Finanțe și asigurări

11. Impozitele indirecte: caracterizare generală și clasificare

Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii, fiind
vărsate la bugetul public, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de
impozit de consum.
Un bun sau un serviciu are inclus in preț acest impozit indirect, așadar acesta este transferat
direct in prețul de vânzare a propriului produs sau serviciu, astfel încat nu mai suporta acest
impozit.
-TAXELE DE CONSUM imp indirecte al căror subiect este producătorul comerciantul,
obiectul fiind prod/serv ce se consuma, iar suportatorul final fiind consumatorul
Taxele de consum se împart in:
 Taxe de consum pe produs/accize: asupra bunurilor cu cerere mare, in suma fixa sa in
cota procentuala asupra prețului
 Taxe general ape vânzări: așezate pe cifra de afaceri.-cumulativa sau multifazica
-unica sau monofazica
După baza de calcul pot fi:- pe cifra de afaceri bruta-se aplica pe val vânzărilor
-pe cifra de afaceri neta-taxarea pe valoarea adăugată
-TAXELE VAMALE-subiect este agentul ec ce efectuează op de comerț exterior, obiect
valoarea in vama, suportator este consumatorul final.
-MONOPOLURILE FISCALE: concentrarea totala sau parțial in mana statului a activităților
de producție si comerț referioare la anumite produse cum sunt: sarea, alcoolul, cărțile de joc.
Daca monopolul fiscal vizează doar producția si comerțul, atunci se numește monopol deplin,
daca vizează producția si una din formele de comerț, atunci se numește parțial.

12.Conținutul și caracteristicile bugetului de stat

Bugetul de stat reprezintă un plan financiar la nivel macroeconomic în care sunt evidențiate
nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor efectua în viitor și mărimea veniturilor ce pot fi
mobilizate la dispoziția statului, precum și intervalul de timp pentru care se elaborează
bugetul.
Principalele caracteristicii ale bugetului de stat:
- Este un act anual: bugetul de stat se elaborează anual, având putere de acțiune pe
parcursul unui exercițiul financiar
- Este un document programat prin care statul prevede anual mărimea și structura
veniturilor și cheltuielilor publice
- Este un instrument de previziune sub forma unui tablou evolutiv și comparativ a
veniturilor și cheltuielilor publice;
- Este un act de autorizare prin care puterea executivă este împuternicită de puterea
legislativă să efectueze cheltuieli și să perceapă venituri;
- Este un act juridic prin care se prevăd și se aprobă, prin lege, veniturile și cheltuielile
anuale ale statului sau ale instituțiilor publice;
- Este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalității
- Sub aspect juridic reprezintă un act prin care sunt prevăzute și autorizate veniturile și
cheltuielile anuale ale statului
- Sub aspect economic reflectă corelațiile macroeconomice, în special legătura cu
nivelul și evoluția PIB

13. Conținutul și caracteristicile bugetului de stat consolidat

Bugetul general consolidat reprezintă instrumentul prin intermediul căruia își găsește
reflectarea toate resursele financiare publice și cheltuielile publice.
Bugetul general consolidat reflectă fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale
și nefiscale și de repartizare a acestora pe destinații în conformitate cu nevoile sociale și cu
obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.
Instrument al politicii fiscal- bugetare, bugetul general consolidat este format din ansamblul
bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un
întreg.
Sistemul bugetar reprezintă un sistem unitar de bugete care cuprinde: bugetul de stat; bugetul
asigurărilor sociale de sta; bugetele fondurilor speciale; bugetul Trezoreriei statului; bugetele
instituțiilor publice autonome; bugetele inst. Publice finanțate integral sau parțial din bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale; bugetele inst
publice finanțate integral din venituri proprii; bugetul fondurilor provenite din credite externe
contractate sau garantate de stat și a căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din
fonduri publice; bugetul fondurilor externe nerambursabile; bugetele locale.
Bugetul general consolidat reflectă toate veniturile și cheltuielile sistemului bugetar.
Deficitul Bugetului general consolidat exprimă dezechilibrul existent la nivelul bugetelor
componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate, care formează un întreg
Deficitul bugetar se determină ca diferență dintre veniturile și cheltuielile Bugetului general
consolidat. Dacă această diferență este una pozitivă atunci vorbim de surplus/excedent al
Bugetului general consolidat.

14. Principii bugetare: principiul unității și principiul anualității

Principiul unității obligă “ca veniturile și cheltuielile bugetare să se înscrie într-un singur
document, pentru a se asigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice
cheltuite”.
Regula unității are drept scop, evitarea dispersiei operațiilor financiare ale statului în
documente multiple, pentru a se facilita pe această cale controlul exercitat de Parlament.
Astfel, toate veniturile și toate cheltuielile statului trebuie să figureze într-un singur document
bugetar, pentru garantarea sincerității și pentru asigurarea clarității bugetizării.
Deși unitatea bugetară prezintă o serie de avantaje, în tot mai multe state contemporane s-a
renunțat la respectarea deplină a acestui principiu, preferându-se procedeul pluralității
bugetare.
Astfel, pe lângă bugetul statului care este considerat un buget ordinar sau general, se
întocmesc și alte bugete publice: conturi speciale, bugete extraordinare, bugete anexe, bugete
autonome, bugete ale fondurilor speciale, etc.
Derogările principiului unității bugetare sunt: conturile speciale ale tezaurului public;
bugetele extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor bugetare
anuale; bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgență.
Restrângerea aplicării acestui principiu al unității bugetare este influențată și de autonomia
financiară a unor instituții publice și care își întocmesc bugetele autonome, iar altele bugete
anexe. Astfel, din punct de vedere financiar, aceste instituții sau regii publice funcționează ca
întreprinderi private, care utilizează resursele proprii pe seama cărora, de regulă, își acoperă
cheltuieli exclusiv.
Principiul anualității presupune ca veniturile și cheltuielile bugetare să fie aprobate pe o
perioadă de un an, perioadă care corespunde și exercițiului bugetar. În România s-a adoptat
regula ca exercițiul bugetar să coincidă cu anul calendaristic.
Acest principiu a fost adoptat în majoritatea țărilor lumii, din necesități care țin mai degrabă
de posibilitatea exercitării controlului parlamentar asupra activității executivului, referitor la
bugetul public, prin aprobările și rectificările de buget care impun în cursul anului, deci pe
perioade relativ scurte, care permit un control mai eficient din partea forului legislativ.
În practica bugetară, s-au identificat 2 sisteme de execuție bugetară referitoare la respectarea
principiului anualității: - sistemul de gestiune bugetară, obligă ca creditele bugetare care nu
au fost folosite până la încheierea exercițiului să-și piardă valabilitatea, iar veniturile
prognozate neîncasate până la finele acelui exercițiu să se contabilizeze în anul în care se
încasează efectiv. - Sistemul de exercițiu bugetar presupune existența unei perioade de
încheiere de câteva luni, timp în care creditele bugetare nefolosite până la sfârșitul anului se
pot folosi în acea perioadă, iar veniturile anului de plan și încasate după 31 decembrie a
anului respectiv se vor contabiliza pentru exercițiul căruia le aparțin dacă acestea se încasează
în perioada de închidere.

15. Principii bugetare: principiul universalității și principiul publicității.

Principiul universalității bugetare. Legea finanțelor publice prevede că veniturile și

cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute, veniturile nu pot fi afectate direct
unei anume cheltuieli bugetare, cu excepția donațiilor și a sponsorizărilor, care au stabilite
destinații distincte.
Avantajele respectării principiului universalității sunt:
- asigură cunoașterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor și cheltuielilor publice,
precum și a corelației existente între anumite venituri și cheltuieli care se află în strânsă
conexiune;
- conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al veniturilor și
cheltuielilor publice.

Principiul publicității stabilește că sistemul bugetar este deschis și transparent, acest lucru
realizându-se prin:
- Dezbatere publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
- Publicarea actelor normative prin care au fost aprobate bugetele, precum și a
conturilor anuale de execuție a acestora;
- Accesul mijloacelor de informare în masă la difuzarea tuturor informațiilor cu privire
la conținutul bugetului de stat, exceptând informațiile și documentele nepublicabile,
prevăzute de lege.
Principiul publicității presupune ca bugetul public să fie adus la cunoștința opiniei publice
prin mijloace de informare mass- media, atât în fază de proiect cât și în timpul dezbaterilor
parlamentare.

16. Calculul și interpretarea fondului de rulment net, fondului de rulment propriu și

ratelor de lichiditate, la nivelul întreprinderii.
 Fondul de rulment net (FRN) se poate determina pe baza datelor din partea superioară
a bilanțului, conform relației:
Fondul de rulment net= Capitaluri permanente- Active imobilizate
Fondul de rulment constituie o marjă de securitate pentru întreprindere; este partea resurselor
pe termen lung care finanțează activele circulante
O a doua metodă de calcul, pe baza datelor din partea inferioară a bilanțului, conduce la
același rezultat:
Fondul de rulment net= Active curente – Datorii curente
Din această perspectivă, fondul de rulment permanent corespunde excedentului activelor
circulante asupra datoriilor pe termen scurt.
Comparațiile posibile corespund următoarelor 3 situații:
 a) Active curente=datorii curente=> FRN=0 ( această situație activele circulante acoperă
strict datoriile pe termen scurt)
b) Active curente > datorii curente =>FRN >0 ( această situație semnifică faptul că
activele circulante permit să prevadă încasări bănești care vor da posibilitatea
întreprinderii să ramburseze integral datoriile)
c) Active curente < datorii curente =>FRN<0 (suma activelor circulante lasă să se
prevadă încasări viitoare pe termen scurt insuficiente pentru rambursare)
 Fondul de rulment propriu. Se calculează pentru a aprecia autonomia financiară a unei
întreprinderi, prin relația:
FRP= Capitaluri proprii – Active imobilizate
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările sunt integral finanțate
din resurse proprii, deci existența autonomiei.
 Ratele de lichiditate se calculează în contextul analizei bilanțului în termeni de
lichiditate și exigibilitate.
Rata lichidității generale
RLG= active curente( pe mai puțin de 1 an) /datorii pe termen scurt( sub 1 an)

Acest raport permite să se verifice dacă activele sub un an sunt mai mari decât datoriile sub
un an
 Rata lichidității reduse exprimă lichiditatea întreprinderii, excluzând stocurile din
analiză:
RLR= active curente (pe mai puțin de 1 an) fără stocuri/ datorii pe termen scurt(sub 1 an)
Această rată este denumită și indicatorul lichidității imediate sau indicatorul test acid,
calculat astfel: ( active curente – stocuri)/ datorii curente
 Rata lichidității imediate, care ia în calcul elementele de activ cele mai lichide și
datorii pe termen scurt, se prezintă sub forma:
RLI= valori mobiliare de plasament și disponibilități/ datorii pe termen scurt

17. Enumerați și explicați soldurile intermediare de gestiune calculate pe baza contului

de profit și pierdere al întreprinderii

Marja comercială reprezintă diferenţ a dintre valoarea vânzărilor de mărfuri ş i costul de

cumpărare al acestora. Pentru societăţ ile cu activitate de comerţ , marja comercială ş i rata
marjei comerciale (calculată ca raport î ntre marja comercială ş i cifra de afaceri) reprezintă
indicatori fundamentali.
Producţ ia exerciţ iului. Deş i cifra de afaceri constituie indicatorul esenţ ial de apreciere a
performanţ elor î ntreprinderii pe termen mediu, ea poate, la sfârş itul unui exerciţ iu, să reflecte
inexact activitatea acesteia. De aceea se utilizează conceptul de producţ ie, care include:
producţ ia vândută, producţ ia stocată, producţ ia imobilizată
Valoarea adăugată reprezintă valoarea adiţ ională (valoarea nou creată) dată de î ntreprindere
bunurilor materiale ş i serviciilor provenind de la terţ i, ca urmare a operaţ iilor sale de
exploatare.
Excedentul brut din exploatare (EBE) este partea ce rămâne din valoarea adăugată după
deducerea cheltuielilor cu personalul ş i a cheltuielilor cu alte impozite, taxe ş i vărsăminte
asimilate.
Rezultatul din exploatare, obţ inut după deducerea din excedentul brut din exploatare a
cheltuielilor de exploatare privind amortizările, provizioanele ş i ajustările pentru depreciere,
reprezintă resursa netă degajată de totalitatea operaţ iunilor de exploatare.
Rezultatul financiar. În general, operaţ iunile financiare se efectuează numai î n scopul
finanţ ării î ntreprinderii, soldul dintre veniturile ş i cheltuielile ocazionate de acestea, fiind,
adesea, negativ.
Rezultatul curent î nainte de impozitare măsoară performanţ a activităţ ii economice ş i
financiare, fiind calculat prin î nsumarea rezultatului din exploatare cu rezultatul financiar.
Rezultatul net se obţ ine adăugând la rezultatul curent diferenţ a dintre alte venituri ş i cheltuieli
de exploatare rezultate din operaţ iuni care nu au caracter recurent (de exemplu, unele
dezinvestiţ ii), veniturile din subvenț ii pentru investiț ii ş i scăzând impozitul pe profit (î n cazul
microî ntreprinderilor, impozitul pe veniturile microî ntreprinderilor).

18. Influența structurii financiare a întreprinderii asupra rentabilității capitalurilor

proprii ( efectul de levier al îndatorării).
Efectul de levier al îndatorării este diferența dintre rata rentabilității capitalurilor proprii
( rata rentabilității financiare) și rata rentabilității economice.
Rata rentabilității economice sau rata rentabilității operaționale (Re) este egală cu raportul
procentual dintre rezultatul din exploatare (RE) și activul economic (AE). Activul economic
este mai mic decât activul bilanțier cu datoriile față de furnizor, salariați, stat, acționari și alți
creditori, cu excepția celor financiare.
Rata rentabilității capitalurilor proprii (Rf) calculează raportând rezultatul net (RN) la
capitalurile proprii (CPR).
Efectul de levier financiar explică de ce este posibil să se realizeze o rată a rentabilității
capitalurilor proprii superioară ratei rentabilității ansamblului fondurilor investite. Principiul
efectului de levier este următorul: atunci când o întreprindere se împrumută și investește
fondurile împrumutate în activitatea sa, ea obține un rezultat economic adițional, în mod
normal, superior cheltuielilor financiare ocazionate de îndatorare.
Efectul de levier este pozitiv și cu atât mai important cu cât rentabilitatea economică a
întreprinderii este mai ridicată în raport cu rata dobânzii și cu cât întreprinderea este mai
îndatorată. El devine negativ atunci când rentabilitatea economică este inferioară ratei
dobânzii sau când nivelul dobânzii nu a fost previzionat corect ori crește brusc printr-un
fenomen de indexare a rate dobânzii.
19. Capacitatea de autofinanțare și autofinanțarea întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un flux net de trezorerie potențial.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă diferența dintre veniturile încasabile și cheltuielile
plătibile; apare ca un surplus monetar potențial degajat de activitatea întreprinderii și grupează
ansamblul resurselor interne a căror utilizare este decisă de întreprindere.
Capacitatea de autofinanțare se poate calcula prin 2 metode: metoda deductivă și metoda
aditivă(adițională)
Autofinanțarea este o sursă de finanțare generată de activitatea întreprinderii. Reprezintă un
surplus monetar potențial egal cu diferența dintre capacitatea de autofinanțare și dividendele
plătite.
Autofinanțarea are 2 componente: autofinanțarea de menținere formată din amortizarea ce
asigură reînnoirea activelor imobilizate scoase din funcțiune, la care se adăugă ajustări și
provizioane; autofinanțarea de creștere care cuprinde profitul net reinvestit și provizioanele cu
caracter de rezervă.
Din punct de vedere strict financiar, la nivelul întreprinderii, autofinanțarea :
- Reprezintă o finanțare internă disponibilă pentru investiții de menținere a capitalului
economic
- Reprezintă o garanție a rambursării împrumuturilor, un element esențial al capacității
de îndatorare a întreprinderii.
20. finanțarea întreprinderii prin capitaluri proprii externe: acțiuni ordinare versus
acțiuni preferențiale; modalități de majorare a capitalului social și efectele acestora.
21. Leasingul financiar, metodă de finanțare a întreprinderii: conținut, avantaje, limite
Leasingul financiar este o metodă de finanțare a investițiilor potrivit căreia întreprinzătorul
care utilizează bunurile nu este proprietarul acestora, ci locatar în cadrul unei închirieri pe
durată lungă. De regulă, un contract de leasing se caracterizează prin:
- O perioadă de locație, care acoperă, durata de amortizare fiscală a bunului;
- O clauză la finele contractului, presupunând mai multe opțiuni ale locatarului: fie de a
restitui bunul proprietarului, fie de a-l cumpăra în schimbul unei valori reziduale fixate
în contract.
Leasingul prezintă anumite avantaje importante:
- Dă posibilitatea întreprinderilor de a obține finanțare fără garanții suplimentare;
- Permite întreprinderilor mici și mijloci care au o capacitate de îndatorare redusă, dar
sunt rentabile, să-și finanțeze dezvoltarea;
- Leasingul constituie un mod de asigurare împotriva riscului tehnologic.
Limitele leasingului financiar:
- Leasingul este mai costisitor decât creditul bancar, motiv pentru care se va recurge la
o astfel de opțiune numai dacă sumele economisite pot fi plasate în tranzacții mai
profitabile
- Leasingul se justifică numai dacă bunul este exploatat pe întreaga durată a locației și
dacă profitul obținut este mai mare decât cheltuielile de exploatare
- Sunt situații în care un bun utilizat temporar nu își mai găsește solicitanți, deși nu a
fost amortizat integral
- Poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate în cazul
imposibilității de respectare a contractului de către chiriaș sau locatar
22. Costul finanțării întreprinderii: noțiunea de cost al capitalului, costul capitalului
propriu, costul capitalului împrumutat, costul mediu ponderat al capitalului.

23. Explicați următoarele criterii de selecție a proiectelor de investiții în active reale:

valoarea actuală netă, indicele de profitabilitate, rata internă de rentabilitate.
Metoda valoarea actuală netă constă în a utiliza costul efectiv de finanțare a unui proiect și a
compara fluxurile financiare generate de proiect cu alternativa constând în plasarea capitalului
investit la o rată a dobânzii.
Valoarea actuală netă( VAN) a unei investiții este egală cu suma fluxurilor de lichidități,
generate de investiție, actualizate.
Aceste fluxuri pot fi negative și pozitive. În acest mod se va afla dacă investiția are o valoare
actuală netă pozitivă. Se vor alege proiectele a căror valoare actuală netă va fi pozitivă și se
vor respinge cele având valoare negativă.
Rata internă de rentabilitate a unei investiții este rata de actualizare care anulează valoare
actuală netă.
RIR este un criteriu al deciziei de investiții fondat pe o idee simplă. Dacă RIR este superioară
sau egală cu rata minimă de randament pe care el o așteaptă. Dacă RIR este inferioară costului
capitalului, investiția nu poate fi realizată, ea aduce mai puțin decât costă.
Indicele de profitabilitate este egal cu raportul dintre valoarea actuală a fluxurilor de
trezorerie pozitive și investiția inițială.
Regula este ca orice proiect al cărui indice de profitabilitate este supraunitar să fie acceptat,
iar orice proiect al cărui indice de profitabilitate este mai mic decât 1 să fie respins.

24. Nevoia de fond de rulment pentru exploatare: noțiune, relație de calcul, metode de
previziune. Surse de finanțare a activități de exploatare a întreprinderii și politica
fondului de rulment net.
Confruntarea globală a nevoilor și mijloacelor de finanțare face să apară o nevoie de finanțare
netă indusă de ciclul de exploatare sau nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE):
NFRE= stocuri pt exploatare + creanțe de exploatare – furnizori și alte datorii de exploatare
Metode de previziune:
a) Nevoia de fond de rulment pt exploatare medie se poate determina printr-o metodă
globală, pe baza raportului dintre nevoia de fond de rulment medie și cifra de afaceri
din anul precedent , care se menține constant în anul curent
b) Nevoia de fond de rulment pt exploatare cu caracter permanent se poate calcula pe
baza duratei medii de rotații pt fiecare element ce o compune fără a se ține cont de
ponderea acestuia în cifra de afaceri.
Sursele de finanțare a activităților de exploatare
Finanțarea stocurilor și creanțelor se poate realiza prin:
- Surse atrase. Din sursele de finanțare pe termen scurt fac parte creditele legate de
exploatare, denumite resurse de exploatare, surse atrase sau resurse ciclice.
- Capitaluri permanente. În măsură în care nevoia de fond de rulment are un caracter
permanent, trebuie să fie finanțată prin capitaluri permanente.
- Surse împrumutate pe termen scurt de la creditorii financiari ( resurse de trezorerie).
Dacă nevoia de fond de rulment este superioară fondului de rulment, întreprinderile
apelează la resurse de trezorerie. Resursele de trezorerie au caracter financiar,
deoarece se obțin de la creditori financiari , pe baza unei proceduri în care obiectivele
și variabilele deciziei sunt financiare.
Politica fondului de rulment:
- Fondul de rulment acoperă nivelul mediu al nevoii de fond de rulment cu caracter
permanent
- Fondul de rulment superior nivelului mediu al nevoii de fon de rulment: rezerva de
capitaluri permanente va putea fi utilizată dacă apare o creștere neașteptată a nevoii de
fond de rulment.
- Fondul de rulment inferior nivelului mediu al nevoii de fond de rulment conduce la
utilizarea permanentă a resurselor de trezorerie pt a finanța nevoi permanente.

Monedă, bănci și piețe de capital

1. Prezentați funcțiile monedei în economia europeană
a) Funcţia de standard sau etalon al valorii reprezintă cea mai importantă funcţie,
întrucât permite exprimarea valorii bunurilor economice, în termeni monetari şi
efectuarea de comparaţii între preţurile diferitelor bunuri şi servicii. Ca orice etalon
moneda este invariabilă. Numai puterea ei de cumpărare fluctuează, respectiv scade în
perioada de creştere a preţurilor şi invers.
În evoluţia monedei funcţia de etalon a fost îndeplinită iniţial de bunurile obişnuite, apoi
de metale preţioase, de valute pentru ca astăzi să funcţioneze un nou tip de etalon – cel
bazat pe puterea de cumpărare.
Moneda ca standard al valorii, prezintă şi trăsătura indispensabilităţii, în sensul că
deţinerea banilor este absolut necesară fiecărui individ, pentru obţinerea bunurilor de
care are nevoie şi pe care le preferă.
b) Funcţia de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică a
acesteia. Asemenea cazuri se manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este
exprimat într-o altă monedă ce aparţine fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări.
c) Funcţia de mijloc de plată (de schimb)
Moneda înlătură inconvenientul stabilirii echivalentului reciproc între toate bunurile din
economie. De asemenea, moneda duce la disocierea schimbului marfă contra marfă în
 două operaţiuni distincte: o operaţiune de vânzare (flux real contra flux monetar) care
permite obţinerea de monedă şi o operaţiune de cumpărare (care permite utilizarea
fluxurilor monetare pentru obţinerea bunurilor reale) .
În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de către toţi participanţii la
derularea tranzacţiilor din economie, este atribuită bancnotelor, monedelor metalice şi
banilor de cont sau scripturali.
d) Funcţia de rezervă a valorii / mijloc de tezaurizare
Avantajul utilizării monedei cu acest rol decurge din gradul sporit de lichiditate,
comparativ cu celelalte forme.
La modul general, prin lichiditate se înţelege uşurinţa cu care anumite active sunt
convertite în monedă, într-un interval scurt de timp şi cu costuri minime de conversiune.
e) Funcţia de standard a plăţilor amânate
Prin această funcţie îndeplinită de monedă se evidenţiază rolul în exprimarea valorii
contractelor pe termen lung, respectiv, stabilirea în momentul actual a unei sume ce
urmează a fi încasată sau plătită la o dată viitoare.
Dezvoltarea tranzacţiilor la termen pe pieţele de capital naţionale şi internaţionale,
reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea banilor în această funcţie.

2. Prezentați succint evoluția monedei și clasificarea semnelor monetare.

Evoluţia monedei a fost determinată de însăşi funcţia pe care ea o îndeplinea în viaţa
social-economică, putând fi împărţită în patru mari perioade specifice evoluţiei istorice
a producţiei şi a schimbului de mărfuri:
I.Economia naturală ce se caracterizează prin faptul că bunurile produse sunt destinate
nevoilor de consum ale producătorilor şi nu pentru schimb.
II.Economia de schimb în natură (trocul) existentă în perioadele de început ale
schimburilor când din bunurile economice se detaşează un bun care preia rolul monedei,
servind la schimbul direct pe un alt bun, fără a se recurge la bani.
III.Economia în care se utilizează moneda-marfă.
Datorită dificultăţilor trocului, oamenii au început ca în loc să schimbe direct marfa pe care
o aveau cu o altă marfă, să vândă mai întâi această marfă pe bani, iar apoi să folosească banii
respectivi pentru a cumpăra alte mărfuri de care aveau nevoie.
IV.Economia în care se utilizează moneda-semn
Epoca monedei-marfă a fost urmată în evoluţie istorică de epoca monedei semn caracterizată
prin apariţia monedei de hârtie (fiduciară) – sub forma bancnotelor sau a biletelor de bancă şi a
monedei de cont (scripturală).
În această epocă, esenţa monedei este simbolizată printr-o simplă bucată de hârtie, iar moneda,
ca monedă şi nu ca marfă, este căutată nu pentru sine, ci pentru ceea ce reprezintă, adică pentru
bunurile şi serviciile care pot fi procurate cu ajutorul ei.
Clasificarea semnelor monetare

 După forma de existenta a monedei:

- moneda materiala (aur, argint, metal neprețios, bancnota);
- moneda de cont sau scripturala (depozitele bancare).
 După unitatea emitenta:
-moneda creata de agentii economici;
- moneda creata de guvern;
- moneda creata de banci (banca centrala, bancile comerciale).
 După valoarea intrinseca:
- moneda cu valoare integrala (aur, argint);
- moneda semn (bancnote).
  După obligatia pe care si-o asuma institutia emitenta:
- monede convertibile;
- monede neconvertibile.
 După capacitatea liberatorie (circulatorie) a monedei se poate face distincţie
între:
- moneda legală este stabilită prin lege şi are capacitate circulatorie sau liberatorie nelimitată
- moneda facultativă; este moneda care există ca alternativă de constituire a depozitelor, în
perioadele de manifestare a inflaţiei şi de depreciere a monedei naţionale
- moneda fracţionară. este specifică perioadei bimetalismului şi caracterizează moneda de
argint, care circulă paralel cu moneda de aur.

3. Puterea de cumpărare a monedei: definiție, modalitate de calcul, importanța

acesteia în economie.
4. Definirea masei monetare și structura acesteia.
Masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă cuprinzând totalitatea activelor care
pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor.
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichidităţi,
existente la un moment dat în cadrul unei economii.
Masa monetară cuprinde numerarul şi banii scripturali, ambele componente având
aceleaşi funcţii în activitatea economică, transformându-se curent una în cealaltă. Ponderea
cea mai mare în masa monetară o au banii scripturali.
Măsurarea masei monetare se poate realiza prin două modalităţi:
1) prin însumarea cantităţilor de monedă care figurează în activul bilanţului
participanţilor din economie;
2) prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul bilanţului băncilor
comerciale şi în pasivul Băncii Centrale.
Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se realizează după
următoarele criterii:
A. Din punct de vedere al sferei, masa monetară poate fi analizată ca monedă
scripturală (bani de cont) şi numerar. Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare sau
asupra populaţiei, sau ca numerar în casieriile agenţilor economici şi ale instituţiilor.
B. Din punct de vedere al deţinătorilor, se disting:
- mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public;
- mijloace băneşti ale sectorului privat.
C. Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei, se disting:
- mijloace băneşti cu circulaţie curentă;
- mijloace băneşti economisite;
- alte mijloace băneşti.
D. Din punct de vedere al lichidităţii se disting:
- lichidităţi primare;
- lichidităţi secundare;
- lichidităţi terţiare.
Criteriul lichidităţii este facultativ, în sensul că nu îl folosesc toate ţările.

5. Contrapartidele masei monetare.

Statisticienii, preocupaţi de regruparea în categorii semnificative a contrapartidelor,
consideră esenţiale:
A) - contrapartida exterioară;
B) - creditele interne.
A. Contrapartida exterioară
 Reprezintă expresia contabilă a influenţei relaţiilor internaţionale asupra masei monetare.
Astfel, soldul balanţei de plăţi exercită o influenţă directă asupra nivelului masei
monetare.
B. Contrapartida – credite interne
Sub această denumire sunt regrupate:
• creditele acordate statului (sub forma achiziţiei de titluri publice şi care reflectă
creanţele asupra Trezoreriei);
• creditele interne acordate economiei (sub forma creditelor acordate agenţilor economici
şi a obligaţiunilor emise de întreprinderi şi deţinute de bănci).

6. Indicatori și agregatele monetare.

Agregatele monetare sunt mărimi monetare compozite, un ansamblu de active
monetare, definite de către autorităţile monetare, care servesc ca suport al politicii monetare,
în particular, pentru supravegherea creşterii mijloacelor de plată.
În economiile de piaţă dezvoltate, agregatele monetare sunt relativ diferenţiate,
datorită îndeosebi complexităţii structurii financiare, delimitându-se totuşi caracteristici
comune care dau posibilitatea clasificării agregatelor monetare în trei grupe:
a) moneda primară (baza monetară, monedă de rezervă) care cuprinde banii
creaţi de Banca centrală, cantitatea lor fiind direct controlată de către Banca centrală. Moneda
primară constituie baza pentru crearea altor categorii de monedă (de exemplu, moneda
scripturală creată de băncile comerciale);
b) moneda ca mijloc de plată (masa monetară în sens restrâns – M1) care
cuprinde instrumentele de plată create de banca centrală şi de celelalte instituţii financiar-
bancare;
c) moneda ca avuţie netă (masa mijloacelor de deţinere a averii), care
cuprinde pe lângă instrumentele de plată, instrumentele financiare lichide care nu se folosesc
ca atare în plăţi, însă care se pot transforma uşor în instrumente de plată. Acestea se numesc
„lichidităţi secundare”, „cvasimonede”.
În raport cu gradul de lichiditate a diferitelor active cuprinse în structura masei
monetare s-au construit agregatele monetare, simbolizate cu M1, M2, M3, L:
M1 (masa monetară în sens restrâns) reprezintă partea cea mai activă a masei
monetare sau lichiditatea primară( absolută) ce cuprinde:
- moneda efectivă (bilete de bancă şi moneda divizionară);
- depunerile în conturi curente (la vedere) nepurtătoare de dobânzi.
M2 ( Masa monetară standard) =M1+ansamblul plasamentelor la termen şi în
vederea economisirii susceptibile de a fi mobilizate şi transformate în lichidităţi prin
emisiunea de cecuri cu preaviz, acestea din urmă, fiind denumite cvasimoneda sau
lichiditatea secundară.
M3( Masa monetară în sens larg ) =M2 +alte active cu grade diferite de lichiditate şi
în structura cărora pot fi cuprinse (certificate de depozit, bonuri de casă, conturi de economii
pe termen mediu, alte titluri emise de agenţii economici pe piaţa financiar monetară).
L( Agregatul monetar al masei monetare cel mai larg)=M3 + titlurile emise pe
termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în
mijloacele de plată, respectiv lichidităţi.

7. Cererea și oferta de monedă. Echilibrul monetar.

Cererea de moneda, componenta a pietei monetare, este legata de existenta unor agenti
economici care, in anumite momente, nu dispun de resurse banesti suficiente, fiind nevoiti
sa apeleze la credite. Purtatorii cererii de moneda sunt:
 - intreprinderile, care solicita credite pentru finantarea afacerilor pe termen scurt, sau
pentru investitii;
- trezoreria statului - solicita credite pentru a acoperi deficitele bugetare;
- diferite institutii financiar-bancare - solicita credite pentru satisfacerea unor nevoi
specifice, de lichiditati;
- populatia - solicita credite pentru consum.
Oferta de moneda consta in punerea in circulatie a monedei, sub forma diferitelor
instrumente banesti, de catre institutiile monetare specializate, in special prin operatiuni
de creditare. Principalele institutii monetare care ofera moneda sunt:
- bancile comerciale - ofera moneda scripturala (in cont) prin acordarea de credite
agentilor economici nonfinanciari, numite operatiuni de finantare.
- trezoreria, denumita si casieria centrala a statului, efectueaza cea mai mare parte a
platilor sale prin intermediul bancilor comerciale si al Bancii Nationale.

Termenul de echilibru monetar pe piata monetara presupune existenta unei oferte si a unei
cereri de monedă.

11. Sistemul Monetar Internațional (SMI): principii de funcționare ale SMI și

reforma SMI
Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli, instrumente,
organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor
internaţionale.
Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internaţional, al cărui organism era
Fondul Monetar Internaţional, au fost următoarele:
 Etalonul monetar. S-a stabilit etalonul aur-devize, în care dolarul american a avut
rolul de etalon, alături de aur.
 Stabilitatea cursurilor de schimb. Ţările erau obligate să îşi stabilească o paritate
fixă a monedei naţionale faţă de dolar, faţă de care variaţia permisă era de ± 1%.
 Convertibilitatea monetară, a vizat două aspecte: convertibilitatea monedelor
naţionale în dolari şi convertibilitatea deplină a dolarului în aur.
 Crearea rezervelor monetare oficiale, ca garanţie pentru stabilitatea cursurilor
de schimb.
 Echilibrarea balanţelor de plăţi. În cazul imposibilităţii menţinerii unei
balanţe echilibrate FMI putea accepta pentru anumite situaţii devalorizarea sau
revalorizarea unei monede naţionale.
Reforma Sistemului Monetar Internaţional
Propunerile de reformă a sistemului şi Fondului Monetar Internaţional apărute în timp,
începând din 1953 până în 1968, ar putea fi clasificate în trei grupe, pe baza efectului
antrenat:
a) Propunerile vizând regimul cursurilor de schimb al monedelor, prin care se cerea
modificarea mecanismului valorii paritare şi anularea intervenţiilor pe piaţă pentru susţinerea
cursurilor în limite fixe.
b) Propunerile vizând schimbarea etalonului monetar.
c) Propuneri care vizau consolidarea sistemului creat la Bretton-Woods, fie prin lărgirea
activităţii F.M.I, fie prin aplicarea unor prevederi încă neutilizate ale Acordului.
În ultimii ani, problema reformei sistemului a fost relansată, remarcându-se 3 direcţii mai
importante:
• stabilitatea mai mare a cursurilor de schimb;
• impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de ţările
membre ale Fondului;
• asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ pentru redresarea
economiilor confruntate cu dificultăţi.

12. Rolul FMI în economia mondială

FMI se plasează efectiv în centrul Sistemului Monetar Internaţional fiind interesat nu
numai de problemele fiecărei ţări, ci şi de funcţionarea sistemului.
Ţările care aderă la Fond îşi asumă o serie de obligaţii cu titlu general:
• furnizarea de date economice şi financiare necesare derulării operaţiunilor FMI;
• eliminarea restricţiilor asupra efectuării de plăţi şi transferuri pentru tranzacţii
internaţionale curente;
• eliminarea practicilor monetare discriminatorii şi a celor multiple;
• convertibilitatea, la cerere, a sumelor în monedă proprie deţinute de alte state.

13. Integrarea Monetară Europeană. Etape ale înfăptuirii U.M.E.

Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice şi Monetare

în 3 etape:
1) prima etapă 1990 - 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea mişcării
capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor
şi gestiune sănătoasă a finanţelor publice;
2) etapa a II-a: 1994 - 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor instituţii
premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European
(IME), cu sediul la Frankfurt, cu un Comitet Monetar, care a supravegheat situaţia monetară şi
financiară a ţărilor membre;
3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost desfiinţat
şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor
Centrale.

14. Eurosistemul și moneda Euro.

Moneda Euro --> Efecte:
Avantaje:
- elimină costurile aferente tranzacţiilor în monede diferite. Se elimină riscul de schimb
valutar;
- creşte transparenţa preţurilor, crescând concurenţa în oferta de bunuri şi servicii;
- standardizarea contabilităţii;
- economii privind moneda de rezervă naţională. Statele nu îşi vor mai constitui rezerve
monetare pentru operaţiunile de comerţ cu alte state din zona Euro.
Dezavantaje:
- pierderea autonomiei băncilor centrale naţionale în implementarea politicilor monetare;
- riscul creşterii şomajului în statele cu situaţie economică mai fragilă.

19. Creditul: funcțiile, trăsăturile și formele creditului.

Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi
din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din
economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al
realizării unor obiective ale politicii economice.
În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori
monetare viitoare.
Cu privire la funcţiile creditului, reţin atenţia cele care atribuie creditului următoarele
funcţii:
 de repartiţie;
 de control;
 de emisiune.
Formele creditului:
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai
multor criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se disting următoarele:
1. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se remarcă:
- creditul comercial;
- creditul bancar;
- creditul de consum;
- creditul obligatar;
- creditul de consum.
2. După calitatea debitorului se delimitează:
- creditul acordat persoanelor fizice;
- creditul acordat persoanelor juridice.
3. După calitatea debitorului şi a creditorului se disting:
- creditul privat;
- creditul public.
4. După scopul acordării creditului:
- credite de producţie;
- credite de circulaţie;
- credite de consum.
5. După natura garanţiilor:
- credite reale;
- credite personale.
6. După întinderea drepturilor creditorului:
- credite denunţabile;
- credite nedenunţabile;
- credite legale.
7. După modul de stingere al obligaţiilor de plată:
- credite amortizabile;
- credite neamortizabile.
8. După termenul la care trebuie rambursat creditul:
- credite pe termen scurt;
- credite pe termen mijlociu;
- credite pe termen lung.
Trăsăturile creditului:
Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt:
a) Participanţii la raportul de credit, creditorul şi debitorul sunt denumiţi în literatura
de specialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit”.
Reţinem trei categorii principale a creditorilor şi debitorilor: populaţia, statul, agenţii
economici.
 b) Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la
scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului.
Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.

Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În

funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între
garanţia reală şi garanţia personală.
c) Termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de
particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de
credite.
d) Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde
din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o plăteşte
debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat.
e) Tranzacţia. Acordarea creditului
f) Transferabilitatea. Consemnarea creditului.

20. Dobânda: elemente definitorii, factori determinanți, formele dobânzii și calculul

dobânzii.
Dobânda este o formă de remunerare a creditului de către debitor, pentru folosirea
capitalului împrumutat. Poate fi privită ca „preţ” al capitalului împrumutat şi poate fi
analizată atât ca mărime absolută cât şi în mărime relativă (sub formă de rată procentuală).
Forme ale dobânzii:
A. Din punct de vedere al băncii, se disting: dobânda bonificată şi dobânda
percepută.
a) Dobânda bonificată reprezintă nivelul dobânzii cu care sunt remunerate
disponibilităţile băneşti ale celor care şi-au constituit depozite bancare.
Factorii care influenţează nivelul acestei dobânzi sunt:
• rata inflaţiei;
• rata de refinanţare (taxa oficială a scontului);
• ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.
b) Dobânda percepută exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care beneficiază
de creditele acordate. Factorii de influenţă ai acestei dobânzi sunt:
• erodarea monetară;
• nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare;
• gradul de risc;
• profitul bancar;
• rezerva minimă obligatorie.

B. Din punct de vedere al nivelului la care se practică dobânda, se disting:

- taxa oficială a scontului;
- taxa privată a scontului;
- dobânda practicată între întreprinzători;
- dobânda practicată pentru titluri guvernamentale şi alte efecte de comerţ emise
de societăţi comerciale.

Scontarea: reprezintă una dintre principalele operaţii active ale băncilor comerciale,
prin care întreprinzătorul cedează băncii portofoliul de efecte comerciale, în schimbul unei
sume de bani, reprezentând valoarea nominală a cambiilor, diminuată cu un nivel al dobânzii,
numit scont.
 Taxa privată a scontului (tps) este dobânda la care băncile comerciale scontează
cambiile prezentate de întreprinzători, şi la care se acordă credite acestora.
Taxa oficială a scontului (tos) este acel nivel al dobânzii la care banca centrală scontează
cambiile prezentate de băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlalte bănci (dobânda de
refinanţare).
C. Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei, se
realizează distincţia între dobânda nominală şi dobânda reală.
D. Din punct de vedere al perioadei pe care se acordă creditul şi al capitalizării
dobânzii se poate face distincţia între dobânda simplă şi dobânda compusă.

Calculul dobânzii
Determinarea dobânzii prezintă deosebită importanţă în activitatea practică de creditare. în
cele ce urmează sunt prezentate metodele frecvent întâlnite în calcularea dobânzii.
a) pentru creditele bancare acordate şi depozitele constituite;
b) pentru scontarea şi rescontarea efectelor de comerţ;
c) pentru conturile curente.

a) Pentru creditele acordate şi depozitele constituite se calculează dobânda simplă

sau dobânda compusă.
a1) dobânda simplă se calculează în cazul în care perioada analizată este mai mică de
un an, iar dobânda nu este capitalizată.
Relaţia de calcul este:

C  n z  rd
D
360  100

D = dobânda (în suma absolută);

C = capitalul împrumutat sau valoarea depozitului;
nz = numărul de zile pentru care se realizează creditarea;
rd = rata nominală a dobânzii, exprimată în %.

a2) dobânda compusă se practică atunci când perioada de creditare sau de depunere
este mai mare de un an, iar dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă.
● dacă perioada respectivă este exprimată în ani întregi, atunci dobânda se calculează
astfel:
D = Cf – Ci = Ci× (1+rd)n – Ci
Cf= capital fructificat, final;
(1 + rd)n = coeficient de fructificare;
Ci = capital iniţial.
b) Pentru scontarea şi rescontarea efectelor de comerţ

Dobânda, care poartă denumirea de scont se calculează după următoarea relaţie:

V  n z  rs
S
360  100

S = scontul;
V = valoarea nominală a titlului de credit;
nz = numărul de zile până la scadenţă;
rs = procentul ratei dobânzii sau taxa scontului.
Relaţia de calcul pentru scont este următoarea:

Numere de dobanzi
S
Divizor fix
Numere de dobânzi = Valoare nominală × nz
360  100
divizor fix 
rd
c) Pentru dobânzile aferente conturilor curente
Se practică următoarele metode de calcul al dobânzilor la conturile curente:
- metoda directă;
- metoda indirectă;
- metoda în scară sau hamburgheză.