Impresii ale unui călător ajuns, la 1824, în

București. „Aici e locul unde se întâlnesc

obiceiurile europene cu cele orientale”

În 1828, la Londra, a apărut lucrarea „Narrative Of A Journey From Constantinople To

England”, scrisă de irlandezul Robert Walsh. Născut în 1772, la Waterford, la 17 ani
tânărul Robert a fost trimis să studieze la Trinity College din Dublin unde i-a avut colegi
și prieteni pe Robert Emmet și Thomas Moore. După bacalaureat, a făcut studii de
medicină, însă a intrat în rândul clerului.
În 1820, în calitate de capelan al ambasadei britanice, Robert Walsh a plecat la
Constantinopol, fiind unul dintre însoțitorii noului ambasador.
 Stânga: Robert Walsh; National Galleries of Scotland | Dreapta: București, gravură;
Teleenciclopedia.ro
După patru ani, a decis să revină în Anglia, călătorind prin Europa. În drumul lui de
întoarcere, Robert Walsh a ajuns și în București de unde a pornit spre Transilvania,
trecând prin Curtea de Argeș. A poposit la Sibiu, după care și-a continuat drumul prin
Sebeș, Deva, Timișoara, apoi a străbătut Ungaria, Austria, Germania, Franța. În Calais s-
a îmbarcat și, după un voiaj de cinci luni, a ajuns în Anglia.
În lucrarea lui inspirată de această călătorie, a povestit și despre trecerea lui prin Țara
Românească, Transilvania și Banat. Fragmentele prezentate în articol sunt din volumul
doi, din cartea „Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea” apărută în
2005 la editura Academiei Române.
 Stânga: Pagina de titlu din lucrarea originală apărută la Londra; Archive.org | Mijloc:
Poștalion din secolul al XVIII-lea; Muzeul CFR | Dreapta: Boier din secolul al XIX;
Muzeul Arhivele Statului, Teleenciclopedia.ro
În 1824, Robert Walsh a ajuns într-un București lovit de ciumă și a notat în însemnările
lui groaza ce pusese stăpânire pe oameni:
„În adevăr, am aflat că ciuma se ivise cu violență în oraș și pretutindeni domnea și
panica. Cancelaria și toate locurile publice erau închise și negustorii nu mai făceau nici o
tranzacție; toți cei care aveau putința, părăsiseră orașul și toți cei care nu o aveau se
închiseseră în casele lor și nu mai aveau contact cu nimeni.”
A fost sfătuit de consulul austriac din București să fugă „cu toată graba din orașul
contaminat”. În puținul timp pe care l-a petrecut în București, a notat impresiile despre
oraș și oamenii lui.
Mergând prin Bucureștiul îngrozit de ciumă, Robert Walsh are parte de o „priveliște
neobișnuită” ce i-a dezvăluit firea boierilor din Bucureștiul începutului de secol XIX.

Bucureștiul la 1837, Teleenciclopedia

„Primul lucru care m-a izbit pe uliți era mulțimea trăsurilor elegante care mergeau în
toate direcțiile sau care stăteau în fața ușilor. Erau nespus de arătoase și bătătoare la ochi,
strălucind de poleială și toate păreau nou-nouțe. {…} Este o vanitate a boierilor să arate
aceste trăsuri pe care cheltuiesc sume mari de bani, căci sunt făcute numai pentru
ostentație, ele stricându-se cu desăvârșire într-un an sau doi, fiind nevoie de o cheltuială
neîntreruptă, pentru a procura altele noi. Într-unul din aceste vehicule bătătoare la ochi
stă câte un boier gras, învelit într-o blană scumpă, cu un calpac (n.n. căciulă) enorm,
adică un fel de tichie de o formă ciudată alcătuită din două calote mari care se ridică una
deasupra celeilalte și care sunt acoperite cu catifea verde sau roșie. În față stă vizitiul
care prezintă un contrast puternic cu stăpânul său. El este de obicei un individ înalt,
murdar, îmbrăcat cu o haină lungă pe deasupra, cenușie, murdară și ruptă; capul său este
acoperit cu o pălărie mare vulpească de pâslă; trasă pe ochi, legată cu o sfoară din care îi
atârnă liber pletele lipite de față și de umeri. Acest amestec barbar de lux și de mizerie l -
au împrumutat românii, pare-se, de la ruși. După mulțimea trăsurilor care apăreau pe
toate ulițele, am crezut că este vreo recepție publică la Curte. Am aflat însă că era tocm ai
dimpotrivă, toate relațiile de acestea fiind acum suspendate, dar atât de mare este
vanitatea acestor boieri încât ei nu pot rezista dorinței de a-și arăta luxul chiar în timpul
epidemiei de ciumă…”
 Poștalion în Valahia; Travelogues
De cealaltă parte, oamenii erau atât de îngroziți de boală încât călătorul are parte de o
scenă ce, în alte împrejurări, mărturisea el, i-ar fi provocat râsul.
„M-am dus la casa domnului Meitani, un negustor către care aveam o scrisoare de credit.
Ca și ceilalți, se închisese în partea cea mai retrasă a casei, dar m-a primit și mi-a dat
suma de taleri. El mi-a trimis conceptul unei chitanțe și, după ce am copiat-o, secretarul
său a fost foarte încurcat neștiind cum să o ia fără să o atingă. În sfârșit, a găsit în casă o
lingură de fier și scoțând o bucată de mușama a înfășurat hârtia în ea; apoi, ținând -o
departe de el și întorcând-o ca să nu fie între el și bătaia vântului, a plecat în grabă. Ar fi
ceva nespus de caraghios în această frică, dacă groaznica mortalitate provocată uneori de
această boală nu ar fi dat dreptate oamenilor…”
Despre București, Robert Walsh a scris că este clădit pe malul Dâmboviței „care se varsă
în Dunăre”, ceea ce este, evident, o informație greșită. El a notat că orașul „are vreo
optzeci de mii de locuitori” și este locul unde se întâlnesc obiceiurile europene cu cele
orientale; jumătate din locuitori poartă pălării și jachetă, cealaltă jumătate calpac și
catifea. Într-un loc afli trăsuri ușoare, tare lăcuite, pe arcuri de oțel, cu hamuri de piele și
trase de cai; în altul, arabale (n.n. căruță mare pentru transportat mărfuri și oameni)
grele cu hățuri de sfoară trase de bivoli. {…} Dar desigur, trăsătura cea mai deosebită a
orașului o constituie ulițele sale podite”.
 București; Teleenciclopedia
Locuitorii își numeau ulițele poduri, pentru că sub acele scânduri „prost îmbinate”
pluteau râuri de murdărie și erau „băltoace mari de noroi sau canale de apă clocită care
trebuia să fie îndreptată spre râu dar din cauza terenului absolut drept și a nepăsării
locuitorilor, toată mocirla de pe uliți este lăsată să se adune pe sub podină”. Prin urmare,
trecătorul e împroșcat iarna cu mizeriile de acolo, iar vara e învăluit în nori de praf negru
și „în toate anotimpurile i se adaogă un miros urât și nesănătos care generează friguri și
alte boli născute de miasme și printre ele și ciuma”.
 Mănăstirea Curtea de Argeș, 1853, autor: Theuerkauf G.
La vremea când reverendul Walsh a fost în București, orașul avea, după cum a consemnat
el în lucrare, 366 de biserici, 20 de mănăstiri și 30 de hanuri orientale.
Tot despre boierii din București călătorul irlandez a notat că, dacă înainte aceștia
străbăteau ulițele numai călare, de vreo 30 de ani au luat „obiceiul femeiesc de a merge
cu trăsura; și acesta este atât de potrivit cu firea lor fudulă și leneșă, încât acum nu ar mai
trece pe partea cealaltă a uliții fără să se suie în una din ele”.
 Pasul Turnu Roșu, 1845, autor: J. Falkner
Din București, irlandezul a pornit spre Pitești, după care a trecut prin Curtea d e Argeș,
„vechiul oraș de scaun al domnilor Țării Românești”, acum un orășel care a mai păstrat
de odinioară doar „frumusețea așezării sale și biserica lui”. După ce a vizitat mănăstirea,
și-a continuat drumul spre Transilvania.
„Intrasem în marea trecătoare de la Turnu Roșu care duce spre lanțul Carpatic, din Țara
Românească în Transilvania, și acum ne aflam în inima munților. Priveliștea, când s -a
luminat de ziuă, era în adevăr sublimă și într-adevăr minunată.”
Ilustrație Cover: București, gravură lemn, 1880, autor: Anonim, sursa:
Teleenciclopedia.ro