DREPT CONSTITUȚIONAL

Definiție. Desemnează acel ansamblu de norme juridice care reglementează

relațiile fundamentale dintre cetățeni, relații care se stabilesc în procesul instaurării,
menținerii și exercitării puterii („realizarea puterii”).
Conceptul de constituție provine de la romani și era legea dată de împărat.
Constituțiile apar după revoluțiile burgheze, deci pe la sfârșitul sec al XVIII-lea. Prima
constituție a lumii începe la 1215 cu MAGNA CHARTA LIBERTATUM, deși în cea mai
mare parte Constituția Marii Britanii nu este o constituție scrisă.
Prima constituție scrisă a lumii este adoptată în SUA la 1787, la Philadelphia.

INTRODUCERE

1. Subiectele raportului juridic de drept constituțional

De vreme ce dreptul constituțional este o ramură a dreptului public, unul dintre
subiecte va fi întotdeauna statul reprezentat de către organele sale, iar celălat, cetățenii.
Cetățenii, intră în raport de drept cu statul atunci când își revendică drepturile
cetățenești fundamentale ca persoane fizice și ca electori, organizați în circumscrispții.
Poporul, are cel puțin două posibile vocații în privința posibilei calități de subiect
de drept cosntituțional:
- Una difuză, titular al suveranității naționale
- Beneficiar al referendumului prin care este solicitat să decidă asupra unor
proble majore ale națiunii.
Partidele, formațiunile politice, organizațiile non-guvernamentale se definesc
drept asociații de cetățeni care au ca scop dobândirea puterii politice sau pafrticiparea
la exercitarea acesteia.
Cetățenii străni și apatrizii constituie subiect nu doar în raporturile de drept
constituțional, dar și în raporturirle de drept internațional privat.

2. Izvoarele dreptului constituțional româniei

 Constituția este cel mai important izvor de drept.
 Legile Parlamentului adoptă 3 categorii de legi:
- Legi constituționale (legi de revizuire a constituției): sunt cele mai importante legi
dintr-o țară.
- Legi organice: se referă la cele mai importante domenii de activitate.
- Legi ordinare: legi care reglementează celelalte domenii de activitate

Dincolo de însemnătatea domeniului clasificării legilor date de Parlament are în

vedere și procedura lor de adoptare. In dreptul constituțional se utilizează următoarele
categorii de majorități:
- Majoritatea calificată: are în vedere o majoritate precizată expres de lege (2/3 din
numărul total de deputați și senatori; ¾ din numărul total; etc);
- Majoritate absolută: jumătate + 1 din numărul total; se adoptă legile organice;

1
 - Majoritatea simplă: jumătate + 1 din cei prezenți în sală, dacă cei prezenți sunt
mai mult de 1/2 + 1 din numărul total (CVORUM); se adoptă legi ordinare
- Majoritatea relativă - comparativă; de tipul “cel mai mult dintre”; se utilizează în
turul 2 al alegerilor prezidențiale.

3. Ordonanțele de guvern sunt acte normative cu putere de lege delegate,

conform art. 115 din Constituție.
O.G. sunt:
- Simple - modifică doar de legile ordinare
- De urgență - pot modifica inclusiv legile organice

4. Jurisprudența Curții Constituționale. Jurisprudența CCR sau deciziile

reprezintă totalul motivelor pe care le dau judecătorii.

5. Tratatele internaționale
Din ce în ce mai rar tratatele internaționale constituie izvoare ale dreptului
constituțional, excepție fac, probabil, tratatele privind constituirea Uniunii Europene.
Pentru a constitui un izvor de drept constituțional, un tratat internațional la care
România etse parte trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- Să fie ratificat de Parlamentul României
- să fie de aplicare nemijlocită, atunci când cuprinde reglementări specifice
dreptului constituțional
- să fie licit, adică să nu cuprindă prevederi contrare respectării drepturilor
fundamentale ale omuluisau să aibă un caracter secret.

6. Decretele - Legi, aceste acte normative (acte ale șefului de stat, dar cu forță
juridică similară legii) pot produce efecte tranzitorii sau chiar pot rezista în timp. Când
au incidență asupra ordinii constituționale, ele pot fi considerate izvor de drept
constituțional.

2
 CONCEPTUL DE CONSTITUȚIE

ADOPTAREA CONSTITUȚIEI

Adoptarea unei Constituții trebuie realizată de acel organ care în organizarea

puterii politice deține locul întâi. Se consideră că adoptarea unei constituții se realizează
de o putere numită PUTERE CONSTITUANTĂ:

PUTEREA CONSTITUANȚĂ este de două feluri:

- Originară - ea acționează acolo unde nu există nici o Constituție și de regulă
este încarnată de puterea populară sau de către liderii acesteia. (în statele nou
constituite, în tările ieșite de sub colonialism, în statele în care au avut revoluții
politice);
- Instituită - este prevăzută de Constituția în vigoare în vederea adoptării unei alte
constituții.
În România după căderea lui Nicolae Ceaușescu a fost aleasă o putere
provizorie care a decis alegeri în 20 Mai 1990 pentru un Parlament cu durata de numai
2 ani, și care avea ca sarcinș adoptareș unei noi Constituții. De-a lungul istoriei
înregistrăm următoarele modalități de adoptare a Constituției:
1. Constituția acordată (concedată) - este adoptată de către rege și dăruită
poporului în calitatea de suveran absolut. Este o Constituție profund
nedemocratică. (Franta - 1814, Japonia - 1889);
2. Constituția statut - dată tot de rege cu aparente de democrație, este supusa
referendumului. (Carol al II-lea, 1938, Romania);
3. Constituția pact - este o Constituție înțeleasă drept un contract între monarh și
poporul reprezentat prin Parlament. S-a utilizat în 2 situații:
 pentru soluționarea pașnică a unor conflicte între rege și popor în Marea
Britanie (1215, 1699, etc.)
 pentru instaurarea unei dinastii străine într-o țară (Carol I - 1866)
4. Constituția convenție - au fost constituțiile adoptate după modelul Constituției
americane din 1787, este adoptată de către o adunare special aleasă, numită
Convenție
5. Constituția parlamentară - de tip european, este adoptată de către parlament,
investit cu calitatea de adunare constituantă. De obicei adoptată cu majoritate de
2/3 din numărul total. După al II-lea Război Mondial s-a încetățenit practica validării
noii constituții adoptate de Parlament și prin referendum (vot popular).

MODIFICAREA CONSTITUȚIEI

În principiu o constituție poate fi revizuită de către aceeași putere și după

aceleași proceduri după care a fost adoptată. În funcție de ușurința cu care poate fi
modificată o constituție împărțim constituția în:
 Flexibile (se modifică cu ușurință)
 Rigide (se modifică cu dificultate)
Orice constituție tinde să se rigidizeze, deoarece tinde spre stabilitate.

3
 În acest sens au fost create următoarele metode de stabilitate a unei constituții:
 interzicerea veșnice a modificării acesteia ( Franța - 1958). Este iluzorie
deoarece puterea constituționale de azi nu poate decide in locul puterii
constituționale de mâine.
 interzicerea revizuirii constituției pentru o perioadă de timp de la adoptarea ei
 interzicerea nemodificării veșnice a doar unor capitole din constituției
( Constituției României - 2003)
 Prevederea unor mecanisme greoaie de modificare a constituției (Constituției
României - 1866)
 interzicerea modificarea constituției in perioada ocupației militare (Constituția
Franței - 1858)
 în timpul instituirii stării de urgență, de asediu sau de război (Constituția
României - 2003)

REVIZUIREA CONSTITUȚIEI

Conform art. 150 din Constituție, în România au drept la inițiativa de a modifica

legea fundamentală:
 Cel puțin o pătrime din numărul total de deputați și senatori;
 Cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot;
 Președintele României, la propunerea Guvernului.
În urma adoptării inițiativei de revizuire, Parlamanetul alege o comisie mixtă de
redacatre a proiectului de legi de revizuire. După definitivarea proiectului, acesta este
supus votului fiecărei camere; pentru adoptare ste necesară majoritatea de 2/3. Numai
pentru adoptarea legii de revizuire mai este prevăzută procedura de mediere, dacă
aceasta eșuează, proiectul va fi supus votului camerelor reunite, fiind necesară o
majotitate de ¾ pentru adoptare. Revizuirea este definitivă după aprobarea și prin
referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data votului parlamentar asupra
proiectului de lege. Referendumul este valabil dacă au paricipat cel puțin jumătate plus
unul dintre cetățenii cu drept de vot, iar revizuirea este adoptată dacă în favoarea ei a
votat majoritatea cetățenilor participanți la referendum.

SUSPENDAREA CONSTITUȚIEI

Suspendarea unei constituții semnifică încetarea provizorie a efectelor juridice

ale normelor sale, în totalitate sau numai în parte. Cazurile care au permis posibilitatea
suspendării Constituției, din punct de vedere al necesității constituționale au fost:
 Instituirea străilor de urgență sau de asediu (catastrofe naturale, razboi civil);
 Criza politică - anarhie
 Lovitura de stat
 Guvernarea prin decrete-legi asumate de conducerea legitimă sau provizorie a
statului, atunci când nu mai există organul legislativ
Un caz special îl reprezintă abrogarea dar, în general statele de azi recurg mai
rara la astfel de atitudini radicale, preferând revizuiri ale constituției în vigoare, chiar
dacă așa se mai păstrează prea puțin din vechiul text

4
 CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGII

SUPREMAȚIA CONSTITUȚIEI

Supremația Constituției constă în condiția ei privilegiată în raport cu orice alt act

normativ dintr-o tară, precum și poziția ei privilegiată în cadrul politic dintr-o țară.

Consecințele supremației Constituției:

a) Atunci când un domeniu al Constituției se modifică (un capitol, un titlu) toate
legile corespondente acelui domeniu modificat trebuie să se pună în acord cu
modificarea din Constituție (în mod imediat sau într-o perioadă de timp).
b) Toate legile trebuie să corespundă Constituției. Când contravin Constituției,
legile respective sunt suspendate urmând să se refacă acordul lor cu Constituția.

Controlul constituționalității legii este tocmai consecința supremației Constituției

și constă într-un ansamblu de norme juridice, de mecanisme și proceduri prin care se
controlează constituționalitatea unei legi, deoarece aceasta înseamnă de fapt
legalitatea legii.
Actele care sunt supuse controlului de constituționalitate sunt legile precum și
orice alt act normativ cu forță juridică egală cu a legii (Ordonanțe de Guvern, decrete-
legi, decrete alte fostului consiliu de stat).

Modalitățile juridice prin care se asigură conformitatea actelor normative cu

dispozițiile constituționale diferă de la o țară la alta. Au apărut mai multe concepții cu
prive la organul care controlul și formele sub care se realizează.
Forme de control:
- Controlul anterior adoptării legii (este facultativ)
- Controlul posterior adoptării legii (cel veritabil)

Controlul prin opinia publică este forma cea mai expresiv democratică. Metoda
de control este referendumul, care are însă inconveniente: Organizarea
referendumurilor devine imposibilă atunci când se invocă frecvent situații de
neconstituționalitate.
Statele au creat de-a lungul vremii variate soluții de verificare a constituționalității
legii:
 Când Parlamentul își controlează din punct de vedere constituțional propria lege
adoptată (autocontrol)
 Controlul efectuat de un organ politic.(ex: China – control militar)
 Control efectuat de un organ politico-juridic (Franța - Consiliul Constituțional;
Romania Curtea Constituțională)
 Controlul efectuat de Curtea Supremă de Justiție (SUA)
 Control efectual de către instanțele ordinare de judecată pe cale ofensivă
(Elveția) sau pe cale defensivă ( Elveția, România).

5
 CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

1. Organizarea Curții Contituționale.

Conform art. 142 din Constituție, Curtea Constituțională este formată din 9
judecători: 3 sunt numiți de Camera Adeputaților, 3 de Senat și 3 de Președintele
României. Curtea își reînoiește numărul de judecători cu o treime din trei în trei ani. Pe
durata mandatului judecători Curții Constituționale a României nu au voie să facă parte
dintr-un partid politic.
Numirea judecătorilor de către Parlament se face după procedura prevăzută la
art. 7 alin. 4 din Legea nr.47/1992: fiecare Cameră a Parlamentului numește, cu votul
majorității membrilor săi, la propunerea Biroului permanent și pe baza Comisiei juridice,
persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Candidaturile se depun la
Comisia juridică de către grupurile parlamentare, fiecare candidat trebuie să depună un
curriculum vitae și acte care dovedesc îndeplinirea condițiilor cerute de Constituție.
Votul este secret, iar decizia se ia cu majoritate absolută. Votul se va repeta până la
întrunirea majorității necesare.
Pentru numirea judecătorilor de către președintele României nu există o
procedură prestabilită. Candidații vor trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute în
art. 142 din Constituție:
a) Să aibă pregătire juridică superioară;
b) Să aibă o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul
superior
c) Să aibă competență profesională

După ce sunt numiți, judecătorii trebuie să depună juramântul individual, în fața

președintelui Parlamanetului sau a președintelui României. Mandatul este de 9 ani care
nu poate fi prelungit sau înnoit. Mandatul încetează în următoarele condiții:
 la expirarea termenului pentru care a fost numit
 în caz de demisie
 în caz de pierdere a drepturilor electorale
 în caz de excludere de drept
 în caz de deces
 în situații de incompatibilitate sau de imposibilitatea exercitării funcției de
judecător mai mult de 6 luni
 în caz de încălcare gravă a obligațiilor prevăzute în Regulamnetul de
organizare și funcționare a Curții Constituționale.

Mandatul judecătorilor nu poate înceta decât individual și niciodată colectiv, iar

forma individuală poate fi voluntară (prin demisie) sau de drept (atunci când mandatul a
luat sfârșit). Încetarea voluntară îmbracă două forme:
- expresă - când judecătorul își prezintă demisia
- tacită - când judecătorul acceptă situația de a deveni incompatibil.

După expirarea mandatului, judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat

anterior numirii, dacă s-a prevăzut la numirea sa condiția rezervării acestuia.

6
 Judecătorii își aleg din rândul lor un președinte prin vot secret și cu majoritate de
voturi pe o perioadă de 3 ani. Alegerea se face în termen de 15 zile de la reînnoirea
Curții. Pentru alegerea președintelui, fiecare grupă de judecători poate propune o
singură candidatură, iar dacă nu este ales la primul tur, la cel de-al doilea se va alege
din primii doi aleși. Dacă ambii candidați obțin același număr de voturi, atunci alegerea
președintelui o va face judecătorul cel mai în vârstă.
Președintele va numi un judecător care îi va ține locul în absența sa. Dacă
funcția rămâne vacantă se alege un președinte până la încheirea perioadei de 3 ani.
Atribuțiile președintelui Curții Constituționale sunt prevăzute de Legea nr. 47/1992 și de
regulamnetul de organizare și funcționare CCR.
CCR are în componențămagistrați asistenți care participă la pregătirea lucărilor și
la redactarea actelor emise de Curte. Curtea mai are și un secretariat general care la
rândul său asigură pregătirea, organizarea și coordonarea lucrărilor Curții.
Actele se adoptî cu majoritatea de voturi a judecătorilor, iar competența CCR
este strict limitatp de prevederile art. 146 din Constituție.

2. Atribuțiile Curții Constituționale a României

Atribuții:
- Se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgare, la sesizare;
- Se pronunță din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
- Se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri
internaționale;
- Se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului;
- Hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele;
- Soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile
publice;
- Vegează la respectarea procedurii pentru alegerea președintelui României și
confirmă rezultatul sufragiului;
- Constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției
de Președinte al României;
- Dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a președintelui
României;
- Veghează la respectarea procedurii privind organizarea și desfășurarea
referendumului;
- Verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către
cetățeni;
- Hotărăște asupra contestațiilor privind constituționalitatea unui partid politic;
- Îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.

Atribuțiile CCR pot fi clasificate în funcție de actul emis în executarea lor în 3

grupe:
 Atribuții în exercitarea cărora CCR emite decizii;
 Atribuții a căror exercitare este finalizată prin emitere de hotărâri;
 Atribuții în legătură cu care Curtea emite avize.

7
 Marea majoritate a atribuțiilor sunt atribuții de control. Atribuțiile CCR au fost
împărțite în:
a) Atribuții de contencios constituțional
b) Atribuții de contencios electoral
c) Atribuții privind respectarea unor proceduri legale

3. Judecătorii constituționali
Judecătorii CCR trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă
competență profesională și o vechime de 18 ani în activitatea juridică sau didactică.
judecătorii CCR sunt independenți în exercitarea mandatului și inamovabili pe durata
acestuia. Independența judecătorilor presupune că nu pot exista raporturi de
subordonare Președintelui României. Funcția de judecător este incompatibilă cu orice
funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior
juridic.

3.1. Independența. Judecătorii aleși trebuie să demisioneze din partidul de care

aparțin. Ei nu răspund nici în timpul mandatului, nici după expirarea acestuia pentru
voturile și opiniile esxprimate.
Judecătorii au următoarele obligații:
- Să își îndeplinească funcția cu imparțialitate și cu respectarea Constituției;
- Să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor;
- Să nu dea consultații în probleme de competență a Curții;
- Să își exprime votul afirmativ sau negativ în adoptarea actelor Curții (abținerea
nu este permisă);
- Să comunice orice activitate care ar putea atrage incompatibkitatea cu mandatul
pe care îl exercită;
- Să nu se foloseascî de funcția sa;
- Să se abțină de la orice activitate contrară îndependenței și demnității funcției
sale;

3.2. Inamovabilitatea. Reprezintă o garanție a independenței judecătorului,

adică el nu poate fi eliberat din fucnție, susspendat, pensionat prematur, avansat sau
transferat decât în condițiile prevăzute de lege. Mandatul poate înceta individual,
voluntar – expres sau tacit, în condițiile prevăzute de art. 44 din Legea 47/1992.
Suspendarea se poate face numai în situația trimiterii lui în judecată penală și până la
soluția definitivă. Un alt mijloc de protecție a mandatalor judecătorilor îl constituie
inviolabilitatea, ce are ca scop prevenirea urmăririi judiciare, nefondate.
Judecătorii nu pot fi arestați sau trimiși în judecată decât cu aprobarea Biroului
permanent al Camerei Deputaților și Senatului sau al președintelui Romaniei, și după
caz la cererea Procurolului general al parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
Dacă este trimis în judecată el este suspendat din funcție, iar dacă se dă o
condamnare definitivă este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea
încetează. Imovabilitatea este o procedură de protecție a mandatului judecătorului față
de actele abuzive ori insuficient fondate.
Răspunderea juridică îmbracă două forme:

8
 - răspunderea penală - formele de protecție a mandatului au fost create pentru
garantarea independenței, imparțialității și demnității justiției
- răspunderea disciplinară se aplică pentru încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor

Pornirea acțiunii diciplinare se face pe baza unei sesizări scise și semnate, ce va

fi examinată de o comisie de disciplină, formată din 3 judecători. Comisia îl va asculta
pe cel învinuit, acest lucru fiind obligatoriu. Dacă sesizarea se constată a fi întemeiată,
comisia va întocmi un raport ce va fi înaintat Curții, iar cu votul majorității se va lua o
hotărâre în ceea ce privește sancțiunea disciplinară ce se va aplica. Dacă sesizarea
este neîntemeiată, cauza se clasează cu aprobarea organului care a numit comisia de
cercetare disciplinară.
Plenul CCR poate aplica judecătorilor următoarele sancțiuni disciplinare cu votul
majorității:
- mustrare
- avertisment sever
- încetarea mandatului

4. Actele juridice supuse controlului de constituționalitate

Controlul constituționalității reprezintă verificarea legitimității legilor și actelor
normative cu putere de lege. În sfera actelor supuse controlului intră:
- legile, ca acte juridice adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, ce sunt
supuse apoi promulgării;
- regulamente parlamentare,
- tratate sau acorduri internaționale,
- Ordonanțe de Guvern
- Inițiativele de reviziure a Constituției
CCR nu se pronunță asupra constituționalității altor acte, cum ar fi: Horărârile
Guvernului, instrucțiunile ministeriale, ordinele sau circularele miniștrilor.

5. Alte atribuții ale CCR

1. O primă atribuție este cea de a veghea la respectarea procedurii pentru
alegerea Președintelui României și de a confirma rezultatele alegerilor. C.C.R
înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură, iar o verificare a
propunerilor de candidați o face B.E.C, dar Curții îi revine obligația să verifice dacă
propunerile au fost făcute în condițiile art.37 din Constituție.
Contestațiile sunt depuse la B.EC. și sunt trimise C.C.R pentru soluționare în 48
ore de la înregistrare, soluția fiind definitivă. C.C.R rezolvă contestațiile împotriva
soluțiilor date de birourile electorale de circumscrisție în legătură cu împiedicarea unui
partid sau a unui candidat în desfășurarea campaniei electorale. O altă obligație este
aceea de a primi procesele verbale cu privire la rezultatele alegerilor prezidențiale și să
anuleze sau să valideze aceste alegeri. Curtea poate impune anularea alegerilor numai
în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor a avut loc prin fraudă. Tot CCR publică
rezultatul alegerilor prezidențiale în presă și M.O. și prezintă parlamentului un exemplar
din actul de validare al alegerilor, în vederea depunerii jurământului Președintelui.

9
 2. O altă atribuție este aceea de a constata existența împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcției de președinte al României și să comunice cele
constatate Parlamentului și Guvernului.
De asemenea intră în atribuții și avizarea propunerii de suspendare din funcție a
Președintelui României în cazul în care acesta săvârșește fapte grave prin care încalcă
prevederile constituționale. Decizia de suspendare se ia de către Camerele
Parlamentului, CCR are doar obligația de a-și dau sau nu avizul. Prpunerea de
suspendare, împreună cu dovezile se trimit în copie CCR, iar președintele Curții
desemnează 3 judecători care să facă cercetările necesare.

3. Cea de-a treia atribuție a CCR este cea de a veghea la respectarea procedurii
pentru organizarea și desfășurarea referendumului și de a confirma rezultatele acertuia.
Referendumul se poate organiza:
- la cererea Președintelui, în probleme de interes național;
- pentru demiterea Președintelui
- pentru aprobarea revizuirii Constituției.

4. Cea de a patra atribuție este aceea de rezolvare a contestațiilor ce au ca

obiect constituționalitatea unui partid politic.

10
 CONCEPTUL DE STAT
ȘI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE ACESTUIA

1. Notiunea de stat. Statul desemnează o populație guvernantă ce locuiește în

limitele unui teritoriu care îi aparține. Cuvântul stat provine din latinescul „status” care
semnifică idea de permanent, stabil. Inițial acest cuvânt se folosea pentru a desemna
cetățile, republicile (romane), despoțiile si alte forme de organizare.

2. Funcțiile statului. Desemnăm funcție a statului ansamblul de atribuții ce

revine fiecărui organ de stat, în raport de prevederile legii și de comptențele pe care
acest organ le deține.
Din punct de vedere ala exercitării puterii avem două categorii de funcții:
- funcția internă - sunt modalități de realizare a puerii statului înlăuntrul teriroriului
său, acolo unde puterea este supremă si au ca scop programe sociale,
economice, culturale, înfăptuirea justiției;
- funcția externă - exercitarea independenței față de posibile agresiuni din afară și
de cooperare.

Statul este definit prin referire la 3 elemente constitutive:

 Teritoriul
 Populația
 Suveranitatea

TERITORIUL

Este acea parte a globului pământesc asupra căreia un stat își exercita
dominația sa publică sau asupra căreia își exercita de fapt suveranitatea în mod
exclusiv și deplin. Acest spațiu geografic este compus din suprafețe terestre, acvatice și
maritime, din solul și subsolul precum și din coloana aeriană până la limită spațiului
cosmic. Pentru câteva state limitrofe Polului Nord, în componența teriroriului lor intră și
sectoarele polare.
 Subsolul include bogățiile naturale exisrtente (resurse minerale, petroliere), limita
subslului unui stat este cea tehnică, adică a posibilităților de forare.
 Spațiul acvatic reprezintă apele maritime interioare, mările interioare, marea
teritorială, precum și porțiunile de râuri ce constrituie frontire naturale ale satului;
 Platoul continental, prelungirea în mare a uscatului, până la 350 de mile în larg;
 Spațiul aerian, adică, coloana de aer de deasupra spațiului terestru șși acvatic al
statului până la limita inferioară a spațiului cosmic 90-120 km.
 Enclavele sunt părți ale terirtoriului unui stat aflate în interiorul frontierelor altui
stat (șenale navigabile, autostrăzi transcontinentale, dominioane, colonii, etc)

Natura juridică a teritoriului s-au succedat mai multe doctrine:

 În feudalism s-a considerat că proprietatea monarhului asupra pământului
constituie izvorul puterii statului asupra teritoriului. Teritoriul era considerat
proprietatea exclusivă a monarhului care îl putea vinde sau schimba.

11
  Mai târziu, după formarea statelor naționale apare teoria "teritoriului - obiect"
care concepea teritoriul ca pe un obiect al dominației statului. Este vorba despre
o putere a statului asupra teritoriului care nu se confundă cu dreptul de
proprietate așa cum este acesta reglementat de dreptul civil.
 O altă terorie asupra teritoriului a fost aceea a "teritoriul - limită", astfel că
teritoriul unui stat a stabilit limitele competenței sale, adică suprafața înlăuntrul
căreia legile statului se aplica persoanelor și bunurilor ce se găsesc aici.

CARACTERELE JURIDICE ALE TERITORIULUI

Potrivit doctrinei și actelor juridice normative are două mari caractere:

 Teritoriul României este inalienabil, iar frontierele sale sunt consfințite prin lege
organică, acest principiu implică imposibilitatea modificării frontierelor de stat,
afară de micile rectificări de frontieră care s-ar putea realiza numai printr-o lege
organică și imposibilitatea recunoașterii în folosul altui stat a unor atribuții de
putere pe o porțiune a teritoriului statului nostru
 Indivizibilitatea teritoriului - care derivă din reglementările constituționale.

STRUCTURA STATULUI

1. State unitare (state simple) - presupune existența unei singure formațiuni

statale. Acționează ca subiect unic în dreptul internațional public. De asemenea pe
întreg teritoriul statului, puterea de stat se manifestă printr-un singur rând de organe
(Parlament, Guvern, instanțele de judecată). Actele normative emise de autoritățile
publice centrale sunt obligatorii pe întreg teritoriul statului.

2. State federale (state compuse sau unionale) - se caracterizează prin aceea

că statele membre își transferă suveranitatea externă în totalitate și suveranitatea
internă într-o anumită proporție către organele statului federal. În acest mod prin voința
statelor federale se creează un nou stat ale cărui organe vor decide exclusiv în relațiile
internaționale, precum și în alte domenii prevăzute de constituțiile federale.
Statul federal este situat între statul unitar și federația de stat, păstrează o
organizare constituțională completă: au parlament, guvern, instanțe proprii. Cetățenii
beneficiază de cetățenia statului federal. Acesta se întemeiază pe o constituție, spre
deosebire de confederația de state care întemeiază pe un tratat internațional.
Federațiile se creează de regulă prin unirea unor state care anterior au fost
confederate. Alte federații iau naștere din separarea unor state incluse anterior într-un
stat unitar.
În general statele federale au ierarhie bazată pe două categorii de puteri etilice:
puterea statelor federate și puterea statului federal.

Statele federate sunt statele componente ale statului federal, au propria

constituție, parlament, guvern, organe judecătorești distincte statului federal.
Competența generală este oferită de constituția SUA statelor membre ale federației, iar
competența derogatorie de excepție este conferită statului federal.

12
 3. Asociațiile de state:
A. Confederația de state
B. Uniunea reală
C. Uniunea personală

A. Confederația de state: sunt asociații de state care își păstrează (supremația

și independența). Aceste state constituie un organism sau mail multe, comune, formate
din ......tuturor statelor participante în scopul protejării intereselor comune de ordin
politici sau militar. Organul numit Congres, Consiliul ...... nu reprezintă o autoritate
legislativă, acesat este alcătuit din diplomați, .... de către statele participante. La baza
creeării unei confederații se află un tratat internațional, iar asocierea statelor nu dă
naștere unui nou stat. (ex: Germania 1815-1866, Elveția 1821-1848, SUS 1787-1878,
sudul SUA 1861-1865).

B. Uniunea reală. În cadrul uniunii reale, statele componente se asociază sub

sceptrul unei dinastii unicie. Succesiunea la tron este reglementată identic în toate
statele asociate. De asemenea uniunea reală se caracterizează și prin aceea că statele
asociate dispun de unul sau mai multe organe comune. De obieci Uniunea Reală
beneficiază de un minister al afacerilor externe comun, care are drept scop faptul că
statele componente sunt considerate un subiect unic pe .......relațiilor internaționale:
 Austria - Ungaria (1867 - 1918)
 Danemarca - Islanda (1918 - 1944)
 Norvegia – Suedia (1918 - 1944)
 Principatele Unite Române (1859 - 1862)

C. Uniunea personală reprezintă o formă a asociațiilor de state care au un șef

de stat comun. Statele asociate își păstrează neștirbite supremația și independența,
neavând vreun alt organ comun cu excepția șefului de stat. Puterea etatică este organul
distinct, iar fiecare stat beneficiază de o Constituție proprie.
 Regatul Marii Britanii - Hanovra (1714 - 1837)
 Regatul Țărilor de Jos - Marele Ducat de Luxembourg (1890 - 1915)
 Regatul Belgiei - Congo (1885 - 1908)
 Peru - Columbia - Venezuela (1813 - 1816)

POPULAȚIA

Populația constituie dimensiunea demografică, psihologică și spirituală a

statului. Este comunitatea indiviziilor care se află pe un teritoriu strict determinat al
statului și asupra căreia se exercită puterea de stat. Un teritoriu fără populație nu poate
constitui un stat.
Națiunea este o comunitate umană formată din punct de vedere istoric pe un
teritoriu distinct de care ea își leagă trecutul istoric, prezentul și viitorul. Aceasta este
caracterizată prin unitate etnică, limbă comună, cultură, obiceiuri, tradiții, spiritualitate
de neam. Națiunea este mai restrânsa decât populația, de asemenea sentimentul
național este cel mai puternic factor de coeziune a al statului și al permenței sale.

13
Elementele națiunii sunt:
 rasa
 limba
 religia
 tradiții istorice
 interese materiale și culturale comune
 situaţia demografică

Naționalitatea reprezintă atât legătura individului cu statul, cât și legătura

indiviziilor între ei, reprezintă apartenența individului la o națiune. Din punct de vedere al
raportului dintre stat și națiune, statele se pot împărții in:
- a) naționale: cele în care populația majoritară urmează o singură rațiune,
denumirea căreia acesta o și poartă. (ex: națiunea franceză).
Majoritatea statelor europene sunt state naționale. Exista cazuri când una și
aceeași națiune stă la baza mai multor state. (ex: națiunea arabă este organizată în mai
multe state arabe).
- b) multinaționale: sunt statele a căror populație este formată din mai multe
naționalități vorbind limbi diferite și având culturi și trecut istoric diferit. În asemenea
state coeziunea națională este mai greu de realizat.

Conceptul de cetățenie este condiția juridică a persoanei fizice de a se afla în

relații permanente, ecomomico-sociale și politico-juridice cu un stat care oferă
plenitudinea unor drepturi și obligații reciroce consacrate prin lege.
Noțiunea de cetățenie este doar pentrru persoane fizice. Din populație fac parte
cetățenii, străini și apatrizii, dar numai cetățenii se bucură de deplinătatea drepturilor și
posedă deplinătatea obligațiilor stabilite de stat.

Principii de reglementare a cetățeniei.

 Cetățenia română constituie, în exclusivitate, o problemă de stat;
 Cetățenia română se dobândește ca efect al legăturii de sânge (orice copil are
dreptul de a dobândi o cetățenie). Dobândirea cetățeniei se face conform
dreptului sângelui, adică copilul dobândește cetățenia părinților și dreptul locului
de naștere, adică cetățenia statului unde s-a născut.
 Cetățeni români sunt egali în ceea ce provește drepturile și îndatoririle
fundamentale;

Dobândirea și pierderea cetățeniei

Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetățeniei soților.
Modalitățile de dobândire a cetățeniei pot fi grupate în două categorii principale:
 Modalitățile de dobândire de drept;
- Ca efect la nașterii
- Dacă s-a născut pe teritorul tării chiar dacă numai unul dintre părinți are
cetățenia română
- S-a născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are
cetățenie romană.

14
 - Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetățean român, dacă nici
unul dintre părinți nu este cunoscut. Dar copilul poate pierde cetățenia
daca până la împlinirea vârstei de 18 ani se stabilește filiația cu ambii
părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini. Cetățenia română se pierde și în
cazul în care s-a stabilit filiația numai față de un părinte, celălalt rămânând
decunoscut.
- prin adopție, dacă cel adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani;
- prin filiație
- prin efectul schimbării cetățeniei părinților este dată copilului ce nu a
împlinit 18 ani, născut din cetățeni străini sau fără cetățenie;
 Modalitățile de dobândire prin efectul unui act juridic individual de acordare a
cetățeniei, emis de organul de stat competent, la sesizarea celui interesat.
- prin repatriere
- prin acordare la cerere. Persoana trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
 s-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României
 domiciliază de cel puțin 8 ani pe teritoriul tării
 este căsătorit cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani de la data
căsătoriei
- dovedește prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul
român
- a împlinit vârsta de 18 ani
- are asigurate mijloace legale de existență pe teritoriul tării
- nu a fost condamnat în țară sau străinătate
- cunoaște limba română, și posedă cunoștințe de cultură și civilizație
românească
- cunoaște prevederile Constituției și imnul național

Modalități de pierdere a cetățeniei române

 Retragerea cetățenie române se face cu titlu de sancțiune și se pronunță din
oficiu. Soțul și copii cel sancționat vor beneficia în continuare de cetățenie. Ea nu
poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.
 Persoana aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave rprin care
lezeaza prestigiul țării
 Se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care Romînia a rupt relațiile
diplomatice sau este în stare de război
 A obținut cetățenia prin mijloace frauduloase

Renunțarea la cetățenia română presupune o cerere în acest sens din partea

celui interesat adresată Comisiei speciale de magistrați din Ministerul Justiței. Se poate
aproba numai cererea unei persoane care a împlinit 18 ani, nu are de executat o
pedeapsă penală, nu ete urmărit de stat pentru debite către acestaa dobândit ori a
solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie.

Cazuri speciale de pierdere a cetățeniei

 adopția copilului de către un cetățean străin

15
  stabilirea filiaței copilului găsit pe teritoriul țării
 anularea sau declararea nulității adopției de către cetățeni români

Cetățenia de onoare se poate acorda unor străini care au adus servicii

deosebite țării. Ea se acordă de către Parlamentul României, la propunerea Guvernului.
Beneficiarul ei se bucură de toate drepturile cvile și plitice recunoscute cetățenilor
români, cu excepția drepturilor electorale și cea de a ocupa o funcție publică.
Cetățeanul de onoare rămâne cetățean al satului de care aaparțien, nu se consideră a
avea dublă cetățenie. Obligațiile lui nu pot fi decât morale.
Un stat poate să acorde cetățenia de onoare și cetățenilor săi.

Cetățeni și străini

Minoritățile. Cetățeanul este persoana fizică ce deține cel puțin o cetățenie, iar
calitatea de cetățean este determinată de legea statului căruia îi aparține.
Persoanele aparținând minorităților naționale:
 au dreptul de la educație în limba lor maternă
 au dreptul de a folosi liber limba maternă
 libertatea de a profesa și practica propria religie sau convingere în limba
maternă
 dreptul de a avea propria lor viață culturală
 dreptul de ași menține și exprima liber obiceiurile și tradițiile proprii.

Cetățean străin și apatrid

Este străin, acea persoană care se găsește pe teritoriul unui stat fără a avea
cetățenia acestuia. Apatridul este o persoană fizică care nu are nici o cetățenie, și
asupra cărora ar exista motive serioase să se creadă că au comis crime împotriva
umanității, crime de război sau s-au făcut vinovate de acțiuni împotriva principiilor
Națiunilor Unite.
Apatridul are față de țara de reședință, obligația de a se conforma legilor și
regulamentelor.
Străinii nu pot înființa partide politice, organizațți sau grupări similare. Ei sunt
obligați să respecte legislația română pe timpul șederii în țară. Dacă străinul săvârșește
o infracțiune el poate fi expulzat. Măsura nu se aplică dacă viața sau libertatea străinului
este pusă în pericol în statul în care urmează a fi expulzat sau dacă acesta va fi supus
torturii, tratamentelor inumane sau degradante. Străinii pot intra în România pentru
afaceri, activități de presă, muncă, studii sau ca turiști.

Extrădarea și expulzarea
Sunt două măsuri care afectează drepturile și libertățile persoanei. În Constituție,
art.19 alin. 1 “cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din Romania”, dar prin
derogare alin. 2 prevede că “cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor
internaționale la care România este parte”.
Extrădarea est măsura conform căreia un stat poate preda, unui alt stat
persoanele aflate pe teritoriul său și care sunt urmărite penal sau trimise în judecată
pentru săvârșirea unor infracțiuni.

16
 Expulzarea. Autoritățile publice pot obliga o persoană (cetățean străin sau
apatrid) să părăsească țara.

Statutul de refugiat și dreptul la azil

Noțiunea de refugiat. Orice persoană care, în urma evenimenteleor survenite

anterior datei de 01.01.1951 a fost persecutat datorită rasei, religiei, naționalității,
apartenenței la un grup social sau din cauza opiniilor sale nu dorește protecția acestei
țări. Calitatea de refugiat încetează dacă persoana solicită din nou și în mod voluntar
protecția statului a cărui cetățean este.
Noțiunea de azil. Este locul sau teritoriul unde o persoană nu poate fi arestată,
iar aceasta beneficiază de protecție. Azilul se acordă numai celor urmăriși pentru
activități politice.

Dubla cetățenie.
Persoana care obține o nouă cetățenie, la cerere, fără să renunțe la cetățenia sa
anterioară, se află în situația de bipatridie. Aceste situații pot crea conflicte de interse
între state: cărui sata îi revine obligația de a îii acorda protecție diplomatică, sau unde
își va satisface stadiul militar.

SUVERANITATEA

Dacă multe concepte converg către negarea totală a suveranității statelor, altele
propun reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra conținutului acesteia,
crearea unei concepții în care să se țină cont de deosebirile care exista între faptul de:
“a avea suveranitate” și faptul de „a exercita suveranitate”. De asemenea între
suveranitate în „sens politic” și suveranitate “în sens juridic” se ajunge la idea declinării
competențelor statului în favoarea unor organisme internaționale.
Din suveranitatea poporului se înțelege dreptul acestuia de a decide linia politică
a statului și alcătuirea organelor sale, precum și de a controla activitatea acestuia. În
societatea în care puterea de stat aparține real întregului popor, suveranitatea poporului
se identifica cu suveranitatea de stat.
Prin suveranitate națională se înțelege dreptul la auto-determinare și la
dezvoltarea independentă a fiecărei națiuni, fie că posedă sau nu o organizare proprie
de stat.
Principiul suveranității poporului astfel înțeles, presupune următoarele exigențe:
 crearea unor forme organizaționale etatice (de stat) apte să exprime și să
traducă cât mai fidel voința populară, în scopul exercitării puterii, conducerea de
stat trebuie să protejeze și să apare interesele cetățenilor;
 caracterul reprezentativ al autorităților statului;
 dacă izvorul ultim al puterii este poporul, atunci trebuie recunoscut acestuia,
dreptul de a intervenii pe căile democrației directe în probleme importante ale
statului.

17
 FORMA DE GUVERNĂMÂNT

Forma de guvernământ oferă soluția la problema de a ști cine exercită puterea

suverană în stat. Sub acest aspect se face distincția între:
- Monocrație (puterea supremă în stat este concentrată în mâinile unei singure
persoane)
- Oligarhie (puterea supremă în stat este deținută de o categorie restrânsă de
persoane)
- Democrație ( suveranitatea aparține poporului)

Noțiunea de forma de guvernământ este utilizată însă și pentru a face distincția

între state sub aspectul modului de desemnare a șefului de stat. Formele de
guvernământ sub acest aspect sunt grupate în 2 categorii:
- Monarhia - în care șeful de stat este desemnat ereditar și pe viață
- Republica - șeful de stat denumit și presedinte este desemnat pe o perioadă de
timp determinată fie de către popor (prin vot direct), fie de autoritatea legiuitoare
(în mod indirect).

PRINCIPIUL SEPARĂRII PUTERILOR ÎN STAT

Montesquieu afirma că orice om ar deține puterea în stat, tinde să abuzeze de
ea.
Separarea puterilor în stat este un termen politic, ce constituie un model
de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi. Conform acestui model, puterea
statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și
independente.
Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește
la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de
puterile legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să
se afle în aceeași mână.
Prin separarea funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și către
judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor
controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele
acțiuni despotice ale statului.
Legislativul este una dintre cele trei puteri fundamentale independente și este
însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora,
precum și cu controlul asupra executivului și judiciarului.
Rolul judiciarului este de a interpreta și aplica legile în numele statului. Această
putere se concretizează printr-o ierarhie de curți de justiție. În România, curtea supremă
este Înalta Curte de Casație și Justiție. Executivul (guvernul) se ocupă cu
implementarea legilor în practică și cu administrarea birocrației de stat. În fruntea
guvernului se află prim-ministrul.
Controlul reciproc al puterilor presupune că:

18
  Căi de atac legale prin care o putere sau o autoritate a acesteia poate
acționa în justiție o altă parte sau structură a acestuia, atunci când
aceasta abuzează încâlcând legea.
 Alegerea ori numirea funcționarilor unei puteri de către o altă putere ori
prin cooperare între puteri
 Dizolvarea, suspendarea, demiterea funcționarilor unei puteri de către o
altă putere în condițiile legii
 Avizul sau acordul reciproc în exercitarea puterilor

REGIMUL POLITIC
Regimul politic reprezinta modul de exercitare a puterii politice într-o societate.
Configurația regimului politic dintr-un stat este determinată de specificul relatiilor
ce se stabilesc:
1. Intre diferitele autorități publice (șef de stat - parlament)
2. Intre autoritățiile publice (guvernați și cetățeni)

Potrivit criteriului metodelor și modalitățiilor de înfăptuire a guvernării se

identifică următoarele categorii de regimuri politice:
 Regimul constituțional (autoritățiile publice își desfășoară activitatea în
limitele constituției)
 Regimul absolutist (îi cadrul căruia nu există asemenea limitări)
 Regimuri liberale (guvernarea se face într-un stat cu respectarea
drepturiilor și libertățiilor cetățenești)
 Regimurile autoritare (caracterizate prin prioritatea intereselor statale)
 Regimuri totalitare (regimurile sunt unipartidice)
 Regimuri democratice (pluritartidism)

O clasificare tradițională a regimurilor politice are în vedere moduri (mai strict sau
mai atenuat) în care se realizează separația puterilor în stat (relația președinte -
parlament).
Potrivit principiului separației puteriilor în stat vom avea:
- Regimul prezidențial
- Regimul parlamentar
- Regimul semiprezidential (întâlnit clasic în Franța)

În România avem un regim semiprezidential atenuat sau un regim

semiparlamentar. Președintele este ales prin sufragiu universal, direct, având însă
atribuții mai limitate față de un președinte dintr-o republică semiprezidențiala. Deși
principalele atribuții ale președintelui României par la prima vedere deosebit de
importante, în realitate acestea sunt supuse unui sistem de îngrădiri și condiționări,
specifice regimului parlamentar, de natură a diminua destul de mult rolul politic al șefului
de stat.

19
 În cadrul sistemului constituțional actual din România se consacră un regim
semiprezidential atenuat sau semiparlamentar, în sprijinul acestei calificări fiind invocate
mai multe argumente:
- Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat;
- dreptul președintelui de a dizolva Parlamentul se exercita în condiții foarte
restictive;
- art. 95 din Constituție consacră răspunderea politică a președintelui, a cărui
concretizare presupune parcurgerea a 2 etape:
1. Suspendarea din funcție făcută de către Parlament
2. Organizarea unui referendum pentru demiterea președintelui
- art. 96 din constituțiie consacră răspunderea penală a președintelui, situație în
care acesta poate fi pus sub acuzare pentru înalta trădare, cu votul a cel puțin 2
treimi din numărul deputațiilor și senatorilor, competența de judecată aparținând
Î.C.C.J.;
- în cadrul procedurii de investitură a guvernului, deși aceasta este inițiată și
finalizată de către președinte, elementul central îl reprezintă însă acordarea
votului de încredere de către Parlament;
- în sistemul nostru constituțional guvernul răpsunde politic numai în fața
Parlamentului;
- Președintele nu are drept de initiațivă legislativă,
- Președintele cu ocazia promulgării legii poate cere o singură dată reexaminarea
acesteia, iar în urma reexaminării de către Parlament (după aceeași procedură
legislativă), legea trebuie promulgată în cel mult 10 zile;
- exercitarea celor mai importante atribuții ale președintelui în domeniul politicii
externe, al apărării, al situațiilor excepționale este condiționată de voința
Guvernului și/sau a Parlamentului;
- decretele Președintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuții ale
sale se contrasemnează de către primul ministru.

20