibraltarul ca apoi să încerce să
oprească, prima dată, în Irlanda14, tocmai pentru a-l induce în eroare pe amiralul Nelson, aflat
cu flota în Marea Mediterană.

6
Ibidem, p. 77-78.
7
Ibidem, p. 78.
8
Paul Strathern, Napoleon in Egypt, Editura Bantam, 2009, p. 47.
9
Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte, Volumul I, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1973, p. 123.
10
E. V. Tarle , op. cit., p. 65.
11
Albert Soboul, Revoluția franceză 1789-1799, Editura Științifică București, 1962, p. 479.
12
E. V. Tarle, op. cit., p. 65.
13
G. E. Lorintz, op. cit., p. 17.
14
E. V. Tarle, op. cit., p. 66.

3
 Corpul expediționar, îmbarcat pe 200 de nave mari și mici15, era format din 38.000 de
soldați și o comisie alcătuită din 187 de savanți, scriitori și artiști16, aceștia din urmă fiind
dovada dorinței de a întemeia o mare colonie.

Ajuns în Malta pe 10 iunie, cere și obține predarea acesteia, pe care o proclamă

posesiune a Republicii Franceze și îi organizează guvernarea17. După o staționare de 10 zile în
Malta (10-19 iunie 1798), Napoleon se îndreaptă către Egipt, nu înainte de a lăsa o garnizoană
de 4.000 de oameni aici, urmând ca pe 30 iunie, beneficiind de un vânt prielnic, să ajungă
aproape de Alexandria. Norocul îl urmărește și acum pe tânărul general, sosit la Alexandria.
Acesta află că escadra engleză sosise acolo cu 48 de ore în urmă și se informase despre el,
însă nimeni nu știa nimic despre o expediție franceză, iar amiralul Nelson decide să navigheze
spre Constantinopol, considerând că aceasta ar putea fi o altă posibilă țintă18.

Pe 2 iulie 1798, la ora 1, trupele franceze se aflau pe țărm, debarcând în satul de

pescari Marabu, aflat la câțiva kilometri de Alexandria. Egiptul, deși era un teritoriu al
sultanului, era condus de căpeteniile unei cavalerii feudale, cavaleria mamelucă. Beii
mameluci stăpâneau multe pământuri, dar plăteau tribut sultanului și recunoșteau
suzeranitatea acestuia, în realitate depinzând foarte puțin de el. Populația era formată, în mare
parte, din negustori, caravanieri, meseriași și agricultori. De stăpânirea mamelucă avea să se
folosească Napoleon ca pretext pentru invadarea Egiptului, acesta dorind, inițial, să păstreze o
relație bună cu Poarta, susținând că a venit să elibereze populația arabă de beii mameluci. La
5 iulie 1798 a fost luată cu asalt Alexandria, pe care Napoleon a cucerit-o după doar câteva
ore de luptă. Se instaurează astfel stăpânirea franceză, tânărul general încredințând populația
de respectul său față de Coran, dar le recomandă o ascultare completă și îi amenință cu măsuri
aspre în caz de nesupunere.19

După doar 2 zile, trupele franceze au părăsit Alexandria, unde guvernator a fost lăsat
generalul Kleber20, urmând ca mamelucii din Ramaniech să fie înfrânți, flotila lor și cavaleria
beilor fiind distruse la Cheybresse. Trupele franceze sufereau din cauza lipsei de apă,
afundându-se în deșert, acestei probleme adăugându-se și faptul că populația panicată s-a
retras din sate și otrăvea fântânile. După mai multe zile de tatonări, pe 20 iulie, Napoleon a

15
Ibidem.
16
Albert Soboul, op. cit., p. 480.
17
G. E. Lorintz, op. cit., p. 18.
18
E. V. Tarle, op.cit, p. 67.
19
Ibidem, p.67-68.
20
G. E. Lorintz, op. cit., p. 20.

4
întâlnit armata numeroasă a mamelucilor, în satul Embabeh, în apropierea piramidelor21.
Lupta cu mamelucii lui Muraf-Bei s-a dat pe 23 iulie, toate diviziile punându-se în mișcare la
ora 2 dimineața. A fost un succes categoric al trupelor expediționare, armata mamelucă fiind
înfrântă total, aceștia părăsind o parte din artilerie (40 de tunuri) și fugind către sud. În aceeași
zi, Napoleon a intrat în Cairo pe care îl ocupă. Pe 24 iulie, trupele franceze, în frunte cu
Napoleon, au plecat în urmărirea mamelucilor, poartă mai multe bătălii cu aceștia dintre care
cea mai importantă la Salaileh și au revenit în Cairo22. În această perioadă s-a creat un atlas
detaliat al întregii țări, biologistul Geoffroy Saint-Hilaire a deschis o nouă ramură a științei
numita „teratologie23”, însă de departe cea mai spectaculoasă descoperire a fost Piatra din
Rosetta24.

Campania, până în acest moment, cunoscuse un real succes, însă, pe 2 august 1798, lui
Napoleon i se aduce o veste cumplită: cu o zi în urmă, flota care staționa la Abukir a fost
descoperită de amiralul Nelson și distrusă, iar amiralul francez Bruyes și-a pierdut viața25.
După acest moment se consideră că Anglia devine stăpâna Mării Mediterane26, acest
eveniment constituind și prilejul celei de a II-a coaliții dintre Anglia, Austria și Rusia27.
Corpul expediționar francez a fost pus astfel într-o ipostază foarte dificilă neavând altă soluție
decât victoria.

De la Cairo, Napoleon a întreprins organizarea noii provincii cucerite. Astfel, în

fiecare oraș sau sat puterea era centralizată în jurul șefului garnizoanei franceze. S-a constituit
un divan consultativ format din cetățeni aleși de tânărul general, oameni bogați sau notabili,
iar la Cairo s-a format un mare organ consultativ format din comandantul șef și reprezantanți
ai orașului și ai provinciei. Au fost reglementate impozitele și dările, darea în natură, spre
exemplu, însemna ca provincia să întrețină armata franceză pe cheltuiala proprie. Șefii locali
și organele lor consultative aveau datoria să asigure ordinea și protecția comerțului.
Impozitele beilor asupra pământurilor sunt suprimate, iar bunurile acelora care au fugit în sud
sunt confiscate în folosul tezaurului francez. Nu în ultimul rând, Napoleon a acordat o atenție
deosebită religiei mahomedane, geamiile și clerul bucurându-se de cel mai mare respect și

21
E. V. Tarle, op. cit., p.68.
22
G. E. Lorintz, op. cit., p. 21.
23
Disciplină care studiază malformațiile viețuitoarelor, DEX 2009, ediția a 2-a revăzută și adăugită.
24
Paul Strather, op. cit., p. 365-366.
25
E. V. Tarle, op. cit., p.72.
26
Albert Soboul, op. cit., p. 480.
27
Jacques Madaule, Istoria Franței- De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea, Editura Politică, București,
an 1973, p. 202.

5
inviolabilitate28. A dorit să-și apropie astfel preoții, magistrații și mulțimea, urmând să
celebreze pe 18 august 1798 sărbătoarea revărsării periodice a Nilului și a ajungerii apelor
fluviului la Cairo, iar 2 zile mai târziu a ordonat aniversarea solemnă a nașterii lui
Mahomed29.

Chiar dacă măsurile par a fi luate în sprijinul populației, mare parte din aceasta,
confuză fiind încă de noile schimbări de putere dar și sugrumată de actualul sistem de
impozitare, s-a răsculat. Spre exemplu, în Cairo au avut loc încercări de răscoală, reprimate
foarte dur însă de Napoleon, fiind executați zilnic, după răscoală, între 12 și 30 de persoane
care au avut legătură cu aceasta. Au avut loc astfel de răzmerițe și în satele din jurul
Cairoului, cunoscându-se un caz în care toți bărbații dintr-un trib au fost executați după
terminarea conflictelor30. În fapt, măsurile luate de Napoleon în Egipt au fost menite să
lichideze raporturile feudale și să câștige sprijinul burgheziei arabe, tocmai pentru a-și asigura
spatele pentru evenimentele ce vor urma și pentru a consolida dictatura militară instaurată.

Napoleon s-a arătat foarte interesat de lucrările vechiului canal care unea cândva
Marea Roșie de Marea Mediterană, în decembrie 1798 plecând într-o călătorie pentru a vedea
acele locuri. În timpul călătoriei a aflat că fortul de la El-Arish era ocupat de mameluci și de
trupe ale lui Djezzar. Se întoarce la Cairo și pregătește în mare grabă trupele destinate
cuceririi Siriei. Totodată, guvernul turc află de spusele lui Napoleon și nu le acreditează,
trimițând și ei trupe în Siria31. La 10 februarie 1799, armata franceză se îndreaptă către Siria.
Unul după altul, începând cu El-Arish, orașele i se predau, ocupând Gaza, fără rezistență, la
23 februarie. A urmat un marș greu, datorat lipsei apei dar și a ciumei, însă, la 4 martie,
Napoleon împreună cu trupele sale ajung la zidurile cetății Jaffa. Asaltul a avut loc 2 zile mai
târziu, soldații având ca ordin să treacă prin foc și sabie tot orașul. Cu toate acestea sunt luați
4.000 de prizonieri turci, generalul fiind nevoit ca 3 zile mai târziu să ordone executarea
acestora. Era foarte puțin probabil ca în aceste condiții foarte grele de marș să mai fie luați și
prizonieri.

Rezistența cea mai mare a fost întâmpinată la cetatea Acra (Akka- turcă), asediul
acesteia durând exact 2 luni, însă fără succes. Apărarea cetății era condusă de englezul
Sydney Smith, garnizoana turcă era foarte numeroasă și aprovizionată de pe mare de englezi

28
E. V. Tarle, op. cit., p.69.
29
G. E. Lorintz, op. cit., p. 21.
30
E. V. Tarle, op. cit., p. 72.
31
Ibidem.

6
cu arme și hrană. Pe lângă toate acestea, armata franceză nu avea artilerie de asediu, iar după
mai multe asalturi eșuate, la 20 mai 1799 asediul este ridicat. Zvonurile neliniștitoare cu
privire la răscularea satelor siriene rămase în urmă și imposibilitatea menținerii fără noi
întăriri a liniilor de comunicații l-au constrâns pe ambițiosul general să pună capăt dorinței de
a stăpâni Siria32. Napoleon are să atribuie toată viața un caracter fatalist acestei înfrângeri,
dorințele sale fiind foarte mari: urma să aibă un acord cu șahul Persiei și îi promisese
sultanului Mysore, din sudul Indiei, sprijin împotriva englezilor cu care acesta se afla în
conflict în acel moment.

Întoarcerea din Siria avea să fie una foarte grea (sfârșitul lui mai/ începutul lui iunie,
când temperaturile sunt extreme), tânărul general a împărtășit aceleași condiții cu armata sa
căreia i-a ordonat să meargă pe jos, caii și căruțele fiind folosite pentru transportarea răniților.
Aceștia au ajuns înapoi la Cairo pe 14 iunie 1799, însă un nou pericol avea să îi pândească, de
data aceasta o armată turcă debarcă la Abukir, în luna iulie. Pe 25 iulie a avut loc lupta,
francezii au atacat armata turcă pe care au distrus-o efectiv, ordinul dat de Napoleon fiind
acela de a nu lua prizonieri33. Consider că, acesta a fost unul din momentele de răscruce ale
acestei campanii, pentru că supraviețuirea s-a jucat în mod direct, francezii neavând, din nou,
altă soluție decât victoria: ori eliminau orice fel de rezistență, ori ei erau cei eliminați, situație
datorată catastrofei de pe 1 august 1798 de la Abukir.

Chiar dacă Napoleon a presupus că va rămâne mai mult în Egipt, elaborând chiar un
plan pentru deschiderea Canalului Suez, situația internă din Franța l-a constrâns să revină
acasă. În perioada martie-august 1799 francezii au pierdut în fața austriecilor pozițiile deținute
în Germania și în fața rușilor lui Suvorov pozițiile din Italia.34 Ba mai mult, pe 17 iunie 1799
are loc o lovitură de stat a majorității consiliilor împotriva Directoratului. Napoleon riscă
întoarcerea în țară, escadra sa a scăpat de vasele inamice cu foarte mult noroc, aceștia
ajungând pe 1 octombrie 1799 la Ajaccio. Aici, tânărul general află de căderea Mantuei,
bătălia de la Novi, descinderea anglo-rusă din Olanda și cucerirea întregii Italii de către
austrieci și ruși35. Pe 9 octombrie au debarcat la Fréjus, 7 zile mai târziu au ajuns în Paris36.

La conducerea Egiptului a rămas Kléber, care a încercat o pace cu turcii și englezii,

dar fără succes, în februarie 1800. O lună mai târziu a respins o altă armată otomană, iar prin

32
Ibidem, p. 73-74.
33
Ibidem, p. 75.
34
Jacques Madaule, op. cit., p. 202.
35
G. E. Lorintz, op. cit., p. 28.
36
Paul Strathern, op. cit., p. 384.

7
iunie Kléber a fost ucis de către Soliman, un sirian din Alep. A fost succedat de Menou,
guvernatorul Rosetei. După un an de decizii proaste, în octombrie 1801, ultimele rămășițe ale
armatei din orient au părăsit Egiptul37.

În opinia mea, Napoleon Bonaparte este o personalitate, care a rămas celebru în

istorie, datorită faptului că a demonstrat că poți ajunge rege altfel decât prin intermediul unei
moșteniri transmise din tată în fiu (cazul lui Ludovic al XVI-lea). Nici un alt om, cu excepția,
poate, a lui Alexandru Macedon, nu și-a influențat atât de decisiv epoca precum a făcut-o
Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viața lui este aceea a unui om excepțional, care a știut să
fructifice la maximum toate oportunitățile oferite de istorie. Revoluția a permis oamenilor să-
și schimbe statutul în societate și de asemenea, s-a promovat competența și nu originea. Ceea
ce-l individualizeaza pe Napoleon în raport cu ceilalți nu este doar geniul militar, care-l
plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru Macedon, Iulius Caesar
sau Frederic cel Mare, ci și o rară și fericită combinație între o putere de muncă ieșită din
comun, o memorie fantastică și o inteligență neobișnuită. Dormea trei ore pe noapte, fiind
capabil ca, în mijlocul celei mai aprige bătălii, să ațipească vreme de 10 minute, pentru ca mai
apoi, refăcut complet, să ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli
(1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809),
Montmirail (1814) rămân niște capodopere de artă militară, prin viteza de execuție, știința
concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea
împăratului de a-și mobiliza și motiva soldații. Bonaparte cunoștea pe de rost numele a mii de
militari, îngrijindu-se în permanență de hrana și cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti
atât generalilor săi, cât și ostașilor, dar îi și răsplătea pe măsură. Calitatea soldaților a scăzut
din cauza nenumăratelor războaie purtate de Franța. Campaniile anilor 1814 și 1815 au fost
duse cu tineri recruți, entuziaști dar lipsiți de experiența și vigoarea veteranilor. Pe plan intern
introduce reforme, prin care rezolvă problemele cauzate de Vechiul Regim: înființarea Băncii
Franței (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802),
reforma administrației și introducerea instituției prefectilor (1802), reforma sistemului
educational și crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care îi poarta numele și
care a rămas în vigoare până în zilele noastre. Ceea ce a produs declinul Imperiului
Napoleonian a fost dorința acestuia de a crea un imperiu universal, asemenea lui Carol
Quintul.

37
Ibidem, p. 386.

8
 În concluzie, Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui
Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a
submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a
fost scopul principal al campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de
angajamente navale și a inclus ocupația Maltei. În ciuda a mai multor victorii decisive și a
unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon numite au fost nevoite să se
retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a conflictului din
Europa precum și datorită înfrângerea flotei franceze de sprijin. Bătălia navală de la Abukir a
avut loc pe 1 și 2 august 1798. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea
amiralului Horatio Nelson,a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o
expediție militarăîn Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat
supremațiape Marea Mediterană.

9
Bibliografie

Lucrări generale.

1. Madaule Jacques, Istoria Franței- De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea,

Editura Politică, București, an 1973.
2. Soboul Albert, Revoluția franceză 1789-1799, Editura Științifică București, 1962.

Lucrări speciale.

1. Eminescu Gheorghe, Napoleon Bonaparte, Volumul I, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, București, 1973.
2. Lorintz Gilda Eugenia, Biografia lui Napoleon Bonaparte, Editura Alfabetul, Sibiu,
1996.
3. Strathern Paul, Napoleon in Egypt, Editura Bantam, 2009.
4. Tarle Evgenij Viktorovič, Napoleon, Editura Lider, București, 1997.

Dicționare.

1. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a 2-a revăzută și adăugită, 2009.

10